CAPITOLUL 1

ECONOMIA ŞI SISTEMUL ŞTIINŢELOR ECONOMICE

TREBUINŢELE ŞI RESURSELE. ACTIVITATEA ECONOMICĂ

Prin trebuinţe (nevoi) se înţelege totalitatea cerinţelor - naturale, sociale, economice, culturale - obiectiv
necesare pentru asigurarea existenţei şi dezvoltării individului şi a naţiunilor, societăţii în ansamblul ei.
Trebuinţele au un caracter complex, dinamic şi în continuă diversificare, sporind atât ca volum cât şi din punct
de vedere al diversităţii. Nevoile umane se diversifică si se amplifică continuu pe măsură ce se creează posibilităţi mai
mari de satisfacere a lor. Există şi situaţii când unele trebuinţe dispar şi apar altele noi, existând uneori o anumită
substituibilitate.
Clasificarea trebuinţelor ( nevoilor):
A. După importanţa lor:
 nevoi vitale (de bază);
 nevoi speciale (superioare).
B. După forma bunurilor cu care sunt satisfăcute:
 nevoi care se satisfac prin consumul de bunuri materiale (corporale);
 nevoi care se satisfac prin consumul de servicii (bunuri necorporale).
C. După modul de procurare a bunurilor care le satisfac:
 nevoi ce se satisfac prin consumul de bunuri marfare (prin intermediul pieţei);
 nevoi ce se satisfac prin consumul de bunuri nonmarfare (prin autoconsum, fără a apela la serviciile
pieţei).
D. În raport de tridimensionalitatea fiinţei umane, nevoile pot fi :
 nevoi biologice (foame, sete, adăpost…);
 nevoi sociale (iluminat public, ordine publică, sănătate publică, apărare naţională) şi
 nevoi spirituale (educaţie, cultură, agrement…).
E. În funcţie de urgenţa satisfacerii lor, distingem următoarele nevoi:
 nevoi primare (fiziologice) sunt necesare şi indispensabile, adică cele care corespund exigenţelor
naturale care nu pot fi evitate nicidecum (nevoi de primă urgenţă: de nutriţie, de îmbrăcăminte, de protejare contra
frigului…);
 nevoi secundare (sociale, spirituale, psihologice) sunt necesare, dar nu indispensabile pentru
supravieţuire (morale, instructive, afective, de agrement);
 nevoi terţiare nu sunt nici necesare, nici indispensabile, fiind considerate în funcţie de împrejurările
concrete, superflue, inutile, de lux.
F. În funcţie de nivelul la care se realizează consumul, nevoile pot fi
 nevoi individuale au un caracter strict personal, fiind satisfăcute la nivelul individului (hrană,
îmbrăcăminte, locuinţă…)
 nevoi publice (colective, de grup) sunt resimţite la nivelul unui sociogrup (comunitate umană,
societate în ansamblul ei) şi pot fi satisfăcute numai prin acţiunea unor colectivităţi locale sau naţionale, a unor
organizaţii (nevoia de educaţie, de amenajare a teritoriului, de ordine publică, de apărare naţională…).

Aceste clasificări nu au un caracter absolut, ci prezintă un anumit grad de convenţionalitate.

Nevoile umane prezintă o serie de caracteristici, dintre care semnalăm:
1. nevoile au un caracter subiectiv, fiind influenţate de numeroşi factori economici, psihologici sau morali, de
factori individuali (dorinţe, aspiraţii, motivaţii, aşteptări, opţiuni, înclinaţii…) sau sociali (statut socio-profesional…);
2. nevoile au un caracter istoric, dinamic, fiind influenţate de condiţiile concrete de timp şi de loc, de nivelul de
dezvoltare a societăţii şi de cultură a individului, de factori climaterici şi norme sociale.
3. nevoile au şi un caracter concurenţial, aflându-se într-o permanentă com-petiţie în funcţie de venitul
disponibil; de aceea diferitele nevoi pot fi satisfăcute într-un grad diferit şi pot fi substituite, înlocuite unele cu altele;
4. privite în globalitatea lor, nevoile au un caracter nelimitat, întrucât oamenii nu se mulţumesc niciodată cu
puţin şi sunt supuşi unor fenomene de antrenare, de emulaţie, de imitare, de snobism, de invidie; întrucât anumite nevoi
satisfăcute generează mereu noi şi noi nevoi.

1
 Toate elementele pe care omul le foloseşte în activitatea sa pentru a-şi satisface trebuinţele constituie resursele;
ele sunt suportul consumului. De cantitatea şi calitatea resurselor depind –în mod esenţial- gradul în care omul îşi
acoperă nevoile atât la nivel individual, cât şi social.
Clasificarea resurselor:
A. Din punct de vedere al sursei de provenienţă, resursele sunt:
(1) resurse primare sau originare reprezentate de potenţialul natural si potenţialul demografic de care
dispune societatea In fiecare etapă a evoluţiei sale. La rândul lor, resursele naturale se pot grupa astfel:
1. din punct de vedere al duratei folosirii acestea pot fi:
a. regenerabile (pământul);
b. greu regenerabile (pădurile, livezile, plantaţiile);
c. neregenerabile(resursele subsolului, combustibili);
2. din punctul de vedere al posibilităţilor de recuperare sau de reutilizare, în procesul de producţie sau de
consum, resursele naturale pot fi:
a. recuperabile (o gamă largă de resurse de materii prime);
b. parţial recuperabile (în special cele biologice care prin refolosiri succesive se degradează în mod
treptat);
c. nerecuperabile (în special resurse energetice).
(2) resurse derivate, formate pe baza resurselor primare, concretizate în echipamente, instalaţii, utilaje, stocurile
de combustibil, materii prime, etc.
B. După natura lor, resursele pot fi:
- resurse materiale;
- resurse umane;
- resurse financiare;
- resurse informaţionale.
Resursele au un caracter complex, sunt în continuă diversificare (în sensul că societatea pune în valoare noi
resurse). Ele au însă ca trăsătură generală caracterul limitat, raritatea. Raritatea vizează toate categoriile de resurse,
manifestându-se ca o lege naturală a economiei.
Raritatea relativă a resurselor reprezintă inechilibrul dintre nevoile nelimitate ale oamenilor şi posibilităţile
(resursele) finite de satisfacere a acestora. Ea constituie o lege economică întrucât:
 raritatea caracterizează toate resursele economice. Deşi progresul tehnologic amplifică posibilităţile de
combinare a resurselor, de substituire a acestora, de descoperire a unor noi resurse sau a unor caracteristici noi ale
acestora, nevoile devansează întotdeauna aceste resurse;
 raritatea acţionează întotdeauna în timp. Ea a fost, este şi va fi o problemă cu care se confruntă omenirea şi nu
o problemă conjuncturală care se manifestă doar în anumite perioade mai dificile de crize, războaie, revoluţii.
 raritatea se manifestă pretutindeni în spaţiu. Această realitate este resimţită în primul rând în experienţa
noastră cotidiană prin faptul că bugetele sunt întotdeauna limitate. La nivelul unei naţiuni, resursele disponibile de
materii prime, energie, echipamente, mână de lucru marchează limita superioară a disponibilităţilor aparatului
productiv. Cu problema rarităţii se confruntă atât ţările sărace cât şi cele bogate, economia mondială în ansamblul său.
Sub raportul rarităţii se face distincţie între resursele (bunurile) economice, care sunt efectiv rare (majoritatea
absolută a bunurilor) şi resursele (bunurile) libere, care, în funcţie de condiţiile concrete de timp şi spaţiu, există din
abundenţă şi pot fi procurate gratuit, fără costuri, adică fără eforturi şi sacrificii (aerul, căldura naturală, lumina solară,
uneori apa şi unele categorii de terenuri). Numai bunurile economice prezintă interes, bunurile libere rămânând în afara
câmpului de analiză economică.
Raritatea este un fapt de viaţă şi raţiunea însăşi a ştiinţei economice. Pentru că există raritate există, şi ştiinţa
economică. Implicaţiile rarităţii ar putea fi sintetizate astfel:
există întotdeauna mai multe variante de utilizare a resurselor (există înlocuitori pentru orice); resursele sunt
rare, dar au întrebuinţări alternative;
din mulţimea de variante posibile va trebui aleasă o alternativă. Constrângerile îi obligă pe oameni să aleagă
varianta optimă; deci oamenii sunt permanent confruntaţi cu un proces de alegere prin optimizare;
orice opţiune (alegere) presupune un sacrificiu, are un cost (dacă la un moment dat se alocă o cotă mai mare de
resurse pentru alimente, trebuie să se diminueze resursele, să zicem pentru haine) ; costul de oportunitate este costul
şansei sacrificate.
Detensionarea decalajului dintre dezirabil şi posibil presupune întotdeauna o alegere raţională, un
comportament raţional al producătorilor şi consumatorilor. Raţionalitatea este deci o consecinţă comportamentală ce
derivă din raritate. Pentru toţi se impune ideea unor decizii raţionale, a raţionalităţii prin constrângere. Pornind de

2
la ideea că numai persoanele individuale aleg raţional, putem lua în considerare comportamentul unor indivizi tip,
denumiţi agenţi, fără a pretinde că toţi agenţii economici reali, producători, întreprinderi sau gospodării se încadrează
întocmai în această conduită.
În concluzie, datorită caracterului limitat, problema fundamentală a economiei o constituie raţionalitatea
atragerii, alocării şi utilizării resurselor, aspect cunoscut sub denumirea de raţionalitate economică.
Raţionalitatea economică constă în maximizarea rezultatelor obţinute şi minimizarea consumului de resurse
pentru obţinerea acestor rezultate.

Economia (economia socială) poate fi abordată pe diferite niveluri:

- nivelul microeconomic (microeconomia) – activitatea economică desfăşurată la nivelul agenţilor economici;
- nivelul mezoeconomic (mezoeconomia) – activitatea economică la nivelul unor ramuri, sectoare;
- nivelul macroeconomic (macroeconomia) – activitatea la nivelul unei ţări sau al economiei naţionale;
- nivelul mondoeconomic (mondoeconomia) – activitatea economică la scară mondială.
Economia poate fi abordată, de asemenea, pe sectoare:
- sectorul primar (agricultura, silvicultura, piscicultura, industria extractivă);
- sectorul secundar (industria prelucrătoare, construcţiile);
- sectorul terţiar (servicii);
- sectorul cuaternar (cercetarea ştiinţifică).

FENOMENE ECONOMICE, PROCESE ECONOMICE ŞI

LEGI ECONOMICE

Viaţa economică, economia în general, se manifestă prin numeroase evenimente şi fapte care se numesc
fenomene economice.
Fenomenul economic este forma exterioară de manifestare a vieţii economice, aşa cum poate fi percepută de
oameni în mod direct (nemijlocit).
Fenomenele economice se caracterizează prin dinamism; evoluţia în timp şi spaţiu a fenomenelor poartă
denumirea de procese economice (exemplu: evoluţia preţului).
Procesele şi fenomenele economice nu se derulează în mod anarhic, ci sunt guvernate de anumite legi
economice care exprimă pe plan teoretic legăturile de dependenţă cauzală sau naturală (interdependenţă) dintre sau din
fenomenele şi procesele economice (exemplu: legea cererii şi ofertei).

Transformările pe care le înregistrează fenomenele economice cauzate şi de voinţa oamenilor, care încearcă să
realizeze aceste transformări prin acţiunea lor, conform scopurilor propuse. În atingerea acestor scopuri, oamenii
pornesc de la interesele lor.
Interesele economice sunt o formă socială a trebuinţelor economice ţi expresia relaţiilor reciproce dintre agenţii
economici. Ele sunt un element component al mecanismului activităţii economice.

CAPITOLUL 2
FACTORII DE PRODUCŢIE

Avuţia naţională reprezintă totalitatea resurselor de care dispune o ţară la un moment dat.
Componentele principale ale avuţiei naţionale:
a) resursele umane în care sunt incluse diferitele categorii ale populaţiei (populaţia totală, populaţia activă,
populaţia ocupată) şi structura populaţiei pe grupe de vârstă;
b) resursele naturale care cuprind: fondul funciar (terenul arabil, fâneţe şi păşuni naturale, vii, livezi), fondul
forestier (păduri, plantaţii), apele şi potenţialul hidroenergetic, stocul cinegetic şi cel piscicol, rezervele de substanţe
minerale utile etc.;
c) bunurile materiale în care sunt incluse capitalul fix, capitalul circulant, bunurile din inventarul casnic,
gospodăresc şi personal al populaţiei, rezervele financiar-valutare etc.;
d) bunurile spirituale reprezentate prin : potenţialul de ştiinţă şi tehnologie (brevete şi licenţe pentru invenţii,
inovaţii, etc), stocul de învăţământ, stocul de informaţii, stocul sănătăţii publice, fondul de cultură şi artă etc.

3
 Factorii de producţie reprezintă potenţialul de resurse productive atrase în circuitul economic.
Factorii de producţie tradiţionali:
- natura (pământul);
- munca;
- capitalul.
Neofactorii de producţie:
- abilitatea întreprinzătorului;
- resursele informaţionale;
- tehnologiile.
După destinaţia lor, bunurile economice se clasifică în satisfactori şi prodfactori. Satisfactorii sau bunurile de
consum reprezintă acele bunuri apte să satisfacă în mod direct nevoile umane. Prodfactorii reprezintă bunurile
economice folosite pentru producerea altor bunuri. Ele satisfac în mod indirect nevoile umane, prin intermediul
bunurilor la a căror producere participă.
În funcţie de legăturile, dependenţele dintre diferite categorii de bunuri se disting bunuri substituibile şi
complementare, bunuri principale şi secundare. Bunurile substituibile sau concurente sunt acelea care au capacitatea
să satisfacă aceeaşi categorie de nevoi, consumatorul optând pentru unul sau altul dintre acestea. Bunurile
complementare sunt acelea care pot fi folosite doar împreună, întrucât numai din combinaţia lor rezultă satisfacţia sau
efectul util scontat de către consumator. Bunurile principale sunt acelea care constituie obiectul de bază al activităţii
sale. Bunurile secundare sunt acelea care rezultă din procesul tehnologic al unui bun principal.
După relaţiile care se stabilesc între diferite categorii de consumatori se disting bunuri publice şi bunuri private.
Bunurile publice sunt acelea de care poate beneficia, în principiu, oricine doreşte, în mod gratuit sau plătind un preţ
convenit. Bunurile private sunt acelea la care accesul este limitat şi diferenţiat în funcţie de criteriile de
disponibilitate.
MUNCA - FACTORUL DETERMINANT AL PRODUCŢIEI

Munca este activitatea conştientă, specific umană, prin care oamenii utilizând uneltele şi instrumentele
adecvate, îşi valorifică opţiunile, experienţele şi cunoştinţele pe care le posedă, în vederea obţinerii bunurilor necesare
satisfacerii trebuinţelor lor. Munca, privită ca factor de producţie, este reprezentată de totalitatea resurselor umane
care pot fi şi sunt antrenate în procesul de producţie.
Munca a fost şi va fi în continuare factorul determinant, activ al producţiei, deoarece prin muncă se
realizează folosirea celorlalţi factori de producţie, perfecţionarea şi combinarea lor cât mai eficientă.
Ca factor de producţie, munca este reprezentată de resursele de muncă (populaţia aptă de muncă şi populaţia
ocupată).
Referitor la potenţialul de muncă al unei ţări, sunt necesare clarificări asupra următoarelor categorii de bază:
Populaţia activă cuprinde totalitatea persoanelor ocupate în procesul muncii în diferitele activităţi în cadrul
diviziunii sociale a muncii, inclusiv persoanele care satisfac stagiul militar obligatoriu, elevii şi studenţii de la cursurile
de zi (care nu muncesc), precum şi persoanele în curs de schimbare a locului de muncă.
Populaţia în vârstă de muncă cuprinde totalitatea persoanelor cuprinse în limitele legale de vârstă, indiferent
dacă participă sau nu la vreo activitate.
Populaţia aptă de muncă cuprinde toate persoanele având vârstă legală de muncă şi care, datorită aptitudinilor
fizice şi intelectuale pe care le posedă, pot să participe la muncă.
Populaţia ocupată cuprinde totalitatea persoanelor care îşi aduc efectiv contribuţia la crearea de noi bunuri
materiale şi servicii.

CAPITALUL - FACTOR DERIVAT AL PRODUCŢIEI

Capitalul – factor de producţie reprezintă ansamblul bunurilor materiale acumulate şi reproductibile utilizate
în activitatea economică la producerea de noi bunuri materiale şi servicii. El include: clădirile în care se desfăşoară
activităţile economice, maşinile, utilajele şi instalaţiile, materiile prime şi materialele, combustibilii, seminţe etc.
Capitalul real, în raport cu factorii primari de producţie – munca şi pământul - este un factor derivat din procesele de
producţie anterioare, utilizate în activitatea economică.

După modul specific cum participă la activitatea economică, în care se consumă şi se înlocuiesc, componentele
capitalului real sunt: capitalul fix şi capitalul circulant.

4
 Capitalul fix este acea parte a capitalului real (tehnic), format din bunuri de lungă durată (clădiri, utilaje,
instalaţii, maşini, mijloace de transport etc), care participă la mai multe cicluri (acte) de producţie consumându-se
treptat şi înlocuindu-se după mai mulţi ani de utilizare (respectiv după un număr de cicluri de producţie).
Cea mai generală structură a capitalului fix este următoarea: construcţii (capitalul fix pasiv) - clădiri, hale şi alte
instalaţii industriale, magazine comerciale, infrastructura materială din agricultură etc.; echipamentele de producţie
(capitalul fix activ) – utilaje şi maşini-unelte, agregate şi instalaţii de lucru, mecanisme şi dispozitive de reglare,
mijloace de transport etc.
Capitalul circulant este acea parte a capitalului real (tehnic, productiv) format din bunuri (materii prime,
materiale, combustibil, energie, apă tehnologică etc.) care participă la un singur ciclu de producţie, sunt consumate
sau sunt profund transformate în cursul acestuia şi trebuie înlocuite cu fiecare nou ciclu de producţie.

Circuitul capitalului reprezintă trecerea capitalului prin cele trei stadii, transformarea lui din formă bănească
în formă productivă şi formă marfă.
- primul stadiu: stadiul aprovizionării, în care are loc, prin cumpărare, transformarea banilor sau capitalului
bănesc (B) în bunuri necesare producţiei, deci în capital real sau capital productiv (K p). În acest stadiu are loc şi
angajarea forţei de muncă şi asigurarea celorlalţi factori de producţie. Forma pe care o îmbracă capitalul în acest stadiu
este cea de bani.
- al doilea stadiu: stadiul producţiei, în care are loc utilizarea, consumarea şi transformarea capitalului real, în
combinaţie cu ceilalţi factori de producţie, în bunuri economice destinate vânzării, în mărfuri (M). În acest stadiu
capitalul îmbracă forma productivă.
- al treilea stadiu: stadiul desfacerii, în care are loc transformarea mărfurilor în bani, a capitalului marfă în
capital bănesc (B’), formă de la care s-a pornit iniţial, dar amplificată. În acest stadiu, capitalul îmbracă forma de
marfă. B’, care reprezintă banii încasaţi în urma vânzării mărfii, are rolul de a asigura recuperarea costului şi obţinerea
profitului sau venitului întreprinzătorului.

Figura nr. 5.1. Circuitul capitalului

II

Kf

B KP P M B’

Kc

I III

Dintre cele trei forme funcţionale ale capitalului numai una – bunurile-capital (formă productivă) – reprezintă
capitalul real şi funcţionează în calitate de factor de producţie. Banii şi mărfurile funcţionează aici în calitate de capital
numai în legătură cu capitalul productiv şi exprimă derivate ale acestuia.
Rotaţia capitalului reprezintă reluarea permanentă a circuitului capitalului.
Durata de rotaţie a capitalului reprezintă timpul necesar pentru parcurgerea unui circuit complet.
Viteza de rotaţie a capitalului exprimă numărul de circuite ale capitalului într-o anumită perioadă de timp (de
obicei, un an).

5
 n – viteza de rotaţie a capitalului;
T – timpul;
r – durata unei rotaţii.

Factorii care influenţează viteza de rotaţie a capitalului:

- structura capitalului productiv, respectiv împărţirea acestuia în capital fix şi capital circulant; creşterea vitezei
de rotaţie a capitalului necesită reducerea ponderii capitalului fix în totalul capitalului şi a capitalului fix pasiv în totalul
capitalului fix;
- timpul de producţie şi timpul de circulaţie.

Formarea şi deprecierea capitalului

O problemă importantă legată de capitalul real o reprezintă formarea acestuia. Procesul de formare a capitalului
se realizează în două modalităţi, şi anume:
a) formarea brută a capitalului fix;
b) variaţia stocurilor (se referă la capitalul circulant).
a) Formarea brută a capitalului fix are în vedere procesul de obţinere de către întreprindere a bunurilor ce vor
fi utilizate în producţie pe o perioadă mai mare de un an. Acest proces se realizează pe baza investiţiilor.
Investiţiile reprezintă cheltuielile băneşti pe care le fac agenţii economici pentru dezvoltarea capacităţilor de
producţie, pentru refacerea şi ameliorarea acestora, precum şi pentru creşterea stocului de capital circulant.
Investiţia netă reprezintă o parte a profitului sau a venitului economisit destinată numai sporirii volumului
capitalului fix şi al stocurilor de capital circulant, fiind sursa formării nete a capitalului;
Investiţia brută - constituită din investiţia netă şi amortizarea capitalului fix şi al stocurilor de capital circulant.
b) Variaţia stocurilor reprezintă diferenţa dintre intrările în stocurile unei întreprinderi şi ieşirile din stocurile
acesteia, în cursul unei anumite perioade. Stocurile conţin toate bunurile (materii prime, materiale, combustibili,
semifabricate, producţie neterminată, produse finite) care se găsesc în posesia întreprinderii.
Consumul capitalului fix reprezintă deprecierea bunurilor-capital fix survenite în decursul perioadei
considerate ca urmare a uzurii normale şi a învechirii previzibile. de regulă, cuprinde şi o rezervă pentru pierderi de
bunuri durabile în urma unor pagube accidentale asigurabile. Deprecierea se determină pentru toate bunurile care
alcătuiesc capitalul fix, excepţie făcând numai acele bunuri durabile cu utilizare colectivă şi cu o durată de viaţă
nedeterminată (şosele, drumuri, poduri etc.).
Uzura fizică a capitalului fix se referă la pierderea treptată a proprietăţilor lui tehnice de exploatare ca urmare
a folosirii productive şi a acţiunii agenţilor naturali. Concomitent cu acest proces are loc şi o pierdere din preţul de
achiziţionare a capitalului fix, care se transferă, sub forma amortizării, asupra costului de fabricaţie a noilor bunuri
economice.
Uzura morală a capitalului fix constă în pierderea unei părţi din preţul de achiziţionare şi/sau deprecierea
proprietăţilor tehnice de exploatare ale capitalului fix, înainte de uzura fizică deplină, datorită progresului tehnic.

Procesul de recuperare a preţului de cumpărare a capitalului fix se numeşte amortizare. Fondul de amortizare
este folosit pentru înlocuirea capitalului fix scos din funcţiune. Fondul de amortizare poate servi şi la creşterea
capitalului fix în funcţiune în următoarele împrejurări: datorită faptului că amortizarea se realizează treptat, iar
înlocuirea capitalului fix are loc după mai mulţi ani, în această perioadă, fondul de amortizare este utilizat pentru
extinderea activităţii economice; când se achiziţionează echipamente de producţie cu performanţe superioare cu acelaşi
fond de amortizare, are loc nu numai înlocuirea capitalului fix scos din funcţiune, ci şi extinderea dimensiunilor
activităţii economice. Revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană, accelerând uzura morală a capitalului fix,
determinând creşterea eficienţei echipamentului de producţie, impune accelerarea amortizării, deci reducerea perioadei
de amortizare.

Modalităţi de amortizare:
- amortizarea liniară este acel mod de amortizare în care se utilizează o cotă constantă de amortizare pe toată
durata de funcţionare a capitalului fix.

6
 - amortizarea progresivă, ţinându-se seama de gradul uzurii efective a capitalului fix şi de frecvenţa
reparaţiilor capitale, care se măresc spre finalul perioadei de funcţionare a acestuia, se stabilesc cote de amortizare
crescătoare.
- amortizarea regresivă constă în stabilirea unei cote de amortizare descrescătoare pe durata de funcţionare a
capitalului fix.
- amortizarea accelerată este o formă de recuperare rapidă a preţului capitalului fix achiziţionat, în vederea
evitării pierderilor ca urmare a uzurii morale a acestuia. Este o variantă a amortizării liniare şi presupune recuperarea în
primul an a unei amortizări de până la limita prevăzută de lege din valoarea de intrare (K f), iar în anii rămaşi până la
sfârşitul duratei de folosinţă se va calcula amortizarea lună de lună, după procedeul amortizării liniare:

FACTORUL NATURAL AL PRODUCŢIEI

Munca împreună cu natura constituie factorii de producţie originari. Ca factor de producţie, natura reprezintă
un ansamblu de elemente naturale la care omul face apel pentru a produce şi pe care le influenţează prin
muncă. Natura asigură substanţa, condiţiile materiale şi majoritatea energiei primare. În această categorie intră: solul,
subsolul, apa, resursele minerale, lemnul brut din pădure, râurile, marea, oceanul etc.
Factorul natural constituie atât substanţa, cât şi condiţiile materiale primare ale producţiei, cât şi forţa motrice,
virtuală, necesară pentru dezvoltarea producţiei de bunuri materiale şi servicii.

COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a acestora, ce poate fi privit atât sub
aspect cantitativ, cât şi sub aspect calitativ şi structural.
Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor de producţie este specifică fiecărui proces de producţie:
obţinerea unui bun economic presupune unirea resurselor de muncă numai cu elemente de capital tehnic specific
domeniului respectiv.
Din punct de vedere economic, combinarea factorilor de producţie înseamnă concretizarea ei în minimizarea
costurilor de producţie şi maximizarea profitului.
În combinarea factorilor de producţie întreprinzătorul porneşte de la următoarele premise:
- caracterul limitat al factorilor supuşi combinării, cu ajutorul cărora trebuie să realizeze volumul proiectat al
producţiei;
- caracteristicile factorilor de producţie şi concordanţa lor cu specificul activităţii;
- conjunctura pieţelor factorilor de producţie.
Combinarea factorilor de producţie este posibilă ca urmare a proprietăţilor factorilor de producţie şi a
manifestării simultane a lor.
Divizibilitatea unui factor de producţie înseamnă posibilitatea acestuia de a se împărţi în unităţi simple, fără a fi
afectată calitatea factorului respectiv.
Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de producţie cu mai multe
unităţi din alt factor de producţie.
Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative, structurale şi calitative
ale factorilor de producţie care participă la producerea unui bun economic.
Substituibilitatea este definită ca fiind posibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un factor de producţie
printr-o cantitate dată dintr-un alt factor de producţie, în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei.
Substituirea este fenomenul de înlocuire şi poate avea loc între factorul muncă şi factorul capital sau factorul
natural, precum şi între diferitele elemente componente ale factorilor de producţie, ca, de exemplu, înlocuirea
materiilor prime naturale cu cele sintetice, a muncii manuale cu munca mecanizată etc.
Combinarea factorilor de producţie se face pe baza unor calcule de eficienţă referitoare la :
Productivitatea marginală a unui factor de producţie (a muncii şi a capitalului) exprimă sporul de producţie
obţinut prin creşterea cu o unitate a factorului respectiv, ceilalţi rămânând nemodificaţi.

WmgX = productivitatea marginală a unui factor de producţie;

Q = sporul de producţie obţinut;

7
 X = sporul factorului de producţie respectiv.
Rata marginală de substituţie (a muncii cu capitalul sau a capitalului cu munca) reprezintă cantitatea dintr-un
factor de producţie necesară pentru a compensa reducerea cu o unitate a unui alt factor , astfel încât producţia să
rămână aceeaşi.
Rms = WmgY/WmgX Rms = -
unde: Rms = rata marginală de substituţie;
WmgY = productivitatea marginală a factorului substituit;
WmgX = productivitatea marginală a factorului de substituţie.
Elasticitatea substituirii exprimă măsura în care poate fi menţinută producţia când un factor este înlocuit cu
altul sau creşterea (descreşterea) utilizării unui factor în comparaţie cu altul.

, unde ;

sau:

Există următoarele posibilităţi:

 dacă es0 atunci factorii sunt perfect complementari şi nu este posibilă substituirea lor, ei trebuind să fie
utilizaţi în proporţii egale;
 dacă es→  atunci substituţia este perfectă;
 dacă es1 atunci variaţia relativă a raportului factorilor este proporţională cu variaţia relativă a raportului
productivităţilor marginale.

RANDAMENTUL CAPITALULUI

Legătura dintre capital şi rezultatele producţiei este pusă în evidenţă de randamentul acestui factor de
producţie.
Coeficientul capitalului este un indicator general al randamentului capitalului, care arată necesarul de capital
pentru obţinerea unei unităţi de efect.
Coeficientul mediu al capitalului se determină raportând volumul capitalului utilizat la mărimea rezultatelor
obţinute într-o perioadă dată.

unde: = coeficientul mediu al capitalului;

K = volumul capitalului utilizat;
Y = mărimea rezultatelor obţinute.

Coeficientul marginal al capitalului este raportul dintre creşterea capitalului între anii t 0 şi t1 şi creşterea
rezultatului (outputului) în acelaşi interval de timp.

unde: K' = coeficientul marginal al capitalului;

ΔK = creşterea capitalului;
ΔY = creşterea rezultatului producţiei.

8
 Productivitatea sau eficienta capitalului reprezintă inversul coeficientului capitalului şi exprimă mărimea
efectului (rezultatului) ce revine la unitatea de efort făcut cu capitalul utilizat.
Eficienţa medie a capitalului este inversul coeficientului mediu al capitalului.
sau
unde: eficienţa medie a capitalului;

Eficienţa marginală a capitalului reprezintă inversul coeficientului marginal al capitalului şi reflectă

creşterea rezultatului producţiei prin creşterea unei unităţi suplimentare a acestui factor de producţie.
sau
unde: e' = eficienţa marginală a capitalului;

Factorii care influenţează nivelul şi dinamica eficienţei capitalului fix:

-structura de ramură a economiei;
-ponderea capitalului fix activ în totalul capitalului fix;
-duratele de serviciu şi sistemul de amortizare practicat în economie;
-calitatea forţei de muncă;
-costul înzestrării tehnice a muncii;
-starea fizică şi gradul reînnoirii capitalului fix etc.

Productivitatea sau randamentul factorilor de producţie reprezintă eficienţa cu care sunt utilizaţi factorii
de producţie în activitatea economică; aceasta se determină prin raportul dintre rezultatele obţinute şi eforturile depuse,
exprimând astfel, legătura dintre producţia obţinută şi factorii utilizaţi.
Productivitatea parţială este cea a unui factor de producţie considerat a fi la originea producţiei şi a modificării
acesteia (ceilalţi factori fiind constanţi).
Productivitatea globală exprimă eficienţa agregată a tuturor factorilor de producţie implicaţi în obţinerea unui
rezultat.

PRODUCTIVITATEA MUNCII

Productivitatea muncii reprezintă rodnicia, eficienţa utilizării factorului muncă în activitatea economică.
Factorii care influenţează nivelul şi dinamica productivităţii muncii:
- progresul tehnico-ştiinţific;
- pregătirea şi calitatea factorului uman;
- gradul de organizare a producţiei şi a muncii;
- sporirea motivaţiei în muncă;
- calitatea condiţiilor de muncă şi climatul social din întreprindere;
- condiţiile naturale.

9
 CAPITOLUL 3

COSTUL DE PRODUCŢIE

Costul de producţie reprezintă, în expresie bănească, totalitatea cheltuielilor corespunzătoare consumului de

factori de producţie pe care producătorii le efectuează pentru producerea şi vânzarea de bunuri materiale sau pentru
prestarea de servicii.
Fiecare factor de producţie are o formă specifică de a se consuma în cadrul procesului de producţie, participând
diferit la obţinerea costurilor pentru producţia respectivă.
Consumul factorului capital diferă pe cele două componente ale sale : capital fix şi capital circulant. Capitalul
fix participă la mai multe cicluri de producţie, consumându-se treptat, fiind supus unui proces normal de uzură.
Corespunzător uzurii capitalului fix are loc amortizarea acestuia. Prin amortizare se înţelege recuperarea treptată a
cheltuielilor cu achiziţionarea capitalului fix (concretizat în preţul acestuia) prin includerea în costul produsului, la a
cărui fabricare participă, a unei părţi din aceste cheltuieli. Fiecare agent economic urmează să-şi recupereze în timp
util cheltuielile făcute cu cumpărarea capitalului fix şi să folosească, în interes propriu, avantajele oferite de progresul
tehnic. Amortizarea capitalului fix apare ca o sumă de bani ce se include în costul de fabricaţie al bunului sau
serviciului respectiv, urmărindu-se pe fiecare bun economic sau pe întreaga producţie obţinută.
Consumul capitalului circulant presupune includerea integrală în formă materială-iniţială sau transformată şi
bănească a bunurilor din care este format în rezultatele producţiei, în cadrul fiecărui ciclu de producţie. Cantitatea
consumată de capital circulant, în expresie fizică, pentru obţinerea unui bun economic se numeşte consum specific sau
tehnologic.
Consumul factorului muncă presupune utilizarea potenţialului de muncă al lucrătorilor, ca agenţi activi ai
producţiei, potrivit specialităţii şi nivelului lor de calificare. Acesta poate fi exprimat fizic prin timpul de muncă
cheltuit pentru obţinerea unui bun economic sau a întregii producţii, şi valoric prin ceea ce cheltuieşte întreprinzătorul
pentru factorul de muncă angajat.
Consumul factorului natură (pământ) în activitatea economică este evident şi semnificativ, dar este foarte
greu de relevat – uneori chiar imposibil – sub aspect fizic. De aceea, se urmăreşte numai valoric, prin ceea ce se
plăteşte pentru a-l dobândi şi utiliza.
Consumul de factori de producţie are caracter dinamic, fiind diferit, în timp, în funcţie de volumul producţiei, de
progresul tehnico-ştiinţific, care atrage după sine perfecţionări în înzestrarea cu factori şi dinamizarea consumurilor
specifice. în acest sens este necesar ca evoluţia costurilor să fie urmărită atât pe o perioadă scurtă, cât şi pe o perioadă
lungă de timp.
Perioadă scurtă este definită ca intervalul de timp pe parcursul căruia un producător poate să crească producţia
numai în măsura în care capacitatea de producţie existentă îi permite.
Perioada lungă este definită ca intervalul de timp pe parcursul căruia un producător poate modifica producţia,
ca urmare a posibilităţii acestuia de a schimba atât volumul factorului muncă, precum şi al capitalului.

Importanţa cunoaşterii costului de producţie

Cunoaşterea conţinutului costului de producţie necesită luarea în considerare a relaţiei dintre acesta şi preţul
de vânzare. Costul de producţie (CT) desemnează numai o parte a preţului de vânzare (PV), şi anume numai ceea ce
înseamnă cheltuială suportată de către producătorii de bunuri materiale sau servicii. Excedentul preţului de vânzare
peste costul producţiei reprezintă profitul (p) sau beneficiul, a cărui maximizare este scopul urmărit de către agenţii
economici. În aceste condiţii, costul se poate determina şi ca diferenţă între preţul de vânzare şi profitul obţinut. Astfel,
pentru fiecare unitate de produs, sunt valabile egalităţile:

10
 P.U.V.= CTM + pU
CTM = P.U.V. - pU
unde P.U.V. = preţ unitar de vânzare;
CTM = cost unitar;
pU = profit unitar.

Funcţiile economice ale costurilor:

- cunoaşterea reală a necesarului de resurse pentru obţinerea unei anumite producţii;
- influenţare a rentabilităţii şi eficienţei, fiind element principal în toate calculele de eficienţă, atât la nivel
micro cât şi macroeconomic;
- criteriu de fundamentare a opţiunilor şi deciziilor fiecărui producător.
Categorii de costuri:
A. a) Costul de oportunitate (economic) reprezintă costul opţiunii pentru o anumită alternativă în defavoarea
alteia.
b) Costurile contabile reprezintă expresia bănească a consumurilor de resurse ocazionate de producerea şi
desfacerea unei mărfi (sau a unei anumite cantităţi dintr-un bun material sau serviciu).
B. În funcţie de dificultăţile pe care le întâmpină agenţii economici atunci când îşi propun să le identifice,
se disting:
a) costul explicit este alcătuit din toate cheltuielile (plăţile) efectuate de către întreprinzător către posesorii
resurselor economice atrase, utilizate şi consumate în procesul de producere a unui bun; cum ar fi : cheltuielile cu
materiile prime, materiale, combustibil, energie, cheltuieli cu munca, etc. In contabilitatea firmei cheltuielile efectuate
către terţe persoane sunt înregistrate în conturi, iar diferenţa dintre venitul total încasat din vânzarea produselor şi
costul explicit al acestora reprezintă profitul contabil.
b) costul implicit constituie, de fapt, costul alegerii făcute de întreprinzător (costul de oportunitate) şi este
egal cu toate veniturile care ar fi putut fi obţinute de către întreprinzător de pe urma resurselor, avute în proprietate, în
cea mai bună variantă de utilizare a acestora şi la care a renunţat. Acest cost poartă denumirea de profit normal şi
cuprinde veniturile la care o persoană a renunţat pentru a dobândi calitatea de întreprinzător, cum ar fi: salariu, rentă,
dobândă, etc.
C. Costurile de desfacere sunt costuri aferente schimbului de mărfuri:
a) costurile tranzacţiilor sunt costuri care fac posibilă funcţionarea pieţei, adică realizarea legăturilor dintre
vânzători şi cumpărători, ele fiind constituite din cheltuieli care se fac pentru plata comisioanelor comercianţilor care
asigură trecerea mărfurilor de la producători la consumatori, pentru plata comisioanelor celor care intermediază
încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, pentru publicitate, etc.
b) costurile informării sunt costurile care se fac în vederea înlăturării incertitudinii legate de realizarea
tranzacţiilor.
EVOLUŢIA COSTURILOR PE TERMEN SCURT

În cele ce urmează, ori de câte ori ne vom referi la costuri, vom avea în vedere expresia bănească a resurselor
care se consumă cu producerea şi desfacerea bunurilor.
1) Costul global reprezintă ansamblul costurilor corespunzătoare unui volum de producţie dat. În cadrul
acestuia se disting următoarele tipuri de costuri:
a) costul fix (CF) desemnează acele cheltuieli care privite în totalitatea lor, sunt independente de volumul
producţiei (chirii, asigurări, dobânzi, amortizarea capitalului fix, cheltuieli de întreţinere, salariile personalului din
activităţile general-administrative ale întreprinderii, etc.). Prin urmare, costul fix este expresia bănească a acelor
consumuri de factori de producţie care, pe termen scurt, rămân relativ neschimbate, independent de volumul producţiei.
b) costul variabil (CV) reprezintă acele cheltuieli care, privite în totalitatea lor, variază în funcţie de cantitatea
de produse obţinute (cheltuieli cu materii prime, combustibilul şi energia pentru producţie, salariile directe ale
personalului ocupat în producţie etc.). Unele dintre aceste cheltuieli se schimbă strict proporţional cu producţia
(exemplu: cheltuieli cu materii prime, salarii directe etc.), iar altele nu se modifică strict proporţional cu producţia.
c) costul total (CT) reprezintă suma costurilor fixe şi variabile. De asemenea, costul total reprezintă şi suma
cheltuielilor materiale şi salariale.

Figura nr. 6.1. Curbele costurilor totale

11
 Costuri
CT
CV

CF

0 Q

2) Costul mediu sau unitar reprezintă costurile pe unitate de produs sau pe unitate de efect util. Se disting trei
tipuri de costuri medii:
a) costul fix mediu (CFM) se determină prin raportarea costului fix total la cantitatea de produse. Pe termen
scurt, costul fix mediu depinde de evoluţia volumului producţiei.
b) costul variabil mediu (CVM) se calculează raportând costul variabil total la cantitatea de produse. În
dinamica sa, costul variabil mediu depinde atât de cheltuielile variabile, cât şi de evoluţia producţiei.
c) costul total mediu (CTM) se determină prin raportarea costului total la cantitatea de produse. În dinamica
sa, pe termen scurt, costul total mediu depinde de evoluţia costurilor variabile şi de evoluţia producţiei.

3) Costul marginal (Cmg) reprezintă suplimentul de cost (sporul de cost) necesar pentru obţinerea unei unităţi
suplimentare de produs, la un moment dat.

Comportamentul diferitelor tipuri de costuri, în funcţie de cantitatea de produse, se poate observa prin datele
(ipotetice) cuprinse în tabelul ce urmează:

Tabelul nr. 6.1 . Categoriile de costuri

mediu CTM
Costul variabil

Costul variabil
Q

Costul global
Cantitatea de

CT
CV

Costul total
Costul fix

Costul fix

marginal
Costul
mediu

mediu
CVM
CFM

Cmg
total
CF
produse

total

total

0 100 0 100 0 0 0 -
1 100 180 280 100 180 280 180
2 100 250 350 50 125 175 70
3 100 330 430 33,3 110 143,3 80
4 100 480 580 25 120 145 150
5 100 620 720 20 124 144 140
6 100 780 880 16,6 130 146,6 160

Analiza datelor din tabel permite desprinderea următoarelor concluzii:

- creşterea volumului producţiei determină o creştere atât a CV, cât şi a CT, în timp ce CF rămâne constant;
- pe măsură ce volumul producţiei creşte, CFM se reduce , iar CVM, CTM şi Cmg înregistrează la început o
reducere şi apoi o creştere;
- când Cmg < CTM, CTM se reduce iar când Cmg > CTM, CTM creşte;
- când Cmg < CVM, CVM se reduce, iar când Cmg > CVM, CVM creşte;
- pe măsură ce volumul producţiei creşte, diferenţa dintre CTM şi CVM se reduce continuu;
- suma costurilor marginale este egală cu mărimea costului variabil;
- nivelurile CVM şi CTM sunt minime cănd sunt egale cu Cmg.

Relaţia cost mediu-cost marginal: pentru acel nivel al producţiei la care costul marginal este mai mic decât
costul mediu, mărirea producţiei cu o unitate suplimentară contribuie la scăderea costului mediu unitar; invers, pentru

12
un cost marginal mai ridicat decât cel mediu, orice dezvoltare a producţiei determină creşterea costului mediu. În
aceste condiţii, costul marginal trebuie să treacă prin minimul costului mediu.

Figura nr. 6.2. Relaţia cost mediu – cost marginal

Costuri

Cmg
CTM

Q
Între forma celor două curbe există o anumită similitudine, ambele având forma de ,,U”. Aceasta se explică prin
acţiunea legii randamentelor neproporţionale: costurile pe unitatea de produs (medii sau marginale) scad când
randamentele cresc şi sporesc când randamentele descresc.
Se constată, deci, o relaţie invers proporţională între randamente (productivitate) şi costuri:
- unei creşteri a randamentelor îi corespunde o reducere a costurilor;
- unei scăderi a randamentelor îi corespunde o creştere a costurilor;
O asemenea evoluţie a formei curbelor costului mediu şi a costului marginal este determinată de costurile
variabile neproporţionale (cheltuieli cu salariile).
Pentru acel nivel al producţiei la care costul marginal este mai mic decât costul mediu, mărirea producţiei cu o
unitate suplimentară contribuie la scăderea costului mediu unitar; invers, pentru un cost marginal mai ridicat decât
cel mediu, orice dezvoltare a producţiei determină creşterea costului mediu. În aceste condiţii, costul marginal trebuie
să treacă prin minimul costului mediu.

EVOLUŢIA COSTURILOR PE TERMEN LUNG

Pe termen lung, toate costurile au caracter variabil. Evoluţia costurilor pe termen lung este determinată de
fenomene economice de scară care, pe măsura dezvoltării capacităţilor de producţie, conduc la reducerea costului
mediu al producţiei. Aceasta înseamnă că randamentul creşte mai repede decât costurile totale. În acelaşi timp, se
înregistrează o descreştere a costului pe unitate de produs şi o creştere a venitului care depăşeşte costul producţiei.
În funcţie de modul de individualizare a cheltuielilor de producţie, acestea se pot grupa în:
Cheltuielile directe sunt acelea ce se pot individualiza pe produs sau grupe de produse omogene, faze ale
procesului de producţie şi se pot include direct în costul acestora. Din această grupă fac parte cheltuielile cu materiile
prime şi materialele directe, salariile lucrătorilor direct productivi, contribuţii la asigurările sociale, combustibilul,
energia şi apa tehnologică etc.
Cheltuielile indirecte sunt acelea ce nu se pot localiza, sunt comune mai multor produse sau grupe de produse şi
repartizarea lor asupra costurilor produselor se realizează pe seama unor criterii. Acestei grupări îi aparţin cheltuielile
generale ale secţiilor de producţie, cheltuielile generale ale firmei, cheltuielile de desfacere, cheltuielile de promovare.
Minimizarea costului înseamnă reducerea cheltuielilor pe unitate de efect util sau pe unitate de rezultat.
Căile de reducere a costului vizează:
a) preţurile factorilor de producţie utilizaţi;
Preţul factorilor de producţie depinde în mică măsură de agentul economic, deoarece piaţa îi impune acestuia
preţul de cumpărare a acestora. Singura cale de reducere a costului pe seama preţului factorilor de producţie o
constituie studierea pieţei factorilor de producţie şi aprovizionarea din acele segmente ale pieţei cu cele mai mici
preţuri.
Evoluţia preţurilor factorilor de producţie se află sub incidenţa următorilor factori:
- raportul dintre cererea şi oferta factorilor de producţie pe diferite pieţe;
- uşurinţa sau dificultatea procurării capitalurilor necesare producţiei;

13
 - spaţiul ce separă agentul producător de agenţii furnizori de factori de producţie şi de agenţii cumpărători,
când firma se implică în distribuţia mărfurilor şi efectuează cheltuieli în acest scop.
b) consumul de factori de producţie pe unitatea de produs;
Reducerea acestuia se poate realiza pe două căi şi anume:
- reducerea cheltuielilor cu factorul muncă;
- reducerea cheltuielilor materiale de capital.
Reducerea cheltuielilor cu factorul muncă se realizează în principal prin creşterea
productivităţii muncii în condiţiile în care există o piaţă a muncii dezvoltată şi agentul economic nu are
posibilităţi de influenţare a salariului.
Reducerea cheltuielilor materiale de capital se realizează pe două căi: prin reducerea cheltuielilor materiale de
capital fix şi a cheltuielilor materiale de capital circulant.
Reducerea consumului de capital fix se realizează prin: - prelungirea duratei de folosire a elementelor de capital
fix; - evitarea uzurii fizice şi morale nejustificate, ceea ce presupune şi o întreţinere, de calitate şi la timp, a utilajelor; -
asigurarea unui raport optim între creşterea brută a elementelor de capital fix şi creşterea producţiei:
Reducerea cheltuielilor de capital circulant se realizează în principal pe două căi, şi anume:
- reducerea consumurilor specifice;
- recuperarea şi refolosirea materialelor.

CAPITOLUL 4
CEREREA
Când un consumator îşi propune să cumpere un bun sau serviciu el stabileşte cantitatea dorită în funcţie de
nivelurile preţului, iar această cantitate este denumită cantitatea cerută.
Cantitatea cerută reprezintă intenţia cumpărătorului de a achiziţiona o cantitate dintr-un bun sau serviciu la
un anumit nivel al preţului.
Cantitatea cerută nu reprezintă cantitatea efectiv cumpărată, respectiv vândută, ci numai cantitatea dorită de
cumpărător la un anumit nivel al preţului.
Reducerea cantităţii cerute o dată cu creşterea preţului se produce datorită existenţei efectului de substituţie şi
a efectului de venit.
Efectul de substituţie presupune existenţa unuia sau mai multor produse ce pot substitui bunul al cărui preţ a
crescut, iar bunurile respective se numesc bunuri substituibile.

14
 Efectul de venit apare atunci când consumatorul doreşte să cumpere un bun dar are loc o creştere a preţului,
ceea ce induce sentimentul că este mai sărac şi, în consecinţă, reduce consumul din bunul respectiv.
Legea generală a cererii: orice majorare a preţului unitar determină reducerea cantităţii cerute din bunul
respectiv iar reducerea preţului unitar este însoţită de creşterea cererii. Prin urmare, între cerere şi preţ se stabileşte o
relaţie negativă.

Paradoxuri ale cererii:

- ,,paradoxul Giffen”: pentru unele bunuri inferioare, creşterea preţurilor este însoţită de o creştere a cererii, iar
reducerea preţurilor este însoţită de o reducere a cererii.
- "paradoxul Veblen" surprinde comportamentul atipic al indivizilor şi menajelor îmbogăţite “peste noapte”,
recent pătrunse într-un grup social superior care practică atitudinea de “efect snob”.

Factorii (condiţiile) cererii:

 Modificarea veniturilor băneşti reale ale consumatorilor. Veniturile reale ale consumatorilor pot să
crească sau să scadă în diferite perioade. Pentru o analiză realistă a cererii, aceasta trebuie să ţină seama de felurile de
bunuri, deoarece consumatorul se comportă într-un anumit fel când cumpără bunuri normale şi alt mod când cumpără
bunuri inferioare.
În cazul bunurilor normale între evoluţia veniturilor şi cererea pentru asemenea bunuri este o relaţie directă,
pozitivă. Creşterea veniturilor duce la sporirea cererii de bunuri normale , iar diminuarea veniturilor la reducerea
cererii de bunuri normale.
În majoritatea cazurilor bunurilor inferioare, între veniturile cumpărătorilor şi cererea pentru aceste bunuri
există o relaţie inversă, negativă, deoarece majorarea veniturilor va duce la diminuarea cererii, iar scăderea veniturilor
va determina creşterea cererii pentru asemenea bunuri.
‚ Modificarea preţurilor altor bunuri. Cererea unui bun se modifică şi în funcţie de evoluţia preţurilor altor
bunuri, dar ea depinde şi de natura bunurilor: substituibile şi complementare.
a. În cazul bunurilor substituibile, A şi B, modificarea preţului bunului A şi a cererii bunului B se constituie
într-o relaţie directă, pozitivă. Creşterea preţului bunului A duce la creşterea cererii din bunul B, iar reducerea preţului
bunului A, la scăderea cererii pentru bunul B, de exemplu: unt şi margarină. Creşterea preţului la unt duce la creşterea
cererii de margarină, iar scăderea preţului la unt determină reducerea cererii de margarină în favoarea cererii de unt.
b. În cazul bunurilor complementare creşterea preţului unui bun A duce la reducerea cererii bunului
complementar B şi invers, ceea ce presupune o relaţie inversă, negativă. De exemplu: bunul B este complementar
bunului A (benzină şi autoturism), iar creşterea preţului bunului A determină scăderea cererii acestuia şi implicit a
bunului complementar. Invers, reducerea preţului bunului A determină creşterea cererii sale, dar şi creşterea cererii
bunului B.
ƒ Numărul de cumpărători. Între numărul de cumpărători şi cererea pentru un bun există o relaţie directă,
pozitivă, deoarece sporirea numărului de locuitori, fie şi sezonieri, într-un oraş duce la sporirea cererii de pâine în
oraşul respectiv.
„ Preferinţele cumpărătorilor. Între preferinţele de consum ale cumpărătorilor şi cererea pentru un anumit
bun există tot o relaţie directă, pozitivă. Preferinţele se pot modifica de la o perioadă la alta, un loc important aici
jucându-l reclama.
… Previziunile privind evoluţia preţurilor şi a veniturilor. Când se prevede creşterea preţului unui bun
cererea prezentă pentru bunul respectiv creşte, iar cererea viitoare scade. Dacă se prevede o reducere a preţului, atunci
cererea prezentă se reduce, iar cererea viitoare creşte, dacă toate celelalte condiţii rămân neschimbate.

ELASTICITATEA CERERII ÎN FUNCŢIE DE PREŢ

Elasticitatea cererii exprimă variaţia sa la modificarea preţului sau a altei condiţii a cererii.
Elasticitatea cererii funcţie de preţ măsoară modificarea relativă (procentuală) a cererii generate de
modificarea cu un procent a preţului unui bun.

ELASTICITATEA CERERII ÎN FUNCŢIE DE VENIT

Elasticitatea cererii pe piaţa unui bun în funcţie de venit (Ecv) exprimă modificarea cantităţii cerute (Q) din
bunul respectiv ca urmare a schimbării venitului (V), când toate celelalte condiţii rămân constante.

15
 După valorile coeficientului de elasticitate în funcţie de venit bunurile se pot clasifica astfel:
a. bunuri inferioare, când ;
b. bunuri normale sau bunuri prioritare (de primă necesitate), când ;
c. bunuri a căror evoluţie este independentă de venit şi unde ;
d. bunuri superioare sau de lux, pentru care ;
Clasificarea respectivă este valabilă numai în raport cu elasticitatea cerere-venit pentru un anumit consumator,
pentru că este posibil ca un bun oarecare să fie inferior pentru un consumator cu un venit mai mare şi superior pentru
altul cu un venit mai mic.

ELASTICITATEA ÎNCRUCIŞATĂ A CERERII

Coeficientul elasticităţii încrucişate măsoară variaţia procentuală a cererii unui bun determinată de variaţia
cu un procent a preţului altui bun. Cu alte cuvinte, coeficientul elasticităţii încrucişate permite aprecierea repercusiunii
variaţiei preţurilor unor bunuri asupra cererii altor bunuri.

sau

sau
unde: reprezintă coeficientul de elasticitate încrucişată al cererii produsului X în funcţie de preţul
produsului Y (Py);
Qx – cererea din bunul X;
Py – preţul bunului Y.
Se pot ivi trei situaţii:
a. , când bunurile X şi Y sunt substituibile;
b. , când bunurile X şi Y sunt complementare;
c. , când bunurile sunt independente.
Cu cât valoarea absolută a coeficientului de elasticitate încrucişată a cererii [ ] este mai mare, cu atât
gradele de substituibilitate şi complementaritate sunt mai mari şi invers.

FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ ELASTICITATEA CERERII

Factorii care au cea mai puternică influenţă asupra elasticităţii cererii sunt:
a. Ponderea venitului cheltuit pentru un anumit bun în bugetul total al familiei.
b. Gradul de substituire a bunurilor. Între gradul de substituire a unor bunuri şi elasticitatea cererii în funcţie
de preţ există o relaţie pozitivă.
c. Gradul necesităţilor în consum. Nivelul elasticităţii cererii în funcţie de venit este diferit pentru bunurile de
strictă necesitate şi pentru bunurile de lux. Pentru bunurile de strictă necesitate cererea este inelastică, în timp ce
pentru bunurile de lux cererea este elastică, astfel că nivelul elasticităţii cererii lor este mai mare decât al bunurilor
normale.
d. Durata perioadei de timp de la modificarea preţului. Între durata de timp când a avut loc modificarea
preţului unui bun şi coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ există o relaţie directă, pozitivă.

IMPACTUL MĂSURILOR DE POLITICĂ ECONOMICĂ ASUPRA CERERII

Statul utilizează mai multe instrumente pentru realizarea acestor politici, printre care:
 Taxe impuse de stat. Acestea sunt de două feluri:
a. Taxa pe cantitatea consumată. Aceasta reprezintă obligaţia consumatorului de a plăti o sumă fixă pentru
fiecare unitate cumpărată dintr-un bun. Pentru cumpărător, taxa va fi percepută ca o creştere a preţului bunului
respectiv (accizele pe anumite produse), astfel că preţul pieţei pentru produsul X va deveni: . În acest
caz, cererea pentru bunul respectiv va scădea, dacă venitul (bugetul) consumatorului va rămâne constant.
Dacă cererea pentru produsul respectiv înainte de aplicarea taxei era:

16
 ,
după aplicarea taxei ea va deveni

sau ,

unde , iar .

b. Taxa aplicată preţului bunului (ad valorem). Această taxă se exprimă printr-un procent aplicat preţului
(TVA). Din punct de vedere al consumatorului aplicarea unui procent (Z) la preţul produsului (PX) va genera un nou
preţ ( ), adică . Şi în acest caz cererea produsului X se va diminua, dacă venitul va rămâne fix.
Dacă înainte de aplicarea taxei cererea pentru bunul X era:
,
după aplicarea taxei ea va fi:

sau

unde iar .
Efectul taxei pe cantitate este acelaşi cu efectul taxei „ad valorem”, ambele provocând reducerea cererii pentru
bunul respectiv.
‚ Subvenţiile reprezintă un alt instrument de politică economică. Ele sunt de două feluri:
a. Subvenţia/cantitate. Guvernul oferă o anumită sumă consumatorului pentru o anumită cantitate cumpărată
dintr-un bun. Din punctul de vedere al consumatorului subvenţia va însemna un preţ mai mic pentru bunul respectiv,
iar panta bugetului se va aplatiza. De exemplu, acordarea unei subvenţii (S) pentru bunul X va diminua preţul acestuia
cu suma respectivă, astfel că noul preţ va deveni: . În acest caz, cererea pentru bunul respectiv va
creşte în condiţiile unui buget nemodificat. De exemplu, producătorii agricoli vor primi o subvenţie de la stat pentru
fiecare kilogram de sămânţă selecţionată sau pentru fiecare kilogram de îngrăşământ cumpărat. La acelaşi buget al
agricultorului, cantitatea de sămânţă selecţionată şi de îngrăşăminte chimice va fi mai mare.
b. Subvenţii/valoare. Subvenţia „ad valorem” este acordată ca un procent (Z) la preţul unui bun sau serviciu.
Noul preţ este mai mic decât vechiul preţ, astfel că . Pentru consumator cererea va creşte atât
pentru bunul respectiv cât şi pentru alte produse, chiar în condiţiile când bugetul rămâne neschimbat. Acest gen de
subvenţie are rol de protecţie socială numai atunci când se acordă consumatorilor cu venituri mici, pentru că nu ar avea
sens dacă s-ar acorda tuturor consumatorilor, inclusiv celor cu venituri mari.
ƒ Raţionalizarea consumului unui bun reprezintă o altă măsură de politică economică aplicată în anumite
condiţii de către guvern. Ea presupune stabilirea unei cantităţi maxime ce poate fi cumpărată de o persoană. În acest
caz, cererea pentru bunul respectiv se reduce, consumatorul îndreptându-şi preferinţele spre alte bunuri. De multe ori
însă, o asemenea măsură duce la apariţia speculei şi a „pieţei negre”, mai ales când nu există oferta de bunuri care să
substituie bunul respectiv.

17
 CAPITOLUL 5
OFERTA

Cantitatea oferită reprezintă o anume cantitate dintr-un bun furnizată la un anumit preţ, într-o anume perioadă
de un ofertant. Creşterea sau scăderea cantităţii oferite depinde exclusiv de evoluţia preţului.
Oferta reprezintă cantitatea maximă dintr-un bun pe care un vânzător intenţionează să o desfacă pe piaţă într-o
perioadă de timp, la un preţ dat.
Cantitatea dintr-un bun economic oferită pe piaţă de toţi ofertanţii reprezintă oferta totală, sau oferta de piaţă.
Cantitatea vândută dintr-un bun este diferită de oferta totală şi este mai mică decât aceasta.
Legea generală a ofertei: volumul şi dinamica ofertei se află într-o relaţie directă, nemijlocită cu preţul, dar
într-o relaţie pozitivă: creşterea preţului determină creşterea cantităţii oferite, iar reducerea preţului determină
reducerea cantităţii oferite.
Relaţia ofertă-preţ este o relaţie directă, influenţând implicit producţia destinată vânzării, aceasta din urmă
fiind, la rândul său, influenţată de:
♦ disponibilitatea, respectiv raritatea factorilor de producţie;
♦ fluiditatea şi mobilitatea factorilor de producţie;
♦ randamentul factorilor de producţie.

FACTORII (CONDIŢIILE) OFERTEI:

- nivelul şi dinamica costului (consumului de factori de producţie). Între nivelul costului şi cantitatea oferită
există o relaţie negativă: reducerea costului de producere a unui bun determină creşterea cantităţii oferite, iar creşterea
costului determină scăderea ofertei.
- preţul altor bunuri. O cantitate determinată de resurse economice poate fi utilizată în aceleaşi condiţii de
eficienţă pentru obţinerea a două bunuri, de exemplu A şi B. Dacă preţul A se reduce, o parte mai mare din volumul
resurselor sau chiar întreaga cantitate va fi folosită pentru producerea bunului B al cărui preţ nu s-a schimbat;
modificarea preţului bunului A va determina o creştere sau o reducere a ofertei pe piaţa bunului B.
- numărul firmelor care produc acelaşi bun. Oferta creşte când apar noi firme care produc un bun (dacă
producţia firmelor existent nu se modifică într-o anumită perioadă de timp) şi scade dacă unele firme din cele existente
vor da faliment.
- taxele şi subvenţiile. Efectul lor asupra ofertei este diferit.
 între ofertă şi taxe este inversă, negativă.
 între subvenţie şi ofertă relaţia este directă, pozitivă.

18
 - previziunile privind evoluţia preţului. Dacă se prevede că în viitor preţul de piaţă al unui bun va creşte,
oferta prezentă se va reduce, iar dacă se aşteaptă ca preţul să scadă, oferta prezentă va creşte, celelalte condiţii
rămânând neschimbate.
- politica generală a statului poate influenţa hotărâtor oferta prin măsuri, precum: reglementările privind
protecţia mediului înconjurător îngrădesc intrarea pe piaţă a noilor firme al căror obiect de activitate determină
poluarea mediului; ocrotirea sănătăţii populaţiei prin acceptarea sau neacceptarea folosirii unor tehnologii sau
amplasării unor firme; limitarea numărului de agenţi economici în unele domenii de activitate.
- evenimente social-politice şi naturale.. În condiţiile social-politice şi naturale favorabile, ceilalţi factori
rămânând neschimbaţi, oferta creşte iar o înrăutăţire a unora sau altora dintre aceste condiţii va determina o reducere a
ofertei.

ELASTICITATEA OFERTEI

Elasticitatea ofertei exprimă dimensiunile sau gradul modificării ofertei sau a oricărei din condiţiile ofertei.

Factorii care determină elasticitatea ofertei:

- costul producţiei. Între nivelul costului şi elasticitatea ofertei există o relaţie negativă.
- gradul de substituire a factorilor de producţie. Cu cât este mai mare gradul de substituire a factorilor de
producţie de la producţia unui bun la producţia altor bunuri, cu atât va fi mai mare elasticitatea ofertei bunului
respectiv.
- posibilităţi de stocare a bunurilor. Între coeficientul de elasticitate al ofertei şi posibilităţile de stocare există
o relaţie pozitivă.
- costul stocării. Relaţia dintre coeficientul de elasticitate al ofertei şi costul stocării este inversă.
- perioada de timp de la modificarea preţului. Dacă preţul de pe piaţa bunului X se majorează, iar celelalte
condiţii ale ofertei rămân constante, forma elasticităţii ofertei depind de durata perioadei de timp care a trecut de la
modificarea preţului.
În acest context există trei perioade de timp:
a) perioada pieţei este perioada foarte scurtă de timp în care nici unul din factorii de producţie nu se modifică.
b) perioada scurtă de timp imprimă ofertei un caracter inelastic. În această perioadă unul din factorii de
producţie pot fi schimbaţi şi, prin urmare, cantitatea oferită dintr-un bun, poate spori în anumite limite, ca răspuns la
modificarea preţului.
c) perioada lungă de timp asigură posibilitatea unei oferte elastice. În cadrul acestei perioade, producătorii pot
spori cantitatea factorilor de producţie implicaţi în producerea unui bun printr-un proces investiţional susţinut în scopul
lărgirii capacităţilor de producţie existente sau prin intrarea de noi firme în industria bunului respectiv, ca urmare a
creşterii şi în final a preţului.
Extensia şi contracţia cererii şi ofertei nu se datoresc modificării preţului ci altor factori, însă cantitatea cerută şi
cantitatea oferită se modifică numai în funcţie de preţ. Cumpărătorii doresc să cumpere la preţuri cât mai mici sau mai
exact spus la cel mai convenabil raport preţ/calitate, iar vânzătorii doresc să vândă o cantitate cât mai mare la cel mai
ridicat preţ. Vânzătorul şi cumpărătorul trebuie să-şi armonizeze dorinţele, astfel că vor stabili o anume cantitate ce va
fi vândută la un anumit preţ. Cantitatea respectivă poartă numele de cantitate de echilibru, iar preţul, preţ de
echilibru, realizându-se astfel un echilibru de piaţă.

SURPLUSUL PRODUCĂTORULUI

Surplusul producătorului este egal cu diferenţa dintre preţul pieţei şi costul marginal al fiecărei unităţi dintr-un
bun. Costul marginal total (Cmg) este egal cu suma costurilor variabile adică cu costurile variabile totale
, ceea ce însemnă că: .
Surplusul producătorului reprezintă diferenţa dintre venitul total şi costul variabil total
, adică:
Cum venitul total este egal cu suma dintre costul fix total, costul variabil total şi profit, atunci înseamnă că
surplusul producătorului este egal cu costul fix total plus profitul, adică:
Modificările în mărimea surplusului producătorului sunt determinate de:
a. preţul pieţei, cu care relaţia este directă;
b. costurile variabile totale, cu care relaţia este inversă;

19
 c. costurile fixe totale, cu care relaţia este directă.
Surplusul producătorului împreună cu surplusul consumatorului formează beneficiul net al societăţii.

TAXELE INDIRECTE ŞI PIAŢA

Piaţa oricărui bun se află în echilibru când cantitatea cerută este egală cu cea oferită, iar preţul
corespunzător cererii (Pc) coincide cu preţul ofertei (Po).
Impunerea unor taxe ridicate pe unitatea de produs vândută (accizele) modifică preţul şi cantitatea de
echilibru. Ponderea taxelor în preţul de vânzare este diferită, fiind determinată de elasticitatea cererii şi ofertei
funcţie de preţ (Ecp şi Eco).
Taxele indirecte sunt suportate de:
 Cumpărători (consumatori)
 Ofertanţi (producători)
 Cumpărători şi ofertanţi
Impunerea unei taxe (t) pe unitatea de produs vândută determină o reducere a cererii şi ofertei. În acelaşi
timp, preţul cererii Pc creşte faţă de preţul de echilibru, iar preţul ofertei Po scade. Cele două preţuri Pc şi Po
sunt preţurile acceptate de participanţii la actul de vânzare cumpărare pentru cantitatea Q1.
Mărimea taxei este: .
Impunerea unei taxe duce la: reducerea cantităţii de echilibru; majorarea preţului la cumpărător;
micşorarea preţului ofertantului.
Surplusul consumatorului şi surplusul producătorului se diminuează cu: sporirea preţului cumpărătorului;
diminuarea cererii; reducerea preţului ofertantului; reducerea ofertei.
Totalul taxelor încasate este egal cu:
Valoarea acestor taxe este mai mică decât suma surplusului consumatorului şi a surplusului
producătorului. Diferenţa este o pierdere definitivă pentru societate.

20
 CAPITOLUL 6
VENITURILE FUNDAMENTALE ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ CONTEMPORANĂ

SALARIUL
Salariul poate fi abordat atât prin prisma factorilor de producţie, reprezentând suma plăţilor pentru a obţine
serviciul factorului muncă-salariat, ca element al costului de producţie (salariul - cost ), cât şi ca venit alături de rentă,
dobândă şi profit (salariul – venit). Această ultimă abordare se bazează pe faptul că salariul se obţine după ce munca s-
a consumat în activitatea pentru care a fost angajată, deducându-se din preţul încasat pe bunul la producerea căruia a
contribuit. Salariul – venit şi salariul – cost sunt diferite.
Salariul reprezintă partea din venitul naţional, distribuită în mod direct salariaţilor, pentru participarea
lor la activitatea economică, în special sub formă bănească (uneori însă şi sub formă naturală).
Salariul teoretic sau ipotetic este salariul stabilit la angajare, în funcţie de condiţiile de ansamblu proprii unei
economii, ramuri, subramuri şi pieţe locale (zonale).
Salariul efectiv este salariul definitivat şi plătit după depunerea muncii, corespunzător situaţiei reale din
întreprindere, de programul de lucru şi rezultatele obţinute.

Clasificarea salariului
În funcţie de modul de acordare a salariului el poate fi:
a. salariul personal sau individual – este salariul încasat de fiecare salariat pentru munca depusă;
b. salariul colectiv – reprezintă veniturile primite de către salariaţi din remuneraţia colectivă.
c. salariul social – reprezintă acea parte din venitul naţional prin care, societatea în ansamblul său, intervine
pentru a spori veniturile unor categorii de salariaţi sau numai unor grupuri din cadrul acestora ce se confruntă cu o
situaţie familială mai grea sau cu riscuri cărora nu le pot face faţă fiecare separat dacă nu sunt ajutaţi.
În funcţie de structura valorică şi natural-materială a venitului naţional:
a. Salariul nominal este suma de bani pe care salariatul o primeşte de la unitatea în care sau pentru care
lucrează. El poate fi:
- salariul nominal brut exprimă suma de bani totală cuvenită factorului muncă salariată.
- salariul nominal net reprezintă suma de bani efectiv încasată, după scăderea din salariul brut a impozitului pe
salariu, a contribuţiei pentru şomaj, a contribuţiei pentru pensii suplimentare, etc.
b. Salariul real este cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată, la un moment dat, cu salariul
nominal.
Pe piaţa muncii, comportamentul fiecărei persoane se află sub incidenţa efectului de substituire şi a efectului de
venit.
Efectul de substituire se referă la interesul salariatului de a avea un venit cât mai mare, fapt care îl determină să
depună muncă suplimentară (printr-un program prelungit, mai intens sau pe amândouă căile), ceea ce are ca rezultat
diminuarea timpului liber şi creşterea dificultăţilor de refacere a forţei de muncă.
Efectul de venit apare atunci când salariul atinge o mărime care permite posesorului forţei de muncă să aibă
condiţii de viaţă apropiate de aspiraţiile sale, el renunţă la munca suplimentară, iar uneori chiar şi la o parte din munca
prevăzută de un program normal, în favoarea timpului liber.

Formele de salarizare sunt modalităţi de plată, respectiv de determinare a părţii din produsul muncii ce revine
salariaţilor. Se cunosc trei forme de salarizare: a) salarizarea în regie; b) salarizarea în acord; c) salarizarea mixtă.
Salarizarea în regie sau după timpul lucrat este forma de salarizare prin care plata muncii se face în funcţie de
timpul lucrat: o oră, zi, săptămână etc. De obicei o întâlnim în cazurile în care munca este complexă şi dificil de
normat. În această situaţie singura modalitate de determinare a drepturilor băneşti cuvenite salariaţilor este timpul de
muncă lucrat de fiecare.
Salarizarea în acord (cu bucata, pe operaţii) este forma de plată individuală sau în grup, în funcţie de
cantitatea de bunuri realizate de individ sau de grup sau în funcţie de operaţiile executate. El se aplică la acele activităţi
unde se poate norma munca, respectiv munca cheltuită se măsoară prin cantitatea de produse lucrate sau numărul de
operaţii executate. Fiecare dintre acestea sunt plătite după un anumit tarif. La rândul său, salarizarea în acord s-a
diversificat îmbrăcând diverse forme (acord direct, acord progresiv, acord global etc).
Salarizarea mixtă este forma de plată care îmbină elemente din cele două forme arătate mai sus. Se constituie
dintr-o sumă de bani fixă care se acordă pe unitatea de timp lucrată (exemplu: zi de muncă) şi dintr-o sumă variabilă ce

21
se acordă corespunzător cu îndeplinirea unor condiţii tehnice, tehnologice, organizatorice, etc de către salariat. Aceste
condiţii se cuantifică prin intermediul unor tarife, astfel încât ele pot fi determinate bănesc ca şi în cazul salarizării în
acord.
Factorii care influenţează mărimea şi dinamica salariului sunt:
A. Factori cu caracter direct:
1. Costul resurselor de muncă. Modificarea cheltuielilor cu asigurarea acestui articol, în sus sau în jos (pe termen
lung în sus), se traduce, mai devreme sau mai târziu, într-o mişcare similară a mărimii salariului. Întârzierea
schimbării salariului faţă de creşterea cheltuielilor pentru asigurarea forţei de muncă, precum şi creşterea mai
mică a salariului decât a acestor cheltuieli atrag nemulţumirile salariaţilor şi declanşează sau amplifică mişcările
lor revendicative.
2. Productivitatea muncii. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât posesorii forţei de muncă se consideră îndreptăţiţi să
primească un salariu mărit. Trebuie însă menţionat că o eventuală scădere a productivităţii, chiar şi pe termen
lung, este însoţită rareori de o scădere a salariului, aceasta întâmpinând o rezistenţă deosebită din partea
salariaţilor. Competiţia dintre unităţile economice autonome generează cerinţe ca fiecare să realizeze o eficienţă
cât mai mare. În aceste condiţii, întreprinderile urmăresc să-şi însuşească din roadele productivităţii muncii o
parte proporţională cel puţin egală cu cea dinainte. Salariaţii au şi ei aceeaşi pretenţie şi, ca urmare, împărţirea
rezultatelor creşterii productivităţii muncii formează obiect de dispută între posesorii factorilor de producţie.
3. Raportul dintre cererea şi oferta de muncă este un alt factor care acţionează asupra dinamicii salariului. În această
analiză trebuie să ţinem seama de două aspecte: pe termen scurt, cererea de muncă (volumul total de muncă
necesar) este invariabilă; oferta de muncă, în ansamblul său se formează în decursul unui timp îndelungat,
necesar pentru creşterea şi instruirea fiecărei generaţii. De aceea, incidenţa raportului cerere-ofertă de muncă
asupra dinamicii salariilor trebuie privită mai ales pe termen lung.
4. Dinamica preţurilor. Aceasta influenţează atât salariul nominal cât şi cel real. La o creştere a preţurilor generată de
inflaţie sau orice altă cauză, salariaţii acţionează pentru creşterea remunerării. Aceasta se poate face într-un
sistem organizat care funcţionează prin indexare permanentă după unul sau mai multe criterii sau are loc numai
în urma iniţierii unor acţiuni revendicative ale salariaţilor.
B. Factori cu caracter indirect:
- gradul de organizare în sindicate;
- capacitatea salariaţilor de a se organiza şi de a dialoga cu unitatea economică sau/şi cu organele specializate
ale statului cu prilejul desfăşurării acordurilor colective;
- migraţia internaţională a forţei de muncă;
- legislaţia cu privire la mişcarea sindicală şi revendicativă din fiecare ţară etc.

PROFITUL

Profitul reprezintă câştigul sau avantajul obţinut de un întreprinzător ce utilizează factori de producţie şi care
îşi asumă riscul în activitatea economică.
Formele profitului:
a) profitul brut (total) care reprezintă cifra de afaceri minus remuneraţia aporturilor productive altele decât acelea ale
întreprinzătorilor;
b) profitul minimal sau profitul necesar (profitul normal) reprezintă suma remuneraţiilor minime pentru diferite
aporturi productive ale întreprinzătorului şi sub care (dacă nu ajung la o limită minimă) întreprinzătorul
încetează să-şi mai aducă contribuţia.
c) profitul pur, reprezintă eventualele diferenţe pozitive între profitul brut şi profitul minimal.
d) profitul de monopol, care reprezintă profitul obţinut de agenţii economici care deţin poziţii monopoliste în
producţie sau pe piaţa în care vând produsele lor la preţuri de monopol.
e) dividendele încasate de acţionari din profitul net realizat de societăţile la care deţin acţiuni.
Unii autori delimitează profitul legitim sau normal şi profitul nelegitim.
a) Profitul legitim este venitul câştigul ce revine întreprinzătorului pentru serviciile aduse în activitatea economică,
pentru aportul la această activitate. Acest profit poate fi motivat numai de către acei întreprinzători care îşi
îndeplinesc în bune condiţii funcţiile pe care le au.
b) Profitul nelegitim este considerat ca fiind un transfer incorect de bogăţie.

Funcţiile profitului:

22
a) funcţia de stimulare a iniţiativei, a creativităţii şi de acceptare a riscului. Profitul stimulează iniţiativa economică,
determinând acceptarea riscului de către întreprinzători şi, prin aceasta, contribuie la stimularea producţiei de
bunuri şi servicii;
b) funcţia de incitare la declanşarea, sporirea şi diversificarea eforturilor productive. Profitul stă la baza creşterii
producţiei, a dezvoltării firmelor, fiind principala sursă a acumulărilor, pe baza cărora se constituie investiţiile,
sursă de bază a creşterii economice;
c) funcţia de cultivare a spiritului de economisire;
d) funcţia de sursă de venit pentru bugetul statului, prin care se asigură funcţionarea unor activităţi nonprofit, dar care
sunt absolut necesare pentru dezvoltarea generală a societăţii;
e) funcţia de control asupra activităţii firmelor. Profitul este indicatorul principal de care conducerea firmelor ţine
seama în elaborarea politicilor şi strategiilor economice.

Având în vedere funcţiile profitului, putem aprecia interesul întreprinzătorului pentru maximizarea profitului.
Aceasta se realizează în raport de condiţiile pieţei.
În condiţiile pieţei cu concurenţă monopolistică, maximizarea profitului ţine seama de factorul timp. De aceea,
pe o perioadă scurtă de timp, producţia întreprinderii, care asigură profitul maxim, este optimă la nivelul la care
costul marginal (Cmg) este egal cu încasarea marginală (I mg), iar preţul (P) este mai înalt decât costul total mediu
(CTM). Adică Cmg = Img; P > CTM .
Pe o perioadă lungă de timp, activitatea unei întreprinderi este optimă, dacă, la un nivel dat al producţiei, costul
marginal (Cmg) este egal cu încasarea marginală (Img), iar preţul este egal cu costul total mediu (CTM).
Pe termen lung trebuie să avem în vedere că specificul concurenţei monopolistice, în cazul intrării de noi firme
într-o ramură, determină creşterea costurilor, iar din această cauză curba costului total mediu (CTM) se va deplasa spre
dreapta. Ajustările vor continua până acolo unde profiturile economice (pure) dispar, obţinându-se numai profiturile
normale.
Deducem de aici concluzia că pe o perioadă scurtă de timp, metoda stabilirii cantităţii optime a producţiei
realizate de o întreprindere ce funcţionează pe piaţa cu concurenţă monopolistică este sinonimă cu cea de pe piaţa de
monopol, iar pe o perioadă lungă de timp, metoda se apropie de cea de pe piaţa cu concurenţă perfectă.
În situaţia pieţei de monopol, condiţia de determinare a producţiei corespunzătoare maximizării profitului este
dată de egalitatea dintre încasarea marginală (I mg) şi costul marginal (Cmg).
Img = Cmg
Atât pe termen scurt cât şi pe termen lung, monopolul obţine profit economic (pur) prin practicarea unor preţuri
diferenţiate.
În condiţiile pieţei de oligopol, profitul trebuie înţeles în relaţie cu modelul formării preţului, adică fie modelul
preţului conducător, în cazul oligopolului necooperant, fie modelul preţului de cartel în cazul oligopolului cooperant.
În modelul preţului de cartel volumul producţiei se stabileşte la nivelul la care costul marginal (C mg) este egal cu
încasarea marginală (Img), iar preţul este în funcţie de cererea pieţei, favorizând încasarea profitului de cartel .

Mărimea profitului poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul a doi indicatori:

- Masa profitului – suma pe care o reprezintă profitul unei unităţi economice, unui agent economic, unei economii
naţionale. Se determină ca diferenţă între încasările totale sau cifra de afaceri şi nivelul costurilor.
- Rata profitului – se determină ca raport procentual între masa profitului şi costurile făcute pentru obţinerea acestuia,
volumul capitalului şi cifra de afaceri.

Factori care condiţionează masa profitului:

1) nivelul productivităţii sau randamentul factorilor care influenţează volumul rezultatelor:
2) preţul de vânzare şi costul;
3) volumul, structura şi calitatea producţiei (activităţii);
4) viteza de rotaţie a capitalului. Asupra vitezei de rotaţie influenţează:
a) structura capitalului, modul cum acesta se împarte pe destinaţii – pentru capitalul fix şi circulant, mijloace de
muncă, materii prime, materiale etc. Fiecare dintre componente are un ciclu şi un timp de rotaţie propriu. În
general, componentele sub forma mijloacelor de muncă au o viteză de rotaţie mică; odată cu creşterea ponderii
acestor componente, viteza de rotaţie are o anumită tendinţă de încetinire, cu efecte contrare creşterii profitului;
b) economisirea componentelor din structura capitalului şi îndeosebi a mijloacelor de muncă, folosirea de
înlocuitori ieftini, mijloace de muncă cu randament mai ridicat etc., ceea ce este de natură să contracareze, într-o

23
 măsură mai mare sau mai mică, tendinţa de scădere a vitezei de rotaţie a capitalului şi a ratei profitului rezultate
din modificarea structurii capitalului.

Pragul de rentabilitate reprezintă volumul producţiei (sau cifra de afaceri) dincolo de care producătorul obţine
profit. În acest ”punct” încasările totale obţinute din încasarea mărfurilor (VT) sunt egale cu costul total global al
producţiei (CT), iar profitul (P) este nul.
Pragul de rentabilitate (Qr) se calculează folosind următoarea relaţie de calcul:

unde: CF = costul fix global; P.U.V. = preţul unitar de vânzare; CVM = costul variabil mediu.
DOBÂNDA

Dobânda reprezintă suma de bani plătită creditorului de către debitor pentru dreptul de folosire a capitalului
împrumutat, pe întreaga perioadă a împrumutului.
Dobânda reprezintă partea de profit care se plăteşte proprietarului de capital bănesc pentru serviciul adus într-o
activitate economică prin intermediul acestui capital.
Sursele capitalului de împrumut:
1. Economiile populaţiei, care se concentrează în cadrul instituţiilor bancare şi care sunt utilizate de către bănci, în
acordarea de împrumuturi. Multe dintre aceste economii – care sunt, de fapt, mici economii săptămânale – sunt
utilizate de către bănci numai pentru acordarea de împrumuturi pe termen scurt. Acestea sunt negociate de aşa-
numita “piaţă a banilor”, un termen general, folosit pentru diferitele instituţii bancare, care oferă asemenea tip de
credit.
2. Economiile firmelor reprezentate de acea parte de profit, care rămâne disponibilă după ce s-au plătit dividendele,
sunt utilizate pentru dezvoltarea acestora. Până la folosirea acestor sume în noi investiţii, firmele le depun la
bănci, care, la rândul lor, le utilizează pentru acordarea de împrumuturi.
3. Economii ale guvernului, care apar atunci când veniturile bugetare sunt mai mari decât cheltuielile bugetare.
Aceste surplusuri pot fi utilizate în cadrul sistemului de creditare.

Cererea de capital de împrumut:

1. Cerere din partea populaţiei, care vizează împrumuturi destinate procurării de bunuri de folosinţă îndelungată
(locuinţe, automobile, televizoare etc.);
2. Cerere din partea firmelor care urmăresc obţinerea de împrumuturi în vederea dezvoltării activităţii acestora.
Aceste împrumuturi, în final, au menirea de a contribui la asigurarea satisfacerii cu bunuri şi servicii a nevoilor
de consum existente în societate, nevoi manifestate şi sesizate de firmele care cer împrumuturi.
3. Cerere din partea guvernului central şi a administraţiilor locale, care vizează împrumuturi pentru o serie de
activităţi sociale, de educaţie, de sănătate, de transport, de telecomunicaţii etc.
Oferta şi cererea de împrumuturi se întâlnesc pe aşa-numita piaţă a împrumuturilor, sau piaţă a capitalului de
împrumut. Ca şi în cazul oricărei pieţe de bunuri perfect competitive, piaţa împrumuturilor se poate studia cu
ajutorul curbelor cererii şi ofertei.

Funcţiile dobânzii:
a) influenţează repartizarea factorilor de producţie, orientându-i către destinaţiile care asigură folosirea lor cea mai
eficientă;
b) pârghie de stimulare atât a populaţiei, cât şi a firmelor în economisirea unei părţi din venituri;
c) modalitate de a asigura băncilor recuperarea cheltuielilor efectuate şi realizarea unui profit normal;
d) pârghie de redistribuire a venitului.
Mărimea şi dinamica dobânzii sunt exprimate cu ajutorul a doi indicatori fundamentali:
- masa sau suma absolută a dobânzii, care este direct proporţională cu mărimea creditului acordat, durata lui în ani şi
rata dobânzii.
- rata dobânzii, exprimată în procente.
Rata dobânzii se determină ca raport procentual între mărimea dobânzii şi volumul creditului acordat.

Factorii care influenţează nivelul şi dinamica ratei dobânzii:

 raportul dintre oferta şi cererea de capital de împrumut;

24
Oferta de capital reprezintă capitalul bănesc disponibil la un moment sau într-o perioadă. Componentele sale sunt:
economiile care se formează într-o perioadă dată; capitalul eliberat dintr-un împrumut sau dintr-o folosire
anterioară; transformarea sumelor inactive a imobilizărilor în lichidităţi active; împrumuturi bancare nete
consimţite în perioada respectivă.
Cererea de capital sau totalul nevoilor de capital la un moment dat sau într-o perioadă şi care se manifestă ca atare pe
piaţa capitalului, are următoarele componente: capitalul solicitat pentru investiţii; nevoile pentru acoperirea
funcţionării capitalului împrumutat şi plata ratelor sau anuităţilor acestuia; sumele necesare pentru formarea de
rezerve; cererea de credit de consum.
 riscul pentru cel ce acordă capital de împrumut;
 inflaţia. Datorită inflaţiei dobânda se prezintă ca dobândă nominală (dobânda cuvenită prin contractul de
credit) şi dobândă reală (dobânda nominală indexată cu rata inflaţiei- r i).
d’n = d’r + ri
unde: d n = rata nominală a dobânzii;
’

d’n = rata reală a dobânzii;

ri = rata inflaţiei.
 raportul dintre rata dobânzii şi rata profitului;
 politica guvernului poate influenţa într-un sens sau altul evoluţia ratei dobânzii. Atunci când pe piaţa
capitalului de împrumut se manifestă puternic factorii care acţionează în direcţia creşterii ratei dobânzii, guvernul poate
interveni în sensul stopării acestui proces, stabilind un nivel maxim al ratei dobânzii. Efectele pot fi însă contradictorii.
Solicitanţii de credite îşi vor spori cererile în condiţiile unei dobânzi mai reduse, ofertanţii însă care se văd descurajaţi
de reducerea ratei dobânzii vor micşora oferta de credit, ceea ce se va concretiza într-o cerere de credite nesatisfăcută,
în condiţiile în care există disponibilităţi băneşti în economie.

RENTA

Printre veniturile ce se formează în economia de piaţă, în baza folosirii factorilor de producţie, un loc important revine
rentei. Natura rentei şi mecanismul formării ei
Renta este venitul ce revine posesorului oricărui factor de producţie a cărui ofertă este rigidă sau foarte puţin
elastică. Pentru utilizatorul factorului respectiv (dacă este altă persoană decât deţinătorul acestuia), renta
constituie plata pentru folosirea temporară a lui.

25
 CAPITOLUL 7
CREŞTEREA ECONOMICĂ ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ

2.1. Aspecte teoretice

REZULTATELE ACTIVITĂŢII ECONOMICE. INDICATORII MACROECONOMICI

Rezultatele activităţii economice pot fi:

- microeconomice - sunt rezultatele obţinute de agenţii economici care îşi desfăşoară activitatea la nivelul
firmelor, al întreprinderilor;
- mezoeconomice - reliefează activitatea desfăşurată la nivelul ramurilor şi al unor zone administrativ-
teritoriale;
- macroeconomice - privesc ansamblul economiei naţionale şi al teritoriului naţional.
Punctul de plecare în determinarea mărimii rezultatelor mezo şi macroeconomice îl constituie rezultatele
microeconomice, care se integrează la diferite niveluri ale economiei naţionale.
Rezultatele macroeconomice sunt ieşirile generate de activitatea agenţilor economici agregaţi, ieşiri pe care
piaţa le validează, iar societatea le recunoaşte utilitatea de a satisface multitudinea nevoilor sociale.
Există două sisteme metodologice pe baza cărora se calculează şi se măsoară rezultatele macroeconomice:
- sistemul conturilor naţionale – S.C.N.
- sistemul producţiei materiale – S.P.M.
S.C.N. se fundamentează pe teoria factorilor de producţie potrivit căreia participanţii la multiplele activităţi
economice sunt recompensaţi în raport cu serviciile aduse (munca prin salariu, natura prin rentă, capitalul prin profit şi/
sau dobândă). Acest sistem este caracteristic ţărilor cu economie de piaţă, fiind utilizat şi în statistica organismelor
internaţionale (O.N.U., O.E.C.D. etc.).
S.P.M. are la bază teoria muncii productive, potrivit căreia munca depusă în sfera producţiei materiale, inclusiv
în sfera serviciilor de producţie, creează bunuri economice, deci şi venituri.
Rezultatele macroeconomice se exprimă prin indicatori economici specifici în formă brută şi netă. Noţiunea de
brut ce se atribuie unui indicator are în vedere includerea consumului de capital fix în calculul producţiei finale, iar
noţiunea de net se utilizează când se elimină consumul de capital fix din calculul producţiei finale (amortizarea).
În statistica ţărilor cu economie de piaţă, la nivel macroeconomic se calculează şi se utilizează două grupe de
indicatori finali: produsul intern şi produsul naţional. Noţiunea de intern se referă la produsul sau venitul consumat de
către locuitorii permanenţi ai ţării respective (rezidenţii), în timp ce noţiunea de naţional are în vedere apartenenţa
statală a agenţilor economici, indiferent dacă aceştia îşi desfăşoară activitatea în propria ţară sau în alte ţări.

CREŞTEREA ECONOMICĂ: DEFINIŢIE ŞI CARACTERISTICI

Creşterea economică exprimă acele modificări care au loc într-un anumit interval de timp şi într-un anumit spaţiu
în sporirea dimensiunilor rezultatelor macroeconomice în strânsă legătură cu factorii lor determinanţi.
Aceste rezultate pot fi măsurate cu ajutorul unor indicatori semnificativi pentru aprecierea dinamicii economice a
unei ţări: P.I.B., P.N.B. şi V.N., atât pe total, cât şi pe locuitor.
Prin conţinutul său, creşterea economică înseamnă o evoluţie pozitivă, ascendentă a economiei naţionale, dar
care nu exclude oscilaţii conjuncturale, chiar şi regrese economice temporare. Aprecierea că o economie naţională
înregistrează o creştere economică se bazează pe existenţa tendinţei creşterii pozitive reale.
Datorită unor raţiuni de politică economică sunt utilizate şi conceptele de creştere economică zero şi creştere
economică negativă.
Creşterea economică zero semnifică situaţia în care rezultatele economice absolute şi populaţia totală sporesc în
acelaşi ritm, nivelul rezultatelor pe locuitor rămânând constant.
Creşterea economică negativă evidenţiază acea situaţie în care rezultatele macroeconomice pe locuitor au o
tendinţă de scădere, menţinându-se însă sub control o serie de corelaţii de echilibru, ceea ce presupune compromisuri
rezonabile în planul eficienţei economice şi al bunăstării sociale.
Procesul creşterii economice se desfăşoară în timp şi spaţiu pe fondul dezvoltării economice. Dezvoltarea
economică a unei ţări evidenţiază ansamblul transformărilor cantitative şi calitative ce survin în structurile
economico-sociale şi ştiinţifico-tehnice, în mecanismele economice, precum şi în modul de gândire şi în
comportamentul economic al oamenilor.

26
 Orice dezvoltare economică presupune şi o creştere economică, dar nu orice creştere economică
înseamnă şi o dezvoltare economică. Reprezintă o dezvoltare economică numai acea creştere economică ce
este asociată şi cu o modificare structural – calitativă în economia naţională şi în calitatea vieţii oamenilor.

FACTORII ŞI TIPURILE CREŞTERII ECONOMICE

Totalitatea factorilor ce intervin în funcţionarea economiei naţionale şi care se manifestă prin rezultatele
macroeconomice sunt implicaţi, direct sau mediat, în procesul creşterii economice.
Factori cu influenţă nemijlocită, decisivă, sunt factorii de producţie:
- factorul uman (resursele de muncă);
- factorul material (resursele naturale şi echipamentele de producţie acumulate);
- factorul informaţional tehnologic.
Factori cu acţiune mediată:
- rata investiţiilor;
- cheltuielile de cercetare-dezvoltare;
- politica financiară, monetară, bugetară şi fiscală statale;
- capacitatea de absorbţie a pieţei interne;
- schimburile internaţionale;
- politica ecologică etc;
Fiecare factor al creşterii economice se abordează sub aspect tridimensional: cantitativ, calitativ şi
structural.
Dimensiunea cantitativă se referă la volumul global al resursei corespunzătoare fiecărui factor.
Dimensiunea calitativă se referă la randamentul utilizării resurselor.
Dimensiunea structurală ponderează contribuţiile de ordin cantitativ şi calitativ în funcţie de proporţiile în care
se combină diferitele categorii de resurse şi în care acestea se repartizează pe destinaţii de utilizare (ramuri
economice, grupe de produse din cadrul acestora).
În cazul fiecărui factor, există o interacţiune compensatoare între latura cantitativă şi cea calitativă,
mediată de cea structurală. Deficitul cantitativ al unui factor, de exemplu, poate fi compensat printr-o îmbunătăţire a
eficienţei utilizării lui.
Factorul uman intervine în procesul creşterii economice prin sporirea volumului muncii prestate la scară
macroeconomică, precum şi a calităţii acestui factor, exprimată sintetic prin productivitatea muncii.
Sub aspect cantitativ se concretizează în volumul de manoperă prestată de populaţia ocupată în cadrul timpului
efectiv de muncă. Există două opinii:
- sporirea ratei ocupării prin crearea de noi locuri de muncă stimulează creşterea economică;
- extinderea ocupării este mai degrabă o consecinţă decât o premisă a creşterii economice.
Din punct de vedere calitativ, acţiunea factorului uman în procesul creşterii economice se exprimă prin calitatea
acestuia, care este dependentă, în principal, de calificare şi motivaţia în muncă, şi prin productivitatea muncii,
influenţată şi de înzestrarea tehnică a muncii.
Dimensiunea structurală se referă la structurile specifice ocupării, respectiv pieţei muncii. În fiecare sistem
economic naţional există o ierarhizare a sectoarelor, ramurilor sau grupelor de activităţi, atât în funcţie de numărul
personalului ocupat, cât şi de productivitatea şi calitatea specifice muncii în domeniul respectiv.
Factorul material este reprezentat de resursele naturale atrase în producţie şi de echipamentul de producţie
acumulat, care, prin combinarea şi funcţionarea lor, devin capital real.
Dimensiunea cantitativă este reprezentată sub forma volumului de capital real în exploatare şi a stocului de
bunuri capital alocate pentru investiţii într-o perioadă dată (echipament de producţie, materii prime, energie etc.).
Această dimensiune are un caracter potenţial restrictiv care decurge din:
 limitarea fondurilor de investiţii, capacitatea de absorbţie a pieţei, precum şi criteriile tehnologice şi economice
de combinare a factorului material cu cel uman, din interesul întreprinzătorilor de a obţine economii de scară;
 caracterul limitat al resurselor naturale;
 uzura fizică a capitalului fix.
Dimensiunea calitativă este sintetizată prin productivitatea capitalului real. Nivelul potenţial al randamentului
capitalului real depinde de caracteristicile tehnologiei care pun în valoare atât resursele materiale, cât şi de
caracteristicile factorului uman.
Dimensiunea structurală se referă la repartizarea pe ramuri şi teritorială a resurselor de capital real, mijlocită de
piaţa bunurilor capital, la proporţia categoriilor de capital fix şi circulant.

27
 Factorul informaţional-tehnologic în calitate de neofactor, are, în prezent, un rol decisiv în procesul creşterii
economice. Informaţia constituie o resursă economică activă, ce se concretizează printr-un mod specific de
administrare şi de utilizare în procesul economic.
Din punct de vedere cantitativ, potenţialul de inovare tehnologică a unei ţări este condiţionat de proporţia
deţinută de investiţiile pentru cercetare-dezvoltare în P.N.B.
Se disting două tipuri fundamentale de creştere economică: extensiv şi intensiv. Principial, aceste tipuri se
diferenţiază în funcţie de contribuţia relativă pe care laturile de aceeaşi natură ale factorilor direcţi o aduc la
obţinerea sporului P.N.B. într-o perioadă dată.
Tipul extensiv al creşterii economice corespunde unei contribuţii majoritare a laturilor cantitative ale factorilor
direcţi la formarea sporului P.N.B.
Creşterea extensivă poate fi susţinută numai un timp limitat, datorită caracterului epuizabil şi greu recuperabil sau
greu substituibil al resurselor cu care operează. Creşterea economică de tip extensiv determină, în principiu, costuri
economice, ecologice şi sociale ridicate, dar reprezintă o etapă ce trebuie parcursă, deoarece creşterea de tip intensiv
presupune acumularea prealabilă a unei anumite infrastructuri, care să o susţină şi să favorizeze propagarea efectelor
într-un sistem economic mai integrat.
Tipul intensiv de creştere economică este propriu economiilor avansate, cu o structură diversificată. Creşterea
intensivă este capabilă să se autoîntreţină şi să se autoaccelereze prin efecte de conexiune inversă pozitivă.
Tipul de creştere intensiv succede, în principiu, celui extensiv. La graniţa dintre ele se situează tipul intermediar,
în care laturile cantitative, respectiv cele calitative, au contribuţii relativ comparabile la obţinerea sporului de rezultat
macroeconomic. Tipul intermediar de creştere poate predomina într-o economie pe o perioadă mai lungă sau mai
scurtă, în funcţie de factorii interni, dar şi de conjunctura mondială.

DEZVOLTAREA DURABILĂ

În etapa contemporană se conturează tot mai clar o nouă viziune cu privire la dezvoltarea viitoare a lumii. Aceasta
porneşte de la necesitatea egalităţii şanselor generaţiilor umane care coexistă şi se succed pe planeta Pământ.
Dezvoltarea durabilă îmbină creşterea economică susţinută, păstrarea şi ameliorarea sănătăţii mediului şi omului,
justiţia socială şi asigurarea cadrului democratic în viaţa socială.
Dezvoltarea durabilă este definită de o dimensiune naturală (în sensul că există numai atâta vreme cât mediul
creat de om este compatibil cu mediul natural); de o dimensiune social-umană (în sensul că toate ieşirile din mediul
creat de om trebuie să răspundă direct nevoilor şi intereselor prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se
succed); de dimensiunea naţional-statală, regională şi mondială.
Conceptul de dezvoltare durabilă, ca şi strategia sa de realizare pun problema omului şi, în general, a colectivităţii
umane din perspectivele timpului şi spaţiului. În perspectiva acestei viziuni, s-a trecut la măsurarea avuţiei naţiunilor
cu ajutorul unui indicator agregat denumit indicele dezvoltării umane. În structura acestuia intră, pe lângă expresia
cantitativă a dezvoltării, şi valoarea capitalului natural, uman şi social.

28
 CAPITOLUL 8.

PIAŢA MUNCII. OCUPAREA SI SOMAJUL

PIAŢA MUNCII: CONŢINUT, FUNCŢII, TRĂSĂTURI, MECANISM DE FUNCŢIONARE

Piaţa muncii poate fi definită ca spaţiul economic în care se întâlnesc, se confruntă şi se negociază în mod liber
cererea de muncă (deţinătorii de capital, în calitate de cumpărători) şi oferta (reprezentată prin posesorii factorului
muncă).
Piaţa muncii poate fi privită într-o dublă ipostază:
- de piaţă derivată - sub aspectul dimensiunii şi structurii ocupaţionale, profesionale, teritoriale a cererii de muncă
şi, prin intermediul acesteia, asupra sistemului de învăţământ, formare profesională iniţială şi continuă, pe întreaga
durată a vieţii active a individului;
- de piaţă principală din punctul de vedere al formării ofertei de muncă, sub aspect cantitativ şi structural-calitativ
al potenţialului de muncă, al intrărilor-ieşirilor de pe piaţa muncii, a structurii demografice şi ocupaţional-profesionale şi
de calificare.
Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii reprezintă un ansamblu de legături între partenerii individuali
autonomi, ca viitori salariaţi, şi patronatele autonome care solicită şi utilizează munca salariată, precum şi legăturile
şi negocierile dintre reprezentanţii acestor două părţi, adică organizaţiile de sindicat şi organizaţiile patronatelor,
care se derulează după reguli predeterminate.
Fiind un factor de producţie, cererea de muncă apare ca o cerere derivată. Aceasta înseamnă că volumul şi
structura de calificare a cererii de muncă sunt determinate de cererea finală de bunuri şi servicii, nivelul costurilor
salariale, dar şi de starea sistemului tehnologic exprimată prin nivelul productivităţii muncii şi al consumurilor
intermediare.
Oferta de muncă este modelată simultan de factori economici (nivelul salariului, ca preţ al muncii), dar şi de
factori sociali sau instituţionali.
În procesul de dezvoltare şi funcţionare a economiei naţionale, piaţa muncii îndeplineşte importante funcţii, de
ordin economic, social-politic şi educativ:
a) alocarea eficientă a resurselor de muncă pe sectoare, ramuri, profesii, teritoriu în concordanţă cu volumul şi
structura cererii de muncă;
b) unirea şi combinarea factorului muncă cu mijloacele de producţie;
c) influenţarea formării şi repartizării veniturilor;
d) funcţia socială, contribuind la formarea şi orientarea climatului de muncă şi la realizarea unei protecţii sociale
adecvate;
e) funcţia cultural - educativă, întrucât furnizează informaţii pentru procesul de orientare profesională,
recalificarea şi reintegrarea forţei de muncă.
Activităţile şi schimburile care au loc pe piaţa muncii privesc o marfă deosebită care, prin particularităţile sale -
fiziologice, psihologice, sociale şi morale – se deosebeşte de celelalte mărfuri. Ca urmare, piaţa muncii prezintă o serie
de particularităţi, în raport cu celelalte pieţe, cele mai importante fiind:
1) este o piaţă cu un grad ridicat de rigiditate şi de sensibilitate şi prin aceasta ea condiţionează atât echilibrul
economic, cât şi pe cel social-politic. Rigiditatea şi sensibilitatea ei rezultă nu numai din particularităţile ofertei, ci şi
din ponderea mare şi întrepătrunderea ridicată a laturilor economice şi sociale.
2) piaţa muncii este mai complexă, mai organizată şi mai reglementată în raport cu celelalte pieţe. Piaţa
muncii este un cadru în care interacţionează şi se confruntă mai mulţi agenţi economici şi parteneri sociali: salariaţii şi
întreprinzătorii, organizaţiile patronale, sindicale şi statul, fiecare dintre aceştia având roluri şi funcţii bine
determinate.
3) mecanismele de acţiune ale acestei pieţe prezintă anumite trăsături, care-i conferă un grad mai ridicat
de imperfecţiune (din punct de vedere al concurenţei), în raport cu alte forme de piaţă. Pe de o parte salariul, ca preţ

29
al muncii, libera concurenţă, productivitatea marginală acţionează într-un cadru reglementat, dinainte acceptat de toţi
participanţii (agenţi economici). Pe de altă parte, salariul nu mai reprezintă unica pârghie de reglare a volumului
ocupării şi utilizării eficiente a forţei de muncă, iar mărimea salariului nu mai rezultă doar din acţiunea mecanismelor
pieţei, ci din reglementări economico-juridice adoptate în fiecare etapă. Piaţa muncii este o piaţă cu concurenţă
imperfectă, putând fi apreciată fie ca piaţă de monopol, fie ca piaţă de oligopol, în funcţie de gradul de organizare şi de
constituire a cererii şi ofertei de către patronate şi sindicate.

CEREREA DE MUNCĂ ŞI OFERTA DE MUNCĂ

Hotărâtoare pentru definirea cererii, cât şi a ofertei de muncă este condiţia lor salarială.
Cererea de muncă reprezintă nevoia reală de muncă salariată care se formează la un moment dat într-o
economie.
Este necesar să se realizeze distincţia dintre nevoia de muncă (adică necesarul virtual al volumului total de
muncă) şi cererea de muncă (adică necesarul real al volumului total de muncă, condiţionat de efectivitatea locurilor
de muncă).
Cererea de muncă provine din partea firmelor care angajează, pe bază de contract, lucrători specializaţi în diferite
domenii de activitate, la un anumit preţ al muncii, numit salariu. Cererea de pe piaţa muncii se constituie ca o sumă a
cererilor individuale. Cererea de muncă se restrânge sau se extinde în funcţie de creşterea sau de reducerea salariului,
conform legii generale a cererii .
La un anumit nivel al salariului, cererea de muncă poate înregistra o creştere sau o reducere, în funcţie de o serie
de factori, care se numesc condiţiile cererii de muncă. Acestea sunt:
a) preţul bunurilor rezultate din utilizarea factorului muncă; între modificarea preţurilor de pe piaţa
diferitelor bunuri şi modificarea cererii de muncă există o relaţie pozitivă;
b) gradul de substituire a muncii cu un alt factor de producţie influenţează negativ cererea de muncă;
c) modificarea preţului unui alt factor de producţie care poate substitui munca determină o modificare în
aceeaşi direcţie a cererii de muncă;
d) nivelul calitativ al muncii – modificarea calităţii muncii determină o modificare în acelaşi sens a cererii de
muncă;
e) aşteptările întreprinzătorilor  considerând că toţi ceilalţi factori rămân constanţi, evoluţia cererii de muncă
depinde direct de previziunile întreprinzătorilor în legătură cu mersul afacerilor.
Oferta de muncă reprezintă munca pe care o pot depune membrii societăţii în condiţii salariale. Ea este asigurată
de resursele de muncă existente pe piaţă.
Resursele de muncă ale unei ţări reprezintă totalitatea populaţiei în vârstă de muncă şi aptă de muncă. Limitele
vârstei de muncă sunt determinate de la o ţară la alta prin legislaţie. Resursele de muncă se compun din:
- populaţia ocupată, inclusiv cea cuprinsă în gospodăria casnică;
- persoanele în vârstă de muncă, dar care sunt în şcoli, în armată etc.
Resursele de muncă ale unei ţări depind de o serie de factori demografici cum ar fi: natalitatea, mortalitatea,
durata medie a vieţii, condiţii de trai etc.
Oferta de muncă se exprimă prin numărul celor apţi de muncă, din care se scad femeile casnice, studenţii, militarii
în termen, cei care desfăşoară activităţi nesalariale şi cei care nu doresc să se angajeze în nici o activitate.
Oferta individuală constă în numărul orelor de muncă pe care o anumită persoană doreşte să le presteze. Pe piaţa
muncii, comportamentul fiecărei persoane se află sub incidenţa efectului de substituire şi a celui de venit.
Interesul de a avea un venit cât mai mare îl determină pe salariat să depună muncă suplimentară, ceea ce are ca rezultat
diminuarea timpului liber şi creşterea dificultăţilor de refacere a forţei de muncă. Acesta este efectul de substituire,
denumit aşa pentru că înlocuieşte o parte din timpul liber al salariatului cu timp de muncă.

30
 Atunci când salariul atinge o mărime care permite posesorului forţei de muncă să aibă condiţii de viaţă apropiate
de aspiraţiile sale, el îşi va reduce timpul de muncă în favoarea timpului liber. Acesta este efectul de venit.
Prin urmare, între mărimea perioadei de muncă şi durata timpului liber există o relaţie negativă: fiecare oră de
muncă suplimentară, fiecare venit suplimentar obţinut presupune o reducere corespunzătoare a timpului liber.
Oferta de pe piaţa muncii poate să crească sau să scadă în funcţie de următorii factori numiţi condiţiile ofertei:

31
 a) numărul populaţiei;
b) rata participării la activitatea economică;
c) numărul mediu de ore lucrate anual;
d) structura pe sexe şi vârste a populaţiei;
e) tradiţii, obiceiuri şi credinţe religioase.
Elasticitatea cererii şi ofertei de pe piaţa muncii înseamnă gradul în care aceste forţe reacţionează la
modificările intervenite în factorii care le influenţează. Ea se măsoară şi are aceleaşi forme ca şi elasticitatea cererii şi
ofertei de pe piaţa diferitelor bunuri.
Fiind o cerere derivată, toţi factorii care influenţează elasticitatea cererii de pe piaţa diferitelor bunuri
influenţează în aceeaşi direcţie elasticitatea cererii de muncă. Prin urmare, factorii care influenţează elasticitatea
cererii de muncă sunt:
a) cererea de produs finit. Dacă cererea pieţei pentru produsul finit este elastică, tot aşa va fi şi cererea pentru
factori (când elasticitatea cererii în funcţie de preţ pentru un produs este mare, la o creştere a preţului are loc o
reducere a producţiei, ceea ce va determina scăderea numărului de angajaţi);
b) posibilitatea de substituire cu alţi factori. Pe măsură ce salariul creşte, firmele vor încerca înlocuirea acestui
factor cu altul mai ieftin. Aceasta va determina reducerea numărului de angajaţi. Prin urmare, posibilitatea substituirii
muncii cu alţi factori va determina o elasticitate mai mare a cererii de muncă;
c) ponderea muncii în costurile totale ale producţiei. Cu cât ponderea muncii în costurile totale ale producţiei
va fi mai mare, cu atât cererea de muncă va fi mai elastică;
d) timpul. Pe diferite segmente ale pieţei muncii, atât cererea cât şi oferta sunt mai elastice pe o perioadă mai
îndelungată de timp decât pe o perioadă scurtă de timp.

OCUPAREA FACTORULUI MUNCĂ

Raportul dintre cererea şi oferta de muncă prezintă o importanţă esenţială pentru echilibrul pieţei muncii,
iar prin legăturile dintre această piaţă şi piaţa bunurilor şi serviciilor, pentru echilibrul macroeconomic.
Echilibrul macroeconomic implică, în mod necesar, şi echilibrul pieţei muncii, iar acesta are mare importanţă
economică şi social – politică.
Echilibrul pieţei muncii poate şi trebuie să fie abordat din mai multe puncte de vedere:
a) echilibrul funcţional, care defineşte zona de compatibilitate a ocupării factorului muncă şi creşterii
productivităţii muncii în condiţii strict determinate de producţie;
b) echilibrul structural, care exprimă modul de distribuire a factorului muncă pe sectoare, ramuri, activităţi,
calificări, profesii, pe teritorii etc, în condiţiile date ale nivelului producţiei, tehnicii şi productivităţii muncii;
c) echilibrul intern între nevoia socială de muncă şi resursele de muncă, condiţionat şi acesta de nivelul
producţiei şi al productivităţii muncii.
Legătura dintre producţie (Y), pe de o parte, şi cantitatea de muncă (L) şi productivitatea muncii (W L), pe de altă
parte, se poate exprima printr-o funcţie de producţie:
Y = f (L,WL)
Aceasta înseamnă că, la un nivel dat al productivităţii muncii, volumul producţiei este în funcţie de
volumul muncii prestate sau de numărul celor ocupaţi. Folosirea întregului potenţial de muncă al economiei
reprezintă un factor al creşterii P.I.B. şi venitului naţional, iar creşterea productivităţii suplimentează aceste
posibilităţi de sporire a producţiei.
Piaţa muncii poate fi în echilibru dacă, pentru un nivel dat al salariilor, cantităţile de muncă oferite şi cantităţile
de muncă cerute se echilibrează.

32
 Piaţa muncii se află în dezechilibru dacă ofertele şi cererile de muncă nu se echilibrează. Dacă cererea de muncă
depăşeşte oferta de muncă piaţa este în situaţie de supraocupare, iar dacă oferta de muncă este mai mare decât cererea
de muncă, piaţa este în situaţia de subocupare.
Termenul de subocupare are două sensuri:
- situaţia în care oferta de muncă este mai mare decât cererea de muncă a întreprinderilor, dar oferta şi cererea de
bunuri pot fi echilibrate;
- situaţia în care, la nivelul unei întreprinderi, forţa de muncă este subutilizată în raport cu posibilităţile sale
productive.
În condiţii determinate ale volumului şi ritmului de creştere a producţiei şi respectiv a productivităţii muncii, din
confruntarea cererii şi ofertei sau a nevoii de muncă şi a resurselor disponibile de muncă rezultă nivelul ocupării de
echilibru a factorului muncă.
Un concept mult utilizat în literatura economică este cel de ocupare deplină (“full emploiment”, “plein
emploi”).
Ocuparea deplină, astfel încât orice individ apt de muncă şi care doreşte să se angajeze să poată găsi un loc de
muncă, nu este posibilă în economia de piaţă contemporană; se consideră că ocuparea deplină nu trebuie înţeleasă în
sensul utilizării integrale a resurselor de muncă, al economiei fără şomaj. Privită astfel, ocuparea deplină a ofertei de
muncă se defineşte, astăzi, printr-o populaţie aptă de muncă ocupată în proporţie de 95-98% sau ca o rată a şomajului
de 2-5% (rata naturală a şomajului).
În funcţie de această rată se vorbeşte, de obicei, depre starea de subocupare a factorului muncă (când rata
efectivă a şomajului este mai mare decât cea naturală) sau de supraocupare (când rata efectivă a şomajului e
mai mică decât cea naturală).
În mod absolut, ocuparea se exprimă prin numărul total al celor utilizaţi în activitatea socială. În mod relativ, se
exprimă prin rata ocupării (IO), determi-nată ca raport procentual între numărul celor ocupaţi şi populaţia aptă de
muncă:

ŞOMAJUL: CONCEPT, CAUZE, FORME

Subocuparea factorului muncă este legată în mod hotărâtor de existenţa şi amploarea şomajului.
Şomajul reprezintă o stare negativă a economiei care afectează o parte din populaţia activă disponibilă prin
negăsirea locurilor de muncă.
Şomajul reprezintă excedentul ofertei de muncă faţă de cererea de muncă. Şomeri sunt toţi cei apţi de
muncă dar care nu găsesc de lucru. Ei formează suprapopulaţia relativă pentru că reprezintă un surplus de forţă
de muncă în raport cu numărul celor angajaţi.
Potrivit definiţiei date de Biroul Internaţional al Muncii este şomer oricine are mai mult de 15 ani şi
îndeplineşte concomitent următoarele condiţii:
- este apt de muncă;
- nu munceşte;
- este disponibil pentru o muncă salariată sau nesalariată;
- caută un loc de muncă.
În România, potrivit Legii nr.1/1991 modificată prin Legea nr.86/1992, sunt şomeri persoanele apte de
muncă ce nu pot fi încadrate din lipsă de locuri disponibile corespunzătoare pregătirii lor (vârsta peste 16 ani).
Şomajul se caracterizează prin:
A. nivelul şomajului, exprimat absolut prin numărul celor neocupaţi şi relativ ca rată a şomajului,
calculată ca raport procentual între numărul şomerilor şi populaţia ocupată;

33
 B. durată, adică perioada de la momentul pierderii locului de muncă până la reluarea activităţii.
C. intensitatea cu care se manifestă şomajul, dacă presupune pierderea locului de muncă şi încetarea
totală a activităţii (şomaj total) sau numai diminuarea activităţii depuse cu scăderea duratei săptămânii de lucru
şi scăderea corespunzătoare a salariului (şomaj parţial).
D. structura şomajului pe categorii de vârstă, nivele de calificare, sex etc. Din acest punct de vedere se
constată că cei mai afectaţi de şomaj sunt femeile, tinerii (sub 25 de ani) şi vârstnicii (peste 50 de ani).
Şomajul a devenit o permanenţă, dar aceasta nu exclude total şi definitiv existenţa stării de ocupare deplină
a factorului muncă. Ocuparea deplină este echivalentă cu un şomaj de nivel scăzut reflectat printr-o rată de
câteva procente. Aceasta înseamnă că în perioadele de ocupare deplină există şi un număr de şomeri
(corespunzător unei rate a şomajului cuprinsă între 2-5%) reprezentaţi de:
a) persoane aflate în căutarea primului loc de muncă sau în căutarea unui loc de muncă după ce îl
abandonează pe cel avut anterior;
b) persoane care nu acceptă locurile de muncă libere pentru că salariul real la care ar fi ajuns angajându-se
nu le-ar fi permis să trăiască mai bine decât atunci când erau şomeri;
c) persoane cu probleme sociale complexe care nu se pot angaja;
d) persoane care doresc să-şi trăiască viaţa altfel decât devenind salariaţi sau realizând activităţi lucrative
proprii.
Dintre factorii care contribuie la apariţia şomajului menţionăm:
a) progresul tehnic şi creşterea productivităţii muncii.
b) concurenţa din cadrul fiecărei ramuri.
c) dezvoltarea ciclică a economiei de piaţă.
Formarea şomajului reprezintă un proces complex, care cuprinde două laturi:
1) pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate;
2) creşterea ofertei de muncă, în condiţiile în care cererea de muncă nu se modifică în mod corespunzător.
Pornind de la cauzele şi procesele menţionate se disting următoarele forme de şomaj:
 şomajul tehnologic datorat introducerii progresului tehnic. Resorbţia sa este dificilă pentru că presupune
recalificarea factorului muncă în concordanţă cu noile nevoi ale unităţilor economice, dezvoltarea activităţii
economice şi în special a producţiei pentru a putea oferi locuri de muncă;
 şomajul ciclic determinat de conjunctura economică şi de caracterul sezonier al diferitelor
activităţi. În cadrul acestuia delimităm :
- şomaj conjunctural, legat de faza descendentă a ciclului economic. Acesta poate fi resorbit parţial
sau total în perioadele de avânt economic;
- şomaj sezonier , specific activităţilor economice care sunt influenţate de factorii naturali
(agricultură, construcţii), ceea ce se repercutează şi asupra cererii de muncă. De obicei, este un şomaj de scurtă
durată.
 şomajul structural, consecinţă a schimbărilor în structura activităţilor economice. Schimbările
structurale pot apărea la nivelul economiei naţionale, dar şi la nivel regional. Drept urmare, apar discordanţe între
modificările cerute şi cele de care dispun ofertanţii de muncă. Amploarea şomajului structural depinde de trei factori:
rapiditatea cu care apar modificările în cererea şi oferta de bunuri şi servicii în economie (cu cât ele sunt mai rapide,
cu atât dimensiunile şomajului structural vor fi mai mari), gradul de concentrare regională a activităţilor economice
sau lipsa de diversificare a producţiei şi a serviciilor, imobilitatea factorului muncă. Resorbirea acestuia poate avea
loc numai printr-un proces lung şi dificil, întrucât presupune creşterea investiţiilor, recalificarea celor afectaţi şi
reorientarea învăţământului.
Politicile de combatere a şomajului structural se concentrează asupra încurajării de a căuta de lucru în alte
părţi (domenii de activitate sau regiuni), prin diferenţieri în salarizare şi încurajarea recalificării. Aceste măsuri
se întreprind de către firme. Statul poate acorda avantaje financiare (reduceri de impozite) pentru firmele care
investesc în acele regiuni unde şomajul este ridicat sau pot finanţa programele pentru activităţile cerute.

34
  şomajul fricţional este determinat de insuficienta mobilitate a factorului muncă sau de decalajele
existente între profesiile disponibile şi cele cerute. Şomerii nu pot răspunde cererii de muncă deoarece fie nu posedă
calificarea necesară, fie nu au domiciliul în localitatea în care există locuri de muncă.
Pornind de la şomajul natural, se definesc şi conceptele de şomaj voluntar şi şomaj involuntar.
 şomajul voluntar sau clasic exprimă nonocuparea datorată refuzului sau imposibilităţii unor persoane de a
accepta salariul oferit şi/sau condiţiile de muncă existente;
 şomajul involuntar sau keynesian exprimă situaţia în care cererea de muncă este insuficientă în raport cu
oferta de muncă. Şomerii din această categorie nu refuză să se angajeze la un anumit salariu existent pe piaţa muncii.
Originea acestui şomaj o constituie dezechilibrul de pe piaţa bunurilor.

POLITICI DE OCUPARE A FACTORULUI MUNCĂ

În funcţie de gradul de dezvoltare a economiei, de nivelul resurselor umane, de potenţialul resurselor materiale şi
anvergura activităţii economice, fiecare ţară îşi elaborează programul specific al politicii de ocupare. În cadrul
politicii ocupării, există o serie de obiective generale ce se înscriu în programele oricăror politici de ocupare, precum
şi obiective derivate ce au drept scop atingerea obiectivului general. Sunt recunoscute ca obiective specifice ale
politicii ocupării următoarele:
 asigurarea locurilor de muncă structural, cantitativ şi calitativ, corespunzător cerinţelor profesionale,
teritoriale, sectoriale, care să permită încadrarea nivelului ocupării în parametrii funcţionali ai sistemului
productiv. * flexibilizarea pieţei muncii, prin crearea condiţiilor instituţionale, legislative şi relaţionale
capabile să promoveze realizarea şi adecvarea mecanismelor de ajustare şi a structurilor adaptative pe
piaţa muncii. Flexibilizarea este unul din răspunsurile date de teoria ofertei la rigiditatea pieţei muncii.
Flexibilizarea poate fi definită ca reprezentând capacitatea de răspuns a pieţei muncii la semnalele care
vin din mediul economic şi social extern sau mobilitatea, fluiditatea ofertei la variaţiile cererii de
muncă. În teoria ofertei este flexibilă acea piaţă în care elasticitatea ofertei de muncă la variaţiile cererii
este ridicată şi promptă.

35
 Capitolul 9

INFLAŢIA

CARACTERISTICILE INFLAŢIEI CONTEMPORANE

Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru de ansamblu al economiei între masa monetară, care
suprasaturează canalele circulaţiei, şi masa bunurilor şi serviciilor puse în circulaţie. La baza procesului inflaţionist
se află devansarea ofertei de bunuri şi servicii de către cererea solvabilă. În esenţă, inflaţia reprezintă fenomenul de
creştere generalizată a preţurilor însoţit de scăderea puterii de cumpărare a banilor.
Nu orice creştere a preţurilor reprezintă inflaţie, ci numai creşterea generalizată şi cumulativă a acestora.
Dintre caracteristicile inflaţiei contemporane amintim:
a) este un proces de depreciere valorică a banilor aflaţi în circulaţie;
a) se manifestă ca un proces de creştere generalizată şi cumulativă a preţurilor, creştere diferenţiată însă pe
categorii de bunuri, pe servicii ale factorilor de producţie, pe diferite pieţe teritoriale;
b) semnifică un anumit raport între mărimea fluxurilor băneşti şi cea a fluxurilor reale: excedentul masei
monetare în raport cu oferta de bunuri şi servicii;
c) apare ca disfuncţie acceptată de agenţii economici, ca un rău necesar al creşterii economice; în general, se
caută să se asigure un anumit surplus de ofertă de bunuri faţă de cererea solvabilă a populaţiei;
d) inflaţia actuală are efecte mai mult sau mai puţin dureroase pentru categoriile sociale cu venituri fixe; în unele
cazuri şi pentru unele grupuri socio-profesionale, efectele inflaţiei sunt pozitive.

CAUZELE ŞI FORMELE INFLAŢIEI CONTEMPORANE

Dintre cauzele inflaţiei menţionăm:
1. Emisiunea excesivă de monedă peste nevoile circulaţiei mărfurilor. Emisiunea suplimentară de monedă se
realizează, de obicei, pentru efectuarea unor cheltuieli publice (ex.: cheltuielile militare), pentru acoperirea deficitelor
bugetare cronice sau pentru plata unor datorii externe. Această cauză generează inflaţia prin monedă (monetară).
Creşterea cererii agregate solvabile care generează inflaţia prin cerere. Aceasta este un fenomen de creştere a
preţurilor determinată de o situaţie de dezechilibru între o cerere solvabilă prea mare în raport cu oferta la un anumit
nivel al preţului.
3. Reducerea ofertei datorată, la rândul ei, scăderii productivităţii muncii şi reducerii producţiei de bunuri
materiale şi servicii. Această cauză generează inflaţia prin ofertă. Specialiştii numesc dezechilibrul dintre venituri şi
ofertă inflaţie reală.
4. Creşterea volumului creditelor, cauză care generează inflaţia prin credit. Când profiturile cresc mai încet
decât economiile agenţilor economici se recurge la credit; în timp ce noile investiţii nu se materializează în creşteri ale
ofertei, masa monetară suplimentară se exprimă în sporirea imediată a cererii de consum. Ca urmare, cresc preţurile
pe piaţă şi se reduce puterea de cumpărare a salariilor nominale.
5. Creşterea costurilor de producţie, care determină inflaţia prin costuri. Aceasta apare în situaţia în care
costurile de producţie cresc independent de cererea agregată, care rămâne constantă. Dacă firmele se confruntă cu o
creştere a costurilor, ele vor răspunde parţial prin creşterea preţului de vânzare şi parţial prin reducerea volumului
activităţii. Factorii care pot determina creşterea costurilor şi care, deci, pot deveni cauze ale inflaţiei prin costuri sunt:
creşterea salariilor; creşterea preţurilor la produsele importate (în special la materii prime, la combustibili şi energie);
creşterea impozitelor, epuizarea resurselor valutare, calamităţi naturale. La nivel macroeconomic nu se pot separa în
mod tranşant inflaţia prin cerere de inflaţia prin costuri, deoarece creşterile de preţuri şi de salarii pot fi determinate
fie de creşteri ale cererii agregate, fie de factori ce duc la sporirea costurilor.
Inflaţia combinată, respectiv inflaţia rezultată atât din creşterea cererii cât şi a costurilor. Dacă firmele sau
grupurile cu putere economică determină în mod constant o creştere a costurilor, oferta agregată se reduce. În acelaşi
timp, autoritatea guvernamentală instituie măsuri care duc la creşterea cererii agregate (reducerea impozitelor,

36
sporirea cheltuielilor publice etc.) pentru a preveni sporirea şomajului, în această situaţie, reducerea producţiei şi
creşterea şomajului pot fi foarte mici, dar procesul inflaţionist poate lua amploare.

Fig. nr. 10.1. Spirala inflaţionistă

Creşterea salariului Disponibilităţile

mai rapid decât a monetare în
producţiei creştere mai rapidă
decât producţia
Revendicări
salariale
Preţurile cresc pentru Cererea solvabilă
a restabili egalitatea este superioară
între cerere şi ofertă ofertei la preţul
curent

Creşterea salariilor

Creşterea preţurilor

Dacă aceste mişcări şi modificările ce le corespund se petrec rapid, are loc un fenomen care se numeşte "spirala
inflaţionistă" sau spirala preţuri - salarii. Pentru ca salariaţii să facă faţă unui cost al vieţii în creştere, sindicatele vor cere
salarii mai mari, pentru a compensa aceste costuri firmele vor practica preţuri tot mai mari, iar guvernul va recurge la
"indexări", ceea ce duce la emiterea unor cantităţi suplimentare de bani. Toate acestea vor face ca inflaţia să crească
continuu.
Prin urmare, spirala inflaţionistă este rezultatul nerespectării unei corelaţii fundamentale a economiei, respectiv
aceea dintre sporirea salariilor şi creşterea productivităţii muncii.
Inflaţia structurală este determinată de cadrul legislativ social, de rolul şi capacitatea negociativă a sindicatelor
în materie de venituri, de discrepanţele în condiţiile producţiei, de condiţiile de formare a preţurilor pe anumite pieţe
sau în anumite sectoare ale economiei. Ea se manifestă în contextul unor strategii de impunere a preţurilor de către
monopoluri sau oligopoluri care obţin puterea de decizie economică pe un segment al pieţei totale sau prin
intermediul unor preţuri controlate şi stabilite de stat pe alte considerente decât cele în funcţie de evoluţia raportului
dintre cerere şi ofertă1.

MĂSURAREA INFLAŢIEI

Intensitatea şi mărimea inflaţiei se pot măsura cu ajutorul unor indici care exprimă creşterea masei monetare
aflate în circulaţie.
Cel mai corespunzător criteriu de măsurare a procesului inflaţionist este decalajul absolut şi relativ dintre cererea
solvabilă nominală, pe de o parte, şi oferta de bunuri şi servicii, pe de altă parte, ambele mărimi considerate ca fiind
agregate la scara economiei naţionale.
Absolut, mărimea inflaţiei constă din diferenţa dintre cererea absolută şi nominală şi cantitatea reală de bunuri şi
servicii pe care agenţii economici le pot pune în circulaţie.
Relativ, mărimea inflaţiei se măsoară ca raport procentual între excedentul de masă monetară şi oferta reală de
bunuri.

1
Bezbackb Pierre, Inflaţie, dezinflaţie, deflaţie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992,
p. 42.

37
 În prezent, cei mai folosiţi indici pentru exprimarea mărimii inflaţiei sunt:
a) indicele general al preţurilor sau deflatorul - P.I.B. (P.N.B.):

ΔPIB= sau ΔPNB=

Deflatorul este o unitate de măsură care reliefează modificările survenite în nivelul preţurilor sau în puterea de
cumpărare a banilor.
PIB nominal = PIB calculat pe baza preţurilor curente ale fiecărui an.
PIB real = PIB calculat pe baza preţurilor comparabile (ale unui anumit an);
b) indicele preţurilor şi tarifelor de consum;

Ipc =

unde: Qi = structura coşului de bunuri ce reflectă nevoia socială.

Indicele preţurilor şi tarifelor de consum ( I pc ) exprimă modificarea medie ponderată a cheltuielilor pe care o
familie de talie mijlocie, din mediul urban, le face pentru asigurarea mijloacelor de subzistenţă, în concordanţă cu
nivelul şi structura nevoii sociale istoriceşte determinate. În funcţie de mărimea indicelui preţurilor de consum se
disting următoarele forme ale inflaţiei:
- inflaţie târâtoare: reprezintă treapta inferioară şi suportabilă a proce-sului inflaţionist, când rata anuală de
creştere a preţurilor este de până la 5%;
- inflaţie moderată: când rata anuală de creştere a preţurilor este cuprinsă între 5% şi10%;
- inflaţie rapidă: când indicele de creştere a preţurilor este cuprins între 10% şi 15%;
- inflaţie galopantă: când rata anuală de creştere a preţurilor depăşeşte 15%. Un astfel de tip de inflaţie este
prezent astăzi într-o serie de ţări aflate în tranziţie spre economia de piaţă, precum şi în unele ţări în curs de
dezvoltare;
- hiperinflaţie: când ritmul mediu de creştere a preţurilor depăşeşte 50%. Milton Friedman spune că
hiperinflaţia începe în luna în care creşterea preţurilor depăşeşte 50% şi se termină în luna anterioară scăderii
preţurilor sub această limită. Este numită şi "dezordinea dezordinelor".
c) modificarea puterii de cumpărare a banilor, respectiv a cantităţii de bunuri ce se pot procura cu ajutorul unei
unităţi monetare, deci a valorii relative a monedei. Puterea de cumpărare permite, de regulă, comparaţia în timp, de la
o perioadă la alta pentru o anumită ţară sau chiar între ţări, şi se determină, de obicei, cu ajutorul relaţiei:

I P cb =

unde: Mm = masa monetară

d) devansarea creşterii indicatorilor macroeconomici de către masa monetară existentă în circulaţie şi care este
disponibilă spre a fi cheltuită.
În ultimele două decenii, intensitatea inflaţiei este judecată prin corelarea ei cu indicatorii de exprimare a
dinamicii macroeconomice. Asemenea corelaţii sunt analizate prin expresii şi termeni cum sunt: creştere economică
neinflaţionistă, creştere economică inflaţionistă, stagflaţie, slumpflaţia etc.
Creşterea economică neinflaţionistă semnifică o inflaţie moderată însoţită de o rată de creştere economică
relativ înaltă (rata de creştere economică depăşeşte rata inflaţiei).
Creşterea economică inflaţionistă exprimă sporul de producţie naţională însoţit de o rată a inflaţiei ce depăşeşte
acest spor.
Stagflaţia semnifică acea stare a economiei naţionale caracterizată, pe de o parte, prin lipsa de creştere
economică ("creştere zero") sau chiar prin recesiune economică şi, pe de altă parte, prin inflaţie rapidă.
Slumpflaţia reflectă acea corelaţie dintre inflaţie şi creşterea economică, în care criza sau declinul economic sunt
însoţite de o inflaţie rapidă sau chiar galopantă.

38
 EFECTELE INFLAŢIEI. MĂSURI ANTIINFLAŢIONISTE

Efectele inflaţiei diferă de la o perioadă la alta, în funcţie de forma şi intensitatea acesteia, de politicile
economice promovate, precum şi de capacitatea guvernelor de a cunoaşte şi controla procesul. Consecinţele inflaţiei
sunt diferite pentru diversele categorii de agenţi economici, poziţia economică a fiecăruia în parte şi a tuturor fiind
grav afectată de inflaţie, iar la nivel macroeconomic distruge orice echilibru economic. Inflaţia antrenează
dezechilibre generale în economia naţională, cu multiple efecte economice şi sociale:
- duce la dezorientarea agenţilor economici, la accelerarea cheltuielilor de consum, în detrimentul deciziilor de
a economisi, perturbându-se echilibrul dintre cerere şi ofertă;
- deformează repartizarea veniturilor; ea avantajează pe anumiţi titulari de venituri şi dezavantajează pe alţii,
modificând astfel echilibrul sferei repartiţiei;
- afectează negativ utilizarea resurselor economice de care dispune economia naţională, fiind neglijate
activităţi stringente pentru înfăptuirea echilibrului economic general;
- subminează creditul pe termen lung (în special inflaţia galopantă), ducând, de cele mai multe ori, la
diminuarea depozitelor bancare; generează deficite bugetare cronice;
- are importante consecinţe şi în planul relaţiilor economice internaţionale, în special pentru statele cu monedă
convertibilă; prin deprecierea acesteia sporesc mult cheltuielile de import şi este afectată valoarea naţională a
mărfurilor destinate pieţelor externe.
Efectele negative ale inflaţiei sunt denumite costuri ale inflaţiei. Inflaţia galopantă cu trend crescător de durată şi
insuficient controlată reprezintă un factor dezorganizator al oricărei economii. Ea viciază corelaţiile dintre preţurile
diferitelor mărfuri, îngreunând sau anulând posibilitatea efectuării calculelor de eficienţă şi de rentabilitate, ca şi
posibilitatea comparării acestora în timp şi spaţiu; descurajează investiţiile productive şi orientează resursele băneşti
spre acţiuni speculative curente; duce la decăderea societăţii civile, în ansamblu. O societate decade atunci când clasa
de mijloc îşi pierde locul şi rolul de factor de echilibru. Antrenând sărăcirea acestei clase, inflaţia galopantă
subminează sistemul de impunere fiscală, generează corupţie şi degradare în cadrul instituţiilor sociale.
Inflaţia, în general, redistribuie veniturile şi avuţia de la persoanele cu venituri fixe şi poziţii slabe în sistemul
economic spre cele care deţin putere economică şi o folosesc pentru a obţine venituri mari. Ea potenţează
incertitudinea şi riscul în economie.
Rata anticipată a inflaţiei este unul din parametrii de care ţin seama agenţii economici în dimensionarea
activităţilor. Fiecare tip de agent economic receptează însă inflaţia pe anumite fluxuri economice (reale şi monetare) şi
dispune de pârghii specifice de adaptare la exigenţele concurenţei în condiţii de inflaţie. De aceea, se naşte adesea
impresia că agentul economic bancar este doar beneficiar al procesului inflaţionist, iar menajele, în ansamblul lor, au
numai de pierdut de pe urma lui.
Unul din obiectivele principale ale intervenţiei statului în economie este menţinerea stabilităţii preţurilor 2.
Nivelul general al preţurilor este direct proporţional cu masa monetară şi invers proporţional cu cantitatea de bunuri şi
servicii de pe piaţă. Cu alte cuvinte, pentru a reduce sau a menţine sub control inflaţia statul ar trebui :
- să ţină sub control (să reducă ) totalul cheltuielilor din economie, adică:
- să ţină sub control (să reducă) masa monetară;
- să ţină sub control (să reducă) viteza de circulaţie a banilor;
- să stimuleze şi să sporească producţia fizică şi oferta vandabilă de produse.
Între măsurile antiinflaţioniste de ordin general se înscriu:
a) eliminarea tendinţei de creştere a masei monetare fără justificare economică;
b) realizarea unui echilibru între cererea solvabilă şi posibilităţile de producţie pentru piaţa internă;
a) o politică fiscală prin care să fie sprijiniţi producătorii;
c) adoptarea unei politici salariale corespunzătoare stadiului de dezvoltare a economiei naţionale;
d) reducerea şomajului şi restrângerea masei monetare canalizate pe consumul reproductiv;
e) adoptarea unei politici de credit echilibrate, capabile să stimuleze iniţiativele constructive;
f) o politică valutară care să sprijine stabilitatea internă a monedei.

2
C. Dumitru Barbu, V.l L. Popescu, Teorii şi politici monetare, Editura Paralela 45, Piteşti,2004, pag.15.

39
 Politicile de combatere a inflaţiei trebuie corelate cu cauzele majore care determină acest fenomen. Ele vor
urmări fie controlul cererii agregate, în sensul reducerii ei, fie controlul ofertei agregate, în sensul sporirii ei, fie
ambele obiective.
Politicile de controlare a cererii agregate folosesc, fie instrumentele politicii fiscale, fie pe ale celei monetare.
Politicile fiscale de combatere a inflaţiei utilizează două pârghii: reducerea cheltuielilor guvernamentale, care
constituie o componentă importantă a cererii agregate şi creşterea impozitelor, ceea ce reduce masa monetară
destinată consumului.
Ambele sunt părţi constitutive a ceea ce se numeşte "politică deflaţionistă". Dacă aceleaşi pârghii se folosesc în
sens invers şi au în vedere reducerea şomajului, ele fac parte din politicile denumite "reflaţioniste".
Politicile monetare se bazează fie pe modificarea ofertei de bani, în sensul reducerii ei, fie pe cea a ratei
dobânzii, încurajând economisirea şi descurajând folosirea creditului.
Politicile de stimulare a ofertei agregate au drept scop reducerea ritmului de creştere a preţurilor. Ele se
concretizează în metode de control al preţurilor şi al veniturilor şi măsuri de stimulare a producţiei.

40