Sunteți pe pagina 1din 97

Ioan Muraru

Andrei Muraru

INSTITUȚII POLITICE
- suport de curs -

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”


BUCUREŞTI

2018
Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.

Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi


transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al
Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.

Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau
difuzarea conţinutului sub orice formă.
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ

Ioan Muraru, Andrei Muraru

Instituții politice
Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti


Tel./fax: 0213309032/0213308606
Email: editura@univnt.ro

ISBN: 978-606-751-502-2
INTRODUCERE

Modulul “Instituţii politice” face parte, alături de Dreptul Constituţional, dintre


disciplinele fundamentale de pregătire a viitorilor jurişti. Acesta are ca scop analizarea şi
explicarea fenomenelor şi instituţiilor legate de modalitatea de exercitare a puterii de stat şi de
instituţiile prin care aceasta se exercită.
Pe lângă oferirea unei forme suplimentare de pregătire, care vine să continue suportul
anterior, care oferă explicaţii în materia dreptului constituţional, lucrarea de faţă,
aprofundează demersul anterior şi explică formele în care se organizează şi se exercită
puterea, mai exact organele care sunt chemate să exercite puterea politică şi normele care apar
în procesul instaurării, exercitării şi menţinerii puterii de stat.
Aşadar, după înţelegerea noţiunilor generale de drept constituţional pe parcursul
primului semestru, actualul modul îşi propune să fixeze cadrul procedural şi instituţional în
care se exercită puterea.
Obiectivele generale ale modulului:
- să poată opera cu noţiuni specifice instituţiilor politice;
- să sesizeze modalitatea de organizare a puterii;
- să înţeleagă noţiunea de partid politic, rolul, scopul, tipologia şi formele de
organizare ale acestora;
- să surprindă care sunt cele mai importante forme de exprimare a suveranităţii
poporului (dreptul de vot şi referendumul precum şi diferitele tipuri de scrutin şi de sisteme
electorale);
- să definească statul şi să identifice elementele statului, organizarea statală şi
caracterele statului;
- să cunoască normele privitoare la organizarea şi funcţionarea principalelor
autorităţi prin care se exercită puterea de stat (Parlament, Guvern, Şeful Statului, Autoritatea
Judecătorească) şi celelalte organe cu atribuţii constituţionale (Curtea Constituţională,
Avocatul Poporului);
- să poată soluţiona o speţă concretă, pe baza conceptelor teoretice asimilate.
Modulul este structurat în zece unităţi de învăţare, care îşi propun să prezinte şi
explice sintetic elementele şi conceptele de bază ale diferitelor instituţii politice. În finalul
modulului se prezintă o bibliografie generală ce poate fi utilizată pentru aprofundarea
cunoştinţelor prezentate în cele zece unităţi de învăţare ale acestuia.
La începutul fiecărei unităţi de învăţare, studenţii vor fi întâmpinaţi de obiectivele
specifice unităţii, după care vor întâlni noţiunile de bază, conceptele, explicarea conceptelor
5
dar şi aplicaţii practice care să permită nu numai înţelegerea teoriei dreptului constituţional,
dar şi dezvoltarea unor abilităţi necesare unui practician jurist.
Fiecare unitate este structurată la rândul ei, în aşa fel ca să cuprindă, pe lângă textul de
bază şi elemente grafice, teme de reflecţie, teste de autoevaluare, teme de control şi
bibliografie, toate acestea având menirea de a veni în sprijinul asimilării şi însuşirii
cunoştinţelor de bază de către studenţi.
Din punct de vedere grafic se respectă aceiaşi regulă: în partea stângă a paginii sunt
prezente casete de text ce conţin ideile principale, în partea dreaptă este textul de bază al
temei.
La sfârşitul anumitor unităţi de învăţare, studenţii vor găsi o temă de control, care
constituie evaluarea continuă. Evaluarea finală se face prin examen. Aprecierea nivelului de
pregătire a studentului, având ca bază cele două tipuri de evaluare, se stabileşte de către tutore
şi se anunţă la începutul anului.
Temele de control se transmit tutorelui prin prin intermediul platformei eLis, sectiunea
Teme online.
Pentru o identificare corectă, acestea trebuie să conţină neapărat numele complet al
studentului şi denumirea modulului.

Durata medie de studiu individual

Timpul mediu necesar parcurgerii unei Unități de învățare este 2-4 ore.

Evaluarea studenților

Componenţa notei finale:


• ponderea evaluării finale (examen) 70 %;
• ponderea evaluărilor pe parcurs (teme de control, verificări pe parcurs) 30 %.

6
CUPRINS

1. PUTEREA DE STAT..........................................................................................................................................8

2. PARTIDELE POLITICE....................................................................................................................................14

3. STATUL.............................................................................................................................................................19

4. SISTEMUL ELECTORAL...............................................................................................................................34

5. REFERENDUMUL............................................................................................................................................41

6. PARLAMENTUL.............................................................................................................................................48

7. PUTEREA EXECUTIVĂ.................................................................................................................................70

8. INSTITUŢIA ŞEFULUI DE STAT.................................................................................................................78

9. AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ........................................................................................................85

10. CONTROL0L CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR ÎN ROMÂNIA.......................................................92

7
Organizarea statală a puterii

Unitatea de învăţare 1
PUTEREA DE STAT

CUPRINS

1.1. Raportul dintre puterea de stat-stat-puterea politică


1.2. Separaţia şi echilibrul puterilor în stat
1.3. Raporturile dintre legislativ şi executiv
1.4. Raporturile dintre legislativ şi puterea judecătorească
1.5. Bibliografie pentru Unitatea 1

Obiectivele unităţii de învăţare 1

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:


• identificaţi raporturile dintre stat, puterea de stat şi puterea politică;
• explicaţi principiul separaţiei puterilor în stat;
• înţelegeţi intervenţia legislativului în activitatea executivului;
• înţelegeţi intervenţia executivului în activitatea legislativului;
• stabiliţi raporturile dintre legislativ şi puterea judecătorească.

Durata de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2-3 ore

1.1. Raportul dintre stat-puterea de stat-puterea politică

• Pentru înţelegerea fenomenului de putere este necesar să fie examinată relaţia popor – putere politică –
stat – putere de stat. Unicul deţinător al puterii politice este poporul, care nu o poate exercita direct, iar, pe
cale de consecinţă, instituţionalizează (creează) statul, în accepţiunea sa de sumă a autorităţilor publice
(statale). Statul, pentru a-şi realiza scopurile, este înzestrat cu putere de stat.

Puterea de • Puterea statală este forma de organizare statală a puterii poporului (sau a puterii politice). Dacă această
stat organizare se realizează prin mai multe grupe (categorii, autorităţi, puteri) de organe de stat, cu funcţii
(împuterniciri) şi trăsături clar definite şi caracterizate prin autonomie organizatorică şi funcţională, precum şi
prin echilibru reciproc şi colaborare, suntem în prezenţa separaţiei/echilibrului puterilor. Această stare este
specifică sistemelor de guvernământ democratice. Dacă ea se caracterizează printr-o exercitare unitară şi
uniformă, realizată de organe de stat aflate sub controlul unuia singur, de regulă investit cu puteri supreme, ne
aflăm în prezenţa fenomenului de unicitate sau confuzie a puterilor în stat.

8
Trăsăturile puterii de Caracterul de putere
stat

Caracterul de putere de constrângere

Caracterul social

Necesitatea de a exprima şi realiza voinţa


guvernanţilor ca voinţă general - obligatorie

Caracterul organizat

Suveranitatea

Temă de reflecţie 1.1.

Explicaţi relaţia popor-putere politică, stat - putere de stat. Definiţi aceste categorii.

1.2. Separaţia şi echilibrul puterilor

• În procesul de exercitare a puterii de stat se observă o anumită separare a funcţiilor (competenţelor)


autorităţilor publice care nu implică o separare în cadrul puterii unice politice. Această separare presupune
echilibru şi colaborarea dintre “puterile”, care realizează funcţiile separate.
• Conform teoriei separaţiei puterilor în stat, cel care deţine puterea este înclinat să abuzeze de ea, de aceea
puterea trebuie să fie îngrădită. Îngrădirea trebuie făcută prin divizarea puterii unice (absolute monarhice), în
trei puteri (legislativă, executivă şi judecătorească), pentru ca “puterea să fie înfrântă de putere”.
Teoria a evoluat în timp, astazi manifestându-se mai ales prin echilibrul si colaborarea dintre autoritatile statului
însarcinate cu realizarea celor trei forme de manifestare a puterii de stat.

Temă de reflecţie 1.2.

Identificaţi şi explicaţi principalele ideii ale teoria separaţiei puterilor în stat.

1.3. Raporturile dintre legislativ şi executiv

a) Raporturile Parlament – Executiv – presupun implicarea legislativului în activitatea şefului de stat şi a


guvernului şi, invers, implicarea celor două autorităţi în activitatea adunării reprezentative.
Implicarea legislativului în activitatea executivului:
Implicarea
legislativului 1) În raporturile cu şeful statului, Parlamentul:
în activitatea
• primeşte jurământul Preşedintelui; (82 alin 2)
executivului
• poate prelungi mandatul acestuia, în caz de război sau catastrofă; (83 alin 3)
• poate hotărî punerea sub acuzare a şefului de stat pentru înaltă trădare; (96)

9
• ascultă mesajele şefului de stat; (65 alin 2 lit a)
• ratifică tratatele internaţionale încheiate de şeful de stat în numele României şi negociate de Guvern;
(91 alin 1)
• aprobă declararea de către şeful de stat a mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate; (92 alin 2)
• încuviinţează instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă; (93 alin 1)
• poate suspenda din funcţie Preşedintele României în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care acesta a
încălcat prevederile Constituţiei; (95)
• stabileşte indemnizaţia şi celelalte drepturi ale Preşedintelui României.(101)

2) În raporturile sale cu Guvernul, Parlamentul:


• acordă votul de încredere asupra programului şi a întregii liste a Guvernului; (103 alin 3)
• retrage încrederea acordată; (113 alin 1)
• poate cere informaţii şi documente privind activitatea Guvernului; (111 alin 1)
• prin deputaţi şi senatori se pot pune întrebări şi adresa interpelări; (112)
• apreciază asupra răspunderii politice a Guvernului, poate cere urmărirea penală a membrilor Guvernului
pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor; stabileşte prin lege cazurile de răspundere şi pedepsele
aplicabile membrilor Guvernului; (109)
• abilitează Guvernul pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. (115 alin
1)
Compatibilitatea calităţii parlamentare cu cea de membru al Guvernului este şi ea un aspect al implicării
reciproce. (105 alin 1)

Implicarea executivului în activitatea legislativului:


Implicarea
executivului în
activitatea 1) Preşedintele României
legislativului
• promulgă legile, putând cere, o singură dată reexaminarea legii; (77)
• poate dizolva Parlamentul, în condiţiile art. 89.

2) Guvernul
• are iniţiativă legislativă; (74)
• poate solicita adoptarea, cu procedură de urgenţă, a proiectelor sau propunerilor legislative; (76 alin 3)
• îşi poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului asupra unui program, asupra unei declaraţii de
politică generală, sau proiect de lege acestea considerându-se aprobate dacă Guvernul nu este demis;
(114)
• poate fi abilitat să emită ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice; (art. 115 alin. 1)

Temă de reflecţie 1.3.

Principiul separaţiei puterilor în stat este sau nu înscris în Constituţia României în vigoare?

10
1.4. Raporturile dintre legislativ şi puterea judecătorească
• Raporturile dintre legislativ şi puterea judecătorească implică, în primul rând, principiul independenţei
judecătorilor şi supunerii lor numai legii. Prin urmare, intervenţia în sfera justiţiei a celorlalte autorităţi ale
statului contravine principiului separaţiei puterilor în stat. Aceasta nu exclude însă anumite raporturi
constituţionale:
- organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se realizează potrivit legii; (art. 126)
- Constituţia nominalizează numai Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, sistemul judecătoresc fiind stabilit
prin lege; (art. 126)
- contenciosul electoral parlamentar este de competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun;
- acolo unde judecarea excepţiei de neconstituţionalitate este de competenţa instanţelor judecătoreşti,
justiţia intervine practic în activitatea legislativă.

Temă de reflecţie 1.4.

Analizaţi raporturile dintre legislativ şi puterea judecătorească.

Test de autoevaluare 1.1.


Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:
Răspunsuri la testul de autoevaluare 1.1.: 1. b; 2. c; 3. b.
1. Trăsături generale ale puterii de stat sunt:
a. caracterul de putere; putere politică; putere socială; putere de a exprima şi realiza voinţa
guvernanţilor ca voinţă de stat; caracterul organizat; suveranitatea puterii de stat;
b. suveranitatea puterii de stat; caracterul de putere; putere socială; putere de a exprima şi realiza
voinţa guvernanţilor ca voinţă de stat; caracterul organizat; putere de constrângere;
c. putere politică; putere socială; putere de a exprima şi realiza voinţa guvernanţilor ca voinţă de stat;
caracterul organizat; supremaţia puterii de stat.
2. Categoria putere apare în diferite exprimări ca:
a. putere de stat, putere politică, putere publică, puteri publice, suveranitate de stat;
b. putere de stat, putere politică, putere publică, autoritate publică, suveranitate de stat;
c. putere de stat, putere politică, putere publică, puteri publice, şi uneori suveranitate.

3. Exercitarea puterii politice este încredinţată:


a. întotdeauna de către stat – înţeles în accepţiunea sa juridică restrânsă – poporului;
b. de către popor, statului – înţeles în accepţiunea sa juridică restrânsă – cu excepţia cazurilor în care
poporul o exercită direct, prin referendum;
c. întotdeauna, de către popor, statului (înţeles în accepţiunea sa juridică restrânsă).
Test de autoevaluare
I. 1. Explicaţi evoluţia separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.

2. Identificaţi raporturile dintre legislativ şi executiv

11
II. Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:

1. Potrivit concepţiei lui Montesquieu între cele trei puteri (puterea legislativă, puterea executivă privitoare la
chestiuni care ţin de dreptul ginţilor şi puterea executivă privitoare la chestiunile care ţin de dreptul civil)
trebuie să existe următoarea relaţie:
a. să se exercite separat, independent şi trebuie să colaboreze între ele;
b. să se exercite separat, independent, dar să nu se autolimiteze, echilibrându-se şi trebuie să colaboreze
între ele;
c. să se exercite separat, dar nu independent, să se autolimiteze, echilibrându-se şi trebuie să colaboreze
între ele.
2. Ce anume a determinat ca în prezent separaţia / echilibrul puterilor să nu se mai realizeze între “puteri”, ci
între majoritate şi opoziţie parlamentară ?
a. instaurarea regimurilor politice totalitare;
b. introducerea votului universal, secret, direct şi liber exprimat;
c. apariţia partidelor politice şi a rolului lor în configurarea instituţiilor politice şi juridice.
3. Constituţia României reglementează câteva structuri necesare garantării libertăţilor publice şi bunei
funcţionări a autorităţilor statale. În acest sens, sunt prevăzute:
a. Parlament, Guvern, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
b. Consiliul Superior al Magistraturii, Comisia Juridică a Camerelor Parlamentare;
c. Avocatul Poporului, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi.
4. Conform Constituţiei actuale a României implicarea executivului în activitatea Parlamentului poate interveni
în următoarele situaţii:
a. promulgarea legilor de către Preşedinte care poate cere o singură dată reexaminarea legii; iniţiativa
legislativă; poate fi abilitat să emită ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice, etc.;
b. controlează activitatea Parlamentului; cu prilejul promulgării legilor; iniţiativa de revizuire a
constituţiei;
c. aprobarea legilor de către Preşedinte care poate cere o singură dată reexaminarea legii; iniţiativa
legislativă; poate fi abilitat să emită ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice, etc.
5. Potrivit Constituţiei României revizuită în 2003, poporul exercită puterea:
a) prin reprezentanţi
b) prin referendum
c) prin referendum şi prin reprezentanţi
Răspunsuri:

I. 1. se va analiza evoluţia principiului separaţiei şi echilibrului puterilor


2. se va identifica intervenţia executivului în activitatea legislativului şi intervenţia legislativului în
activitatea executivului
II. Răspunsuri la întrebările - grilă: 1. c; 2. c; 3. a; 4. a; 5. c

12
1.5 Bibliografie pentru Unitatea 1

Cărţi:
1. APOSTOL TOFAN D., Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, Editura
All Beck, Bucureşti, 1999;
2. DĂNIŞOR, D.C., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I. Teoria generală, Editura C. H.
Beck, Bucureşti, 2007;
3. DELEANU, I., Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în dreptul comparat,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006;
4. DRĂGANU, T., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
5. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S. Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 13-a, vol. II,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
6. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S. (coord.), Constituţia României-comentariu pe articole, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
7. GHEORGHE, G., Separaţia puterilor în stat. Teorie şi realitate, Editura S.E., Bucureşti, 1976;
8. MONTESQUIEU, Despre spiritul legilor, I, ES, Bucureşti, 1964;
9. PÂRVULESCU, C., Montesquieu – Despre spiritul legilor, în Laurenţiu Ştefan Scarlat (coord.)
Dicţionar de scrieri politice fundamentale, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000;
10. POPA, N., Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1996;

Articole:

1. IONESCU, C., Principalele forme de interferenţă a instituţiilor de guvernare în statul de drept, în


Studii de drept românesc, nr. 2/1995;
2. MURARU, I. CONSTANTINESCU, M., Rolul Curţilor Constituţionale în asigurarea echilibrului
puterilor în stat, în Dreptul nr. 9/1996;
2. MURARU, I., Hotărâri judecătoreşti generatoare de conflicte constituţionale, în Pandectele Române,
nr. 9/2007;
5. ENACHE, M., Funcţiile statului în lumina principiului separaţiei puterilor, în RDP nr. 1-2/1996;
6. DEACONU, Ş., Preşedintele României şi raporturile sale constituţionale cu Parlamentul, Revista
Dreptul nr. 3/2009;
7. IONESCU, C., Principiul suveranităţii poporului – factor structurant al democraţiei constituţionale,
Revista de drept public nr. 1-2/1996.

13
PARTIDELE POLITICE

Unitatea de învăţare 2
PARTIDELE POLITICE

CUPRINS

2.1. Definiţia şi funcţiile partidelor politice

2.2. Categorii şi variante de partide politice

2.3. Organizarea şi funcţionarea partidelor politice

2.4. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare

2.5. Bibliografie pentru Unitatea 2

Obiectivele unităţii de învăţare 2

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:


• definiţi partidul politic;
• stabiliţi funcţiile partidului politic;
• identificaţi categorii şi variante de partide politice;
• explicaţi organizarea şi funcţionarea partidului politic.

Durata de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore


2.1. Definiţia şi funcţiile partidelor politice

Definiţia Partidele politice pot fi definite ca asociaţii libere ale cetăţenilor, prin care se urmăreşte, pe baza unei platforme
partidului
(program), definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, asociaţii care au şi îşi afirmă clar şi deschis,
politic
vocaţia şi aptitudinea guvernării.
• Apariţia partidelor politice este în strânsă corelaţie cu:
• apariţia şi dezvoltarea parlamentarismului;
• ideea de reprezentare în viaţa politică.
• Trăsăturile partidelor politice:
• asociaţii;
• libere;
• constituite din cetăţeni;
• cuprind membri de partid;
• scopul este de a cuceri şi a exercita puterea, prin exprimarea voinţei politice a cetăţenilor.
• Partidele politice sunt asociaţii înfiinţate în temeiul dreptului fundamental de asociere.
14
Temă de reflecţie 2.1.

Definiţi partidul politic.

Funcţiile • Funcţiile partidelor politice:


partidului
politic • definire şi exprimare a voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea
teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei;
• formarea opiniilor, selectarea candidaţilor, coordonarea aleşilor
• functii electorale, functii de control si funcţii de definire si exprimare a pozitiilor politice.

Temă de reflecţie 2.2.

Care sunt funcţiile partidului politic?


F

2. 2. Categorii şi variante de partide politice


• partide confesionale, religioase, naţionale, de clasă şi etnice;
Categorii de • partide democratice, liberale, conservatoare, social – democrate, de stânga, de centru şi de dreapta;
partide politice
• partide de cadre şi de mase;
• partide suple şi rigide;
• partide de unice, unificate şi dominante;
Sistemele de partide: partidul unic, bipartidismul şi multipartidismul.

Temă de reflecţie 2.3.

Identificaţi după următoarea schemă categoriile şi variantele de partide politice:

Categorii şi variante de Confesionale, religioase,


partide politice naţionale, de clasă şi etnice

Democratice, liberale,
conservatoare, social –
democratice, de stânga, de centru
şi de dreapta

De cadre şi de mase

Suple şi rigide

Unice, unificate, dominante

15
Test de autoevaluare 2.1.

Analizaţi categoria de pluralism politic şi comentaţi aplicabilitatea sa de-a lungul timpului în


reglementările constituţionale ale statului român.

2.3. Organizarea şi funcţionarea partidelor politice

• În România partidele politice au avut o bogată istorie între cele două războaie mondiale şi după decembrie
1989. În prezent, organizarea şi funcţionarea partidelor politice în România este reglementată prin Legea
partidelor politice nr.14/2003 publicată în Monitorul Oficial nr.25 din 17 ianuarie 2003.
• Finanţarea partidelor politice este reglementată de Legea nr. 334/2006, republicată în M. Of., Partea I, nr.
510 din 22.07.2010.

Temă de reflecţie 2.4.

Cine se poate pronunţa asupra neconstituţionalităţii sau nelegalităţii partidelor politice?

Test de autoevaluare 2.2.


Identificaţi trăsăturile partidului politic între celelalte asociaţii, precum şi faţă de alte grupări politice,
după schema următoare:

Trăsăturile partidelor Asociaţie


politice

Liber constituită

Din cetăţeni

Cuprind membri de partid

Scopul de a cucerii şi
exercita puterea

2.4. Răspunsuri la testele de autoevaluare


Test de autoevaluare 2.1. – se va analiza noţiunea de pluralism politic, având în vedere toate
reglementările constituţionale.
Test de autoevaluare 2.2. – se va comenta schema privind trăsăturile partidelor politice.

16
Test de autoevaluare
I. 1. Enumeraţi şi explicaţi funcţiile partidelor politice

2. Analizaţi organizarea partidelor politice în România

II. Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:

1. Trăsăturile specifice partidelor politice sunt:


a. reprezintă o asociaţie; este rezultatul unei asocieri libere; asocierea este formată numai din cetăţeni;
funcţionează pe baza unei platforme (program); are drept scop exprimarea voinţei politice a cetăţenilor;
b. este persoană juridică de drept public; este formată numai din cetăţeni români cu domiciliul în ţară, are
drept scop exprimarea voinţei politice a cetăţenilor;
c. reprezintă o asociaţie (persoană juridică de drept privat); este rezultatul unei asocieri libere; asocierea
este formată numai din cetăţeni; funcţionează pe baza unei platforme (program); are drept scop
exprimarea voinţei politice a cetăţenilor.
2. Înscrierea unei persoane într-un alt partid politic constituie:
a. demisie din partidul al cărui membru a fost, dar numai după aprobarea din partea acestui partid;
b. de drept demisie din partidul al cărui membru a fost;
c. nu constituie demisie, el putând să figureze ca membru al ambelor partide.
3. Partidele politice se organizează şi funcţionează pe criteriul:
a. administrativ-teritorial;
b. al locului de muncă al membrilor;
c. desfăşurării de activităţi politice în cadrul agenţilor economici sau al instituţiilor publice, precum şi
administrativ-teritorial.
4. Caracteristica partidelor confesionale o reprezintă:
a. exprimă interesele unei clase sociale;
b. criteriu de constituire, şi anume credinţele religioase;
c. interesele reprezentate, şi anume ale diferitelor regiuni ale unui stat unitar sau ale diferitelor părţi ale
unui teritoriu naţional neajuns încă la unificare.
5. Partidele politice îndeplinesc mai multe funcţii. Constituţia României statuează că funcţia esenţială a
acestuia este:
a. contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor;
b. contribuie la educarea politică a cetăţenilor şi încurajează participarea acestora la viaţa publică;
c. stimulează participarea cetăţenilor la scrutinuri şi organizează iniţiativa legislativă a cetăţenilor.

Răspunsuri :
I. 1. se vor analiza funcţiile partidelor politice
2. se va analiza organizarea partidelor politice
II. 1. a, 2. b , 3. a, 4. b, 5. a.

17
2.5. Bibliografie pentru Unitatea 2

Cărţi:
1. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 13-a, vol. II,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
2. Coord. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., Constituţia României-comentariu pe articole, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
3. DELEANU, I., Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în dreptul comparat,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006;
4. DRĂGANU, T., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
5. DUVERGER, M., Les partis politiques, Armand Colin, Paris, 1976;
6. NEGULESCU, P.P., Partidele Politice, Editura Garamond, (reeditare nedatată), Colecţia Etos şi logos.
7. Partidele Politice, editată de Centrul de drept constituţional şi instituţii politice şi Regia Autonomă
Monitorul Oficial, Bucureşti, 1993.

Articole:
1. CONSTANTINESCU, M., ENACHE, M., Opoziţia parlamentară, Revista de drept public nr. 2/2001;
2. DĂNIŞOR, D.-C., Pluralismul şi partidele politice conform art. 8 din Constituţia României, în
Pandectele Române, nr. 5/2008;
10. PONTHOREAU, M.C., L’opposition comme garantie constitutionnelle, Revue de droit public nr.
4/2002;
11. PONTHOREAU, M.C., Les droits de l’opposition en France. Penser une opposition présidentielle,
Pouvoirs nr. 108/2004;
12. SADOUN, M., Opposition et démocratie, Pouvoirs nr. 108/2004.

Legislaţie:
1. Legea nr. 14/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.25 din 17 ianuarie 2003;
2. Legea nr. 334/2006, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 510 din 22.07.2010;
3. Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile, publicată în Monitorul Oficial nr. 39
din 31 ianuarie 2000, cu modificările şi completările ulterioare.

18
STATUL

Unitatea de învăţare 3

STATUL

CUPRINS
3.1. Noţiunea de stat
3.2. Legitimitatea şi funcţiile statului
3.3. Elementele statului
3.3.1. Populaţia
3.3.2. Teritoriul
3.3.3. Suveranitatea
3.4. Noţiunea de formă de guvernământ
3.5. Structura de stat
3.6. Caracterele constituţionale ale statului român
3.7. Noţiunea de organizare administrativ-teritorială
3.8. Răspunsuri la testele de autoevaluare
3.9. Temă de control Unitatea 3
3.10. Bibliografie Unitatea 3

Obiectivele unităţii de învăţare 3

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:


• definiţi noţiunea de stat;
• cunoaşteţi teoriile privind legitimitatea statului;
• identificaţi elementele statului;
• definiţi noţiunile de structură de stat şi formă de guvernământ;
• enumeraţi şi explicaţi caracterele statului român;
• explicaţi noţiunea de organizare administrativ-teritorială.

Durata de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore

1) Noţiunea de stat
Între instituţiile politice ale unei societăţi, statul este cea mai importantă. Importanţa şi necesitatea statului
pentru organizarea şi conducerea societăţii rezultă cu prisosinţă din caracterul său istoric, forma sa depinzând de
transformările sociale şi istorice care s-au produs de-a lungul timpului. Statul este un instrument de organizare şi
conducere socială, prin care grupurile sociale şi-au promovat interesele şi în care şi-a găsit expresia concentrată
întreaga societate.
Din punct de vedere juridic statul reprezintă:
• ordine juridică, mai mult sau mai puţin centralizată şi care se găseşte în strânsă legătură cu ordinea

19
internaţională. Cel care a fundamentat statul privit din punctul de vedere juridic a fost Hans Kelsen,
susţinătorul teoriei normativiste, care caracteriza statul ca fiind o ordine normativă de constrângere,
diferită de ordinea naturală, dotată cu putere de comandă, care emite “imperative” în virtutea raportului
de subordonare, ce există între indivizi şi stat şi care are o organizare şi o voinţă distinctă de voinţa
indivizilor şi deasupra lor.
• persoană juridică, titulară de drepturi şi obligaţii.
• un concept interdisciplinar (interesează dreptul public intern şi pe cel internaţional).
• subiect de drept (se accentuează capacitatea de conducere a sa şi competenţele sale normative. Statul
este caracterizat, din acest punct de vedere prin capacitatea sa juridică, adică prin aptitudinea sa de a fi
subiect de drept în diferite raporturi juridice de drept public sau privat).
• instituţie politică (cea mai importantă a societăţii şi prin care puterea politică se poate realiza –
Maurice Hauriou).
Din definiţiile date în doctrină se pot desprinde elementele de conţinut ale unei definiţii a noţiunii de stat (chiar
dacă statul poate comporta o multitudine de definiţii) şi anume:
• formă de organizare politică a unei colectivităţi umane constituită istoric;
• teritoriul – ca localizare geografică;
• existenţa unor guvernanţi investiţi cu atribuţii de conducere şi de exercitare a autorităţii publice în
numele poporului (puterea de stat).

Definiţia
statului Se poate defini statul ca fiind cea mai importantă instituţie politică a societăţii, modalitate de organizare a
puterii politice, care realizează puterea sa de comandă, prin intermediul guvernanţilor şi în numele poporului.

Apariţia statului modern


Formele (tipurile) statului reprezintă etape ale apariţiei statului modern şi sunt:
• statul feudal suveran;
• statul absolutist;
• statul de drept şi national;
• statul de drept şi social.
Statul feudal se caracterizează prin:
• fărâmiţare feudală şi dorinţa de unitate politică;
• existenţa raporturilor de dependenţă şi de supuşenie dintre popor şi monarh.
Statul absolutist se caracterizează prin:
• concentrarea puterii la nivel central;
• suveranul absolut produce şi impune dreptul, justiţia şi nu este supus regulilor juridice;
• statul devine tot mai teritorializat, iar doctrinele naţionaliste sedimentează populaţia;
• exercitarea puterii devine o preocupare constantă;
• constituţia şi legea devin expresii formale ale statului;
• apar germenii secularizării statului şi a puterii sale.
Statul de drept şi naţional caracterizat prin:
• stabilirea frontierelor sale culturale şi naţionale (apare principiul naţionalităţilor);
• se formează naţiunea (unitatea culturală) şi statele naţionale;
• apare sensul clar al suveranităţii de stat (legat de naţiune şi de cetăţenie);
20
• apare democratizarea puterii politice.
Statul de drept şi social se caracterizează prin:
• expansiunea puterii politice şi a democraţiei;
• apar noi generaţii de drepturi;
• evoluţia sistemului politic şi apare domnia legii;
• apare constituţionalismul şi constituţionalizarea sistemului politic;
• politica se circumscrie unor reguli juridice;
• apare garantarea drepturilor sociale şi economice;
• statul îşi asumă noi sarcini în economie şi în politicile sociale.

Temă de reflecţie 3.1.

. Identificaţi principalele momente ale apariţiei statului modern. Care sunt formele (tipurile) de stat?

3.2. Legitimitatea şi funcţiile statului

• Conceptul de legitimitate a statului presupune stabilirea puterii constituante originare şi care stabileşte
“competenţa competenţelor”. Nu există un criteriu pentru analiza legitimităţii, pentru că există atâtea legitimităţi
câte state sunt. Contractul social schimbă temeiul legitimităţii statului şi scopurile sale. În epoca modernă
legitimitatea statului rezultă din democraţie (procesul electoral) şi principiul majorităţii. Legitimitatea statului se
mai bazează şi pe principiul legalităţii, prin invocarea teoriei puterii constituante originare, care a fost la
începuturile statului (precum cuvântul în Biblie).
• Din punct de vedere juridic funcţiile statului:
• se concretizează prin acte juridice;
• exprimă legătura dintre un tip de activitate şi finalitatea sa şi nu pot fi separate.
• sunt diverse datorită diversităţii exigenţelor umane.
• Se pot clasifica după multe criterii şi sunt:
• interne şi externe;
• economice, culturale, sociale, represive etc.;
• legislative, executive şi jurisdicţionale (cea mai cunoscută).

Temă de reflecţie 3.2.

Care sunt principalele idei privind legitimitatea statului?

21
Test de autoevaluare 3.1.
Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:

1. Din punct de vedere juridic statul reprezintă:


a. un produs al evoluţiei sociale a civilizaţiilor;
b. colectivitate umană istoric constituită şi organizată pe un anumit teritoriu, care politic se structurează între
guvernanţi şi restul populaţiei;
c. o ordine juridică mai mult sau mai puţin centralizată şi care se găseşte în strânsă legătură cu ordinea
internaţională.
2. Statul feudal se caracterizează prin:
a. fărâmiţare feudală şi dorinţa de unitate politică; existenţa raporturilor de dependenţă şi de supuşenie dintre
popor şi monarh;
b. concentrarea puterii la nivel central;
c. expansiunea puterii politice şi a democraţiei.
3. Funcţiile statului au fost clasificate după multe criterii. Ele sunt:
a. interne şi externe; economice, culturale, sociale, represive etc.; legislative, executive şi jurisdicţionale;
b. intrinseci si extrinseci statului;
c. morale, politice, de constrângere.
4. Potrivit lui Platon, noţiunea de formă de stat cuprinde:
a. forma de guvernământ
b. structura de stat
c. regimul politic
d. puterea politică organizată
Care dintre variante este cea corectă:
A. a+b+d
B. a+b+c
C. b+c+d
5. Statul modern se caracterizează prin aceea că:
a. puterea poporului se exercită într-un cadru teritorial determinat şi cu privire la o comunitate de oameni
organizată
b. puterea poporului este instituţionalizată într-o entitate distinctă de cea a guvernanţilor
c. puterea instituţionalizată a poporului se exprimă în forme juridice create şi aplicate în conformitate cu reguli de
competenţă şi de procedură preexistente
d. puterea de stat se diferenţiază tot mai clar de celelalte forme de putere existente în cadrul colectivităţii
Care variantă este cea corectă:
A. a+c+d
B. a+b+c
C. b+c+d

22
3.3. Elementele statului
3.3.1. Populaţia
• Statul este analizat, din punctul de vedere sociologic (mai puţin juridic) ca fiind compus din:
Elementele • populaţie;
statului
• teritoriu;
• suveranitate (sau putere).
Populaţia:
• Este un element absolut indispensabil statului, datorită caracterului social al puterii.
• Termenul este vag şi nu trebuie confundat cu poporul sau naţiunea.
• Poporul este o colectivitate umană care locuieşte la un moment dat, pe un teritoriu sau pe alte teritorii
şi care prezintă aceeaşi identitate lingvistică, culturală, etnică şi religioasă.
• Naţiunea este poporul de ieri, de azi şi de mâine, poporul în istorie şi se identifică cu conceptul
cultural, de unitate culturală.
• Are o sferă de cuprindere mai largă decât poporul şi naţiunea, pentru că poate cuprinde şi alte categorii
de oameni, necuprinşi în cele două categorii, de exemplu minorităţile naţionale, egali cu ceilalţi membri
ai populaţiei prin cetăţenia comună, precum şi cetăţenii străini şi apatrizii.
• Regrupează pe toţi cetăţenii unui stat (alături de cetăţenii străini şi apatrizii), cetăţeni care:
• au o legătură specifică cu puterea politică instituţionalizată;
• au un statut juridic aparte (faţă de cetăţenii străini şi apatrizii).

Temă de reflecţie 3.3.

Explicaţi noţiunea de populaţie.

3.3.2. Teritoriul
• Delimitează cadrul geografic al statului, în care se exercită puterea politică instituţionalizată (puterea de
stat).
• Este elementul material al statului, în timp ce populaţia este elementul personal.
• Delimitarea geografică a teritoriului se face prin intermediul frontierelor şi cuprinde:
• solul;
• subsolul;
• coloana de aer, care se ridică deasupra solului, cuprins între frontiere.

Temă de reflecţie 3.4.

Explicaţi noţiunea de teritoriu şi natura sa juridică.

3.3.3. Suveranitatea
• Noţiunea a apărut odată cu statul şi este legată de puterea de stat şi de independenţa statului. Termenul
de suveranitatea este plurisemantic. În decursul istoriei au fost emise numeroase şi diferite concepţii cu privire
la suveranitate, care au mers de la afirmarea şi justificarea sa ca realitate şi principiu, până la negarea sa, pentru

23
că ar fi ceva învechit, demodat şi chiar până la considerarea suveranităţii ca o sursă de conflicte. Ideile şi
concepţiile despre suveranitate s-au materializat în mai multe teorii:
• Teoriile teocratice.
• Teoria contractului social
• Teoria referitoare la titularul suveranităţii
• Suveranitatea poporului – teoria afirma că titularul suveranităţii este poporul (“puterea constituantă”) şi
parlamentul; poporul se supune legii adoptate de parlament
• Suveranitatea naţionala – titularul suveranităţii a fost declarată naţiunea.

Temă de reflecţie 3.5.

Explicaţi pe scurt noţiunea de suveranitate. Care sunt principalele teorii referitoare la suveranitate?

3.4. Noţiunea de formă de guvernământ


• Forma de guvernământ este determinată de modul de constituire, organizare şi funcţionare a organelor
supreme ale statului (în principal şeful statului).
Tipurile formei de guvernământ
Monarhia - şeful statului este un monarh desemnat, de regulă, pe cale ereditară.
Republica – şeful statului este desemnat prin alegeri libere, directe sau indirecte.

Temă de reflecţie 3.6.

Identificaţi şi prezentaţi pe scurt formele de guvernământ.

Test de autoevaluare 3.2.


Comentaţi şi explicaţi următoarea schemă:

Tipuri de forme de Monarhia absolută


guvernământ

limitată

parlamentar dualistă

parlamentar
contemporană

Republica parlamentară

prezidenţială

24
3.5. Structura de stat

• Structura de stat este organizarea de ansamblu a puterii de stat în raport cu teritoriul. Ea indică dacă un stat
Definiţia
structurii de este format din unul sau mai multe state membre.
stat
• Statul unitar şi statul federal sunt formele structurii de stat, care nu trebuie confundate cu asociaţiile de
stat (confederaţiile, uniunile personale, uniunile reale, uniunile inegale şi alte uniuni).

Temă de reflecţie 3.7.

Definiţi conceptul de structură de stat.

Asociaţiile de state
• uniuni de două sau mai multe state suverane şi independente;
• nu creează un nou stat;
• forme ale relaţiilor de drept internaţional;
• se constituie pe baza unor instrumente internaţionale.

Temă de reflecţie 3.8.

Identificaţi şi explicaţi pe scurt asociaţiile de state şi clasificaţi-le.

Test de autoevaluare 3.2.

Identificaţi deosebirile dintre structura de stat şi asociaţia de state.

3.6. Caracterele constituţionale ale statului român

• România - stat suveran şi independent


Constituţiile române au consacrat în formulări din ce în ce mai clare, suveranitatea şi independenţa României. În
Constituţia României din 8 decembrie 1991, revizuită, reglementarea ei se regăseşte în art. 2, care îmbină
suveranitatea populară cu cea naţională (vezi explicaţii anterioare).
• România - stat unitar şi indivizibil
România are toate trăsăturile unui stat unitar:
• pe teritoriul său este organizată o singură formaţiune statală;
• există un singur rând de autorităţi publice centrale (un singur Parlament, un singur Guvern şi o singură
Curte Supremă de Justiţie);
• există o singură organizare administrativ – teritorială;
• există o singură cetăţenie, cea română.
• administraţia publică locală se fundamentează pe principiul autonomiei locale.
Statul român şi componentele sale sunt indivizibile, în sensul că, nu pot fi segmentate (împărţite) sau divizate,
parţial sau total, în orice scop. Acest caracter, care se regăseşte încă din Constituţia română din anul 1866,
priveşte toate elementele constitutive ale statului: teritoriul, populaţia şi puterea de stat (suveranitatea).

25
• România - stat naţional
Caracterul naţional identifică o trăsătură a statului care defineşte unul din elementele sale componente –
populaţia. La baza constituirii statului român a stat noţiunea de naţiune, formarea statului român modern fiind
rezultatul unui îndelungat proces istoric.
Pe teritoriul statului român se află şi minorităţi naţionale, care nu fac parte din naţiunea română, alături de care
totuşi au trăit, au luptat, au muncit şi au murit. Sunt însă formate din persoane, care sunt cetăţeni ai statului în
care trăiesc şi faţă de care acesta din urmă trebuie să aibă obligaţii foarte importante, prevăzute, în România, în
art. 6 din Constituţie.
Caracterul naţional al statului român urmareşte să sublinieze originile istorice ale statului şi naţiunii române,
existenţa unei legături strânse între stat şi naţiunea română, fără a se putea aduce vreun prejudiciu niciunei
persoane care deţine cetăţenia română, indiferent de naţionalitatea sa.
• România - stat de drept
Statul de drept a apărut mai târziu în istoria societăţii, ca o replică la statul despotic, atunci când s-a considerat
că şi guvernanţilor trebuie să li se opună regulile juridice. Fundamentat în secolul XIX în doctrina germană,
dar el apare însă din secolul XVIII, ca o garanţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În acest din urmă
secol sursa primordială a statului de drept a fost şcoala dreptului natural. În democraţiile actuale, statul de
drept a devenit fundamentul societăţii. Statul de drept semnifică subordonarea statului faţă de drept.
Conţinutul complex al statului de drept constă în:
• domnia dreptului;
• valorificarea la dimensiunile lor reale a drepturilor şi libertăţilor fundamentale;
• realizarea echilibrului/colaborării reciproce a autorităţilor publice;
• realizarea accesului liber la justiţie.
• România - stat social
Statul trebuie să intervină pentru realizarea interesului general, adică să aibă o atitudine activă şi nu pasivă, cum
cere doctrina clasică liberală. Statul trebuie să protejeze pe cel slab; să sprijine sectoarele economice necesare
promovării interesului general; să asigure funcţionarea serviciilor publice şi a protecţiei sociale. Caracterul de
stat social al statului român rezultă din natura statului şi din funcţiile sale. Tehnicile de intervenţie a statului
sunt multiple şi sunt detaliate în alte ramuri ale dreptului. Esenţială este stabilirea gradului intervenţiei în
fiecare etapă a dezvoltării economice şi sociale, grad care nu trebuie nici să exacerbeze intervenţia, dar nici să
transforme statul într-un simplu “partener de afaceri” sau “simplu observator”.
• România - stat democratic
Presupune ca autorităţile publice să îşi întemeieze activitatea pe voinţa poporului, exprimată prin alegeri libere
şi corecte. Implică:
• un sistem pluralist;
• responsabilitatea guvernanţilor;
• obligaţia de a se conforma legilor;
• exercitarea imparţială a justiţiei de către judecători independenţi şi inamovibili;
• domnia dreptului;
• exercitarea suveranităţii de către popor;
• asigurarea participării poporului la rezolvarea treburilor publice;
• aplicarea principiului separaţiei / echilibrului şi colaborării autorităţilor publice;

26
Temă de reflecţie 3.9.

Identificaţi în cuprinsul Constituţiei textele ce consacră caracterele statului român şi comentaţi-le pe


scurt.

Test de autoevaluare 3.3.


Explicaţi caracterele statului român, după următoarea schemă:

Caracterele constituţionale Suveran şi independent


ale statului român

Unitar şi indivizibil

Naţional

Stat de drept

Social

Democratic

3.7. Noţiunea de organizare administrativ-teritorială

• Organizarea şi delimitarea teritoriului sunt administrative, prin natura lor, iar pe plan local îşi desfăşoară
activitatea şi alte organe ale statului, alături de cele executive şi anume cele judecătoreşti. Cele două noţiuni
de “organizare” şi de “delimitare” sunt folosite de Constituţie şi lege (art. 3 alin. 3 din Constituţie şi art. 3
din Legea nr. 215/2001 a administratiei publice locale).
• Problema stabilirii diferenţei dintre organizarea administrativ – teritorială şi structura de stat :
• Acestea au fiecare un conţinut şi un sens propriu, dar şi un factor comun al celor două instituţii
juridice - teritoriul.
• Deosebirea principală constă însă “… în faptul că prima se referă la organizarea puterii la nivelul
statului în întregul său, în timp ce organizarea administrativă a teritoriului are în vedere crearea pe
teritoriul statului a unui număr de unităţi în scopul unei mai eficiente conduceri de stat pe plan
local”.

Definiţia Putem defini organizarea administrativă a teritoriului ca fiind delimitarea teritoriului în unităţi geografice, având
organizării o anumită suprafaţă delimitată prin lege şi condiţionată de componenta populaţie, de dezvoltarea economico –
administrative
a teritoriului socială, delimitare realizată în scopul exercitării unitare a puterii de stat, pe întreaga ţară.

27
Organizarea administrativă a teritoriului României
În anul 1968 s-a adoptat Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului, în vigoare şi azi, deşi
a suportat mai multe modificări succesive. Conform art. 3 alin. (3) din Constituţia României şi Legii nr. 2/1968
(republicată în Buletinul Oficial nr. 54-55 din 27 iulie 1981), teritoriul României este organizat în următoarele
unităţi:
• judeţul;
• oraşul;
• comuna.
Judeţele, oraşele şi comunele sunt persoane juridice şi în acest sens au capacitate juridică, un patrimoniu
distinct şi iniţiativă în ceea ce priveşte administrarea intereselor publice locale, exercitându-şi autoritatea în
limitele administrativ – teritoriale legal stabilite.
Judeţul
• Este o unitate administrativă complexă din punctul de vedere economic şi social – cultural.
• Formată din mai multe oraşe şi comune.
• În stabilirea numărului judeţelor au fost avute în vedere mai multe criterii: suprafaţa, numărul de
locuitori, căile de comunicaţie, potenţialul economic, posibilitatea valorificării resurselor materiale
locale.
• În prezent există un număr de 40 de judeţe.
• Suprafaţa unui judeţ este în medie de 6100 km2, iar populaţia în medie de 450.000 locuitori.
Oraşul
• Este un centru de populaţie mai dezvoltat din punctul de vedere economic, social – cultural şi edilitar –
gospodăresc.
• Oraşele au un număr mare de locuitori, o însemnătate deosebită în viaţa economică social – politică şi
cultural – ştiinţifică a ţării.
• Cele care au condiţii de dezvoltare în aceste direcţii sunt organizate şi declarate prin lege ca municipii.
• Municipiile pot avea subdiviziune administrativ – teritoriale.
Comuna
• Este unitatea administrativă, pe teritoriul căreia trăieşte populaţia rurală unită prin comunitate de
interese şi tradiţii;
• alcătuită din unul sau mai multe sate şi cătune, în funcţie de condiţiile economice, social – culturale,
geografice şi demografice, conform Legii nr. 69/1991, modificată şi republicată în anul 1996.
Staţiunile balneo – climaterice
Nu constituie unităţi administrative distincte, ci sunt acele oraşe şi comune (sate şi cătune), care datorită
condiţiilor climaterice, hidrografice sau aşezării lor, prezintă importanţă pentru ocrotirea sănătăţii şi asigurarea
ordinii cetăţenilor.

28
Temă de reflecţie 3.10.

Identificaţi rolul populaţiei în organizarea administrativă a teritoriului. Definiţi noţiunea de organizare


administrativ teritorială.

Test de autoevaluare 3.4.

Există deosebiri între împărţirea administrativ teritorială a României şi organizarea administrativ


teritorială?

3.8. Răspunsuri la testele de autoevaluare

Test de autoevaluare 3.1. - 1. b; 2. a; 3. a; 4. B; 5. A.


Test de autoevaluare 3.2. - se vor stabili deosebirile dintre cele două noţiuni
Test de autoevaluare 3.3. - se vor stabili caracterele statului român
Test de autoevaluare 3.4. - se vor explica deosebirile dintre cele două noţiuni
Temă de reflecţie 3.1. – se vor identifica formele de stat
Temă de reflecţie 3.2. – se vor analiza teoriile privind legitimitatea statului
Temă de reflecţie 3.3. – se va explica noţiunea de populaţie
Temă de reflecţie 3.4. – se va explica noţiunea de teritoriu
Temă de reflecţie 3.5. – se vor analiza teoriile referitoare la suveranitate
Temă de reflecţie 3.6. – se vor prezenta formele de guvernământ
Temă de reflecţie 3.7. – se va defini noţiunea de structură de stat
Temă de reflecţie 3.8. – se vor analiza asociaţiile de state
Temă de reflecţie 3.9. – se vor identifica textele constituţionale
Temă de reflecţie 3.10. – se va analiza rolul populaţiei în organizarea administrativ teritorială

29
3.9. Temă de control Unitatea 3

I.1. Pluralismul politic constituie o caracteristică a statului român ori o valoare supremă a acestuia ?
Argumentaţi.
2. Comentaţi şi explicaţi eleméntele statului şi caracterele constituţionale ale statului român, după
schema următoare:

Elementele statului Populaţia


(abordare sociologică)

Teritoriul Inalienabil

Indivizibil
Esenţa statului
Suveranitatea
(titularul suveranităţii)
Manifestare de
voinţă
Instrument de Legitimitatea
constrângere statului

Funcţiile
statului Interne şi
(exemplificativ
) Economice,
culturale,
sociale, represive

Legislative

Executive

Judecătoreşti

II. Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:

1. Caracterele teritoriului statului sunt:


a. inalienabilitatea şi suveranitatea;
b. inalienabilitatea si indivizibilitatea;
c. inalienabilitatea, indivizibilitatea şi suveranitatea.
2. Prin suveranitate a poporului înţelegem:
a. dreptul poporului de a decide singur asupra sorţii sale, de a-şi stabili linia politică a statului şi
alcătui autorităţile (organele) sale, precum şi de a controla activitatea acestora;
b. dreptul fiecărei naţiuni la autodeterminare şi la dezvoltarea independentă, fie că posedă sau nu o
organizare proprie a statului;
c. dreptul statului de a decide singur asupra politicii sale interne şi externe.
3. Republica parlamentară se caracterizează prin:
a. alegerea şefului de stat de către cetăţeni, direct şi liber exprimat, la fel ca şi alegerea Parlamentului;

30
b. alegerea şefului statului prin intermediul colegiilor electorale;
c. alegerea şefului de stat de către parlament în faţa căruia de altfel şi răspunde, nuanţat desigur.

4. În România forma monarhică a fost înlocuită cu forma republicană de guvernământ prin:


a. Constituţia din 1938;
b. Legea nr. 363 /1947;
c. Constituţia din 1948.
5. Statul federativ se caracterizează prin:
a. existenţa unei singure formaţiuni statale unice şi a unui singur rând de organe centrale de stat;
cetăţenii au o singură cetăţenie;
b. statul este format din două sau mai multe state membre, din unirea cărora apare un subiect unitar de
drept; există două rânduri de organe centrale de stat;
c. statul este format din unul sau mai multe state membre, există două rânduri de organe centrale de
stat, cetăţenii putând avea una, respectiv două cetăţenii.
6. Asociaţiile de state pot da naştere la :
a. state noi, constituind subiecte de drept noi;
b. state noi întrucât constituie forme ale structurii de stat;
c. nu pot da naştere la state noi întrucât nu constituie forme ale structurii de stat.
7. Art. 1 al Constituţiei române prevede următoarele caractere ale statului român:
a. stat naţional, independent, unitar şi indivizibil;
b. stat naţional, suveran, independent şi unitar;
c. stat naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil, stat de drept, democratic şi social, având
formă republicană de guvernământ.
8. Caracterul indivizibil al statului se referă la :
a. teritoriu, populaţie, suveranitate;
b. teritoriu, origine etnică, cetăţenie;
c. teritoriu, administraţie, cetăţenie.
9. Caracterul democratic este determinat de:
a. autorităţile publice se întemeiază pe voinţa poporului, exprimată în alegeri libere şi corecte, cu
proclamarea şi garantarea liberalităţilor publice;
b. domnia evidentă a dreptului, realizarea colaborării şi controlului reciproc al puterilor publice, cu
posibilitatea înlăturării şefului statului de către şeful Guvernului, atunci când situaţia o impune;
c. activitatea statului de participant la realizarea binelui comun, de susţinerea celor dezavantajaţi de
destin şi şansă, de sprijinire a sectoarelor economice în criză, cu sprijinirea prioritară a sectorului de stat
în detrimentul celui particular.
10. Constituie unitate administrativ-teritorială:
a. regiunea;
b. municipiul;
c. staţiunea balneo-climaterică.

31
Răspunsuri:
I. 1. – se va explica noţiunea de pluralism politic
2. – se va analiza schema respectivă
II. 1. b; 2. a; 3.c; 4. b; 5. c; 6. c; 7. c; 8. a; 9.a; 10.b.

3.10. Bibliografie Unitatea 3

Cărţi:

1. ARISTOTEL, Politica, Editura Antet, Bucureşti, 1996;


2. CONSTANTINESCU, M., IORGOVAN, A., MURARU, I., TĂNĂSESCU, S., Constituţia României
revizuită, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
3. DĂNIŞOR, D.C., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I. Teoria generală, Editura C. H.
Beck, Bucureşti, 2007;
4. DELEANU, I., Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în dreptul comparat,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006;
5. DRĂGANU, T., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
6. DRĂGANU, T., Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj Napoca,
1992;
7. GILEA C., Teoria statului de drept, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
8. IONESCU, C., Tratat de drept constituţional contemporan, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;
9. IONESCU, C., Drept constituţional comparat, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
10. IORGOVAN, A. - Tratat de drept administrativ, vol. I, Introducere. Organizarea administrativă.
Funcţia publică, ediţia 4, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
11. KELSEN, H.- Teoria generală a statului, traducere de J. H. Vermeulen, Tiparul Oltenia, Bucureşti,
1928;
12. LIJPHART, A., Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de
ţări, Editura Polirom, 2006;
13. MACHIAVELLI, N., Principele, Editura Minerva, Bucureşti, 1994;
14. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., TĂNĂSESCU, E. S., ENACHE, M., IANCU Gh.,
Interpretarea Constituţiei. Doctrină şi practică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
15. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 13-a, vol. II,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
16. Coord. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., Constituţia României-comentariu pe articole, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
17. MURARU, I., IANCU, G. ş.a., Constituţiile române, Ed. RAMO, 1993.
18. NEGULESCU, P., ALEXIANU, G., Tratat de drept public, Tom I, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1942;

Articole:
1. DELEANU I., Sancţiunea supremaţiei constituţiei, în Dreptul nr. 7-8/1991;
2. POIANĂ, I. LASCU, I. Statul de drept şi starea de necesitate, în Dreptul, nr. 10/1999;
3. CRĂCIUNESCU, D.A., Dimensiunea competenţelor Uniunii Europene şi suveranitatea
comunitară, Revista română de drept comunitar nr. 3/2009;

32
4. DAUSES, M., Prioritatea dreptului comunitar european în raport cu dreptul intern al statelor
membre ale Uniunii Europene, Revista Dreptul nr. 6/2003;
5. DEACONU, Ş., Uniunea Europeană după Tratatul de reformă de la Lisabona, Revista română de
drept comunitar nr. 5/2009;
6. DUCULESCU, V., Principiul subsidiarităţii – principiu fundamental al Tratatului constituţional
european, Revista de drept comercial nr. 1/2004;
7. ORLIN, T.S., Evoluţia limitărilor suveranităţii pentru o nouă comunitate globală – Limitarea
Leviathanului prin dreptul internaţional, Revista română de drept internaţional nr. 8/2009 şi nr.
9/2009;
8. ALBI, A., ELSUWEGE, P. Van, The EU Constitution, national constitutions and sovereignty: an
assessment of a European constitutional order, European Law Review no. 6/2004;
9. CRAIG, P., The treaty of Lisbon, process, architecture and substance, European Law Review no.
33(2)/2008;
10. EMERI, C., Les systèmes polyarchiques européens, Revue française de droit constitutionnel nr. 9/1992;
11. LAUDER, K.H., Towards a Legal Theory of Supranationality – The Viability of the Network
Concept, European Law Journal no. 1/1997;
12. LINDSETH, P., The Maastricht Decision ten years later: Parliamentary democracy, separation of
powers, and Schmittian interpretation reconsidered, RSC nr. 18/2003, EUI Working Paper,
European University Institute, 2003;
13. MACCORMICK, N., Questioning post-sovereignty, European Law Review no. 29(6)/2004.

33
SISTEMUL ELECTORAL

Unitatea de învăţare 4
SISTEMUL ELECTORAL

CUPRINS

4.1. Noţiunea de sistem electoral

4.2. Drepturile exclusiv politice

4.3. Scrutinul

4.4. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare

4.5. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor prezidenţiale

4.6. Temă de control Unitatea 4

4.7. Bibliografie Unitatea 4

Obiectivele unităţii de învăţare 4

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:


• definiţi noţiunea de sistem electoral;
• explicaţi drepturile exclusiv politice;
• identificaţi tipurile de scrutin;
• explicaţi organizarea şi desfăşurarea alegerilor.

Durata de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore

4.1. Sistemul electoral

• Normele juridice prin care sunt reglementate relatiile sociale care privesc alegerea prin vot a deputatilor si
senatorilor, a sefului de stat si a autoritatilor locale alcatuiesc sistemul electoral.

4.2. Drepturile exclusiv politice


• Drepturile fundamentale exclusiv politice, care au o sferă mai restrânsă decât sfera drepturilor electorale ale
cetăţenilor, sunt:
• dreptul de vot;
• dreptul de a fi ales.
În sistemul juridic românesc nu este reglementat dreptul de revocare.
Dreptul de vot
Presupune lămurirea trăsăturilor votului:
34
• Universalitatea votului - Trebuie diferenţiată de votul restrâns, care la rândul său îmbracă două
aspecte: votul cenzitar şi votul capacitar. (Censurile pot fi: de avere; de domiciliu; de sex; de vârstă;
profesional etc.). Votul capacitar - alegătorul poate participa la alegeri doar dacă dovedea un anumit
grad de instruire.
O persoană poate vota în România dacă:
• este cetăţean român;
• are vârsta de 18 ani împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv;
• este în deplinătatea facultăţilor mintale;
• are aptitudinea morală de a vota (sunt consideraţi a nu avea aptitudini morale cei condamnaţi,
prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale, pe toată perioada
stabilită prin hotărârea judecătorească de condamnare).
• are deplinătatea facultăţilor mintale (nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintali puşi sub
interdicţie, prin hotărâre judecătorească, definitivă şi irevocabilă).
• Egalitatea votului - concretizare a principiului constituţional al egalităţii cetăţenilor (art. 16 din
Constituţie). În conţinut presupune:
• fiecare cetăţean are dreptul la un singur vot pentru alegerea aceluiaşi organ de stat (egalitatea
de valoare a fiecărui vot)
• circumscripţiile electorale, pentru alegerea aceluiaşi organ de stat, să fie egale ca număr de
locuitori (“norma de reprezentare”).
Presupune şi înlăturarea unor tehnici şi procedee electorale care alterează egalitatea votului cum ar fi:
• Geografia electorală presupune crearea unor circumscripţii electorale inegale ca număr de
locuitori pentru alegerea aceluiaşi organ de stat. Prin acest procedeu se pot crea circumscripţii
mari ca număr de locuitori, care pot cuprinde adversari ai partidelor de guvernământ şi în care
se alege un număr egal sau mai mic de parlamentari decât în circumscripţii mai mici.
• Colegiile electorale. Conform acestui sistem, corpul electoral este grupat legal, în vederea
alegerilor, în două sau mai multe categorii, în funcţie de avere, denumite colegii electorale.
Aceste colegii electorale, inegale ca număr de alegători, fie aleg acelaşi număr de parlamentari,
fie un număr diferit de parlamentari dacă colegiile sunt egale.
• Votul plural - Constă în faptul că anumite categorii de cetăţeni, într-o singură circumscripţie,
pe lângă votul pe care îl au toţi alegătorii, mai dispun şi de unul sau mai multe voturi
suplimentare, pentru alegerea aceluiaşi organ sau autoritate de stat. Aceste categorii de cetăţeni
trebuie să îndeplinească anumite condiţii de avere, număr de copii, titluri ştiinţifice etc. pentru
a beneficia de votul plural.
• Votul multiplu - asemănător votului plural, numai că, potrivit acestuia, alegătorul care trebuie
să îndeplinească anumite condiţii, dispune de mai multe voturi pentru acelaşi organ sau
autoritate de stat, dar în circumscripţii electorale diferite, putând astfel să voteze de mai multe
ori în aceste circumscripţii.
• Prima electorală - Procent, legal stabilit, de mandate (un plus de mandate), care se atribuie
automat grupării declarate majoritară, peste ceea ce i se cuvenea proporţional cu voturile obţinute
şi care a realizat un anumit procent în alegeri, nu neapărat de peste 50%.
• Caracterul direct al votului - Presupune că alegătorul poate şi trebuie să îşi exprime opţiunea sa
personal şi nu prin intermediari sau reprezentanţi. În unele sisteme constituţionale, este admis şi votul

35
indirect, cu mai multe faze, prin care alegătorii nu îşi aleg ei reprezentanţii (electorii), ci desemnează, în
acest scop un număr de intermediari (alegători de gradul al doilea).
• Caracterul secret al votului - Este trăsătura constituţională care dă posibilitatea alegătorului de a-şi
manifesta opţiunea sa cu privire la candidaţii propuşi astfel încât această opţiune să nu fie cunoscută de
alţii sau supusă vreunei presiuni. Votul este public dacă scrutinul se realizează la vederea tuturor.
• Caracterul liber al votului - Este liber exprimat, în cazul participării la vot, prin aceea că, alegătorul are
posibilitatea de a-şi manifesta liber opţiunea pentru o anumită listă sau un anumit candidat. Unele
sisteme electorale folosesc votul obligatoriu, care se fundamentează pe ideea calităţii de alegător privită
ca o funcţie publică (Italia, Grecia, Luxemburg, Australia, Chile, Brazilia, Belgia). În ţara noastră, votul
obligatoriu a funcţionat sub regimul Constituţiilor din 1923.
Dreptul de a fi ales
• Condiţiile impuse pentru ca acest drept să poată fi exercitat nu trebuie confundate cu
incompatibilităţile. Condiţiile constituţionale sunt prevăzute în art. 37 din Constituţie.

Temă de reflecţie 4.1.

Identificaţi şi explicaţi pe scurt drepturile electorale fundamentale. Care sunt trăsăturile constituţionale
ale votului?

Test de autoevaluare 4.1.

În dreptul românesc există drept de revocare ? Examinaţi-l.

4.3. Scrutinul

• Reprezintă modalitatea prin care alegătorii desemnează autorităţile publice reprezentative. Există trei tipuri
de scrutin:
• majoritar (uninominal şi de listă);
• cu reprezentarea proporţională (la nivel naţional; la nivel de circumscripţie, sistemul d’Hondt);
• mixt (echilibrat, preponderent majoritar şi preponderent cu reprezentare proporţională).

Temă de reflecţie 4.2.

Sistemul d 'Hondt este un scrutin - reprezentare proporţională - sau o modalitate de repartizare a


resturilor?

4.4. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare

Reglementare: Legea nr. 35/2008, pentru alegerea Camerei Deputatilor si a Senatului si pentru modificarea
Legii nr. 67/2004, a Legii administratiei publice locale nr. 215/2001 si a Legii nr. 393/2004, privind Statutul
alesilor locali, publicată în Monitorul Oficial nr. 196 din 13 martie 2008, cu modificările şi completările
ulterioare;
Operaţiunile electorale sunt:

36
• Stabilirea datei alegerilor;
• Stabilirea numărului, delimitarea şi numerotarea circumscripţiilor electorale;
• Alcatuirea listelor electorale şi a cărţilor de alegător:
 Permanente;
 Speciale.
• Stabilirea componentei birourilor electorale:
 Central (BEC);
 De circumscripţie;
 Al secţiei de votare.
• Stabilirea secţiilor de votare;
• Înregistrarea candidaturilor:
• Stabilirea buletinelor de vot, a semnelor şi ştampilelor electorale;
• Campania electorală;
• Desfăşurarea votării;
• Stabilirea rezultatelor obţinute în alegeri:
 La secţii;
 La circumscripţiile electorale
 Pe ţară.

4.5. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor prezidenţiale


Reglementare: Legea nr. 370/2004, pentru alegerea Presedintelui Romaniei, publicată în Monitorul Oficial nr.
887 din 29 septembrie 2004.
• Aceleaşi operaţiuni electorale, cu unele nuanţări legate de:
• Candidaturi.
• Rolul Curţii Constituţionale în supravegherea acestor alegeri.
• Stabilirea rezultatelor alegerilor.

Temă de reflecţie 4.4.

Definiţi conceptul de prag electoral şi analizaţi necesitatea existenţei sale. Identificaţi în reglementările
sistemelor electorale ale statelor moderne prezenţa pragului electoral. Comentaţi pe scurt aceste
reglementări în legislaţia românească.

4.6. Temă de control Unitatea 4


I. 1. Explicaţi tipurile de scrutin, după schema următoare:

37
2. Analizaţi şi explicaţi care sunt procedeele de alterare a egalităţii votului.
II. Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:

1. Teoria mandatului imperativ presupune:


a. parlamentarii pot acţiona numai potrivit instrucţiunilor obligatorii date de alegătorii lor, iar în cazul în
care încalcă aceste instrucţiuni alegătorii pot să-I revoce după o motivare solidă;
b. parlamentarii primesc un mandat dat de întreaga naţiune fără să li se stabilească dinainte de către
alegători obligaţiile, ei fiind autorizaţi de către naţiune să o reprezinte;
c. parlamentarii pot acţiona numai potrivit instrucţiunilor obligatorii date de alegătorii lor, iar în cazul în
care încalcă aceste instrucţiuni alegătorii pot să-i revoce fără vreo motivare.
2. Sistemele electorale au individualizat trei sisteme diferite de atribuire a mandatelor:
a. sistemul uninominal, sistemul de listă şi sistemele mixte;
b. sistemul majoritar, reprezentarea proporţională şi sistemele mixte;
c. sistemul majoritar, reprezentarea proporţională şi sistemul cu două tururi de scrutin.
3. Alegerile parlamentare se organizează şi se desfăşoară pentru desemnarea:
a. primarilor şi consilierilor locali;
b. deputaţilor şi a senatorilor;
c. şefului de stat.
4. Listele electorale sunt de două feluri:
a. obişnuite şi speciale;
b. permanente şi anuale;
c. permanente şi speciale.
5. Sistemul reprezentării proporţionale:
a) Asigură reprezentarea minorităţilor politice în fiecare circumscripţie
b) Presupune atât scrutin de listă, cât şi uninominal
c) Presupune fie unul, fie două tururi de scrutin
6. În exercitarea atribuţiilor sale, Biroul Electoral Central lucrează legal după cum urmează:
a. în prezenţa majorităţii absolute membrilor săi; hotărârile se iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi
şi se aduc la cunoştinţă în şedinţă secretă;
b. în prezenţa majorităţii membrilor săi; emite hotărâri, care se iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi;
hotărârile se aduc la cunoştinţă în şedinţă publică;
c. în prezenţa majorităţii absolute membrilor săi; hotărârile se iau cu votul a 50 % plus unu dini membri
prezenţi; hotărârile se aduc la cunoştinţă în şedinţă publică.
7. Votul egal se realizează dacă:
d) Fiecare cetăţean are dreptul la un singur vot pentru alegerea aceluiaşi organ de stat
e) Fiecare cetăţean are dreptul la un singur vot pentru alegerea a organe diferite
f) Circumscripţiile electorale pentru alegerea aceluiaşi organ sunt egale ca număr de locuitori
Varianta corectă este:
A. a+c
B. a+b
C. b+c
8. Alegerea Preşedintelui României se poate desfăşura:
a. în două tururi de scrutin, dacă în primul tur nici un candidat nu a obţinut majoritatea absolută a votului
38
alegătorilor înscrişi în listele electorale, prin scrutin de listă;
b. într-un singur tur de scrutin, fiind desemnat câştigător cel ce a obţinut cel mai mare număr de voturi;
c. în două tururi de scrutin, dacă în primul tur nici un candidat nu a obţinut cel puţin majoritatea votului
alegătorilor înscrişi în listele electorale, prin scrutin uninominal.

Răspunsuri:
I. 1. se vor prezenta tipurile de scrutin
2. se vor analiza procedeele de alterare a egalității votului
II. 1. c, 2. b, 3. b, 4. c, 5. c; 6. 7. A; 8. c.

4.7. Bibliografie Unitatea 4

Cărţi:

1. BARBU, C., Sisteme electorale, Universul Juridic, Bucureşti, 2010;


2. BÎRSAN, C., Convenţia europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, Vol. I, Editura
All Beck, Bucureşti, 2005;
3. DELEANU, I., Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în dreptul comparat,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006;
4. DRĂGANU, T., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
5. IANCU, Gh., Sistemul electoral, Editura RAMO, Bucureşti, 1998;
6. IONESCU, C., Regimuri politice contemporane, Ediţia 2, Editura C.H. Beck, 2006;
7. LIJPHART, A., Democraţia în societăţile plurale (trad. de L. – D. Dîrdală), Iaşi, Editura Polirom,
2002;
8. MARTIN, P., Sistemele electorale şi modurile de scrutin, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1999;
9. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S. (coord.), Constituţia României - comentariu pe articole, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
10. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 13-a, vol. II,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
11. RADU, A., BUTI, D., Sistemul politic românesc, Bucureşti, Editura ProUniversitaria, 2010;
12. RADU, A., Sisteme politice contemporane, Forme de guvernare în 29 de state, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2010;
13. TĂNĂSESCU, E.S., Legile electorale – comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;

Articole:
1. MURARU, I., Drepturile electorale ale cetăţenilor români, în revista Drepturile omului nr. 1/1992;
2. FĂRCAŞ, A., Reglementarea alegerilor pentru Parlamentul European, Revista română de drept
comunitar nr. 1/2006;
3. AVRIL, P., Un homme, une voix ?, Pouvoirs nr. 120/2006;
4. DE CAZALS, M., La dématérialisation du vote: un nouvel horizon pour la démocratie
représentative?, Revue de droit public nr.1/2008;
5. COLLIARD, J.C., Les systèmes électoraux dans les Constitutions des pays de l’Union européenne,
Cahiers du Conseil Constitutionnel nr. 13/2002;
39
6. DELPEREE, F., Le contentieux électoral en Europe, Cahiers du Conseil Constitutionnel nr. 13/2002;
8. FATIN-ROUGE STEFANINI, M., Les discriminations positives en matière électorale aux États-Unis
et en France, Cahiers de droit constitutionnel nr. 23/2007;
9. GHEVONTIAN, R., La notion de sincérité du scrutin, Cahiers du Conseil Constitutionnel nr. 13/2002;
10. GUISELIN, E.P., L’âge, variable juridique des élections politiques, Revue de droit public nr. 1/2009;
11. HERIN, J.L., Les exclus du droit de vote, Pouvoirs nr. 120/2006;
12. MAYER, N., Qui vote pour qui et pourquoi?, Les modèles explicatifs du choix électoral, Pouvoirs nr.
120/2006;
13. PERRINEAU, P., Les usages contemporains du vote, Pouvoirs nr. 120/2006.

40
REFERENDUMUL

Unitatea de învăţare 5
REFERENDUMUL

CUPRINS

5.1. Democraţia directă şi democraţia reprezentativă

5.2. Instrumentele democraţiei semi-directe în Constituţia României

5.3. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare

5.4. Bibliografie pentru Unitatea 5

Obiectivele unităţii de învăţare 5

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:


• stabiliţi elementele definitorii ale democraţiei directe şi ale democraţiei

reprezentative

• analizaţi instrumentele democraţiei semi-directe din Constituţia României;

• identificaţi efectele tipurilor de referendum.

Durata de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore

5.1. Democraţia directă şi democraţia reprezentativă


• Sistemul electoral descrie realitatea conform căreia cetăţenii pot participa în mod nemijlocit la exercitarea
puterii de stat prin desemnarea unor reprezentanţi care, o dată aleşi, pe durata mandatului ce le-a fost acordat,
vor exercita puterea în numele şi pe seama întregului popor. Acest mod de instaurare şi exercitare a puterii de
stat poartă denumirea de democraţie reprezentativă, datorită faptului că deţinătorul puterii de stat, poporul, nu
o exercită în mod direct, nemijlocit, ci deleagă exerciţiul puterii unui grup restrâns de cetăţeni (guvernanţii) prin
procedeul alegerilor. Democraţia reprezentativă nu este lipsita de unele dezavantaje, cel mai des citat fiind acela
că există posibilitatea ca clasa guvernanţilor să se distanţeze atât de mult de cei guvernaţi încât să ajungă să
exercite puterea de stat pentru sine şi nu pentru popor. Pentru a preveni acest neajuns au fost imaginate multiple
instituţii şi mecanisme, politice şi juridice, precum separaţia puterilor în stat, sau forme de control din partea
poporului asupra reprezentanţilor săi, cum ar fi răspunderea în dreptul public.
• Acest procedeu de guvernare nu este unic. Astfel, se cunosc state care practică exercitarea directă, de către
popor, a puterii de stat doar în privinţa funcţiei legislative, celelalte funcţii statale fiind delegate unor autorităţi
desemnate de fie prin alegeri, fie pe calea numirii.

41
• Într-o încercare de înlăturare a neajunsurilor celor două sisteme de guvernământ menţionate anterior şi
pentru a valorifica aspectele lor pozitive, mai ales după al doilea război mondial s-au înscris în constituţii, alături
de regulile tradiţionale ale democraţiei reprezentative şi unele instrumente specifice democraţiei directe.
Instrumentul democraţiei directe cel mai des utilizat a fost şi rămâne referendumul, întrucât el reprezintă modul
cel mai eficient şi clar de consultare directă a voinţei populare, dar mai pot fi citate în acelaşi sens şi plebiscitul
sau iniţiativa populară. Sistemul de guvernământ născut din îmbinarea democraţiei reprezentative cu unele
instrumente proprii democraţiei directe a primit în doctrină denumirea de democraţie semi-directă sau, în
măsura în care participarea directa a poporului se realizează nu doar prin instrumente juridice, ci şi prin unele de
natură eminamente politică (dezbaterea publică a proiectelor de lege, veto popular, etc.), democraţie
participativă.

Temă de reflecţie 5.1.

Identificaţi şi explicaţi pe scurt formele de manifestare ale democraţiei directe reglementate în


Constituţia României.

5.2. Instrumentele democraţiei semi-directe în Constituţia României


• Constituţia României adoptată în 1991 a reţinut atât referendumul, cât şi iniţiativa populară ca modalităţi
de facilitare a participării directe a poporului la exercitarea puterii de stat. De aici rezultă că nu poate exista o a
treia modalitate prin care puterea de stat să fie exercitata în România, dar şi că oricare din cele două modalităţi
menţionate pot fi utilizate cu egală îndreptăţire, în condiţii legale, nici referendumul şi nici exercitarea puterii
prin organe reprezentative neputând fi considerate a avea natură subsidiară unul faţă de celălalt.
Iniţiativa populară
Iniţiativa populară reprezintă o procedură prin care populaţia unui stat dă impulsul (iniţiază) un proces
decizional; acest început de decizie se poate finaliza tot cu intervenţia poporului (referendum) sau printr-o
decizie adoptată de autorităţile legal desemnate de acesta (lege adoptată de Parlament).
Referendumul
La un nivel foarte general, referendumul este definit în doctrină drept o procedură de consultare democratică a
populaţiei. Consultarea poate fi iniţiată de autorităţile statului sau chiar de populaţia înseşi; ea poate avea un pur
caracter informativ, spre o mai clară exprimare a voinţei generale, sau un caracter decizional, care să se impună
şsi autorităţilor care au solicitat-o. Însă, datorită faptului că prin referendum, cel mai adesea, poporul apare în
calitate de arbitru pentru probleme fie extrem de importante, fie extrem de generale se consideră că el este prin
excelenţă un mod de exercitare directă a puterii de stat.

Iniţiativa populară - procedură de iniţiere a unui proces decizional de către populaţia unui stat (se poate
finaliza cu o nouă intervenţie – decizională - din partea populaţiei)
Referendum - procedură de consultare democratică a populaţiei de către autorităţile statului.
(lat. gerunziu refero) Populaţia = arbitru → garanţie pentru legitimitatea deciziei.
Plebiscit - procedură de consultare a plebei / populaţiei de către autorităţile unui stat, de regulă
(lat. plebs + scire) pentru confirmarea / întărirea legitimităţii autorităţii iniţiatoare

42
Tipuri de referendum
• Art. 90 din Constituţie consacră un referendum de tip consultativ, facultativ, referitor la chestiuni de
principiu şi prin care se urmăreşte o simplă consultare populară şi nu luarea unei decizii, care are, aşadar,
toate trăsăturile unui plebiscit.
• Art. 95 din Constituţie consacră un referendum obligatoriu, de natură decizională, dar care vizează un
anumit aranjament instituţional şi nu adoptarea sau abrogarea unui act normativ. Prin această consultare
populară se realizează una din singularele forme ale mandatului imperativ, prin aceea că referendumul
organizat ulterior suspendării din funcţie a Preşedintelui României pentru a decide revocarea sau nu a
mandatului său, are dubla dimensiune a unei forme de răspundere specifică dreptului public, fiind în acelaşi
timp şi o manifestare a particularităţilor sancţiunilor normelor de drept constituţional.
• Art. 151 din Constituţie consacră un referendum de tip obligatoriu, decizional, normativ la nivel
constituţional. Decizia astfel adoptată este una de o importanţă care justifică recursul la exercitarea directă a
puterii de stat de către popor, legitimitatea ei fiind astfel pusă în afara oricărei îndoieli. Reglementarea
juridică a referendumului se regăseşte în Constituţie şi în legea organică corespunzătoare. Legea stabileşte
detaliat modul de organizare şi desfăşurare al referendumurilor, atât naţionale, definite ca forma şi mijlocul
de consultare directă şi de exprimare a voinţei suverane a poporului român, cât şi locale, ce pot fi organizate
cu privire la probleme de interes deosebit pentru unităţile administrativ-teritoriale.

Temă de reflecţie 5.2.


Care este diferenţa dintre plebiscit şi referendum ?

Temă de reflecţie 5.3.

În sistemul juridic românesc există consacrat dreptul de revocare a mandatului ? Examinaţi-l.

Test de autoevaluare 5.1.


Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:

1. Iniţiativa legislativă aparţine:


a) Deputaţilor şi senatorilor, preşedintelui României, guvernului
b) Deputaţilor sau senatorilor, preşedintelui României, Guvernului
c) Deputaţilor şi senatorilor, guvernului, cetăţenilor
2. Iniţiativa populară constituţională aparţine:
a) Tuturor cetăţenilor
b) Cetăţenilor cu drept de vot
c) Anumitor cetăţeni cu drept de vot
3. Iniţiativa legislativă populară aparţine:
a) 100 000 cetăţeni cu drept de vot
b) 500 000 cetăţeni cu drept de vot
c) 250 000 cetăţeni cu drept de vot
4. După criteriul efectelor produse, referendumul poate fi
a) Normativ, constituţional
43
b) Decizional, consultativ
c) Obligatoriu, facultativ
5. După criteriul competenţei discreţionare, referendumul poate fi:
a) Obligatoriu, facultativ
b) Decizional, consultativ
c) Veto popular, convenţional
6. Referendumul consacrat de art.90 din Constituţia României este un referendum
a) Facultativ şi decizional
b) Consultativ şi facultativ
c) Obligatoriu şi consultativ
7. Referendumul consacrat de art.151 din Constituţia României este un referendum_
a) Facultativ şi decizional
b) obligatoriu şi consultativ
c) Obligatoriu şi decizional
8. Singura voinţă care nu poate fi limitată este voinţa:
a) Parlamentului
b) Poporului
c) Partidelor politice
9. Referendumul pentru revizuirea Constituţiei este un referendum
a) Decizional
b) Obligatoriu
c) Facultativ
d) Consultativ
e) Legal
f) Constituţional
g) Convenţional
A. Varianta corecta este:
B. a+c+f
C. a+b+f
D. b+d+f

5.3. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare


Test de autoevaluare 5.1.:1. c, 2. c, 3. a, 4. b, 5. a, 6. b, 7. c, 8.b, 9.B.

44
Test de autoevaluare
I. 1. Comentaţi următoarea schemă:

normativ /
abrogativ

decizional

Efecte constituţional
juridice legal
convenţional
consultativ

obligatoriu manifestare de voinţă a


uneia sau mai multor
Initiativa autorităţi

facultativ
Manifestare de voinţă a electoratului
≠ initiativă populară

Texte aprobate de parlament


Obiect

Proiect
Propunere concretă
Chestiune de principiu

Condiţii formale → quorum de participare – nerecomandat (detentorul puterii)


de aprobare – recomandabil (legitimitatea deciziei)

Control jurisdicţional asupra dreptului de vot (exercitare)


regularităţii procedurii
validităţii obiectului
validităţii rezultatului (?) (discutabil)

Quid rolul parlamentului într-o democraţie reprezentativa de tip participativ ?

2. Identificaţi şi analizaţi textele din Constituţia României care consacră referendumul.


II. Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:

1. În funcţie de obiectul asupra căruia poartă decizia luată de către popor, se distinge între:
a) referendumul obligatoriu şi referendumul facultativ;
b) referendumul normativ şi referendumul abrogativ;
c) referendumul decizional şi referendumul consultativ;

45
d) referendumul constituţional, referendumul legal şi referendumul convenţional.
2. Nu reprezintă niciodată o procedură cu caracter decizional:
a) iniţiativa popularã constituţionalã;
b) referendumul;
c) plebiscitul.
3. În funcţie de tipul de decizie adoptată în cadrul referendumului, se face distincţia între:
a) referendumul obligatoriu şi referendumul facultativ;
b) referendumul normativ şi referendumul abrogativ;
c) referendumul decizional şi referendumul consultativ;
d) referendumul constituţional, referendumul legal şi referendumul convenţional.
4. Referendumul naţional organizat în condiţiile art. 90 din Constituţie este:
a) consultativ şi obligatoriu;
b) decizional şi facultativ;
c) decizional şi obligatoriu;
d) consultativ şi facultativ.
5. Referendumul privind revizuirea Constituţiei României este valabil dacã la acesta participã:
a) cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale;
b) majoritatea absolutã a persoanelor înscrise în listele electorale speciale;
c) cel puţin douã treimi din numărul persoanelor cu drept de vot;
d) cel puţin trei pătrimi din numărul persoanelor înscrise în listele electorale;
e) jumătate din numărul persoanelor înscrise în listele electorale.
6. În România, organizarea şi desfăşurarea referendumului este reglementatã prin:
a) lege organicã;
b) lege ordinarã;
c) ordonanţã simplã;
d) hotărâre a Guvernului României.

Răspunsuri:
I. 1. se va analiza schema respectivă
2. se vor identifica si analiza textele constituţionale
II. 1. a, 2. b, 3. a, 4. a, 5. a, 6. b.

5.4. Bibliografie pentru Unitatea 5

Cărţi:
1. DĂNIŞOR, D.C., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I. Teoria generală, Ed. C. H. Beck,
Bucureşti, 2007;
2. DELEANU, I., Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în dreptul comparat,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006;
3. DRĂGANU, T., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;

46
4. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., TĂNĂSESCU, E. - S., ENACHE, M., IANCU, Gh. –
Interpretarea Constituţiei. Doctrină şi practică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
5. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S. (coord.), Constituţia României-comentariu pe articole, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
6. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 13-a, vol. 1,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
7. SARTORI, G., Teoria democraţiei reinterpretată, Ed. Polirom, Iaşi, 1999;

Articole:
1. COMAN-KUND, F., Consideraţii privind referendumul local în România, în Revista de Drept
Public nr.3/2004;
2. POPESCU, C. – L., Referendumul consultativ privind parlamentul unicameral şi reducerea
numărului parlamentarilor, în Curierul Judiciar nr. 10/2009.

47
PARLAMENTUL

Unitatea de învăţare 6
PARLAMENTUL

CUPRINS
6.1. Funcţiile Parlamentului;
6.2. Structura Parlamentului;
6.3. Organizarea internă a Parlamentului;
6.4. FuncţionareaParlamentului;
6.4.1. Legislatura
6.4.2. Sesiunea
6.4.3. Şedinţele
6.4.4. Sistemul de vot
6.5. Deputaţii şi senatorii;
6.5.1. Drepturi şi îndatoriri
6.5.2. Incompatibilităţi şi imunităţi
6.5.3. Răspunderea şi sancţiunile parlamentarilor
6.6. Actele Parlamentului
6.6.1. Tipuri de acte
6.6.2. Legea ca act juridic al Parlamentului
6.6.3. Regulamentele Parlamentare
6.6.4. Hotărârea ca act juridic al Parlamentului
6.6.5. Moţiunile şi actele structurilor parlamentare
6.7. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare;
6.8. Temă de control Unitatea 6
6.9. Bibliografie Unitatea 6

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 6

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:


• stabiliţi diferenţa între structura Parlamentului şi organizarea sa internă;
• identificaţi funcţiile Parlamentului;
• explicaţi categoriile de acte ale Parlamentului;
• realizaţi distincţia dintre incompatibilităţile şi imunităţile parlamentare

Durata de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore

48
6.1. Funcţiile Parlamentului
• Împuternicirile parlamentului trebuie să valorifice poziţia statală pe care acesta o ocupă şi trebuie să fie
specifice înfăptuirii, la cel mai înalt nivel, a conducerii statale, pentru că este ales direct de către cetăţeni;
reprezintă voinţa poporului. Ca urmare, funcţiile parlamentului sunt de conducere (deliberative).
• Parlamentul este puterea legislativă, unicul organ legiuitor. Au fost exprimate si rezerve pentru că,
Parlamentul nu este singurul care “face” legi, el împarte această funcţie cu guvernul (iniţiativa legislativă,
legislaţia delegată), (limite ale funcţiilor parlamentului).
• Parlamentul are funcţii de control. Se pune întrebarea dacă parlamentul poate avea funcţia de
constituantă, precum şi funcţii jurisdicţionale. Funcţia constituantă şi funcţia legislativă nu se confundă,
pentru că parlamentul doar legiferează. Parlamentul poate avea funcţii constituante, dar dacă le primeşte numai
prin dispoziţii constituţionale exprese. O altă problemă este dacă parlamentul are o funcţie jurisdicţională.
Răspunderea şefului de stat sau miniştrilor, urmată de posibilitatea suspendării sau demiterii lor din funcţie, are
prin excelenţă, un caracter politic. Pe cale de consecinţă, parlamentul nu are funcţii jurisdicţionale.
• Parlamentul are o competenţă, în principiu, nelimitată. Această opinie se fundamentează pe caracterul său
larg şi direct reprezentativ, adică prin aceea că este investit cu împuterniciri direct de către popor. Această
competenţă trebuie însă să fie prevăzută în constituţie.
Funcţiile parlamentului pot fi clasificate în funcţie de criteriul conţinutului acestora în:
• legislativă (adoptarea legilor);
• stabilirea principalelor direcţii ale activităţii social – economice, culturale, statale şi juridice;
• alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale;
• controlul parlamentar;
• exercitarea conducerii în politica externă;
• organizarea şi funcţionarea proprie.
1. Funcţia legislativă - Legiferarea rămâne funcţia principală a parlamentului. Această funcţie legislativă constă
în edictarea de norme juridice, obligatorii pentru executiv iar, în caz de litigii şi pentru puterea jurisdicţională.
Legea are două accepţiuni:
• una largă ca act juridic normativ;
• una restrânsă ca act al parlamentului, la care trebuie să ne referim. În această accepţiune adoptarea
legilor aparţine numai parlamentului ca unica autoritate legiuitoare a ţării (art. 58 din Constituţie).
Executivul se implică în funcţia legislativă, în diferite modalităţi, iar aceste implicări şi consideră limitări ale
puterii legiuitoare. Limitările parlamentului rezultă şi din determinarea domeniului rezervat legii (liste de
materii, care prin natura lor trebuie reglementate numai prin lege).
2. Funcţia de stabilire a principalelor direcţii ale activităţii social – economice, culturale, statale şi juridice
- Parlamentul poate decide în problemele cele mai importante, prevăzute în Constituţie. Această funcţie se
realizează prin lege şi se exercită:
• fie de parlament în întregul său;
• fie de una din adunările (Camerele) parlamentului, în cazul structurii bicamerale.
În realizarea acestei funcţii parlamentului îi revin următoarele atribuţii:
• adoptarea bugetului;
• aprobarea programului guvernului;
• declararea mobilizării generale sau parţiale;
• reglementarea alegerilor;
49
• reglementarea organizării şi desfăşurării referendumului;
• organizarea şi funcţionarea organelor de stat, precum şi a partidelor politice;
• organizarea forţelor armate şi a apărării naţionale;
• stabilirea regimului juridic al stării de asediu şi a celei de urgenţă;
• stabilirea infracţiunilor şi pedepselor;
• acordarea amnistiei;
• reglementarea cetăţeniei;
• stabilirea regulilor privind statutul şi capacitatea persoanelor fizice şi juridice;
• stabilirea sistemului general al impozitelor şi taxelor;
• emisiunea de monedă;
• stabilirea regimului proprietăţii şi al moştenirii;
• stabilirea regulilor generale privind raporturile de muncă, sindicatele şi securitatea socială;
• organizarea învăţământului;
• organizarea administrativă a teritoriului;
• stabilirea statutului funcţionarilor publici;
• stabilirea procedurilor jurisdicţionale etc.
3. Funcţia de alegere, formare, avizare a formării, numire sau revocare a unor autorităţi statale - Exprimă
o anumită preeminenţă a parlamentului faţă de alte autorităţi publice, în special faţă de executiv. Parlamentele:
• aleg şi revocă şefi de state (republica parlamentară), şefi de guverne;
• aprobă componenţa guvernelor sau revocă guverne (moţiuni de încredere, moţiuni de cenzură);
• numesc în funcţii înalţii funcţionari, aleg şi revocă judecători.
4. Funcţia de control parlamentar - Controlul parlamentar este necesar, deplin şi diferenţiat. Se exercită fie
direct, de către întregul parlament, fie de una din camerele sale (în sistemul bicameral), fie prin alte mijloace şi
forme de control. El este:
• necesar deoarece parlamentul, căruia poporul îi deleagă funcţia deliberativă, trebuie să constate direct,
cum sunt respectate şi aplicate constituţia şi legile, cum autorităţile publice îşi realizează rolul ce-l au în
mecanismul statal;
• deplin, pentru că se întinde asupra întregii activităţi desfăşurate, potrivit constituţiei şi legilor;
• diferenţiat atât în funcţie de natura activităţii controlate cât şi de poziţia în sistemul statal a autorităţii
controlate. Aceasta explică nuanţările din dispoziţiile constituţionale, precum şi diversitatea formelor şi
mijloacelor de control.
5. Funcţia de conducere în politica externă – Parlamentul este competent să:
• ratifice şi denunţe tratatele internaţionale;
• declare starea de război;
• suspende sau înceteze ostilităţile militare.
6. Funcţia de organizare internă şi funcţionare autonomă: - Parlamentul are următoarele principale atribuţii:
• Validarea sau anularea alegerii parlamentarilor.
• Adoptarea regulamentului de organizare şi funcţionare.
• Alegerea organelor interne ale camerelor parlamentului.
• Aprobarea bugetului propriu.

• Alte atribuţii privind statutul deputaţilor sau senatorilor.

50
Temă de reflecţie 6.1.

Care sunt caracteristicile controlului parlamentar, formele şi mijloacele prin care se realizează ?

Test de autoevaluare 6.1.


Explicaţi funcţiile Parlamentului după următoarea schemă:

Funcţiile legislativă
Parlamentului
de stabilire a principalelor direcţii
ale activităţii social - economice,
culturale, statale şi juridice

de control parlamentar prin dări de seamă, mesaje,


rapoarte şi programe

prin comisii parlamentare

prin întrebări şi interpelări

prin dreptul parlamentarilor de


a cere şi obţine informaţiile
necesare

prin rezolvarea de petiţii

prin Avocatul Poporului

de conducere în politica externă

de organizare internă proprie şi validarea sau anularea alegerii


funcţionare parlamentarilor

adoptarea regulamentelor

alegerea organelor interne ale


camerelor parlamentului

aprobarea bugetului propriu

alte atribuţii privind statutul


parlamentarilor

51
6.2. Structura Parlamentului

Parlamentele pot fi formate:


• fie dintr-o singură adunare (structura unicamerală);
• fie din două sau mai multe adunări (structura bicamerală sau multicamerală).
Structura Structura parlamentului este în strânsă legătură cu structura de stat. În unele sisteme constituţionale,
Parlamentului considerându-se inutilă şi fără importanţă o a doua cameră a parlamentului, aceasta a fost suprimată (Danemarca

1953, Suedia 1969). Într-un sistem bicameral, camerele pot avea aceeaşi legitimitate, precum şi aceeaşi
competenţă sau competenţe diferite. Cea de a doua cameră se poate prezenta sub patru ipostaze:
• camera aristocraţiei;
• camera federală;
• camera democratică;
• camera economică.

Justificarea şi criticile bicameralismului în statele unitare


• Cât priveşte justificarea bicameralismului în statele unitare:
Justificarea şi
criticile  ingeniozitatea constituţională;
bicameralismului  ponderare în activitatea legislativă, temperează avântul camerei reprezentative, de
deputaţi (aleasă prin vot universal şi direct);
 contrapondere, balanţă, chiar frână;
 se înlătură despotismul parlamentului;
 chibzuinţă în adoptarea legii;
 se evită surpriza, votarea pripită;
 se asigură timpul pentru ca opinia publică să ia cunoştinţă şi să reacţioneze;
 reduce conflictele dintre parlament şi guvern.
• Cât priveşte criticile în legătură cu sistemul bicameral în statele unitare:
 este ilogică faţă de unitatea statului şi a naţiunii;
 poate înmulţi conflictele constituţionale.
 În opinia noastră structura bicamerală a parlamentului în statele unitare:
 trebuie să fie o garanţie solidă că parlamentul nu se va îndepărta de la mandatul dat;
 trebuie găsite criterii care să unească cele două camere, dar să le şi diferenţieze,
conferindu-le fiecărei camere un statut propriu.

Parlamentul României este format din două camere, Camera Deputaţilor şi Senatul, ambele alese prin vot
universal, egal, direct şi liber exprimat şi, în principiu, au aceleaşi atribuţii cu unele nuanţări. Urmare a
revizuirii Constituţiei din 2003 competenţele legislative ale celor două camere ale Parlamentului sunt diferenţiate
după cum rezultă din tabelul alăturat:

52
Legi organice
COMPETENŢA
COMPETENŢA DECIZIONALĂ COMPETENŢA DECIZIONALĂ
DECIZIONALĂ
CAMERA DEPUTAŢILOR SENAT
ŞEDINŢĂ COMUNĂ
1. Art. 3 alin. 2 Art. 31 alin. 5 Art. 67 alin. 1
Regimul frontierei Servicii publice de radio şi TV Jurământul parlamentarilor
Frontierele ţării sunt consfinţite prin Serviciile publice de radio şi de Deputaţii şi senatorii intră în
lege organică, cu respectarea televiziune sunt autonome. Ele exerciţiul mandatului de la data
principiilor şi a celorlalte norme trebuie să garanteze grupurilor întrunirii legale a Camerei din
general admise ale dreptului sociale şi politice importante care fac parte, sub condiţia
internaţional. exercitarea dreptului la antenă. validării alegerii şi a depunerii
Organizarea acestor servicii şi jurământului. Jurământul se
controlul parlamentar asupra stabileşte prin lege organică.
activităţii lor se reglementează prin
lege organică.
2. Art. 5 alin. 1 Art. 37 alin. 3 (în legile cu caracter Art. 68 alin. 3
Regimul cetăţeniei instituţional) Incompatibilităţi pentru
Cetăţenia româna se dobândeşte, se Incompatibilităţi la asocierea în parlamentari
păstrează sau se pierde în condiţiile partide politice Alte incompatibilităţi se
prevăzute de legea organică. Nu pot face parte din partide stabilesc prin lege organică.
politice judecătorii Curţii
Constituţionale, avocaţii poporului,
magistraţii, membrii activi ai
armatei, poliţiştii si alte categorii de
funcţionari publici stabilite prin
lege organică.
3. Art. 12 alin. 4 Art. 55 alin. 1 Art. 72 alin. 3 lit. c)
Stema şi sigiliul ţării Regimul instituţiei Avocatului Statutul deputaţilor şi al
Stema ţării şi sigiliul statului sunt Poporului senatorilor, stabilirea
stabilite prin legi organice. Avocatul Poporului este numit de indemnizaţiei şi a celorlalte
Senat, pe o durată de 4 ani, pentru drepturi ale acestora
apărarea drepturilor şi a libertăţilor
cetăţenilor. Organizarea şi
funcţionarea instituţiei Avocatului
Poporului se stabilesc prin lege
organică.
4. Art. 41 alin. 2 Art. 72 alin. 3. lit. e)
Protecţia proprietăţii private Prin lege organică se reglementează
Proprietatea privată este garantată şi organizarea Guvernului şi a
ocrotită în mod egal de lege, indiferent Consiliului Suprem de Apărare a
de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii Ţării;
pot dobândi dreptul de proprietate
asupra terenurilor numai în condiţiile
rezultate din aderarea României la
Uniunea Europeană şi din alte tratate
internaţionale la care România este
parte, pe bază de reciprocitate, în
condiţiile prevăzute prin legea
organică, precum şi prin moştenire
legală.
5. Art. 48 alin. 2 Art. 72 alin. 3. lit. k)
Regimul dreptului persoanei vătămate Prin lege organică se reglementează
de o autoritate publică organizarea şi funcţionarea
Condiţiile şi limitele exercitării acestui Consiliului Superior al
drept se stabilesc prin lege organică. Magistraturii, a instanţelor
judecătoreşti, a Ministerului Public
şi a Curţii de Conturi;
6. Art. 60 alin. 1 Art. 72 alin. 3. lit. j1)
Prelungirea mandatului Camerelor Prin lege organică se reglementează
Camera Deputaţilor şi Senatul sunt contenciosul administrativ;
alese pentru un mandat de 4 ani, care
poate fi prelungit, prin lege organică, în
53
COMPETENŢA
COMPETENŢA DECIZIONALĂ COMPETENŢA DECIZIONALĂ
DECIZIONALĂ
CAMERA DEPUTAŢILOR SENAT
ŞEDINŢĂ COMUNĂ
caz de război sau de catastrofă.
7. Art. 72 alin. 3. lit. a) Art. 72 alin. 3. lit. m)
Prin lege organică se reglementează Prin lege organică se reglementează
sistemul electoral; organizarea şi organizarea generală a
funcţionarea Autorităţii Electorale învăţământului;
Permanente
8. Art. 72 alin. 3. lit. b) Art. 72 alin. 3. lit. n)
Prin lege organică se reglementează Prin lege organică se reglementează
organizarea, funcţionarea şi finanţarea organizarea administraţiei locale, a
partidelor politice; teritoriului, precum şi regimul
general privind autonomia locală
9. Art. 72 alin. 3. lit. d) Art. 79 alin. 2
Prin lege organică se reglementează Consiliul Legislativ
organizarea şi desfăşurarea Înfiinţarea, organizarea şi
referendumului; funcţionarea Consiliului Legislativ
se stabilesc prin lege organică.

10 Art. 72 alin. 3. lit. f) Art. 101 alin. 3


Prin lege organică se reglementează Componenţa Guvernului
regimul stării de mobilizare parţială sau Guvernul este alcătuit din prim-
totală a forţelor armate şi al stării de ministru, miniştri şi alţi membri
război; stabiliţi prin lege organică.

11 Art. 72 alin. 3. lit. g) Art. 104 alin. 2


Prin lege organică se reglementează Incompatibilităţi ale funcţiei de
regimul stării de asediu şi al stării de mebru al Guvernului
urgenţă; Alte incompatibilităţi se stabilesc
prin lege organică.

12 Art. 72 alin. 3. lit. h) Art. 116 alin. 3


Prin lege organică se reglementează Înfiinţarea de autorităţi
infracţiunile, pedepsele şi regimul administrative autonome
executării acestora; Autorităţi administrative autonome
se pot înfiinţa prin lege organică.

13 Art. 72 alin. 3. lit. i) Art. 117 alin. 2


Prin lege organică se reglementează Sistemul de apărare
acordarea amnistiei sau a graţierii Structura sistemului naţional de
colective; apărare, organizarea armatei,
pregătirea populaţiei, a economiei
şi a teritoriului pentru apărare,
precum şi statutul cadrelor militare,
se stabilesc prin lege organică.

14 Art. 72 alin. 3. lit. j) Art. 117 alin. 3


Prin lege organică se reglementează Serviciile secrete, de poliţie şi alte
statutul funcţionarilor publici; componente ale forţelor armate
Prevederile alineatelor (1) şi (2) se
aplică, în mod corespunzător,
poliţiei şi serviciilor de informaţii
ale statului, precum şi celorlalte
componente ale forţelor armate.

15 Art.72 alin. 3. lit. l) Art. 125 alin. 3 (pentru procedură -


Prin lege organică se reglementează Camera Deputaţilor)
regimul juridic al proprietăţii si al Organizarea şi funcţionarea Înaltei
moştenirii Curţi de Casaţie şi Justiţie
Compunerea Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, regulile de
54
COMPETENŢA
COMPETENŢA DECIZIONALĂ COMPETENŢA DECIZIONALĂ
DECIZIONALĂ
CAMERA DEPUTAŢILOR SENAT
ŞEDINŢĂ COMUNĂ
funcţionare, competenţa şi
procedura de judecată se stabilesc
prin lege organică.
16 Art.72 alin. 3. lit. o) Art. 125 alin. 4
Prin lege organică se reglementează Înfiinţarea de instanţe specializate
regimul general privind raporturile de Este interzisă înfiinţarea de instanţe
muncă, sindicatele, patronatele şi extraordinare. Prin lege organică
protecţia socială pot fi înfiinţate instanţe specializate
în anumite materii, cu posibilitatea
participării, după caz, a unor
persoane din afara magistraturii.
17 Art. 72 alin. 3. lit.p) Art. 140 alin. 4
Prin lege organică se reglementează Organizarea şi funcţionarea Curţii
statutul minorităţilor naţionale din Constituţionale
România Curtea Constituţională se înnoieşte
cu o treime din judecătorii ei, din 3
în 3 ani, în condiţiile prevăzute de
legea organică a Curţii.
18 Art. 72 alin. 3. lit.r)
Prin lege organică se reglementează
regimul general al cultelor
19 Art. 83 alin. 3
Prelungirea mandatului Preşedintelui
României
Mandatul Preşedintelui României poate
fi prelungit, prin lege organică, în caz
de război sau de catastrofă.

Test de autoevaluare 6.2.


Explicaţi structura Parlamentului, după următoarea schemă:

55
7.3. Organizarea internă a Parlamentului

• Camerele parlamentului sunt organisme colegiale, cu o compoziţie numeroasă, care lucrează şi decid
numai în plenul lor. Ca munca parlamentară să fie eficientă şi activitatea să fie pregătită se organizează şi
formaţiuni restrânse de lucru, parţiale şi închise, care constituie organizarea internă a camerelor. Cuprinde:
• birouri;
• comitete;
• comisii;
• grupuri.
• Structura internă se organizează potrivit regulamentului fiecărei camere. Ele sunt alese, numite, formate de
Organizarea
inernă a către fiecare cameră, fără amestecul executivului (guvernul). Organizarea internă a camerelor parlamentului
Camerelor cuprinde:
• birouri;
• comitete;
• comisii.
Grupurile politice parlamentare
Partidele sunt resortul esenţial şi principal al parlamentului şi fără partide nu există un regim parlamentar.
Grupările politice reunesc parlamentari ai aceluiaşi partid sau proferând aceleaşi idei. Constituirea grupurilor
parlamentare este, în general, o facultate. Constituirea grupurilor politice parlamentare implică şi acordarea de
drepturi sau înlesniri pentru membrii acestora. Grupurile parlamentare funcţionează pe baza unor reguli
cutumiare, stabilite prin statute sau prin regulamente parlamentare. În Parlamentul României, deputaţii şi
senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare potrivit regulamentului fiecărei Camere (art. 61 din
Constituţie).
Opoziţia parlamentară
Un sistem democratic permite însă reflectarea, în deciziile parlamentare şi a opoziţiei. Opoziţia, care poate fi
majoritatea de mâine, ocupă un rol oficial în cadrul parlamentului. În unele sisteme constituţionale şeful opoziţiei
este o veritabilă funcţie, fiind considerat omologul primului – ministru. Minoritatea parlamentară trebuie să fie
protejată, iar intervenţiile sale să fie exprimate în conţinutul deciziilor luate de către parlament.

Temă de reflecţie 6.2.

Definiţi rolul opoziţiei parlamentare.

Birourile şi comitetele
Fiecare cameră sau parlamentul în întregul său îşi aleg birouri denumite uneori permanente:
• Sunt formate din deputaţi, respectiv senatori.
• Sunt alese pe durata unei legislaturi sau numai a unei sesiuni.
• Cuprind, de regulă, un preşedinte, vicepreşedinţi, secretari şi chestori.
• Au atribuţii referitoare la buna organizare şi desfăşurare a lucrărilor camerei, sprijinirea activităţii
deputaţilor sau senatorilor.

56
Comisiile parlamentare
Au rol de pregătire a lucrărilor, precum şi în exercitarea funcţiilor parlamentare, în special a celor legislative şi
a celor de control. În raporturile lor cu camera parlamentară decizia aparţine numai camerei sau parlamentului,
care nu pot fi înlocuite de nimeni.
Clasificarea comisiilor parlamentare
• Comisiile parlamentare pot fi clasificate pe criteriul timpului, pentru care sunt alese:
• Permanente - alese pe durata mandatului camerei (parlamentului) sau a sesiunii; specializate
pe domenii de activitate corespunzător unor ministere sau departamente.
• Temporare (ad - hoc) - pot fi alese pentru orice probleme determinate sau domenii de
activitate. Atribuţiile lor se limitează la scopul înfiinţării. De regulă sunt alese comisii
temporare pentru redactarea unor proiecte de legi sau pentru exercitarea unui control
aprofundat în anumite domenii de activitate (ele se regăsesc aici sub denumiri ca “de anchetă”,
“speciale” etc.). Trebuie să li se stabilească atât atribuţiile cât şi modul de lucru. În lipsa unor
dispoziţii exprese, comisiile temporare li se aplică aceleaşi reguli ca şi comisiilor
permanente.
• Există comisii parlamentare comune, pentru ambele camere şi proprii fiecărei camere (comisii
speciale, comisii de anchetă, comisii de mediere).
• În unele state este prevăzută obligaţia de a face parte dintr-o comisie, în altele în care parlamentarii pot
face parte numai din cel mult două comisii. De asemenea, în unele sisteme există şi membri supleanţi.
• Reguli privind funcţionarea comisiilor parlamentare - înscrise în regulamentele Camerelor:
• Privesc comisiile permanente, pentru că acestea au rolul cel mai important.
• Reguli specifice comisiilor temporare, dar numai în măsura în care ele derogă sau completează
pe cele privind comisiile permanente.
• Şedinţele comisiei sunt convocate de către preşedintele sau vicepreşedintele acesteia, cu o
perioadă prestabilită înainte.
• Deputaţii şi senatorii sunt obligaţi să participe la aceste şedinţe.
• Şedinţele nu sunt publice, dar pot fi invitate să participe şi alte persoane. Comisia însă poate
hotărî ca şedinţa să fie publică.
• Cvorumul de lucru este cel puţin jumătate plus unu din membrii săi şi se hotărăşte cu votul a
cel puţin jumătate plus unu din numărul membrilor săi.
• Votul este, de regulă, deschis, dar comisia poate hotărî şi vot secret.
• Regulamentele prevăd că zilele rezervate activităţii în comisie se stabilesc de Camere,
conform programului săptămânal.
• Sesizarea comisiilor se face de către biroul permanent al camerei.
• Comisiile pot ţine şedinţe comune cu aprobarea camerelor.

Temă de reflecţie 6.3.

Clasificaţi
6.3. constituţională
comisiile
Dezvoltarea a României în perioada 1944 până la adoptarea Constituţiei din 1948.
parlamentare.

57
6.4. Funcţionarea Parlamentului

6.4.1. Legislatura
• Prin legislatură se înţelege perioada de timp, pentru care este ales parlamentul (sau camerele) şi în care îşi
Definiţia
legislaturii exercită împuternicirile sale. Legislaturile pot fi de 4 sau 5 ani. Unele camere ale parlamentului se pot reînnoi la
2 sau 3 ani, câte o treime, (Senatul SUA). În general legislatura începe cu data când au loc alegerile de deputaţi
şi senatori şi încetează la data efectuării alegerilor pentru noul parlament. De obicei, legislatura se încheie la
expirarea termenului, afară de cazul când camerele sunt dizolvate mai înainte sau se autodizolvă. Unele
constituţii prevăd posibilitatea prelungirii legislaturii de către parlament, în cazul în care se constată existenţa
unor împrejurări care fac imposibilă efectuarea alegerilor (starea de război, starea de asediu, calamităţi naturale).
6.4.2. Sesiunea
Camerele parlamentare îşi desfăşoară activitatea periodic în sesiuni:
Tipuri de • ordinare în care camera (adunarea, parlamentul) este obligată a se întruni (art. 61(1) din Constituţie);
sesiuni
• extraordinare, care se pot ţine ori de câte ori este nevoie, în afara sesiunilor ordinare (art. 63(2) din
Constituţie).
Convocarea în sesiuni şi durata lor:
• Dreptul de a convoca aceste sesiuni a aparţinut guvernului (executivului în general). Pe parcurs,
parlamentul şi-a dobândit dreptul de a decide singur când să se reunească în sesiune. Adunările pot fi convocate
în sesiuni fie de către preşedinţii camerelor, fie de către alte organisme (birouri, comitete). Convocările pot fi:
• la datele stabilite de parlament, de lege sau de constituţie (uneori obligatoriu, conform art.
114 din Constituţie);
• la cererea (de regulă a şefului statului, în prima şedinţă, după alegeri);
• de drept, în situaţii excepţionale (stare de asediu şi stare de urgenţă).
• Convocarea sesiunilor se poate face şi de către şeful de stat, iar aceasta apare ca o imixtiune în autonomia
parlamentară.
• Durata sesiunilor este:
• fie stabilită explicit prin lege;
• fie, de regulă, durează până la epuizarea problemelor înscrise pe ordinea de zi.

Temă de reflecţie 6.4.

Definiţi legislatura şi sesiunile.

6.4.3. Şedinţele
• În cadrul sesiunilor, camerele parlamentului lucrează în şedinţe (separate şi comune). Constituţia
nominalizează situaţiile în care Camerele lucrează în şedinţe comune.
• Şedinţele sunt publice cu excepţia situaţiilor când se hotărăşte şedinţă secretă.
Ordinea de zi şi programul de activităţi al camerelor
• Ordinea de zi este aprobată de parlament, datorită autonomiei sale funcţionale.
• Conform Regulamentului Senatului proiectul ordinii de zi şi programul se întocmesc de Biroul
permanent. Conform Regulamentului Camerei Deputaţilor, proiectul ordinii de zi şi programul se
întocmesc de Biroul permanent al camerei Deputaţilor şi se supun aprobării Comitetului ordinii de zi.
58
6.4.4. Sistemul de vot
Asupra problemelor discutate, camerele parlamentului hotărăsc prin vot, care poate fi:
• Deschis – se exprimă prin:
• ridicarea de mâini;
• apel nominal;
• ridicare în picioare;
• vot electronic.
• Secret:
• buletine de vot;
• prin bile;
• electronic.
Se stabileşte pentru fiecare problemă în parte şi felul votului, afară de cazul în care chiar prin regulamentele de
organizare şi funcţionare nu se stabileşte şi caracterul votului. (exemplu art. 34 din Regulamentul şedinţelor
comune ale Camerei deputaţilor şi Senatului, prevede votul secret cu bile pentru acordarea votului de încredere
Guvernului).

Test de autoevaluare 6.3.


Comentați schema următoare:

6.5. Deputaţii şi senatorii


• Membrii parlamentului poartă, de regulă, denumirea de deputaţi sau senatori. În structura bicamerală, o
cameră este denumită adunarea sau camera deputaţilor, camera reprezentanţilor şi cealaltă senat. Deputaţii şi
senatorii sunt aleşi prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat, numiţi sau pot reprezenta unele categorii
sociale minoritare (art. 4 din Legea privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României), soluţie preluată
de către Constituţie în art. 59(2). Senatorii pot fi aleşi, de drept, şi numiţi.
• Alegerea parlamentarilor le conferă o mai mare independenţă faţă de executiv, un prestigiu aparte, ei sunt
mai aproape de sursa puterii decât miniştrii, iar camera din care fac parte are atribuţii mai importante. În
România (şi aceasta este regula) deputaţii şi senatorii intră în deplinătatea drepturilor şi îndatoririlor de la
data alegerii, confirmată prin certificatele doveditoare a alegerii, sub rezerva validării alegerii. Calitatea de
deputat sau de senator încetează la data întrunirilor legale a Camerelor nou alese sau în caz de demisie, de
pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces.

59
6.5.1. Drepturile şi îndatoririle parlamentarilor
• Drepturile şi îndatoririle parlamentarilor sunt stabilite atât prin constituţie cât şi prin regulamentele
camerelor. În funcţie de conţinutul lor pot fi grupate în:
• drepturi şi îndatoriri, care privesc organizarea internă a adunărilor;
• cele pe care le au în cadrul raportului de reprezentare şi a responsabilităţilor faţă de alegători.
• În funcţie de timpul în care pot fi exercitate, drepturile şi îndatoririle deputaţilor şi senatorilor pot fi
clasificate în:
• drepturi şi îndatoriri, pe care deputaţii le exercită în timpul şedinţelor;
• cele pe care le exercită între şedinţe.
• În funcţie de actul normativ în care sunt cuprinse acestea se pot clasifica în:
• drepturi şi îndatoriri prevăzute de Constituţie;
• cele prevăzute în legi.

Temă de reflecţie 6.5.

Care sunt drepturile şi obligaţiile deputaţilor şi senatorilor în Parlamentul României?

6.5.2. Incompatibilităţi şi imunităţi


Incompatibilităţile constau în: imposibilitatea exercitării concomitente a unor funcţii sau demnităţi;
parlamentarul trebuie să se concentreze numai asupra activităţii parlamentare.
Imunitatea parlamentară urmăreşte punerea parlamentarului la adăpost împotriva unor urmăriri judiciare
abuzive sau şicanatorii şi nu pentru înlăturarea răspunderii parlamentarului. Există două categorii de imunităţi
parlamentare:
• inexistenţa răspunderii (iresponsabilite), care priveşte activitatea legală de exercitare a
mandatului său (discursuri, opinii, vot);
• inviolabilitatea, care cuprind reguli speciale privind percheziţia, reţinerea, arestarea sau
trimiterea în judecată, penală sau contravenţională, a deputaţilor sau senatorilor.

Temă de reflecţie 6.6.

Definiţi incompatibilitatea şi imunitatea parlamentară şi identificaţi formele acesteia în Constituţia


României.

6.5.3. Răspunderea şi sancţiunile parlamentarilor


Deputaţii şi senatorii au o serie de obligaţii referitoare la respectarea regulamentelor. În cazul încălcării acestora
pot fi sancţionaţi potrivit regulamentelor. Procedura de aplicare a sancţiunilor este prevăzută tot de
regulamente.

60
6.6. Actele Parlamentului
6.6.1. Tipuri de acte

Parlamentul adoptă:
• legi;
• regulamente;
• hotărâri;
• declaraţii;
• moţiuni;
• mesaje;
• apeluri.
Între actele parlamentului există deosebiri:
• de denumire;
• de conţinut;
• de forţă juridică;
• privind procedurile de adoptare.
Constituţia stabileşte doar actele prin care organele statului îşi exercită atribuţiile nu şi caracterul acestor acte
sau clasificarea lor. În activitatea parlamentelor se întâlnesc unele manifestări de voinţă lipsite de efecte juridice
şi care nu se încadrează în categoria actelor juridice. Acestea sunt acte cu caracter exclusiv politic. Ele cuprind
manifestări de voinţă, în scopul de a produce anumite efecte sociale, afirmaţii de principiu sau luări de atitudine,
lipsite de efect juridic imediat, dar care, prin faptul că emană de la organele situate pe cele mai înalte trepte ale
Actele politice
ale aparatului de stat, se bucură de un deosebit prestigiu şi de o largă influenţă în viaţa socială şi politică. Aceste acte
Parlamentului sunt:
• declaraţia;
• mesajul;
• apelul.
Actele juridice
ale Clasificarea actelor juridice ale Parlamentului
Parlamentului Prin Constituţii sunt nominalizate următoarele acte juridice ale Parlamentului:
• legile;
• regulamentele Camerelor;
• hotărârile;
• moţiunile.
În funcţie de faptul dacă conţin sau nu norme juridice, actele pot fi clasificate în două categorii şi anume:
• acte juridice cu caracter normativ - legile şi regulamentele Camerelor, fără excepţie, precum şi
hotărârile cu caracter normativ.
• acte juridice cu caracter individual (nenormativ) - hotărârile individuale (care cuprind drepturi şi
obligaţii în sarcina unor subiecte de drept determinate) şi moţiunile.

6.6.2. Legea ca act juridic al parlamentului


Termenul de lege este folosit în două accepţiuni:
Accepţiunile
termenului de • o accepţiune largă (lato sensu), care exprimă orice act normativ;
lege
• o accepţiune restrânsă (stricto sensu), prin care se desemnează actul juridic al parlamentului. Ambele
61
accepţiuni sunt corecte şi în mod curent utilizate.
În definirea legii se au în vedere două aspecte şi anume conţinutul actului normativ (criteriul material) şi
procedura sa de adoptare (criteriul formal). Definiţia legii ca act juridic al parlamentului conduce la
identificarea domeniului rezervat legii. Legea reglementează cele mai generale şi mai importante relaţii
sociale. Practic legea nu poate reglementa totalitatea relaţiilor sociale, deşi ideal aşa ar trebui să fie. S-a impus
deci o selecţie valorică a relaţiilor ce revin spre reglementare legii, sau numai legii, selecţie ce a impus în timp
categoria de domeniu rezervat legii.

Tipuri de legi Clasificarea legilor


Tradiţional legile sunt clasificate în:
• legi constituţionale - de revizuire a Constituţiei sunt acele legi, care conţin reglementări ale relaţiilor
sociale fundamentale şi esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat. Sub aspect
procedural ele se adoptă cu cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere şi sunt
aprobate prin referendum;
• legi organice - care reglementează în domeniile prevăzute de art. 73, precum şi în alte domenii din
Constituţie. Sub aspect procedural ele se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.;
• ordinare - reglementează relaţii sociale de mai mică importanţă, iar procedural sunt adoptate cu votul
majorităţii membrilor prezenţi în fiecare Cameră.
Introducerea referendumului ca mod de adoptare a unor legi, a dus la clasificarea legilor în patru categorii:
• legi constituţionale;
• legi referendum (adoptate prin referendum);
• legi organice;
• legi obişnuite, ordinare.
Supremaţia legii - “Acea caracteristică a ei care îşi găseşte expresia în faptul că normele pe care le stabileşte nu
trebuie să corespundă nici unor alte norme în afară de cele constituţionale, iar celelalte acte juridice emise de
organele statului îi sunt subordonate din punctul de vedere al eficacităţii lor juridice.” Supremaţia legii
reprezintă o condiţie a unităţii întregului sistem de izvoare ale dreptului.
Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii
Opinii exprimate în doctrină:
• Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin caracterele generale ale puterii şi îndeosebi prin
deplinătate şi suveranitate.
• Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin poziţia în sistemul statal a autorităţii eminente
(parlamentul).
• Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin supremaţia Constituţiei. Este exactă, dar nu este
motivată.
• Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin cauzele care o determină şi o explică şi care
generează conţinutul şi forma legii, precum şi poziţia sa supraordonată în sistemul normativ, opinia pe
care o împărtăşim.
Supremaţia legii în raport cu supremaţia constituţiei
Argumente care justifică examinarea supremaţiei legii:
• nu întotdeauna şi peste tot s-a făcut distincţie (cât priveşte supremaţia) între Constituţia şi lege;
• constituţia este documentul politic şi juridic fundamental, care cuprinde principiile întregii vieţi

62
economice, politice, sociale, culturale şi juridice. Legea dă reglementări unor relaţii sociale din anumite
compartimente ale vieţii;
• vasta reţea de norme juridice se elaborează în baza, în aplicarea şi executarea legii, se raportează
direct, mai întâi la lege, urmărindu-se permanent conformitatea cu ea;
• în practică şi în teorie referirile se face numai la lege.
Consecinţe juridice ale supremaţiei legii
Din supremaţia legii în sistemul normativ rezultă o serie de consecinţe juridice, privind legea ca atare, care vor
fi explicate şi care sunt:
 elaborarea legii;
 modificarea, suspendarea şi abrogarea legii;
 conformitatea cu legea a celorlalte acte emise de organele statului şi privind normele
existente în sistemul constituţional.
Elaborarea legii
Este prestabilită prin Constituţie şi lege. În procedura de elaborare a legii, intervin, cu titluri diferite, organisme
politice, sociale şi statale, precum şi cetăţenii. Determinantă este participarea parlamentului, care este de fapt
autoritate legiuitoare. Procedura de elaborare a legilor este în directă legătură cu clasificarea legilor. În
procedura de elaborare a legilor trebuie nominalizate numai operaţiunile de care parlamentul ia cunoştinţă direct,
astfel spus numai acelea prevăzute de Constituţie şi regulamentele Camerelor Parlamentului şi anume:
• iniţiativa legislativă - Cuprinde posibilitatea de a propune proiecte de legi sau propuneri de legi,
corelată cu obligaţia parlamentului de a le examina, dezbate şi a se pronunţa asupra lor. Prin Legea nr.
24/2000 sunt reglementate regulile de tehnică – legislativă pentru întocmirea şi depunerea iniţiativelor
legislative.
• sesizarea Camerei competente – vezi tabelul de mai sus.
• examinarea şi avizarea proiectului de lege de către comisiile parlamentare - Comisiile
parlamentare examinează iniţiativa legislativă şi pot propune adoptarea sa, eventual cu amendamente
sau respingerea proiectului. Ele nu pot însă propune un alt text decât cel prezentat de către iniţiatori.
Asupra iniţiativei legislative hotărăşte numai Parlamentul.
• includerea proiectului de lege pe ordinea de zi a şedinţelor camerelor - Iniţiativa legislativă implică
obligaţia includerea ei pe ordinea de zi a şedinţelor Camerei. La întocmirea proiectului ordinii de zi,
biroul camerei trebuie să aibă în vedere proiectele de legi şi propunerile legislative înregistrate.
• dezbaterea proiectului de lege în Plenul fiecărei Camere - După votare sau dupa expirarea
termenului prevazut pentru examinarea proiectului sau propunerii legislative de camera prima sesizata
proiectul sau propunerea se trimite celeilalte Camere a Parlamentului.
• votarea proiectului de lege în fiecare Cameră - Votarea intervine în fiecare Cameră după discutarea
amendamentelor, rezervelor sau declaraţiilor, după caz, ori după constatarea că, la acea iniţiativă, nu
au fost formulate asemenea propuneri
• (medierea şi concilierea) - Sistemul parlamentar bicameral implică votarea unei legi de către ambele
camere, în conţinut şi formă identice.
• semnarea legii de către preşedinţii Camerelor - Semnătura atestă respectarea procedurii de elaborare
a legilor.
• promulgarea şi publicarea legii - legea este înaintată şefului de stat pentru promulgare. Şeful statului,
preşedinte de republică, este obligat să promulge legea dacă ea a fost adoptată regulamentar.

63
Publicarea legilor este operaţiunea prin care acestea, de regulă, intră în vigoare. Legea poate să prevadă
o altă dată de intrare în vigoare, dar cu respectarea principiului neretroactivităţii legii.
• aprobarea legii prin referendum - În procedura de legiferare, unele sisteme constituţionale au
instituţionalizat referendumul. Referendumul este legislativ sau constituţional, iar fiecare la rândul
său poate fi aprobativ, abrogativ, de modificare ori de completare a actului normativ respectiv.
Explicaţia referendumului constă în aceea că, legiferarea trebuie să se desfăşoare sub controlul
permanent al poporului.
Alte reguli constituţionale privind elaborarea legii
Din Constituţie şi din regulamentele Camerelor rezultă unele situaţii, în care procedura de elaborare a legii, aşa
cum am prezentat-o, cunoaşte anumite nuanţări:
• adoptarea proiectelor de legi sau propunerile legislative cu procedură de urgenţă.
• angajarea răspunderii Guvernului - procedura se desfăşoară conform Regulamentului şedinţelor
comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
• legile adoptate în şedinţe comune.
Alte aspecte privind legea ca act juridic al Parlamentului:
Modificarea, suspendarea şi abrogarea legii - Procedurile de modificare, suspendare şi abrogare a legii trebuie
să pună în valoare supremaţia acesteia. Modificarea, suspendarea şi abrogarea legii se realizează tot printr-o lege,
adoptată la rândul său cu majoritatea prevăzută de Constituţie, conform principiului simetriei în drept.
Deosebirile dintre constituţie şi legi:
• de conţinut;
• de formă;
• de forţă juridică.
Conformitatea cu legea a celorlalte acte emise de către organele statului
Supremaţia legii fundamentează (şi se fundamentează) chiar pe principiul legalităţii, pentru că, într-o accepţiune
restrânsă, legalitatea înseamnă respectarea legii, ca act juridic al parlamentului.
• Conformitatea cu legea a tuturor actelor juridice este o consecinţă a supremaţiei legii.
• Conformitatea tuturor actelor juridice cu legea este asigurată prin o serie de garanţii (îndatorirea
constituţională de respectare a legii, controlul judecătoresc al legalităţii).

6.6.3. Regulamentele parlamentare


Potrivit principiului autonomiei regulamentare, fiecare Cameră a Parlamentului îşi adoptă câte un regulament
propriu de organizare şi funcţionare, precum şi un regulament al şedinţelor comune. Regulamentul este supus
obligaţiei de publicare, sub semnătura preşedintelui camerei, sau a ambilor preşedinţi, în cazul celui al
şedinţelor comune. Regulamentul poate face obiectul controlului de constituţionalitate.

64
Temă de reflecţie 6.7.

Care este natura juridică a Regulamentelor parlamentare ?

6.6.4. Hotărârea, ca act juridic al parlamentului


Hotărârile pot avea atât caracter normativ cât şi caracter nenormativ.
6.6.5. Moţiunile şi actele structurilor parlamentare
Moţiunile - privesc, în general, poziţia faţă de guvern în cadrul raporturilor parlament – guvern şi dreptul
parlamentului de a control activitatea guvernului. Moţiunile sunt simple (art. 111(2) – din Constituţie) şi de
cenzură (art. 112 şi 113 din Constituţie).
Actele structurilor parlamentare – acestea sunt acte ale structurilor din cadrul organizării interne a
parlamentului. În România preşedinţii Camerelor emit decizii pentru convocarea în sesiune a Camerelor sau
pentru asigurarea conducerii Camerei pe perioada lipsei preşedintelui acesteia. Cât priveşte comisiile

permanente, aşa cum am mai arătat deja, ele emit:

• avize;
• rapoarte.
Temă de reflecţie 6.8.
6.7. Răspunsuri la testele de autoevaluare
Identificaţi
Test şi explicaţi6.1.
de autoevaluare regulile constituţionale
- se vor referitoare
identifica funcțiile la moţiunea de cenzură.
parlamentului
Test de autoevaluare 6.2. - se va analiza schema respectivă privind structura parlamentului
Test de autoevaluare 6.3. - se va analiza funcționarea parlamentului
Temă de reflecţie 6.1. - se vor stabili formele și caracteristicile controlului parlamentar
Temă de reflecţie 6.2. - se va stabili rolul opoziției parlamentare
Temă de reflecţie 6.3. - se vor clasifica comisiile parlamentare
Temă de reflecţie 6.4.- se vor defini legislatura și sesiunile
Temă de reflecţie 6.5.- se vor identifica drepturile și obligațiile senatorilor și deputaților
Temă de reflecţie 6.6.- se vor stabili deosebirile dintre incompatibilități și imunități
Temă de reflecţie 6.7.- se va explica natura juridică de hotărâri a regulamentelor parlamentare
Temă de reflecţie 6.8. - se vor explica regulile referitoare la moțiunea de cenzură

65
6.8. Temă de control Unitatea 6
I. 1. Incompatibilităţile şi imunităţile parlamentarilor
2. Explicaţi actele Parlamentului după următoarea schemă:

Actele politice declaraţia


parlamentului
mesajul

apelul

juridice normative legile constituţionale

organice

ordinare

nenormative referendare

hotărârile regulamentele

moţiunile hotărârile

simple de cenzură

II. Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:

1. Controlul parlamentar în România poate fi exercitat prin una din următoarele forme:
a. control exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe prezentate parlamentului; control exercitat
prin comisiile parlamentare asupra activităţii preşedintelui României;
b. control exercitat prin întrebări şi interpelări; control exercitat prin avocatul poporului;
c. dreptul deputaţilor de a cere şi obţine informaţiile necesare de la senatori; control exercitat prin rezolvarea
petiţiilor cetăţenilor; control exercitat prin Avocatul Poporului.
2. Controlul parlamentar prezintă următoarele caracteristici:
a. este necesar, deplin, diferenţiat;
b. este politic, indirect şi supraordonat;
c. este politico-jurisdicţional, direct şi deplin.
3. Menirea constituţională a Avocatului Poporului este:
a. de a apăra drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, îndeosebi în raport cu autorităţile publice şi în special cu cele
executive;
b. de a apăra drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, îndeosebi în raport cu autorităţile judecătoreşti;
c. de a media conflictele ce pot să apară între stat şi cetăţeni.
4. Camerele parlamentului reprezintă:

66
a. organe de lucru ale parlamentului;
b. organisme colegiale, cu o compoziţie numeroasă, care lucrează şi decid numai în plenul lor;
c. grupări parlamentare, cu o compoziţie numeroasă, care lucrează şi decid numai în plenul lor.
5. Imunitatea parlamentară are drept scop:
a. înlăturarea răspunderii politice a parlamentarului;
b. punerea parlamentarului la adăpost împotriva unor urmăriri judiciare abuzive sau şicanatorii şi nu
înlăturarea răspunderii parlamentarului;
c. punerea parlamentarului la adăpost împotriva unor urmăriri judiciare abuzive sau şicanatorii pe perioada
exercitării mandatului.
6. Inexistenţa răspunderii reprezintă una dintre formele imunităţii parlamentare care:
a. cuprinde reguli speciale privind reţinerea, arestarea, percheziţionarea sau trimiterea în judecată penală, în
cazul în care deputaţii sau senatorii sunt învinuiţii de crime sau delicte;
b. pune parlamentarul la adăpost pentru tot ce priveşte activitatea legată de exercitarea mandatului său
(discursuri, opinii, vot);
c. cuprinde reguli speciale privind trimiterea în judecată civilă a parlamentarilor.
7. Clasificarea legilor române în legi de revizuire a Constituţiei, legi organice şi legi ordinare se realizează în baza a
trei criterii. Acestea sunt:
a. conţinutul actului normativ, forţa juridică a normelor sale, procedura de adoptare;
b. conţinutul actului normativ, organul competent să adopte actul normativ, forţa juridică a normelor sale;
c. organul căruia îi aparţine iniţiativa legislativă, organul competent să adopte actul normativ, procedura de
adoptare.
8. Parlamentul adoptă:
a. legi, regulamente, hotărâri;
b. legi, regulamente, ordonanţe, moţiuni, mesaje, apeluri;
c. legi, regulamente, hotărâri, declaraţii, moţiuni, mesaje, apeluri.

Răspunsuri: 1.b, 2.a, 3.a, 4.b, 5.c, 6.b, 7.a, 8.c.

6.9. Bibliografie Unitatea 6

Cărţi:
1. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 13-a, vol. II,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
2. MURARU, I., IANCU, Gh., Constituţiile române, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti,
1995;
3. DRĂGANU, T., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
4. CONSTANTINESCU, M., IORGOVAN, A., MURARU, I., TĂNĂSESCU, E.S., Constituţia
României revizuită, AllBeck, Bucureşti, 2004;
5. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Ordonanţa guvernamentală. Doctrină şi jurisprudenţă,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000;
6. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Drept parlamentar românesc, Editura Actami, Bucureşti,
1999.

67
7. DĂNIŞOR, D.C., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I. Teoria generală, Editura C. H.
Beck, Bucureşti, 2007;
8. ALEXIANU, G. Curs de drept constituţional, vol. I, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1930;
9. DRĂGANU, T., Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în România până la 1916,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991;
10. ENACHE M., Controlul parlamentar, Ed. Polirom, Iaşi, 1998;
11. IONESCU, C., Drept constituţional comparat, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
12. MURARU, I. - liber amicorum - Despre constituţie şi constituţionalism –Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2006;
13. MURARU, I. CONSTANTINESCU, M., Studii constituţionale, Editura Actami, Bucureşti, 1998;
14. TĂNĂSESCU, E.-S., (coord.), Răspunderea în dreptul constituţional, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2007;
15. TĂNĂSESCU, E.-S., DEACONU, Şt., (coord.), Perspective juridice privind instituţia
Parlamentului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
16. VARGA, A., Constituţionalitatea procesului legislativ, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;
17. VIDA, I., Procedura legislativă, Bucureşti, 1999;
18. ZLĂTESCU, V. D., Introducere în legistica formală. Tehnică legislativă, Ed. Oscar Print, Bucureşti,
1996;

Articole:
1. CONSTANTINESCU, M., ENACHE, M., Parlamentarismul raţionalizat şi stabilitatea
guvernamentală, în Dreptul nr. 7/2001;
2. CONSTANTINESCU, M., VIDA, I., Procedura de învestire a Guvernului, în Dreptul, nr. 11/2000;
3. DRĂGANU, T., Câteva consideraţii critice asupra sistemului bicameral instituit de Legea de
revizuire a Constituţiei adoptată de Camera Deputaţilor şi Senat, în Revista de Drept Public nr.
4/2003;
4. ENACHE, M., Câteva reflecţii privind funcţiile Parlamentului, în Dreptul, nr.7/1998;
5. ENACHE, M., Evoluţia funcţiei de control parlamentar în constituţiile Statului Român, în Dreptul
nr. 6/1998;
6. ENACHE, M., Parlamentul – Organ de legiferare, în Revista de Drept Public nr. 1-2/1997;
7. IONESCU, C., Actele Parlamentului, în Dreptul nr. 9/1995;
8. IONESCU, C., Analiza fundamentelor teoretice şi politice ale controlului parlamentar. Studiu de
drept comparat, în Revista de Drept Public nr. 3/2006;
9. IONESCU, C., Rolul reprezentanţei naţionale în sitemul constituţional, în Dreptul, nr. 11/1997;
10. IONESCU, C., Unele reflecţii pe marginea art. 74 din Constituţia României, republicată, în Revista
de Drept Public nr. 2/2010;
11. LASCU, I., Consideraţii referitoare la imunitatea parlamentară şi la răspunderea ministerială, în
Dreptul nr. 6/2008;
12. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Aprobarea ordonanţei de urgenţă, în Dreptul nr. 7/1998;
13. POPESCU, S, CIORA, C., PRELIPCEANU, T., Intervenţiile legislative asupra unei legi organice, în
Dreptul nr. 12/2007;
14. ŞERBAN, A., Dizolvarea Parlamentului în republicile semiprezidenţiale, în Curierul Judiciar, nr.
7/2009;
68
15. TĂNĂSESCU, E. S. - Despre aproximarea legislativă în viziunea lui Constantin C.Angelescu, în
Constantin C. Angelescu – Centenar 2005 – Simpozion comemorativ, Institutul European, colecţia
ACADEMICA, 2006, Iaşi
16. ZLĂTESCU, I. M., Rolul Parlamentului în sistemul conducerii statului, în Dreptul nr. 8/1992.

Legislație:
1. Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, republicată în
Monitorul Oficial 844 din 15 septembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare;
2. Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată în
Monitorul Oficial nr. 139 din 31 mai 2000, cu modificările şi completările ulterioare;
3. Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 84 din 24 februarie 2000, cu modificările şi completările ulterioare;
4. Legea nr. 189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni, republicată în Monitorul
Oficial al României, nr. 516 din 8 iunie 2004;
6. Regulamentul Senatului;
7. Regulamentul Camerei Deputaţilor.

69
PUTEREA EXECUTIVĂ

Unitatea de învăţare nr. 7


PUTEREA EXECUTIVĂ

CUPRINS
7.1. Identificarea marilor structuri ale executivului

7.2. Raporturile dintre legislativ şi executiv

7.2.1. Rolul legislativului în formarea executivului

7.2.2. Raporturile legislativ-executiv în legătură cu activitatea acestora

7.2.3. Compatibilitatea funcţiei legislative şi a celei executive

7.2.4. Creşterea rolului executivului

7.3. Bibliografie pentru Unitatea 7

Obiectivele unităţii de învăţare 7

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

• identificaţi marile structuri ale executivului

• stabiliţi raporturile dintre legislativ şi executiv;

• justificaţi creşterea rolului executivului.

Durata de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore

7.1. Identificarea marilor structuri ale executivului


• Activitatea autorităţilor executive (administrative) constă în organizarea executării şi executarea în concret a
legilor şi conducerea politicii naţionale, pentru care dispun de aparatul administrativ. Dreptul constituţional
interesează, în ceea ce priveşte structura executivului, doar:
• identificarea marilor structuri executive, din sistemul statal;
• raporturile constituţionale cu celelalte autorităţi.
Marile structuri ale executivului sunt:
• şeful de stat;
• guvernul;
• ministerele şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale;
• autorităţile administraţiei publice locale, la care se adaugă aparatul administrativ însărcinat să
pregătească şi să execute decizii, la nivelul fiecărei structuri executive.
Şeful de stat
Şeful de stat va fi explicat distinct, într-un alt capitol.

70
Guvernul
Terminologic există denumiri diferite pentru acesta, precum cele de cabinet, guvern, consiliu de miniştri, în
funcţie de sistemul constituţional. Guvernul are două componente:
• şeful guvernului (acolo unde există) - el există sub denumiri diferite, precum de prim – ministru,
preşedinte, în funcţie de denumirea guvernului.
• miniştri şi secretari de stat.
Ministerele şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale execută legile în domeniile lor de
activitate. Sunt denumite de domeniu sau de resort şi se subordonează guvernului.
Autorităţile administraţiei publice locale îşi desfăşoară activitatea în unităţile administrativ – teritoriale.
Ele cunosc:
• o subordonare ierarhică (pe verticală) faţă de autorităţile executive superioare;
• o subordonare pe orizontală faţă de autorităţile locale alese prin vot de către cetăţeni.

Temă de reflecţie 7.1.

Care sunt componentele Guvernului şi de câte feluri este executivul?

7.2. Raporturile dintre legislativ şi executiv

• Raporturile dintre legislativ şi executiv presupun:


• explicarea implicării legislativului în formarea şi activitatea executivului;
• compatibilitatea funcţiei parlamentare şi funcţiei executive;
• tendinţa de creştere a rolului executivului în raport cu parlamentul.

7.2.1. Rolul legislativului în formarea executivului

Desemnarea Desemnarea şefului executivului


executivului • În forma de guvernământ monarhică (ereditară) intervenţia parlamentului este rară şi doar în cazul
schimbării dinastiei.
• În republica prezidenţială şeful statului fiind ales prin vot universal şi direct, rolul parlamentului este
redus doar la solemnitatea depunerii jurământului şi preluării funcţiei.
• În republica parlamentară şeful statului este ales de parlament, iar rolul legislativului este foarte
mare.
Desemnarea şefului de guvern şi a membrilor acestuia
• Şeful guvernului este figură juridică distinctă în cadrul oricărui guvern (cu excepţia situaţiilor, în care
funcţia este exercitată nemijlocit de către şeful de stat). De regulă, şeful guvernului este desemnat pe
criterii foarte clare, iar el prezintă lista membrilor guvernului, în funcţie de regimul politic.
• În regimurile politice prezidenţiale (Brazilia, SUA, Mexic) funcţiile de şef de stat şi de şef de guvern
sunt îndeplinite de aceeaşi persoană, şeful de stat, desemnat de naţiune. Numirea miniştrilor revine
şefului de stat fără intervenţia parlamentului este realizată de către şeful de stat, cu avizul sau acordul
Senatului.
• În regimurile politice semiprezidenţiale şi în cele parlamentare sunt mai multe situaţii.

71
• Într-o primă situaţie se foloseşte formula alegerii directe a primului –ministru de către
parlamente cu o majoritate absolută. Membrii guvernului sunt desemnaţi potrivit aceleiaşi
proceduri la propunerea şefului guvernului (procedeul s-a practicat în statele din Estul
Europei).
• Într-o a doua situaţie sunt statele (Australia, India, Anglia) în care şeful partidului majoritar
al camerei populare este invitat, de către şeful de stat, să formeze guvernul, ca rezultat al
votului din alegeri. Membrii guvernului, la propunerea primului – ministru, sunt numiţi de
şeful statului, după care va obţine învestitura din partea parlamentului.
• Într-o a treia situaţia sunt statele, în care obţinerea unei majorităţi parlamentare este dificilă
(Belgia, Italia). Şeful statului însărcinează cu formarea guvernului un membru al
parlamentului considerat a avea şanse reale în obţinerea învestiturii parlamentare. Membrii
guvernului sunt aleşi de partidul lor şi numiţi de şeful statului. Propunerile sunt dinainte
negociate şi acceptate.
• Într-o a patra situaţie sunt statele în care parlamentul are un rol redus în desemnarea şefului
guvernului (Monaco, Tailanda, Zambia).
• Şeful statului desemnează primul ministru, după unele consultări şi apoi el îl numeşte prin decret, care
nu mai este supus nici unei aprobări din partea parlamentului. .Tot şeful statului, după consultări,
cheamă în guvern membri ai parlamentului şi alte personalităţi.

7.2.2. Raporturile legislativ – executiv în legătură cu activitatea acestora

• Rolul autorităţilor executive este de a lua decizii, de a realiza programe, dea angaja şi realiza negocieri, de a
recompensa pe cei devotaţi, de a sancţiona încălcările, de a reglementa afacerile şi problemele curente, ceea ce
nu poate face o adunare parlamentară. Autorităţile executive sunt înarmate din punctul de vedere tehnic
(oameni de decizie, ierarhizaţi), din punctul de vedere politic (membrii executivului sunt lideri ai partidului
majoritar), din punctul de vedere instituţional (dispune de mijloacele necesare executării legilor) faţă de
parlament. Rezultă un raport favorabil executivului faţă de parlament. Partidul învingător în alegeri are
posibilitatea de a-şi impune opţiunea sa politică atât prin parlament cât şi prin guvern.
• Intervenţia legislativului în activitatea executivului se realizează prin:
Intervenţia
• stabilirea legilor, pe care executivul trebuie să le pună în executare;
legislativului în
activitatea • aprobarea programului executivului (a se vedea pentru România, art. 102 din Constituţie);
executivului
• aprobarea delegării legislative (a se vedea pentru România art. 114 din Constituţie);
• controlarea activităţii guvernului. Se realizează astfel controlul parlamentar, care pierde din
semnificaţii dacă guvernului îi corespunde o majoritate confortabilă în parlament. În statele cu
instabilitate politică guvernul nu deţine o astfel de majoritate parlamentară fidelă, iar ameninţarea
controlului este reală, dar datorită deciziilor luate de statele majore ale partidelor politice şi a altor
cauze.
• Intervenţia executivului în activitatea legislativului
Intervenţia O astfel de intervenţie este conformă conţinutului teoriei separaţiei / echilibrului şi a controlului reciproc al
executivului în
activitatea puterilor în stat. Intervenţia se manifestă prin:
legislativului • iniţiativa legislativă;
• promulgarea legilor;

72
• referendum.

7.2.3. Compatibilitatea funcţiei parlamentare şi funcţiei executive

• În unele sisteme constituţionale exercitarea unei demnităţi de ministru este incompatibilă cu exerciţiul
unui mandat în parlament (SUA, Franţa). Dacă un parlamentar doreşte să accepte ocuparea unui post de ministru
trebuie să demisioneze din parlament. Un alt sistem permite cumularea celor două funcţii (mandate). Într-un al
treilea sistem miniştrii nu sunt obligaţi să fie şi parlamentari, dar cu toate acestea ei trebuie să îndeplinească
condiţiile de eligibilitate (Liechtenstein).
• În România, potrivit Constituţiei, funcţia de membru al guvernului este compatibilă cu cea de parlamentar.
Argumente pentru compatibilitate:
• o identitate de atitudini ale majorităţii parlamentare şi guvernului;
• majoritatea parlamentară şi guvernul au aceeaşi sursă a legitimităţii şi afinităţii şi anume a majoritatea
electoratului,
• se înlătură conflictele constituţionale între puteri;
• permite cunoaşterea directă a problemelor legislative şi executive (operativitate şi eficienţă).
Argumente contra compatibilităţii:
• compatibilitatea este contrară separaţiei puterilor în stat, chiar în interpretarea sa suplă;
• ea ar fi o cale de concentrare a puterii în mâna executivului;
• face ineficient controlul parlamentar.

7.2.4. Creşterea rolului executivului

• Tendinţa de creştere a rolului executivului, ceea ce se explică prin rolul hotărâtor al partidelor politice în
crearea celor mai importante instituţii statale. Guvernului “element motor şi dinamic al întregului sistem politic”
(Pierre Pactet) i s-a rezervat posibilitatea luării marilor decizii politice, care se traduc prin măsurile executive,
legiuitorul rezervându-şi rolul de reflecţie şi de control al guvernului. Creşterea rolului guvernului este deja
instituţionalizată după cum urmează:
• şeful de stat este ales prin vot universal (SUA, Franţa, România). Aceasta legitimează o poziţie statală
egală cu a parlamentului;
• şeful guvernului este numit de către şeful statului;
• datorită legislaţiei delegate (Franţa, România).

Temă de reflecţie 7.2.

Explicaţi pe scurt rolul legislativului în formarea şi activitatea executivului.

Test de autoevaluare 7.1.

Executivul poate interveni în activitatea legislativului ? Comentaţi.

73
Test de autoevaluare

I. 1. Cum poate interveni legislativul în legătură cu formarea executivului?


2. Comentaţi următoarea schemă:

Marile structuri ale Şeful statului


executivului Şeful
guvernului
Guvernul Componenţa

Miniştrii şi
secretari de
stat

Structura Monist

Ministerele şi celelalte
autorităţi ale Dualist
administraţiei publice
centrale

Autorităţile
administraţiei publice
locale

II. Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:

1. Activitatea autorităţilor executive (administrative) constă în:


a. punerea în executare a legilor adoptate de Parlament;
b. organizarea executării şi executarea în concret a legilor, conducerea politicii naţionale pentru care dispun de
un aparat administrativ;
c. activitatea de apărare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, îndeosebi în raport cu autorităţile publice şi în
special cu cele executive.
2. Structurile executivului sunt:
a. şeful de stat; guvernul; ministerele şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale;
b. şeful de stat; guvernul; ministerele şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale; autorităţile
administraţiei publice locale, la care se adaugă aparatul administrativ însărcinat să pregătească şi să execute
decizii, la nivelul fiecărei structuri executive;
c. prim ministru; guvernul; ministerele şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale; autorităţile
administraţiei publice locale, la care se adaugă aparatul administrativ însărcinat să pregătească şi să execute
decizii, la nivelul fiecărei structuri executive.
3. Intervenţia legislativului în activitatea executivului se realizează prin:
a. iniţiativa legislativă; promulgarea legilor; referendum;
b. stabilirea legilor pe care puterea executivă trebuie să le pună în executare; numirea primului ministru;
controlarea activităţii guvernului;
c. stabilirea legilor pe care puterea executivă trebuie să le pună în executare; aprobarea programului

74
executivului; aprobarea delegării legislative; controlarea activităţii guvernului.
4. În România funcţia de membru al guvernului:
a. este compatibilă cu cea de parlamentar;
b. nu este compatibilă cu nici o altă funcţie publică sau privată;
c. este compatibilă cu funcţia de parlamentar şi cadru didactic universitar.
5. Pentru aprobarea programului şi listei Guvernului este necesar votul:
a. majorităţii deputaţilor şi senatorilor;
b. a 2/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor;
c. majorităţii membrilor prezenţi în şedinţa comună a celor două camere.
6. Desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru se face de către:
a. Preşedintele Senatului;
b. Preşedintele partidului care a câştigat alegerile;
c. Preşedintele României.
7. Primul-ministru interimar este numit de :
a. Preşedintele României, dacă primul ministru se află în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile;
b. Preşedintele Senatului dacă primul-ministru demisionează;
c. Preşedintele Camerei Deputaţilor, dacă primul ministru este revocat.

Răspunsuri
I. 1. se vor identifica modalităţile de intervenţie a legislativului în formarea executivului
2. se va analiza schema privind marile structuri ale executivului
II. 1. a, 2. a, 3. c, 4. c, 5. a, 6. c, 7. a.

7.3. Bibliografie pentru Unitatea 7

Cărţi:
1. ALEXIANU, G., Răspunderea puterii publice, Editura ziarului „Adevărul” S.A., Bucureşti, 1926;
2. APOSTOL TOFAN D., Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, Editura
All Beck, Bucureşti, 1999;
3. APOSTOL TOFAN, D., Instituţii administrative europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
4. BENTOIU, A., Responsabilitatea ministerială, Bucureşti, 1935;
5. BLONDEL, J., Guvernarea comparată (trad. de T. Moldovanu), Iaşi, Editura Institutul European,
2009;
6. CARP, R., Responsabilitatea ministerială, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;
7. CĂLINOIU, C., DUCULESCU, V., Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţie revăzută şi
completată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005;
8. CONSTANTINESCU, M., IORGOVAN, A., MURARU, I., TĂNĂSESCU, E.S., Constituţia
României revizuită, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
9. DĂNIŞOR, D. C., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I. Teoria generală, Editura C. H.
Beck, Bucureşti, 2007;
10. DELEANU, I. Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
11. DISSESCU, C. G., Dreptul constituţional, Editura Librăriei Socec, Bucureşti, 1900;

75
12. DRĂGANU, T., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol. I, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1998;
13. IONESCU, C. Drept constituţional şi instituţii politice, Editura All Beck, Ediţia 2, Bucureşti, 2004;
14. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Drept parlamentar românesc, Editura Actami, Bucureşti,
1999.
15. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Ordonanţa guvernamentală. Doctrină şi jurisprudenţă,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000;
16. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., (coordonatori), Constituţia României-comentariu pe articole,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
17. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 13-a, vol. 2,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
18. SELEJAN-GUŢAN, B., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 2-a, revăzută şi adăugită,
Editura Hamangiu, 2008;
19. TEODORESCU, A., Delegaţiunea de putere, 1942;
20. VIDA, I., Puterea executivă şi administraţia publică, Editura R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti,
1994.

Articole:
1. ANGHEL, I. M., Practică recentă din România în domeniul ratificării/aderării la tratate
internaţionale prin Ordonanţă de urgenţă a Guvernului, în Dreptul, nr. 11/2006;
2. APOSTOL – TOFAN, D., Angajarea răspunderii Guvernului, în Revista de drept public nr. 1/2003;
3. APOSTOL, D., Despre natura juridică şi regimul juridic aplicabil ordonanţelor Guvernului, în
Revista de Drept Public nr. 1/1995;
4. APOSTOL-TOFAN, D., Consideraţii în legătură cu regimul juridic aplicabil ordonanţelor
Guvernului, în Dreptul, nr. 4/1998;
5. APOSTOL-TOFAN, D., Interpretarea unor dispoziţii constituţionale privind Guvernul şi
administraţia ministerială, în Revista de Drept Public nr. 1/1997;
6. APOSTOL-TOFAN, D., Neconstituţionalitatea Guvernului în exerciţiu, în Curierul Judiciar nr.
2/2009;
7. APOSTOL-TOFAN, D., Remanierea guvernamentală între neconstituţionalitate şi nelegalitate.
Trecerea de la un Guvern aşa-zis „interimar” la un Guvern demisionar, în Curierul Judiciar, nr.
10/2009;
8. APOSTOL-TOFAN, D., Un punct de vedere în legătură cu noua reglementare privind organizarea
şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, în Revista de Drept Public nr. 2/2001;
9. BASARAB ŞINC, A., Consideraţii privind practica delegării legislative, în Dreptul nr. 4/1994;
10. CÂRSTEA, V., Condiţiile stabilite de art. 115 alin. (4) din Constituţie pentru adoptarea
ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului în Revista de Drept Public, nr. 1/2005;
11. CIUNCAN, D. Răspunderea penală a parlamentarilor şi membrilor Guvernului, în Dreptul nr.
1/1995;
12. CONSTANTINESCU, M., Conţinutul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului, în Dreptul nr. 8/1998;
13. CONSTANTINESCU, M., Natura juridică a ordonanţei de urgenţă, în Dreptul, nr. 7/1998;
14. DEACONU, Şt., Răspunderea penală a membrilor Guvernului, în Răspunderea în dreptul
constituţional, coord. E. – S. Tănăsescu, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007;
76
15. DELEANU, I., Delegarea legislativă – Ordonanţele de urgenţă ale guvernului, în Dreptul nr.
9/2000;
16. DRĂGANU, T., Responsabilitatea penală a miniştrilor în lumina Constituţiei din 1991, Analele
Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”, seria Drept, Bucureşti, 1997;
17. DUMITRESCU, C., Delegarea legislativă – între exigenţele constituţionale şi exerciţiul
parlamentar, în Revista de Drept Public nr. 1/2007;
18. IORGOVAN A., APOSTOL TOFAN D., Delegarea legislativă în România. Analiză comparativă în
raport cu statele occidentale, în Revista de Drept Public nr. 1/2001;
19. LASCU, I., Consideraţii referitoare la imunitatea parlamentară şi la răspunderea ministerială, în
Dreptul nr. 6/2008;
20. MURARU, I. CONSTANTINESCU, M., Delegarea legislativă, în Studii constituţionale, Editura
Actami, Bucureşti, 1995;
21. POPESCU, C.-L., Domeniile de reglementare care nu pot face obiectul Ordonanţelor de urgenţă
ale Guvernului, în Dreptul nr. 4/2006;
22. POPESCU, C.-L., Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia delegării legislative privind
ratificarea tratatelor internaţionale, în Dreptul, nr. 1/1999;
23. SELEJAN-GUŢAN, B., Răspunderea penală a membrilor Guvernului între politică şi Constituţie,
în Acta Universitatis Lucian Blaga, seria Iurisprudentia, nr. 1/2008;
24. VIDA, I. Delegarea legislativă, în Revista Studii de Drept românesc, nr. 3-4/1999.

77
INSTITUŢIA ŞEFULUI DE STAT

Unitatea de învăţare 8
INSTITUŢIA ŞEFULUI DE STAT

CUPRINS
8.1. Consideraţii generale
8.2. Evoluţia instituţiei şefului de stat în România
8.3. Rolul, funcţiile i atribuţiile şefului de stat în alte sisteme constituţionale
8.4. Rolul, funcţiile şi atribuţiile Preşedintelui României
8.5. Desemnarea Şefului de stat
8.6. Durata mandatului Şefului de stat. Numărul mandatelor
8.7. Răspunderea Şefului de stat
8.8. Actele Şefului de stat
8.9. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare
8.10. Bibliografie Unitatea 8

Obiectivele unităţii de învăţare ale Unităţii 8

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:


• identificaţi funcţiile Şefului de stat;
• stabiliţi modurile de desemnare a Şefului de stat;
• analizaţi răspunderea Şefului de stat;
• cunoaşteţi actele Şefului de stat.

Durata de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore

8.1. Consideraţii generale


• Explicarea instituţiei şefului de stat trebuie realizată în funcţie de structura executivului şi de locul şefului
de stat în acest executiv. Acest loc exprimă şi relaţia popor, parlament, şef de stat. Am arătat deja că în unele
state executivul este format dintr-un organ statal unic, adeseori un preşedinte, care-şi legitimează
împuternicirile pe votul universal. Suntem evident în regimurile prezidenţiale pure, în care preşedintele dispune
de o echipă care-l ajută în atribuţiile sale de guvernare, dar membrii acestei echipe sunt de fapt funcţionari şi nu
guvernanţi.
• Într-un al doilea grup de state puterea executivă este realizată de două organe de stat - şef de stat şi guvern.
Acest sistem este legat de dezvoltarea regimului parlamentar în Anglia. El a rezultat din slăbirea progresivă a
coroanei şi din creşterea corelativă a puterii miniştrilor care nu erau la origine decât simpli auxiliari ai
monarhului. Alături de şeful de stat, care personifică naţiunea, a apărut cabinetul, mai exact spus un grup de
funcţionari cu misiunea de a asigura concret gestiunea afacerilor publice. Această structură a puterii executive,
devenită deseori dualistă, se regăseşte în multe ţări considerate a avea un “regim de cabinet”. Evoluţia

78
cabinetului este definitivă acolo şi atunci când, unul dintre membrii acestuia ocupă o poziţie juridică superioară
şi când alături de şeful de stat există şi un şef de guvern (prim-ministru, preşedinte).
• În unele ţări, funcţia de şef de stat a fost îndeplinită de organe colegiale, denumite prezidii, consilii de stat,
consilii prezidenţiale. Asemenea organisme au existat în România (l947-l974) în alte ţări foste socialiste
(Bulgaria, Ungaria, Polonia). Pentru ţara noastră vom da explicaţiile cuvenite. Pentru celelalte state vom observa
că, fundamentate pe unicitatea puterii, organismele menţionate erau considerate organe ale puterii de stat şi nu
organe executive.
• În fine, un exemplu de regim colegial, considerat unic, este regimul elveţian.

8.2.Evoluţia instituţiei Şefului de stat în România

În istoria statală românească au existat trei categorii de şef de stat:


• domn (specific ţării noastre);
• rege;
Categorii de • preşedinte.
Şef de stat
Într-o anumită perioadă de timp (1948 – 1974) această demnitate a avut caracter colegial. Domnul a fost
considerat şef de stat sub imperiul constituţiilor de la 1864 şi 1866 (până în anul 1884). Regele a fost şeful
statului român sub imperiul constituţiilor de la 1866 (după anul 1884), 1923 şi 1938, până la 30 decembrie 1947.
În baza Legii nr. 363/1947 se instaurează un şef de stat colegial. Constituţia din 1948, încredinţează funcţia de
şef de stat unui alt organ colegial, Prezidiului Marii Adunări Naţionale, menţinut şi de Constituţia din 1952. În
anul 1974 s-a creat funcţia de preşedinte de republică, îndeplinită de o singură persoană. După revoluţia din
decembrie 1989, prin Decretul – Lege nr. 2/1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului
Frontului Salvării Naţionale se creează funcţia de preşedinte al consiliului. Decretul – Lege încredinţează
atribuţiile de şef de stat preşedintele consiliului. Prin Decretul – Lege nr. 92/1990 privind alegerea parlamentului
şi a Preşedintelui României, funcţia de şef de stat este încredinţată Preşedintelui României, ales prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Această soluţie este consacrată şi prin Constituţia actuală a
României.

8.3. Rolul, funcţiile şi atribuţiile Şefului de stat în alte sisteme constituţionale

Atribuţiile şefului de stat (împuternicirile) depind de structura, funcţiile şi raporturile dintre puterile publice,
garanţiile constituţionale, durata mandatului organelor reprezentative, modul de desemnare a şefului de stat
(ereditar, alegere), responsabilitatea acestuia (Ioan Muraru).
Atribuţiile şefului de stat ar putea fi următoarele:
• reprezentarea statului;
• semnarea tratatelor;
• aprobarea unor acte normative elaborate de anumite organe de stat;
Atribuţiile • semnarea legilor şi a altor acte în vederea publicării;
Şefului de stat
• prezidarea şedinţelor unor organe de stat;
• acordarea unor calităţi şi titluri;
• numiri în funcţii superioare;

79
• acordarea graţierii (de regulă individuală);
• proclamarea stării de asediu sau de urgenţă;
• primirea scrisorilor de acreditare etc.
Această enumerare nu este limitativă, ea fiind deosebit de utilă şi pentru stabilirea domeniilor în care şeful de stat
intervine prin acte juridice cu caracter normativ sau individual.

8.4. Rolul, funcţiile şi atribuţiile Preşedintelui României

Atribuţiile Preşedintelui Atribuţii privind legiferarea


României
Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor
publice

Atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării,


numirea sau revocarea unor autorităţi publice

Atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii


publice

Atribuţii în domeniul politicii externe

Alte atribuţii

8.5. Desemnarea Şefului de stat


Moduri de Desemnarea şefului de stat se face în funcţie de forma de guvernământ şi este legată de funcţiile şi
desemnare a
raporturilor şefului statului cu celelalte autorităţi publice. Există patru moduri de desemnare a şefului de
Şefului de stat
stat:
• pe cale ereditară;
• prin alegere de către parlament;
• prin alegere de către un colegiu electoral;
• prin alegere prin vot universal.

Temă de reflecţie 8.1.

Care sunt modalităţile de desemnare a şefului de stat?

8.6. Durata mandatului Şefului de stat. Numărul mandatelor.

• În formele de guvernământ monarhice “mandatul” este pe viaţă. În celelalte forme de guvernământ,


mandatul şefului de stat este limitat. De regulă aceeaşi persoană poate ocupa funcţia de şef de stat pentru cel
mult două mandate.
• Investirea unei persoane cu calitatea de şef de stat presupune depunerea jurământului.

80
Temă de reflecţie 8.2.
Explicaţi pe scurt rolul, funcţiile şi atribuţiile preşedintelui în România.

8.7. Răspunderea Şefului de stat

• Răspunderea şefului statului nu este cunoscută în formele de guvernământ monarhice, datorită, în primul
rând procedurii de contrasemnare a actelor normative (art. 87 din Constituţia română din 1923 şi art. 44 din
Constituţia română din 1938). În formele de guvernământ republicane, şeful statului nu este în afara
Răspunderea
Şefului de stat responsabilităţii, chiar în condiţiile existenţei contrasemnăturii, răspunderea putându-se angaja pentru alte
motive.
• Imunitatea. Şefii de stat se bucură de imunitate în condiţiile prevăzute de constituţii.
• În România Preşedintele se bucură de inexistenţa răspunderii şi de inviolabilitate. Răspunderea Preşedintelui
României este:
• politică - se angajează pentru fapte grave, prin care se încalcă Constituţia; aparţine şi Preşedintelui
interimar; daca propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, demiterea Preşedintelui României
se poate decide numai de către un referendum şi care se organizează în cel mult 30 de zile.
• juridică – este penală si civilă (se angajează în aceleaşi condiţii ca pentru orice cetăţean al României).

Temă de reflecţie 8.3.

Un şef de stat, preşedinte, poate fi făcut răspunzător ? Dacă da, în ce condiţii?

8.8. Actele Şefului de stat

Actele prin care şeful statului îşi exercită atribuţiile sunt denumite decrete. Ele pot fi cu caracter normativ sau
caracter individual. Decretele trebuie contrasemnate, cel care contrasemnează luându-şi răspunderea
îndeplinirii prevederilor acelui act contrasemnat. Contrasemnarea este o condiţie de valabilitate a actului.
Constituţia României prevede reguli referitoare la contrasemnătură în art. 99(2).

Test de autoevaluare 8.1.

Dezbateţi pe scurt rolul Preşedintelui de mediator între puterile statului. Exemplificaţi situaţii în care
Preşedintele şi-a exercitat funcţia de mediator între puterile statului.

8.9. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare

Test de autoevaluare 8.1. – se vor dezbate şi exemplifica situaţiile în care Preşedintele are funcţia
de mediator.
Temă de reflecţie 8.1. – se vor identifica modalităţile de desemnare a Şefului de stat
Temă de reflecţie 8.2. – se vor explica pe scurt rolul, funcţiile şi atribuţiile Şefului de stat

81
Temă de reflecţie 8.3. – se vor stabili condiţiile în care un Preşedinte poate răspunde

Test de autoevaluare
I. 1. Stabiliţi modalităţile de desemnare a Şefului de stat
2. Analizaţi funcţiile Şefului de stat după următoarea schemă:

II. Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:

1. În istoria statală românească au existat următoarele categorii de şef de stat:


a. domnitor şi preşedinte;
b. domn, rege şi preşedinte;
c. domn, principe, rege şi preşedinte.
2. Preşedintele României are următoarele atribuţii :
a. reprezentarea statului; semnarea tratatelor; aprobarea unor acte normative elaborate de anumite organe
de stat;
b. atribuţii privind legiferarea; atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice; atribuţii
privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi publice; atribuţii în
domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice; atribuţii în domeniul politicii externe;
c. de reprezentare; de apărare; de ordin ceremonial; de arbitraj.
3. Rezultatul alegerilor pentru funcţia de preşedinte este validat de:
a. Curtea de Conturi;
b. Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună;
c. Curtea Constituţională.

82
4. Durata mandatului de preşedinte în România este de :
a. de 5 ani, cu posibilitatea de prelungire, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă;
b. pe parcursul a două mandate de 5 ani;
c. cel mult 8 ani, cu posibilitate de prelungire prin lege organică în caz de război sau catastrofă.
5. Preşedintele poate emite următoarele acte:
a. ordonanţe preşedinţiale;
b. decrete cu caracter normativ sau individual;
c. hotărâri de aplicare a legilor.
6. Răspunderea penală a Preşedintelui României intervine:
a. pentru crima de înaltă trădare;
b. pentru crima de genocid;
c. pentru crime de război.

Răspunsuri:
I. 1. se va identifica modalităţile de desemnare a Şefului de stat
2. se va analiza schema privind atribuţiile Şefului de stat
II. 1.c , 2. b3. c, 4. b, 5. b, 6. a.

8.10. Bibliografie Unitatea 8

Cărţi:
1. APOSTOL TOFAN, D., Instituţii administrative europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
2. CĂLINOIU, C., DUCULESCU, V., Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţie revăzută şi
completată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005;
3. CONSTANTINESCU, M., IORGOVAN, A., MURARU, I., TĂNĂSESCU, E.S., Constituţia României
revizuită, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
4. DĂNIŞOR, D. C., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I. Teoria generală, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2007;
5. DELEANU, I. Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
6. DISSESCU, C. G., Dreptul constituţional, Editura Librăriei Socec, Bucureşti, 1900;
7. DRĂGANU, T., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol. I, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1998;
8. IONESCU, C. Drept constituţional şi instituţii politice, Editura All Beck, Ediţia 2, Bucureşti, 2004;
9. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., (coordonatori), Constituţia României-comentariu pe articole,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
10. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 13-a, vol. 2, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
11. SELEJAN-GUŢAN, B., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 2-a, revăzută şi adăugită, Editura
Hamangiu, 2008;
12. VIDA, I., Puterea executivă şi administraţia publică, Editura R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1994.

83
Articole:
1. APOSTOL-TOFAN, D., Răspunderea preşedintelui de republică în unele state europene cu privire
specială asupra regimului constituţional românesc, în Analele Universităţii Bucureşti, seria Drept,
nr. III-IV/2008;
2. CARP, R., Reflecţii pe marginea statutului juridic al decretelor emise de Preşedintele României, în
Revista de drept public nr. 4/2004;
3. COMAN – KUND, Fl., Scurtă privire introspectivă asupra „puterii executive” a Uniunii
Europene. Consiliul, Comisia şi agenţiile executive comunitare, în Analele Universităţii Bucureşti,
seria Drept, nr. I-II/2008;
4. CONSTANTINESCU, M., VIDA, I. Promulgarea legii, în Dreptul, nr. 6/2000;
5. DEACONU, Şt., Preşedintele României şi raporturile sale constituţionale cu Parlamentul, în
Dreptul, nr. 3/2009;
6. DIMA, B., Raporturile dintre şeful statului şi primul-ministru în România. O abordare
comparativă, în Revista de drept public nr. 3/2006;
7. DUCULESCU, V., Instituţia şefului de stat şi răspunderea Preşedintelui în România, în Revista de
drept public nr. 2/2009;
8. GUŢAN, M., Convenţia de la Paris din 1858 şi debuturile executivului modern în România, în
Acta Universitatis Lucian Blaga din 2004;
9. IONESCU, C. Rolul şi funcţiile Preşedintelui României în sistemul constituţional românesc, în
Dreptul, nr. 11/1996;
10. IORGOVAN, A, Regimul juridic al decretelor prezidenţiale şi al răspunderii Preşedintelui
României pentru emiterea acestora, în Revista de drept public nr. 1/2005;
11. MURARU, I. Interpretarea dispoziţiilor constituţionale privind răspunderea şefului de stat în
România, în Răspunderea în dreptul constituţional, (Coord. S. -E. Tănăsescu) Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2007;
12. TOMESCU, C., Raporturile dintre şeful statului şi primul ministru în ţările Uniunii Europene, în
Revista de drept public nr. 3/2009;

84
AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ

Unitatea de învăţare 9
AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ

CUPRINS
9.1. Consideraţii generale şi terminologie
9.2. Specificul activităţii jurisdicţionale
9.3. Principiile constituţionale de realizare a justiţiei
9.4. Organele judecătoreşti
9.5. Raporturile cu legislativul şi executivul
9.6. Bibliografie Unitatea 9

Obiectivele unităţii de învăţare ale Unităţii 8

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:


• identificaţi principiile constituţionale de realizare a justiţiei;
• stabiliţi care sunt organele judecătoreşti;
• analizaţi raporturile autorităţii judecătoreşti cu celelalte puteri.

Durata de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore

9.1. Consideraţii generale şi terminologie

• Denumirea de autoritate judecătorească evocă foarte clar justiţia, ca funcţie (activitate) şi ca


sistem. Prin justiţie tradiţional se înţelege:
a. sistemul organelor judecătoreşti;
b. activitatea de soluţionare a proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de muncă
Semnificaţia etc.
termenului
justiţie • În timp, faţă de sensul tradiţional, justiţia şi-a îmbogăţit conţinutul în sensul efectuării controlului
asupra modului cum guvernanţii acţionează în limitele constituţiei şi dreptului, adică în realizarea
principiului legalităţii. Statul de drept a devenit de neconceput fără justiţie. Funcţiile justiţiei au fost şi
sunt încredinţate unor autorităţi distincte, investite cu puteri statale care-i dau eficienţă şi care trebuie să
fie independente şi imparţiale, instanţele judecătoreşti. S-au dezvoltat şi activităţi înfăptuite şi de alte
organisme decât instanţele judecătoreşti care presupun folosirea aceleaşi proceduri judecătoreşti.
Pentru a lega aceste activităţi cu justiţia se utilizează (în legislaţie şi doctrină) denumirea de activitate
jurisdicţională, care cuprinde atât aceste activităţi cât şi justiţia.Justiţia rămâne însă partea

85
substanţială a activităţii jurisdicţionale. Este necesară individualizarea justiţiei, faţă de restul
activităţii jurisdicţionale (care împrumută trăsăturile şi principiile justiţiei).
• Ansamblul judecăţilor (hotărârilor judecătorilor) formează jurisprudenţa, care limpezeşte textele
obscure. Întrebarea este până unde poate merge jurisprudenţa în interpretarea textelor obscure ale legii.
Rolul justiţiei este de a aplica dreptul şi nu de a crea drept. În urma judecăţii se dau hotărâri, în care
se stabilesc drepturi şi obligaţii pentru subiectele de drept (participanţi în proces), se aplică sancţiuni, se
stabilesc despăgubiri, se dau ordine de executare atât părţilor în proces, cât şi autorităţilor publice.
Hotărârile judecătoreşti trebuie să fie respectate şi executate de către cetăţeni şi autorităţile publice.

Temă de reflecţie 9.1.

Prezentaţi raportul dintre justiţie şi activitatea jurisdicţională.

Temă de reflecţie 9.2.


Care este rolul jurisprudenţei în acoperirea lacunelor legii ?

9.2. Specificul activităţii jurisdicţionale

• Justiţia (în general activitatea jurisdicţională) este o activitate de rezolvare a litigiilor, în litera şi
spiritul constituţiei, legilor, obiceiului, convenţiilor şi contractelor. Judecătorul care înfăptuieşte justiţia
caută să afle adevărul, în procesul respectiv, pentru a identifica exact încălcarea legii, victimele,
cauzalitatea, răspunderea şi responsabilii.

9.3. Principiile constituţionale de realizare a justiţiei

Principiul legalităţii - Acest principiu este de esenţa statului de drept şi cuprinde două aspecte:
legalitatea instanţelor judecătoreşti şi legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor.
Garanţii ale independenţei judecătorilor sunt:
Principiile
• condiţiile de recrutare;
realizării
justiţiei • inamovibilitatea;
• avansarea;
• controlul activităţii judecătorilor.

86
Principiile constituționale de realizare a justiției sunt următoarele:

Temă de reflecţie 9.3.

Care sunt garanţiile independenţei judecătorilor?

9.4. Organele judecătoreşti

Organele judecătoreşti sunt:


• instanţele judecătoreşti
• Ministerul public, care cuprinde procurorii, organizaţi în parchete şi care în mod generic
intră în categoria magistraţilor;
• Consiliul Superior al Magistraturii, care este autoritatea creată în vederea exercitării a
două funcţii, prevăzute de Constituţie.
Sistemul instanţelor judecătoreşti este format în general din:
• judecătorii;
• tribunale;
• curţi de apel;
• curţi supreme etc.
Organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti sunt stabilite prin lege.

9.5. Raporturile cu legislativul şi executivul

87
Raporturile autorităţii jurisdicţionale cu Parlamentul:
• organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se realizează numai potrivit legii, prin
care se stabileşte competenţa şi procedura potrivit căreia îşi desfăşoară activitatea;
• prin lege se stabilesc infracţiunile şi pedepsele.
• În unele state autoritatea judecătorească (justiţia) poate interveni în activitatea legislativă
prin controlul constituţionalităţii legilor.
Raporturile autorităţii judecătoreşti cu executivul:
• numirea şi avansarea magistraţilor aparţine executivului (şefului de stat, ministrului
justiţiei etc.), prin proceduri care să pună în evidenţă numai competenţa profesională a
celor în cauză;
• controlul legalităţii actelor administrative de către justiţie.

Temă de reflecţie 9.4.

Autoritatea judecătorească se poate implica în activitatea legislativului şi executivului, dacă da, cum?

Test de autoevaluare

I. 1. Parlamentul poate avea atribuţii jurisdicţionale?


25. Comentaţi schema următoare:

88
II. Răspundeți la următoarele întrebări-grilă:

1. Principiul legalităţii:
a. este de esenţa statului de drept şi cuprinde două aspecte: legalitatea instanţelor judecătoreşti şi
legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor;
b. nu excede justiţiei, având aplicare în principal în domeniul civil;
c. nu excede justiţiei, având aplicare în principal în domeniul penal.
2. Considerarea unei persoane nevinovate atât timp cât nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă de
condamnare reprezintă conţinutul:
a. principiul dreptului la apărare;
b. principiul justiţiei unice şi egale pentru toţi;
c. principiul prezumţiei de nevinovăţie.
3. Principiul independenţei judecătorului şi supunerea lui numai legii presupune că:
a. judecătorul se supune numai legii şi conştiinţei sale;
b. judecătorul se supune numai legii şi soluţiilor date în procesele anterioare;
c. judecătorul se supune numai legii şi ordinelor date de ministrul justiţiei.
4. Inamovibilitatea constă în :
a. recrutarea judecătorilor numai pe bază de concurs;
b. recrutarea judecătorilor prin numire de către ministrul de justiţie;
c. judecătorul nu poate fi nici revocat, nici retrogradat, nici transferat pe un post echivalent, nici avansat
fără consimţământul său.
5. Controlul hotărârilor judecătoreşti trebuie efectuat în următoarele condiţii:
a. numai de către Înalta Curte de Casatie si Justiţie şi numai după proceduri jurisdicţionale;
b. numai de către instanţe judecătoreşti şi numai după proceduri jurisdicţionale;
c. numai de către ministrul justiţiei în conformitate cu prevederile exprese ale legii.
6. Organele judecătoreşti reglementate de Constituţia României sunt:
a. Înalta Curte de Casatie si Justiţie şi celelalte instanţe prevăzute de lege;
b. instanţele judecătoreşti şi parchetele;
c. instanţele judecătoreşti; Ministerul public care cuprinde procurorii, în parchete, care în mod generic
intră în categoria magistraţilor; Consiliul Superior al Magistraturii.
7. Între autoritatea jurisdicţională şi Parlament se stabileşte următoarea relaţie:
a. numirea şi avansarea magistraţilor aparţine parlamentului, prin proceduri care să pună în evidenţă
numai competenţa profesională a celor în cauză; controlul legalităţii actelor parlamentului de către
justiţie;
b. organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se realizează numai potrivit legii, prin care se
stabileşte competenţa şi procedura potrivit căreia îşi desfăşoară activitatea; prin lege se stabilesc
infracţiunile şi pedepsele;
c. prin lege se stabilesc infracţiunile şi pedepsele; controlul legalităţii actelor parlamentului de către
justiţie.

89
Răspunsuri: I. 1. – se va stabili dacă Parlamentul are atribuții jurisdicționale
2. se va analiza schema

II.1.a , 2.c, 3.a, 4.c, 5.b, 6.a, 7b.

9.6. Bibliografie Unitatea 9

Cărţi:
1. ALEXANDRU, I., Ministerul Public, între executiv şi justiţie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2002;
2. APOSTOL TOFAN D., Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice,
Editura All Beck, Bucureşti, 1999;
3. CIOBANU, V., Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, volumul I, Teoria generală,
Editura Naţional, Bucureşti, 1996;
4. DELEANU, I., Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în dreptul
comparat, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006;
5. DRĂGANU, T., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1998;
6. LEŞ, I., Instituţii judiciare contemporane, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
7. LEŞ, I., Organizarea sistemului judiciar în dreptul comparat, Ed. ALL BECK, Bucureşti,
2005;
8. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., TĂNĂSESCU, S., ENACHE, M., IANCU G., –
Interpretarea Constituţiei. Doctrină şi practică, Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
9. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S. (coord.), Constituţia României-comentariu pe articole,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
10. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 13-a,
vol. 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
11. TEODORESCU, A., Responsabilitatea administraţiei publice pentru daune, Institutul de
Arte Grafice E. Mârvan, Bucureşti, 1942.

Articole:
1. ALBU, E., Ordonanţă de urgenţă a Guvernului. Cerere adresată instanţei de Contencios
Administrativ pentru anularea acesteia. Problema admisibilităţii unei asemenea acţiuni,
în Curierul Judiciar, nr. 10/2010;
2. ANDREESCU, M., Competenţa instanţelor judecătoreşti de a cenzura actele juridice
neconstituţionale, în Curierul Judiciar, nr. 3/2009;
3. ANDREESCU, M., Competenţa instanţelor judecătoreşti de a cenzura actele juridice
emise cu exces de putere, în Curierul Judiciar, nr. 4/2009;
4. ANDREESCU, M., Constituţionalitatea recursului în interesul legii şi a deciziilor
pronunţate, în Curierul Judiciar nr. 1/2011;

90
5. BARBU, E, BARBU, S. G, Dimensiunea constituţională a răspunderii magistraţilor –
scurte consideraţii, în Răspunderea în dreptul constituţional, (Coord. S. -E. Tănăsescu)
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
6. BARBU, S. G., Funcţiile procurorului în protecţia libertăţilor individuale – analiza din
perspectivă constituţională în Despre constituţie şi constituţionalism – Liber amicorum Ioan
Muraru, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006;
7. BOAR, A., Judecătorul – putere şi răspundere, în Dreptul, nr. 1/1998;
8. IORGOVAN, A, Regimul juridic al decretelor prezidenţiale şi al răspunderii
Preşedintelui României pentru emiterea acestora, în Revista de drept public nr. 1/2005;
9. MIHĂILĂ, C., Consideraţii referitoare la posibilitatea instanţei judecătoreşti de a
pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act administrativ, în Dreptul, nr. 3/2010;
10. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Categoria constituţională „Act administrativ”, în
Revista Palatul de Justiţie nr. 7/1998;
11. POPESCU, C.-L., Calificarea europeană şi naţională a procurorului român drept
„magistrat”, în Noua Revistă de Drepturile Omului, nr. 1/2005;
12. ŞERBAN, D.-D., Explicaţii privind admisibilitatea declinării de competenţă între un
organ administrativ-jurisdicţional şi o instanţă de judecată, în Dreptul nr. 8/2010;
13. VESMAŞ, D.- M., Unele consideraţii teoretice privind controlul politico-juridic asupra
executivului şi administraţiei publice româneşti contemporane, în Acta Universitatis
Lucian Blaga din 2004.

91
CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR ÎN ROMÂNIA

Unitatea de învăţare 10
CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR ÎN ROMÂNIA

CUPRINS
10.1. Trăsăturile Curţii Constituţionale
10.2. Organizarea Curţii Constituţionale
10.3. Actele supuse controlului de constituţionalitate
10.4. Procedura în faţa Curţii Constituţionale
10.5. Actele şi efectele juridice ale actelor Curţii Constituţionale
10.6. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare
10.7. Bibliografie Unitatea 10

Obiectivele unităţii de învăţare ale Unităţii 10

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:


• stabiliţi trăsăturile Curţii Constituţionale;
• identificaţi actele supuse controlului de constituţionalitate;
• analizaţi efectele juridice ale actelor Curţii Constituţionale;
• cunoaşteţi procedura în faţa Curţii Constituţionale.

Durata de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore

10.1. Trăsăturile Curţii Constituţionale

• Controlul constituţionalităţii legilor este încredinţat de Constituţia României unei autorităţi publice
denumită Curte Constituţională. Din Constituţie şi legea de organizare şi funcţionare a Curţii

Trăsăturile Constituţionale rezultă trăsăturile ce o caracterizează:


Curţii • este o autoritate publică. Curtea este o autoritate publică (fără însă să fie o “putere” în
Constituţionale
stat), chiar dacă nu este cuprinsă, firesc, printre autorităţile publice enumerate în Titlul III
al Constituţiei;
• este unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România;
• este independentă faţă de orice autoritate publică. În activitatea sa Curtea Constituţională
se supune numai Constituţiei şi legii sale de organizare şi funcţionare;
• scopul curţii este de a garanta supremaţia Constituţiei;
• Poate fi considerată “o autoritate publică politico – jurisdicţională. Caracterul politic rezultă din

92
modul de desemnare a membrilor Curţii Constituţionale, precum şi din natura unor atribuţii. Caracterul
jurisdicţional rezultă din principiile de organizare şi funcţionare (…), precum şi din alte atribuţii şi
proceduri.”

Temă de reflecţie 10.1.

Identificaţi şi explicaţi pe scurt trăsăturile Curţii Constituţionale a României.

10.2. Organizarea Curţii Constituţionale

• Curtea Constituţională este formată din 9 judecători. Numirea judecătorilor se face de Camera
Deputaţilor (trei), de Senat (trei) şi de Preşedintele României (trei), numai cu acordul prealabil
exprimat în scris al candidatului. Curtea se reînnoieşte cu o treime din judecători din 3 în 3 ani.
Mandatul judecătorilor este de 9 ani şi nu poate fi nici prelungit şi nici reînnoit. Judecătorii răspund
disciplinar pentru încălcarea cu vinovăţie a obligaţiilor expres prevăzute de art. 40 din Legea nr.
47/1992. Judecătorii Curţii nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată contravenţională sau penală decât
cu aprobarea Biroului permanent al Camerei care i-au ales sau a Preşedintelui României, după caz, şi la
cererea procurorului general.
Preşedintele Curţii Constituţionale - i se aplică prevederile legale referitoare la judecători, cu unele
circumstanţieri. Este ales dintre membrii Curţii de aceştia. Preşedintele Curţii are atribuţiile prevăzute
de art. 11 din Legea nr. 47/1992 şi art. 6 din Regulament.
Plenul Curţii Constituţionale
• Curtea Constituţională îşi desfăşoară activitatea jurisdicţională în plen. Cvorumul de lucru este de
două treimi din numărul judecătorilor Curţii. Plenul adoptă acte cu votul majorităţii judecătorilor.
Şedinţele plenului se convoacă şi sunt conduse de preşedintele Curţii. Şedinţele de judecată sunt în
principiu publice, cu excepţia cazurilor în care s-a hotărât de plen, că şedinţa este secretă.

Temă de reflecţie 10.2.

În ce constă independenţa Curţii Constituţionale a României şi care este scopul acesteia ?

10.3. Actele supuse controlului de constituţionalitate


Actele supuse
controlului de • legile;
constituționalitate • iniţiativele de revizuire a Constituţiei;
• regulamentele Camerelor Parlamentului;
• ordonanţele;
• tratatele internaţionale;
• iniţiativa legislativă populară;
• hotărârile plenului camerelor.

93
10.4. Procedura în faţa Curţii Constituţionale

• Stabilită, pe larg, în Legea nr. 47/1992 şi în Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii


Constituţionale. Potrivit art. 16 din lege, procedura se completează cu regulile din Codul de procedură
civilă, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale,
compatibilitatea hotărându-se exclusiv de către Curte. Câteva reguli generale de procedură:
• sesizarea Curţii Constituţionale se face numai în scris şi motivat;
• plenul Curţii hotărăşte şedinţa secretă;
• părţile au acces la lucrările dosarului; autorităţile publice, instituţiile, regiile autonome,
societăţile comerciale şi orice alte organizaţii au obligaţia să comunice Curţii la cererea
acesteia, informaţiile, documentele şi datele pe care le deţin;
• cererile adresate Curţii sunt scutite de taxa de timbru.

10.5. Actele şi efectele juridice ale actelor Curţii Constituţionale

• Constituţia nominalizează două acte juridice şi anume decizia şi avizul consultativ. Legea organică
precizează deciziile; hotărârile; avizele.
Efecte juridice ale actelor Curţii Constituţionale
• Deciziile emise în exercitarea controlului de constituţionalitate a legilor sunt obligatorii pentru toate
subiectele de drept.
• Cât priveşte iniţiativa de revizuire a Constituţiei, decizia Curţii Constituţionale nu poate depăşi forţa
juridică a unui aviz.
• În situaţia obiecţiei de neconstituţionalitate, legea care ar fi declarată neconstituţională este
obligatoriu returnată în Parlament pentru a fi pusă de acord cu prevederile Constituţiei. În situaţia
excepţiei de neconstituţionalitate, decizia Curţii Constituţionale este de asemenea definitivă şi
obligatorie; ca urmare, prevederea legală declarată neconstituţională nu mai poate fi aplicată, iar legea
se transmite la Parlament pentru a fi pusă de acord cu prevederile Constituţiei în termen de maxim 45
de zile.
• Deciziile Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea regulamentelor Parlamentului se
comunică obligatoriu acestuia pentru a fi reexaminate.
• Efectele juridice ale deciziei Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea unui partid
politic constau în radierea partidului politic din evidenţa partidelor legal constituite, de la Tribunalul
Bucureşti.
• Hotărârile Curţii Constituţionale trebuie apreciate nuanţat, în funcţie de situaţiile în care intervin.
Unele nu pot depăşi efectele juridice ale unui aviz.

94
Temă de reflecţie 10.3.

Realizaţi o comparaţie între cele două modalităţi ale controlului constituţionalităţii legilor: anterior şi
posterior promulgării.

Test de autoevaluare 10.1.

În ce constă modelul european şi cel american de control al constituţionalităţii legilor?

10.6. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare

Test de autoevaluare 10.1. – se vor compara cele două modele: modelul american şi modelul
european
Temă de reflecţie 10.1. – se vor analiza trăsăturile Curţii Constituţionale
Temă de reflecţie 10.2. – se va argumenta independenţa Curţii şi scopul acesteia
Temă de reflecţie 10.3. – se va realiza comparaţia între cele două modalităţi de control: cel
anterior şi cel posterior

Test de autoevaluare
I 1. Care sunt efectele juridice ale actelor Curţii Constituţionale? Argumentaţi-vă poziţia faţă
de efectele deciziei Curţii Constituţionale în cadrul controlului anterior promulgării legii.
2. Procedura în faţa Curţii Constituţionale
II. Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:

1. Competenţa Curţii Constituţionale poate fi stabilită astfel:


a. de către parlament;
b. nu poate fi contestată de nici o autoritate publică, aceasta fiind singura în drept să hotărască asupra
competenţei sale;
c. de către instanţele de drept comun.
2. Actele ce pot fi supuse controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională sunt:
a. legile, iniţiativa de revizuire a Constituţiei, regulamentele Parlamentului, ordonanţele şi hotărârile
Guvernului;
b. legile, iniţiativa de revizuire a Constituţiei, hotărârile Parlamentului, ordonanţele şi hotărârile
Guvernului;
c. legile, iniţiativa de revizuire a Constituţiei, regulamentele Parlamentului, ordonanţele Guvernului,
iniţiativele legislative populare.
3. Excepţia de neconstituţionalitate se judecă:
a. pe două grade de jurisdicţie, în primă instanţă în complet format din 3 judecători şi în recurs în complet
format din 5 judecători;
b. de către plenul Curţii Constituţionale, cu votul majorităţii judecătorilor;

95
c. de către plenul Curţii Constituţionale, cu votul majorităţii calificate a judecătorilor.
4. Curtea Constituţională în exercitarea atribuţiilor sale:
a. întotdeauna trebuie să fie sesizată, ea nu se poate sesiza din oficiu;
b. oricând se poate sesiza şi din oficiu;
c. trebuie să fie sesizată, existând o singură excepţie - controlul constituţionalităţii iniţiativelor de
revizuire a Constituţiei - situaţie în care Curtea se poate sesiza din oficiu.
5. Actele Curţii Constituţionale sunt:
a. decizii, avize obligatorii, hotărâri;
b. decizii, hotărârii, avize consultative;
c. hotărârii, decrete, decizii.
6. Decizia de neconstituţionalitate a unor prevederi dată în cadrul controlului excepţiei de neconstituţionalitate
produce următoarele efecte:
a. scoate din vigoare prevederile considerate neconstituţionale;
b. determină neaplicarea prevederilor legale considerate neconstituţionale;
c. obligă la reexaminarea de către Parlament a prevederilor legale considerate neconstituţionale.

Răspunsuri:
I. 1. se vor analiza efectele deciziilor Curţii Constituţionale
2. se va analiza procedura în faţa Curţii Constituţionale
II. 1. b, 2. c, 3. b, 4. c, 5. b, 6. c.

10.7. Bibliografie Unitatea 10

Cărţi:
1. CĂLINOIU, C., DUCULESCU, V., DUCULESCU, G., Drept Constituţional comparat, ed.
a IV-a, vol I, Lumina Lex, Bucureşti, 2007;
2. CONSTANTINESCU, M., IORGOVAN, A., MURARU, I., TĂNĂSESCU, E.S., Constituţia
României revizuită, AllBeck, Bucureşti, 2004;
3. DELEANU, I., Justiţia Constituţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995;
4. DELEANU, I., Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în dreptul
comparat, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006;
5. DRĂGANU, T., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1998;
6. IONESCU, C., Drept constituţional comparat, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
7. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 13-a,
vol. 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
8. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S. (coord.), Constituţia României-comentariu pe articole,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;

96
9. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., TĂNĂSESCU, S., ENACHE, M., IANCU G., –
Interpretarea Constituţiei. Doctrină şi practică, Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
10. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Curtea Constituţională a României, Editura
Albatros, Bucureşti, 1997;
11. MURARU, I. - liber amicorum - Despre constituţie şi constituţionalism –Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2006;
12. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Studii constituţionale, Ed. Actami, Bucureşti,
1998;
13. MURARU, I., MURARU, A., VLĂDOIU, N., BARBU, S. G., Contencios constituţional,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009;

Articole:

1. APOSTOL-TOFAN, D., Legea educaţiei, Conflict juridic de natură constituţională între


Parlament şi Guvern (notă la deciziile Curţii Constituţionale nr. 1431/2010 şi nr.
1525/2010), în Curierul Judiciar nr. 1/2011;
2. BENKE, K., Discuţii în legătură cu ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate a
posteriori cu privire la legile sau ordonanţele care nu mai sunt în vigoare, în Dreptul, nr.
2/2010;
3. CRISTE, M., Scurtă prezentare comparativă a jurisdicţiei constituţionale în ţările
Uniunii Europene, în Dreptul, nr. 4/2010;
4. DRĂGANU, T., Efectele juridice ale deciziilor Curţii Constituţionale în lumina
prevederilor Constituţiei revizuite, în Revista de drept public, nr. 1/2004;
5. FRENŢIU, G.-C., Necesitatea schimbării jurisprudenţei Curţii Constituţionale în privinţa
controlului de constituţionalitate al normelor abrogate, în Dreptul, nr. 7/2010;
6. MURARU, I. Constantinescu, M., Rolul Curţilor Constituţionale în asigurarea
echilibrului puterilor în stat,, în Dreptul nr. 9/1996;
7. MURARU, I., Hotărâri judecătoreşti generatoare de conflicte constituţionale, în
Pandectele Române, nr. 9/2007;
8. PAPA, A.-D., Trăsături comune şi specifice excepţiei de nelegalitate şi celei de
neconstituţionalitate, în Revista de drept public nr. 2/2010;
9. POPA, N., Conflict juridic de natură constituţională (decizia Curţii Constituţionale nr.
1228/12.11.2008), în Revista de drept public, nr. 1/2009;
10. TĂNĂSESCU E.-S., Criza economică din 2009 şi Curtea Constituţională a României, în
Analele Universităţii din Bucureşti, Seria Drept, nr. III/2010;

Legislaţie:
1. Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 101 din 22 mai 1992, republicată.

97