Sunteți pe pagina 1din 131

Conf. dr.

Valentin Constantin

DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

- SUPORT DE CURS –
ID 2006/2007
2

CUPRINS

Capitolul I. Sistemul dreptului internaţional


1.1. Introducere. 1.2. Conceptul de ordine internaţională. 1.3. Interdependenţa
naţiunilor. 1.3.1. Societatea internaţională. Diferenţa între comunitate şi societate:
Schwarzenberger. 1.4. Sistemul internaţional. Centralizarea politico-juridică. 1.5.
Noţiunea de „constituţionalitate” în sistemul de drept internaţional. 1.6. Raporturile
dintre dreptul internaţional şi dreptul intern. 1.6.1. Teoria dualistă. 1.6.2. Teoriile
moniste.

Capitolul II. Izvoarele dreptului internaţional


2.1. Teoria generală a izvoarelor de drept internaţional. 2.2. Cutuma
internaţională. 2.2.1. Elementul material al cutumei (consuetudo). 2.2.2.
Elementul psihologic (opinio juris sive necessitatis). 2.2.3. Codificarea cutumei.
2.3. Principiile generale de drept. 2.3.1. Principii relevate de jurisprudenţa şi
doctrina internaţională. 2.3.2. Principii generale de drept vs. principiile
fundamentale ale dreptului internaţional. 2.3.3. Transformări ale principiilor
generale. 2.4. Tratatul internaţional: act juridic şi normă internaţională. 2.4.1.
Terminologia utilizată pentru actele convenţionale. 2.4.2. Clasificarea tratatelor
2.4.3. Codificarea dreptului tratatelor: Convenţiile de la Viena. 2.4.4. Formarea
tratatelor. 2.4.5. Publicitatea tratatelor. 2.4.6. Sistemul de rezerve al tratatelor.
2.4.7. Validitatea tratatelor. 2.4.8. Viciile de consimţămînt. 2.4.9 Validitatea
materială a tratatelor. 2.4.10. Executarea tratatelor. 2.4.11. Mecanisme de control
în cadrul organizaţiilor internaţionale. 2.4.12. Ratificarea tratatelor. 2.4.13. Instituţia
depozitarului. 2.4.14. Efectele tratatelor. 2.4.15. Modificarea, suspendarea şi
extincţia tratatelor. 2.4.16. Raporturile dintre tratat şi alte izvoare de drept.
Problema normelor concurente. 2.4.17. Ierarhia izvoarelor de drept şi ierarhia
normelor în sistemul internaţional.

Capitolul III. Actele unilaterale în dreptul internaţional


3.1. Noţiunea de act unilateral. 3.2. Actele unilaterale ale subiectelor primare de
drept internaţional. 3.3. Actele unilaterale ale subiectelor derivate. 3.4. Soft Law.

Capitolul IV. Mijloacele prin care se determină normele juridice.


Interpretarea în dreptul internaţional public
4.1. Doctrina. 4.2. Jurisprudenţa. 4.3. Funcţiile echităţii. 4.4. Interpretarea
normelor convenţionale. Funcţia interpretării şi tipuri de interpretare. 4.5.
Convenţia de la Viena din 1969. Metode de interpretare, mijloace de interpretare,
reguli de interpretare. 4.6. Convenţia de la Viena din 1969. Regula generală de
interpretare. 4.7. Interpretarea normelor în dreptul internaţional general.

Capitolul V. Subiectele primare ale dreptului internaţional public


5.1. Statul în dreptul internaţional public. Elementele constitutive ale statului. 5.2.
Uniunile statale. 5.3. Teritoriul de stat. 5.4. Efectivitatea puterii publice. 5.5.
Suveranitatea statului. 5.6. Competenţele teritoriale. 5.7. Competenţele
3

personale. 5.8. Limitele exercitării suveranităţii. 5.9. Recunoaşterea internaţională


a statelor. 5.10. Recunoaşterea internaţională a guvernelor. 5.11. Imunităţile
statului suveran. 5.12. Succesiunea statelor în dreptul internaţional. 5.13. Alte
subiecte primare. Sfîntul Scaun şi Statul Vatican. Ordinul de Malta.

Capitolul VI. Subiectele derivate ale dreptului internaţional public


6.1. Funcţionalismul ca model teoretic al organizării internaţionale. 6.2. Teoria
generală a OI. Organizaţiile ca sub-sisteme. 6.2.1. Clasificarea OI. 6.2.2. Membrii
OI. 6.2.3. Structura OI. 6.2.4. Personalitatea juridică a OI. 6.2.5. Competenţele
OI. 6.2.6. Mijloacele materiale ale OI 6.2.7. Statutul juridic al funcţionarilor
internaţionali. 6.2.8. Succesiunea OI.

Capitolul VII. Persoanele private - Subiectele limitate ratione materiae în


dreptul internaţional
7.1. Persoana fizică - subiect de drept internaţional. 7.2. Răspunderea penală a
persoanei fizice: Crimele internaţionale. 7.3. Infracţiunile internaţionale. 7.4.
Tribunalele ad-hoc. 7.5. CPI. 7.6. Cooperarea judiciară în materie penală.
Extrădarea. 7.7. Sistemul de protecţie internaţională a drepturilor fundamentale.
7.8. Regimul juridic internaţional al drepturilor omului. 7.9. Procedurile deschise
persoanelor fizice în sistemul universal de protecţie. 7.10. Procedurile
jurisdicţionale instituite în plan regional. 7.11. Protecţia internaţională a
minorităţilor. 7.12. Regimul juridic al străinilor. 7.12.1. Refugiaţii, apatrizii şi lucrătorii
migranţi. 7.13. ONG şi societăţile transnaţionale. 7.13.1. Investiţiile străine şi
tratamentul investitorilor.

Capitolul VIII. Răspunderea internaţională


8.1. Noţiune. 8.2. Proiectul de articole al CDI. 8.3. Condiţiile responsabilităţii.
Faptul internaţional ilicit. 8.3.1. Condiţiile responsabilităţii. Imputabilitatea. 8.3.2.
Răspunderea statului pentru actele organelor de stat. 8.3.3. Răspunderea
statelor pentru actele entităţilor abilitate să exercite prerogativele puterii publice.
8.3.4. Răspunderea statelor pentru fapte care nu le sînt imputabile în mod direct.
8.3.5. Imputabilitatea în cazul răspunderii absolute (obiective). 8.4. Consecinţele
responsabilităţii. 8.5. Circumstanţele care exclud ilicitul internaţional. 8.5.1.
Consimţămîntul statului lezat. 8.5.2. Legitima apărare. 8.5.3. Forţa majoră şi
cazul fortuit. 8.5.4. Pericolul extrem (distress) 8.5.5. Starea de necesitate. 8.5.6.
Contra-măsurile legitime.

Capitolul IX. Sancţiunile în dreptul internaţional


9.1. Conceptul de sancţiune internaţională. 9.2. Sancţiuni descentralizate şi
sancţiuni centralizate. 9.3. Sancţiuni descentralizate. Retorsiunea. 9.4. Sancţiuni
descentralizate. Represaliile. 9.5. Regimul juridic al sancţiunilor. 9.6. Sancţiuni
centralizate care implică măsuri coercitive.

Capitolul X. Relaţiile diplomatice şi consulare


10.1. Cadrul relaţiilor diplomatice şi consulare. 10.2. Agenţii diplomatici. 10.3.
Misiunea diplomatică permanentă şi imunităţile ei. 10.4. Imunităţile şi privilegiile
4

agenţilor diplomatici. Imunitatea de jurisdicţie. 10.5. Agenţii consulari. 10.6.


Instituţia consulară. 10.7. Imunităţile şi privilegiile consulare.

Capitolul XI. Contenciosul internaţional


11.1. Noţiunea de diferend internaţional. 11.2. Reglementarea politică a
diferendelor: negocierea, bunele oficii, medierea şi concilierea. 11.2.1. Rolul
anchetei internaţionale. 11.3. Reglementarea jurisdicţională. Arbitrajul
internaţional. 11.4. Reglementarea jurisdicţională. Curtea Internaţională de
Justiţie. 11.4.1. Funcţia contencioasă a Curţii. 11.4.2. Funcţia consultativă a Curţii.
11.5. Sentinţa internaţională. 11.6. Jurisdicţii internaţionale speciale.

Capitolul XII. Sistemul Naţiunilor Unite


12.1. ONU - organizaţia politică universală. 12.2. Principiile constituţionale ale
Cartei 12.3. Organele principale. Consiliul de Securitate. 12.4. Organele
principale. Adunarea Generală. 12.5. Organele principale. Secretarul General.
12.6. Securitatea colectivă şi competenţele organelor principale.

Capitolul XIII. Războiul în dreptul internaţional


13.1. Noţiunea de război. 13.2. Jus ad bellum. Războiul drept şi războiul nedrept.
13.3. Jus ad bellum. Războiul licit şi războiul ilicit. 13.4. Jus in bello. 13.4.1.
Convenţiile încheiate de beligeranţi. 13.4.2. Jus in bello. Limitarea mijloacelor şi a
metodelor de luptă. 13.4.3. Controlul armamentelor şi dezarmarea. 13.5. Dreptul
umanitar.

Bibliografie recomandată

Test de verificare

LISTA DE ABREVIERI
A. Publicaţii
AJDA- Actualité juridique/droit administratif
AJIL - American Journal of International Law
AFDI - Annuaire français de droit international
AE - Annuaire européen
CCAEL - -Collected Courses of the Academy of European Law
CF - Cahiers français
CI - La comunitά internazionale
CIJ Rec. - Cour Internationale de Justice, Recueil des arrêts, avis consultatifs et
ordonnances
DJCIL – Duke Journal of Comparative & International Law
EF- L’Europe en formation
EJIL - European Journal of International Law
EY - European Yearbook
GP - Gazette du Palais
HILJ - Harvard International Law Journal
5

I-AYHR - Inter - American Yearbook on Human Rights


IO - International Organisation
JDI - Journal du droit international
RCADI - Recueil des cours - Académie de droit international
RDP (I) – Revue de droit public
RDP (II) - Revista de drept public
RDIDC – Revue de Droit International et de Droit Comparé
RDPC - Revue de droit pénal et de criminologie
RFDC - Revue française de droit constitutionnel
RGDIP - Revue générale de droit international publique
RIDC - Revue international de droit comparé
RRDO - Revista română de drepturile omului
RSA - Recueil des sentences arbitrales des Nations Unies
RTDE - Revue trimestrielle de droit européen
RTDH - Revue trimestrielle des droits de l'homme
RUDH - Revue universelle des droits de l’homme
SI - Studii internaţionale
TM - Le Trimestre du Monde
YECHR - Yearbook of the European Convention of Human Rights

B. Instituţii şi organe internaţionale


AIEA/OIEA – Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică
ASEAN - Asociaţia naţiunilor din Asia de Sud-Est
BIRD – Banca Mondială (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare)
CAER – Consiliul de Ajutor Economic Reciproc
CDI/ILC – Comisia de Drept Internaţional
CDO – Comiteteul drepturilor omului
CEE – Comunitatea Economică Europeană
CE – Comunitatea Europeană (după Tratatul de la Maastricht)
CEA – Comunitatea Europeană a Apărării
CECA – Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
CEEA – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
CIJ/ICJ – Curtea Internaţională de Justiţie
CJCE - Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene
CNUCED/UNCTAD - Conferinţa Naţiunilor Unite pentru comerţ şi dezvoltare
CPA/PCA – Curtea Permanentă de Arbitraj
CPI – Curtea Penală Internaţională
CPJI/PCIJ – Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională

CSCE – Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa


CSI – Comunitatea Statelor Independente
CURTEA DO – Curtea Europeană a drepturilor omului
FAO – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură
FMI – Fondul Monetar Internaţional
GATT – Acordul General pentru Tarife şi Comerţ
6

HCR – Înaltul Comisar ONU pentru Refugiaţi


IDI – Institutul de Drept Internaţional
ILO/OIT – Organizaţia Internaţională a Muncii
NATO/OTAN – Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
OACI – Organizaţia pentru Aviaţia Civilă Internaţională
OCDE/OECD – Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică
OECE – Organizaţia Europeană de Cooperare Economică
OMC/WTO – Organizaţia Mondială a Comerţului
OMI - Organizaţia Maritimă Internaţională
OMM/WMO - Organizaţia Meteorologică Mondială
OMPI – Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale
OMS/WHO – Organizaţia Mondială a Sănătăţii
ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite
ONUDI – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială
OSA - Organizaţia Statelor Americane
OSCE – Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
OUA - Organizaţia Unităţii Africane
PECO – Ţările din Europa de Est şi Orientală (Pays de l’Europe de l’Est et
Orientale)
PNUD – Programul Naţiunilor Unité pentru Dezvoltare
SFI – Societatea Financiară Internaţională
SN – Societatea Naţiunilor
TANU - Tribunalul administrativ al ONU
TAOIT - Tribunalul administrativ al OIM/ILO
TPIN – Tribunalul penal internaţional de la Nürnberg
TPIT – Tribunalul penal internaţional de la Tokyo
TPIR – Tribunalul penal internaţional pentru Ruanda
TPIY – Tribunalul penal internaţional pentru ex-Iugoslavia
UEO – Uniunea Europei Occidentale
UIT/ITU - Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor
UNESCO – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură
WTO/OMC – Organizaţia Mondială a Comerţului

C. Alte abrevieri
CADO – Convenţia americană a drepturilor omului
CEDO – Convenţia europeană a drepturilor omului
CG (I) – 1949 - Convenţia de la Geneva pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi
bolnavilor din forţele armate în campanie
CG (II) – 1949 - Convenţia de la Geneva pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor,
bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate pe mare
CG (III) – 1949 – Convenţia de la Geneva privitoare la tratamentul prizonierilor de
război
CG (IV) – 1949 - Convenţia de la Geneva privitoare la protecţia persoanelor
civile în timp de război
CG (I) - 1958 - Convenţia de la Geneva privind marea teritorială şi zona contiguă
CG (II) - 1958 - Convenţia de la Geneva privind platoul continental
7

CG (III) - 1958 - Convenţia de la Geneva privind marea liberă


CG (IV) - 1958 - Convenţia de la Geneva privind pescuitul şi protejarea
resurselor biologice
CH (I) - 1907 - Convenţia de la Haga privind reglementarea paşnică a
diferendelor
CH (III) - 1907 - Convenţia de la Haga privind deschiderea ostilităţilor
CH (IV) - 1907 - Convenţia de la Haga privind legile şi cutumele războiului
terestru
CH (XII) - 1907 - Convenţia de la Haga privind drepturile şi îndatoririle statelor
neutre
CV – 1961 – Convenţia de la Viena asupra relaţiilor diplomatice
CV – 1963 – Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare
CV – 1969 – Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor
CV – 1978 – Convenţia de la Viena asupra succesiunii statelor la tratate
CV – 1983 – Convenţia de la Viena asupra succesiunii statelor în materia
bunurilor, arhivelor şi datoriilor de stat
CV – 1986 – Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor între state şi
organizaţii internaţionale şi între organizaţii internaţionale
DI – drept internaţional
DIP – drept internaţional public
DU – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
G7 – grupul ţărilor celor mai industrializate
MB - 1982 - Convenţia de la Montego Bay asupra dreptului mării
OI – organizaţie internaţională guvernamentală
ONG – organizaţie nonguvernamentală
P (I) – Protocol adiţional la convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 privind
protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale
P (II) – Protocol adiţional la convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 privind
protecţia victimelor conflictelor armate fără caracter internaţional
PF (I) – Primul Protocol facultativ la Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice
PF (II) – Al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice
PIDCP – Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice
PIDESC – Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi
culturale
SALT - Negocierile privind limitarea armelor strategice
SFOR – forţă de stabilizare
START - Negocierile privind reducerea armelor strategice
TNP - Tratatul de neproliferare nucleară
UNCLOS I - Prima Conferinţă a Naţiunilor Unite asupra dreptului mării
UNCLOS II - A doua Conferinţă a Naţiunilor Unite asupra dreptului mării
UNCLOS III - A treia Conferinţă a Naţiunilor Unite asupra dreptului mării
8

CAPITOLUL I

SISTEMUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL

1.1. Introducere. Acest curs prezintă dreptul internaţional public (DIP) ca sistem
şi nu ca pe un ansamblu de instituţii juridice, aşa cum este el uneori definit1.
Există caracteristici ale sistemului juridic care îl fac diferit de un ansamblu de
norme. În primul rînd, sistemul este un ansamblu de norme efectiv, adică
majoritatea subiectelor de drept respectă ansamblul normelor. În al doilea rînd,
ansamblul cuprinde, în afara normelor care reglementează comportamente,
alte tipuri de norme, care îndeplinesc un complex de funcţii pe care le putem
numi, generic, funcţii de sistem. În al treilea rînd, ansamblul de norme posedă o
anumită unitate, pe care o asigură normele juridice care îndeplinesc funcţiile de
sistem. În al patrulea rînd, ansamblul de norme este complet sau închis.
Aceasta înseamnă că orice conflict dintre subiectele de drept legat de existenţa
sau aplicarea normelor poate fi tranşat de un terţ neutru, în baza unei norme
juridice existente în ansamblul de norme, sau formată ad-hoc, în acord cu o
normă care admite acest mod de formare şi care există în acest ansamblu.

Transformarea unui ansamblu de norme juridice într-un sistem de drept este


consecinţa unei acţiuni politice. Acest tip de acţiune politică reprezintă un proces
de centralizare (ierarhizare) politico-juridică. O centralizare politică în sistemul
relaţiilor sociale şi o centralizare juridică în ansamblul de norme.

Atunci cînd vorbim de un sistem juridic (ordine juridică, în terminologia lui Hans
Kelsen2, Santi Romano3, Georg Schwarzenberger4 sau Norberto Bobbio5)
avem în vedere în primul rînd o ordine relativ centralizată6. Aceasta presupune
existenţa unui set de norme centrale care:
a) se aplică în întreg sistemul;
b) se aplică tuturor subiectelor de drept prezente în sistem;
c) reprezintă criterii de validitate pentru celelalte norme din sistem (care
sînt norme locale sau norme speciale)7.

1
Faptul că cea mai înaltă jurisdicţie internaţională, CIJ, are o „teorie sistemică” este dincolo de orice dubiu; v., e.g., următorul
dictum: „... proba indirectă este admisă în toate sistemele juridice ...” (Afacerea Canalul Corfu, Rec., 1949, p. 18).
2
v. Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Humanitas, Bucureşti, 2000, şi General Theory of Law and State, Harvard
University Press, Cambridge Massachusetts, 1949 sau, traducerea franceză, Théorie générale du droit et de l'État,
Bruylant, Bruxelles, 1997
3
v. Santi Romano, L’ordre juridique, Ed. Dalloz, Paris, 2002.
4
v. Georg Schwarzenberger,International Law and Order, Stevens & Sons, Londra, 1971.
5
v. Norberto Bobbio, Teoria generale del diritto, Giappichelli, Torino, 1993.
6
Pentru o trecere în revistă a concepţiilor despre ordinea juridică internaţională (adică despre sistem), v. Denis Alland, Ordre
juridique international, Droits, 35/2002, pp. 79-101. Pentru o prezentare cu mult mai comprehensivă a conceptului de
sistem juridic, v. Charles Leben, De quelques doctrines de l’ordre juridique, Droits, 33/2001, pp. 20-39.
7
Aşa cum se va observa, modul în care sînt utilizate în această carte conceptele de „centralizare” şi „descentralizare” este
diferit de modul în care le-a utilizat H. Kelsen în opera sa.
9

Sistemul politico-juridic cu cel mai înalt grad de centralizare, care rămîne totuşi
relativ, este sistemul juridic al statului unitar. Un sistem cu un grad de
centralizare mai redus decît cel al statului unitar îl reprezintă statul federal. DI
este un sistem care cunoaşte fenomene de centralizare, ceea ce înseamnă că
centralizarea a atins un nivel care rămîne cu mult inferior celui pe care îl posedă
un sistem statal sau federal. În interiorul sistemului DI general există însă şi sub-
sisteme care posedă un grad de centralizare superior, aşa cum sînt
centralizările instituite în sub-sistemele juridice regionale, ca centralizări
organizate ratione materiae prin tratate multilaterale (de exemplu, sistemul
CEDO în materia drepturilor omului sau sistemul juridic mai complex al
Comunităţii Europene). Însă toate sub-sistemele internaţionale posedă o
caracteristică comună: sînt formate în acord cu normele generale ale
sistemului juridic internaţional general. Validitatea actelor lor institutive
(„constituţiile” subsistemului) este guvernată de DI general.

Distincţia între normele centrale şi normele locale care compun un sistem


juridic este una de primă importanţă. În primul rînd, pentru că pune în evidenţă
faptul că un sistem juridic îşi menţine calitatea de sistem (caracteristicile
sistemice fundamentale) prin ponderea şi efectivitatea normelor centrale. De
exemplu, diminuarea ponderii normelor centrale transformă un stat unitar într-
un stat federal sau creşterea ponderii normelor centrale în sistemul unui stat
federal poate opera o transformare în sens invers. În al doilea rînd, în cazul
particular al DI, identificarea unui set de norme centrale care posedă efectivitate
ne permite să respingem alegaţiile celor care neagă realitatea juridică a DI.

Atunci cînd insista asupra faptului că „normele juridice pot să posede orice fel
de conţinut”8, Kelsen dorea ca, printr-o formulare care probabil pentru mulţi
este o versiune prea radicală a pozitivismului, să atragă atenţia că un studiu
ştiinţific al dreptului nu poate să-şi propună analiza ştiinţifică a conţinutului
normei, sau analiza moralităţii intrinseci a normelor juridice. Consimţămîntul
statelor învinse la clauzele tratatelor de pace, sau efectele unei ocupaţii
continue asupra unui teritoriu străin, pot fi exemple care arată limitele distincţiei
dintre drept şi justiţie în DI.

„Sancţiunea” pe care o suportă un sistem juridic în care conţinutul normelor


violează masiv şi persistent preceptele justiţiei este ineficacitatea progresivă
care se instalează în interiorul său. Subiectele de drept fie ignoră normele cu un
conţinut nedrept, fie sabotează aplicarea lor. Efectivitatea globală a normelor
(adică faptul că în general normele sînt respectate) este o condiţie a
supravieţuirii sistemelor. Or, în timp, un asemenea sistem injust se erodează
prin scăderea efectivităţii şi, finalmente, intră în disoluţie. Inefectivitatea
sistemului echilibrului de putere (care legitima utilizarea discreţionară a forţei) a
fost sancţionată de Primul Război Mondial, iar inefectivitatea primului sistem de
securitate colectivă instituit prin Tratatul de la Versailles a fost sancţionată de Al
Doilea Război Mondial. Acest fenomen este perceptibil şi în funcţionarea
8
v. Hans Kelsen,General Theory ..., cit., p. 113.
10

sistemelor statale. Marile transformări constituţionale din sistemele statale nu


fac decît să consfinţească abolirea sau extincţia unui sistem juridic care nu mai
posedă o eficacitate globală. Efectivitatea revoluţionară instaurează o nouă
validitate, prin adoptarea unui nou act de tip constituţional. Noile norme centrale
trebuie însă să demonstreze la rîndul lor efectivitate, în caz contrar ciclul
invalidării lor, ca o consecinţă a inefectivităţii globale, se va relua. Un nou sistem
va încerca să pună în operă o nouă efectivitate a unor noi norme centrale.

Distincţia dintre drept şi morală este la fel de importantă ca şi cea dintre drept şi
dreptate. Edward Hallett Carr spunea că în epoca sa „locul moralităţii în politica
internaţională a rămas cea mai obscură şi mai dificilă problemă”9. De atunci
datele problemei nu s-au schimbat. Există însă o dificultate liminară să atribui
statului (sau oricărui grup de persoane) calităţi individuale cum sînt
compasiunea, altruismul sau generozitatea. Pentru că în relaţiile internaţionale
actul moral trebuie atribuit întotdeauna grupului şi nu persoanelor care îl
compun. Exemplul pe care îl dă Carr este unul foarte clar. Atunci cînd o bancă
oferă un suport material victimelor unei catastrofe naturale, actul generos nu
poate fi atribuit directorilor (pentru că buzunarele acestora nu au fost afectate) şi
nici acţionarilor (pentru că aceştia nu sînt niciodată consultaţi, şi, de regulă, nici
măcar informaţi). Actul de generozitate este al băncii înseşi10. Statele, ca şi
băncile, manifestă comportamente de tipul celor pe care le considerăm în mod
obişnuit morale, atunci şi numai atunci cînd au convingerea că opinia publică,
internă sau internaţională, aşteaptă de la ele astfel de comportamente. În
realitate, „comportamentele morale” ale grupurilor sînt simple „alegeri
raţionale”11.

Ceea ce doctina de DI evită în general să discute este fenomenul permanent


de contestare a sistemului. Contestarea ideologică, pregnantă în intervalul
1917-1989, continuă astăzi din direcţia fundamentalismului religios. Două
organizaţii internaţionale islamice, Liga Arabă şi Organizaţia Conferinţei
Islamice, care s-au dotat cu jurisdicţii internaţionale facultative (Curtea de justiţie
arabă şi Curtea islamică internaţională de justiţie), au respins explicit modelele
universal recunoscute de formare validă a DI, declarînd ierarhii normative sui-
generis. Ambele aplică prioritar dreptul islamic. Curtea de justiţie arabă mai
aplică subsecvent „tratatele” şi „convenţiile în vigoare” şi principiile generale
„consolidate în practica internă a ţărilor arabe”. Cealaltă jurisdicţie recunoaşte o
aplicare subsidiară izvoarelor codificate în art. 38 din Statutul CIJ. Această
particularizare a DI este în mod clar un fenomen de respingere a sistemului.

DI nu este doar un sistem, ci este, în plus, unul normativ, mai precis un sistem
compus din reguli (norme) juridice. Îi datorăm lui Hart cîteva distincţii teoretice
foarte clar conturate. O primă distincţie este cea dintre normele juridice primare

9
v. The Twenty Years' Crisis, 1919-1939, MacMillan, London, 1974, p. 146.
10
v. ibid., p. 157.
11
Conform „teoriei alegerii raţionale”, o acţiune este raţională atunci cînd utilitatea ei anticipată este cel puţin la fel de mare
ca utilitatea oricărei alte acţiuni disponibile.
11

şi normele juridice secundare. Acest model ne permite să constatăm tipuri de


funcţii pe care normele le îndeplinesc în orice sistem juridic şi să determinăm
apoi funcţiile pe care le îndeplinesc într-un sistem juridic determinat:
a) - primele impun drepturi şi obligaţii;
- secundele conferă puteri (competenţe);
b) - normele primare se referă la comportamente;
- normele secundare se referă la alte norme;
c) – normele primare privesc acţiuni sau inacţiuni;
- normele secundare determină modul în care se crează actele juridice.
Hart operează în cadrul normelor secundare încă o clasificare, cel puţin la fel
de importantă, care distinge:
a) norme de recunoaştere, cele care ne permit să verificăm dacă o normă
particulară face parte sau nu face parte din sistemul juridic dat şi care risipesc
astfel eventualele incertitudini legate de validitatea unei anumite norme
particulare;
b) norme de modificare, care abilitează un stat, un grup de state sau o
organizaţie internaţională să abroge, să modifice sau să înlocuiască o normă
sau un set (ansamblu) de norme din sistemul juridic internaţional sau dintr-un
sub-sistem internaţional;
c) normele de decizie (adjudecare), cele care abilitează subiectele de drept
sau instituţiile dotate cu competenţe jurisdicţionale sau cvasi-jurisdicţionale
(jurisdicţii sau alte organe ale OI) să califice violarea (transgresarea) normelor
primare sau secundare, să determine sancţiunile care trebuie aplicate şi/sau,
eventual, să aplice sancţiunile.

Clasificările lui Hart sînt valabile pentru orice sistem juridic şi explică, în afară de
funcţii, relaţiile care se stabilesc în cadrul sistemelor între normele primare şi
cele secundare.

1.2. Conceptul de ordine internaţională. Într-o carte celebră, publicată în


1977, Hedley Bull oferă un model coerent al relaţiilor internaţionale, centrat pe
conceptul de ordine. Definiţia pe care o utilizează H. Bull este următoarea:
„ordinea este un model de comportament care susţine scopurile elementare
sau primare ale vieţii sociale”. Scopurile primare pe care le susţine ordinea sînt
aceleaşi în absolut toate tipurile de asocieri umane:
1) a pune viaţa omenească la adăpost de violenţa care provoacă
vătămări corporale sau care aduce moartea;
2) a face ca promisiunile să fie respectate;
3) a stabiliza posesia lucrurilor, în sensul ca aceasta să nu fie supusă
continuu unor revendicări nelimitate.
Bull subliniază două idei în legătură cu aceste valori primare:
1) scopurile primare nu reprezintă o listă exhaustivă12;

12
Este evident că libertatea, egalitatea sau dreptatea sînt de asemenea scopuri de primă importanţă, însă realizarea lor este
condiţionată, într-un fel sau altul, de realizarea scopurilor primare.
12

2) ele rămîn totuşi scopuri primare, deoarece „indiferent ce alte scopuri îşi
stabileşte o societate, ele presupun, într-o anumită măsură, realizarea
celor trei.”

Ordinea internaţională actuală, ca ordine a societăţii de state grupate într-o


organizaţie politică universală, susţine trei scopuri primare specifice:
1) scopul conservării sistemului şi a societăţii de state suverane;
2) scopul menţinerii independenţei fiecărui stat de pe glob; şi
3) scopul păcii13.

Vom regăsi toate aceste scopuri inserate formal în Carta ONU. Cu menţiunea
că scopul securităţii (adică al conservării sistemului) primează, conform Cartei,
asupra scopului păcii.

Acestor scopuri specifice sistemului relaţiilor internaţionale li se adaugă


scopurile comune oricărei vieţi sociale: respectarea promisiunilor (promissio
sunt servanda şi pacta sunt servanda), limitarea violenţei (prin jus ad bellum şi
jus in bello) şi stabilizarea posesiei (prin proclamarea intangibilităţii şi imunităţii
frontierelor). Într-un stat ordinea juridică este caracterizată printr-un control
efectiv asupra subiectelor de drept. Comportamentele care interesează
ordinea sînt reglementate prin norme generale, iar ordinea este susţinută prin
sancţiuni organizate. Ordinea juridică pe care o susţine un sistem juridic statal
este o ordine extinsă. În mediul internaţional în schimb, ordinea pe care o
susţine actualul sistem juridic este o ordine restrînsă la scopurile primare şi la
cele specifice. Însă juridic, doar scopurile specifice sînt susţinute prin sancţiuni
organizate.

1.3. Interdependenţa naţiunilor. Este rezonabil să afirmăm că în mediul


internaţional solidaritatea este necesară şi posibilă deşi pînă acum solidaritatea
s-a manifestat sporadic. Pentru ca actorii internaţionali să perceapă
interdependenţa ca pe un motiv al cooperării (coordonării), trebuie reunite cel
puţin trei dintre condiţiile descrise de Ernst B. Haas:
1) prima condiţie este aceea ca actorii să perceapă înalta ineficacitate a
acţiunii autonome (unilaterale);
2) apoi, actorii internaţionali (aici statele suverane) trebuie să perceapă
costul înalt al acţiunii autonome şi, în fine,
3) actorii trebuie să perceapă înalta incertitudine privind realizarea
aşteptărilor acţiunii autonome14.
Solidaritatea a fost percepută în mediul internaţional atunci cînd războaiele,
Războiul de 30 de ani, războaiele napoleoniene, Primul şi Al Doilea Război
Mondial, au devastat Europa şi lumea. Marile transformări care au apărut în DI
au fost consecutive marilor catastrofe. Statele au perceput inefectivitatea

13
Ibid., pp. 15-8.
14
v., pentru alte aspecte privind acţiunea internaţională colectivă, o excelentă analiză care se referă strict la dreptul mării,
Ernst B. Haas, Is there a Hole in the Whole? Knowledge, Technology, Interdependence and the Construction of
International Regimes, I.O., 3/1975, pp. 827-76.
13

acţiunilor unilaterale şi inefectivitatea sistemului mai mult sau mai puţin spontan
al echilibrului de putere.

În prezent există domenii (materii) care după unii autori reclamă o organizare
globală susţinută de un regim juridic ferm, o reglementare uniformă şi
riguroasă, un sistem eficace de executare a normelor internaţionale: protecţia
mediului, dezvoltarea economică în zonele defavorizate, protecţia drepturilor
omului. Iar după alţii, scopurile globale se pot realiza prin armonizarea politicilor
naţionale sau printr-un regim flexibil compus din norme şi principii plasate sub
pragul juridicităţii (norme care nu sînt justiţiabile).

1.3.1. Societatea internaţională. Diferenţa între comunitate şi societate:


Schwarzenberger. Termenul societate este în DI un termen indispensabil.
Cele mai multe manuale şi tratate de DI utilizează termenul „societate
internaţională“ pentru a descrie mediul în care operează DI.

Am ales o listă cu patru particularităţi ale societăţii internaţionale statale, puse în


evidenţă de Martin Wight15:
1) societatea internaţională este o societate compusă din alte societăţi care
posedă un grad de organizare, i.e., de centralizare, superior;
2) numărul membrilor societăţii internaţionale este redus. În prezent se menţine
sub cifra de 200 de state suverane. Acest nivel a mai fost atins de-a lungul
istoriei o singură dată, imediat după Pacea de la Westfalia din 1648. La prima
Conferinţă de la Haga din 1899 existau mai puţin de 50 de state. Numărul
statelor suverane s-a menţinut relativ constant pînă la Conferinţa de la San
Francisco din 1945 şi a crescut semnificativ abia după declanşarea procesului
de decolonizare în Africa şi în Asia;
3) membrii sînt mult mai heterogeni decît membrii societăţii statale. Dimensiuni
teritoriale şi demografice, poziţii geografice şi resurse naturale, sisteme sociale
şi politice, religii şi valori culturale, toate acestea sînt diferite, iar ultimele, cel puţin
pînă în prezent, sînt manifest ireconciliabile;
4) membrii societăţii sînt, dacă nu nemuritori, în orice caz entităţi care se percep
ca atare. Societatea statală este un corp politic perpetuu, iar din acest motiv
subiectele DI tind să stabilească raporturi juridice pe perioadă nedeterminată.

Acest curs pleacă de la premisa că, cel puţin pentru scopurile DI, ar trebui să
putem să trasăm o distincţie clară şi între termenii „societate” şi „comunitate”,
cei doi termeni pe care îi folosesc internaţionaliştii cînd se referă la „substratul
social al sistemului interstatal”. În 1939, într-un articol antologic, apărut într-un
moment de colaps al ordinii internaţionale, Schwarzenberger încerca să
traseze limitele între aceşti termeni16. Autorul îl citează pe Macmurray care
spunea: „Intenţia implicată de societate se află dincolo de conexiunea relaţiilor
pe care le stabileşte. În comunitate nu este aşa. Decurge de aici că societatea
este un mijloc în vederea atingerii unui scop, pe cînd comunitatea este un
15
Martin Wight, Politica de putere, Arc, Chişinău, 1998., pp. 114-5.
16
v. The Rule of Law and the Disintegration of the International Society, AJIL, 33/1939, pp. 56-77.
14

scop în sine. Privind din alt unghi, se poate spune că societatea poate fi
definită în termenii unui scop comun, comunitatea nu.”17 Mergînd pe urmele
lui Max Weber, Schwarzenberger consideră criteriul solidarităţii ca fiind „testul
decisiv în clasificarea grupurilor sociale”. Atunci cînd nu reuşeşte să atingă
nivelul înalt de solidaritate care defineşte comunitatea (sau, aş spune, cînd
grupurile nu posedă bazele unei asemenea forţe centripete) grupul social
funcţionează ca o societate a cărei funcţie principală rămîne ajustarea
intereselor divergente.

Pentru ca o comunitate să aibă şansa să apară şi să se menţină, entităţile din


sistem trebuie să manifeste constant, şi nu sporadic, loialitate comunitară (sau
măcar, cum se spune în terminologia federală, fidelitate federală). Loialitatea
este un sine qua non al comunităţii. Pentru efectivitatea unei societăţi este
suficient ca entităţile să fie animate de bună-credinţă şi să o manifeste în
acţiunile lor.

1.4. Sistemul internaţional. Centralizarea politico-juridică. Sistemul politic


internaţional conceput ca sistem de state suverane îşi are originea în Pacea
de la Westfalia şi s-a format ca un sistem european sau, mai precis, ca un
sistem occidental. Prin expansiunea colonială a Occidentului, el evoluează ca
sistem al „lumii cunoscute” sau „descoperite”, mai apoi ca sistem global, şi
devine relativ matur, i.e. stabil, odată cu încheierea procesului de decolonizare,
proces care a început imediat după cel de-al doilea Război Mondial şi s-a
încheiat în ansamblu în anii ’70. ONU este astăzi expresia sistemului politic
internaţional universal18, în sensul în care organizaţia universală este garantul
principiilor politice împărtăşite de toate statele lumii: acceptarea universală a
suveranităţii, a egalităţii juridice şi a DI.

Din secolul al XVII-lea coerenţa este asigurată de prezenţa subiectelor egale,


adică a subiectelor dotate cu o capacitate uniformă – egalitatea juridică - care,
în plus, posedau şi o egalitate de facto, în termeni de capacităţi. Sistemul politic
descentralizat nu avea nevoie de un sistem juridic care să susţină ordinea de
facto. Diferendele politice se tranşau pe teatrul de război. În relaţiile
internaţionale în care erau implicate interesele fundamentele (vitale) prevala
dreptul puterii, în chestiunile aflate la limita „interesului naţional” - dreptul
reciprocităţii.

În ciuda relativei sale centralizări, astăzi sistemul internaţional poate fi


caracterizat în continuare ca un sistem anarhic19. Meritul acestei sintagme este
acela că pune în evidenţă contrastul dintre sistemul internaţional şi sistemele
17
v. The Three Types of Law, AJIL, 53/1943, p. 90. Pentru un comentariu însoţit de traducerea românească, v. Valentin
Constantin, Doctrină şi jurisprudenţă internaţională, EUV, Timişoara, 2004, pp. 21-54.
18
Barry Buzan, Popoarele, statele şi teama (O agendă pentru studii de securitate internaţională în epoca de după
războiul rece), Cartier, Chişinău, 2000, p. 177.
19
Kenneth N. Waltz, Theory of International Politics, Mc Graw-Hill, Inc., New York, etc., 1979, p. 88, “Nimeni nu este
abilitat să comande, nimeni nu este obligat să asculte”, spune Waltz.
15

de drept intern, care sînt sisteme ierarhice. Caracterul anarhic este o


consecinţă a acceptării universale a egalităţii suverane, norma juridică de bază
a sistemului, instituită ca atare încă din 1648. Egalitatea juridică înseamnă
egalitate de tratament pentru că, de facto, statele suverane rămîn profund
inegale. După 1945, inegalitatea de facto s-a accentuat prin includerea în
sistem, prin admiterea în ONU, a unui grup numeros de micro-state. Originar,
în sistemul de la 1648, între marile puteri europene egalitatea de jure coincidea
cu egalitatea de facto. Atît sistemul politic internaţional cît şi sistemul său juridic
au fost construite de aceste mari puteri. Această distincţie, între marile puteri
(un grup restrîns de state, nu neaparat aceleaşi, care deţine o poziţie centrală
în sistem) şi puteri (grup care cuprinde toate celelalte state suverane) este o
distincţie de bază, atît în disciplina relaţiilor internaţionale cît şi în DI.

În esenţă, nivelul de centralizare juridică atins actualmente în sistem este:


a) condiţionat de dubla calitate a statelor de producători20 şi destinatari ai
normelor juridice internaţionale;
b) guvernat de o nouă abordare a conceptului de suveranitate:
suveranitatea divizibilă (anumite prerogative suverane sînt exercitate în
comun cu alte subiecte primare de DI) şi suveranitatea relativă;
c) constituit sau instituit secvenţial (iar nu global), în sensul centralizării unor
materii internaţionale, cu alte cuvinte, numai o parte dintre principiile politice
afirmate s-au putut transforma în principii juridice şi doar în anumite domenii
ale relaţiilor internaţionale.
Acest sistem, spre deosebire de sistemul european de după Pacea de la
Westfalia, este un sistem global, pentru că acoperă întreg teritoriul de uscat şi
de apă al lumii.

1.5. Noţiunea de „constituţionalitate” în sistemul de DI. Este deja un loc


comun al teoriei constituţionale, dezvoltată din analiza sistemelor de drept
intern, că noţiunea de norme constituţionale nu este legată în mod exclusiv de
categoria formală de acte juridice numite „constituţii”.

Normele constituţionale se disting de celelalte categorii de norme din sistemul


juridic prin forţa lor juridică materială, iar această distincţie este una
fundamentală. Normele constituţionale impun tuturor normelor ierarhic
inferioare un acord substanţial (material), adică o conformitate substanţială.
Absenţa acestui acord le invalidează juridic.

Această constituţionalitate materială a normelor este definită în funcţie de trei


criterii:
1) obiectul normelor (norme care reglementează materii fundamentale în
sistem cum sînt: organizarea politico-juridică a sistemului şi drepturile
fundamentale ale subiectelor ordinii juridice);

20
Conform unei formule inspirate a lui Kelsen, în calitate de creatori de norme statele sînt „organe ale dreptului
internaţional”.
16

2) natura juridică (normele materialmente constituţionale nu pot cădea în


desuetudine şi nu sînt afectate de caducitate, deoarece prin natura lor nu se
admite că ar putea fi afectate de principiul efectivităţii. În plus, aceste norme pot
fi modificate doar printr-o procedură specială, diferită de procedurile din dreptul
comun, ceea ce le conferă o natură relativ statică şi le deosebeşte de normele
ordinare care au o natură relativ dinamică);
3) autoritate (reprezintă normele ultime de recunoaştere, de modificare şi de
atribuire a competenţelor în sistem şi prescriu condiţiile de conţinut ale celorlalte
norme primare şi secundare din sistem).

În DI poate fi identificat, prima facie, un grup de norme care din punct de


vedere material fac parte, conform criteriilor de mai sus, din constituţia
sistemului. În această categorie intră în primul rînd:
a) norma care declară şi fixează limitativ (enumeratio est limitatio) izvoarele DI:
tratatul, cutuma internaţională şi principiile generale (art. 38, a, b şi c din Statutul
CIJ) şi sursele lui subsidiare;
b) norma care afirmă existenţa normelor imperative (inderogabile), o categorie
denumită jus cogens (art. 64 CV - 1969);
c) normele care afirmă primatul Cartei ONU asupra tuturor celorlalte tratate,
primat înscris formal în art. 20 şi 103 din Cartă şi confirmat de practica
subsecventă a statelor şi de jurisprudenţa internaţională.

Există şi alte norme de tip constituţional care pun în lumină centralizările din
sistem:
a) instituirea principiilor de DI, un veritabil jus cogens al organizaţiei;
b) instituirea unei competenţe exclusive a Consiliului de Securitate al ONU în
calificarea situaţiilor vizate de Capitolul VII din Cartă şi monopolul sancţiunilor
internaţionale care i-a fost conferit;
c) acceptarea generală a existenţei unor norme opozabile erga omnes;
d) instituirea, prin Convenţia de la Viena din 1969, a unei norme general
acceptate, care limitează reciprocitatea în materia dreptului umanitar (art. 60,
5);
e) prezenţa unui mecanism centralizat de executare a hotărîrilor CIJ, prin
Consiliul de Securitate, conform art. 94 (2) din Cartă;
f) controlul organizat al respectării drepturilor fundamentale inderogabile pe
teritoriul statelor, control internaţional exercitat în mod direct de organizaţie21;
g) jurisdicţia internaţională directă şi exclusivă asupra criminalilor internaţionali,
prin intermediul Tribunalelor Penale Internaţionale ad-hoc.

Este destul de evident că funcţiile pe care le exercită aceste norme prezintă


cîteva analogii structurale cu funcţiile pe care le exercită normele constituţionale
statale.

1.6. Raporturile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern. La diversele


eşaloane ale vieţii sociale este însă vizibilă şi ca atare incontestabilă prezenţa
21
Prin Comitetul Drepturilor Omului, organ instituit de PIDCP.
17

unei multitudini de sisteme juridice care acompaniază diverse tipuri de ordine


socială: un sistem juridic internaţional, un sistem juridic regional supranaţional
(Comunitatea Europeană), sisteme juridice statale, sisteme juridice ecleziastice
(canonice), un sistem juridic transnaţional al raporturilor comerciale (lex
mercatoria) sau sisteme juridice infra-statale (corporative). Există aşadar o
pluralitate de sisteme juridice de natură diferită, iar existenţa lor ridică două
probleme legate de relaţiile dintre ele, problema permeabilităţii sistemelor şi
problema raporturilor de sistem. Un sistem este permeabil dacă posedă norme
secundare (de recunoaştere) care să asigure efectivitatea normelor din celelalte
sisteme. Dimpotrivă, este impermeabil în ipoteza în care nu recunoaşte
efectivitatea unor norme concurente din celelalte sisteme22. Teoriile şi practicile
constituţionale dualiste acreditează, în general, impermeabilitatea sistemului
intern în raport cu cel internaţional, cele moniste susţin permeabilitatea. Însă în
practică se observă că, exceptînd accidentele istorice de izolare statală auto-
impusă (un fel de carantină politico-juridică), sistemele juridice sînt relativ
permeabile, chiar şi în absenţa unei norme de recunoaştere larg acceptată
privind raporturile de sistem.

În celebrul său Aviz consultativ din 25 mai 1926, CPJI a tranşat în termeni
extrem de limpezi chestiunea raporturilor generale (de sistem) dintre DI şi
legislaţia statală: „Din perspectiva DI şi a Curţii care este organul său, legile
naţionale sînt simple fapte, manifestări de voinţă ale statelor, la fel ca şi hotărîrile
judecătoreşti sau măsurile administrative”23.

Odată clarificată problema din perspectiva DI, chestiunea raporturilor dintre


sisteme a rămas un teren clasic al controverselor din perspectiva dreptului
intern. Au fost avansate două tipuri de construcţii doctrinale: teoria dualistă şi
teoria monistă.

1.6.1. Teoria dualistă. Premisa dualistă primară este aceea că ordinea juridică
internaţională şi sistemele juridice statale sînt în mod necesar autonome
deoarece:
a) normele fiecărui sistem au condiţii specifice de validitate;
b) normele se aplică unor subiecte juridice diferite;
a) normele se aplică unor situaţii diferite.

Un tratat internaţional, spre exemplu, se adresează cel mai adesea organelor


statului şi, în mod curent, nu conferă drepturi şi obligaţii celorlalte subiecte de
drept intern. În absenţa unor mecanisme de receptare efectul normelor
internaţionale pentru persoanele fizice şi juridice din sistemul intern este unul

22
Am utilizat termenii „permeabil” şi „impermeabil” pentru a nu crea o confuzie cu alţi termeni care ar fi putut fi utilizaţi
(„închis” şi „deschis”). Orice sistem juridic trebuie considerat ca închis sau complet în măsura în care orice controversă poate fi
soluţionată făcînd apel la normele juridice din sistem. El este deschis, sau permeabil, în sensul în care, potrivit normelor sale
proprii de transformare (modificare), poate încorpora norme din alte sisteme sau poate întreţine alte raporturi relevate (de ex.,
raporturi de subordonare).
23
Singura excepţie o constituie un set de norme constituţionale care fac legătura cu sistemul dreptului internaţional: normele
care stabilesc competenţele organelor statului în materia tratatelor internaţionale.
18

virtual şi indirect. De regulă, normele constituţionale interne care se referă la DI


creează un ecran între acesta din urmă şi subiectele din ordinea juridică
internă. Consecinţa este absenţa oricărui conflict potenţial de norme între cele
două sisteme, deoarece ele se prezintă analizei ca sisteme închise sau
complete, ceea ce exclude, de plano, conflictul de norme. Însă din caracterul
autonom al sistemelor de drept nu decurge în mod necesar teza că cele două
tipuri de ordini juridice nu pot comunica, sau că ele se situează pe un palier
orizontal, de egalitate absolută. Autonom nu înseamnă impenetrabil sau
impermeabil. Dacă analizăm practica unor state care formal (constituţional) sînt
dualiste, observăm că dualismul rămîne mai mult o poziţie de principiu decît o
realitate juridică.

1.6.2. Teoriile moniste. Monismul are două variante, una radicală, care afirmă
primatul dreptului intern asupra DI şi care astăzi este o poziţie teoretică de
nesusţinut, în primul rînd pentru că nu mai are un suport efectiv în dreptul
pozitiv, şi una care afirmă primatul DI asupra dreptului intern şi care îşi are
suportul în practica unor state reprezentative ale comunităţii internaţionale. Cel
mai proeminent reprezentant al teoriei monismului cu primatul DI rămîne Hans
Kelsen. Normele interne derivă din normele internaţionale care determină
competenţele statelor, ca atare ele nu pot avea un conţinut contrar acestora.
Acesta este, în esenţă, argumentul. Nu ar trebui înţeles aici, aşa cum se
întîmplă uneori în analizele kelseniene mai vechi sau mai noi, că Hans Kelsen
nu era conştient de realitatea dualistă. Monismul lui Kelsen este „orientat politic”
în măsura în care eminentul jurist s-a implicat în construcţia păcii după cel de-al
Doilea Război Mondial. O perspectivă monistă servea ca un suport teoretic
coerent pentru centralizările care trebuiau instituite în sistemul juridic
internaţional şi cărora monismul cu primatul DI încerca să le construiască o
bază teoretică de legitimitate.

Nu trebuie să ignorăm însă faptul că dualismul a dominat întreaga perioadă


interbelică, iar CPJI a fost puternic influenţată de doctrina dualistă. În prezent,
chiar dacă raţiuni practice şi morale impun monismul cu primatul DI, varietatea
soluţiilor naţionale care se observă în practica constituţională a statelor
ilustrează faptul că supremaţia DI în raporturile sale cu dreptul intern este
incontestabilă pentru jurisdicţiile internaţionale, însă uneori rămîne pur
nominală pentru jurisdicţiile statale24.

În stadiul actual al sistemului de DI, în ciuda faptului că monismul care afirmă


primatul DI a cîştigat destul teren în doctrină, el nu oferă un model descriptiv
adecvat pentru raportul real dintre sisteme. Este şi firesc, pentru că în variantă
radicală el presupune totuşi un nivel de centralizare pe care DI este încă foarte
departe de a-l fi atins. Altfel spus, efectivitatea teoriilor moniste este una relativ

24
v. M. Virally, Sur un pont aux anes: les raports entre droit international et droits internes, în Mélanges Rolin, A.
Pedone, Paris, 1964, p.491.
19

redusă25. Aceasta se datorează faptului că atîta timp cît comportamentul


statal, în limitele jurisdicţiei sale teritoriale, nu este reclamat ca un ilicit
internaţional, cele două sisteme se menţin într-un raport de irelevanţă.
Legislaţia internă a unui stat este considerată domeniul său rezervat de
competenţă, atîta timp cît nu înfrînge norme şi principii opozabile erga omnes.
În plus, în absenţa unor reclamaţii internaţionale care să acuze ilicitul normelor
interne aflate în conflict cu normele internaţionale de acest tip, statelor le rămîne
o considerabilă libertate de mişcare.

Monismul şi dualismul pun în evidenţă nivelul de centralizare din sistemul


internaţional. Este limpede că absolut toate materiile centralizate din DI
ilustrează efectivitatea teoriei moniste. În acelaşi timp, dualismul nu este
complet deligitimat, deoarece el reflectă nivelul descentralizat al relaţiilor
internaţionale şi al DI.

În concluzie cred că se poate afirma:


a) autonomia relativă a sistemelor intern şi internaţional: normele interne
contrare DI nu pot fi invalidate în general în ordinea juridică internă şi rămîn
inopozabile în ordinea internaţională;
b) interacţiunea sistemelor: pe de o parte, DI a încorporat în cadrul izvoarelor
sale formale anumite norme din sistemele de drept statale, pe de altă parte
există şi un număr relativ redus de norme de DI cu aplicabilitate directă în sfera
de competenţă statală, aşa-numitele norme internaţionale self-executing.

Pentru că nu există o regulă de drept pozitiv a supraordonării sistemelor, de


regulă aplicabilitatea normelor internaţionale în dreptul intern presupune o
procedură de receptare. Efectul acestei operaţiuni speciale constă în
transformarea caracterului internaţional al normelor în caracter intern. Aşa cum
observa Heinrich Triepel, prin receptare (chiar prin cea mai pură receptare,
care lasă nemodificat conţinutul normei internaţionale) DI se transformă în
drept intern, deoarece sursa validităţii sale (izvorul său) este una de drept intern
(legea de ratificare) şi nu una de DI26.

Între DI şi dreptul intern pot exista trimiteri, în sensul că enunţul unei norme X
dintr-un sistem trimite la o normă sau la o definiţie Y din celălalt sistem. Aceste
trimiteri sînt uneori reciproce.

Din perspectiva DI, monismul şi dualismul sînt poziţii constituţionale care


reflectă concepţiile naţionale privind domeniul rezervat al statelor suverane şi
atitudinea faţă de fenomenele de centralizare juridică internaţională. Prin
urmare distincţia dualism - monism, departe de a fi depăşită, rămîne
permanent un revelator al atitudinilor naţionale faţă de DI.

25
Chiar şi în statele în care monismul este declarat constituţional (International Law is Law of the Land), de ex. în Statele
Unite, jurisprudenţa şi doctrina disting tratatele auto-executorii de cele care nu posedă acest caracter; v. analiza minuţioasă a
lui Carlos Manuel Vasquez,The FourDoctrines of Self-Executing Treaties, AJIL, 89/1995, pp. 695-723.
26
v. Droit international et droit interne, Pedone, Paris, 1920, p. 111şi passim.
20

CAPITOLUL II

IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL

2.1. Teoria generală a izvoarelor de DI. Doctrina izvoarelor de DI se bazează


pe presupoziţia că noţiunea de validitate, specifică dreptului, derivă din
existenţa unor forme obligatorii. Teoria izvoarelor de drept este, în mod
obligatoriu, baza oricărei expuneri ştiinţifice a dreptului şi stă la baza oricărei
hotărîri judiciare concrete27.

Noţiunea de izvor de drept desemnează un mod valid de formare a normelor


în cadrul unui sistem juridic. Există o distincţie clasică, atît pentru sistemele de
drept intern cît şi pentru cel internaţional, între izvoare materiale şi izvoare
formale. Expunerile didactice se concentrează asupra analizei izvoarelor
formale deoarece se consideră că o eventuală analiză a izvoarelor materiale ar
avea o relevanţă limitată28. Izvorul material (cauza/motivul adoptării unei norme
scrise sau a formării unei norme spontane) al unei norme de DI poate fi obiect
de analiză în cadrul disciplinei relaţiilor internaţionale, al sociologiei juridice, sau
a geopoliticii. Însă, în practica jurisdicţională, judecătorul sau arbitrul internaţional
nu poate să substituie interpretării juridice a normei, interpretarea izvorului său
material. Cu alte cuvinte, judecătorul internaţional se dezinteresează de
cauzele sau motivele care au condus la formarea unei norme (occasio legis),
el se limitează să constate că norma care îi fundamentează decizia a fost
creată în acord cu exigenţele formale ale unei norme de recunoaştere. O
normă internaţională accede aşadar la statutul de normă de drept pozitiv
numai dacă îşi poate justifica formarea în conformitate cu exigenţele unui izvor
formal determinat, adică numai atunci cînd apariţia ei este în acord cu un mod
de formare (law making process) recunoscut în sistemul juridic printr-o normă
specifică de recunoaştere. Modurile de formare ale normelor DI sau, altfel
spus, normele specifice de recunoaştere în DI, sînt enumerate în art. 38 din
Statutul CIJ, redactat în următorii termeni:
„1. Curtea, a cărei funcţie este să rezolve în conformitate cu DI diferendele
care-i sînt supuse, va aplica:
a) convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli
expres recunoscute de statele în litigiu;
b) cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale, acceptate ca
reprezentînd dreptul;
c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;
d) sub rezerva dispoziţiilor articolului 59, hotărîrile judecătoreşti şi doctrina
specialiştilor celor mai calificaţi ai diferitelor state, ca mijloace auxiliare
pentru determinarea regulilor de drept.

27
Alf Ross, A Textbook of International Law,Longmans, Green and Co., London/New York/Toronto, 1947, p. 79.
28
Aceasta este expresia unui pozitivism juridic pe cît de radical, pe atît de răspîndit.
21

2. Această dispoziţie nu va aduce atingere dreptului Curţii de a rezolva o


cauză ex aequo et bono dacă părţile sînt de acord cu aceasta”29.

Acest text este aproape identic cu textul art. 38 din Statutul Curţii Permanente.
Dacă însă statutul CPJI a fost conceput ca un tratat distinct de Pactul Societăţii
Naţiunilor, Statutul CIJ face parte din Carta ONU şi are un caracter obligatoriu
pentru toate statele membre ale organizaţiei. Opozabilitatea erga omnes a art.
38 din Statutul CIJ este o chestiune separată de acceptarea jurisdicţiei
obligatorii a Curţii de către statele membre ale organizaţiei.
2.2. Cutuma internaţională. Întreaga tradiţie occidentală este dominată de
distincţia între „două moduri tipice de producţie a dreptului: cutuma şi legea”30.
Cutuma este modul spontan, natural, informal de producţie juridică şi este, pînă
la urmă, expresia forţei tradiţiei. În schimb legea este elaborată, artificială şi
formalizată, şi este expresia voinţei unei entităţi suverane determinate. Cutuma
este un mecanism de autoreglare socială, în contrast cu legea, care este un
mecanism de regularizare socială. Cutuma este solid ancorată în realitate,
legea este experimentală. Termenul cutumă este utilizat în două sensuri. Într-
un prim sens, reprezintă faptul creator de norme, iar în al doilea sens, norma
creată, adică rezultatul faptului creator. Art. 38 al Statutului CIJ fixează
parametrii constitutivi ai cutumei printr-o uniune a două elemente: unul material
sau obiectiv şi care prezintă caracteristicile tradiţionale ale cutumei
(consuetendo) şi unul psihologic sau subiectiv (opinio juris sive necessitatis).
Elementul subiectiv semnifică acceptarea comportamentului ca fiind expresia
unei norme sau ca fiind expresia necesităţii: „cutuma internaţională, ca probă a
unei practici generale acceptate ca fiind dreptul”.

CDI, pornind de la art. 38, a stabilit în anul 1949 criteriile normei cutumiare
internaţionale:
1) existenţa practicii concordante a unui număr de state, raportată la un tip
de situaţie care intră în domeniul relaţiilor internaţionale;
2) continuarea sau repetarea practicii o perioadă considerabilă de timp;
3) reprezentarea pe care o au subiectele că practica este pretinsă de, sau
este în acord cu, DI;
4) acceptarea generală a practicii de către state.
2.2.1. Elementul material al cutumei (consuetudo). Criteriul generalităţii
practicii ridică unele probleme. În primul rînd, trebuie spus că practica luată în
considerare trebuie să fie generală, nu însă şi universală. Distincţia este extrem
de importantă, pentru că există concepţii naţionale sau regionale asupra DI în
care se confundă generalitatea cu universalitatea. În al doilea rînd, necesitatea
unei practici generale este evidentă atunci cînd se pretinde formarea unei
cutume opozabile erga ommes. În ipoteza în care practica nu este suficient de
generalizată sîntem în prezenţa unei norme cutumiare speciale, i.e. a unei
norme cutumiare regionale sau locale. Efectul unei cutume speciale nu este

29
Art. 59: „Hotărîrea Curţii nu este obligatorie decît între părţi şi numai cu privire la cauza care a fost rezolvată”.
30
v. Norberto Bobbio, Consuetudine e fatto normativo, în Contributi ad un dizionario giuridico, G. Giappichelli, Torino,
1994, p. 17.
22

acela de a invalida cutuma generală. Ea nu reprezintă altceva decît lex


specialis, care derogă de la cutuma generală.

Precedentele care intră în sfera lui consuetudo sînt în mod preponderent


precedente active, însă pot fi şi abstenţiuni repetate. În ceea ce priveşte forma
lor, precedentele pot fi declaraţii care emană de la reprezentanţii statului în
relaţiile internaţionale, pot rezulta din acte jurisdicţionale, din negocieri, din acte
unilaterale ale statelor şi chiar din acte convenţionale. Ele mai pot rezulta şi din
practica organizaţiilor internaţionale guvernamentale însă aceste precedente
au o relevanţă limitată la formarea aşa-numitelor „cutume ale organizaţiei”.
2.2.2. Elementul psihologic (opinio juris sive necessitatis). Chiar dacă este
disputată în doctrină, prezenţa lui opinio juris ca element constitutiv al cutumei
este pretinsă de DI pozitiv. Într-o manieră nechivocă, Curtea a exprimat
această exigenţă în Afacerea Platoul continental al Mării Nordului: „Statele
trebuie aşadar să aibă sentimentul de a se conforma la ceea ce echivalează
cu o obligaţie juridică. Nici frecvenţa, nici măcar caracterul obişnuit al actelor nu
sînt suficiente. Există numeroase acte internaţionale, de exemplu în domeniul
protocolului, care sînt îndeplinite aproape invariabil, dar care sînt motivate de
simple consideraţii de curtoazie, de oportunitate sau de tradiţie şi nu de
sentimentul unei obligaţii juridice”.

Max Sørensen observa că rolul lui opinio juris este acela de a plasa sarcina
probei cutumei statului-parte care afirmă existenţa unei anumite reguli
cutumiare31. Hans Kelsen spune că a proba obiectiv existenţa elementului
psihologic este imposibil şi „în consecinţă, existenţa acestui element, la fel ca şi
calitatea morală a cutumei, concordanţa sa cu dreptatea, depind în totalitate de
arbitrariul organului competent să aplice regula considerată ca o normă de
drept cutumiar”32. Distincţia, adaugă Kelsen, pleacă de la o premisă ideologică,
intenţia de a disimula „rolul important, pentru a nu spune dominant, pe care îl
joacă, în formarea dreptului cutumiar, arbitrariul organului competent să aplice
dreptul”33.
2.2.3. Codificarea cutumei. În esenţă, în DI a codifica înseamnă a declara
conţinutul dreptului cutumiar existent. Istoria DI relevă numeroase proiecte de
codificare private, datorate savanţilor sau societăţilor ştiinţifice. Istoric,
majoritatea tentativelor de codificare au început în zona privată. Există însă şi o
operă de codificare publică, cea mai importantă, pentru că posedă o autoritate
juridică directă, iar această operă aparţine tratatelor de codificare şi
jurisprudenţei. A codifica nu înseamnă altceva decît a face norma cutumiară
mai accesibilă şi a-i adăuga calităţile dreptului scris (jus scriptum). Prin
codificare norma cutumiară (opozabilă erga omnes) nu se transformă însă în
normă convenţională (opozabilă inter partes), prin simplul fapt că suportul
textual ia forma unui tratat internaţional. Ea stabileşte pentru părţile la tratat un
anumit conţinut, care le este opozabil, şi va putea constitui baza/temeiul juridic

31
v. Anthony D’Amato, The Concept of Custom ..., cit., p. 54, unde este citat Max Sørensen.
32
v. Théorie du droit international coutumier, Revue internationale de la théorie du droit, vol. X/1939, p. 265.
33
ibid.
23

al unei sentinţe internaţionale, dar va rămîne inopozabilă pentru terţi. Există


însă şi autori care susţin că normele cutumiare devin, prin codificare, norme
juridice convenţionale34. O astfel de opinie nu pare însă să posede nici un
fundament în dreptul pozitiv. Nici pur teoretic nu s-ar putea susţine, de pildă, că
un tratat de codificare care leagă, de exemplu, 12 state-părţi poate transforma
o cutumă care posedă calitatea internă (intrinsecă) a generalităţii practicii. O
transformare a normelor cutumiare operează doar în sistemele de drept intern,
unde cutumele devin prin codificare norme legislative. Efectul abrogator al
actului legislativ asupra cutumei decurge din caracterul general al legii.

În DI, cutuma (jus strictum) reprezintă un izvor formal de tip diferit în raport cu
norma convenţională (jus aequum) şi rămîne izvorul preeminent. Distincţia jus
strictum/jus aequum a fost propusă de Georg Schwarzenberger. Ea opune
două tipuri ideale de sisteme juridice. Jus strictum reprezintă un sistem în care
drepturile sînt absolute, sau tind să fie absolute, şi ca atare pot fi exercitate fără
să se ţină cont de echitate35. Exerciţiul lor nu poate fi niciodată echivalat cu
abuzul de drept sau cu un exerciţiu nerezonabil al dreptului. Dreptul absolut al
statului acreditant de a acorda agrementul şefilor de misiuni, dreptul său
absolut de a declara un diplomat persona non grata, sau dreptul absolut al
statului de a recunoaşte formal sau de a nu recunoaşte un alt subiect primar de
DI, sînt doar cîteva exemple de jus strictum în DI. În opoziţie se plasează jus
aequum, un sistem în care drepturile sînt interpretate în spiritul bunei-credinţe şi
în mod echitabil. Exerciţiul lor „legal” este condiţionat, în sensul că trebuie să fie
un exerciţiu rezonabil. Materia dreptului tratatelor ilustrează acest mod de
interpretare a drepturilor şi obligaţiilor. Importanţa distincţiei jus strictum/jus
aequum constă în faptul că oferă atît un criteriu de interpretare a normelor, cît şi
un criteriu de indentificare a tipului de ordine juridică care este predominantă la
un moment dat în sistemul supus analizei.

O normă codificată va poseda întotdeauna în DI dubla calitate de normă


convenţională şi de normă cutumiară. Între două state care sînt părţi la tratatul
de codificare al cutumei conţinutul opozabil al normei juridice este conţinutul
codificat, însă acest conţinut este inopozabil unui stat terţ. Acesta poate
contesta exactitatea codificării, poate să probeze un conţinut diferit al cutumei şi
poate cere judecătorului internaţional să declare acest conţinut diferit al normei
sau poate, pur şi simplu, să dovedească opoziţia sa persistentă în procesul de
formare al normei.

2.3. Principiile generale de drept. Problema care trebuia rezolvată în 1920 de


redactorii SCPJI era aceea de a transgresa „sărăcia normativă” a sistemului
juridic din acel moment (numărul relativ redus de norme primare) şi de a crea
pentru viitor o tehnică general acceptată de dezvoltare a dreptului. Rezolvarea

34
Adrian Năstase, Cristian Jura, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public. Sinteze pentru examen, All Beck,
Bucureşti, 1999, p. 29.
35
G.Schwarzenberger,International Law ..., cit., p. 117 et seq.
24

a fost remarcabilă. Ei au declarat un al doilea izvor de drept de tip spontan:


„principiile generale ale dreptului recunoscute de naţiunile civilizate”.

În dreptul intern, principiul general reprezintă cel mai înalt nivel de abstractizare
existent în sistem36. Procesul de identificare a principiilor se desfăşoară în plan
vertical, gradul de generalitate fiind corespondentul gradului de abstractizare. În
DI, calificativul de general se plasează strict în planul orizontal. Generalitatea
decurge din prezenţa principiului în majoritatea (nu însă şi în totalitatea)
sistemelor de drept. Acest fapt, prezenţa de o manieră relativ identică a
principiului, îi legitimează construcţia, mai precis, conduce ipso facto la
recunoaşterea sa de către arbitrul sau judecătorul internaţional drept un
principiu care, odată atestat de sistemele de drept pozitiv ale „statelor civilizate”,
trebuie să opereze şi în sistemul internaţional.

Dacă în dreptul intern principiul este considerat ca o normă de aplicabilitate


generală şi sensul de principiu general se confundă pînă la un punct cu cel de
principiu fundamental (ceea ce uneori se resimte ca un pleonasm), în DI
generalitatea principiului nu presupune per se că ar trebui să-i atribuim un
caracter preeminent în raport cu alte norme internaţionale, care îşi au originea
în alte izvoare de drept. Este posibil ca un principiu general să conducă la o
normă fundamentală şi în DI, însă aceasta se întîmplă datorită caracterului
normei (de exemplu în ipoteza în care principiul general îndeplineşte funcţia
unei norme generale de recunoaştere în cadrul sistemului juridic internaţional,
aşa cum este cazul principiului bunei-credinţe) şi nu datorită calităţii izvorului ei.

Pentru a înţelege mai bine rolul principiilor, voi evoca, pe o linie trasată de
Norberto Bobbio, cele patru funcţii pe care le îndeplinesc principiile generale în
dreptul intern37:
a) funcţia interpretativă. Acestă funcţie este larg recunoscută principiilor
constituţionale, în sensul că nici o normă particulară din sistemul juridic nu
poate primi o interpretare contrară acestora;
b) funcţia integratoare. Recursul la principii permite organelor de aplicare
a dreptului să acopere eventualele lacune existente în sistem;
c) funcţia directoare. Această funcţie orientează legislatorul în dreptul
intern. Este de subliniat că respectarea strictă de legislator a principiilor
asigură coerenţa sistemului;
d) funcţia limitativă. Principiile creează cadrul în care se poate realiza
libertatea legislatorului. Ele asigură astfel eficacitatea globală a sistemelor
de drept guvernate de principiul preeminenţei dreptului (rule of law).
Aşa cum se poate observa, toate aceste patru funcţii din dreptul intern sînt
funcţii sistemice, deoarece principiile îşi asumă rolul de norme de recunoaştere
„fundamentale”, atît în raport cu normele primare cît şi în raport cu alte norme

36
v., de ex., Mario Rotondi,Equità e principi generali del diritto nell’ordinamento giuridico italiano, în Rec. Gény, t. II, p.
409.
37
v. N. Bobbio, Contributi ad un dizionario giuridico, Giappichelli, Torino, 1994, pp.287-279.
25

secundare. Sînt norme fundamentale, în sensul că în absenţa lor probabil că


nici un sistem juridic modern nu şi-ar putea menţine efectivitatea în timp.

În dreptul intern aplicabilitatea directă a principiilor este relativ rară, de aceea


pare corectă calificarea lor ca fiind norme indirecte. Datorită gradului de
generalitate pe care îl posedă, prin recursul la principii se determină, pe calea
interpretării, conţinutul altor norme. Caracterul general şi abstract mai conferă
principiilor şi calitatea de norme indefinite. Iar consecinţa este aceea că
principiile comportă o serie infinită (nelimitată) de aplicaţii concrete. De exemplu:
principiul contradictorialităţii, principiul echipolenţei, principiul proporţionalităţii.
2.3.1. Principiile relevate de jurisprudenţa şi doctrina internaţională.
Trebuie precizat, Curţile internaţionale utilizează expresii diverse care însă
acoperă toate acelaşi concept, cel de „principii generale”. Iată cîteva exemple:
„opinie şi practică aproape universală”, „regulă binecunoscută”, „regulă
generală”, „un principiu de drept acceptat”, „un principiu general acceptat în
jurisprudenţă arbitrală ca şi în tribunalele interne” sau „un principiu esenţial”38.
CIJ şi antecesoarea ei, CPJI au apelat destul de rar la această tehnică de
formare a DI. În mod particular CPJI a afirmat principiul bunei-credinţe şi
principiul derivat al interdicţiei abuzului de drept39. CIJ a afirmat principii
procedurale cum este principiul autorităţii de lucru judecat40. Însă cea mai
substanţială contribuţie în materia principiilor generale au avut-o fără îndoială în
plan regional practica CEDO şi jurisprudenţa CJCE.

2.3.2. Principiile generale de drept vs. principiile fundamentale ale DI. În


jurisprudenţa celor două Curţi de la Haga întîlnim sintagme cum sînt: „drepturi
şi îndatoriri fundamentale ale statelor”, „principii generale ale DI” sau, cel mai
des, „principii fundamentale de DI”. Existenţa unor asemenea principii este
indiscutabilă însă ele nu sînt, tale quale, izvoare de DI. Spre deosebire de
principiile generale instituite prin art. 38, principiile de DI îşi au baza juridică în
izvoarele de drept convenţionale sau cutumiare. Prezenţa lor în DI este însă
uneori un aspect al ierarhiei normelor, o ierarhie care decurge atît din baza
juridică (adică din izvorul de drept care le legitimează existenţa) cît şi din
importanţa lor în cadrul sistemului. De regulă, adjectivele „general” sau
„fundamental” pun în lumină fie caracterul lor constituţional (acela de norme de
bază ale sistemului), fie opozabilitatea erga omnes, fie caracterul lor de norme
de jus cogens, fie, în fine, legitimitatea lor indiscutabilă (în sensul că au fost
ferm, constant şi universal acceptate). Exemplul clasic îl reprezintă principiile de
DI relevate de Carta ONU:
a) dreptul statelor la autodeterminare;
b) dreptul statelor la suveranitate şi independenţă;
c) dreptul statelor la egalitate juridică;
d) dreptul statelor la comunicaţii internaţionale;

38
v. V. D. Degan, Sources of International Law,Kluwer Law International, The Hague/London/Boston, 1997, p. 58.
39
v. Afacerea Fabrica din Chorzow, hotărîrea din 13 septembrie 1928, série A, nr. 17, p. 30 şi Afacerea Zonele libere,
ordonanţa din 6 decembrie 1930, série A, nr. 24, p. 167.
40
Afacerea Efectele hotărîrilor TAOIT, avizul consultativ din 13 iulie 1954, Rec. 1954, p. 61.
26

e) obligaţiile erga omnes în materia respectului drepturilor fundamentale.

2.3.3. Transformări ale principiilor generale. În măsura în care, o dată


formulate de arbitrul internaţional sau de judecătorul internaţional, principiile
generale se consolidează în practica subiectelor de drept şi dobîndesc
eficacitate în raporturile internaţionale, ele se pot transforma, şi de regulă o fac,
în norme cutumiare41. De pildă, regula cutumiară conform căreia un tribunal
este întotdeauna judecătorul propriei competenţe (Kompetenz-Kompetenz),
abuzul de drept, obligaţia de a indemniza în cazul naţionalizării, estoppel şi
altele, par să fie rezultatul unor astfel de transformări.

De asemenea principiile se pot transforma în reguli convenţionale. De


exemplu, o parte dintre principiile de interpretare ale dreptului au devenit mai
întîi reguli cutumiare de interpretare, iar mai apoi au fost inserate ca reguli de
interpretare în CV din 1969 privind dreptul tratatelor. Asemenea transformări s-
au produs şi în dreptul comunitar. De exemplu, principiul subsidiarităţii şi cel al
proporţionalităţii, codificate în art. 5 (ex. art. 3 B) din Tratatul CE.

2.4. Tratatul internaţional: act juridic şi normă internaţională. Alături de


modurile de formare necesare şi spontane există modul de formare voluntar al
normelor internaţionale, prin declaraţiile de voinţă a două sau mai multe
subiecte primare sau derivate (state sau organizaţii internaţionale) care decid
să creeze, să modifice sau să desfiinţeze norme juridice internaţionale.
Declaraţiile nu sînt unilaterale, ci sînt reciproce şi au conţinut identic, ceea ce
permite „întîlnirea” sau „concordanţa” lor. Aşa cum preciza Sir Gerald
Fitzmaurice în Raportul său din 1956 la IDI: „Fundamentul obligaţiilor izvorîte
din tratat este consinţămîntul, cuplat cu pirincipiul fundamental de drept
conform căruia consimţămîntul dă naştere la obligaţie”42. Fundamentul se
regăseşte aşadar în celebra regulă de drept cutumiar pacta sunt servanda.

Tratatul, ca mod voluntar prin care subiectele de drept se obligă juridic, prezintă
un dublu aspect: este act juridic şi este normă juridică43. Actul şi norma sînt
pînă la urmă indisociabile, însă distincţia între ele prezintă consecinţele
practice, mai ales atunci cînd acceptăm posibilitatea ca norma, în anumite
circumstanţe, să se detaşeze de act. De exemplu, atunci cînd în faţa unui
judecător intern o parte în proces se prevalează de dispoziţiile unui tratat, iar
tratatul este aplicabil în dreptul intern, judecătorul intern nu este competent să
analizeze calităţile formale ale tratatului (atunci cînd partea adversă ar invoca
vicii ale tratatului, sau cauze de extincţie) ci doar aplicabilitatea normelor
invocate. Cu alte cuvinte, judecătorul intern nu poate declara inaplicabilitatea
actului numit „tratat”, ci doar inaplicabilitatea normei al cărei suport este actul.

41
v. Dominique Carreau, Droit International Public,4ed, A. Pedone, Paris, 1994, pp. 291-2.
42
v. Mark E. Villiger, Customary International Law and Treaties, Kluwer Law International, The
Hague/London/Boston, 1997, p. 130.
43
v. pentru detalii, Paul Reuter, Introduction au droit des traités, PUF, 3e ed., 1995, p. 20 et seq. şi, de acelaşi autor, Le traité
international, acte et norme, în Archives de philosophie du droit, t. 32/1987, Sirey, pp. 111-9.
27

2.4.1. Terminologia utilizată pentru actele convenţionale. În afara numelui


generic „tratat”, acordurile scrise se prezintă sub diverse alte denominaţiuni:
Convenţie, Act general, Acord, Declaraţie, Protocol, Schimb de note, Modus
vivendi, Memorandum, Pact, Cartă sau Statut. Numele sub care se prezintă
nu schimbă natura juridică a tratatului; el poate pune în lumină unul sau mai
multe aspecte particulare ale conţinutului său.

Numele de „Tratat” pune în lumină caracterul politic al actului. „Convenţie” este


utilizat pentru acte care reglementează zone de interes comun situate în afara
politicului. Atunci cînd acordul vrea să pună în lumină principii politice sau de DI
el se poate numi „Declaraţie”, un nume acceptat ca fiind solemn. Termenul
„Act final” indică faptul că tratatul este rezultatul unui congres sau al unei
conferinţe internaţionale. „Modus vivendi” indică natura provizorie a acordului
iar termeni cum sînt „Pact”, „Cartă” sau „Statut”, indică tratate care sînt acte
constitutive ale unor OI44.

În mod expres, CV - 1969 consacră la art. 2,1,a, neutralitatea terminologică,


adică irelevanţa juridică a numelui sub care se prezintă actul juridic.

2.4.2. Clasificarea tratatelor. Cele mai simple clasificări ale tratatelor din punct
de vedere formal sînt următoarele:
a) după calitatea părţilor: tratate încheiate între state; tratate încheiate între state
şi OI; tratate încheiate între OI;
b) după numărul părţilor: tratate bilaterale şi tratate multilaterale sau colective;
c) după cîmpul spaţial de aplicare: tratate locale, tratate regionale şi tratate
universale;
d) după nivelul de solidaritate pe care îl declară părţile: tratate deschise şi tratate
închise;
e) după procedura de formare: tratate solemne şi acorduri în formă simplificată
(executive agreement).
Din punct de vedere material, adică după domeniul de acţiune al normelor
primare stipulate în tratate, distingem, într-o serie deschisă:
a) tratate politice (de alianţă, de cesiuni teritoriale, de non-agresiune, ş.a.);
b) tratate comerciale (acorduri speciale sau generale de tarife şi comerţ, de liber
schimb, etc.)
c) tratate consulare;
d) tratate de arbitraj şi de reglementare judiciară a diferendelor;
e) tratate de cooperare administrativă, etc.
După modul în care îşi produc efectele în timp, distingem două categorii de
tratate:
a) tratate tranzitorii, care îşi epuizează obiectul prin însăşi faptul stipulării lor
(recunoaşterea unei situaţii juridice sau renunţarea la un drept) sau prin actul de
executare (este cazul unui tratat de cesiune);

44
v. Rolando Quadri, Diritto internazionale pubblico, V ed., Napoli, 1974, pp. 144–5.
28

b) tratate permanente (tratate de pace, tratate institutive ale unor organizaţii


internaţionale, etc.).
După natura şi intensitatea juridică (normativă) a angajamentelor asumate de
părţi se pot pune în evidenţă trei categorii de tratate45:
a) tratate care crează situaţii obiective. Aceste tratate se impun tuturor,
depăşesc relativitatea de principiu a tratatelor, caracterul lor general de res inter
alios acta. Un exemplu îl reprezintă tratatele prin care se constituie zone
demilitarizate; sau, un tratat institutiv al unei organizaţii universale, cum este
Carta ONU, tratat care a creat, conform opiniei Curţii, exprimată în Avizul
consultativ din 11 aprilie 1949, o personalitate obiectivă a organizaţiei, adică o
personalitate juridică opozabilă erga omnes.
b) tratatele institutive ale organizaţiilor internaţionale. Sînt acte care prin
conţinutul lor evocă constituţiile statale deoarece cuprind un ansamblu complet
de norme de recunoaştere, de modificare şi de jurisdicţie care reglementează
compoziţia organelor, competenţele lor, revizuirea statutară, etc.
c) tratate-cadru. Această specie este rezultatul unor practici recente, de
exemplu, în materia DI al mediului46 sau în materia protecţiei minorităţilor. Ele
conţin simple directive în materie care urmează să conducă, mai tîrziu sau
eventual, la norme juridice de aplicabilitate directă.

2.4.3. Codificarea dreptului tratatelor: Convenţiile de la Viena. Lucrările de


codificare oficială, desfăşurate sub auspiciile Naţiunilor Unite, au început după
1950 şi s-au finalizat prin încheierea a trei tratate: Convenţia de la Viena asupra
dreptului tratatelor din 29 mai 1969, Convenţia de la Viena asupra succesiunii
statelor în materia tratatelor din 23 august 1978 şi Convenţia de la Viena
asupra dreptului tratatelor încheiate între state şi OI sau între două sau mai
multe OI din 1986. Participarea la aceste tratate este însă diferită. CV – 1969
are peste 80 de state-părţi şi a intrat în vigoare în 1980. CV – 1986, nu a intrat
încă în vigoare, a fost semnată de 9 OI şi doar 24 de state au devenit state-
părţi. În fine, CV – 1978 are o participare extrem de redusă. Nici această
convenţie nu este încă în vigoare şi poate fi comod plasată printre eşecurile
procesului de codificare.

Convenţia din 1969 reprezintă dreptul general în materia tratatelor, celelalte


două convenţii fiind convenţii speciale. În principiu, Convenţia din 1969 declară
dreptul cutumiar existent şi are o aplicabilitate restrînsă, ratione personae, la
tratatele încheiate de state. Conform art. 3, Convenţia nu se aplică acordurilor
între state şi alte subiecte de DI sau între aceste alte subiecte. De asemenea,
ratione materiae, ea reţine în cîmpul său de aplicare numai tratatele
internaţionale încheiate în formă scrisă. În consecinţă celelalte tratate şi acorduri
rămîn guvernate în continuare de dreptul cutumiar. În plus, anumite materii
„sensibile” ale dreptului tratatelor au fost lăsate în afara Convenţiei:
răspunderea internaţională în cazul violării tratatelor, efectul războiului asupra

45
v. Jean Combacau, Serge Sur,Droit international public, 3-ème, ed. Montchrestien, Paris, 1997, p. 78.
46
v. Alexandre Ch. Kiss, Les traités-cadres: une tehnique juridique caracteristique du droit international de l’
environement, AFDI, 1993, pp. 792-7.
29

tratatelor sau raportul dintre tratat şi cutumă. Aceste materii rămîn să fie
guvernate în continuare de dreptul cutumiar şi de principiile generale de drept.

2.4.4. Formarea tratatelor. Încheierea unui tratat presupune parcurgerea unor


proceduri internaţionale.
1) O primă fază se consumă prin schimbul şi examinarea deplinelor puteri.
Termenul „depline puteri” indică un act care emană de la autorităţile statale
care deţin competenţa de a conduce relaţiile internaţionale. Actul nu face decît
să probeze reprezentativitatea agenţilor guvernamentali care iniţiază
negocierile. În favoarea şefilor de stat, a miniştrilor de externe, a şefilor de
misiuni diplomatice, a diplomaţilor acreditaţi de stat la conferinţa internaţională
reunită pentru negocierea tratatului sau a celor acreditaţi pe lîngă o OI
operează o prezumţie simplă de reprezentativitate47.

2) Negocierea constă în esenţă în schimbul de propuneri şi contra-propuneri


pentru stabilirea textului de bază, la care se adaugă eventual, ulterior, diverse
amendamente. Toate acestea se formulează verbal, cu titlu provizoriu, însă, în
principiu, îmbracă ulterior forma scrisă. În cazul tratatelor multilaterale adoptate
în cadrul unor conferinţe convocate în acest scop, discuţiile au loc pe un text
deja elaborat în cadrul organizaţiei care a iniţiat tratatul. Negociatorii statali sînt
în general acompaniaţi la conferinţele internaţionale de echipe de experţi.

3) Adoptarea şi autentificarea textului. Textul prezintă o structură în general


invariabilă. Se deschide cu un preambul, în care se enumeră părţile
contractante şi se expun motivele tratatului. Urmează dispozitivul, considerat
„corpul tratatului”, care cuprinde într-o succesiune de articole (grupate eventual
în „titluri”, „părţi”, „capitole” sau „secţiuni”) ansamblul normelor primare care
leagă juridic părţile la tratat. Textul este închis de clauzele finale, un corp de
norme secundare care circumscriu „actul juridic”: procedurile de revizuire,
modalităţile de intrare în vigoare, durata tratatului, etc.

Dispozitivele tratatelor internaţionale cuprind o serie de clauze-tip care au


consecinţe importante, de exemplu în privinţa intensităţii normative a
angajamentelor sau în privinţa cîmpului lor de aplicare:
a) clauza de adeziune, caracteristică tratatelor deschise, unde fixează condiţiile
în care alte subiecte de drept pot participa succesiv la acest tip de tratate;
b) clauza “opting in”, o tehnică prin care acceptarea unei obligaţii prevăzute de
tratat este subordonată emiterii unui act unilateral (declaraţie). De exemplu, art.
36, paragraf 2 din Statutul CIJ sau art. 25, paragraf 1 din CEDO;
c) clauza de renunţare, caracteristică tratatelor permanente sau de lungă
durată şi care permite unui stat să „iasă din tratat”, eventual după expirarea
unui anumit termen de la notificarea intenţiei de retragere (act de renunţare);

47
În legătură cu tratatele încheiate personal de către şefii de state, v. Sir Arthur Watts, The Legal Position in International
Law of Heads of States, Heads of Governments and Foreign Ministers, RCADI, t. 247/1994, pp. 28-9 şi jurisprudenţa
CPJI şi CIJ evocată aici.
30

d) clauza de reciprocitate, prin care recunoaşterea unor prerogative (drepturi)


sau asumarea unor obligaţii prevăzute în tratat este subordonată recunoaşterii
sau asumării lor de către cealaltă parte;
e) clauza “si omnes” prin care se stipulează că renunţarea unui singur stat-
parte la un tratat multilateral atrage în mod automat eliberarea tuturor celorlalte
părţi de obligaţiile subscrise48;
f) clauza de salvgardare, o clauză care permite unui stat să aplice în anumite
situaţii un regim derogator de la angajamentele de bază, de exemplu, clauza
generală de salvgardare prevăzută de art. XIX din GATT care operează în
perioadele de criză economică sau de ajustări structurale;
g) clauza naţiunii celei mai favorizate, o stipulaţie prin care părţile se obligă să-şi
acorde tratamentul cel mai favorabil pe care l-au acordat sau îl vor concede în
viitor unui stat terţ. Conţinutul tratatului care conţine clauza naţiunii celei mai
favorizate rămîne în parte nedeterminat, modificîndu-se în funcţie de conţinutul
convenţiilor stipulate ulterior cu terţii;
h) clauza federală, prin care statul federal precizează că tratatul angajează doar
federaţia în domeniile care ţin de competenţa sa şi nu angajează entităţile
federate în materiile care ţin de competenţa exclusivă a acestora;
i) clauza compromisorie, o clauză de o importanţă aparte pentru că stabileşte o
cale judiciară (în general arbitraj) prin care se tranşează diferendele născute din
interpretarea sau executarea tratatului;
j) clauza „opting out”, prin care o modificare (amendament) a tratatului este
considerată acceptată de partea care nu a emis o opoziţie formală (de
exemplu, art. 37-8, 54 (1) şi 90 (a) din Tratatul institutiv al OACI sau art. 21-2 din
Tratatul institutiv al OMS). Membrii organizaţiei pot renunţa individual la
aplicarea standardului impus de organizaţie. Dacă cei care renunţă reprezintă
la un moment dat majoritatea, standardul este invalidat;
k) clauza „in all circumstances”. A fost inserată în mai multe articole ale celor
patru Convenţii de la Geneva din 1949, în scopul de a garanta respectul
normelor indiferent de context, în orice împrejurare. Acesta este, aşa cum a
arătat G. Schwarzenberger, un exemplu de jus strictum creat pe cale
convenţională49.

Dispozitivul tratatului poate fi însoţit de anexe. Anexele cuprind de regulă detalii


tehnice sau materii complementare. Din punct de vedere juridic, în lipsa unei
stipulaţii contrare, anexele au aceeaşi valoare ca şi dispoziţiile din corpul
tratatelor. Faza de elaborare se încheie cu adoptarea textului, iar expresia
formală a adoptării tratatului este autentificarea lui. Autentificarea textului are
valoarea juridică a unei declaraţii unilaterale care confirmă că textul reprezintă
intenţiile negociatorilor şi este definitiv (ne varietur). Tratatele se autentifică prin
semnare. La art. 10 Convenţia de la Viena prevede alte două modalităţi de
autentificare: parafarea (se subscriu iniţialele negociatorilor) şi semnarea ad
referendum, adică semnarea cu titlu provizoriu, sub condiţia confirmării de
autorităţile naţionale competente.
48
Clauza a fost inserată în Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907.
49
v. comentariul eminentului internaţionalist în International Law as aplied..., cit., vol. II, p. 129.
31

4) Confirmarea voinţei statului de a se considera „legat” prin tratat se exprimă,


de regulă, printr-un act solemn numit ratificare (v. infra).

5) Intrarea în vigoare a tratatului, adică momentul din care îşi produce efectele
obligatorii în raporturile reciproce reglementate de părţi este stabilită prin
clauzele finale. În absenţa eventuală a unor asemenea clauze, efectele se
produc din momentul în care statul şi-a exprimat voinţa de a fi legat prin tratat.
CV - 1969 se referă şi la două forme speciale de intrare în vigoare: ratificarea
sau aderarea parţială şi aplicarea cu titlu provizoriu.

2.4.5. Publicitatea tratatelor. Publicitatea tratatelor este o chestiune relativ


nouă în DIP şi reprezintă un aspect relativ marginal al centralizării juridice.
Exigenţa publicităţii implică dezavuarea tratatelor secrete. În Pactul SN a fost
introdusă norma de la art. 18 care prevedea un sistem special de publicitate a
tratatelor prin înregistrarea la secretariatul Societăţii. O normă asemănătoare a
fost introdusă în art. 102 din Carta ONU. Neînregistrarea tratatelor nu ridică
însă probleme de validitate ci doar probleme de opozabilitate, în sensul că un
tratat neînregistrat nu este opozabil organelor ONU50.

2.4.6. Sistemul de rezerve al tratatelor. Rezerva este definită în mod curent


ca fiind declaraţia unui stat, produsă fie la semnarea unui tratat, fie în cadrul
procedurilor ulterioare de angajament, declaraţie prin care el înţelege să
excludă, în ce-l priveşte, anumite dispoziţii ale tratatului, sau să nu accepte
anumite obligaţii care ar inteveni ca o consecinţă a tratatului. Mai există un tip de
act juridic internaţional, pe care doctrina îl asimilează rezervei, aşa-numita
declaraţie interpretativă. Ea precizează sensul pe care statul angajat înţelege
să-l confere unor dispoziţii particulare din tratat. Asimilarea declaraţiei
interpretative cu rezerva la tratat se produce atunci cînd declaraţia are ca obiect
restrîngerea obligaţiilor asumate sau a obligaţiilor în curs şi produce, pe cale de
consecinţă, efecte similare efectelor rezervei.

Instituţia rezervei facilitează extensia spaţială a cîmpului de aplicare a normelor


tratatului, pentru că permite participarea unui număr cît mai mare de state la
tratat, chiar şi celor care şi-ar putea considera „interesele naţionale” puse în
discuţie de anumite reglementări particulare din cuprinsul tratatului. Este singura
„calitate” a instituţiei rezervei deoarece, aşa cum s-a subliniat, incovenientele
strict juridice sînt pînă la urmă cu mult mai redutabile decît beneficiile politico-
juridice. Din cîmpul de aplicare al instituţiei sînt excluse practic numai două
situaţii:
a) rezerva interzisă de tratat, în mod generic, atunci cînd tratatul declară
rezervele inadmisibile în general, sau, în mod particular, atunci cînd se declară
că la anumite dispoziţii ale tratatului nu pot fi formulate rezerve;
b) rezerva care este incompatibilă cu scopul şi obiectul tratatului.

50
v. R. Monaco, cit., p. 128.
32

În principiu (dacă nu sîntem în situaţia unei rezerve expres autorizate de tratat),


rezerva trebuie acceptată de celelalte state contractante. Obiecţiunea la
rezervă, atunci cînd în textul ei efectul se stipulează expres, împiedică intrarea
în vigoare a tratatului între statul care a formulat rezerva şi cel care a formulat
obiecţiunea la rezervă. Obiecţiunea la rezervă trebuie formulată în termen de
douăsprezece luni de la data la care a fost primită notificarea rezervei. Statul
notificat trebuie să-şi exprime, în mod clar, intenţia de a bloca intrarea în vigoare
a tratatului cu statul autor al rezervei. Retragerea rezervelor şi a obiecţiunilor la
rezervă se poate face oricînd. Efectele juridice ale retragerilor se produc însă
numai de la notificarea lor către cealaltă parte, mai precis, din momentul în care
această parte a primit notificarea. Aceeaşi procedură a notificării este indicată şi
pentru retragerea obiecţiunii la rezervă. Conform art. 23 CV, rezerva,
acceptarea şi obiecţiunea se formulează în scris şi se comunică tuturor părţilor
la tratat. În situaţia în care tratatele creează un regim juridic obiectiv, aşa cum
este, de pildă, regimul instituit prin CEDO, obiecţiunile la rezerve sînt lipsite de
eficacitate51. Pentru că statele părţi la Convenţie nu pot, cu titlu de reciprocitate,
să modifice faţă de cetăţenii statului care a formulat o rezervă nivelul de
protecţie a drepturilor garantate de tratat.

În practica dreptului tratatelor întîlnim două categorii de rezerve: rezervele libere


şi rezervele negociate. Sistemul rezervelor libere (cele care sînt posibile asupra
oricărui paragraf din textul tratatului) disimulează întotdeauna o pluralitate de
tratate bilaterale (care pot fi foarte diferite ratione materiae) într-un singur tratat.
În categoria rezervelor negociate, se utilizează două forme: rezervele limitate şi
un sistem destul de ingenios, indirect, sistemul nucleului obligatoriu. Sistemul
rezervelor limitate, în măsura în care limitează aprioric numărul de
angajamente bilaterale care sînt disimulate în tratatelele multilaterale, reprezintă
indiscutabil un progres faţă de sistemul rezervelor libere. Sistemul nucleului
obligatoriu, utilizat la convenţiile declarative de principii politice ale Consiliului
Europei cum sînt Carta socială europeană sau Carta autonomiei locale,
impune două condiţii de angajament. O primă condiţie este acceptarea unui
număr minim general de paragrafe din numărul total şi o a doua condiţie este
ca acest minim general să includă un minim special, ales dintre paragrafele
considerate de către autorii convenţiilor ca expresii ale unor norme sau principii
fundamentale. Acest sistem, pe lîngă că menţine intactă „flexibilitatea”
convenţiilor, asigurînd realizarea scopului general, înlătură unul dintre
inconvenientele majore a sistemului de rezerve libere, admisibilitatea stipulării
unor rezerve la ratificarea tratatului.

Rezervele la convenţiile de codificare ridică cîteva probleme suplimentare. În


principiu, o convenţie de codificare ar trebui să fie indivizibilă, cu alte cuvinte
prezenţa rezervelor nu ar fi compatibilă cu scopul sau obiectul unui tratat de
codificare a dreptului cutumiar existent. Ţinînd însă cont de realitatea că orice
convenţie de codificare conţine şi dispoziţii noi care tind să „actualizeze” sau să
51
v. Gérard Cohen-Jonathan, Les réserves dans les traités institutionnels relatifs aux droits de l’hommes. Nouveaux
aspects européens et internationaux, RGDIP, 4/1996, p. 940.
33

„modernizeze” dreptul pozitiv, convenţia ar putea fi considerată divizibilă şi


rezervele ar putea fi considerate admisibile dacă au fost formulate la normele
„pur convenţionale”, cele care transgresează dreptul cutumiar şi care reprezintă
aspecte ale dezvoltării progresive a DI52.

2.4.7. Validitatea tratatelor. Problema validităţii tratatelor poate fi evocată din


mai multe prespective: a capacităţii subiectelor de drept, a formei, a
consimţămîntului şi a obiectului. Am văzut că singura exigenţă formală în DIP
este publicitatea, şi că absenţa ei nu afectează totuşi validitatea tratatelor.
Capacitatea de a încheia un tratat nu trebuie confundată cu competenţa de a
încheia tratatul. Prima se referă la subiectele de drept, secunda la organele
subiectelor care posedă capacitatea. În ce priveşte capacitatea, CV - 1969 o
recunoaşte „tuturor statelor” (art. 6), prin urmare doar statelor, iar CV - 1986
subordonează capacitatea OI dispoziţiilor prevăzute în statute. Capacitatea se
extinde şi la subiecte primare care o deţin conform dreptului cutumiar, de
exemplu Sfîntul Scaun. În plus, practica internaţională a atestat şi capacitatea
mişcărilor de eliberare naţională de a încheia tratate. Este adevărat că ea a fost
limitată la trei categorii de acte: acordurile de independenţă, tratatele privind
conducerea ostilităţilor armate şi anumite acte constitutive ale unor organizaţii
internaţionale.

CV – 1969 reglementează şi ipoteza actelor ultra vires ale plenipotenţiarilor. În


această chestiune tratatul consacră principiul conservării situaţiilor aparente.
Numai o notificare prealabilă exprimării consimţămîntului prin care statul
denunţă depăşirea competenţelor de către reprezentanţii săi poate produce
efectele invalidării tratatului (art. 47).

2.4.8. Viciile de consimţămînt. O parte din doctrină a propus transpunerea în


dreptul tratatelor a regulilor de drept privat care reglementează contractele
(H.Lauterpacht, A.Vedross, Le Fur). Alţi autori au considerat această tehnică
periculoasă, pentru că efectivitatea aşa numitelor „vicii de consimţămînt”
depinde întotdeauna de existenţa unei jurisdicţii obligatorii. Numai o astfel de
jurisdicţie, ca şi în sistemele de drept intern, ar putea declara prezenţa viciilor de
consimţănînt la încheierea tratatelor. În fine, unii (Ch. Rousseau, J.-P. Jacqué)
au considerat că prin complexitatea procedurii de încheiere a tratatelor se
elimină practic posibilitatea existenţei unor asemenea vicii. Este ceea ce s-a
numit „teoria infailibilităţii statului”. CV – 1969 a urmat linia de inspiraţie din
dreptul privat, a codificat o serie de vicii de consimţămînt şi a consacrat astfel
tehnici juridice care sînt greu de acomodat în sistemul DI.

1) Eroarea. Regula codificată de art. 48.1 este cea a erorii esenţiale, adică a
erorii asupra unui element care a costituit baza consimţămîntului exprimat. Deşi
există o jurisprudenţă a CIJ din care se poate deduce că eroarea de drept ar
putea fi şi ea luată eventual în considerare în DI, CV - 1969 a admis finalmente

52
v. Gerard Teboul, Remarques sur les réserves aux conventions de codification, RGDIP, 86/1982, pp. 679-717.
34

numai eroarea de fapt şi a subordonat admisibilitatea erorii de fapt unor condiţii


speciale:
a) eroarea să nu fie imputabilă comportamentului statului care o invocă
(estoppel) şi
b) să nu existe circumstanţe care ar fi trebuit să avertizeze subiectul de
drept în legătură cu posibilitatea unei erori (art. 48.2)
2) Dolul. Voinţa de a-l plasa pe celălalt în eroare, asociată cu o conduită
frauduloasă, nu are precedente în DI. În aceste condiţii inserarea dolului la art.
49 CV – 1969 pare să susţină teza inutilităţii viciilor de consimţămînt în dreptul
tratatelor. Aşa cum observa Paul Reuter, dolul se îndepărtează de eroare prin
efectele sale care sînt legate de ilicitul internaţional53. Însă, conform principiului
divizibilităţii tratatelor, intervenţia dolului lasă părţii lezate posibilitatea de a opta
între nulitatea parţială şi cea completă. Fiind însă şi un ilicit internaţional, dacă o
parte la tratat ar invoca dolul doar ca simplu fapt internaţional ilicit (nu şi ca viciu
de consimţămînt), aceasta ar implica, ca o consecinţă juridică, nulitatea
integrală a tratatului.
3) Coruperea reprezentatului unui stat. Unii autori au manifestat rezerve în
legătură cu tratarea acestei ipoteze de invalidare ca un caz distinct de viciu de
consimţămînt. Conform acestei opinii, ipoteza dolului acoperă şi situaţia
coruperii reprezentanţilor statali. De altfel, regimul juridic al corupţiei este identic
cu cel al dolului, în sensul că stabilirea corupţiei produce efecte identice cu
stabilirea dolului54. Nu există o practică internaţională nici în legătură cu acest
aspect.
4) Constrîngerea exercitată asupra reprezentanţilor statali. Relaţiile
internaţionale furnizează exemple de constrîngere. În situaţia în care după
semnarea actului de către reprezentantul constrîns, tratatul este ratificat de
către organul constituţional competent, viciul iniţial trebuie considerat ca fiind
înlăturat55.
5) Constrîngerea exercitată asupra unui stat. Ca regulă generală, conform DI
cutumiar, constrîngerea exercitată împotriva unui stat nu conduce, ipso facto, la
nulitatea tratatelor. Dacă s-ar admite ipoteza contrară s-ar pune în discuţie toate
tratatele de pace, ceea ce ar fi inadmisibil. Numai constrîngerea ilicită
antrenează nulitatea. Art. 52 din CV – 1969 reduce ilicitul la două situaţii: a)
utilizarea forţei ca mijloc de constrîngere şi b) utilizarea ameninţării cu forţa.

2.4.9. Validitatea materială a tratatelor. Validitatea materială a tratatelor este


pusă în discuţie de art. 53 CV - 1969. Este vorba de ipoteza conflictului între
normele tratatelor şi normele inderogabile ale DI (jus cogens). Conceptul de jus
cogens a fost, de fapt, marea inovaţie a CV - 1969. Atît cei care au admis
conceptul, cît şi cei care l-au repudiat, au acuzat în special imprecizia lui,
imprecizie care pune în discuţie justiţiabilitatea sa într-un caz concret.
Răspunsul CDI apare în comentariul asupra proiectului de articol: „soluţia

53
v. Introduction ..., cit., p. 157.
54
În acest sens, v. Marian C. Molea, Viciile de consimţămînt în dreptul internaţional public, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1973, pp. 73-4.
55
v. Lord McNair, The Law of Treaties, Clarendon Press, Oxford, 1961, pp. 207-8.
35

optimă constă în a stipula în termeni generali că un tratat este nul în ipoteza în


care el este incompatibil cu o regulă de jus cogens, aşteptînd ca practica
statelor şi jurisprudenţa tribunalelor internaţionale să pună la punct întinderea
acestei reguli.”56

În doctrină s-a subliniat că, rămînînd o categorie deschisă, jus cogens este apt
să se configureze sau să se reconfigureze în funcţie de transformările care
apar în societatea internaţională. Afirmarea juridică a categoriei normelor
inderogabile era necesară şi este suficientă în sine. Este de altfel în deplin acord
cu gradul de centralizare atins în prezent de sistemul DI şi lasă deschis drumul
centralizărilor care vor urma.

Nulităţile care decurg din lipsa de validitate formală sau materială a tratatelor, nu
pot fi comod clasificate în absolute şi relative, aşa cum se întîmplă în sistemele
de drept intern57. Clasificarea nulităţilor în DI ar trebui să ia în considerare în
mod strict principiul divizibilităţii tratatelor. În consecinţă, statul îndreptăţit să
invoce nulitatea poate în principiu să opteze pentru anularea totală sau pentru
anularea parţială a tratatului. Doar în cazurile în care lipsa validităţii este
antrenată de cauze foarte grave (constrîngerea asupra statului sau a
reprezentantului său, sau violarea unei norme de jus cogens) se impune soluţia
extremă a nulităţii integrale a tratatului. Consecinţele nulităţii diferă şi ele în
funcţie de sursa lor. În caz de eroare sau atunci cînd se violează normele
constituţionale (normele ultime de recunoaştere ale validităţii în dreptul intern)
care condiţionează validitatea consimţămîntului, actele de executare a tratatului
îndeplinite cu bună credinţă rămîn licite şi se conservă. În celelalte cazuri părţile
trebuie repuse în situaţia anterioară (status quo ante).

2.4.10. Executarea tratatelor. Aspectul asupra căruia doresc să mă opresc


este cel al garanţiilor de executare. Instituirea garanţiilor este un aspect
important al eficacităţii DI, aşa cum este şi în sistemele de drept intern. Exemple
de garanţii:
a) gajul. Este un procedeu tradiţional, utilizat, de exemplu, în Tratatul de la
Versailles din 1919, pentru a garanta plata despăgubirilor de război datorate de
Germania. În tratat s-a prevăzut afectarea unei cote părţi din toate resursele
economice ale marii puteri învinse şi, în plus, s-a instituit ocupaţia franceză
asupra malului stîng al Rinului pe un termen de 15 ani. Conform Acordurilor din
Alger din 1981, eliberarea ostaticilor americani din Iran a fost subordonată
deblocării conturilor iraniene din străinătate. În contrapartidă, Iranul a constituit
un fond în scopul de a se garanta executarea sentinţelor care urmau să fie
pronunţate de Tribunalele ad-hoc instituite pentru reglementarea juridică a
diferendelor generate de ocuparea ambasadei SUA din Teheran.

56
Annuaire CDI, 1966, II, p. 270.
57
Autorii români, ca şi cei francezi, au adoptat acest tip de clasificare pe considerentul similitudinii unor efecte. În DIP nu
există însă ordinea publică, a cărei violare să antreneze,de plano, o sancţiune de tipul nulităţii absolute.
36

b) garanţia promisă de una sau mai multe puteri. Prin Tratatul de la Londra din
1839, Austria, Franţa, Marea Britanie, Prusia şi Rusia au garantat neutralitatea
permanentă a Belgiei. Mai recent, SUA a garantat aplicarea Tratatului de pace
egipteano-israelian din 1979.

c) controlul reciproc al îndeplinirii angajamentelor. În cazul acordurilor SALT,


Statele Unite şi URSS au stabilit o Comisie consultativă bilaterală care are rolul
de a menţine un contact cvasi-permanent între părţi. În cadrul Comisiei se
discută şi se clarifică toate incertitudinile legate de aplicarea acordurilor, în
particular problemele de natură tehnică.

d) instituirea unei comisii internaţionale de control. Acest sistem de garantare


apare în numeroase tratate: Acordul de la Paris asupra Vietnamului (1975),
Tratatul de interzicere a armelor chimice (1993) sau Tratatul de interzicere
completă a experienţelor nucleare (1996).

2.4.11. Mecanisme de control în cadrul OI. Mecanismele de control în


dreptul OI diferă în funcţie de două ipoteze:
1) ipoteza tratatelor destinate exclusiv subiectelor primare şi/sau
subiectelor derivate şi
2) ipoteza tratatelor self-executing, în care se conferă particularilor
(persoane fizice şi/sau juridice) drepturi care decurg direct din DIP.
În prima ipoteză, cel mai adesea se utilizează rapoarte ale părţilor în legătură
cu aplicarea tratatului sau cu eventualele implementări interne necesare
aplicării tratatului, se instituie comisii de anchetă, se apelează la monitorizări
efectuate de experţi independenţi, sau sînt prevăzute proceduri obligatorii de
reglementare a diferendelor. În cea de-a doua ipoteză, organizaţia care a
promovat tratatul exercită controlul petiţiilor sau al plîngerilor prezentate
individual sau de către grupuri de particulari (cazul PIDCP, CADO, CEDO etc).

2.4.12. Ratificarea tratatelor. Deşi CV - 1969 enumeră ratificarea printre


modurile de expresie a consimţămîntului de a fi legat printr-un tratat alături de
semnătură, schimbul instrumentelor, acceptare, aderare sau aprobare, într-o
enumerare care nu este limitativă, în practica statelor ratificarea are un rol
deosebit de important. Aceasta deoarece majoritatea constituţiilor statale
reglementează ratificarea ca pe o condiţie sine qua non pentru ca statul să se
considere legat printr-un tratat. Ca act unilateral de drept intern, ratificarea este
discreţionară (nu există nici o obligaţie formală de a ratifica textul adoptat şi
autentificat prin semnătură şi nici un termen prescris de DI pentru ratificare) şi
neuniformă (regimul de libertate formală este consacrat de regulă în mod
expres în clauzele finale ale tratatelor prin formule de tipul „ratificat conform
procedurilor constituţionale respective”). Trebuie subliniat că în DI general nu
există o prezumţie în favoarea ratificării. Emiterea sau refuzul ratificării nu sînt
condiţionate de o anumită durată de timp. Se instalează astfel o anumită
incertitudine în legătură cu efectivitatea tratatelor adoptate. Lucrurile devin şi mai
complicate atunci cînd ratificarea se face conform dreptului intern, prin
37

referendum obligatoriu sau prin referendum facultativ. Tehnica referendumului


nu este utilizată de statele formate în tradiţia anglo-saxonă. În schimb este
destul de răspîndită în rest.

Pentru statele care devin părţi la tratat în mod succesiv efectele juridice ale
ratificării sînt produse de actele lor de acceptare, accesiune sau aprobare.
Aceşti termeni diferiţi acoperă o singură realitate juridică.

O întreagă categorie de tratate, care sînt numite generic „acorduri”, se încheie


valabil în absenţa ratificării. Datorită obiectului lor (în general au un caracter
tehnic) şi/sau a urgenţei intrării în vigoare ele nu suportă durata indefinită sau
incertitudinea procedurii ratificării. Acest tip de acorduri, numit acorduri în formă
simplificată, se pot încheia şi prin schimburi de scrisori sau de note diplomatice.
Valoarea lor juridică nu este inferioară tratatelor ratificate.

2.4.13. Instituţia depozitarului. Proliferarea tratatelor multilaterale şi creşterea


continuă a numărului de participanţi a făcut din schimbul clasic al instrumentelor
de ratificare o procedură greoaie şi ineficientă. Caracterul descentralizat al
procedurii făcea dificil de urmărit nivelul cantitativ şi mai ales calitativ al
participării efective a semnatarilor şi aderenţilor la tratatele multilaterale. Un
model centralizat de administrare a procedurii de intrare în vigoare, a
schimburilor de comunicări care produc efecte juridice, a extinderilor ratione
personae prin aderare sau adeziune, îşi demonstrează utilitatea mai ales
atunci cînd tratatul condiţionează intrarea în vigoare de realizarea unui număr
minim de ratificări.

Odată ales un depozitar, fiecare parte contractantă îi comunică instrumentul


său de ratificare. Depozitarul are obligaţia de a-l comunica celorlalte părţi, după
ce a încheiat în prealabil un act de recepţie (proces-verbal). Instituţia
depozitarului datează de la începutul secolului al XIX-lea. De regulă, este ales
ca depozitar statul pe teritoriul căruia se desfăşoară negocierile sau statul care
găzduieşte conferinţa sau congresul în care se elaborează şi/sau se adoptă
tratatul. Conform CV (art. 76,1), atunci cînd tratatul este negociat în cadrul unei
OI, depozitar va fi şeful administraţiei organizaţiei.

Funcţiile depozitarului sînt enumerate la art. 77 din CV, iar exerciţiul lor este
guvernat de principiul imparţialităţii, enunţat la art. 76 (2).

2.4.14. Efectele tratatelor. Problematica efectelor tratatelor cuprinde trei


aspecte: a) efectele tratatului în raporturile dintre părţi; b) efectele faţă de terţi şi
c) efectele tratatelor aflate în conflict.
a) Atunci cînd menţionează că „tratatul leagă părţile şi ele trebuie să îl execute”,
art. 26 CV - 1969 consacră principiul relativităţii tratatelor. Conform dreptului
cutumiar relevat de jurisprudenţa CIJ, drepturile şi îndatoririle care rezultă din
tratat trebuie exercitate „în mod rezonabil şi cu bună-credinţă” (jus aequum).
Executarea cu bună-credinţă este reamintită de art. 26 şi 27 CV - 1969, care, în
38

acest context, subliniază inefectivitatea normelor de drept intern ca bază


juridică care ar exonera părţile în caz de neexecutare: „... o parte nu poate
invoca dispoziţiile dreptului său intern ca justificînd neexecutarea unui tratat”. În
ce priveşte aplicarea în spaţiu, tratatele se aplică de regulă întregului teritoriu
statal. Regula generală în materia aplicării tratatelor în timp este regula
neretroactivităţii. În consecinţă, este inacceptabilă teza conform căreia
ratificarea unui tratat atrage, ipso facto, aplicarea lui retroactivă pînă la
momentul semnării lui58. Există însă şi o retroactivitate aparentă a tratatelor de
arbitraj şi a clauzei facultative de jurisdicţie prevăzută de art. 36 din Statutul CIJ.
Acceptarea unui anumit mod de soluţionare a diferendelor, arbitral sau
jurisdicţional, implică extinderea competenţei jurisdicţiilor alese şi asupra
diferendelor născute înainte de încheierea tratatului arbitral sau înainte de
stipularea (acceptarea) clauzei facultative.
b) Dincolo de principiul general al relativităţii tratatelor, este posibil totuşi ca un
tratat să stipuleze obligaţii sau drepturi pentru state terţe. În ipoteza în care
rezultă din tratat anumite obligaţii în seama terţilor, art. 35 CV le condiţionează
de acceptarea lor expresă de către cei vizaţi. În consecinţă, obligaţiile terţilor nu
decurg propriu-zis din tratat, ci din acordul colateral de acceptare. Atunci cînd
se conferă drepturi determinate terţilor, exerciţiul acestora este legat de
asemenea de consimţămînt, cu observaţia că terţul vizat trebuie să exercite
eventualele drepturi în conformitate cu ansamblul dispoziţiilor cuprinse în tratat.
În aceste ipoteze, validitatea stipulaţiilor fiind condiţionată de consimţămînt,
stipulaţiile sînt inefective pînă la exprimarea acestuia.

O problemă care subzistă totuşi este însă aceea de a şti dacă terţilor li s-ar
putea impune anumite obligaţii chiar şi în absenţa consimţămîntului lor. În
cîteva cazuri speciale răspunsul ar putea fi afirmativ. În practica de dinainte de
Al Doilea Război Mondial avem exemple numeroase de tratate care instituie
situaţii obiective, opozabile erga omnes. În această categorie intră Convenţiile
de la Constantinopol din 1888 privind Canalul de Suez, Tratatele din 1901 şi
1903 privind Canalul Panama, Tratatul de la Mannheim din 1868 privind Rinul,
Convenţiile succesive privind Dunărea (Paris-1856, Berlin-1878, Londra-1883).
c) În legătură cu efectele tratatelor aflate în conflict, articolul 30 din CV - 1969
care se intitulează „aplicarea tratatelor succesive care se referă la aceaşi
materie” este oarecum confuz, deoarece sugerează un posibil conflict între
tratatele considerate ca acte juridice, pe cînd, în realitate, conflictul este un
conflict de norme juridice. Incompatibilitatea între normele care îşi au suportul în
acte diferite se rezolvă prin aplicarea unor principii generale de interpretare: lex
posterior, lex superior şi lex specialis. Aceste criterii, care nu sînt norme de drept
pozitiv, sînt denumite în doctrină „criteriul cronologic”, „criteriul ierarhic” şi „criteriul
specialităţii normelor”.
Lex superior, ca principiu de interpretare în conflictul de norme, este o
caracteristică a centralizării juridice, adică presupune o anumită ierarhie a
normelor într-un sistem dat. În ipoteza în care normele incompatibile sînt
plasate la paliere ierarhic diferite, prevalează norma situată la nivelul ierarhic
58
v. R. Quadri,Diritto internazionale ..., cit., pp.176-177.
39

superior. Acest efect se produce indiferent dacă norma inferioară este


anterioară sau posterioară. Trebuie precizat că în nici un sistem de drept (iar în
DI cu atît mai puţin), în ciuda caracterului său imperativ, principiul lex superior nu
operează în mod automat. Chiar şi în sistemele care, în acord cu principiul
preeminenţei dreptului (rule of law), organizează un control de legalitate (al
actelor infralegislative) sau un control de constituţionalitate (al actelor legislative
şi a celor asimilate), operativitatea principiului este condiţionată de anumite
proceduri de control, prin care jurisdicţia competentă declară incompatibilitatea
ierarhică a normelor şi consecinţele ei juridice (anulare sau abrogare).

În sistemul internaţional, unde noţiunea de abrogare este inoperantă (aici


vorbim în general despre caducitate sau desuetudine şi despre inopozabilitate),
tratatul incompatibil cu o normă imperativă generală (jus cogens) este, prin
aplicarea principiului lex superior, lovit de nulitate totală. Subzistă însă
permanent o problemă de calificare. Numai cu condiţia ca acest caracter de jus
cogens să fie bine stabilit (ceea ce presupune intervenţia arbitrului sau a
judecătorului şi se întîmplă extrem de rar în practică) poate opera lex superior.

Principiul lex posterior, aplicabil normelor incompatibile succesive şi situate la


acelaşi nivel normativ, impune invalidarea normei anterioare (lex posterior
derogat priori). El este implicat în capacitatea recunoscută organelor care
creează dreptul (în primul rînd statelor, pentru că în DI statul suveran nu este
doar subiect de drept ci, în primul rînd, organ al DI investit cu competenţa de a
crea norme) de a-l modifica sau de a-l abroga.

În articolul său 30, intitulat „Aplicarea tratatelor succesive avînd ca obiect


aceeaşi materie”, CV - 1969 prevede la punctul 2 ca ipoteza de aplicare a lui
lex superior, ipoteza unui conflict de norme care poate să apară între normele
unui tratat subordonat şi normele tratatului supraordonat (anterior sau
posterior). Există numeroase tratate care au fost încheiate în considerarea
obiectului unui alt tratat, în raport de care trebuie considerate ca accesorii sau
conexe. Sau există acorduri care au fost încheiate în executarea unui alt tratat.
Aceste acorduri „sînt în principiu subordonate acordului de bază, mai puţin în
cazul în care părţile nu le-au conferit un caracter autonom”59. Aici
aplicabilitatea lui lex superior este condiţionată de stabilirea intenţiei părţilor. La
punctul 3 al articolului 30, CV - 1969 afirmă aplicabilitatea de principiu a lui lex
posterior în cazul incompatibilităţii tratatelor in pari materiae. Convenţia nu se
referă la lex specialis însă aplicabilitatea acestui principiu în DI este confirmată
de dreptul cutumiar şi de jurisprudenţă.

2.4.15. Modificarea, suspendarea şi extincţia tratatelor. Din principiul


caracterului obligatoriu al tratatului, decurge consecinţa juridică că o singură
parte nu poate să modifice în mod unilateral termenii acestuia. CV - 1969
subordonează acordul de modificare, fie prezenţei unei permisiuni exprese
stipulate în tratat, fie, în absenţa unei astfel de stipulaţii, condiţiei ca acordul de
59
v. Paul Reuter, Introduction audroit des traités, PUF, Paris, 1995, p. 117.
40

modificare să nu fie în contradicţie cu tratatul. Ca şi modificarea, suspendarea


şi extincţia tratatului rămîn guvernate de consimţămînt sau achiesare. Cauzele
de suspendare sau de extincţie pot fi clasificate în trei mari categorii:
1) cauze întemeiate pe DI general (desuetudine, renunţare, acord
abrogator, imposibilitatea executării, schimbarea fundamentală a
circumstanţelor sau intervenţia războiului);
2) cauze stabilite prin textul tratatului (condiţii suspensive sau rezolutorii,
retragerea din tratatul multilateral, denunţarea tratatului bilateral, împlinirea
termenului, executarea integrală);
3) apariţia unei norme posterioare de jus cogens cu care tratatul este în
conflict.

Tratatul fiind guvernat de reciprocitate, partea inocentă are dreptul de a


denunţa tratatul, atunci cînd cealaltă parte (sau celelalte părţi) nu îşi respectă
obligaţiile asumate prin tratat. Acest drept de a denunţa un tratat neexecutat de
cealaltă parte este un drept cutumiar.

Desuetudinea sau caducitatea reprezintă un mod de extincţie valid conform


dreptului cutumiar şi conferă efect abrogator faptului că tratatul nu a fost aplicat
sau a încetat să fie aplicat de părţile contractante. Desuetudinea pune în
evidenţă rolul major pe care-l deţine efectivitatea în DI. Termenul acoperă însă
şi alte ipoteze în afara „inactivităţii” normei juridice. O astfel de ipoteză ar fi, de
pildă, cea a formării şi consolidării, după încheierea tratatului, a unei reguli
cutumiare contrare. Schimbarea fundamentală a circumstanţelor care au
constituit baza acordului este o cauză de extincţie cunoscută în DI general sub
numele de clausula rebus sic stantibus60. Regula rebus sic stantibus evocă
teoria impreviziunii (frustration) din materia contractelor, a cărei efecte sînt
recunoscute în majoritatea sistemelor de drept intern. În DI însă, în absenţa
unei jurisdicţii obligatorii care să tranşeze la nevoie controversele sau
diferendele internaţionale, faptul că o parte la tratat ar putea invoca schimbarea
fundamentală a circumstanţelor ca o cauză a neexecutării propriilor obligaţii,
poate ridica probleme redutabile.

2.4.16. Raporturile dintre tratat şi alte izvoare de drept. Problema


normelor concurente. Odată stabilit faptul că nu există nici o normă de
recunoaştere care să instituie o ierarhie a izvoarelor de DI, prezintă interes
practic ipoteza prezenţei normelor concurente contrare care posedă o bază
juridică diferită: cutumă şi tratat. Egalitatea normativă în care art. 38 CIJ
plasează cutuma şi tratatul, implică aplicarea principiilor care reglementează
sfera de validitate temporală a normelor concurente: lex posterior şi lex
specialis. Faptul că, în contradicţie cu propunerile iniţiale ale specialiştilor, art. 42
CV - 1969 nu prevede expres posibilitatea apariţiei cutumei contrare ca ipoteză
de extincţie a tratatului, nu înseamnă că această posibilitate nu trebuie luată în

60
Forma explicită a clauzei este: pacta sunt servanda rebus sic stantibus.
41

considerare într-un caz concret, cel puţin atîta timp cît materia izvoarelor DI este
guvernată de principiul egalităţii61.

Problema normelor concurente care provin din izvoare juridice diferite poate să
apară în mod frecvent în practica internaţională chiar şi atunci cînd două state
în litigiu sînt părţi la un tratat de codificare. În această chestiune Curtea a avut o
contribuţie remarcabilă. Deşi în Afacerea privind personalul diplomatic şi
consular (SUA vs. Iran) SUA şi-a întemeiat cererea exclusiv pe CV - 1961 şi
CV - 1963, Curtea a decis că Iranul a violat nu numai obligaţiile care decurg din
tratatele în vigoare între cele două părţi ci şi, deopotrivă, obligaţiile care decurg
din DI general şi pe care le-a calificat obligaţii din categoria jus cogens. Cîţiva
ani mai tîrziu, în Afacerea Nicaragua, CIJ a confirmat că normele convenţionale
şi normele cutumiare sînt aplicabile în egală măsură între statele părţi la un
tratat care codifică norme cutumiare. Această jurisprudenţă relativ recentă are
calitatea de a preciza trei chestiuni teoretice de primă importanţă:
1) Codificarea cutumei nu implică în mod obligatoriu o identitate a conţinutului
normativ al celor două izvoare de drept (tratat de codificare şi cutumă)62;
2) Baza juridică a soluţionării litigiului dintre părţi trebuie să fie cutuma, în
ipoteza în care se poate proba existenţa unui conţinut al normei cutumiare
care nu se regăseşte ca atare în norma codificată;
3) Atunci cînd norma cutumiară poate fi calificată ca normă de tip jus cogens,
ea trebuie aplicată în această calitate.

2.4.17. Ierarhia izvoarelor de drept şi ierarhia normelor în sistemul


internaţional. Problematica raporturilor dintre izvoarele DI este una relativ
complicată. Mi se pare util să amintesc pentru comparaţie raporturile dintre
cutumă şi dreptul scris (de tip legislativ) din alte sisteme juridice. În sistemele
juridice statale de tip legislativ (cum sînt sistemele de drept civil) cutuma este un
izvor de drept ierarhic inferior legii. Acest raport ierarhic exprimă modul
centralizat de producţie normativă. În sisteme cum este cel de common law (şi
sisteme istorice, dreptul roman antic sau dreptul societăţii medievale) cutuma
este un izvor primar plasat în acelaşi plan cu legea. În sistemul dreptului
canonic cutuma prevalează, în anumite condiţii (bazate pe factorul timp) în
raport cu dreptul uman ecleziastic, însă este în general ierarhic inferioară
dreptului divin sau dreptului natural63. Nimic în structura societăţii internaţionale,
nici gradul de centralizare atins pînă în prezent, nici caracterul descentralizat pe
care îl garantează principiul structural al egalităţii suverane, nu indică vreo
raţiune pentru care ar trebui să existe o ierarhie a izvoarelor de drept. Preferinţa
pentru tratate îşi are originea în doctrina voluntaristă care a fost adoptată ca
suport teoretic de ideologiile totalitariste apărute în prima jumătate a secolului
trecut64. Scopul a fost evacuarea din cîmpul dreptului pozitiv a tuturor normelor
61
În acest sens, v. Peter Malanczuk,Akehurst’s Modern Introduction to International Law, Routlege, London & New York,
2003, p.56.
62
Aceasta nu este decît o confirmare a pertinenţei distincţiei pe care a impus-o Schwarzenberger între jus strictum şi jus
aequum.
63
v. Norberto Bobbio, Teoria dell’ordinamento giuridico, Giappichelli, Torino, 1960, p. 99.
64
Doctrina naţional-fascistă cît şi cea naţional-comunistă afirmau la unison teza superiorităţii dreptului convenţional.
42

pentru formarea cărora statul nu şi-a exprimat acordul (consimţămîntul). Arbitrul


sau judecătorul internaţional utilizează baza juridică convenţională în mod strict
cu titlul de lex specialis şi niciodată cu titlul de lex superior. Discuţiile extrem de
numeroase au apărut însă în legătură cu ierarhia normelor în DI65. Ierarhia
normelor este independentă de izvorul formal, este o ierarhie materială
(substanţială) fondată pe conţinutul normativ.

Din cele de mai sus se pot degaja trei concluzii generale:


1) nu există în DI pozitiv o normă de recunoaştere a preeminenţei a unui izvor
formal asupra altuia, i.e. o ierarhie a izvoarelor formale.
2) există o ierarhie (şi este posibil să se prefigureze şi altele) în cadrul aceluiaşi
izvor formal. De exemplu, art. 103 din Carta ONU consacră preemineţa Cartei
ca lex superior în raport cu eventualele tratate contrare încheiate de membrii
organizaţiei.
3) există o ierarhie materială a normelor de DI general, instituită prin normele de
jus cogens. În calitate de lex superior, jus cogens invalidează normele contrare,
indiferent de izvorul formal prin care a apărut în sistem66.

CAPITOLUL III

ACTELE UNILATERALE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

3.1. Noţiunea de act unilateral. Actul unilateral este actul imputabil unui singur
subiect de DI. Condiţiile capacităţii nu diferă de cele pretinse pentru formarea
tratatelor. Actul unilateral nu este un izvor de drept propriu-zis. Această afirmaţie
generală nu este valabilă însă şi pentru domeniile sau materiile centralizate la
nivel universal. În momentul în care un organ de tipul Consiliului de Securitate
al ONU este investit cu competenţa de a emite decizii obligatorii pentru toate
subiectele de drept din sistemul internaţional, normele centrale emise de un
asemenea organ pot fi considerate veritabile izvoare de drept. Ele constituie lex
superior, prin urmare orice alte norme contrare sînt inopozabile în materia
Capitolului VII din Cartă. Aceasta este însă excepţia, un efect al unei centralizări
singulare în sistemul juridic internaţional. Însă, ca regulă generală, un mod de
formare unilateral ar fi în flagrantă contradicţie cu principiul de bază al sistemului
juridic, principiul suveranităţii subiectelor primare de drept (par in parem non
habet imperium).

3.2. Actele unilaterale ale subiectelor primare de DI. În fruntea listei trebuie
plasată promisiunea, care este, tipologic, actul cel mai răspîndit. În primul rînd,
şi aceasta ar fi greu de contestat, forţa obligatorie a promisiunii (promissio est
servanda) se bazează pe principiul general al bunei credinţe. Mai pot fi

65
v. J. H. H. Weiler şi Andreas L. Paulus, The Structure of Change in International Law or Is There a Hierarchy of
Norms in International Law?, în EJIL, nr. 4/1997.
66
Pentru o teorie care contestă ierarhiile şi relevanţa noţiunii de „ordine publică” v. Robert Kolb, Théorie du jus cogens
international,PUF, Paris, 2001, pp. 177-9 et passim.
43

invocate, ca fundamente ale validităţii promisiunii, principiul încrederii legitime şi


cel al securităţii relaţiilor internaţionale. Curtea Internaţională de Justiţie a fixat
condiţiile de validitate ale promisiunii (în termeni negativi):
a) nu este necesar un act „în contrapartidă” al altor state (acceptare ulterioară,
replică sau reacţie;
b) nu orice declaraţie unilaterală crează drepturi sau obligaţii noi, ci doar cele
făcute cu această intenţie; intenţia se stabileşte de către judecător;
c) actul prin care statul promite nu trebuie să aibă un destinatar determinat;
Acestor condiţii de validitate declarate de Curte în speţă trebuie să le adăugăm
condiţia publicităţii.

Renunţarea ca act unilateral implică posibilitatea subiectelor de drept de a


dispune de drepturile lor subiective. Renunţarea este unul din modurile de
extincţie a unui drept determinat. Aşa cum observa un autor67, statele îşi fac
destul de rar concesii spontane şi gratuite. Un efort de cercetare minuţios ar
putea detecta „sub faţada unilateralităţii formale a unei declaraţii de voinţă…o
bilateralitate de fond”. În acest sens renunţarea nu ar fi decît o consecinţă, sau
un răspuns la o ofertă care rămîne ascunsă. Sau, renunţarea are menirea să
provoace în timp o compensaţie oarecare favorabilă subiectului de drept care
renunţă. Renunţarea nu trebuie confundată cu „promisiunea de a nu face”. Ca
efecte, renunţarea este actul irevocabil tipic, pe cînd promisiunea ar trebui să
poată fi în anumite condiţii revocabilă68. Renunţarea poate fi implicită doar
atunci cînd poartă asupra unui drept care provine dintr-o normă juridică care
face parte din categoria jus aequum. Atunci cînd dreptul vizat este fondat pe o
normă de jus strictum renunţarea trebuie să fie expresă.
Recunoaşterea are elemente care o apropie de achiesare. Aceasta din urmă
contribuie însă la crearea unei situaţii juridice convenţionale, acordul tacit, care
reprezintă, în ultimă instanţă, o parte a unui proces normativ convenţional. În
schimb, recunoaşterea creează doar opozabilitatea situaţiei juridice. Distincţia
dintre recunoaştere şi achiesare nu este însă întotdeauna facilă.
Protestul este actul care produce efecte simetric opuse achiesării sau
recunoaşterii. În mod special, protestul are un efect negativ în formarea aşa
numitelor „titluri istorice”, fie prin prescripţia achizitivă, fie prin prescripţia
extinctivă. Am arătat rolul protestului (persistent objector) în procesul de formare
al cutumelor, unde prezenţa sa neutralizează pretenţia existenţei generalităţii
practicii şi a lui opinio juris, elemente care reprezintă conţinutul normei de
recunoaştere a normei cutumiare primare. Protestul poate fi exprimat de
organele competente ale statului oral sau în scris şi poate fi comunicat
destinatarilor direct sau prin intermediari. S-a considerat că o cerere adresată
Consiliului de Securitate al ONU, iniţierea unei proceduri arbitrale sau a unei
proceduri în faţa CIJ produc efectele juridice ale protestului. În acelaşi sens
operează iniţierea unor sancţiuni îndreptate împotriva unui stat sau exercitarea
de către un stat a dreptului său de legitimă apărare. Ori de cîte ori lipsa

67
v. E. Suy, Les actes juridiques unilateraux en droit international public, LGDJ, Paris, 1962, pp. 110-1.
68
v. Jean-Didier Sicault, Du caractère obligatoire des engagements unilateraux en droit international public.,în RGDIP,
1979, p. 638.
44

protestului s-ar putea interpreta ca o achiesare, un subiect de DI trebuie să


emită protestul dacă doreşte ca o anumită pretenţie sau un anumit
comportament să nu îi afecteze în mod direct drepturile sau interesele.
Protestul nu este necesar atunci cînd statul este beneficiarul unor drepturi
absolute cum sînt, de exemplu, imunităţile sale. Protestul are aşadar ca efect
fie inopozabilitatea situaţiei, fie inopozabilitatea normei cutumiare în formare, fie
inopozabilitatea actului juridic.
Notificarea ca şi publicarea actului reprezintă condiţii ale opozabilităţii altor acte
unilaterale în raport de care ele se prezintă ca acte-condiţie. Majoritatea
situaţiilor în care operează aparţin de dreptul războiului: notificarea războiului,
notificarea instalării unui cîmp mine (v. Afacerea Corfu), notificarea blocadei.
Practica internaţională le relevă însă, şi alte materii internaţionale. Cele mai
cunoscute sînt notificările limitei mării teritoriale pe care statul a fixat-o unilateral
(de exemplu, Declaraţia Truman). În practica internaţională, statele uzează în
mod frecvent de notificări pentru a „accelera opozabilitatea revendicărilor lor
faţă de alte state”, în special în materia delimitării spaţiilor maritime69.

3.3. Actele unilaterale ale subiectelor derivate. Actele unilaterale ale OI


reprezintă ceea ce numim în mod curent dreptul derivat al organizaţiilor. La fel
cum personalitatea juridică a organizaţiei derivă din tratatul institutiv, din acelaşi
act derivă şi normele juridice create de OI. Aceasta înseamnă că anumite
norme juridice cuprinse în tratat îndeplinesc funcţia de norme de recunoaştere
a validităţii actelor (şi implicit a normelor) elaborate de organele organizaţiei.
Validitatea dreptului derivat este condiţionată, atît formal cît şi material, de
conformitatea actelor derivate cu normele de recunoaştere care guvernează
formarea lor. Pentru dreptul derivat al OI, dreptul primar al tratatelor are o natură
constituţională (reprezintă ultimele norme de recunoaştere din sub-sistemul
organizaţiei).

3.4. Soft Law. Generic, termenul soft law indică fie norme internaţionale cu
valoare juridică incertă inserate în acte internaţionale fără valoare juridică
obligatorie, fie norme care, deşi figurează într-un act juridic normativ, nu
creează obligaţii în dreptul pozitiv70.

Discuţiile au vizat efectele juridice ale actelor unilaterale ale OI. Acestea
creează în limitele competenţelor explicite sau implicite pe care le deţin acte
juridice obligatorii sau non-obligatorii destinate membrilor lor. Actele lor
unilaterale, indiferent de denumirea particulară pe care o poartă, nu sînt izvoare
de drept, ci doar izvoare de drepturi şi obligaţii pentru membri sau, în mod
excepţional, pentru terţi. Problema strict juridică este aceea că o rezoluţie, de
pildă una a Adunării Generale a ONU, nu este imputabilă statelor membre ale
căror reprezentanţi au contribuit prin votul lor pozitiv la adoptarea actului.
Organul care este Adunarea Generală a ONU nu a fost investit niciodată cu
elaborarea unor norme juridice în afara dreptului intern al organizaţiei, şi nu
69
v. Nguyen Quoc Dinh,cit., p.350.
70
v. Dictionnaire de droit international public,Jean Salmon dir., Bruylant, Bruxelles, 2001, p. 1039.
45

posedă aşadar, competeţa de a interveni direct sau indirect în formarea


normelor de DI general. Investirea lui cu competenţe cvasi-legislative este un
abuz teoretic evident.

S-a susţinut că rezoluţiile onusiene sau proiectele de articole elaborate de CDI


ar instaura opinio juris, şi că acest fapt ar conduce progresiv la dezvoltarea
dreptului cutumiar. Este însă evident că pentru formarea unei cutume valide, în
conformitate cu dreptul cutumiar general, opinio juris trebuie să fie imputabilă
direct statelor, subiectele primare creatoare de DI. Acţiunea de „îmbogăţire a
DI” cu noi izvoare de drept sau „revizuirea” condiţiilor imperative de formare a
cutumei este o acţiune politică care, atunci cînd a fost susţinută de judecători ai
CIJ, a produs un efect previzibil: a condus la scăderea dramatică a credibilităţii
acestei importante instituţii. Pericolul constă în faptul că, cu titlul de a contribui la
dezvoltarea dreptului în acord cu imperativele sociale internaţionale, se ajunge
în realitate la o acţiune „corozivă” de delegitimare a dreptului existent (pozitiv),
prin delegitimarea izvoarelor de drept.

CAPITOLUL IV

MIJLOACELE PRIN CARE SE DETERMINĂ NORMELE JURIDICE.


INTERPRETAREA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC

4.1. Doctrina. Doctrina juridică nu este un izvor de DI. Doctrina de DI este în


ultimă instanţă o simplă operă critică. Specialistul comentează dreptul care a
fost deja constatat, îl poate interpreta sau poate emite judecăţi de valoare
asupra lui. Travaliul său analitic poate contribui la clarificări sau la sistematizări,
fie ale ansamblului de norme cutumiare, principii generale sau norme
convenţionale, fie la sistematizarea jurisprudenţei internaţionale care este relativ
dispersată şi, uneori, contradictorie. Deşi articolul 38 din Statutul CIJ nu trimite
textual decît la indivizi ca autori, doctrinei îi sînt asimilate şi contribuţiile
societăţilor ştiinţifice: Institutul de drept internaţional (Gand, 1873); Asociaţia de
drept internaţional (Londra, 1873); Societatea Americană de drept internaţional
(Washington, 1906); Institutul american de drept internaţional (Washington,
1912), Academia de drept internaţional (Haga, 1923).

În prezent, de o autoritate specială în rîndurile autorilor de DI se bucură


proiectele de articole destinate codificării DI redactate de CDI.

Credibilitatea doctrinei este strict legată de imparţialitatea ştiinţifică (neutralitatea)


a autorului. Dacă autorul provine dintr-un stat totalitar, este evident că libertatea
sa „originară” de expresie îşi va pune amprenta pe discursul său ştiinţific. Dacă
autorul pledează mult prea frecvent la CIJ, ca avocat sau funcţionează în
calitate de consilier al statelor care se prezintă în procedurile aflate pe rolul
acestei jurisdicţii, este firesc ca poziţiile sale teoretice să nu ajungă prea des în
contracurent cu tendinţele jurisprudenţei de la Haga. În fine, dacă autorul face
46

parte din board-ul unei OI sau dacă ajunge să colaboreze cu titlu permanent cu
o OI, nu ne putem aştepta ca opiniile sale în legătură cu iniţiativele normative
ale organizaţiei să atingă pragul analizei ştiinţifice.

Dacă în prima jumătate a secolului trecut se bucura de prestigiu şi poseda un


rol bine definit, astăzi doctrina DI este într-un relativ declin. Însă declinul doctrinei
este semnalat şi în sistemele europene de drept intern. Acumularea unor texte
fără valoare ştiinţifică şi difuzarea lor în scopuri de propagandă pe canalele
academice nu serveşte prea mult scopurile DI71. De altfel, acum aproape un
secol, într-un articol în multe privinţe vizionar, L. Oppenheim sugera că juristul
internaţional trebuie să se menţină în parametrii a ceea ce este realizabil şi
tangibil: „Este preferabil pentru DI să rămînă staţionar decît să se prăbuşească
în mîinile reformatorilor impetuoşi şi exaltaţi”72.

4.2. Jurisprudenţa. Deşi articolul 38 nominalizează jurisprudenţa alături de


doctrină ca mijloace subsidiare, cele două surse nu ocupă acelaşi plan. Aşa
cum o demonstrează practica, autoritatea jurisprudenţei este superioară
autorităţii doctrinei ca mijloc de determinare al normelor de DI. Prima observaţie
în legătură cu jurisprudenţa, este aceea că în DI ea nu are autoritatea
normativă pe care o posedă în ţările common law. Acolo autoritatea
jurisprudenţei se fondează pe principiul stare decisis care consacră valoarea
normativă a precedentului jurisdicţional. Statutul CIJ a adoptat o soluţie mai
apropiată de sistemul continental (civilist) decît de cel de common law.

Rolul jurisprudenţei în sistemul internaţional şi în sub-sistemele sale este cît se


poate de bine descris într-un pasaj dintr-o alocuţiune a unui celebru judecător
internaţional, P. Pescatore: „Oricine a trebuit să-şi asume responsabilitatea de
a pronunţa o sentinţă este cît se poate de conştient de efectul dual al oricărei
hotărîri judecătoreşti. În primul rînd, o hotărîre produce efecte între părţile dintr-
un caz determinat. La acest nivel problema care se pune este dacă sentinţa va
fi pusă sau nu în aplicare de către părţi. Însă, la un al doilea nivel, fiecare
hotărîre constituie, de asemenea, un precedent. Aceasta este o notă
caracteristică deciziilor unor jurisdicţii internaţionale cum sînt CIJ, CEDO şi
CJCE. Hotărîrea ca precedent are ca efect clarificarea pentru viitor a dreptului.
Acest efect este puternic în sine şi se va manifesta pentru orice parte interesată
în prezent, însă şi nelimitat în viitor73.

Jurisprudenţa relevantă ca mijloc subsidiar de determinare a normei juridice


internaţionale cuprinde patru categorii de acte:
1. Sentinţele arbitrale. Atît CIJ cît şi predecesoarea sa au făcut dese referiri la
jurisprudenţa tribunalelor arbitrale, atît la precedente particulare74, cît şi la
71
Faptul că anual se publică în jur de 700 de cărţi şi 3.000 de articole nu face decît să contribuie la acest declin; v. Peter
Malanczuk, Akehurst’s Modern Introduction ..., cit., p. 8.
72
v. The Science of International Law: Its Task and Method, AIJL, 2/1908, p. 318.
73
M.K Bulterman; M. Kuijer, eds. Compliance with Judegments of International Courts, Martinus Nijhoff Publishers,
The Hague/Boston/London, 1996, p. 43.
74
v. Afacerile:Lotus, Nottebohm, etc.
47

ansamblul jurisprudenţei75. Sentinţe celebre, cum au fost cele din Afacerea


Yuille-Shortridge (1861), Afacerea Alabama (1872)76, Afacerea Canevaro
(1912)77, Afacerea Insula Palmas (1928), Afacerea Lacul Lanoux (1957),
Afacerea Aranco (1958), Afacerea Aminoil (1982), etc., au marcat evoluţia
normativă a DI.

2. Sentinţele CPJI şi cele ale CIJ. Şi aceste acte au avut un rol incontestabil în
dezvoltarea progresivă a DI. Dintre deciziile şi avizele de după 1947 trebuie
amintite: Afacerea Canalul Corfu (1948 şi 1949)78, Avizul consultativ privind
rezervele la Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea genocidului (1948),
Afacerea Dreptul de trecere (1957), Afacerea Sud-Vestul african (1962 şi
1966), Afacerea Barcelona Traction Light and Power Company (1964),
Afacerea experienţelor nucleare franceze (1974), etc. Unele dintre ele au
influenţat decisiv şi CDI în tentativele sale de codificare şi de dezvoltare a DI.
Altele au creat însă o oarecare confuzie printre specialişti. Mă rezum la două
exemple mai recente: Afacerea Nicaragua (1986) şi Avizul consultativ privind
liceitatea utilizării armelor nucleare (1996).

Este evident că, în conformitate cu norma de la art. 59 din Statut, deciziile au o


forţă juridică relativă (inter partes) şi numai în limitele cauzei Însă practica CIJ
ne demonstrează că ea se referă adesea la propriile precedente sau la
juriprudenţa sa constantă. Prin urmare există în practica Curţii o efectivitate a
precedentelor jurisdicţionale ca mijloace de determinare a DI.

3. Deciziile unor jurisdicţii regionale (CJCE, CEDO sau Curtea Interamericană


a Drepturilor Omului), speciale (Tribunalul Mării, TANU, TAOIT) sau ad-hoc
(Tribunalele militare internaţionale, Tribunalele penale internaţionale pentru ex-
Iugoslavia, Ruanda, Somalia şi Sierra Leone).

4. În fine, deciziile tribunalelor naţionale, în măsura în care jurisdicţiile


internaţionale le cunosc, pot fi dovezi indirecte ale practicii unui stat în materia
DI sau a generalităţii unui principiu de drept. De exemplu, în materia imunităţii
de jurisdicţie a statului suveran, jurisprudenţa tribunalelor naţionale a constituit
proba decisivă a dreptului cutumiar şi a transformării sale progresive.

Opiniile concurente sau dizidente, atunci cînd sînt strălucit motivate, sau cînd
aparţin unor judecători internaţionali cu un prestigiu bine consolidat (de
exemplu, Dionisio Anzilotti, Robert Jennings, Philip Jessup, Sir Gerald
Fitzmaurice, Lordul Arnold McNair, etc.), reprezintă importante elemente de
doctrină. La fel şi memoriile, contra-memoriile sau pledoariile prezentate în faţa

75
v. Afacerile:Fabrica din Chorzow, Zonele de pescuit, Barcelona Traction, etc.
76
Inter alia, ambele au stabilit principiul conform căruia doar prejudiciul direct poate fi indemnizat.
77
Alături de Afacerea Nottebohm a CIJ (1955), Afacerea Canevaro este jurisprudenţa clasică în materia conflictului de
naţionalităţi.
78
A stabilit în materia competenţei CIJ principiul forum prorogatum.
48

jurisdicţiilor internaţionale, care atunci cînd aparţin unor internaţionalişti cu o


competenţă notorie reuşesc să se impună prin erudiţie şi forţa raţionamentului.

4.3. Funcţiile echităţii. Echitatea este o noţiune care apare destul de frecvent
în convenţiile arbitrale. Arbitrii sînt invitaţi de părţi să pronunţe sentinţa în
concordanţă cu criteriile fundamentale ale „justiţiei şi echităţii”, cu „principiile
echităţii”, cu „justiţia”, „echitatea şi buna credinţă” sau în acord cu „echitatea
absolută” sau „perfectă.”79 Problema constă în a distinge pura echitate,
tranşarea unei dispute ex aequo et bono, de echitate ca principiu general de
drept. De pildă, un principiu de drept comunitar bine cunoscut şi dezvoltat cu o
mare acurateţe şi precizie în dreptul european al drepturilor omului şi în dreptul
comunitar, dreptul la un proces echitabil, integrează fără echivoc echitatea în
conţinutul material al normei, altfel spus echitatea devine substanţa dreptului.

În legătură cu funcţiile pe care este chemată să le îndeplinească echitatea în


DI, doctrina majoritară îi atribuie un rol tripartit, considerat prin raportare la drepul
pozitiv: echitate infra legem, praeter legem şi contra legem80.
1) Echitatea infra legem este, aşa cum rezultă din jurisprudenţă, destinată să
tempereze eventuala rigoare excesivă a dreptului pozitiv. Ea este în esenţă
o directivă de interpretare a normelor.
2) Echitatea praeter legem este un mijloc de a completa dreptul pozitiv. Ea
îndeplineşte, aşadar, o funcţie supletivă, oferind o ieşire din situaţia în care
dreptul pozitiv prezintă, în concepţia părţilor, confirmată de judecători sau
de arbitri, lacune.
3) Echitatea contra legem tinde să înlăture aplicarea în speţă a dreptului
pozitiv. Este ipoteza cel mai viu discutată în doctrină. Doctrina majoritară
consideră că, statuînd contra legem, jurisdicţiile produc o denaturare a
funcţiei jurisdicţionale.

4.4. Interpretarea normelor convenţionale. Funcţia interpretării şi tipuri de


interpretare. Rolul interpretării este acela de a stabili sensul exact al termenilor,
pentru a determina conţinutul regulii care trebuie aplicată în cazul concret (altfel
spus, pentru a determina cîmpul normativ de aplicare).

O clasificare clasică din doctrină, fondată pe competenţa subiectului de drept


care interpretează, distinge interpretarea autentică de interpretarea
jurisdicţională. Conform unei teze binecunoscute, dreptul de a interpreta
autentic o regulă juridică „îi aparţine doar celui care are putere să o modifice
sau să o suprime”. Interpretarea unilaterală a statelor, care implică atît propriile
angajamente cît şi angajamentele pe care le-au asumat celelalte subiecte, este
incontestabil una autentică. O variantă de interpretare autentică mai apropiată
de modul obişnuit de formare al normelor internaţionale este interpretarea
concertată sau colectivă. Este posibil ca simultan cu adoptarea unui act juridic

79
v. Christopher R. Rossi, Equity and Interantional Law: a Legal Realist Approach to International Decisionmaking,
Transnational Publishers, Inc., Irvington, New York, 1993, pp. 60-1.
80
v. Charles Rousseau, Droit international public, Recueil Sirey, Paris, 1953, p. 72-73.
49

internaţional, autorii actului sau statele-părţi la tratat să adopte un text


interpretativ distinct (de exemplu, rezoluţiile şi anexele Convenţiei dreptului mării
din 1982). Este de asemenea posibil ca interpretarea concertată să se
realizeze posterior adoptării tratatului. Acest acord posterior poate fi şi unul tacit,
dacă rezultă cu certitudine din practicile concordante ale statelor-părţi, relevate
în cursul executării tratatului (cf. cu regula codificată la art. 31, 3, b, din C.V.
1969).

Interpretarea jurisdicţională, deşi obligatorie pentru părţile din proces, este


considerată neautentică. Jurisdicţiile instituite în cadrul OI au în genere o
competenţă de interpretare conferită de părţi, printr-o clauză a tratatului institutiv.
Avizele CIJ sînt consultative, iar efectul hotărîrilor este, conform art. 59 din
Statut, relativ. Însă forţa raţionamentului juridic, pe de o parte, şi reacţia
subsecventă a statelor, inclusiv practica comunităţii juridice internaţionale
conformă sensului şi conţinutului normei relevate de interpretarea juridică, pe
de altă parte, pot conferi interpretării CIJ o autoritate care depăşeşte limitele pe
care le putem lua în considerare pur teoretic şi dacă ne limităm la textele
atributive de competenţe din Carta ONU sau din Statutul Curţii. De facto,
interpretările CIJ posedă o considerabilă autoritate şi îşi extind efectele dincolo
de afacerea sau cazul concret în care au fost emise.

4.5. Convenţia de la Viena din 1969. Metode de interpretare, mijloace de


interpretare, reguli de interpretare. Care era situaţia înainte de CV - 1969? În
celebrul şi influentul în epocă curs de DI81, Anzilotti scotea în evidenţă că
interpretarea nu era reglementată de norme juridice obligatorii şi era, cum am
spune astăzi, un regim de facto format din reguli logice, principii adoptate de
tribunalele internaţionale şi transferate din sistemele de drept intern, sau din
„criterii care ţin de natura ordinii juridice”.

DI a reluat o mai veche dispută (cunoscută atît în dreptul contractelor cît şi în


interpretarea legislaţiei) între partizanii preeminenţei „voinţei declarate”, aşa cum
rezultă ea din textul convenţional, şi cei ai „voinţei reale” a autorilor clauzei sau a
autorilor normei juridice. Dacă se admite că trebuie determinată veritabila
intenţie a părţilor, centrul de greutate al demersului interpretativ se mută pe
contextul actului juridic şi pe lucrările preparatorii. CV – 1969, care a tratat
procesul interpretativ ca pe o unitate, nu exclude „voinţa reală” dar stabileşte o
prioritate a textului asupra „voinţei reale” într-un regim de echilibru între cele
două valori.

Această concepţie este rezonabilă, însă din motive diferite de motivele care ar
putea să susţină preferinţa pentru textualism în dreptul intern. Nu ar fi nici o
problemă dacă am aprecia că „voinţa reală” ar trebui să guverneze
interpretarea în cazul unui tratat bilateral, mai ales în cazul unuia cu conotaţii
evident „contractualiste”. Însă în cazul unui tratat multilateral, deschis aderării
sau adeziunii, nu am putea pretinde că noile părţi contractante aderă la „voinţa
81
v. D. Anzilotti, Cours de droit international,cit., p. 102 et seq.
50

reală” a părţilor originare. Accesibilitatea eventuală a lucrărilor preparatorii nu


este un contra-argument prea redutabil.

Pînă la Convenţia de la Viena din 1969 jurisprudenţa internaţională a celor


două Curţi de la Haga şi jurisprudenţa arbitrală utilizau întreaga paletă de reguli
şi tehnici preluate din sistemele de drept intern. Analiza jurisprudenţei relevă
serii de tehnici şi reguli, nu însă şi un sistem de interpretare. Teoria dreptului, în
general, şi teoria interpretării, în particular, nu au făcut progrese spectaculoase
decît după al Doilea Război Mondial.

4.6. CV - 1969. Regula generală de interpretare. Este o eroare destul de


grosieră, dar în acelaşi timp neobişnuit de răspîndită, să se considere că prin
CV - 1969 s-a realizat opera de codificare în materia interpretării tratatelor.
Convenţia nu avea practic ce să codifice pentru că nici aşa-numitele metode
de interpretare şi nici regulile de interpretare nu erau, şi nu sînt nici în prezent,
norme cutumiare sau principii generale de drept în sensul articolului 38 din
Statutul CIJ. Convenţia a făcut însă un act de dezvoltare progresivă a DI prin
faptul că a construit o normă juridică convenţională, numită „regulă generală de
interpretare”, o normă de drept pozitiv. Este aici un moment de ruptură cu
tradiţia (care se menţine încă în sistemele de drept intern) de a lăsa
„manevrele” cu directive şi canoane de interpretare de pe teatrul de luptă al
interpretării pe seama jurisprudenţei. Prin urmare, articolele 31 şi 33 nu
reprezintă simple texte persuasive (norme de recomandare) ci sînt veritabile
norme juridice realizate printr-o sinteză care a cuprins regula generală a bunei-
credinţe şi trei criterii de interpretare cărora le conferă valoare de drept pozitiv:
criteriul textual, criteriul sistemic, şi criteriul teleologic. Acestea sînt obligatorii ca
orice alte norme din Convenţie, nu însă şi inderogabile. Părţile într-un tratat
specific pot decide ca orice contencios de interpretare în legătură cu tratatul să
excludă, de pildă, lucrările pregătitoare ca mijloace de interpretare, sau pot să
decidă ca într-un eventual proces să fie exclusă posibilitatea unei interpretări
fondată numai pe scop.

Regula generală de interpretare de la articolul 31 este un veritabil sistem de


interpretare82. Ea prezumă că prin menţinerea interpretului în parametrii bunei-
credinţe şi prin utilizarea criteriilor imediate, se ajunge la stabilirea sensului
normei juridice. Este o construcţie ingenioasă şi voi încerca să o descriu cît mai
clar posibil.83 Funcţia ei este, aşa cum am spus, normativă, ea funcţionează ca
82
v. CIJ, Avizul privind competenţa Adunării Generale în legătură cu admiterea unui stat în ONU, Rec., 1950, p.8.
83
Pentru a putea urmări descrierea voi reproduce integral textul articolelor 31 şi 32:
„Articolul 31. Regulă generală de interpretare.
1. Un tratat trebuie să fie interpretat cu bună-credinţă potrivit sensului obişnuit care trebuie să fie atribuit termenilor tratatului
în contextul lor şi în lumina obiectului şi a scopului său.
2. În vederea interpretării unui tratat, contextul cuprinde, în afară de text, preambulşi anexe:
a) orice acord care are legătură cu tratatul şi care a intervenit între toate părţile cu ocazia încheierii tratatului;
b) orice instrument stabilit de către una sau mai multe dintre părţi cu ocazia încheierii tratatului şi acceptat de celelalte părţi
ca un instrument care are legătură cu tratatul.
3. Se va ţine cont, odată cu contextul:
a) de orice acord ulterior intervenit între părţi cu privire la interpretarea tratatului sau la aplicarea dispoziţiilor sale;
51

normă de recunoaştere (în sensul lui Hart) a interpretării valide. Altfel spus,
orice interpretare trebuie justificată ca un proces care a utilizat criteriile
prevăzute de articolele 31 şi 32. Ideal ar fi ca aplicarea fiecărei directive de
interpretare să conducă la acelaşi rezultat. În practică, cel mai adesea,
conflictele de interpretare decurg din faptul că aplicînd textului normei două
criterii diferite se pot obţine două rezultate diferite.

Acest sistem de interpretare este o combinaţie de norme implicite şi de


directive de interpretare. Să începem cu normele. În mod implicit, la articolul 30,
Convenţia de la Viena instituie două norme care ne „spun” într-un mod foarte
clar cînd trebuie să considerăm că rezultatul interpretării este o normă juridică
internaţională validă. Ele ar putea primi următoarea formulare:

1) Este validă doar interpretarea care afirmă un sens clar (adică conduce la o
normă aplicabilă);
2) Este validă doar interpretarea care afirmă un sens logic şi rezonabil.
Aceste două norme pot, evident, primi şi o formulare negativă care este mai
apropiată de textul articolului 32:
1) Este fără valoare juridică interpretarea care afirmă un sens ambiguu sau
obscur;
2) Este fără valoare juridică interpretarea care afirmă un sens vădit absurd sau
nerezonabil.
Punctul 1 al articolului 31 cuprinde într-un amalgam două norme juridice, o
regulă (canon) de interpretare clasică („regula sensului ordinar al cuvintelor”
opus sensurilor speciale) şi cele trei directive de interpretare (directiva de
utilizare a metodei textuale, directiva de utilizare a metodei sistemice şi cea de
utilizare a metodei teleologice).
Există încă trei norme, pe care le voi formula tot în termeni negativi, deoarece
aceasta este linia pe care a mers jurisprudenţa internaţională:
3) Este lipsită de validitate interpretarea abuzivă.
Interpretare abuzivă înseamnă afirmarea „literei tratatului asupra spiritului
tratatului”. Afirmarea primatului literei tratatului permite părţii care abuzează să
facă în mod indirect ceea ce tratatul îi interzice în mod direct. O asemenea
interpretare a literei textului trimite la un principiu de drept bine-cunoscut,
conform căruia „ceea ce este interzis în mod direct este interzis şi în mod
indirect”. Un asemenea principiu este derivat din principiul general al efectivităţii.
4) Este lipsită de validitate interpretarea care utilizează o altă metodă decît cele
indicate în normă.

b) de orice practică urmată ulterior în aplicarea tratatului prin care este stabilit acordul părţilor cu privire la interpretarea
tratatului;
c) de orice regulă pertinentă de drept internaţional aplicabilă în relaţiile dintre părţi.
4. Un termen va fi înţeles într-un sens special dacă este stabilit că aceasta a fost intenţia părţilor.
Articolul 32. Mijloace complementare de interpretare.
Se poate recurge la mijloace complementare de interpretare, şi în special la lucrările pregătitoare şi la circumstanţele în care a
fost încheiat tratatul, fie pentru a confirma sensul care rezultă din aplicarea articolului 31, fie pentru a se determina sensul
atunci cînd interpretarea dată conform articolului 31:
a) lasă sensul ambiguu sau obscur; sau
b) duce la un rezultat care este vădit absurd sau nerezonabil.”
52

Această normă îl obligă judecător sau arbitru să se limiteze la metodele


(directivele) prevăzute de Convenţie. Însă nu îl obligă să acorde o preferinţă
unei anumite metode în detrimentul alteia. Altfel spus, nu instituie nici un primat
al unei metode asupra alteia şi este discutabil dacă îl obligă pe judecător să
testeze toate directivele de interpretare indicate într-o ordine anumită. Ea
interzice însă ca judecătorul să utilizeze o altă metodă decît metodele implicate
în regula generală.
Indicarea sensului obişnuit al termenilor este un aspect al incidenţei principiului
general al bunei-credinţe. Putem afirma că există un sens obişnuit al unui
termen atunci cînd putem stabili că destinatarii comunicării trebuiau să se
aştepte, în mod legitim sau în mod rezonabil, la acel sens şi nu la altul.
Dacă metoda textuală şi metoda teleologică sînt indicate destul de clar la 31
(1), metoda sistemică apare ceva mai puţin clar. Voi discuta acest criteriu în
cadrul mijloacelor de interpretare.
5) Este lipsită de validitate interpretarea care utilizează alte mijloace de
interpretare decît cele indicate limitativ de Convenţie.
CV - 1969 reuşeşte să prezinte o listă exhaustivă a mijloacelor de interpretare.
Mai întîi le divide în două categorii: mijloace propriu-zise (la articolul 31) şi
mijloace complementare (la articolul 32). Această distincţie realizează un
compromis la care mă refeream supra, în sensul că înglobează şi mijloacele
controversate în doctrină (lucrările pregătitoare şi circumstanţele încheierii
tratatului), însă le plasează într-o categorie subordonată, la care se poate
recurge numai în ultimă instanţă. O a doua distincţie: mijloace de context şi
mijloace care au aceeaşi valoare probantă cu contextul (asimilate contextului).
Prima categorie cuprinde, în afara textului tratatului, preambulul şi anexele84.
Mai cuprinde: acordurile conexe concomitente încheierii tratatului şi actele
unilaterale individuale sau colective emise cu ocazia încheierii tratatului şi
acceptate de celelalte părţi ca instrumente conexe. Se observă că în prima
categorie intră exclusiv acte scrise (jus scriptum) care au în comun faptul că
sînt contemporane cu tratatul. De aceea s-a spus că ele servesc metodelor
statice de interpretare (metoda textuală). Cea de-a doua categorie, a
mijloacelor de interpretare diferite de context, dar prezentînd aceeaşi valoare,
amalgamează acte, fapte şi norme: a) acordul ulterior cu privire la tratat; b)
practica subsecventă, dacă relevă un acord asupra interpretării şi c) normele
pertinente ale DI aplicabile relaţiilor dintre părţi.

Cel mai interesant mijloc de interpretare îl reprezintă cel de la litera „c”. Dacă
celelalte mijloace aparţin sistemului tratatului (ca sub-sistem), normele
pertinente ale DI sînt în afara sistemului tratatului. Indicînd acest mijloc de
interpretare, Convenţia de la Viena din 1969 legitimează implicit metoda
sistemică. Dacă metoda textuală este evident statică, iar metoda teleologică
care utilizează acordurile ulterioare şi practica subsecventă apare ca o metodă
dinamică, metoda sistemică este inerent duală deoarece încadrează

84
Exprimarea este oarecum nefericită, pentru că se poate concepe cu greu cum poate ceva să fie concomitent şi text şi
context.
53

deopotrivă mijloace care aparţin de statica interpretării şi mijloace care aparţin


de dinamica interpretării.

4.7. Interpretarea în dreptul internţional general. Atunci cînd se examinează


elementele constitutive ale cutumei se procedează mai întîi la constatarea
seriei de precedente. Practic, proba cutumei şi interpretarea sînt două
operaţiuni integrate într-un context logic85. În plus nici identificarea lui opinio juris
sive necessitatis nu poate fi detaşată de practică şi de interpretarea practicii. În
fond, recunoaşterea lui opinio juris este subordonată în întregime interpretării
practicii.

O intervenţie a lui Max Huber, în cadrul unei sesiuni a IDI, mi se pare relevantă
pentru cadrul interpretării DI general: “Pentru dreptul nescris, drept cutumiar şi
reguli generale86, raţionalitatea, conformitatea cu principiile de justiţie şi
echitatea sînt esenţiale; dimpotrivă, pentru dreptul scris (tratate, codificare)
primează interesul de a stabili conţinutul cert al normei.”87

In concreto, părţile sînt ţinute să probeze comportamentele pozitive sau


negative care, în concepţia lor, conduc la stabilirea existenţei elementului
material al cutumei. Odată stabilit elementul material, îi revine arbitrului sau
judecătorului internaţional sarcina (misiunea) de a stabili calitatea
comportamentelor, i.e. prezenţa lui opinio juris, singura în măsură să facă
trecerea de la simplul uzaj constant la faptul normativ88.

CAPITOLUL V

SUBIECTELE PRIMARE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

5.1. Statul în dreptul internaţional public. Elementele constitutive ale


statului. Subiectele unui anumit sistem juridic sînt acele persoane cărora li se
aplică normele juridice (impunîndu-le obligaţii, conferindu-le drepturi sau
investind acţiunile lor cu un efect special de producţie normativă – special
law-creating effect). Conform CIJ, în DI, subiect de drept este acea entitate care
are aptitudinea de a fi titulară de drepturi şi de obligaţii şi de a prezenta o
reclamaţie internaţională89. Orice sistem juridic determină în mod autonom
care sînt entităţile destinatare ale normelor materiale din sistem, şi care este
capacitatea procesuală. Doar aceste entităţi posedă personalitate juridică în
sistemul juridic avut în vedere sau, altfel spus, orice sistem juridic determină ce
entităţi au capacitate juridică, adică, ce entităţi trebuie considerate subiecte de

85
v. R. Monaco, Manuale de diritto internazionale publico,UTET, Torino, 1980, p. 205et seq.
86
Aici în sensul de principii generale.
87
citat după R. Monaco, cit., p. 205.
88
Jurisprudenţa relevantă pentru interpretarea dreptului internaţional general este rară. Se pot totuşi cita: Afacerea dreptului
de trecere pe teritoriul indian (1960); Afacerea Lotus (1927); Afacerea dreptului de azil (1950); Afacerea platoului
continental al Mării Nordului (1969).
89
v. Repararea prejudiciilor suferite în serviciul Naţiunilor Unite, CIJ, în Rec. 1949, p. 179.
54

drept90. Aşa cum se va observa în continuare, calitatea de subiect de drept s-a


extins în sistemul internaţional la mai multe categorii de entităţi, în relaţie cu
„internaţionalizarea” unor domenii sau în relaţie cu organizarea internaţională.
Însă statul este subiectul primar şi în funcţie de capacitatea sa juridică plenară
(creator şi destinatar al normelor internaţionale) este structurat întreg sistemul
contemporan de DI.

În DI există o normă generală de recunoaştere cutumiară, conform căreia


calitatea de stat suveran (subiect originar sau primar de DI), adică
personalitatea juridică internaţională a acestei entităţi, se atribuie ipso jure din
momentul în care se poate constata că sînt întrunite de facto trei elemente:
a) un teritoriu definit;
b) o populaţie permanentă;
c) un guvern, adică o putere publică capabilă să asigure o ordine juridică
efectivă în teritoriu. În sens mai larg, o organizare politică capabilă să
asigure funcţiile interne şi externe ale statului.
Acest standard constitutiv clasic, care presupune reunirea acestor trei
elemente, a fost confirmată relativ recent în Avizul din 29 noiembrie 1991 al
Comisiei de Arbitraj în cadrul Conferinţei pentru pace în Iugoslavia.

5.2. Uniunile statale. În afara statului unitar (forma cea mai răspîndită) sînt
considerate subiecte primare anumite tipuri de centralizări politice bazate pe
state teritoriale. Utilizez acest termen de „uniuni” în sens larg, încluzînd aici şi
asocierile de tip federal.
1) Uniunile personale şi uniunile reale sînt forme de asociere istorice. Prima s-a
caracterizat prin comunitatea accidentală şi temporară a şefului de stat. Este o
uniune de facto, irelevantă internaţional, deoarece validitatea ei se bazează
exclusiv pe dreptul intern al celor două state care au ales acelaşi şef de stat.
Cea de-a doua presupune o organizare politică paralelă a două state care
rezultă dintr-un acord internaţional. În general, uniunea reală se bazează pe
contiguitatea teritorială, pe un act juridic explicit şi presupune existenţa unor
organe comune.
2) Confederaţia şi statul federal sînt două forme de centralizare prezente în
societatea internaţională. Confederaţia este o asociere care se bazează pe un
tratat internaţional, care este pactul confederal. Prin pactul confederal se
repartizează în sarcina confederaţiei un set limitat de competenţe
confederative. Suveranitatea statală a entităţilor confederate subzistă, însă ea
este divizată. Prin divizare se crează o personalitate internaţională limitată a
confederaţiei la materiile (competenţele) exercitate în comun. Acest tip de
centralizare a fost acompaniat de aşa-numitul drept de executare federală, sau
drept executiv federal, o competenţă în baza căreia organul comun
declanşează sancţiuni colective (în general militare), asupra statului membru
care îşi încalcă obligaţiile asumate prin pactul federal. Centralizările
internaţionale de tip integrativ, prin care statele suverane transferă competenţe
90
Distincţia din dreptul intern între “capacitatea de exerciţiu” şi “capacitatea de folosinţă” este inoperantă în dreptul
internaţional.
55

unei OI, pe care aceasta le exercită autonom, sînt centralizări de tip


confederativ. În cazul celor mai cunoscute asocieri de tip federal (S.U.A.,
Germania, Elveţia) forma confederală a anticipat statul federal. Sub numele de
state, statul federal cuprinde entităţi care sînt, în general, lipsite de calitatea de
subiecte de DI. Gruparea lor este fondată pe o constituţie, act de drept intern.
Ele pot exercita competenţe internaţionale reziduale (aşa cum o fac, de
exemplu, landurile germane), atunci cînd relaţiile lor internaţionale se limitează
la categoria competenţelor „nefederalizate”, aşa cum rezultă ele din constituţiile
federale.

5.3. Teritoriul de stat. Conform unui principiu bine stabilit în dreptul cutumiar,
statul dispare ca subiect de DI o dată cu pierderea teritoriului său91. Populaţia
statelor moderne este o populaţie sedentară, stabilă în interiorul frontierelor care
delimitează teritoriul de stat. Teritoriul de stat este o noţiune juridică şi nu una
geografică. Reprezintă o unitate juridică, deoarece geografic poate cuprinde o
multitudine de fracţiuni care nu sînt contigue92. Ca noţiune juridică, teritoriul de
stat reprezintă sfera de competenţă spaţială a statului, porţiunea din suprafaţa
terestră (şi a spaţiilor asimilate) în care sistemul de norme juridice este valid,
eficace şi executoriu93. Teritoriul de stat cuprinde: spaţiul terestru (inclusiv apele
interioare), spaţiul aerian şi marea teritorială. Teritoriul statal este separat de
teritoriile altor state şi/sau de spaţiile care nu fac obiectul suveranităţii statale,
prin frontierele de stat. În funcţie de natura spaţiului delimitat, vorbim de frontiere
terestre, maritime şi aeriene. Trasarea unei frontiere de stat terestre presupune
două faze distincte:
a) delimitarea frontierei (descrierea punctelor geografice prin care trece linia
de frontieră) şi
b) demarcarea (jalonarea în teren a unor semne ale liniei de frontieră).
Linia de delimitare poate fi determinată conform următoarelor criterii:
a) astronomice (cazul frontierei dintre cele două state coreene);
b) politice (cazul delimitării noilor state independente pe liniile fostelor
circumscripţii coloniale);
c) istorice (cazul frontierelor fixate printr-un tratat anterior).
Modul de dobîndire a teritoriului sau, mai precis, titlul teritorial, este o temă pe
care doctrina clasică a tratat-o în amănunt, însă astăzi, în doctrina
contemporană, apare ca un aspect marginal. Există o justificare, faptul că în
prezent nu mai există teritorii terestre nesupuse suveranităţii unui stat.
Chestiunea nu prezintă interes practic, diferendele frontaliere aproape că s-au
epuizat şi nu mai prezintă interes nici problema confruntării titlurilor teritoriale
într-un sistem în care frontierele s-au stabilizat. Pe scurt, doctrina clasică
împarte modurile de dobîndire ale titlului teritorial în dobîndire cu titlu originar şi
dobîndire cu titlu derivat. În prima categorie intră ocupaţia, accesiunea şi decizia
pontificală (sau titlul pontifical). În cea de-a doua categorie, cesiunea, debellatio
şi prescripţia achizitivă. Avînd în vedere că în sistemul actual cucerirea

91
v. Nguyen Quoc Dinh,cit., p. 398.
92
v. H. Kelsen,Les rapports de système ..., cit., pp. 249-50.
93
v. Charles Rousseau, Droit international public, cit., p. 84.
56

(debellatio) este delegitimată prin delegitimarea războiului de agresiune, care


este instrumentul de cucerire, iar prescripţia achizitivă nu mai poate opera,
deoarece este cu totul improbabil ca un stat să abandoneze o porţiune din
teritoriu (derelictio), şi, cum nici cesiunile nu au mai apărut în practica statelor,
problema modurilor de dobîndire a titlurilor rămîne într-adevăr de interes
teoretic94.

5.4. Efectivitatea puterii publice. DI pretinde în mod strict ca guvernarea


teritoriului să fie eficace, adică să posede o capacitate reală de a exercita
principalele funcţii statale. Efectivitatea controlului politico-administrativ este,
aşadar, o condiţie juridică a existenţei statului suveran.

Un caz particular al personalităţii juridice internaţionale este cazul subiectelor


primare provizorii, subiecte de facto care exercită un control politic efectiv
asupra unei porţiuni considerabile a teritoriului de stat95. Este cazul
beligeranţilor şi insurgenţilor constituiţi în mişcări de eliberare naţională, mişcări
revoluţionare (care urmăresc lichidarea puterii politice constituţionale) sau
mişcări secesioniste. Mişcările de eliberare naţională au fost legitimate în
sistemul internaţional actual prin recunoaşterea dreptului la autodeterminare.
Acesta a fost „motorul” procesului de decolonizare. O mişcare de eliberare
poate fi integrată în sistemul internaţional chiar şi atunci cînd nu posedă
controlul efectiv al unei porţiuni din teritoriu. Această situaţie atipică este ilustrată
de Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei. Considerentul major care impune
integrarea internaţională a acestor structuri politice de facto, este necesitatea de
a determina o persoană juridică care să răspundă de aplicarea normelor
internaţionale privind conducerea războiului în cazul unei insurecţii sau în cazul
unui război civil. Războaiele civile nu pot rămîne, într-un sistem juridic cum este
sistemul internaţional actual, în afara cîmpului de aplicare a unor norme
imperative cum sînt cele ale dreptului umanitar. Cert este însă că atunci cînd
insurecţia eşuează, recunoaşterea provizorie a acestor subiecte de facto (care
rămîn în principal subiecte ale unor obligaţii internaţionale) încetează.

5.5. Suveranitatea statului. Transferul competenţelor de la suzeranii locali la


regele teritorial a fost un proces care a început cu jurisdicţia, a continuat cu
competenţa în materia războiului şi a păcii, competenţa prelevării impozitelor şi
taxelor şi a sfîrşit cu competenţa de a bate monedă96. Interzicerea războaielor
private a fost consecinţa imediată a convergenţei atributelor suverane în mîinile
suveranului teritorial, şi transformă radical natura relaţiilor internaţionale.
Suveranii monopolizează relaţiile politice internaţionale. La sfîrşitul sec. al XVI,
odată cu apariţia celebrei opere a lui Jean Bodin (Les six livres de la
République), se construieşte conceptul suveranităţii indivizibile şi absolute.
Această concepţie a marcat de o manieră durabilă nu doar Franţa, ci şi

94
În doctrina mai nouă, pentru prezentarea temei pe larg, v., în special, Ian Brownlie, Principles ..., cit., pp. 130-74.
95
v. G. Schwarzenberger,The Fundamental Principles of International Law, RCADI, vol. 87/1955, p. 231.
96
Dacă privim actualul proces de centralizare european, observăm că statul cedează integral structurii centrale ultima
competenţă pe care şi-a asumat-o în propriul proces de centralizare: competenţa emisiunii monetare.
57

majoritatea statelor de „drept civil”. A judeca, a legifera, a bate monedă, a


preleva impozite şi taxe, a declanşa războiului şi a încheia pacea, acestea sînt
competenţele care definesc puterea suverană. Este faţeta internă a
suveranităţii. Faţeta externă a suveranităţii, cea care interesează DI, este
independenţa. Din perspectiva DI, statul este suveran în măsura în care,
dependent doar de DIP, nu este subordonat dreptului intern al niciunui alt
stat97. Este ceea ce, în alţi termeni, afirma în 1928 arbitrul Max Huber.

Ca o consecinţă a suveranităţii interne, statul exercită două categorii de


competenţe (puteri) legate de celelalte două elemente constitutive: teritoriul şi
populaţia. Distincţia între competenţele teritoriale şi competenţele personale ale
statului este o distincţie primară, care pune în lumină relaţiile dintre cele trei
elemente constitutive. Competenţa sau puterea pe care o deţine statul suveran
nu este însă indivizibilă (conform postulatului politic al lui Bodin), ci dimpotrivă,
perfect divizibilă. Criteriul divizibilităţii nu este altceva decît criteriul funcţiilor
statale. Seria de funcţii care trebuie îndeplinite este comună tuturor statelor
suverane. Diferă doar capacitatea de a le asuma.

5.6. Competenţele teritoriale. Competenţele teritoriale ale statului suveran


sînt generale şi exclusive. Sînt competenţe generale, deoarece cuprind
ansamblul competenţelor ataşate calităţii de autoritate publică a statului. Sînt
competenţe exclusive în măsura în care statul nu le partajează cu nici o altă
entitate suverană.

Există şi excepţii de la regula competenţei teritoriale exclusive. Aceste excepţii


reprezintă forme istorice de partaj al competenţelor teritoriale. O excepţie este
condominium (sau, conform CIJ, coimperium), un exerciţiu partajat al
competenţelor de către două state, organizat prin acord. O altă excepţie este
regimul de tutelă care reprezintă un exerciţiu al competenţelor teritoriale asumat
de ONU, şi consacrat juridic de capitolul XII din Cartă. În fine, ocupaţia militară,
care poate fi o situaţie creată unilateral sau prin acord, conduce de asemenea
la un partaj provizoriu de competenţe teritoriale.

5.7. Competenţele personale. Competenţele personale ale statului sînt cele


exercitate asupra indivizilor ataşaţi lui printr-o legătură juridică (sau linie juridică)
particulară, numită naţionalitate. Termenul de cetăţenie este sinonim cu cel de
naţionalitate, însă primul acoperă doar legătura juridică a persoanelor fizice cu
un anumit stat. Prin extensie, statul exercită competenţe personale şi asupra
persoanelor juridice ataşate lui şi, de asemenea, asupra unor vehicule (nave,
aeronave, nave spaţiale) înmatriculate pe teritoriul său. Toate acestea trebuie
să posede naţionalitatea unui stat. În materia atribuirii naţionalităţii persoanelor
fizice şi juridice există o mare libertate, criteriile aparţinînd domeniului rezervat al
statelor. Pentru persoane fizice distingem naţionalitatea originară (obţinută jus
sangvinis, jus soli, sau prin combinarea acestor două criterii) de naţionalitatea
achizită (obinută prin căsătorie, naturalizare sau opţiune). Naţionalitatea
97
v. H. Kelsen,La pace ..., cit., p. 71.
58

persoanelor juridice se determină în ţările anglo-saxone conform criteriului


locului înregistrării. În celelalte ţări se utilizează criteriul sediului social sau criterii
de fapt, cum este criteriul locului unde persoana juridică desfăşoară principalele
activităţi. Există o categorie de bunuri care trebuie să posede o legătură juridică
cu un stat determinat. În această categorie intră navele şi aeronavele. În fine, o
ultimă categorie de bunuri, care pot produce prejudicii care depăşesc teritoriul
naţional al utilizatorilor lor, sînt obiectele spaţiale. Acestea trebuie să posede o
naţionalitate, pentru motive care ţin de mecanismele angajării răspunderii
internaţionale.

În ce priveşte persoanele fizice, DI admite naţionalitatea multiplă şi refuză să


exercite vreun control asupra modului în care statele decid acordarea sau
retragerea naţionalităţii98. Problemele apar doar atunci cînd două sau mai
multe state înţeleg să exercite prerogativele competenţei personale asupra
aceleiaşi persoane, care deţine naţionalitatea fiecăreia dintre ele. De abia în
această situaţie, a prezenţei pretenţiilor concurente, trebuie stabilit cărei
naţionalităţi trebuie să i se acorde prioritate (master nationality). Într-o sentinţă
arbitrală celebră din 1912, Afacerea Canevaro99, tribunalul a decis că Rafael
Canevaro, care poseda naţionalitatea peruană (atribuită prin jus soli) şi
naţionalitatea italiană (atribuită prin jus sangvinis), trebuie considerat cetăţean
peruan şi a declarat ineficacitatea în speţă a cetăţeniei italiene. Tribunalul a
utilizat drept criteriu al tranşării conflictului de naţionalităţi criteriul efectivităţii,
adică metoda analizei in concreto care să determine faţă de care dintre cele
două state individul a probat ataşamentul cel mai puternic. Acest principiu al
ataşamentului efectiv a fost confirmat şi de CIJ în Afacerea Nottebohm100.

5.8. Limitele exercitării suveranităţii. În exerciţiul competenţelor sale


suverane, statul trebuie să ia act de exclusivitatea competenţelor celorlalte
subiecte de drept şi trebuie să respecte integritatea teritoriului celorlalte state
suverane.
Obligaţia de a respecta integritatea teritorială a celorlalte state implică, aşa cum
afirma CIJ în Afacerea Corfu, „obligaţia statului de a nu permite utilizarea
teritoriului său în vederea săvîrşirii unor acte contrare drepturilor altor state”101.

5.9. Recunoaşterea internaţională a statelor. Noţiunea de recunoaştere


desemnează, aşa cum am văzut (v. supra), o categorie de acte unilaterale
imputabile subiectelor de DI. Începînd cu secolul al XIX-lea, în doctrină se
acordă o atenţie din ce în ce mai mare unui aspect particular al recunoaşterii,
recunoaşterea statelor nou apărute pe scena internaţională. Doctrina juridică
nu face decît să reflecte preocupările politice legate de apariţia unor state care
au fost privite iniţial cu ostilitate de către statele preexistente: fosta U.R.S.S.,
China comunistă, fosta R.D.G., Israel, etc. Trebuie spus de la început că

98
Afacerea Salem, Tribunal Arbitral, SUA vs. Egipt, sentinţa din 8 iunie 1932.
99
Tribunal Arbitral, Italia vs. Peru, sentinţa din 3 mai 1912.
100
CIJ, hotărîrea din 6 aprilie 1955, Rec. 1955, p. 23.
101
v. Rec. 1949, p. 22.
59

interesul juriştilor este disproporţionat în raport de efectele pe care le produce


actul juridic al recunoaşterii în DI. În planul strict al DI controversa între
susţinătorii naturii juridice constitutive (atributive) a actului de recunoaştere şi cei
ai naturii juridice declarative a fost tranşată finalmente în favoarea acestora din
urmă. Totuşi nu este exclusă formarea unei norme cutumiare în favoarea
caracterului constitutiv. Însă în prezent, aşa cum se prezintă recunoaşterea
conform dreptului cutumiar, ea apare ca jus strictum, ca un drept care se
exercită în mod discreţionar, ceea ce implică inclusiv posibilitatea revocării
intempestive a recunoaşterii, ca o excepţie de la principiul irevocabilităţii actelor
unilaterale. Caracteristicile juridice ale recunoaşterii act unilateral declarativ sînt
următoarele:
a) ca act unilateral al statului este un act individual;
b) ca act unilateral este un act discreţionar;
c) ca act declarativ, recunoaşterea este un act pur şi simplu;
d) ca act declarativ nu produce efecte ex nunc, cu alte cuvinte
personalitatea juridică a statului recunoscut este dobîndită ex tunc, la data
întrunirii celor trei elemente de fapt.

5.10. Recunoaşterea internaţională a guvernelor. Este o practică pur


politică, deoarece recunoaşterea sau nerecunoaşterea guvernelor este fără
efecte juridice în DI. A existat o dezbatere clasică, prezentată sintetic prin
opoziţia a două curente de opinie formate în America Latină în prima jumătate
a secolului trecut. Opţiunea politică cunoscută sub numele de doctrina Tobar,
formulată în 1907, refuză recunoaşterea guvernelor ajunse la putere prin
insurecţii102. Opinia concurentă, doctrina Estrada, formulată în 1930, pledează
pentru principiul efectivităţii susţinînd că asumarea neconstituţională a puterii de
către un grup din interiorul statului este irelevantă internaţional. O asemenea
perspectivă evacuează morala din DI şi conferă normei care interzice ingerinţa
în afacerile interne ale unui stat un caracter absolut, un caracter de jus strictum.

5.11. Imunităţile statului suveran. Instituţia imunităţii statelor suverane


cuprinde normele şi principiile generale de drept care exceptează statele
străine de la jurisdicţia teritorială a celorlalte state suverane. În absenţa
consimţămîntului său expres, nici un stat suveran nu poate face pe teritoriul
unui alt stat, numit statul forului (forum state, l’État du for) obiectul unor măsuri
legislative sau administrative ale acestuia din urmă şi nici nu poate fi judecat de
jurisdicţiile sale. Imunitatea de jurisdicţie (imperium) cuprinde două nivele:
a) imunitatea judiciară faţă de toate jurisdicţiile interne ale statului forului;
b) imunitatea de executare silită a bunurilor statului străin aflate pe teritoriul
statului forului;

În ipoteza în care ar fi sesizată cu o acţiune, de exemplu în răspundere


contractuală sau delictuală a statului străin, sau cu o cerere de autorizare a
executării silite a bunurilor acestuia aflate pe teritoriul său, organele judiciare ale
102
Ideea preeminenţei dreptului în chestiunea recunoaşterii a fost reluată pe continentul american în 1932 prin aşa-numita
doctrină Stimson.
60

statului forului îşi vor declara, la cererea statului reclamat (sub forma excepţiei
preliminare prin care se contestă locus standi) sau din oficiu, lipsa de
competenţă ratione personae. În prezent, imunitatea statelor este o imunitate
calificată, cu alte cuvinte, regula imunităţii este acompaniată de o serie de
restricţii.

Analiza practicii, a convenţiilor şi a doctrinei demonstrează că restricţiile instituite


se bazează pe caracterul dual al capacităţii juridice externe ale statelor, cărora li
se pot atribui, indiferent de calificarea proprie, două categorii de acte: acte
efectuate în exercitarea competenţelor suverane (acta iure imperii), şi acte de
gestiune privată urmărind un scop lucrativ (acta iure gestionis). Primele sînt
acoperite de imunitatea de jurisdicţie, nu însă şi secundele.

5.12. Succesiunea statelor în dreptul internaţional103. Succesiunea statelor


reprezintă regimul juridic internaţional al substituirii unui stat succesor altui stat
predecesor în suveranitatea (responsabilitatea) asupra unui teritoriu determinat.
Termenii problemei sînt relativ simpli: în momentul transferului de suveranitate
(care coincide cu extincţia personalităţii juridice a statului predecesor) trebuie să
considerăm că statul succesor preia un teritoriu grevat de o anumită ordine
juridică, sau trebuie să considerăm că extincţia personalităţii juridice a statului
predecesor implică dispariţia întregului său sistem juridic?

Evident că din perspectiva sistemului internaţional succesiunea statelor nu


poate fi calchiată pe un model pur „civilist”, conform căruia statul succesor
trebuie să preia în mod automat „pasivul şi activul” statului predecesor. Pentru
că transferul care operează este un transfer de competenţe suverane şi nu
unul patrimonial.

În prima sa încercare de codificare, finalizată prin adoptarea CV – 1978, CDI a


separat succesiunea statelor la tratate, care este obiectul prin excelenţă
internaţional din materia succesiunii statelor, de celelalte materii ale succesiunii.
Textul adoptat s-a îndepărtat însă considerabil de la normele de drept cutumiar
şi pînă la urmă acest caracter novator al Convenţiei nu a convins. Numărul
foarte mic de ratificări a condamnat-o la inefectivitate. Unul dintre motive a fost
acela că în Convenţie s-a adoptat o distincţie artificială între noile state
independente (cărora li se aplică regula tabula rasa) şi celelalte state
succesoare (cărora li se aplică regula continuităţii)104.

O a doua convenţie de codificare, cu un succes chiar mai scăzut decît cel


reputat de prima tentativă în materie, a fost Convenţia de la Viena privind
succesiunea statelor la bunuri, arhive şi datorii din anul 1983. Cu titlu general, şi
desigur ca regulă cu caracter dispozitiv, CV - 1983 stabileşte că statul succesor
preia bunurile predecesorului său fără despăgubiri. În chestiunea cea mai
sensibilă, chestiunea datoriilor de stat, Convenţia se rezumă să reamintească
103
Pentru ansamblul problemei succesiunii v. Victor Duculescu,Dreptul succesiunii statelor, Veritas, Târgu-Mureş, 2000.
104
v. Menno T. Kamminga, State Succession in Respect of Human Rights Treaties, în EJIL, vol. 7/1996, nr. 4, p. 471.
61

principiul general al proporţionalităţii: „... datoriile de stat ale predecesorului vor fi


transferate statelor succesoare în proporţii echitabile...”.

Recentele schimbări de suveranitate intervenite în Europa după 1989 permit


cîteva observaţii în legătură cu practica recentă a instituţiei succesiunii statale.
Unificarea Germaniei a fost un act de încorporare (absorbţie) completă, care a
extins aplicabilitatea teritorială a tratatelor încheiate de RFG asupra teritoriului
încorporat al RDG. Republica Federală a înţeles să continue participarea fostei
RDG la OI la care ea însăşi nu deţinea calitatea de membru. În cazul
Cehoslovaciei, stat federal, cele două republici federate, Cehia şi Slovacia, au
renunţat la pactul federal în mod amiabil. Procesul de partaj a drepturilor şi
obligaţiilor patrimoniale a fost un proces negociat şi ambele state independente
s-au declarat succesoare în drepturile şi obligaţiile statului predecesor.

În cazul dizolvării URSS, statele succesoare s-au angajat conform Declaraţiei


de la Alma Ata „să se achite de obligaţiile internaţionale care le incumbă în
virtutea tratatelor şi acordurilor încheiate de fosta URSS”105. În ce priveşte
bunurile, Federaţia Rusă a preluat toate bunurile aflate în afara graniţelor fostei
URSS. În consecinţă toate ambasadele vechii URSS au devenit ambasadele
Rusiei106. O problemă ceva mai delicată a ridicat-o controlul asupra
armamentului nuclear care era dispersat pe teritoriile a patru state
independente: Federaţia Rusă, Ucraina, Belarus şi Kazahstan. Pentru a
asigura securitatea şi stabilitatea strategică internaţională cele patru state au
decis să ratifice Tratatul START, care fusese deja semnat de URSS. În
materia datoriei externe de stat, noile state independente au acceptat iniţial să-
şi asume răspunderea solidară faţă de ţările creditoare. Pentru că o asemenea
situaţie risca să devină prea oneroasă pentru micile republici, Rusia a preluat
ulterior întreaga datorie externă, în condiţiile în care celelalte state membre ale
CSI au renunţat la orice pretenţie asupra bunurilor ex-URSS. Faptul că a
existat un consens în favoarea acestei sucesiuni demonstrează forţa efectivităţii
în DI. A fost o succesiune bazată pe opinio necessitatis, pentru că orice altă
soluţie ar fi implicat modificarea Cartei ONU.

În practica succesiunii statelor de după prima dezmembrare a Iugoslaviei (prin


declararea mai întîi a independenţei Sloveniei şi Croaţiei în 1991, iar ulterior a
Bosniei-Herţegovina şi a Macedoniei în 1992), Serbia şi Muntenegru au dorit
ca Republica Federală a Iugoslaviei pe care o constituiau (în prezent şi aceasta
în curs de lichidare) să fie declarată continuatoarea Republicii Socialiste
Federale Iugoslaviei. ONU a respins această poziţie a RFI şi a pretins ca noua
federaţie să parcurgă o nouă procedură de admisie.

105
v. textul Declaraţiei în Pierre-Marie Dupuy (ed.), Grandes textes de droit international public, Dalloz, Paris, 1996, p.
122.
106
Michael Bothe, Christian Schmidt, Sur quelques questions de succession posées par la dissolution de l'URSS et celle
de la Yougoslavie, în RGDIP, nr. 96/1992, pp. 828-9.
62

5.13. Alte subiecte primare. Sfîntul Scaun şi Statul Vatican. Ordinul de


Malta. Ca autoritate politică supremă a epocii medievale, Sfîntul Scaun ar
putea fi calificat ca subiect primar suprastatal. Afectate de sistemul instituit prin
Pacea de la Westfalia, competenţele politice internaţionale ale Sfîntului Scaun
se estompează. Pînă la anexarea Romei de către Italia în 1870, Papa era
suveranul unei populaţii de peste trei milioane de locuitori. După anexare, printr-
un act unilateral, Legea garanţiilor (1871), Italia a fixat prerogativele Suveranului
Pontif şi ale Sfîntului Scaun107. La statutul internaţional actual s-a ajuns prin
tratatele din Laterano din 1929, modificate prin Concordatul din 1984. Tratatul
politic de la Laterano a repus suveranitatea Sfîntului Scaun într-o bază
teritorială proprie: statul Cetăţii Vaticanului. S-au reconfirmat drepturile stipulate
în Legea din 1871 şi s-a ajuns la un regim juridic în care distingem două
subiecte primare de DI: Sfîntul Scaun, entitate spirituală responsabilă de
bisericile catolice din întreaga lume, şi statul Cetăţii Vaticanului, numit în mod
curent Vatican, entitate teritorială a cărei calitate de subiect de drept se
manifestă internaţional atunci cînd se crează norme convenţionale de
aplicabilitate teritorială. Sfîntul Scaun şi-a conservat calitatea, recunoscută
internaţional, de structură ierarhică a bisericilor catolice naţionale, i.e., o
capacitate larg recunoscută internaţional de a reglementa statutul bisericilor
catolice împreună cu statele în care ele sînt prezente, printr-o categorie
specială de tratate internaţionale, numite concordate108. Discuţiile din doctrina
franceză în legătură cu calitatea de stat a Vaticanului sînt lipsite de interes,
pentru că aici nu avem o „instituire” de competenţe, ci mai curînd o
„reconstituire” de competenţe ale unui subiect primar de DI care a supravieţuit
reconfigurării post-westfalice109.

Autoritatea exclusivă a Sfîntului Scaun este recunoscută asupra teritoriului de


44 de hectare al Vaticanului. Cei care activează în teritoriu dobîndesc o
cetăţenie care se suprapune peste cetăţenia de bază (şi care este
asemănătoare cu cetăţenia funcţională a UE pe care o posedă toţi cetăţenii
statelor membre ale organizaţiei) şi se pierde odată cu încetarea funcţiei
îndeplinite pe lîngă Sfîntul Scaun. Sfîntul Scaun întreţine relaţii diplomatice
permanente cu peste 50 de state (o bună parte, nota bene, nici măcar nu
aparţin lumii catolice) şi participă cu statut de observator la numeroase
organizaţii internaţionale.

Ordinul de Malta este denumirea curentă sub care este cunoscut Ordinul
Militar Suveran din Ierusalim şi îşi are originea în epoca Cruciadelor. Numele
curent provine din faptul că pînă în 1799 Ordinul a fost suveranul principatului
maltez. Ordinul maltez este ultimul supravieţuitor dintr-o serie de subiecte ale DI
medieval care erau entităţi religioase structurate militar şi care, asemeni
statelor, posedau armate terestre şi nave de război, administrau teritorii,

107
Textul integral al Legii din 1871 în Pasquale Fiore, cit., p.655 et seq.
108
v., recent, Declaraţia privind relaţiile monetare cu Republica San Marino, Statul Vatican şi Principatul Monaco, anexă
la Tratatul privind Uniunea Europeană.
109
v .e.g., Charles Rousseau Droit international public, cit., p. 158. şi P. Daillier şi A. Pellet cit., pp. 456-7.
63

încheiau tratate şi posedau drept de legaţie activă şi pasivă (Ordinul Teutonic şi


Ordinul Templierilor sînt cele mai cunoscute). Deşi în acest moment Ordinul de
Malta nu mai posedă un teritoriu propriu, posedă totuşi un statut internaţional
definit în statul său gazdă - Italia. I se recunosc, printre altele, autonomia, rangul
diplomatic, inviolabilitatea sediului Marelui Magistru (guvernul Ordinului). Ordinul
este însă plasat, aşa cum a fost în mod tradiţional, sub controlul religios al
Sfîntului Scaun. Numeroase state întreţin relaţii diplomatice cu Ordinul de Malta
şi îi facilitează exercitarea activităţilor pe teritoriul lor (în special activităţi
filantropice).

CAPITOLUL VI

SUBIECTELE DERIVATE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

6.1. Funcţionalismul ca model teoretic al organizării internaţionale.


Organizarea politică era percepută, imediat după dezastrele politice de mare
amploare, ca un remediu la riscul de sistem pe care îl propagă permanent
distribuţia anarhică a subiectelor primare. Instituţionalizarea domeniilor de
interes comun a fost privită ca model politic de prevenire a confruntărilor. De
aceea după fiecare război mondial a apărut cîte o generaţie de OI. Studiile
care au analizat sistemul OI (inclusiv sistemul ONU) au identificat funcţiile
internaţionale ale OI: articularea şi agregarea intereselor statale, comunicarea
inter-statală, socializarea statelor, managementul conflictelor şi al crizelor
internaţionale, redistribuirea resurselor şi integrarea funcţiilor statale110.

Luînd ca punct de plecare realitatea multiplicării OI care îşi asumă funcţii şi


competenţe de tip administrativ, românul David Mitrany a expus un model
funcţional de cooperare internaţională, opus modelului clasic inaugurat de
Societatea Naţiunilor (modelul politico-constituţional). Opera fondatoare a
funcţionalismului, A Working Peace System, a apărut în 1943. Premisa de
bază a lui Mitrany a fost aceea că funcţiile statelor suverane sînt separabile.
Funcţiile politice (apărare, ordine publică, politică externă) sînt separabile de
funcţiile tehnice, sociale sau economice. Această separabilitate permite ca o
parte dintre competenţele statale să fie transferate în beneficiul unei OI, fapt
care produce o tranziţie de la puterea teritorială a statului suveran, la o putere
deteritorializată a organizaţiei supranaţionale. În termenii utilităţii, naţiunile vor
percepe că există interese comune care sînt servite mai bine atunci cînd sînt
organizate la acele eşaloane care permit satisfacerea intereselor la cel mai
optim nivel.

110
v. Georges Abi-Saab, The Concept and Evolution of International Organization: a Sinthesis, în Multilateral
Diplomacy/La Diplomatie multilatérale, M.A.Boisard, E.M. Chossudovsky, eds., Kluwer Law International, The
Hague/London/Boston, 1998, p. 8.
64

Modelul de integrare funcţională secvenţională (sau sectorială), spre deosebire


de modelul de integrare globală (integrare globală regională sau universală),
reprezintă o centralizare de materii juridice opusă centralizării politico-juridice de
tip constituţional. Există o constituţionalizare, însă ea rămîne strict materială şi
este opusă unei centralizări formale realizate printr-un act politic de tip
constituţional.

Astăzi, numărul OI s-a stabilizat în jurul cifrei de 300, după ce procesul de


creştere numerică a atins punctul de vîrf în 1985 (378 de organizaţii). Mai mult
de două treimi din numărul total sînt organizaţii regionale. Scopurile statutare şi
practica lor subsecventă indică o mare varietate de activităţi internaţionale:
diplomaţie multilaterală, reglementare a folosirii forţei, reglementare paşnică a
diferendelor internaţionale, elaborare a tratatelor, elaborare de reguli tehnice,
dezvoltarea DI, dezvoltarea comerţului internaţional, a comunicaţiilor, etc. Pe
de altă parte, organizaţii de facto, cum sînt G7/8 sau G-10111, sugerează că
organizarea interguvernamentală şi-a atins limitele.

6.2. Teoria generală a organizaţiilor internaţionale. Organizaţiile ca sub-


sisteme. Din punct de vedere juridic, OI sînt sub-sisteme pe care DI general le
integrează. Din perspectivă juridică este necesar să distingem:
a) dreptul aplicabil OI. DI general le este aplicabil în limitele compatibile cu
tipul de personalitate juridică propriu.
b) DI special, creat de OI. Atunci cînd sînt create pentru a pune în operă
politici comune, OI sînt investite de membri cu competenţa de a crea
norme internaţionale, de regulă, prin exercitarea dreptului de a participa la
tratatele internaţionale.
c) dreptul intern al OI. Acesta îndeplineşte în interiorul organizaţiei funcţiile
dreptului constituţional, administrativ şi financiar din sistemele centralizate.
d) dreptul extern al organizaţiilor, aplicabil altor subiecte de DI. Atunci cînd OI
integrează (centralizează) funcţiile statutare, ele pot emite acte obligatorii
sau recomandări destinate membrilor. Tipologia şi volumul actelor
unilaterale heteronormative depind de nivelul de integrare.

6.2.1. Clasificarea OI. Fenomenul organizării internaţionale se pretează la


multiple clasificări. Problema este aceea de a restrînge clasificările la formele
sau la tipurile care servesc direct analizele pe care le-am propus în această
carte. Voi reţine patru tipologii dintre cele clasificate de doctrină:
1) Organizaţii universale şi regionale.
Criteriul luat în considerare este criteriul spaţial. OI universale (sau cu vocaţie
universală, atunci cînd numărul membrilor nu a atins un prag care să ne
permită să declarăm că sînt în mod efectiv universale) sînt instituite în domenii
care nu doar că posedă un caracter universal, însă eficacitatea gestionării lor în
comun este afectată de prezenţa sau de absenţa universalităţii.
2) Organizaţii închise şi organizaţii deschise.
111
Membrii G-10, care sînt în realitate 11, sînt membrii G7 cărora li se adaugă Belgia, Olanda, Suedia şi Elveţia. Grupează
reprezentanţii băncilor centrale şi autorităţiile de supraveghere bancară.
65

Organizaţiile închise sînt limitate la un număr restrîns de state care posedă un


set de interese şi valori comune. Ele presupun ca toţi membrii să aibă
capacitatea de a-şi îndeplini obligaţiile statutare. Organizaţiile deschise sînt
forumuri în care se schimbă opinii, se pregătesc proiecte de tratate
internaţionale sau se organizează cooperări limitate în domenii relativ
marginale.
3) Organizaţii politice şi organizaţii cu caracter sectorial.
Organizaţiile politice pun în operă scopuri politice generale (ONU, Consiliul
Europei, OSA, Liga Arabă, Organizaţia Conferinţei Islamice) iar organizaţiile cu
caracter sectorial realizează obiective specifice, în principal cooperări în
sectoare „tehnice” (NATO, OMC, OCDE, AEIA, ş.a.m.d.). Însă organizaţiile
politice pot pune în operă şi scopuri sectoriale. De exemplu, ONU, prin
constelaţia de organizaţii internaţionale numite curent „instituţii specializate”
(FMI, BIRD, OMS, UNESCO, etc.), realizează scopuri specifice sau, Consiliul
Europei realizează prin sub-sistemul CEDO un scop specific.

6.2.2. Membrii OI. Calitatea de organizaţii interguvernamentale (în sens larg)


implică faptul că membrii lor sînt în primul rînd statele suverane. Anumite
organizaţii tehnice (conform principiului efectivităţii) acceptă ca membri teritorii
dependente şi pot să accepte chiar şi organizaţii internaţionale. În afara
statutului de membru propriu-zis sau, cum se mai spune, membru cu drepturi
depline, mai există două tipuri de statut: statutul de membru asociat şi statutul
de observator. Primul este în general un statut tranzitoriu, în sensul că membrul
asociat se acomodează în perioada de asociere cu normele şi operaţiunile
organizaţiei în vederea aderării ulterioare. Observatorul este, ca şi membrul
asociat, un participant, în principiu pasiv, la activităţile unor organe, însă nu este
şi un beneficiar marginal al cooperării organizate. Acest statut de observator
poate fi instituit şi în favoarea unor ONG-uri atunci cînd acestea desfăşoară în
mediul internaţional activităţi similare activităţilor operaţionale ale OI112.

Admiterea şi retragerea din OI sînt proceduri guvernate de tratatul institutiv. În


ipoteza în care nu există reglementări exprese privind retragerea, se aplică
dreptul comun al retragerii din tratate, codificat la articolele 54 şi 56 din CV -
1969. Ca o consecinţă a încălcării obligaţiilor asumate în raport cu organizaţia,
în funcţie de tipul particular al organizaţiei sînt prevăzute sancţiuni generale:
suspendarea din exerciţiul anumitor drepturi (de exemplu, dreptul de vot) şi
excluderea din organizaţie.

Ca sancţiuni specifice sînt de notat: denunţarea publică a ilicitului internaţional


(OIM/ILO, CDO, OMS, IAEA); încetarea asistenţei financiare acordată
membrului (FMI, BIRD, PNUD); embargo comercial, financiar şi asupra
comunicaţiilor (ONU, OSA, OUA); operaţiuni militare dirijate împotriva statelor
membre (ONU, OSA, OUA)113.

112
v. şi Raluca Miga-Beşteliu, Organizaţii internaţionale guvernamentale, All Beck, Bucureşti, 2000, pp. 70-4.
113
În legătură cu sancţiunile în cadrul organizaţiilor internaţionale, v. şi infra, 9.6.
66

6.2.3. Structura OI. OI sînt structuri de organe permanente. Conform


principiului efectivităţii, perspectiva din care trebuie analizată orice OI este cea a
adecvării structurii de organe la scopul şi obiectul organizării. Formal, marea
majoritate a OI au adoptat un model organizaţional tripartit al organelor
principale: un organ plenar; un organ restrîns; un organ administrativ. Acestei
structuri de bază i se adaugă organe subsidiare create fie statutar, fie în baza
competenţelor implicite recunoscute organelor principale de a crea alte organe.

Organul plenar este un organ compus din reprezentanţii statelor şi se poate


numi adunare (ONU), conferinţă (ILO/OIT), consiliu (UE) sau comitet de
miniştri (Consiliul Europei). În general îi revin decizii sau recomandări de politică
globală, de aceea se reuneşte în general anual (ONU) sau chiar la intervale
mai mari, la doi ani (UNESCO), la trei ani (OACI), la patru ani (OMPI) sau chiar
la cinci ani (UPU). Organul restrîns partajează de cele mai multe ori
competenţele de decizie cu organul plenar. Marile puteri îşi asigură prezenţa
permanentă în aceste organe şi asigură influenţa (ONU, OIT, OACI, AIEA).
Organul administrativ, de regulă numit secretariat sau birou, îşi desfăşoară
activitatea la sediul organizaţiei. Fixarea sediului este determinată de mai multe
criterii, printre care facilităţile oferite de statul-gazdă şi calitatea infrastructurii din
localitatea aleasă. Organul administrativ lucrează în limbile oficiale ale OI, care
sînt stabilite de actul institutiv. Este condus de un înalt funcţionar, numit pentru
o perioadă determinată (uneori reeligibil), şi se poate numi secretar general
(ONU, NATO, Consiliul Europei), director general (UNESCO), director
(ASEAN), sau preşedinte (Comisia UE). Principalele funcţii ale acestor înalţi
funcţionari sînt cele administrative şi cele de execuţie, însă este posibil ca
şefului administraţiei (care deţine funcţia de reprezentare) să i se încredinţeze o
serie de funcţii politice, în principal un drept de iniţiativă politică.

Actele institutive mai pot crea şi alte organe principale: organe de tip
parlamentar (NATO, OSCE, Consiliul Europei), organe jurisdicţionale (CIJ,
Curtea DO, CJCE) sau organe de control (Curtea de Conturi a CE). O
tipologie a organelor subsidiare este dificil de realizat şi nici nu este foarte utilă.
Ele exprimă ideea de funcţii specifice pe care le realizează OI şi, ca atare, sînt
foarte diverse.

6.2.4. Personalitatea juridică a OI. Calitatea de subiect de DI presupune că


sistemul juridic conferă OI personalitate juridică i. e., capacitatea de a fi titulare
de drepturi, obligaţii şi competenţe internaţionale114. Raportată la personalitatea
juridică a statelor suverane, personalitatea OI apare ca o personalitate juridică
derivată. Însă prezenţa personalităţii juridice ne permite să distingem OI de
orice altă formă de cooperare interstatală, de exemplu, de cea desfăşurată în
cadrul unui regim internaţional de facto cum este G7/G8.

114
Conform lui Kelsen, „personalitatea juridică nu este o realitate a dreptului pozitiv sau o realitate naturală, ci este un
concept auxiliar (...), un instrument teoretic destinat să simplifice descrierea fenomenelor juridice” (Théorie du droit
international public, RCADI, 84/1953, p. 67).
67

Subiectele derivate posedă doar o personalitate funcţională, corespondentul


obiectivelor (scopurilor) statutare. Este o personalitate guvernată de principiul
specialităţii, în contrast cu personalitatea juridică a subiectelor primare care este
o personalitate plenară (generală). Se întîmplă ca tratatele institutive să declare
explicit personalitatea juridică internaţională a OI ( CE, OIT, BIRD, etc.). Acest
fapt nu are însă o semnificaţie specială în DI, pentru că intenţia explicită a
membrilor fondatori nu este o condiţie a personalităţii.

În mod tradiţional, doctrina DI distinge personalitatea juridică a OI în DI, de


personalitatea juridică pe care o posedă în dreptul intern al statelor. Prima
implică: capacitatea de a încheia tratate internaţionale; capacitatea de a
conduce în mod autonom relaţii internaţionale; capacitatea de a utiliza gama de
mijloace paşnice de reglementare a diferendelor; capacitatea, limitată
funcţional, de a recurge la contenciosul internaţional.
De regulă, efectele interne ale personalităţii juridice internaţionale a OI se
determină prin acordurile de sediu sau prin acordurile asupra imunităţilor şi
privilegiilor. Este posibil însă ca un stat să determine efectele pe care înţelege
să le atribuie personalităţii OI în dreptul său intern printr-o lege, adică printr-un
act de drept intern. Nu există însă o relaţie necesară între personalitatea
recunoscută în dreptul intern al statelor şi cea recunoscută în DI.

6.2.5. Competenţele OI. Termenul „competenţă” desemnează o „putere


juridică” pe care o posedă organizaţia (şi organele ei) şi care derivă din actul
său institutiv. Normele care atribuie competenţe organizaţiei şi organelor sale
funcţionează ca norme de recunoaştere a validităţii actelor organizaţiei. Sînt
norme de tip constituţional. În acest sens spunem că un act al OI este valid,
adică este format în acord cu normele de recunoaştere aplicabile, sau că este
un act ultra vires şi, ca o consecinţă a depăşirii competenţelor (sau, altfel spus,
a violării normei de recunoaştere atributivă de competenţe), este un act
inopozabil.

Principala distincţie juridică este cea între competenţele exprese şi


competenţele implicite. Primele sînt definite în normele tratatului institutiv şi în
normele actelor posterioare care îl modifică, secundele se conturează în
practica organizaţiei, iar validitatea de principiu a exercitării lor este confirmată
azi de o practică cvasi-generală. Începînd cu Avizul consultativ din 1949, CIJ a
avut o jurisprudenţă constantă care confirmă validitatea actelor care posedă ca
bază juridică competenţe implicite. Schwarzenberger a făcut o sinteză a
condiţiilor exercitării legitime a unor asemenea competenţe, analizînd
ansamblul jurisprudenţei CPJI şi a CIJ:
1. exercitarea competenţelor implicite trebuie să fie necesară (să rezulte logic
dintr-o situaţie care nu putea fi prevăzută de autorii tratatului institutiv);
2. existenţa unor competenţe exprese, formulate în termeni generali, care
permit, în acord cu intenţiile autorilor tratatului, o interpretare în favoarea
unor competenţe noi, implicate în competenţele exprese;
68

3. faptul neincluderii competenţelor implicite în lista competenţelor explicite


trebuie să poată fi motivat convingător şi
4. să existe în constituţia OI „garanţii împotriva acţiunilor ultra vires, deghizate
în exerciţiul competenţelor implicate.”115
Aceste condiţii tind să limiteze un exerciţiu discreţionar de competenţe prin care
organizaţia ar putea proceda la o revizuire, de facto, a tratatului său institutiv.

O menţiune specială o reclamă problema repartiţiei competenţelor între


organele OI. Competenţele organelor, conform unui principiu constituţional
consacrat, trebuie considerate ca separate. Un exerciţiu concurent de
competenţe poate conduce la inefectivitate sau la blocaj instituţional.

6.2.6. Mijloacele materiale ale OI. Din definiţia larg răspîndită a OI lipseşte
orice referinţă la o caracteristică comună a persoanelor juridice: posesia unui
patrimoniu propriu, distinct de patrimoniul membrilor. Prezenţa patrimoniului
este o condiţie liminară a autonomiei persoanei juridice. De regulă OI nu deţin
patrimonii ale căror dimensiuni să le permită exerciţiul competenţelor în baza
unor resurse proprii. Excepţiile sînt notabile: organizaţiile financiare din sistemul
ONU (FMI, BIRD, FIDA)116 şi CE117. În lipsa resurselor proprii, veniturile
bugetare se bazează pe contribuţiile obligatorii ale membrilor, prevăzute în
actul institutiv. Cotele contribuţiilor sînt determinate în general prin negocieri în
organul plenar al organizaţiei, iar în stabilirea lor se respectă principii echitabile.
Repartizarea poate lua în considerare populaţia statală (Consiliul Europei),
venitul pe locuitor (ONU), tonajul maritim brut (OMI), interesele statului în
materia organizată (OACI) sau PIB-ul (OUA). La ONU au fost fixate două
plafoane, unul minim de 0,01% din bugetul organizaţiei şi unul maxim de 25%
din buget (care reprezintă contribuţia SUA). Grupul ţărilor occidentale
industrializate acoperă în mod constant peste 50% din bugetul ordinar. Dat fiind
faptul că aceste ţări nu sînt şi beneficiarii programelor dezvoltate de ONU şi de
instituţiile ei specializate, sînt explicabile tensiunile pe care le provoacă
chestiunile bugetare între acest grup şi majoritatea membrilor.

6.2.7. Statutul juridic al funcţionarilor internaţionali. Organele unei OI sînt


formate fie din reprezentanţi ai statelor membre, fie din funcţionari (agenţi)
internaţionali. CIJ, în Avizul consultativ din 11 aprilie 1949, a formulat o definiţie
general acceptată a agentului (funcţionarului) internaţional: „… oricine,
funcţionar remunerat sau nu, utilizat sau nu cu titlu permanent, a fost însărcinat
de un organ al organizaţiei să exercite sau să ajute la exercitarea unei funcţii a
acesteia. Pe scurt, orice persoană prin care acţionează organizaţia”.

115
G. Schwarzenberger, International Law as applied..., vol. III, p. 55. De la data acestei analize jurisprudenţa
competenţelor implicite nu a marcat alte evoluţii semnificative.
116
Veniturile acestor organizaţii provin din capital, din tranzacţii sau operaţiuni financiare de piaţă.
117
Veniturile CE provin în principal din tariful vamal aplicat produselor non-comunitare, dintr-o fracţiune din TVA, dintr-o
taxă pe PNB şi din amenzi.
69

Această definiţie extensivă include alături de funcţionarii „de carieră”,


colaboratorii ocazionali şi experţii. Acest ansamblu reprezintă agenţii
internaţionali. Categoria mai restrînsă a funcţionarilor îi include numai pe cei
care exercită funcţiile pe seama organizaţiei în mod continuu şi exclusiv. În
afara faptului că trebuie să se dedice exclusiv funcţiei internaţionale,
funcţionarul trebuie să o facă intr-o deplină independenţă. Independenţa este
esenţială, în special în raport de state, şi este garantată prin statutele
organizaţiilor, prin acorduri internaţionale sau prin acte unilaterale ale OI.

Intrarea în funcţia internaţională este guvernată de normele interne ale OI.


Recrutarea funcţionarilor se bazează pe două criterii: criteriul meritului personal
şi criteriul repartizării geografice. Primul este criteriul general şi, de regulă,
criteriul special al repartizării geografice, chiar şi în situaţiile în care prevalează,
se combină cu acest criteriu al experienţei sau al calităţilor personale pretinse
funcţionarului. Uneori se mai aplică şi un alt criteriu special, numit „al
proporţionalităţii”, care ia în considerare contribuţia statelor la bugetul OI.

Independenţa implică pentru funcţionari anumite incompatibilităţi. Funcţionarul


internaţional nu poate exercita activităţi politice în statul de origine şi nu îi este
permis să întreţină legături cu entităţi comerciale care intră, de o manieră sau
alta, în raporturi juridice cu OI din care fac parte. Atît în timpul exercitării funcţiei,
cît şi după ieşirea din funcţie, funcţionarul trebuie să fie discret şi rezervat.

Statutele şi/sau regulamentele OI reglementează cariera funcţionarului


internaţional şi drepturile sale (în afara dreptului la remuneraţie). Sînt de notat
dreptul la asociere în asociaţii create pentru apărarea drepturilor personalului şi
dreptul funcţionarului sau agentului de a contesta actele OI care îl privesc, pe
calea unor recursuri graţioase sau ierarhice, prin apelul la un mediator sau
conciliator, sau prin recursuri contencioase în faţa instanţelor administrative
internaţionale (de exemplu, TANU sau TAOIT).

În fine, funcţionarilor internaţionali li se consolidează independenţa prin sistemul


de imunităţi şi privilegii pe care le posedă pe teritoriul statelor care recunosc
personalitatea juridică a OI. Acestea urmează regimul general al imunităţilor şi
privilegiilor diplomatice din DI general.

6.2.8. Succesiunea OI. Pentru extincţia OI există două ipoteze care pot fi luate
în considerare:
1) lichidarea OI sau
2) succesiunea printr-o nouă OI.

1) Lichidarea, ca şi succesiunea, implică o pluralitate de subiecte: OI lichidată,


statele membre, creditorii, debitorii şi personalul organizaţiei. Avînd în vedere că
organizaţiile se bucură de imunitate de jurisdicţie chiar şi în timpul lichidării lor şi
că, în general, posedă active insuficiente, problema lichidării este destul de
complicată. Exemplele de lichidare sînt pînă în prezent foarte rare, dar probabil
70

că singura soluţie echitabilă care ar trebui luată în considerare ar fi repartizarea


activului şi pasivului organizaţiei între statele membre, fie proporţional cu nivelul
PIB, fie proporţional cu cota care le revenea la constituirea bugetului
organizaţiei.

2) O problemă de succesiune a OI apare şi atunci cînd competenţele


organizaţiei care dispare sau o bună parte dintre acestea urmează să fie
exercitate de o nouă OI. Exemplul tipic este cel al SN, dizolvată la 18 aprilie
1946 prin hotărîrea Adunării sale. În acest caz bunurile din patrimoniu au fost
transferate Naţiunilor Unite. În ceea ce priveşte personalul SN, numai o mică
parte a fost preluată de ONU, iar funcţionarii disponibilizaţi au primit cu titlu
compensatoriu o indemnizaţie specială.

În lipsa unei practici consistente sau a unei conveţii multilaterale, se poate


spune doar că regimul juridic al succesiunii OI rămîne deschis oricărei evoluţii
normative pe cale convenţională, iar pînă la instituirea unei convenţii generale
(eveniment improbabil) nu poate fi guvernat decît de principii generale de drept
şi, în eventualitatea consolidării lor, de reguli cutumiare speciale (lex specialis).

CAPITOLUL VII

PERSOANELE PRIVATE – SUBIECTE LIMITATE RATIONE MATERIAE


ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

7.1. Persoana fizică - subiect de DI. DI a instituit, în diversele stadii ale


dezvoltării sale, capacitatea juridică, mai întîi unor categorii determinate de
persoane fizice, iar apoi persoanelor fizice în general. Capacitatea rămîne însă
limitată: la materiile în care dreptul convenţional le conferă în mod direct drepturi
şi obligaţii; la materia penală internaţională; la materia protecţiei internaţionale a
drepturilor omului. În afara acestor domenii persoanele fizice nu se pot prevala
în plan internaţional de drepturile pe care le recunoaşte DI, împotriva statelor
care le violează. Propriul lor stat funcţionează ca un ecran între persoanele
private şi DI şi doar prin mecanismele protecţiei diplomatice particularii îşi pot
asigura reparaţii în ipoteza în care drepturile lor au fost violate în afara
frontierelor. Aşadar particularii nu pot antrena statul pe teritoriul căruia le-au fost
violate drepturile în proceduri jurisdicţionale internaţionale, pentru că nu posedă
capacitate procesuală, nu posedă ceea ce în DI se numeşte locus standi.
Evident însă că le rămîne deschisă jurisdicţia internă a acestor state.

Persoanele private sînt subiecte limitate ale DI atît ratione materiae cît şi ratione
temporis, ratione loci şi ratione personae. Ratione materiae, persoanele private
sînt subiecte limitate la domeniile în care DI le recunoaşte calitatea de titulari de
drepturi şi/sau de obligaţii internaţionale. E.g. în materia DI penal sau a DI al
drepturilor omului. Ratione temporis, atunci cînd prin acte internaţionale li se
recunosc anumite drepturi limitate în timp, de pildă, exerciţiul internaţional al
71

unor drepturi este circumscris duratei tratatului internaţional care le este izvorul.
Cu alte cuvinte, exerciţiul drepturilor încetează odată cu un termen prevăzut de
tratat (termen ad quem) sau prin extincţia tratatului. De asemenea, reprimarea
unor infracţiuni poate fi condiţionată de termen118. Ratione loci, atunci cînd li se
recunoaşte o capacitate limitată în spaţiu, de exemplu în cadru regional, şi
ratione personae, atunci cînd existenţa capacităţii internaţionale depinde de
statutul lor personal. Aceste limitări pot opera fie uti singuli, fie cumulativ.

7.2. Răspunderea penală a persoanei fizice. Crimele internaţionale.


Individul a devenit subiect de DI pentru că DI i-a atribuit îndatoriri (obligaţii) a
căror violare angajează direct (imediat) răspunderea penală internaţională. În
schimb, nu există un cod penal internaţional, care să instituie o bază specială a
incriminării şi care să stabilească regimul juridic general şi liste de infracţiuni,
deşi o sistematizare a infracţiunilor apare în Statutul de la Roma al Curţii
Penale Internaţionale (art 5-9). Însă prin Statut este acoperită, inter partes, doar
materia crimelor internaţionale. În consecinţă, legalitatea incriminării este
deopotrivă cutumiară (în sistemul universal) şi convenţională (de aplicabilitate
limitată inter partes).

Prima infracţiune cutumiară a fost pirateria maritimă119. Determinarea actelor


materiale care constituie latura obiectivă a infracţiunii a fost stabilită pe cale
convenţională120. Prima persoană fizică acuzată de infracţiuni internaţionale în
perioada modernă a fost Wilhelm al II-lea, ex-Kaiser al Germaniei. A fost o
acuzaţie formală, inserată la articolul 227 al Tratatului de la Versailles din 1919,
ceea ce implica asumarea ei de către toate statele semnatare, i.e. de
societatea internaţională a epocii.

Odată cu dezvoltarea incriminărilor, printr-o serie de tratate secvenţiale, şi


odată cu instituirea unor tribunale internaţionale, se poate degaja un regim
juridic al răspunderii penale a individului în DIP. Acest regim este o combinaţie
de principii generale de drept şi de norme specifice de DI public.
A) Principii generale de drept. În această categorie intră: 1) principiul
răspunderii individuale; 2) principiul legalităţii incriminărilor; 3) principiul legalităţii
pedepselor; 4) principiul non bis in idem; 5) principiul incriminării participării.
În ceea ce priveşte noţiunea de „legalitate internaţională”, ea nu trebuie
confundată niciodată cu „legalitatea” din sistemele de drept intern. Legalitatea
internaţională îşi are sursa în norme juridice stabilite prin cele trei izvoare de
drept: cutumă, principii generale şi tratat. Primul tribunal internaţional modern,
Tribunalul de la Nürnberg şi-a bazat „legalitatea incriminării” şi competenţa
materială pe norme de drept cutumiar şi principii generale codificate în Statutul
său intern.
118
v. statutele Tribunalelor internaţionale ad-hoc create de ONU.
119
v. contribuţia reputatului internaţionalist român Vespasian Pella, La répresion de la piraterie, RCADI, vol. 15/1926, pp.
149-275.
120
Începînd cu Convenţia de la Geneva asupra mării libere din 1958 şi continuînd cu Convenţia de la Montego Bay din
1958, Convenţia de la Roma privind reprimarea actelor ilicite vizînd securitatea maritimă din 1988 şi Protocolul adiţional
privind platformele fixe situate pe platoul continental.
72

Principiul non bis in idem, inserat în DI convenţional prin Pactul privind


drepturile civile şi politice din 1966121, acesta are o aplicabilitate strictă (jus
strictum) doar atunci cînd o persoană este judecată pentru aceeaşi infracţiune
de instanţele aceluiaşi stat.
B) Norme specifice de DI. Această categorie cuprinde: 1) competenţa
universală; 2) primatul incriminării internaţionale asupra incriminării interne; 3)
imprescriptibilitatea; 4) restrîngerea imunităţii individului care a acţionat ca
organ de stat; 5) inopozabilitatea normei de exonerare bazată pe ordinul
superiorului.
Competenţa universală este o normă de drept cutumiar care recunoaşte
tribunalelor interne competenţa de a judeca infracţiunile internaţionale comise
în străinătate, indiferent de locul în care au fost comise, de naţionalitatea
autorului sau a victimei. Aceasta este ceea ce s-a numit în doctrină
competenţa universală permisivă, distinctă de competenţa universală
obligatorie122. Competenţa universală permisivă este rareori efectivă,
deoarece statele se abţin să uzeze de o competenţă extrateritorială.
Competenţa universală obligatorie, cea care se exprimă prin adagiul aut
dedere, aut judicare, şi care impune statului o obligaţie alternativă, este instituită
în sistemul internaţional doar în limitele reciprocităţii, prin tratate speciale.
Efectivitatea represiunii este limitată de normele speciale privind extrădarea.

Regula care instituie primatul incriminării internaţionale, decurge din calitatea


de subiect de DI a criminalului internaţional. Este un aspect al centralizării în
sistemul internaţional, pentru că limitează principiul competenţei personale a
statului. Imprescriptibilitatea crimelor internaţionale apare ca un standard
internaţional, datorită faptului că numeroase sisteme de drept intern au adoptat
regula contrară, a prescriptibilităţii incriminării şi a pedepsei123. Conform
dreptului cutumiar, infracţiunile nu pot fi decît imprescriptibile. Prescripţia în
materie penală este o inovaţie de tip legislativ, bazată pe argumente
discutabile, juridic şi moral.

Ratione materiae, conform criteriului gravităţii actelor comise, DIP distinge


crimele internaţionale de infracţiunile comune. Termenul „crimă” stigmatizează
faptele de o gravitate excepţională, cele care impun cel mai ferm oprobiu social
şi justifică un răspuns juridic eficient şi sever. Baza juridică a incriminării o
constituie norme cutumiare şi principii generale de drept. Lor li se adaugă un
număr considerabil de tratate şi rezoluţiile Consiliului de Securitate al ONU prin
care sînt înfiinţate Tribunalele ad-hoc. Din păcate, codificarea nu a fost
sistematică. Încercarea CDI de a elabora un proiect de Cod al crimelor
împotriva păcii şi a securităţii umanităţii, începută imediat după înfiinţarea sa, nu

121
La articolul 14 § 7.
122
v., în legătură cu această distincţie, Brigitte Stern, Better Interpretation and Enforcement of Universaly Jurisdiction, în
Reining in Impunity for International Crimes and Serious Violations of Fundamental Human Rights: Procedings of
the Siracusa Conference 17-21 September 1998, Association Internationale de droit pénal, Erès, 1998, pp. 197et seq.
123
Excepţia o constituie statele care posedă sisteme decommon law.
73

a condus la nici un instrument juridic. Travaliul Comisiei a servit, în schimb,


unor convenţii speciale şi, ulterior, redactării Statutului CPI. Statutul operează o
clasificare cvadripartită: a) genocid; b) crime împotriva umanităţii; c) crime de
război; d) crime de agresiune.

Actele internaţionale care definesc agresiunea nu apar în Statut, iar


competenţa Curţii este suspendată pînă la adoptarea unei definiţii. Singura
definiţie care poate fi luată în calcul din punct de vedere juridic (însă care,
desigur, nu angajează competenţa CPI) este cea formulată la art. 6 din Statutul
TPIN. Acesta definea agresiunea ca fiind „conducerea, pregătirea,
declanşarea sau continuarea unui război de agresiune, sau a unui război care
violează tratatele, asigurările sau acordurile internaţionale, sau participarea la
un plan concertat sau la un complot pentru înfăptuirea unuia dintre actele de
mai sus”. Genocidul a făcut obiectul unei convenţii a Naţiunilor Unite,
Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid din 1948, şi este
incriminat în sistemele de drept intern. Crimele împotriva umanităţii reprezintă o
listă de acte îndreptate împotriva „unei populaţii civile”. Iniţial, aceste crime erau
legate de existenţa unui conflict armat, intern sau internaţional. Statutul
incriminează acte ca exterminarea, deportarea, tortura, sclavajul sexual, etc.
independent de existenţa conflictului armat. Crimele de război sînt actele
incriminate de Convenţiile de la Geneva din 1949 (v. infra,).

7.3. Infracţiunile internaţionale. Numărul infracţiunilor „definite internaţional”


este impresionant, şi nu voi încerca în acest cadru nici o clasificare şi nici o
prezentare generală. Iată cîteva dintre infracţiunile internaţionale, într-o ordine
cronologică: pirateria în marea liberă; comerţul cu sclavi; traficul de stupefiante;
tortura şi alte tratamente crude, inumane sau degradante; activităţi ilicite cu
materiale nucleare.

Din perspectiva sistemului de DI, două infracţiuni internaţionale prezintă o


importanţă particulară: terorismul internaţional şi infracţiunile de corupţie.
Ambele sînt, după opinia mea, infracţiuni care au găsit în globalizare un teren
favorabil şi ambele pot afecta sistemul internaţional. Problema principală sau
problema - obstacol în chestiunea terorismului este lipsa unei definiţii juridice.
Există incriminări ale unor acte particulare de terorism, realizate printr-o serie de
tratate internaţionale secvenţiale (cu o participare variabilă şi o efectivitate
diferită)124. Însă aceste incriminări şi definiţiile lor nu suplinesc absenţa unei
definiţii care să confere infracţiunii un înţeles „tehnic”. Dintr-o perspectivă axată
pe distincţia între terorism şi războiul de gherilă, G. Schwarzenberger propune
trei criterii:

124
Într-o ordine cronologică, aceste acte sînt: Convenţia de la Haga pentru reprimarea capturilor ilicite de aeronave din
1970, Convenţia de la Montreal pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva securităţii aviaţiei civile din 1971,
Convenţia de la New York privind prevenirea şi reprimarea infracţiunilor împotriva persoanelor care se bucură de o
protecţie internaţională din 1973, Convenţia de la New York împotriva luării de ostateci din 1979, Convenţia şi Protocolul
pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva securităţii navigaţiei maritime şi a platformelor situate în platoul
continental din 1988, şi cîteva instrumente regionale, în primul rînd Convenţia de la Strasbourg pentru reprimarea
terorismului din 1977.
74

1) Terorismul utilizează forţa în mod nediscriminatoriu şi la o scală


excesivă. Gherila utilizează forţa împotriva militarilor şi a forţelor de poliţie
care reprezintă ţinta luptei sale anti-sistemice.
2) Terorismul tinde să compenseze lipsa forţei colective prin metode care
ies din sfera raţionalului (de exemplu, atentate sinucigaşe) şi tinde să
exacerbeze efectele distructive. În schimb, forţele de gherilă acţionează în
grup, de regulă în mici grupuri înarmate.
3) Acţiunea terorismului individual nu crează un conflict armat, intern sau
internaţional. Gherila are ca scop un asemenea conflict care să conducă la
eliminarea puterii politice pe care o contestă125.
Din raţiuni de spaţiu, am simplificat aceste distincţii. Ceea ce mi se pare demn
de reţinut este limita la care actele de violenţă se transformă într-un conflict
armat internaţional. Este distincţia pe care au impus-o actele de la 11
septembrie 2001, la care mă voi referi în alt context (v. infra).

Terorismul a fost considerat o infracţiune politică, iar violenţa teroristă a fost


tradiţional acceptată sau tolerată. Pentru unii, terorismul purta „aureola” luptei
pentru libertate sau pentru auto-determinare. Consecinţa juridică a calificării
terorismului ca infracţiune politică a fost exceptarea infracţiunii din cîmpul de
aplicare a convenţiilor de extrădare.

În ce priveşte corupţia, ne aflăm în prezenţa unui termen generic care acoperă


o paletă extinsă de infracţiuni. De ce este corupţia un fenomen cu efecte
sistemice? În primul rînd corupţia afectează statele, adică afectează unităţile de
bază ale sistemului internaţional. Statul corupt este „statul slab”, afectat
permanent de instabilitate politică şi socială126. O administraţie coruptă este un
factor de insecuritate atît pentru majoritatea propriilor săi naţionali şi pentru
propriul sistem sistem, cît şi pentru sistemul internaţional, datorită acumulării
presiunilor cu potenţial exploziv. Statul corupt este ineficient în atragerea
investiţiilor străine, iar insecuritatea internă provocată de corupţie este o cauză
(nu singura, desigur) a imigraţiei masive. Pînă recent, ţările industrializate
considerau coruperea funcţionarilor străini pentru a obţine contracte de stat
sau, în general, accesul pe o anumită piaţă, ca necesară, ca pe un sine qua
non al menţinerii în competiţia economică. O demonstrează faptul că în
numeroase ţări industrializate comisioanele plătite funcţionarilor străini se
bucurau de privilegiul deductibilităţii fiscale. Schimbarea de perspectivă s-a
datorat Statelor Unite, care au adoptat în anul 1977 Foreign Corrupt Practices
Act. Acţiunea unilaterală a SUA a stimulat o acţiune şi în cadrul OCDE/OECD
a cărei primă etapă s-a finalizat prin Convenţia privind lupta împotriva corupţiei
funcţionarilor publici străini în tranzacţiile comerciale internaţionale, semnată la
Paris la 17 decembrie 1997. Convenţia incriminează ratione personae doar
corupţia activă, reprimarea corupţiei pasive rămîne în competenţa statelor ai
căror naţionali sînt funcţionarii publici corupţi. Prin articolul 1, statele-părţi sînt

125
v. International Law and Order, cit., pp. 219-20.
126
În legătură cu categoria statelor slabe sau fragile şi relevanţa ei pentru analiza nivelului de securitate din sistemul
internaţional, v. Barry Buzan, Popoarele, statele şi teama, cit., pp. 105-20 şi passim.
75

obligate să incrimineze în sistemul naţional oferta, promisiunea sau cedarea


unor sume de bani sau alte beneficii, direct sau prin intermediari, unui oficial
public străin, sau unor terţi în contul acelui oficial public, în scopul ca acesta să
acţioneze sau să omită să acţioneze în legătură cu propriile îndatoriri, pentru a
obţine sau menţine raporturi comerciale sau alte avantaje nepotrivite în cadrul
operaţiunilor comerciale internaţionale.

7.4. Tribunalele ad-hoc. Procedurile penale internaţionale s-au constituit pe o


varietate de modele instituţionale. Primele tribunale penale internaţionale au fost
Tribunalul militar internaţional de la Nürnberg şi Tribunalul militar internaţional de
la Tokyo. TPIN a fost creat prin Acordul de la Londra din 8 august 1945 care
cuprinde ca anexă Statutul Tribunalului. Acordul a fost deschis aderării „tuturor
guvernelor Naţiunilor Unite”. TPIT a fost creat printr-un act unilateral al
Comandamentului suprem al forţelor aliate, act numit „Cartă”.

Tribunalele au afirmat expres primatul DI asupra dreptului intern şi în baza


acestui primat au stabilit irelevanţa faptului că acuzaţii au acţionat ca organe de
stat sau din ordinul superiorului. Atrocităţile de proporţii din ex-Iugoslavia şi
Ruanda şi schimbarea de atitudine a Rusiei au condus la instituirea unor noi
tribunale penale ad-hoc, TPIY şi TPIR, organe subsidiare ale Consiliului de
Securitate al ONU. Baza juridică a constituit-o Capitolul VII din Cartă.
Competenţa ratione materiae a TPIY cuprinde crimele de război şi crimele
împotriva umanităţii, inclusiv genocidul127. Tribunalul nu distinge natura
conflictului, intern sau internaţional, reţinînd în competenţa sa toate actele de
violare a „legilor şi cutumelor războiului”. Competenţa ratione loci este limitată în
cazul TPIY la crimele comise pe teritoriul fostei Iugoslavii, iar în cazul Ruandei
este extinsă şi la crimele comise pe teritoriile statelor vecine. Competenţa
ratione temporis a fost de asemenea limitată în cazul ambelor Tribunale128.
Ratione personae, competenţa este limitată la persoanele fizice (ca autori,
coautori, complici şi instigatori).

Fiecare Tribunal este compus din 11 judecători, aleşi de Adunarea Generală a


ONU de pe o listă prezentată de Consiliul de Securitate pentru un mandat de 4
ani. Există două grade de jurisdicţie, Camere care judecă în prima instanţă şi o
Cameră de apel comună ambelor Tribunale, care permite să se asigure, s-a
explicat, unitatea jurisprudenţei.

Procedura este publică, se angajează în baza actului de acuzare emis de


Procuror şi asigură acuzaţilor toate garanţiile „procesului echitabil” prevăzute de
PIDCP. Ca şi în cazul Tribunalelor de la Nürnberg şi Tokio, procedura a urmat
sistemul propriu statelor de common law, prin urmare un curs distinct, în funcţie

127
Crimele de război includ atît violarea „dreptului de la Geneva” cît şi a „dreptului de la Haga”, iar lista care figurează la art. 3
din Statut are o valoare exemplificativă.
128
În cazul TPIY, la actele comise după 1 ianuarie 1991 pînă la o dată determinată de Consiliul de Securitate al ONU, iar în
cazul TPIR, la actele comise între 1 ianuarie şi 31 decembrie 1994.
76

de declaraţia liminară a acuzatului: „vinovat” sau „nevinovat”129. În prima ipoteză


nu se mai discută faptele sau vinovăţia, totul se rezumă la analiza eventualelor
circumstanţe atenuante. În cea de-a doua ipoteză, se administrează probele.
Procedura este orală, fiecare parte are dreptul să interogheze martorii propuşi
de cealaltă parte. Procedurile nu se pot desfăşura în absenţa acuzatului (ex
parte). Tribunalele au stabilit în Regulamente un mecanism eficace de protecţie
a victimelor şi a martorilor, cărora li se asigură anonimatul faţă de public, iar în
circumstanţe excepţionale, chiar şi faţă de acuzat şi mandatarii săi130. Chiar
dacă pedeapsa cu moartea exista în sistemele de drept intern din care
proveneau acuzaţii, Statutele nu prevăd decît pedepse cu închisoarea.

7.5. Curtea Penală Internaţională. CPI reprezintă în acest moment o jurisdicţie


generală şi obligatorie care deţine competenţa exclusivă în materia crimelor
internaţionale definite în art. 5 din Statut. Statutul a intrat în vigoare la 1 iulie
2002, după ce 60 de state-părţi au depus instrumentele de ratificare131.
Deocamdată este o centralizare relativă (inter partes), iar efectivitatea ei, ca şi
efectivitatea oricărui regim instituit prin tratat multilateral, va depinde de numărul
statelor-părţi şi de ponderea lor în sistem132. Spre deosebire de jurisdicţiile
penale ad-hoc, care sînt organe ale organizaţiei universale, CPI este ea însăşi o
OI. Statutul de la Roma cuprinde atît dreptul material şi normele procedurale cît
şi normele institutive ale organizaţiei133. CPI, dotată în mod expres cu
personalitate juridică internaţională (art. 4 (1)), întreţine relaţii nedefinite în art. 2
din Statut cu ONU, şi o relaţie specială, de subordonare, faţă de Consiliul de
Securitate al ONU. Conform art. 16, Consiliul poate cere Curţii, iar aceasta este
obligată să se conformeze, să amîne orice anchetă sau urmărire pe un termen
de 12 luni. Consiliul poate reînnoi cererea nelimitat. Mai este de notat faptul că i
s-a rezervat Consiliului şi dreptul de a sesiza Procurorul, atunci cînd acţionează
conform Capitolului VII din Cartă.

S-ar putea susţine că, în calitate de proiect care vizează o centralizare


internaţională, Tratatul de la Roma (bazat pe un proiect de articole al CDI) este
prea limitat. Contestatarii săi au la îndemînă o serie de argumente redutabile. În
primul rînd, retragerea din tratat este mult prea facilă. Este suficientă o notificare
şi retragerea devine efectivă după un termen de un an. În al doilea rînd,
jurisdicţia Curţii asupra „crimelor de agresiune” este încă sub condiţie. În al
treilea rînd, Curtea nu posedă o competenţă exclusivă în materie. Competenţa
sa primează asupra competenţei statelor doar în ipotezele de injustiţie statală

129
Se prezumă că tăcerea înseamnă declararea nevinovăţiei.
130
Acest anonimat neobişnuit a fost decis pe cale jurisprudenţială, în 10 august 1995 în Afacerea Tadic.
131
În Conferinţa de la Roma din 1998, 120 de state, dintr-un total de 148 de state prezente, au votat pentru adoptarea
Statutului.
132
Deocamdată, SUA nu numai că nu a ratificat Statutul de la Roma, dar a încheiat o serie de tratate bilaterale prin care
partenerii se angajează să nu predea cetăţenii americani Curţii. Atîta timp cît militarii americani participă la operaţiuni
internaţionale care implică acte de război, SUA nu doresc să accepte o jurisdicţie obligatorie care s-ar afla la îndemîna statelor
care sînt adversari politici. Conform art. 14, anchetele pot fi solicitate de state, iar potrivit art. 15, şi Procurorul Curţii poate
declanşa o anchetă proprio motu.
133
Organizaţia are un organ plenar,Adunarea statelor-părţi, şi un organ restrîns, numit Birou. Ambele se întrunesc anual.
77

manifestă sau de proastă administrare a justiţiei statale, reglementate la articolul


20 (3, a şi b). Am selectat aceste argumente dintr-un şir care este mult mai lung.

7.6. Cooperarea judiciară în materie penală. Extrădarea. Extrădarea


reprezintă actul prin care, la cererea unui stat care reclamă că o persoană fizică
trebuie urmărită penal sau că trebuie să execute o pedeapsă aplicată de
organele sale judiciare, statul pe al cărui teritoriu se află persoana în cauză (stat
solicitat) o predă statului interesat (stat solicitant). Caracterul mecanismului este
pus în evidenţă prin elementele care disting extrădarea de expulzare:
1) expulzarea atinge o persoană în legătură cu comportamentul său pe
teritoriul statului care îl expulzează, în timp ce, din perspectiva extrădării,
comportamentul persoanei pe teritoriul statului care extrădează este
indiferent;
2) persoana expulzată îşi poate alege, în general, destinaţia, ceea ce nu
este cazul pentru persoana extrădată;
3) expulzarea este un act unilateral, în timp ce extrădarea are în general o
bază convenţională;
4) extrădarea poate fi analizată ca o obligaţie internaţională atunci cînd sînt
îndeplinite condiţiile prevăzute în tratatul de extrădare, în timp ce expulzarea
este pur facultativă.

Extrădarea este guverantă de o normă cutumiară consolidată (reluată în


tratatele de extrădare şi confirmată în cadrul lucrărilor CDI), care este regula
specialităţii extrădării. Conform acestei norme, persoana extrădată nu poate fi
urmărită, judecată sau deţinută pentru executarea unei pedepse aplicată
pentru alte fapte (anterior comise) decît cele care au motivat extrădarea.

Extrădarea este un mecanism distinct de transferul acuzaţilor către tribunalele


penale internaţionale. O consecinţă care rezultă de aici este aceea că, în cazul
prezenţei simultane a unei cereri de extrădare şi a unei cereri de transfer,
primează cererea de transfer ca efect combinat al art. 25 şi 103 din Carta
ONU134. Refuzul de a transfera acuzaţii către tribunalele internaţionale instituite
prin actele Consiliului de Securitate se analizează ca ilicit internaţional, cu
consecinţa că statul vizat se expune măsurilor coercitive care ar rezulta din
opţiunea acestui organ de a acţiona conform Capitolului VII din Cartă.

Extrădarea este guvernată de un regim juridic care reuneşte norme de DI


general, norme care rezultă din convenţiile bilaterale sau multilaterale de
extrădare, norme care rezultă din alte instrumente internaţionale multilaterale şi,
în fine, norme naţionale. Trebuie precizat, in limine, că nu există o obligaţie
juridică de a extrăda în absenţa unui acord internaţional. Există în schimb
obligaţia de a supune cererea de extrădare deciziei unui tribunal, atunci cînd
statul solicitat consideră cererea admisibilă în principiu. Natura acestei obligaţii a
statului solicitat este una cutumiară.

134
v., în acest sens, Eric David, Elements de droit pénal internatonal, Presses Universitaires de Bruxelles, 1998, p. 221.
78

Judecătorul naţional este obligat să refuze extrădarea:


1) atunci cînd are „motive serioase de a crede că persoana riscă să fie
supusă torturii” în statul solicitant (articolul 3,1, din Convenţia împotriva torturii
din 1984);
2) atunci cînd persoana în cauză este incriminată pentru o infracţiune
prevăzută într-o lege militară şi nu într-o lege penală ordinară;
3) cînd cererea de extrădare este blocată de incidenţa principiului non bis
in idem;
4) atunci cînd sentinţa judecătorească în statul solicitant a fost pronunţată
în cursul unui proces judiciar în care au fost violate regulile cutumiare ale
procesului echitabil;
5) cînd cererea de extrădare urmăreşte pedepsirea unei persoane pe
considerente de rasă, religie, naţionalitate, origine etnică, opinii politice, sex
sau statut personal.

7.7. Sistemul de protecţie internaţională a drepturilor fundamentale. DI al


drepturilor omului prezintă caracteristicile normelor centrale în măsura în care: 1)
are aplicabilitate universală, 2) cuprinde norme de jus cogens (norme care
reprezintă criterii de validitate materială pentru alte norme din sistem). Pe de altă
parte, normele care reglementează materia drepturilor omului posedă
aplicabilitate directă în dreptul intern şi garantează titularilor accesul la proceduri
internaţionale. Aceste două caracteristici ne permit să atribuim persoanelor
fizice calitatea de subiecte limitate în DIP.

7.8. Regimul juridic internaţional al drepturilor omului. Regimul juridic


internaţional al drepturilor omului se bazează pe izvoare formale convenţionale.
Instrumentele (actele internaţionale) se împart în două mari categorii:
1) Instrumente cu vocaţie universală şi
2) Instrumente regionale135.

A) Instrumentele cu vocaţie universală îşi au originea în activitatea ONU şi a


instituţiilor sale specializate. Cel mai proeminent instrument este unul politic:
Declaraţia universală (DU). A fost adoptată la 10 decembrie 1948, ca rezoluţie a
Adunării Generale a ONU. Actul internaţional ca atare este lipsit în sine de
efecte juridice internaţionale. Constituţia României recunoaşte DU calitatea de
standard juridic pentru reglementările interne.

Declaraţia a fost urmată de tratate: Pactul internaţional asupra drepturilor


economice, sociale şi culturale (PIDCP) din 1966, intrat în vigoare la 23 ianuarie
1976, şi Pactul internaţional asupra drepturilor civile şi politice (PIDESC) din
1966, intrat în vigoare la 23 martie 1976, însoţit de un Protocol facultativ. Al
doilea Protocol facultativ care prevede abolirea pedepsei cu moartea a fost
adoptat în 15 decembrie 1989 şi a intrat în vigoare la 11 iulie 1991. Diferenţa

135
Pentru o prezentare completă a instrumentelor internaţionale în materie, v. Corneliu Liviu Popescu, Protecţia
internaţională a drepturilor omului, All Beck, Bucureşti, 2000.
79

între un act „solemn” şi actele obligatorii este clară. DU a fost adoptată fără
opoziţie, în schimb tratatele au fost acceptate cu rezerve formale.

Acestor acte cu caracter general li s-au adăugat o serie de tratate sau rezoluţii
care vizează protecţia specifică a unor drepturi: Convenţia asupra eliminării
tuturor formelor de discriminare a femeilor (1979), Protocolul facultativ la
această convenţie (1999), Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau
tratamente crude, inumane sau degradante (1984), Convenţia privind drepturile
copilului, Convenţia privind statutul refugiaţilor (1951) acompaniată de un
Protocol privind statutul refugiaţilor (1967), etc.

B) Instrumentele regionale. Calitatea instrumentelor în materia protecţiei


drepturilor fundamentale reflectă şi nivelul de centralizare atins în organizarea
regională. Nivelul cel mai înalt de centralizare în materia drepturilor omului a fost
realizat în cadrul Consiliului Europei şi în cadrul OSA. În ambele sisteme
regionale s-au instituit jurisdicţii centrale. Nivelul cel mai scăzut de centralizare
juridică se regăseşte în cadrul OUA şi a Ligii Arabe.

Doctrina protecţiei juridice a drepturilor omului distinge „trei generaţii de drepturi”.


A) Prima generaţie de drepturi. Prima generaţie cuprinde drepturile civile şi
politice. Persoana fizică este garantată împotriva statului, de aici denumirea de
drepturi negative sau drepturi defensive, ceea ce implică obligaţia statului de a
nu stînjeni exerciţiul lor. Noţiunea de drept fundamental implică faptul că trebuie
să separăm acest tip de drepturi de drepturile subiective. Dacă drepturile
subiective sînt în principiu revocabile, statele avînd ca domeniu rezervat
reglementarea lor, drepturile fundamentale ca drepturi inerente fiinţei umane
sînt irevocabile, iar statul îşi angajează responsabilitatea internaţională în cazul
violării lor. PIDCP (art. 4, al. 1), CEDO (art. 15, al. 1) şi CADO (art. 27, al. 1)
conţin cîte o clauză de derogare care autorizează statele să suspende exerciţiul
drepturilor fundamentale: 1) în caz de război; 2) în cazul unui pericol public
excepţional care ameninţă viaţa naţiunii. S-a spus că prin clauza derogatorie se
„substituie legalităţii normale o legalitate excepţională, adaptată
circumstanţelor”136. Ceea ce conduce evident la relativizarea valorii normative a
instrumentelor internaţionale de protecţie. Marja de apreciere a statului în
reglementarea exerciţiului libertăţilor publice şi a drepturilor fundamentale
subzistă însă şi o putem încă considera domeniu rezervat. Însă marja de
apreciere posedă ea însăşi condiţii de validitate (norme de recunoaştere)
impuse de DI sub forma standardelor: 1) standardul circumstanţelor
excepţionale; 2) standardul necesităţii; 3) standardul proporţionabilităţii; 4)
standardul non-discriminării. Aceste standarde funcţionează ca nişte veritabile
norme de recunoaştere şi, în plus, statul este obligat să informeze OI care au
competenţe în materia drepturilor omului în legătură cu intenţia de a recurge la
clauza derogatorie (ONU, Consiliul Europei sau OSA).

136
Frédéric Sudre, Droit international et européen des droits de l’homme,PUF, Paris, 1995, p. 144.
80

Prezenţa standardelor împiedică însă statele să deţină un control arbitrar al


utilizării derogărilor. Invocarea unui pericol public excepţional, independent de
cauză (catastrofe, calamităţi, insurecţie sau lovitură de stat), nu exclude controlul
internaţional al scopului, al motivelor şi al mijloacelor puse în operă de către
statul în cauză. Şi, trebuie subliniat, statul nu poate menţine măsurile derogatorii
după dispariţia cauzelor care le-au autorizat.
B) A doua generaţie de drepturi. În acest grup intră drepturile economice sociale
şi culturale. Recunoaşterea lor se înscrie în tradiţia socialistă şi implică obligaţia
statelor de a face şi dreptul corelativ al persoanei umane la anumite prestaţii ale
statului. De aici denumirea de drepturi-creanţe. Gradul de efectivitate în
protecţia lor este însă foarte redus şi datorită faptului că nu sînt în principiu
justiţiabile. PIDESC enumeră: dreptul la muncă cu o categorie de drepturi
conexe, drepturi de asociere în sindicate, dreptul la grevă, dreptul la asistenţă
familială, dreptul la securitate socială, dreptul la educaţie, ş.a.m.d. Problema nu
este că exerciţiul drepturilor din generaţia a doua nu ar fi dezirabil, ci faptul că
exerciţiul majorităţi lor este utopic în statele subdezvoltate, adică în majoritatea
statelor.
C) A treia generaţie de drepturi o reprezintă aşa-numitele drepturi de
solidaritate. Din această categorie fac parte dreptul la pace, dreptul la
dezvoltare, dreptul la un mediu sănătos. Ele au fost vehiculate prin instrumente
lipsite de forţă juridică (rezoluţii, recomandări, declaraţii), prin urmare, în acest
stadiu al dezvoltării DI, drepturile proclamate sînt inefective.

Prezenţa tuturor acestor categorii de drepturi şi prezenţa lor în instrumente cu


valoare juridică inegală poate nu ar prejudicia prea mult coerenţa juridică a
materiei drepturilor fundamentale dacă nu s-ar fi consolidat presupoziţia politică
a indivizibilităţii drepturilor. Teoria indivizibilităţii tinde să anihileze orice ierarhie a
drepturilor şi creează în mod inerent dificultăţi în aplicarea DI al drepturilor
omului137. Multiplicarea în exces a drepturilor sau, mai bine zis,
„fundamentalizarea” lor excesivă, combinată cu extensia tezei indivizibilităţii
drepturilor fundamentale creşte probabilitatea apariţiei, in concreto, a unor
conflicte între drepturi plasate pe acelaşi plan normativ.

7.9. Procedurile deschise persoanelor fizice în sistemul universal de


protecţie. În plan universal calitatea de subiect de drept, i.e., accesul persoanei
fizice la proceduri internaţionale de natură să-i garanteze efectivitatea drepturilor
fundamentale este limitat. În termeni generali, doar PIDCP a instituit un sistem
de control care permite accesul internaţional al persoanei fizice la un organ
internaţional de control, CDO.

Comitetul examinează pe rînd, admisibilitatea şi apoi temeinicia plîngerii.


Plîngerile pot fi introduse doar împotriva statelor care sînt părţi atît la Pact cît şi la
Protocol. Deşi Protocolul facultativ a instituit o procedură confidenţială, CDO a
transgresat norma din tratat procedînd la publicarea atît a deciziilor de fond cît şi
137
v. François Rigaux, La conception occidentale de droits fondamentaux face à l’Islam, în RTDH, 1/1990, pp. 105-23,
pentru o trecere în revistă a conflictelor între categorii de libertăţi şi a conflictelor dintre libertăţi şi interesul general.
81

a celor asupra admisibilităţii. Din păcate procedura de control, deşi


contradictorie, se finalizează cu o simplă constatare a Comitetului adresată
particularului şi statului reclamat. Ea este aşadar lipsită de consecinţe juridice,
deoarece nu pot intra în categoria consecinţelor juridice cererile adresate de
Comitet statului reclamat prin care îl invită să redreseze situaţia drepturilor
fundamentale afectate (de exempu, să-şi modifice legislaţia, să acorde o
indemnizaţie victimei sau să efectueze o anchetă). Însă nu se poate susţine nici
că acest sistem de control este lipsit de orice efectivitate pentru că, de regulă,
statele se conformează propunerilor Comitetului.

7.10. Procedurile jurisdicţionale instituite în plan regional. Mă voi rezuma


aici la prezentarea controlului jurisdicţional supranaţional instituit în Europa,
deoarece sistemul de control american s-a inspirat din acest model şi l-a pus în
operă cu o relativă fidelitate138. Sistemul regional prin care persoanele fizice din
statele membre ale Consiliului Europei au dobîndit locus standi într-o jurisdicţie
internaţională s-a fundamentat pe noţiunea de garanţie colectivă şi a fost pusă
în aplicare printr-un mecanism tripartit, cu două organe specifice, Comisia
Drepturilor Omului şi Curtea DO şi cu un organ preexistent, Comitetul de
Miniştrii al Consiliului Europei. Comisia a fost un organ atipic, cvasi-jurisdicţional,
care era investit cu următoarele atribuţii:
a) controlul admisibilităţii plîngerilor;
b) stabilirea stării de fapt în cazul plîngerilor declarate admisibile;
c) încercarea reglementării amiabile şi, în caz de eşec,
d) pregătirea unui aviz în legătură cu existenţa sau inexistenţa unei violări
a Convenţiei139.

În prezent acest sistem a fost reformat prin Protocolul 11 din 1995 care a
înfiinţat Curtea unică şi permanentă, organ care funcţionează de la 1 noiembrie
1998. Reforma a fost una cu efecte limitate.

Deşi sistemul european este de departe cel mai performant dintre cele
implementate pînă în prezent în DI regional, el rămîne, sub destule aspecte, un
sistem criticabil. Acesta este motivul pentru care Consiliul Europei pregăteşte în
prezent o nouă reformă a Curţii.

7.11. Protecţia internaţională a minorităţilor. Drepturile minorităţilor (etnice,


religioase, culturale şi naţionale) nu se plasează în categoria drepturilor
colective. Ele reprezintă o categorie de drepturi speciale, recunoscute în
scopul menţinerii identităţii populaţiei minoritare. Sînt aşadar drepturi care
protejează persoanele aparţinînd minorităţilor faţă de politicile statale de
omogenizare. Numeroase acte internaţionale (Actul Final de la Helsinki din
1975, Pactul privind drepturile civile şi politice din 1966 sau Convenţia – cadru
pentru protecţia minorităţilor naţionale din 1995) relevă prin utilizarea sintagmei

138
v. pentru o analiză comparativă a celor două sisteme, Hector-Gros Espiel, La Convention américaine et la Convention
européenne des droits de l'homme, RCADI, vol. 218/1989.
139
v. Frédéric Sudre,cit., p. 279 et seq.
82

„persoane aparţinînd minorităţilor”, că drepturile sînt protejate în exerciţiul lor


individual, că indivizii şi nu grupurile sînt titulari ai drepturilor140.

Imediat după Primul Război Mondial, Puterile aliate şi asociate au inserat


norme speciale în materie de protecţie a minorităţilor în tratatele de pace de
Saint-Germain (cu Austria), de la Neuilly sur Seine (cu Bulgaria) şi de la
Trianon (cu Ungaria). În plus, au fost încheiat tratate speciale privind regimul
minorităţilor cu Polonia, Cehoslovacia, România, Grecia şi regatul Sîrbo-
Croato-Sloven141. Respectarea angajamentelor se baza pe garanţia Societăţii
Naţiunilor, pe controlul exercitat de Consiliului SN şi pe competenţe speciale
conferite CPJI, care poseda jurisdicţie obligatorie în materie.

Nu există o definiţie juridică a noţiunii de minoritate naţională, chiar şi


Convenţia-cadru a Consiliului Europei a evitat-o. Trebuie să ne mulţumim cu o
definiţie din jurisprudenţa CPJI, conform căreia prin minoritate trebuie să
înţelegem „o colectivitate de persoane care trăieşte într-o anumită ţară sau într-
o anumită localitate, care are o rasă, o religie, o limbă şi tradiţii proprii şi care
este unită prin identitatea acestei rase, religii, limbi şi acestor tradiţii, într-un
sentiment de solidaritate, în scopul menţinerii cultului, asigurării instruirii şi
educaţiei copiilor, conform spiritului rasei lor şi în scopul de a se întrajutora.”142
Această definiţie este folosită ca argument pentru cei care susţin că drepturile
minorităţilor sînt colective, adică aparţin colectivităţii minoritare. Însă actele
internaţionale care privesc drepturile minorităţilor de după Al Doilea Război
Mondial tratează protecţia „persoanelor aparţinînd minorităţilor”, cu alte cuvinte,
resping conceptul de „drepturi colective”.

7.12. Regimul juridic al străinilor. Regimul juridic al străinilor este deopotrivă


cutumiar şi convenţional. El implică competenţele teritoriale şi personale ale
statului care decurg din suveranitate, drepturile fundamentale ale persoanelor
care, conform unui principiu bine stabilit în DI, sînt drepturi opozabile erga
omnes şi dreptul la protecţie diplomatică al statului de care este ataşat străinul
prin naţionalitate. Dreptul cutumiar a consacrat două norme de bază pentru
regimul juridic al străinilor:
1) statul pe teritoriul căruia se află străinul are obligaţia de a-i proteja
persoana, interesele şi proprietatea, prin măsuri preventive sau represive;
2) statul pe teritoriul căruia se află străinul nu îi poate impune acestuia
comportamente contrare obligaţiilor lui de fidelitate faţă de propriul stat sau
prestaţii care nu au legătură cu activităţiile prestate sau bunurile deţinute pe
teritoriul său143.

140
De altfel, în Raportul explicativ la Convenţia – cadru elaborată de Consiliul Europei se afirmă clar că implementarea
principiilor enunţate de Convenţie „nu implică recunoaşterea drepturilor colective.” A contrario, rezultă că drepturile nu pot
fi exercitate decît individual sau în comun cu alţii.
141
v. o sinteză a normelor privind minorităţle din aceste tratate în N. Daşcovici, Interesele şi drepturile României ..., cit., pp.
112-33.
142
Avizul din 31 iulie 1930.
143
v. de exemplu, R. Quadri, cit., pp. 752-8, sau Benedetto Conforti, Diritto internazionale, Ed. Scientifica, Napoli, 1987,
pp. 207-18.
83

Chestiunea care a creat două doctrine opuse în DI a fost cea a nivelului de


protecţie datorat străinilor. Partizanii standardului naţional îşi fondează în
principal argumentaţia pe principiul nondiscriminării, care impune o egalitate de
tratament a naţionalilor şi a străinilor. Pe de altă parte, un alt standard ar
impune statelor o obligaţie de rezultat care uneori, datorită unor condiţii mai
mult sau mai puţin obiective, este dificil de îndeplinit. Susţinătorii standardului
minim, un standard internaţional general, sugerează că străinii şi naţionalii nu
se află plasaţi în situaţii egale care justifică în mod automat necesitatea unui
tratament egal.

În acest moment putem considera că regula standardului minim este bine


stabilită în DI. Protecţiei datorate drepturilor fundamentale inderogabile (dreptul
la viaţă, dreptul de a nu fi torturat sau supus tratamentelor crude, inumane sau
degradante sau dreptul de proprietate) trebuie să i se adauge protecţia vieţii
private, a domiciliului şi a corespondenţei sau respectul onoarei şi al reputaţiei.

Deşi libertatea de circulaţie este un drept proclamat, de pildă, în art. 13 din DU,
în practică admisia unui străin pe teritoriul unui stat şi expulzarea sa rămîn în
stadiul actual al DI acte de competenţa exclusivă a statelor.

7.12.1. Refugiaţii, apatrizii şi lucrătorii migranţi. Termenul refugiat


desemnează persoana care a părăsit teritoriul statului său de origine, se
găseşte pe teritoriul unui stat de refugiu şi refuză să se reîntoarcă în statul de
origine. Convenţia privind statutul refugiaţilor din 1951 oferă o definiţie largă,
centrată pe motivele refugiului: persecuţia rasială, religioasă sau naţională,
apartenenţa socială, opinii politice. Străinul se află în cîmpul de aplicare al
acestui tratat fie atunci cînd s-a refugiat în urma persecuţiilor, fie atunci cînd are
bănuieli rezonabile că va fi ţinta unor persecuţii de tipul celor enumerate.
Această definiţie distinge categoria refugiaţiilor în sens strict de o altă categorie
de refugiaţi, în sens larg, persoanele deplasate. Acestea din urmă sînt cele
care au fost constrînse să părăsească teritoriul naţional (acte cu caracter non-
voluntar) datorită războaielor (de regulă civile) sau datorită catastrofelor
naturale. Situaţia persoanelor deplasate este similară persoanelor deportate în
timpul Războiului Mondial de regimurile naziste şi fasciste. Soarta refugiaţilor a
devenit o preocupare pentru comunitatea statelor după Primul Război
Mondial. Atunci cînd în 1921, guvernul sovietic a retras cetăţenia refugiaţilor
ruşi, Fridtjof Nansen, primul Înalt Comisar pentru Refugiaţi, a emis un act
cunoscut sub numele de „paşaport Nansen” care îndeplinea o dublă funcţie:
reprezenta documentul de identitate al refugiatului şi asigura refugiatului libera
circulaţie.

Acest sistem a supravieţuit pînă în anul 1928. După intrarea în vigoare a CG


- 1951, eliberarea documentelor de călătorie şi a actelor de identitate a fost
asumată de statul de refugiu (art. 27 şi 28). Convenţia, inter alia,
depenalizează intrarea ilegală a refugiatului în ţara de refugiu, limitează
84

facultatea ţării de refugiu de a-l expulza şi interzice expulzarea refugiatului


ameninţat cu pierderea vieţii sau privarea de libertate în ţara de origine,
pentru motivele enumerate la art. 33. Sînt excluse din cîmpul de aplicare al
Convenţiei, ratione personae, o serie de criminali internaţionali, infractori de
drept comun şi, generic, persoanele „vinovate de acte contrare scopurilor şi
principiilor Naţiunii Unite” (art. 1, F,C)144. DI general nu recunoaşte dreptul la
azil şi nici nu există un tratat general care să afirme acest drept, chiar dacă el
a fost proclamat formal la art. 14 din Declaraţia Universală. Cu titlu special, în
plan regional, statele de pe continentul american recunosc, în afara dreptului
de azil teritorial, şi azilul diplomatic (v. infra), un drept al persoanelor care se
refugiază în incinta misiunilor diplomatice145.

Categoria apatrizilor desemnează străinii care nu posedă nici o naţionalitate.


În ce-i priveşte pe apatrizi, cele două convenţii - Convenţia de la New York
din 1954 (construită pe modelul CG - 1951) şi Convenţia din 1961 - nu au
creat un regim juridic pe care să îl putem considera cu adevărat semnificativ
ţinînd cont de numărul redus de ratificări pe care le-au acumulat.
Semnificativ ar fi poate doar angajamentul asumat de statele-părţi la
Convenţia de la New York din 1961 „de a nu priva nici un individ de
naţionalitate (cetăţenie) dacă prin acea privare ar deveni apatrizi” (art. 8 din
Convenţie).

Unul dintre fenomenele caracteristice epocii contemporane este migrarea în


masă spre ţările dezvoltate a unor persoane care provin din state care
eşuează în programele lor de creştere economică. Există autori care
consideră fenomenul ca pe o veritabilă ameninţare non-guvernamentală la
adresa securităţii internaţionale146. Este, cred, o viziune cam nerealistă în
pesimismul ei, deoarece datele empirice demonstrează că valul de imigranţi
ilegali a fost suficient de bine gestionat pînă acum de Occident. Prezenţa
muncitorilor migranţi a compensat dezinteresul (dacă nu chiar ostilitatea)
cetăţenilor occidentali faţă de o serie întreagă de ocupaţii, în general prestări
de servicii de primă necesitate socială. Ţările de „azil economic” preferă să
rezolve problemele imigraţiei clandestine prin legislaţiile naţionale sau prin
normele internaţionale regionale. Oricum, nivelul relativ redus de expulzări
demonstrează o toleranţă faţă de imigranţi (opinio necessitatis) şi nu se
întrevede, cel puţin în viitorul imediat, un veritabil regim juridic internaţional al
imigrării.

7.13. Organizaţiile nonguvernamentale şi societăţile transnaţionale.


Unul dintre aspectele esenţiale ale societăţii internaţionale contemporane
este declinul puterii statale. Fără a intra în detalii sau în controversele pe care

144
Consider că în cîmpul de aplicare al acestei ultime norme ar putea intra în prezent şi persoanele culpabile de acte de
terorism internaţional.
145
În 1950, în Afacerea Dreptului de azil (Columbia vs. Peru), CIJ a negat existenţa acestui drept în dreptul internaţional
general (v. CIJ, Rec. 1950, p. 274).
146
K. Zemanek, The Legal Foundation of the International System, RCADI, 266/1997, pp. 125-6.
85

le pot alimenta datele insuficiente sau insuficient de exacte sau


ambivalenţele legate de interpretarea lor şi fără a avansa evaluări cantitative
există evidenţe ale acestei stări de fapt: reducerea autonomiei fiscale a
statelor, datorată mobilităţii capitalurilor, convergenţa modelelor economice
sub influenţa modelului anglo-saxon, internaţionalizarea a numeroase
materii care erau definite în prima jumătate a sec. XX în termeni de
„domeniu rezervat”, etc.147. Pe de altă parte, tot mai multe domenii au
devenit globale şi reclamă acţiuni transnaţionale pe care OI prezente în
sistem nu le pot asuma. În fluxurile transnaţionale, în afara indivizilor, sînt
implicate două categorii de actori cărora, explicit sau tacit, le este negată
calitatea de subiecte de drept: ONG-uri şi societăţi transnaţionale. Ambele
sînt asocieri private (grupînd persoane fizice şi/sau persoane juridice, unele
eventual dezmembrăminte publice) care posedă naţionalitatea unui stat
însă desfăşoară activităţi pe teritoriul mai multor state. Primele au un scop
nelucrativ, secundele au un scop lucrativ.

Scopul nelucrativ al ONG-urilor poate fi umanitar (Comitetul Internaţional al


Crucii Roşii, Amnesty International, Médicins sans frontieres, Médicins du
Monde etc), sportiv (Comitetul Olimpic Internaţional, FIFA, UEFA, alte federaţii
ale altor discipline sportive), ecologic (Greenpeace), de monitorizare a corupţiei
(Transparency International), ştiinţific (Institutul de drept internaţional sau
International Law Association), social (federaţiile sindicale), politic
(internaţionale ale partidelor politice), ş.a.m.d.148. Capacitatea de acţiune a
unora dintre aceste organizaţii este cu totul remarcabilă, nu în ultimul rînd
datorită veniturilor sau fondurilor de sute de milioane de dolari pe care le au la
dispoziţie (FIFA, UEFA, Greenpeace etc) şi care depăşesc net bugetele aflate
la dispoziţia majorităţii OI. În principiu însă majoritatea ONG-urilor au resurse
limitate şi sînt afectate de instabilitate, pentru că se bazează pe donatori privaţi.

ONG-urile se află în relaţii de parteneriat cu numeroase OI. Relaţiile pot lua


forme diverse: ONG-urile sînt promotori de norme internaţionale, sau de
convenţii internaţionale realizate sub auspiciile OI, sau sînt consultate pentru
expertiza pe care o posedă, sînt asociate în activităţiile organizaţiei (aşa cum
procedează mai nou BIRD), sînt invitate de tribunalele internaţionale în calitate
de amicus curiae, etc. Există şi practica formală de a li se acorda tipuri de
statute în raporturile cu OI, e.g. statutele ONG-urilor care au fost prevăzute la
ONU sau la Consiliul Europei.

Societăţile transnaţionale. Societăţile transnaţionale sînt „intreprinderi” sau


„firme” definite de IDI în 1977 ca fiind „formate dintr-un centru de decizie
localizat într-o ţară şi din centre de activitate, cu sau fără personalitate juridică
proprie, situate într-una sau mai multe alte ţări...” IDI foloseşte termenul
„societăţi multinaţionale”. Ambii termeni circulă în paralel, este însă preferabil

147
v., pentru o analiză extinsă a fenomenului, Susan Strange, Retragerea statului: difuziunea puterii în economia
mondială, Ed. Trei, Buccureşti, 2002.
148
ONG sînt catalogate în anuare publicate de ONU şi numărul lor actual depăşeşte 4500.
86

cel de „societăţi transnaţionale” pentru că denominează mai bine tipul lor de


acţiune. În plus, termenul “societate multinaţională” induce o falsă
caracteristică: pluralitatea de naţionalităţi. Ceea ce este fals, deoarece
societatea transnaţională are o singură naţionalitate. De regulă societăţile
transnaţionale acţionează ca grupuri de societăţi care se află în
interdependenţă economică şi sînt controlate de una dintre ele, cea care
reprezintă centrul de decizie. Această entitate determină naţionalitatea
societăţii transnaţionale. Entităţile controlate posedă, de regulă, patrimoniu
propriu şi personalitatea juridică a statului pe teritoriul căruia activează.
Importanţa lor ca actori internaţionali poate fi uşor înţeleasă avînd în vedere:
a) cifrele de afaceri ale primelor 100 de societăţi transnaţionale
depăşeşte PIB-ul majorităţii statelor de pe glob;
b) aprox. 50% din comerţul mondial reprezintă schimburile din interiorul
acestor companii şi, nu în ultimul rînd,
c) 75 % din totalul bugetelor destinate cercetării ştiinţifice este cheltuit de
aceste societăţi.

Este incontestabil rolul lor major în prosperitatea generală (creşterea


spectaculoasă în ultimii 20 de ani a producţiei şi schimburilor şi creşterea
investiţiilor în străinătate li se datorează în bună măsură). Pe de altă parte, în
principal prin comerţul intra-firmă în cadrul căruia stabilesc discreţionar preţurile
de transfer, ele localizează acolo unde doresc beneficiile şi pierderile. Şi aleg,
desigur, zonele de pe glob în care noţiunea de fiscalitate este absentă. Spre
deosebire de ONG-uri care sînt, de regulă, organizaţii transparente,
comunicînd public strategiile şi prezentînd rapoarte de activitate şi/sau rapoarte
bugetare (nu în ultimul rînd pentru a conserva încrederea donatorilor),
societăţile transnaţionale nu pot fi, o ştim de la Max Weber, decît structuri de tip
militar (birocraţii militare), netransparente (secretul comercial e sacrosanct) şi
dotate cu structuri ierarhice relativ rigide (ca model organizaţional). De aici
rezultă că este foarte dificil (dacă nu chiar imposibil) să analizezi impactul lor în
politica internaţională şi eventuale coliziuni cu normele DI. Şi din aceste motive
anumite organizaţii regionale au ales să elaboreze Coduri de conduită, acte
care, deşi nu sînt juridic obligatorii (soft law), fixează totuşi un set de principii
deontologice în domeniile economic şi social. Iar aceste principii se integrează
în practica investitorilor şi devin o parte a unui regimul transnaţional149. În acest
moment, societăţile transnaţionale nu sînt considerate nici subiecte primare şi
nici subiecte derivate de DI. După opinia mea, nu există nici un impediment
major pentru lărgirea cercului de subiecte limitate, însă nici nu există vreo
necesitate stringentă în acest sens.

7.13.1. Investiţiile străine şi tratamentul investitorilor. Ca regim juridic al


proprietăţii generate de activităţiile economice, regimul investiţiilor străine a fost
fixat în contextul recunoaşterii dreptului statelor la suveranitate permanentă

149
Ca exemple în cele două domenii, sînt Codul de conduită adoptat de OCDE în 1976 şi Codul elaborat de BIT (organ al
OIT/ILO) în 1977.
87

asupra resurselor lor naturale. Numeroşi autori tratează subiectul în cadrul aşa-
numitului „drept internaţional economic”.

Materia şi-a fixat normele (cutumiare) de bază în secolul XIX, atunci cînd noile
state independente din America Latină au dorit să îşi asigure o independenţă
efectivă, în termenii unei libertăţi reale de acţiune în domeniul economic. După
1945, schimbarea de sistem politico-economic într-o serie de state intrate în
orbita comunistă şi generalizarea procesului de decolonizare au condus la
etatizarea în diverse forme a proprietăţii private a resortisanţilor (care, în
principiu nu interesează DI), dar şi la etatizarea proprietăţii străinilor.

Ca o bază juridică pentru revendicările lor economice, statele în discuţie au


impus principiul suveranităţii permanente asupra resurselor naturale. Aşa
cum preciza arbitrul René-Jean Dupuy în sentinţa pronunţată în 1977, în
Afacerea Texaco-Calasiatic vs. Libia, „(...) dreptul unui stat de a proceda la
naţionalizări nu mai este astăzi contestabil. El rezultă din DI cutumiar, stabilit
prin practica concordantă pe care comunitatea internaţională a considerat-o
ca reprezentînd dreptul”150.

Naţionalizarea este un transfer de proprietate privată în proprietatea statului


(sau în proprietatea unei colectivităţi publice), efectuat printr-o decizie
unilaterală a acestuia, motivată prin raţiuni de interes public. Exproprierea,
definită în sistemele de drept intern ca o deposedare imobiliară impusă
autoritar, este un termen utilizat în DI alternativ cu termenul naţionalizare. În
DI exproprierea acoperă orice procedură prin care statul obligă străinii să-i
cedeze bunurile, drepturile sau interesele, pe considerente de ordin public.

Exproprierea se distinge de confiscare, care reprezintă o privare de


proprietate licită în măsura în care este o sancţiune prevăzută de legislaţia
internă ca o consecinţă a unui ilicit intern. Exproprierea se distinge de
asemenea de rechiziţie. Pe timp de război, în teritoriul ocupat, armata de
ocupaţie poate pretinde locuitorilor sau administraţiilor locale bunuri şi servicii
cu titlul de rechiziţii. Rechiziţiile implică plata unor indemnizaţii, „în cel mai
scurt timp posibil”151 şi „la justa valoare”152 a bunurilor rechiziţionate sau a
serviciilor impuse. Un transfer al proprietăţii sau al controlului asupra unei
intreprinderi, atunci cînd proprietarilor sau titularilor nu li s-au acordat
compensaţii, este analizat ca o confiscare de facto. De asemenea,
denunţarea unilaterală (în afara clauzelor contractului) a unui contract valid şi
deprivarea străinilor de drepturile care decurg din contract este o măsură cu
efect echivalent exproprierii şi trabuie analizată ca o expropriere. Condiţia
esenţială a validităţii unei naţionalizări sau exproprieri este compensarea
străinilor (persoane fizice şi companii) pentru pierderea suferită. Aceasta
implică, conform dreptului cutumiar stabilit printr-o jurisprudenţă constantă

150
v. JDI, 1977, p. 367.
151
v. art. 52 din Regulamentul privind legile şi cutumele războiului, anexa la Convenţia IV de la Haga din 1907.
152
v. art. 55 din Convenţia IV de la Geneva din 1949.
88

(predominant arbitrală), plata unei compensaţii adecvate, efective şi


prompte153.

Principiile directoare privind tratamentul investiţiei străine, un document


elaborat de Banca Mondială la 21 august 1992, acoperă următoarele
ipoteze: condiţiile de admisie a investiţiei, tratamentul investitorilor,
exproprierea şi modificarea sau rezilierea unilaterală a contractelor şi
reglementarea litigiilor. În ce priveşte compensaţia sau indemnizaţia, actul
defineşte:
1) Compensaţia adecvată, care este cea calculată plecînd de la
valoarea justă de piaţă a activului expropriat, cea care este determinată
imediat înainte de expropriere, sau înainte de publicarea deciziei de
expropriere;
2) Compensaţia efectivă, care este cea vărsată în moneda importată
de investitor, atîta timp cît această monedă rămîne convertibilă într-o altă
monedă desemnată de FMI ca liber utilizabilă, sau cea vărsată într-o
monedă acceptată de investitor;
3) Compensaţia promptă, care este cea efectuată fără întîrziere. Aici se
sugerează o anumită flexibilitate în calificarea „întîrzierii”, impusă de
situaţia economică generală precară sau excepţională în care se află de
regulă statul-gazdă. În nici un caz însă, termenul de vărsare a
compensaţiei nu trebuie să depăşească cinci ani (IV, 8).

CAPITOLUL VIII

RĂSPUNDEREA INTERNAŢIONALĂ

8.1. Noţiune. Răspunderea este o componentă esenţială a oricărui sistem


juridic. În sistemul DIP instituţia răspunderii acoperă consecinţele
comportamentelor statelor suverane. Normele juridice privind răspunderea se
extind şi se aplică, mutatis mutandis, şi OI, în calitatea lor de subiecte derivate.
Construcţia teoretică s-a stabilizat relativ devreme, la începutul secolului trecut,
datorită lui Dionisio Anzilotti154. Conform lui Anzilotti violarea ordinii juridice
internaţionale de către un stat dă naştere obligaţiei de reparare, „care constă în
general în restabilirea ordinii juridice tulburate”. Răspunderea presupune:
a) un fapt ilicit, adică un act contrar DI;
b) o relaţie între faptul material şi un subiect de DI determinat, în virtutea
căruia actul poate fi imputat (poate fi atribuit) subiectului de drept.
„Prejudiciul este inclus implicit în caracterul antijuridic al actului”, spunea
Anzilotti. Acesta este regimul general al răspunderii, guvernat de norme juridice

153
Sentinţele arbitrale recente care au confirmat validitatea principiului sînt: Texaco-Calasiatic vs. Libia, LIAMCO vs.
Libia, (1977) şi Kuweit vs. Aminoil (1982); v. Ian Brownlie, General Course...,cit., p. 150.
154
v., în special, Teoria generale della responsabilità dello Stato nel diritto internazionale, pp. 1-148 şi La responsabilité
internationale des Etats à raison des dommages soufferts par des étrangers, pp. 149-209, în Dionisio Anzilotti, Scritti di
diritto internazionale publico, tomo primo, CEDAM, Padova, 1956.
89

de tip jus dispositivum. Statele pot institui în raporturile dintre ele, prin acord,
regimuri derogatorii de la acest regim general.

8.2. Proiectul de articole al CDI. Proiectul de codificare a răspunderii


internaţionale a statului pentru fapte internaţionale ilicite a fost un proiect derulat
cu o neobişnuită lentoare, chiar şi pentru standardele CDI. Travaliul a început în
anul 1955 pe baza unor rapoarte succesive (lucrările raportorilor speciali
Roberto Ago, Willem Riphagen şi Gaetano Arangio-Ruiz) şi s-a finalizat prin
adoptarea în primă lectură, în 1996, a unui proiect de articole calificat ca
nesatisfăcător. A fost reluat pe baza rapoartelor lui James Crawford şi adoptat
ca proiect definitiv în anul 2001155. Nu se ştie încă dacă Proiectul CDI va fi sau
nu propus ca text al unui tratat internaţional. Statutul său, în prezent, este acela
de operă de doctrină colectivă. Aproape o jumătate de secol, lucrările CDI la
proiect au focalizat atenţia comunităţii juriştilor specializaţi în DI, au provocat o
cantitate greu comensurabilă de comentarii şi au influenţat jurisprudenţa
internaţională.

Doctrina recentă a pus în lumină faptul că ideea de a institui un regim general al


răspunderii şi-a pierdut o parte considerabilă din interesul pe care îl prezenta la
mijlocul secolului trecut. Tendinţa în sistemul internaţional actual este
fragmentarea, instituirea unor regimuri juridice specifice care aduc şi norme
specifice în materia responsabilităţii (regimul dreptului mării, regimul comerţului
internaţional, regimul activităţilor spaţiale, etc.). Această dezvoltare a dreptului
răspunderii prin lex specialis (prin excelenţă norme care derogă de la regimul
general), în cadrul a ceea ce numim self-contained regime, scade dramatic
relevanţa actuală a unui drept general al răspunderii.

8.3. Condiţiile responsabilităţii. Faptul internaţional ilicit. În DI este


considerat fapt ilicit orice comportament antijuridic (acţiune sau omisiune). În DI
nu există o formă specifică de răspundere pentru violarea obligaţiior care
decurg din tratate, cu alte cuvinte, nu există nici o distincţie asemănătoare
distincţiei dintre răspunderea contractuală şi răspunderea delictuală156.
Calificarea unui fapt ca ilicit internaţional aparţine exclusiv DI. Faptul ilicit este
considerat de numeroşi autori ca element obiectiv al răspunderii. Această
sintagmă accentuează faptul că în DI nu are relevanţă intenţia sau culpa
persoanelor al căror comportament este imputabil statului157. În consecinţă,
actele ultra vires ale funcţionarilor statali intră în cîmpul răspunderii. Pe urmele
lui Anzilotti, CDI a decis că prejudiciul nu reprezintă o condiţie a faptului ilicit.

Conform jurisprudenţei, prejudiciul direct rezultă în mod necesar din actul ilicit.
Linia de cauzalitate trebuie să fie directă şi certă, chiar dacă faptul ilicit este ceva
155
v. James Crawford, The ILC’s Articles on Responsability of States for Internationally Wrongful Acts: A Retrospect,
AJIL, vol. 96/2002, pp. 874-90.
156
În sistemele de tip anglo-saxon răspunderea delictuală se numeşte responsability, iar cea pentru risc liability. Această
denominaţie diferită există şi alte sisteme.
157
În legătură cu intenţia, v. Jean Salmon, L’intention en matière de résponsabilité internationale, în Mélanges Michel
Virally, A. Pedone, Paris, 1991, pp. 413-22.
90

mai îndepărtat în timp. Prejudiciul imediat, care nu trebuie confundat cu


prejudiciul direct, este prejudiciul suferit de stat în sfera propriilor sale interese,
iar prejudiciul mediat este prejudiciul care îi este atribuit statului ca o consecinţă
a faptului că a fost suferit de unul dintre naţionalii săi. Naţionalitatea persoanei
fizice sau juridice lezate activează un drept cutumiar al statului, dreptul de
protecţie diplomatică. Aşa cum a afirmat CPJI într-un dictum clasic „... atunci
cînd pune în mişcare în favoarea unuia dintre ai săi o acţiune diplomatică sau o
acţiune judiciară internaţională, acel stat valorifică, la drept vorbind, propriul său
drept, dreptul pe care îl posedă, de a face să fie respectat, în persoana
resortisanţilor săi, DI (s.m.)”158.

8.3.1. Condiţiile responsabilităţii. Imputabilitatea. Existenţa unui act sau a


unei omisiuni care violează un drept nu sînt însă suficiente pentru o construcţie
juridică a răspunderii. Răspunderea reclamă, pe lîngă existenţa unui fapt
generator, şi existenţa unui agent. Termenul imputabilitate exprimă motivul
pentru care un fapt sau o omisiune sînt atribuite unui agent determinat159.
Atitudinea agentului este indiferentă în materia răspunderii internaţionale. În
acest sens, răspunderea a fost caracterizată ca „obiectivă”, în contrast cu
răspunderea fondată pe culpă, binecunoscută în sistemele de drept intern.

8.3.2. Răspunderea statului pentru actele organelor de stat. De principiu,


iar art. 4 din proiectul CDI o confirmă, orice organ de stat, indiferent că aparţine
puterii constituante, legislative, judiciare, executive sau administrative, şi
indiferent de poziţia ierarhică în sistemul juridic intern, poate angaja
răspunderea statului.

8.3.3. Răspunderea statelor pentru actele entităţilor abilitate să exercite


prerogativele puterii publice. Proiectul CDI asimilează, conform principiului
efectivităţii, faptelor imputabile statului comportamentul colectivităţilor publice
teritoriale (provincii, regiuni, judeţe, municipii, etc.), independent de statutul lor de
drept intern şi chiar în absenţa integrării lor stricte sau formale în structura
statului. Statul răspunde, de pildă, şi pentru actele unei societăţi private în
ipoteza în care aceasta a fost investită cu exercitarea unei funcţii poliţieneşti.
Sau, în ipoteza în care statul exercită un control efectiv asupra asupra ei. La fel,
statul răspunde în ipoteza în care o organizaţie profesională (autonomă
conform legislaţiei interne, e.g. Uniunea Avocaţilor) adoptă norme de
aplicabilitate generală contrare DI. Statul răspunde pentru toate actele intra
vires sau ultra vires, indiferent dacă organele sau agenţii şi-au depăşit sau nu
competenţele atribuite conform dreptului intern sau au acţionat contrar
instrucţiunilor care le guvernează activităţile.

8.3.4. Răspunderea statelor pentru fapte care nu le sînt imputabile în


mod direct. Această ipoteză acoperă faptele comise de particulari, care în

158
Afacerea Mavrommatis, hotărîrea din 30 august 1924, Série A, nr. 2, p. 12.
159
v. Anzilotti, cit., p. 121, care accentuează asupra diferenţei între termenul imputabilitate din dreptul internaţional şi
termenul sinonim din dreptul intern, acolo unde imputabilitatea este fundamentul subiectiv al răspunderii (dol sau culpă).
91

mod direct nu pot fi imputate statului decît sub rezerva ca DI să impună statului
obligaţia de a le împiedica. În acest caz, de fapt, statul va răspunde pentru
abstenţiunea ilicită. Exemplul clasic îl furnizează Afacerea Personalului
diplomatic şi consular al SUA la Teheran160. Faptele ilicite ale particularilor mai
sînt imputabile statului şi în ipoteza în care, prin comportamentul său, le aprobă
sau şi le asumă. Această ipoteză de imputabilitate a fost declarată în
jurisprudenţă încă din secolul XIX: „O naţiune nu este responsabilă faţă de alta
pentru actele cetăţenilor săi, cu excepţia cazului în care le aprobă sau le
ratifică”161.

8.3.5. Imputabilitatea în cazul răspunderii absolute (obiective).


Răspunderea absolută (damnum sine injuria) este o categorie particulară, care
posedă o bază juridică convenţională (lex specialis), prin care se stabileşte
obligaţia internaţională de a repara anumite prejudicii provocate de anumite
acte internaţionale licite. Apariţia ei este consecinţa faptului că statele
desfăşoară pe teritoriile lor anumite activităţi permise de DI, care însă, datorită
tehnologiilor puse în operă, pot provoca prejudicii transfrontaliere, sau a faptului
că există activităţi declanşate pe teritoriul statal care continuă în spaţiile
internaţionale. Esenţial este că principiul răspunderii absolute (strict liability)
leagă existenţa ei de o condiţie spaţială: prejudiciul trebuie să fie transfrontalier.
După opinia mea, este puţin probabil să se ajungă la un tratat general privind
răspunderea absolută. Acest tip de răspundere se va dezvolta, dacă se va
dezvolta, numai prin lex specialis. În plan general se pot elabora acte de soft
law, cu obligaţii vagi de prevenţie şi de informare162.

8.4. Consecinţele responsabilităţii. Doctrina distinge trei categorii de


consecinţe ale responsabilităţii în DI: 1) autoprotecţia (self-help); 2) restituirea; şi
3) reparaţia. În doctrina clasică, al cărei reprezentant este Kelsen, ilicitul are o
consecinţă unică şi imediată: dreptul de a recurge la sancţiuni, care reprezintă
măsurile primare de autoprotecţie. Măsurile de autoprotecţie sînt în prezent
supuse unui regim juridic la care mă voi referi în capitolul dedicat sancţiunilor.

În ce priveşte restituirea sau dreptul la restituire, acesta este un concept utilizat


în DI în două sensuri: În sens strict, restitutio in integrum reprezintă restabilirea
situaţiei anterioare (status quo ante), a situaţiei care ar fi existat dacă faptul ilicit
nu s-ar fi produs. De exemplu, eliberarea unor ostateci sau restituirea unor
obiecte. În sens larg, restitutio in integrum înseamnă şi stabilirea unei situaţii
care nu a existat niciodată, situaţie pe care o pretinde DI. De exemplu, obligaţia
statului de a încorpora un tratat sau o rezoluţie a Consiliului de Securitate al
ONU în legislaţia sa internă.

160
v. CIJ, Rec. 1980, p. 33.
161
v. Arbitrajul Columbia vs. SUA, sentinţa din 14 decembrie 1872, în H. La Fontaine, Pasicrisie ..., cit., p. 187.
162
v. Rüdiger Wolfrum, Liability for Environmental Damage: A Means to Enforce Environmental Standards?, în
International Law: Theory and Practice, K. Wellens (ed.), Kluwer Law International, 1998, pp. 565-78.
92

Atunci cînd restituirea nu este posibilă statul responsabil datorează statului lezat
reparaţii. În practică, reparaţia, care constă în indemnizarea statului lezat cu un
echivalent bănesc al prejudiciului suportat, este consecinţa cea mai frecvent
întîlnită pe care trebuie să o accepte un stat responsabil. În cazul existenţei unui
prejudiciu moral (singular sau creat alături de un prejudiciu material), avînd în
vedere existenţa obligaţiei de a-l repara, singura soluţie compatibilă este
satisfacţia. Satisfacţia repară atingerile aduse onoarei, demnităţii şi prestigiului
unui stat suveran. Concret, cu titlu de satisfacţie, se exprimă în general regrete
însoţite de scuze şi de recunoaşterea ilicitului.

8.5. Circumstanţele care exclud ilicitul internaţional. În dreptul intern


acestei noţiuni îi corespunde noţiunea de „cauze exoneratoare de răspundere”.
Efectul acestor circumstanţe este acela de a neutraliza temporar obligaţia
internaţională violată. Ca o consecinţă a intervenţiei unui fapt (dintr-o serie
determinată de DI), obligaţia internaţională devine inoperantă. Proiectul de
articole al CDI a recunoscut şase asemenea circumstanţe.
8.5.1. Consimţămîntul statului lezat. Pentru a exclude ilicitul, consimţămîntul
trebuie să fie imputabil statului lezat. Eventualul consimţămînt al persoanelor
particulare care au fost victimele comportamentului ilicit este irelevant.
Validitatea consimţămîntului statului lezat este subordonată unor condiţii
cumulative:
a) să fie exprimat de organele competente să angajeze statul în plan
internaţional;
b) să fie liber (neafectat de vicii de consimţămînt);
c) să fie efectiv exprimat;
d) să poată fi stabilit în mod clar;
e) să preceadă comportamentul care ar putea fi considerat ilicit sau să fie,
eventual, concomitent cu acesta.
8.5.2. Legitima apărare. Legitima apărare (self-defense) reprezintă o formă a
autoapărării, alături de represalii (denumite în limbajul CDI – contra-măsuri).
Această distincţie este necesară în măsura în care în limba engleză ambele
sensuri se exprimă prin self-defense. Conceptul ca atare a fost primit cu
rezerve, în principal datorită reflexului de a-l asimila conceptului de legitimă
apărare din sistemele de drept intern, mai precis tendinţei de a transfera în DI
standardul din dreptul intern. În dreptul intern condiţiile de exercitare care
fixează conţinutul legitimei apărări sînt restrictive, deoarece în sistem există la
îndemîna celui lezat mijloace de apărare de o eficacitate net superioară celor
existente în mediul internaţional.

Problema constă în aceea că CDI în Proiectul său de articole nu a dezbătut


noţiunea de legitimă apărare şi ca atare nici nu a fixat cîmpul ei de aplicare.
Comisia, la art. 21 din Proiect, face o trimitere expresă şi generală la Carta
ONU. Aceasta presupune că, in concreto, cîmpul de aplicare trebuie stabilit atît
prin analiza art. 51 cît şi prin analiza sistemului şi a contextului Cartei. Există un
acord de principiu că dreptul la legitimă apărare trebuie considerat una dintre
excepţiile pe care le comportă principiul interzicerii forţei armate ca instrument
93

de politică externă, o prohibiţie generală declarată de art. 2(4) din Cartă.


Chestiunea în dezacord poate fi formulată sub forma unei întrebări:

„Autoapărarea este legitimă doar atunci cînd este dirijată împotriva unei violenţe
materiale (adică reprezintă dreptul de a rezista atacului armat în curs de
desfăşurare) sau este legitimă şi cu titlu preventiv, îndreptată împotriva unui
atac iminent sau foarte probabil?”. Interpretarea restrictivă a art. 51 ar putea fi
considerată rezonabilă (în termeni de efectivitate, de adecvare a normei la
scopul propus) numai sub patru condiţii (cumulative):
1) Ar trebui ca sistemul de securitate colectivă proiectat prin Cartă să fi fost
pus integral în operă. Însă articolele 43, 44, 45, 46 şi 47, cele care proiectau
un cadru instituţional pentru acţiunile Consiliului de Securitate au rămas
literă moartă. Carta este fără îndoială lex însă este lex imperfecta. Este
carenţa normativă a sistemului de securitate colectivă.
2) Ar trebui să existe dovezi empirice care să ateste că riscul de carenţă a
Consiliului de Securitate este neglijabil. Pînă în prezent practica
demonstrează carenţa (inacţiunea) Consiliului de Securitate într-o paletă
largă de situaţii internaţionale. Atunci cînd este implicat în conflictul armat un
membru permanent, un aliat al unui membru permanent sau orice alt stat
ale cărui interese un membru permanent înţelege să le protejeze, Consiliul
de Securitate nu poate acţiona.
3) Capacitatea distructivă a forţei armate să fi rămas la nivelul anului 1945.
Ideea că o mică putere ar putea să riposteze în legitimă apărare după ce a
făcut obiectul unei lovituri nucleare masive frizează absurdul.
4) Să existe proporţii comparabile între forţele armate ale statelor şi în
general între capacităţile lor combative. Ipotetica sau prezumtiva
similitudine dintre agresor şi agresat din dreptul intern lipseşte cu totul în
DIP. Aceasta este o condiţie impusă de principiul efectivităţii.

Pe de altă parte, legitima apărare în DI poate fi un răspuns la un atac indirect,


ceea ce respinge prima facie analogia cu mecanismul legitimei apărări din
dreptul centralizat de tip intern. Este cazul legitimei apărări colective,
recunoscute de art. 51. Statele legate de statul – victimă printr-un tratat de
alianţă militară (NATO, UEO, etc.) vor interveni cu titlul de legitimă apărare
colectivă chiar şi în absenţa violării de către statul agresor a vreunui drept sau
interes propriu al intervenienţilor.
8.5.3. Forţa majoră şi cazul fortuit. Conform definiţiei adoptate de CDI, forţa
majoră presupune „intervenţia unei forţe irezistibile sau a unui eveniment
neprevăzut, în afara controlului statului şi care în circumstanţele cazului face
materialmente imposibilă îndeplinirea obligaţiei juridice”. Comisia a reunit în
această definiţie două noţiuni pe care doctrina şi jurisprudenţa înţelegeau să le
trateze distinct: forţa majoră şi cazul fortuit. Ambele au însă în comun faptul că
fac executarea obligaţiei imposibilă şi faptul că posedă un caracter involuntar.
Pentru a fi admisibile ca şi cauze exoneratoare, forţa majoră şi cazul fortuit
trebuie să îndeplinească următoarea serie de condiţii:
94

1) forţa irezistibilă sau evenimentul neprevăzut trebuie, aşa cum am


arătat, să facă imposibilă executarea;
2) trebuie să existe o relaţie cauzală între evenimente şi neexecutarea
obligaţiei;
3) evenimentele nu trebuie să facă parte din categoria celor celor care ar
putea fi imputabile statului care le invocă;
4) statul să nu îşi fi asumat riscul intervenţiei evenimentelor.
8.5.4. Pericolul extrem (distress). În Proiect, pericolul extrem este definit ca
fiind situaţia în care „autorul actului (organ al statului, n.m.), într-o situaţie de
pericol extrem, nu are la îndemînă un alt mod rezonabil de a-şi salva propria
viaţă sau viaţa persoanelor aflate în grija sa”. Singura manieră în care organul
statal poate acţiona în situaţia de pericol extrem este maniera contrară DI. În
cazul pericolului extrem, comportamentul ilicit este intenţionat, este rezultatul
unei alegeri (adică este un risc asumat), însă această alegere este făcută
pentru a evita o consecinţă a unui pericol, şi numai atunci cînd acea consecinţă
trebuie considerată ca inacceptabilă. Pericolul extrem este inoperant ca şi
cauză de exonerare de răspundere în două ipoteze:
1) atunci cînd situaţia de pericol extrem a fost provocată (fie exclusiv, fie în
combinaţie cu alţi factori) de comportamentul statului care invocă situaţia
cu titlul de cauză exoneratoare sau,
2) atunci cînd comportamentul adoptat pentru evitarea pericolului ar putea
crea un pericol comparabil, sau superior, pericolului care a fost luat în
considerare.
8.5.5. Starea de necesitate. Starea de necesitate are în comun cu pericolul
extrem faptul că exonerează de răspundere pentru un act voluntar determinat
de un pericol grav. Diferenţa constă în faptul că în cazul stării de necesitate
pericolul nu mai ameninţă viaţa unui organ de stat sau viaţa celor pe care acest
organ îi are în grijă. Această cauză de exonerare devine operaţională numai
atunci cînd pericolul grav şi iminent ameninţă:
1) un interes esenţial al statului, interes care poate fi salvgardat numai prin
comportamentul ilicit adoptat în stare de necesitate, şi
2) comportamentul ilicit în stare de necesitate nu afectează de o manieră
gravă un interes vital al statului faţă de care există obligaţia internaţională
violată.

O diferenţă notabilă între starea de necesitate în DI şi noţiunea corespondentă


din sistemele de drept intern, este aceea că în DI starea de necesitate nu se
extinde la statele terţe. Cu alte cuvinte, nu este admisibilă pentru a justifica
protecţia intereselor altuia.
8.5.6. Contra-măsurile legitime
După opinia mea, plasarea contra-măsurilor în Proiectul de articole, ca şi
cauză de exonerare în materia răspunderii, nu se justifică. Contra-măsurile sînt
sancţiuni: descentralizate, conform dreptului cutumiar, sau centralizate,
conform dreptului organizării internaţionale. Ele sînt licite ca şi consecinţe ale
responsabilităţii.
95

CAPITOLUL IX

SANCŢIUNILE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

9.1. Conceptul de sancţiune internaţională. În stadiul actual al DI general,


făcînd abstracţie de angajamentele specifice care decurg din tratate particulare
şi, mai ales, de mecanismele instituite în cadrul OI, fiecare stat apreciază el
însuşi propria situaţie juridică în raport cu alte state. În prezenţa unei situaţii care
implică în opinia sa violarea unei obligaţii internaţionale de către un alt stat, el
are dreptul, sub rezerva normelor generale ale DI privind măsurile de
constrîngere armată, să-şi facă drepturile respectate prin „contramăsuri”.
Autocalificarea este o libertate acordată de DI general statului ofensat împotriva
statului ofensator şi este expresia descentralizării sistemului internaţional.
Sancţiunile sînt legitimate de prezenţa actului ilicit care le provoacă. Liceitatea
lor, conform dreptului cutumiar, este incontestabilă. Ele pot consta în
neexecutarea unui tratat, denunţarea tratatului neautorizată de dispoziţiile sale,
acte de forţă, violarea spaţiului aerian de către aeronave de stat, etc.

9.2. Sancţiuni descentralizate şi sancţiuni centralizate. Există o diferenţă


esenţială între sancţiunile aplicate de state cu titlu de sancţiuni descentralizate
şi sancţiunile centralizate ale unei organizaţii cum este ONU163. Spre
deosebire de sancţiunile descentralizate, care sînt în sine acte internaţionale
ilicite, sancţiunile autorizate de Consiliul de Securitate al ONU sînt în sine acte
internaţionale licite. Liceitatea lor nu este derivată din ilicitul pe care îl
sancţionează şi nici nu se analizează în raport de faptul ilicit, ci este bazată pe
competenţe internaţionale expres prevăzute de Cartă, care includ un drept de
calificare nerestricţionat prin nici o normă juridică şi care aparţine Consiliului.
Regimul sancţiunilor centralizate din DI se deosebeşte radical de sancţiunile
centralizate din dreptul intern. În sistemul de drept intern există un organ
legislativ (care fixează condiţiile care impun sancţiunea), organe judiciare (care
constată realizarea condiţiilor şi determină măsurile) şi organe de executare
(care iau măsurile). În sistemul internaţional, aşa cum observa Hans
Morgenthau, toate aceste funcţii se reunesc în aceeaşi persoană164. Această
observaţie este valabilă atît pentru sancţiunile centralizate cît şi pentru cele
descentralizate.

9.3. Sancţiuni descentralizate. Retorsiunea. Cea mai mare parte din


doctrină exclude retorsiunea din categoria sancţiunilor pentru că retorsiunea
constă în reacţia la acţiunea inamicală, ilicită sau licită, a unui stat printr-un act
inamical care este însă, per se, un act licit; de exemplu, declararea unui
diplomat persona non grata. Ca reacţie descentralizată, prin acte licite
internaţional, retorsiunea nu ar trebui să intereseze DI. Dacă însă considerăm

163
Termenul „sancţiuni descentralizate” îi aparţine lui H. Kelsen; v. Théorie dudroit international ..., cit., p. 18.
164
v. Théorie des sanctions internationales, RDILC, 1935, p. 484.
96

conceptul de sancţiune într-un sens larg, atunci retorsiunea, care aduce


incontestabil atingere sau prejudiciază interesele unui stat, rămîne o sancţiune.

9.4. Sancţiuni descentralizate. Represaliile. Represaliile se clasifică în


general în două categorii: 1) represalii care nu implică utilizarea forţei şi 2)
represalii armate. Distincţia între aceste categorii este evidentă. Mai puţin clară
este distincţia dintre represalii armate şi război. În sentinţa Tribunalului Arbitral
în Afacerea Nautilaa din 31 iulie 1928, într-o epocă în care represaliile armate
erau considerate acte internaţionale licite, a fost formulată următoarea definiţie:
„Represaliile reprezintă un act de justiţie proprie a statului lezat, act de răspuns
– după ce somaţia a rămas fără ecou - la un act contrar DI al statului ofensator.
Ele au ca efect suspendarea momentană, în raporturile celor două state, a
respectării unor anumite reguli de DI. Ele sînt limitate prin normele de
umanitate şi de regulile bunei-credinţe, aplicabile raporturilor interstatale. Ele ar
fi ilegale dacă un act prealabil, contrar DI, nu le-ar furniza motivul. Ele tind să
impună statului ofensator repararea ofensei sau reîntoarcerea la legalitate
pentru a evita noi ofense.”165 Problema diferenţierii se poate pune in concreto
atunci cînd exercitarea represaliilor armate se localizează pe teritoriul statului
ofensator. Kelsen spunea că e dificil să distingem într-un caz concret
represaliile armate de război. În principiu, represaliile reprezintă o „intervenţie
limitată în sfera de interese ale statului” iar războiul „o intervenţie nelimitată”166.
Distincţia lui Kelsen a fost preluată şi dezvoltată de R. Quadri care propune un
al doilea criteriu. În acord cu Hans Kelsen, Quadri afirmă că războiul implică
„negarea radicală a personalităţii adversarului şi (...) a întregii sfere juridice”167
pe care o posedă pe timp de pace. Represaliile, în schimb, sînt specifice sau,
mai precis, limitate.

Un exemplu care pune în lumină caracterul complex al subiectului, îl reprezintă


acţiunile în forţă desfăşurate de NATO în 1999 împotriva Iugoslaviei, care au
fost calificate în media internaţională ca fiind un „război”. Juridic,
bombardamentele aliaţilor, declanşate la 24 martie 1999, au fost represalii
armate. Ele au fost sancţiuni descentralizate colective, motivate, inter alia, de
violări masive ale dreptului umanitar imputabile forţelor armate iugoslave.
Funcţiile lor au fost reparatorii (restabilirea situaţiei anterioare) şi preventive.

9.5. Regimul juridic al sancţiunilor. Prin regim juridic am în vedere o serie de


condiţii de liceitate, care operează indistinct, atît în cazul sancţiunilor
descentralizate cît şi în cazul sancţiunilor centralizate. Acest regim este relativ
recent şi nu se bazează nici pe o jurisprudenţă consolidată, nici pe o practică
uniformă, ci pe o doctrină care nu este în totalitate convergentă şi pe lucrările
CDI. Condiţiile de bază ale regimului au fost fixate într-unul dintre rarele cazuri
cînd două state au acceptat să tranşeze juridisdicţional un diferend generat de
represalii armate. Sentinţa pronunţată în Afacerea Naulilaa, din care am citat

165
v. RSA, II, p. 1026.
166
v. Théorie du droit international ..., cit., p. 33.
167
v. R.Quadri, cit., pp. 266-8.
97

definiţia represaliilor, reprezintă jurisprudenţa clasică în materie de liceitate a


sancţiunilor. Ea fixează patru condiţii obligatorii: 1) sancţiunile trebuie îndreptate
împotriva statului responsabil; 2) sancţiunile trebuie precedate de o somaţie
rămasă fără rezultat; 3) sancţiunile trebuie să fie necesare; 4) sancţiunile
trebuie să fie proporţionale.

9.6. Sancţiuni centralizate care implică măsuri coercitive


Sancţiunile centralizate pe care le adoptă Consiliul de Securitate al ONU în
baza articolului 41 din Cartă au toate caracterul de embargo168. Astăzi,
măsura, în special în forma embargoului comercial, ridică deopotrivă probleme
de eficacitate şi probleme morale. Limitele depind de numeroase variabile. Iată
cîteva: 1) gradul de dezvoltare a economiei împotriva căreia se aplică
embargoul; 2) gradul de autarhie a economiei statului sancţionat; 3) gradul în
care embargoul poate fi respectat169. Desigur că, aplicat asupra unui stat
subdezvoltat, eficacitatea embargoului nu este condiţionată de o durată
îndelungată. Invers, un stat cu un ridicat nivel de autarhie nu va resimţi în mod
deosebit efectele sancţiunii. Pe de altă parte, embargoul prelungit poate
produce efecte perverse, cum ar fi escaladarea contrabandei şi scăderea
efectivităţii sancţiunii. Considerentele umanitare pledează împotriva
embargoului comercial sau, în orice caz, împotriva embargoului general. În
întreaga perioadă a războiului rece, Consiliul de Securitate a decis embargoul
în două cazuri: împotriva Africii de Sud în 1977 şi împotriva unei entităţi
nerecunoscute ca stat, Rodezia de Sud, în 1965. După 1990 însă, practica art.
41 din Cartă se extinde170.

CAPITOLUL X

RELAŢIILE DIPLOMATICE ŞI CONSULARE

10.1. Cadrul relaţiilor diplomatice şi consulare. În afara organelor centrale


care angajează statul (politic sau juridic) în relaţiile internaţionale (în general
şeful statului şi ministrul de externe), există organe descentralizate care asigură
în exterior serviciile diplomatice şi consulare. Relaţiile diplomatice şi consulare
între popoare nu au fost instituite în sistemul actual de DI, ci doar adoptate şi
adaptate. Evoluţia istorică marchează, în primul rînd, transformarea misiunilor
accidentale şi intermitente (diplomaţiile ad-hoc) în misiuni diplomatice
permanente. Procesul are, se pare, ca punct de plecare anul 1455, an în care
Veneţia, „marea republică comerciantă”171, îşi stabilea prima misiune
permanentă la Genova. Însă practica reprezentării permanente se
generalizează de abia după Pacea de la Westfalia. O convenţie cu vocaţie
168
v., în acest sens, Karl Zemanek,The Legal Foundation ..., cit., pp. 302-3.
169
v. ibid., p. 302.
170
Primul stat sancţionat a fost Irakul, în 1990. A urmat Libia, în 1992 şi 1993, apoi un embargo gradual îndreptat
împotriva părţilor beligerante din conflictul din ex-Iugoslavia, apoi Somalia (1992), Ruanda (1996), din nou Iugoslavia
(1998) şi lista poate continua.
171
v. Raoul Genet, Traité de Diplomatie et de Droit Diplomatique, A. Pedone, Paris, 1931, t. I, p. 19.
98

universală a fost adoptată în actualul sistem de DI, în anul 1961, la Viena,.


Tratatul, intitulat Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice, a intrat în vigoare 24
aprilie 1964 şi a atins un număr impresionant de ratificări (aproape toate statele
membre ONU). Pe bună dreptate, se consideră că dreptul relaţiilor diplomatice
este una dintre instituţiile cu cel mai ferm cadru normativ, un corp de norme
coerent şi complet, adică o codificare încheiată172.

10.2. Agenţii diplomatici. Personalul diplomatic, care cuprinde ministrul-


consilier, consilierul, primul secretar, secretarii II şi III şi ataşaţii (militari,
comerciali, culturali, de presă, etc.), este numit de statul acreditant. În schimb,
şeful misiunii este acreditat conform unei proceduri care debutează cu o
cerere de agrement, prin care statul acreditant află dacă persoana şefului
misiunii este agreată sau nu în statul acreditar. Refuzul acordării agrementului
nu se motivează. În caz de refuz se va solicita un nou agrement pentru o nouă
persoană desemnată. După emiterea agrementului, la instalarea în post, şeful
misiunii prezintă şefului statului acreditar scrisorile de acreditare (lettres de
créance). Termenul desemnează un document care atestă caracterul public al
misiunii şi faptul că se poate avea încredere în calitatea de reprezentant deplin
a şefului misiunii173. Pentru numirea celorlalţi membri ai personalului diplomatic
procedura implică o notificare adresată statului acreditar, în general Ministrului
său de Externe. În afara acreditării unice, dreptul diplomatic admite atît
acreditarea multiplă (activă) cît şi reprezentarea comună. În prima ipoteză şeful
misiunii este acreditat în mai multe state, are reşedinţă permanentă în unul
dintre ele iar în celelalte misiunea este condusă de un însărcinat cu afaceri ad-
interim. În cea de-a doua ipoteză, mai multe state acreditează aceeaşi
persoană într-un stat terţ. Reprezentarea comună nu se confundă cu situaţia
statului care, fără a avea o reprezentare permanentă într-un stat terţ,
încredinţează apărarea intereselor naţionalilor săi unui stat terţ.

Instituirea claselor agenţilor diplomatici vizează în mod exclusiv considerente


de precădere şi etichetă. În rest nu există nici o diferenţă de statut sau de
competenţe între şefii de misiune care să fie determinată de clasa lor. Iar în
materie de precădere, prioritatea (rangul) în cadrul aceleiaşi clase se acordă în
funcţie de ziua şi ora asumării funcţiei, care coincide cu ziua şi ora prezentării
scrisorilor de acreditare. În ţările catolice sau cu o populaţie în majoritate
catolică, cutumiar, precăderea aparţine reprezentanţilor Sfîntului Scaun.

10.3. Misiunea diplomatică permanentă şi imunităţile ei. Noţiunea de


imunitate diplomatică implică un ansamblu de privilegii şi de imunităţi care pot fi
comod grupate în două categorii: imunităţi in rem şi imunităţi in personam.
Fundamentul juridic al imunităţilor, în dreptul cutumiar, a fost ficţiunea juridică a
extrateritorialităţii. Prin acest concept se consideră că, în exercitarea misiunii,
agentul diplomatic nu a părăsit propriul său stat, iar localurile ambasadei şi
reşedinţa ambasadorului fac parte din teritoriul statului acreditant. Acest
172
v. Nguyen Quoc Dinh, Patrick Daillier, Alain Pellet,cit., p. 697.
173
v. Charles Calvo, Dictionnaire ..., cit., p. 239.
99

concept a fost repudiat de CV – 1961, care a instituit un alt fundament material


(izvor material) al imunităţii, este adevărat, unul mai restrictiv, fundamentul
funcţional. Categoria imunităţilor şi privilegiilor in rem cuprinde: libertatea
comunicaţiilor oficiale şi inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice. Principiul
libertăţii comunicaţiilor se realizează prin inviolabilitatea valizei diplomatice
(coletele care cuprind documente diplomatice sau obiecte de uz oficial).
Inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice implică interdicţia ca ele să facă
obiectul unei percheziţii sau al unui control oarecare. La aceasta se adaugă
inviolabilitatea bunurilor mobile, a arhivelor şi a documentelor. În consecinţă ele
nu pot fi, de exemplu, rechiziţionate, urmărite sau executate silit.

10.4. Imunităţile şi privilegiile agenţilor diplomatici. Imunitatea de


jurisdicţie. Agenţii diplomatici au garantată de asemenea inviolabilitatea in
personam. Statul acreditar trebuie să le asigure cel mai înalt nivel posibil de
securitate pe teritoriul său. În consecinţă, agenţii diplomatici nu pot fi supuşi
unor restricţii care să le stingherească libertatea de circulaţie, nu pot fi judecaţi,
nu pot fi arestaţi sau plasaţi în stare de detenţie. Imunitatea de jurisdicţie trebuie
analizată din trei perspective:
1) ratione personae, de imunitatea de jurisdicţie completă se bucură atît
agenţii diplomatici cît şi membrii lor de familie sub rezerva existenţei “menajului
comun” şi sub rezerva de a nu fi cetăţeni ai statului acreditar. Membrii
personalului administrativ şi tehnic al misiunii (împreună cu familiile lor) şi
membrii personalului de serviciu, dacă nu sînt cetăţeni ai statului acreditant,
sau nu îşi au reşedinţa în acest stat, sînt beneficiarii unei imunităţi incomplete.
Personalul din serviciul particular al membrilor misiunii nu se bucură însă de
imunitate de jurisdicţie.
2) ratione materie, în mod tradiţional imunitatea de jurisdicţie era considerată
indivizibilă. În materie civilă, de exemplu, era indiferentă natura obligaţiei, era
indiferent dacă acţiunea în justiţie era îndreptată împotriva unui act funcţional
(act îndeplinit în calitate oficială) sau act privat (act îndeplinit cu titlu de persoană
privată). CV – 1961 consacră o imunitate absolută în materie penală, indiferent
dacă agentul diplomatic este sau nu în exerciţiul funcţiilor sale. În materia
imunităţii de jurisdicţie civilă şi administrativă, Convenţia urmează practicile
naţionale uniforme (confirmate în general de doctrină) care au instituit pentru
cîteva situaţii un regim derogator. Imunitatea de jurisdicţie este dublată de
imunitatea de executare. Conform art. 32 din Convenţie, doar statul acreditant,
nu şi agentul diplomatic, poate renunţa la imunitatea de jurisdicţie. Renunţarea
trebuie să fie, în mod obligatoriu, expresă. Juridic, imunitatea de jurisdicţie este
disociată de imuniatea de executare. Prin urmare este necesară o renunţare
expresă la această imunitate, distinctă de renunţarea la imunitatea de
jurisdicţie. Ca o chestiune implicată de imunitatea de jurisdicţie, agentul
diplomatic nu poate fi obligat în nici o situaţie să depună mărturie în faţa
organelor sau jurisdicţiilor statului acreditar.
ratione temporis, imunitatea de jurisdicţie, ca şi imunităţile în general, durează
atît timp cît durează funcţia diplomatică. Prin urmare nu are relevanţă data la
100

care agentul ar fi comis o anumită infracţiune sau data la care s-ar fi născut în
sarcina sa o obligaţie de natură civilă sau administrativă.

Se pare că nici practica dipomatică şi nici CV – 1961 nu fac o distincţie între


privilegii şi imunităţi. S-ar putea eventual susţine că în timp ce imunităţile sînt
inerente funcţiei diplomatice, privilegiile sînt avantaje a căror absenţă nu ar face
impracticabilă funcţia diplomatică. CV – 1961 prevede privilegii de ordin fiscal
(art. 23 şi 34), de ordin vamal (art. 36) sau în materia prestaţiilor obligatorii pe
care le impun normele de securitate socială (art. 33).

10.5. Agenţii consulari. Noţiunea de „agenţi consulari” înglobează întregul


personal însărcinat cu o misiune consulară sau care îndeplineşte funcţii
consulare. Acesta este sensul larg, consacrat în dreptul cutumiar. CV - 1963
introduce un sens special, în care „agent consular” desemnează ultima clasă a
şefilor de post consular. Codificarea de la Viena propune o clasificare
cvadripartită a şefilor de misiuni: a) consuli generali; b) consuli; c) viceconsuli şi
d) agenţi consulari.

Ca şi în cazul claselor agenţilor diplomatici care sînt şefi de misiuni, această


clasificare se referă la precădere şi etichetă.

Numirea şefilor de post consular se face printr-un act numit patentă consulară
al cărui cuprins este indicat în articolul 11 (1) din CV - 1963. Admiterea se
realizează printr-un act numit exequatur, o autorizaţie pe care statul de
reşedinţă o eliberează discreţionar. Faptul că acesta din urmă nu este obligat
să motiveze refuzul eliberării actului, implică faptul că este posesorul unui drept
de refuz absolut (jus strictum). Numirea celorlalţi agenţi consulari pretinde ca
formalitate doar notificarea numirii. Aceştia sînt fie acceptaţi, fie declaraţi
indezirabili de statul de reşedinţă, situaţie în care statul trimiţător trebuie să
retragă numirea. Şi dreptul consular admite exercitarea funcţiei consulare într-
un stat terţ (numire multiplă) sau în numele unui stat terţ (exerciţiu consular
comun). Se mai admite, în subsidiar, ca agenţii consulari să îndeplinească acte
diplomatice (în absenţa unei misiuni permanente).

10.6. Instituţia consulară. Relaţiile consulare au un caracter esenţial


administrativ şi în consecinţă stabilirea lor este independentă de stabilirea
relaţiilor diplomatice. Confruntarea politică care poate conduce la ruperea
relaţiilor diplomatice nu determină ipso facto încetarea acestora (art. 2 al CV -
1963). Ca şi instituţia diplomatică, instituţia consulară este consensuală.

Postul consular îşi exercită funcţiile pe un teritoriu determinat care se numeşte


circumscripţie consulară. Circumscripţia poate fi reprezentată de întreg teritoriul
statului de reşedinţă sau de o fracţiune a acestuia. Este posibilă exercitarea
funcţiilor consulare şi în afara circumscripţiei, însă doar cu acordul expres al
statului de reşedinţă.
101

10.7. Imunităţile şi privilegiile consulare. În materie de privilegii şi imunităţi,


CV-1963 nu reprezintă stricto sensu o codificare a dreptului cutumiar. Ea
reflectă mai curînd practicile care s-au instituit prin convenţii bilaterale, după cel
de-al doilea război mondial174. În general, Convenţia asimilează statutul
consulilor statutului diplomaţilor. În ipoteza în care diplomaţii îndeplinesc funcţii
consulare, le este aplicabil dreptul diplomatic în care regimul imunităţilor este
mai extins.

Diferenţa de regim juridic în materia imunităţilor şi privilegiilor se justifică prin


accea că în CV – 1963 s-a adoptat aceeaşi concepţie strict funcţională, în
sensul că funcţia consulară exclude, în principiu, reprezentarea politică. De
pildă, sînt inviolabile doar acele localuri consulare care sînt utilizate în mod
exclusiv pentru activităţi consulare. În consecinţă, reşedinţa şefului postului
consular nu este inviolabilă. Valiza consulară se bucură de o protecţie
incompletă şi nici inviolabilitatea personală a funcţionarilor consulari nu îşi
păstrează caracterul absolut recunoscut de CV – 1961. În cazul unei „crime
grave” sau al existenţei unei hotărîri judecătoreşti de condamnare, funcţionarul
consular poate fi plasat în stare de arest sau în detenţie.

În ceea ce priveşte imunitatea de jurisdicţie, ea este considerabil diminuată şi


rămîne operaţională doar în materia actelor îndeplinite în exercitarea strictă a
funcţiilor consulare.

CAPITOLUL XI

CONTENCIOSUL INTERNAŢIONAL

11.1. Noţiunea de diferend internaţional. Atîta timp cît conflictele de interese


creează simple „tensiuni” între actorii internaţionali nu sîntem în prezenţa unui
diferend. Diferendul apare doar atunci cînd se exteriorizează o pretenţie a unui
subiect de drept la care reacţia unui alt subiect constă în rezistenţă sau refuz.
Diferendul juridic, dacă admitem că în societatea internaţională există
diferende care sînt în afara sferei juridice, reprezintă un dezacord asupra
manierei în care dreptul pozitiv reglementează un conflict de interese175.
Diagrama de mai jos, constituită din combinarea reglementărilor obligatorii şi
facultative, după un model propus de Alf Ross176, oferă o imagine de
ansamblu a modurilor de soluţionare a diferendelor internaţionale:

Reglementări Obligatorii Facultative


prin intervenţia
terţilor

174
v. Peter Malanczuk, Akehurst’s Modern Introduction ..., cit.,p. 127.
175
cf. Morelli, citat de R. Quadri,Diritto internazionale ..., cit., p. 237.
176
Alf Ross, A Textbook ..., cit., p. 274.
102

reglementare - arbitraj ad-hoc sau avize


juridică administrat (de exemplu, consultative
(baza prin CPA)
reglementării = - decizie judiciară
norme juridice) (emisă de jurisdicţiile
instituţionale - CIJ,
Tribunalul Mării, Curţile
europene şi alte jurisdicţii
speciale)
reglementare - arbitraj politic ad-hoc sau -anchete
politică - decizie politică -rapoarte
(baza instituţională(de exemplu, -bune oficii
reglementării = decizie a CS al ONU) -mediere
considerente de -conciliere
oportunitate)

Două moduri generale de soluţionare a diferendelor sînt la dispoziţia statelor:


procedura judiciară şi procedura politică. Diferenţa dintre ele constă în remediul
oferit: prin procedura judiciară (arbitraj sau jurisdicţie permanentă) bazată pe
norme juridice, se atinge scopul de a stabili raportul juridic şi responsabilitatea;
prin procedura politică (negociere, bune oficii, mediere, anchetă internaţională,
conciliere) se atinge scopul de a soluţiona diferendul conform circumstanţelor
care sînt apreciate ca fiind cele mai oportune pentru o soluţie mutual
acceptabilă177. Există acte internaţionale care, fără să menţioneze distincţia
politic/juridic în mod explicit, instituie regimuri diferite pentru cele două tipuri de
diferende178. Însă diferenţa de regim juridic nu semnifică o natură diferită de a
diferendelor. Semnificaţia este aceea că, în anumite chestiuni care ţin, de pildă,
de ceea ce statele suverane consideră ca fiind „interese vitale”, ele nu doresc
să îşi asume riscul de a suporta consecinţele unei soluţii judiciare.

11.2. Reglementarea politică a diferendelor: negocierea, bunele oficii,


medierea şi concilierea.
A) Negocierea. Este o procedură de soluţionare a diferendelor pe calea
discuţiilor (consultărilor) dintre cele două părţi situate pe poziţii adverse.
Negocierea se realizează prin intermediul reprezentanţilor oficiali ai părţilor, fie
la iniţiativa lor, fie ca rezultat al intervenţiei unui terţ.

Obiectivele pot fi reduse la următoarele categorii179:


a) confirmarea unui anumit tip de status quo, prin reînnoirea acordurilor
existente180;

177
v. Alf Ross, A Textbook ..., cit., pp. 273-4.
178
v. Convenţia europeană din 1957 asupra reglementării paşnice a diferendelor internaţionale.
179
v. Dominique Moisi, De la negociation internationale, în Pouvoirs, nr. 15, 1980, pp. 31-42.
180
A fost obiectivul negocierii Actului final de la Helsinki.
103

b) normalizarea, în scopul de a pune capăt printr-un act juridic unei


situaţii nefireşti;
c) redistribuirea, prin care un subiect de drept cedează un teritoriu sau
renunţă la un drept pentru a evita o eventuală pierdere mai importantă;
d) modificarea unei situaţii care se apropie de un nivel de criză;
e) realizarea unui efect indirect sau periferic: statul angajat în negocieri
doreşte să demonstreze buna sa credinţă, să calmeze opinia publică, să
păstreze contactul cu adversarul pentru a-l menţine în cadrul amiabil de
reglementare, etc.181.
B) Bunele oficii. Au fost codificate împreună cu medierea în Prima Convenţie
de la Haga pentru reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale. Bunele
oficii constau în intervenţia unuia sau mai multor state care se află în bune
raporturi cu părţile la diferend, dar care nu propune/propun în mod direct un
mod de soluţionare. Statul terţ are un rol impersonal, un rol de intermediar
abilitat să conducă doar părţile la diferend spre o soluţie negociată.
C) Medierea. Este greu să precizezi ceea ce distinge de fapt medierea de
bunele oficii pentru că medierea include pînă la urmă bunele oficii. Există doar
o diferenţă cantitativă, de grad, a intervenţiei terţului. Medierea constă în primul
rînd în acţiunea terţului de a pune în contact actorii diferendului. Mediatorul
propune preliminariile sau bazele negocierii şi intervine în negociere ori de cite
ori este cazul, pentru a apropia poziţiile divergente. Totuşi, mediatorul nu
impune el însuşi o soluţie pentru rezolvarea diferendului. Acest model este
valabil doar în principiu. Într-un caz concret părţile la diferend pot solicita în mod
expres mediatorului să prezinte el însuşi o propunere de reglementare. Este
cazul medierii solicitate de Franţa şi de Noua Zeelandă Secretarului General al
ONU în urma incidentului legat de nava civilă Rainbow Warrior, în iunie 1986.
Soluţia propusă de Secretarul General, prin decizia din 16 iulie 1986, a fost
acceptată ulterior formal, printr-un schimb de scrisori, de către cele două părţi
implicate.
D) Concilierea. Concilierea este un mod relativ recent de reglementare a
diferendelor internaţionale, care a apărut în practica diplomatică de după
Primul Război Mondial. În cadrul concilierii diferendul este examinat de un
organ (preconstituit sau acceptat de părţi după naşterea diferendului) care face
părţilor propuneri şi le oferă soluţii concrete pentru stingerea diferendului.
Neavînd o bază obligatorie în dreptul cutumiar, concilierea presupune
întotdeauna un angajament convenţional al statelor (general sau ad-hoc).
Urmînd o procedură contradictorie, concilierea se apropie de modurile
jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor, diferenţa constă în faptul că prin
conciliere nu se poate impune o reglementare obligatorie.

11.2.1. Rolul anchetei internaţionale. Ancheta internaţională nu este un mod


propriu-zis de reglementare a diferendelor. Activitatea Tribunalelor penale ad-
hoc, înfiinţate după 1990 de Consiliul de Securitate al ONU, s-a bazat pe
rezultatele activităţii unor Comisii de anchetă şi de stabilire a faptelor, organe
create prin rezoluţii ale Consiliului. Acestea nu s-au limitat strict la stabilirea
181
v. Hubert Touzard,Psychosociologie de le négociation. Etat des recherches, în Pouvoirs, nr. 15, 1980, pp. 109-17.
104

faptelor, ci au formulat concluzii juridice în legătură cu violările dreptului


umanitar şi cu normele aplicabile. Elementele de probă procurate de Comisii
au fost transferate Procurorului, instituţia comună a celor două Tribunale. Acest
tip de activitate nu serveşte soluţionării diferendelor, ci serveşte punerii în operă
a mecanismelor de sancţiuni de care dispune Consiliul de Securitate. Comisiile
de anchetă utilizate în procedurile de reglementare a diferendelor au misiunea
unică de „a stabili materialitatea faptelor”182. Nefiind un mod autonom de
reglementare, ancheta se constituie ca element al negocierii sau ca un
instrument probator în procedurile jurisdicţionale. Caracterul confidenţial al
raportului care finalizează ancheta ar trebui, teoretic, să determine statele
suverane să accepte fără prea mari rezerve instituirea unei astfel de proceduri.

11.3. Reglementarea jurisdicţională. Arbitrajul internaţional. Arbitrajul, în


general, este un mod de a soluţiona un diferend, solicitînd unui terţ să
procedeze la tranşarea lui printr-o decizie obligatorie. În mediul internaţional
arbitrajul s-a dezvoltat ca arbitraj politic. Cunoscut din antichitate, reapare în
Evul Mediu, epocă în care Suveranul Pontif şi Împăratul pronunţau decizii
obligatorii în calitatea lor de autorităţi suprastatale. Mai tîrziu, după inaugurarea
sistemului descentralizat al statelor suverane, arbitrajul a intrat într-un declin
explicabil. În primul rînd, nu mai existau autorităţiile supranaţionale care să
„garanteze” executarea sentinţelor arbitrale. Apoi, statele suverane au fost
întotdeauna reticente în a încredinţa arbitrilor internaţionali soarta intereselor
naţionale.

Arbitrajul jurisdicţional, adică arbitrajul modern, a apărut după Războiul de


Secesiune (Afacerea Alabama din 1872). Cu un secol mai devreme, SUA şi
Marea Britanie încheiaseră în 1794 un tratat de arbitraj, cunoscut sub numele
de Tratatul Jay, angajîndu-se să rezolve prin intermediul unor comisii mixte
numeroasele chestiuni litigioase (în principal frontaliere, financiare şi
comerciale) consecutive declarării independenţei SUA. Obligaţia de a supune
diferendul arbitrajului poate să rezulte din trei surse:
a) din compromis, care este un act (tratat) încheiat după naşterea litigiului
şi în care părţile stabilesc obiectul diferendului, modul în care vor fi
desemnaţi arbitrii, normele procedurale aplicabile şi stipulează
angajamentul ferm de a executa sentinţa;
b) din clauza compromisorie, un angajament inserat în cadrul unui tratat
care are un alt obiect şi prin care părţile stabilesc să rezolve în viitor
diferendele care ar putea rezulta din interpretarea sau aplicarea tratatului;
c) dintr-un tratat general de arbitraj, prin care părţile decid să supună unui
arbitraj instituţionalizat (administrat) diferendele care ar putea surveni într-o
materie internaţională determinată.
Tribunalul arbitral, organ care se instituie ad-hoc pentru soluţionarea unui
singur diferend, poate fi constituit dintr-un arbitru unic, dintr-o comisie mixtă sau
dintr-un colegiu de arbitri. Teoretic, în arbitrajul internaţional nu ar trebui să
existe limitări care să determine sfera de arbitrabilitate. Pentru că subiectele de
182
v. Ch. Rousseau,Droit international ..., cit., p. 482.
105

drept sînt state suverane, iar dreptul aplicabil este jus inter potestas. În realitate,
tratatele mai vechi de arbitraj excludeau din sfera de arbitrabilitate diferendele
care atingeau „onoarea”, „interesele vitale” sau „independenţa” statelor, iar
tratatele mai recente exclud „diferendele politice” sau, în general, chestiunile
care ţin de domeniul rezervat al statului. În cazul în care părţile nu dispun altfel
prin compromis (indicînd, de pildă, un izvor de drept pe care înţeleg să îl
privilegieze) tribunalul arbitral va decide în conformitate cu lex lata, adică cu DI
pozitiv. Părţile pot însă să autorizeze tribunalul să decidă ex aequo et bono, fie
cu titlu supletiv (pentru a nu risca un non-liquet), fie cu titlu exclusiv (pentru a ieşi
dintr-un cadru normativ pe care nu îl cunosc suficient sau pe care pur şi simplu
nu îl agreează). Procedura arbitrală este o procedură aflată la discreţia părţilor.
În consecinţă, părţile pot dispune şi ca tribunalul să o stabilească în mod
autonom. De regulă, procedura arbitrală se inspiră după modelul jurisdicţional
comun, pentru că acesta este dotat cu un arsenal tehnic menit să garanteze
procesul echitabil (contradictorialitate, egalitatea părţilor, celeritate, etc.).
Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907 şi Actul general din 1928 au instituit
veritabile reguli de procedură, însă categoria lor normativă rămîne jus
dispositivum. Tendinţele de instituţionalizare prin crearea unui tribunal arbitral
permanent cu vocaţie universală au eşuat. Curtea Permanentă de Arbitraj,
creată prin Convenţia din 1899, nu este altceva decît o listă de arbitri compusă
din suma listelor naţionale depuse de statele părţi la Convenţiile din 1899 şi
1907183. CPA este dotată cu un singur organ permanent, Biroul internaţional,
care îndeplineşte rolul de grefă sau de secretariat. Virtuţile unui sistem cum
este CPA constau în suportul material oferit tribunalului arbitral (localuri şi un
secretariat calificat) şi în existenţa unei proceduri jurisdicţionale la care părţile
pot pur şi simplu adera. După 1945, CPA nu a mai funcţionat, din păcate, decît
ca o entitate care, în conformitate cu Statutul CIJ, prezintă candidaturile pentru
funcţiile de judecători la CIJ. Deşi a încercat să-şi extindă competenţa ratione
personae la diferendele care opun statele altor subiecte de DI, şi deşi a adoptat
începînd cu anul 1992 şi alte regulamente speciale, revirimentul acestei instituţii
nu s-a produs.

Sentinţa arbitrală este definitivă şi obligatorie. Ea nu posedă evident şi un


caracter executoriu pentru că tribunalul arbitral nu posedă imperium. Însă
neexecutarea unei sentinţei valide atrage responsabilitatea statului, conform
dreptului comun în materie, deoarece intră în sfera ilicitului internaţional.

11.4. Reglementarea jurisdicţională. Curtea Internaţională de Justiţie.


Formal, CIJ nu este continuatoarea CPJI. Substanţial însă noua Curte o
continuă pe precedenta. Statutul CIJ preia cu mici variaţii Statutul vechii Curţi
Permanente, iar jurisprudenţa sa continuă în mod explicit jurisprudenţa
acesteia. Spre deosebire însă de antecesoarea sa, CIJ a fost instituită ca
organ principal al ONU, Statutul ei face parte integrantă din Cartă, iar membrii

183
Inadecvarea denumirii este dublă. Pe lîngă faptul că nu a devenit niciodată o „curte”, instituţia nu a devenit niciodată
„permanentă”.
106

ONU au acces în mod automat la jurisdicţie. Accesul este admis, în anumite


condiţii, şi statelor care nu sînt membre ale organizaţiei.

Concepţia care a stat la baza alegerii celor 15 judecători (cu mandate fixate la
9 ani, însă reeligibili) a fost una „universalistă”. Conform art. 9 din Statut,
judecătorii aleşi „trebuie să asigure în ansamblu, reprezentarea marilor forme
de civilizaţie şi principalele sisteme juridice ale lumii”. În practică s-a extins
cunoscuta regulă a repartizării geografice echitabile care este utilizată pentru
desemnarea membrilor organelor interguvernamentale ale ONU. Această
condiţie subsecventă, care este, de fapt, de primă importanţă, completează
condiţiile de la art. 2 (al cărui text datează din 1920), care impun:
a) ca persoanele să se bucure de înaltă reputaţie morală;
b) ca persoanele să reunească condiţiile care i-ar face eligibili, în sistemele
de drept intern pe care le reprezintă, pentru cele mai înalte funcţii judiciare,
sau
c) ca persoanele să fie jurisconsulţi care posedă o competenţă
recunoscută în materia DI.
Se observă cu uşurinţă că doar condiţia „b” este determinabilă conform unor
criterii obiective, celelalte două, „a” şi „c”, fiind condiţii care nu pot fi determinate
decît în mod subiectiv.

Deşi mandatele judecătorilor sînt de 9 ani, la constituirea Curţii s-au atribuit cîte
cinci mandate de 3, 6, şi 9 ani, pentru a permite reînnoirea unei treimi dintre
judecători la intervale de trei ani. S-a considerat că acest sistem conciliază
două scopuri deopotrivă dezirabile: reînnoirea Curţii şi continuitatea
jurisprudenţei. Modelul acesta a fost preluat atît în sub-sisteme cît şi în
sistemele de drept intern.

Alegerea judecătorilor este de competenţa Adunării Generale şi Consiliului de


Securitate şi are forma unei codecizii, deoarece fiecare judecător trebuie să
obţină o majoritate absolută în fiecare dintre cele două organe. Judecătorii au
statutul funcţionarilor internaţionali (posedă imunităţi diplomatice şi sînt limitaţi
prin incompatibilităţi). Curtea îşi numeşte preşedintele pentru un mandat de trei
ani, de asemenea grefierul şi ceilalţi funcţionari. Totul în limitele unui buget
propriu auster care este integrat în bugetul Naţiunilor Unite. Rolul preşedintelui
este important mai ales atunci cînd se ajunge la balotaj, deoarece în această
situaţie votul său este preponderent. În afara judecătorilor permanenţi, în cadrul
Curţii pot funcţiona, în anumite circumstanţe speciale, şi judecători ad-hoc.
Judecătorul ad-hoc este un judecător naţional a cărui misiune încetează la
terminarea afacerii pentru judecarea căreia a fost desemnat. Se apelează la
judecătorul ad-hoc în două ipoteze: a) un stat, care este parte la procedură, nu
posedă un judecător naţional printre judecătorii permanenţi; b) nici un stat –
parte la procedură nu posedă un judecător permanent (art. 31 din Statut).
Pentru situaţia în care la procedură participă mai multe state care exprimă
aceleaşi interese se desemnează un singur judecător ad-hoc pentru întregul
grup.
107

11.4.1. Funcţia contencioasă a Curţii. În materie contencioasă competenţa


Curţii se limitează, ratione personae, la state, în principiu la statele – părţi la
Statutul Curţii. Însă şi statele care nu erau membre ONU au putut deveni, în
anumite condiţii, părţi la Statut (de ex. Elveţia, Lichtenstein, San-Marino).
Ratione materiae, Statutul CIJ (art. 36) a limitat contenciosul interstatal de
competenţa Curţii la litigiile juridice. O definire a litigiilor juridice ca litigii în care
părţile îşi contestă reciproc un drept rămîne destul de confuză. Pentru că
implică o calificare subiectivă şi implică caracterul potestativ al angajamentului
de a accepta jurisdicţia obligatorie a Curţii. Sau, aşa cum observa H. Kelsen,
această distincţie îndeplineşte rolul clauzei rebus sic stantibus, care invalidează
norma pacta sunt servanda, cu alte cuvinte recunoaşterea categoriei
diferendelor politice neutralizează caracterul obligatoriu al jurisdicţiei care ar
putea fi sugerat de acceptarea ei voluntară. O a doua determinare a
competenţei ratione materiae, după limitarea generală a competenţei la
diferendele de ordin juridic, a fost stabilită la art. 36 (2) urmînd criteriul obiectului
litigiului:
„a) interpretarea unui tratat;
b) orice chestiune de DI;
c) existenţa oricărui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui o violare a unei
obligaţii internaţionale;
d) natura sau întinderea reparaţiilor datorate pentru încălcarea unui
angajament internaţional.”

Jurisdicţia Curţii este în principiu o jurisdicţie facultativă. În consecinţă, părţile vor


redacta un compromis, care este actul de sesizare al Curţii, document din care
trebuie să rezulte acordul de a supune diferendul Curţii. Este aşa-numita
competenţă a posteriori, o competenţă conferită de părţi după apariţia
conflictului. Jurisprudenţa constantă a Curţii a admis că voinţa Statului de a
supune diferendul Curţii poate rezulta dintr-o declaraţie expresă sau din orice
„act concludent”, cum ar fi comportamentul posterior sesizării ei. Este o
extindere a competenţei, în absenţa unui compromis (forum prorogatum).
Competenţa Curţii poate fi stabilită însă şi aprioric ca şi competenţa obligatorie,
în situaţia în care statele părţi au acceptat clauza opţională (optional clause)
sau, cum se mai numeşte, clauza facultativă de jurisdicţie obligatorie. Clauza
este facultativă pentru că statele pot să emită sau să nu emită declaraţia de
acceptare a jurisdicţiei Curţii şi este obligatorie deoarece prin efectul declaraţiei
statul este obligat să supună jurisdicţiei Curţii orice diferend care apare în
relaţiile cu un alt stat care a emis o declaraţie similară. Însă efectivitatea clauzei
facultative este relativizată din cîteva motive:
a) declaraţiile pot fi limitate în timp184;
b) declaraţiile pot fi subordonate condiţiei reciprocităţii;
c) declaraţiile pot fi acompaniate de rezerve;
d) declaraţiile sînt guvernate de principiul reciprocităţii, în consecinţă, statul
reclamant poate invoca în interesul său rezervele cuprinse în declaraţia de
184
În general pentru perioade cuprinse între 5şi 10 ani, însă pot fi reînnoite pentru durate similare.
108

acceptare subscrisă de statul reclamant, ceea ce extinde cîmpul efectelor


incerte pe care le generează clauza facultativă.

În fine, competenţa CIJ mai poate fi atrasă şi într-un al treilea mod (pe care l-
am întîlnit şi în cazul arbitrajului), prin prezenţa în cadrul unor tratate bilaterale
sau multilaterale a unor clauze care prevăd această competenţă. Conform art.
62 şi 63 din Statut, este posibilă şi intervenţia terţilor în procedura contencioasă
în două situaţii: 1) dacă invocă un interes juridic a cărui existenţă poate fi
stabilită în mod obiectiv, şi 2) dacă este în discuţie interpretarea unui tratat la
care intervenientul este parte şi dacă sentinţa produce o interpretare care i-ar fi
opozabilă.

Procedura în faţa Curţii cuprinde: a) o fază scrisă (realizată printr-un schimb de


înscrisuri care expun tezele părţilor: memoriu, contra-memoriu, replică,
duplică); b) o fază orală (cuprinde expuneri orale ale agenţilor, în ordinea
alfabetică a statelor, urmate de replici şi, eventual, de duplici).
În principiu, procedura scrisă este confidenţială. Confidenţialitatea acoperă
toate actele de procedură. Nici statele terţe şi nici publicul nu au un drept să
cunoască aceste acte. Însă articolul 53 din Regulamentul CIJ lasă totuşi Curţii
facultatea de a face publice actele din procedura scrisă185. În schimb,
procedura orală este o procedură publică care se poate prelungi mai multe
luni.

În orice moment al desfăşurării procesului, CIJ poate indica măsuri


conservatorii, în cadrul unei proceduri contradictorii separate de fondul cauzei,
la cererea unei părţi sau din oficiu. În ipoteza în care părţile doresc să invoce
excepţii preliminare, trebuie să o facă in limine litis, înainte de termenul fixat
pentru depunerea primului înscris din faza procedurii scrise. După ascultarea
părţilor, Curtea poate statua asupra excepţiilor sau poate decide reunirea lor cu
fondul cauzei.186 În cazul admiterii excepţiei preliminare, efectul urmărit de
partea care a ridicat-o, acela de a împiedica examinarea fondului litigiului, se
realizează. Respingerea excepţiilor aduce cauza în judecata de fond. Ca şi în
procedurile din sistemele de drept intern excepţiile se clasifică în excepţii de
competenţă şi excepţii de inadmisibilitate. Distincţia, dincolo de aspecte
doctrinale, prezintă importanţă practică. Conform logicii judiciare, primele
trebuie să preceadă secundele, iar Curtea, atunci cînd este confruntată cu
ambele categorii, trebuie să statueze mai întîi asupra competenţei şi abia după
ce şi-a stabilit competenţa poate să examineze excepţiile de inadmisibilitate.

11.4.2. Funcţia consultativă a Curţii. Funcţia consultativă constă în


competenţa atribuită Curţii prin articolul 96 din Cartă de a emite, la cererea unor

185
Nivelul cantitativ este uneori impresionant. Se poate ajunge pînă la 30 de volume de argumente şi documente într-un
litigiu teritorial; v. Speech by Sir Robert Jennings, President of the International Court of Justice, to the UN General
Assembly, în AJIL, 88/1994, p. 422.
186
Prin revizuirea Regulamentului său în 1972 şi 1978, Curtea a limitat tehnica unirii excepţiilor cu fondul la cele care nu au
„un caracter exclusiv preliminar”.
109

organe determinate ale ONU, opinii asupra unor chestiuni juridice. Este o
funcţie în cadrul sistemului ONU şi în general o funcţie limitată la sub-sistemele
internaţionale187. Actul numit aviz consultativ nu posedă forţă juridică
obligatorie. Organul care l-a solicitat poate lua sau nu în considerare opinia
juridică a Curţii. De asemenea, Curtea decide discreţionar dacă dă sau nu curs
cererii de aviz. Trei condiţii trebuie reunite pentru a stabili competenţa Curţii în
materia consultativă:
1) ratione personae, să existe o cerere a organelor care posedă locus
standi;
2) ratione materiae, să existe chestiunea juridică asupra căreia să se
pronunţe Curtea;
3) ratione materiae, chestiunea juridică să fie plasată în cadrul activităţii
organului sau organizaţiei solicitante.
Conform principiului specialităţii, Curtea trebuie să declare inadmisibilă şi o
cerere de aviz consultativ prin care un organ intervine în cîmpul de competenţe
al altui organ al ONU. De exemplu, o cerere de aviz a Adunării Generale,
atunci cînd acest organ tinde să exercite competenţe în materia menţinerii păcii
şi securităţii internaţionale, materie de competenţa exclusivă a Consiliului de
Securitate al ONU. Atunci cînd depăşeşte faza verificării competenţei
necesare pentru emiterea unui aviz consultativ, Curtea analizează
oportunitatea unui aviz, în funcţie de circumstanţe pe care le apreciază
discreţionar. Această autolimitare a Curţii este pe deplin justificată. Deşi avizul
nu este obligatoriu, el produce fără îndoială anumite efecte politice. În plus,
Curtea este obligată să urmeze într-o eventuală procedură contencioasă
avizul, ceea ce crează, aşa cum s-a spus, res iudicata de facto.

Pentru a obţine declararea dreptului aplicabil unei situaţii concrete, statele au la


dispoziţie o cale contencioasă prin care pot obţine hotărîri declaratorii.
Hotărîrea declaratorie a fost definită de Curte în Afacerea privind interpretarea
hotărîrilor nr. 7 şi 8 (Fabrica din Chorzow) din 1927 ca fiind o hotărîre „destinată
să facă ca o situaţie de drept să fie recunoscută o dată pentru totdeauna şi să
posede un efect obligatoriu între părţi, astfel ca situaţia juridică fixată să nu mai
poată fi pusă în discuţie sub aspectul consecinţelor juridice care decurg din
ea”188. Spre deosebire de aviz, hotărîrea declarativă este obligatorie şi nu
poate fi solicitată decît de state.

11.5. Sentinţa internaţională. Sentinţa internaţională este actul unilateral de


natură jurisdicţională care tranşează definitiv şi obligatoriu un diferend
internaţional189. Formal, orice sentinţă internaţională are o structură bipartită: o
parte descriptivă, care cuprinde individualizarea afacerii (prin descrierea
Tribunalului sau a Curţii, prezentarea concluziilor părţilor, a stării de fapt, etc.) şi

187
În cadrul sub-sistemelor internaţionale pe care le servesc, Curtea de la Strasbourg, Curtea de la Luxemburg, Curtea
interamericană sauTribunalul Mării posedă şi ele această funcţie.
188
v. CPJI, Série A, nr. 13, p. 20.
189
Termeni ca „sentinţă”, „hotărîre”, „decizie” sînt utilizaţi în dreptul internaţional public indistinct. Doar în jurisdicţiile din
sub-sisteme, care prevăd două grade de jurisdicţie, sau în alte cazuri speciale, se pot impune distincţii.
110

expunerea motivelor pe care se bazează soluţia, şi o parte normativă, care se


numeşte dispozitiv. Conţinutul dispozitivului, adică conţinutul normativ al
sentinţei se bucură de autoritate de lucru judecat. În DI general nu există grade
de jurisdicţie, în consecinţă o sentinţă internaţională poate fi reformată doar pe
calea procedurii de revizuire. Revizuirea poate fi admisă numai atunci cînd se
descoperă un fapt de natură să exercite o influenţă decisivă asupra soluţiei,
fapt necunoscut de Tribunal sau Curte, şi pe care partea care îl invocă să nu fi
putut să-l cunoască în cursul procesului, uzînd de o diligenţă rezonabilă. În
cazul sentinţelor jurisdicţiilor permanente (dar chiar şi în arbitraj, dacă există un
acord iniţial sau un acord subsecvent), părţile pot cere tribunalului o sentinţă
interpretativă cînd consideră că ambiguitatea dispozitivului face sentinţa
inaplicabilă.

Ca act unilateral, sentinţa arbitrală poate fi afectată de nulitate. Motivele pentru


care o sentinţă ar putea fi considerată nulă se restrîng la patru ipoteze:
1) dacă tribunalul a comis un exces de putere (ultra vires); de exemplu,
deşi a fost abilitat de părţi să statueze în drept, a statuat ex aequo et bono;
2) dacă s-a stabilit că un membru al tribunalului a fost corupt;
3) dacă s-a stabilit nulitatea compromisului sau a clauzei arbitrale, nulitate
care îşi extinde efectele asupra sentinţei;
4) dacă au fost violate norme fundamentale de procedură sau lipseşte
motivarea.
În DI, motivarea nu serveşte în primul rînd, ca în sistemele de drept intern,
controlului ierarhic al validităţii. În DI, jus inter potestas, accentul cade pe
justificarea soluţiei. De calitatea acestei justificări depinde atitudinea viitoare a
părţilor: acceptarea modului de reglementare jurisdicţional sau refuzul. În
doctrina franceză a fost propusă o distincţie care mi se pare pertinentă între
două metode de motivare: explicaţia sumară şi dizertaţia190. Prima metodă se
întîlneşte în special în sistemele de drept civil, şi se recunoaşte prin frecvenţa în
textul motivării a sintagmei „avînd în vedere” sau a cuvîntului „văzînd”.
Consecinţa practică este aceea că judecătorul selectează argumentele
părţilor, le comprimă sau le ignoră, în funcţie de locul pe care îl ocupă în
formarea „convingerii sale intime”. Cea de-a doua metodă presupune ca
judecătorul sau arbitrul să răspundă tuturor argumentelor prezentate, pentru că
aplicarea dreptului în sistemul internaţional nu este „un act de autoritate, ci o
operă a raţiunii şi o operă de persuasiune”191. Deşi sînt obligatorii, sentinţele
internaţionale nu sînt executorii. De regulă, statele execută cu bună-credinţă
obligaţiile care le revin conform sentinţelor internaţionale.

S-a reproşat Curţii că în ultimul timp a „relaxat legătura dintre motive şi


dispozitiv” şi a glisat spre „o justiţie tranzacţională” care seamănă din ce în ce
mai mult cu arbitrajul192. Această tendinţă mi se pare firească. În fond, distincţia

190
v. Michel Troper, La motivation de décisions constitutionnelles, în La motivation ..., cit., pp. 287-8, nota 1.
191
v. Chaïm Perelman, La motivation des décisions de justice, essai de synthèse, în La motivation ..., cit., p. 425.
192
Cf. Georges Abi-Saab, De l’évolution de la Cour Internationale; Réflexions sur quelques tendances récentes,
RGDIP, 96/1992, p. 292 et seq.
111

diferende juridice vs. diferende politice a dus în faţa Curţii în special diferende
frontaliere, teritoriale şi delimitări maritime. Pînă la urmă, Curtea a încercat să-şi
adapteze politica jurisdicţională la circumstanţe.

11.6. Jurisdicţii internaţionale speciale. Nu mă voi mai referi aici la


jurisdicţiile pe care le-am evocat deja: Tribunale penale ad-hoc, CPI sau
jurisdicţiile regionale din sub-sistemele de protecţie a drepturilor fundamentale.
Voi începe cu o jurisdicţie specială cu vocaţie universală, care este Tribunalul
Internaţional al Dreptului Mării sau Tribunalul Mării, denumirea curentă.
Tribunalul Mării a fost creat prin Convenţia de la Montego Bay din 1982 şi
funcţionează conform Statutului care este Anexa VI la Convenţie. Are sediul la
Kiel şi este constituit după modelul CIJ, însă are o structură internă şi o
procedură ceva mai flexibile193. Aceasta şi datorită faptului că, ratione
personae, competenţa Tribunalului Mării se extinde la diverse categorii de
subiecte: state, organizaţii ale Convenţiei din 1982, persoane fizice şi juridice.
Ratione materiae, Tribunalul posedă competenţă obligatorie doar în litigiile care
decurg din activităţile de explorare, exploatare minieră şi alte activităţi conexe
desfăşurate în zonă. În orice alte litigii în materia dreptului mării competenţa sa
este facultativă, şi se poate partaja cu CIJ, cu arbitrajele sau cu CJCE.

O categorie specială de jurisdicţii internaţionale o reprezintă tribunalele


administrative care funcţionează în dreptul intern al OI. Acest tip de jurisdicţie a
fost inaugurat de Societatea Naţiunilor şi a cunoscut dezvoltarea în sistemul
onusian. TAOIT, TANU, Tribunalul administrativ al Consiliului Europei, sînt
numai cîteva exemple.

În fine, acestora li se adaugă o serie de mecanisme atipice, dintre care cel mai
cunoscut este regimul de soluţionare a diferendelor din cadrul OMC. Instituit
printr-un Memorandum care este Anexa 2 la Acordul OMC din 1994 (Acordul
de la Marrakech), sistemul este extrem de flexibil şi extrem de eficace. Inter
alia, părţile pot opta fie pentru o reglementare politică, fie pentru o reglementare
cvasi-judiciară realizate prin comitete de experţi (panels). Este prevăzut şi un
organ permanent de apel. Procedura combină concilierea, medierea, arbitrajul
şi sancţiunile descentralizate (retorsiuni) supuse aprobării Consiliului general al
OMC, care funcţionează ca organ de reglementare a diferendelor. Acest tip de
sistem, pe cît de suplu, pe atît de eficace, pare să fie preferabil modurilor
jurisdicţionale sau, în orice caz, pare mai bine adaptat sistemului internaţional
actual.

CAPITOLUL XII

SISTEMUL NAŢIUNILOR UNITE

193
În structură există o Cameră care decide conform unei proceduri sumare, Camere speciale compuse cu acordul părţilor
şi o Cameră pentru diferendele obligatorii.
112

12.1. ONU - organizaţia politică universală. Cel de-al Doilea Război Mondial
a fost primul război general care nu a avut ca rezultat un tratat de pace general.
Cauza a fost nivelul scăzut de solidaritate dintre aliaţii învingători. În consecinţă,
centralizarea juridică realizată prin instituirea ONU acoperă o singură materie:
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale (Articolul 1 § 1 din Cartă). Aşa cum
s-a spus, scopul organizaţiei nu a fost acela „de a înlocui sistemul anarhic, ci a
fost acela de a-l face să funcţioneze mai bine prin sprijinirea unităţilor mai
slabe”194. Menţinerea păcii şi securităţii internaţionale a fost şi principalul
obiectiv al SN.

Diferenţele între SN şi ONU constau în special în numărul organelor principale


şi în procedurile de vot. În termeni de efectivitate, după instituirea ONU pacea
generală a fost menţinută (nu este însă meritul exclusiv al organizaţiei) şi a fost
creat un sistem de relaţii economice şi sociale robust, cel puţin prin comparaţie
cu cel interbelic. În afara scopului fundamental de a institui un nou sistem de
securitate colectivă, Carta ONU menţionează în preambulul său alte trei
finalităţi: respectul drepturilor fundamentale ale persoanei umane, respectul DI
şi al dreptăţii şi promovarea progresului social general într-un climat de
libertate.

ONU are, conform Cartei, şase organe principale a căror acţiune se bazează
pe un set de „norme constituţionale” ale organizaţiei. Aceste norme sînt
considerate de numeroşi comentatori ai DI ca fiind principii fundamentale de
DI. Ele sînt, stricto sensu, principii constituţionale ale sistemului onusian însă
efectivitatea lor depinde de efectivitatea globală a sistemului.

12.2. Principiile constituţionale ale Cartei.


1) Principiul fondator al egalităţii suverane - Articolul 2(1). Este un principiu
fondator deoarece consacră un acord universal de legitimare a statului
suveran ca unitate de bază (fundamentală) a sistemului politic internaţional. În
timpul lucrărilor de pregătire a textului Cartei au fost puse în evidenţă cele patru
elemente care sînt implicate de noţiunea de „egalitate suverană”:
1) egalitatea juridică a statelor;
2) faptul că fiecare stat posedă drepturi inerente egalităţii suverane;
3) faptul că trebuie respectată integritatea teritorială a statelor şi
4) faptul că statele trebuie să-şi îndeplinească cu loialitate obligaţiile faţă de
organizaţie şi cu bună-credinţă celelalte obligaţii internaţionale.
2) Principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate prin Cartă –
Articolul 2 (2)195. Principiul are semnificaţia unui angajament solemn al
membrilor organizaţiei faţă de finalităţile comune. El a fost considerat necesar
pentru a echilibra principiul precedent, al suveranităţii.

194
Barry Buzan,Popoarele, stateleşi teama, cit., pp. 163-4.
195
H. Kelsen remarca, în The Law of the United Nations, Stevens & Sons, London, p. 89, că sintagma „bună-credinţă”
este inutilă pentru că nu s-ar putea imagina cum şi-ar putea cineva îndeplini o obligaţie cu rea-credinţă.
113

3) Principiul reglementării diferendelor prin mijloace paşnice – Articolul 2(3).


Acest principiu este reafirmat în articolul 33 din Cartă în contextul ameninţării
potenţiale la adresa păcii şi securităţii pe care o poate reprezenta prelungirea
oricărui diferend internaţional. Contrar a ceea ce s-a afirmat, articolul 33 nici nu
precizează cîmpul de aplicare al principiului general de la art. 2 (3) (deoarece
enumerarea mijloacelor de reglementare paşnică a diferendelor este pur
indicativă) şi nici nu îi conferă în acelaşi timp o întindere mai limitată. Artiolul 33
nu face decît să afirme dreptul sau competenţa Consiliului de Securitate de a
interveni pentru a suplini pasivitatea părţilor implicate într-un diferend, atunci
cînd constată că părţile nu sînt angajate într-o procedură de reglementare
paşnică, şi cînd, în baza competenţei sale discreţionare de calificare a situaţiilor
internaţionale, consideră diferendul: a) un diferend prelungit şi b) un diferend
susceptibil de a ameninţa menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Principiul
reglementării paşnice este un corolar al interdicţiei utilizării forţei în scopul
tranşării diferendelor. El adaugă obligaţiei negative de a se abţine de la
utilizarea forţei, în scopul de a susţine efectivitatea ei, o obligaţie pozitivă
generală pentru părţile la un diferend internaţional.
4) Interzicerea utilizării forţei - Articolul 2 (4). Interzicerea utilizării forţei şi a
ameninţării cu forţa este un principiu obligatoriu pentru un sistem de securitate
colectivă care organizează în mod centralizat menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale. Însă acest principiu nu este şi o normă jus strictum. Cîmpul de
aplicare este limitat în mod expres chiar de Cartă. Prima limitare o reprezintă
liceitatea legitimei apărări individuale sau colective (art. 51 din Cartă), cea de-a
doua limitare este autorizarea utilizării forţei, în situaţiile prevăzute de articolele
42 şi 53 din Cartă.
5) Principiul asistenţei colective - Articolul 2 (5). Toţi membrii organizaţiei îi
datorează sprijin în toate acţiunile preventive sau coercitive îndreptate de
organizaţie împotriva unui stat. Principiul cuprinde două obligaţii distincte: o
obligaţie pozitivă de a acorda deplină asistenţă organizaţiei şi o obligaţie
negativă, de a se abţine de la a acorda sprijin statului care face obiectul acţiunii
organizaţiei.

12.3. Organele principale. Consiliul de Securitate. Orice OI este, în esenţă,


o structură de organe. Iar problema principală a dreptului constituţional este
determinarea competenţelor fiecărui organ. Atunci cînd organele organizaţiei
sînt configurate într-o structură ierarhică, de exemplu, atunci cînd organul
interguvernamental plenar deţine competenţe normative şi de control asupra
celorlalte organe, lucurile sînt simple. Ele se complică în cazul unei OI de tipul
ONU, atunci cînd trebuie analizate competenţele Adunării Generale şi ale
Consiliului de Securitate.

Consiliul de Securitate al ONU este, prin excelenţă, organul principal investit cu


cele mai ample competenţe de decizie. Competenţele sale reprezintă cel mai
înalt grad de centralizare juridică în sistemul universal. În termenii în care sînt
descrise în mod curent organele OI, Consiliul de Securitate este un organ
restrîns, capabil să desfăşoare o activitate permanentă. Votul pozitiv al
114

membrilor este egal, indiferent de calitatea lor, conform dreptului reciprocităţii.


Votul negativ al membrilor permanenţi are însă o valoare diferită. Această
putere juridică specială, consacrat de art. 27 (3) din Cartă, este cunoscută sub
numele de „drept de veto”. Conform art. 27 (3), toate deciziile Consiliului în
chestiuni de fond (distincte de chestiunile de procedură) se adoptă valabil cu
voturile a 9 din cei 15 membri, iar cele 9 voturi trebuie să includă voturile
afirmative ale celor cinci membri permanenţi196. Privită strict juridic, puterea
celor cinci nu este nelimitată. Avînd în vedere că voturile lor pozitive nu sînt
suficiente pentru adoptarea unei hotărîri de fond, rezultă că şi membrii
nepermanenţi posedă ceea ce s-a numit „un drept de veto colectiv”197.
Numărul membrilor nepermanenţi a crescut din 1965, de la 6 la 10, printr-un
amendament la Cartă. Ei sînt aleşi de Adunarea Generală pentru un mandat
de 2 ani, în considerarea a două criterii prevăzute de tratatul institutiv: 1)
contribuţia la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi 2) repartizarea
geografică echitabilă.

S-a spus despre Consiliu că este o prelungire a „Concertului European”. Este


adevărat doar în sensul că marile puteri îşi menţin şi în sistemul de relaţii
internaţionale actual o poziţie preeminentă pe care au avut-o şi în sistemele
anterioare.

Competenţele Consiliului se clasifică în două mari categorii: 1) competenţe în


sub-sistemul organizaţiei şi 2) competenţe în sistemul DI. Competenţele
specifice acordate Consiliului sînt competenţe centralizate în sensul că statele
membre au transferat drepturi suverane Consiliului, iar acesta le exercită în
mod suveran. Din acest motiv, competenţele Consiliului de Securitate în
materia centralizată sînt competenţe discreţionare. Competenţele specifice sînt
de dublă natură: 1) competenţe de calificare şi 2) competenţe de acţiune.
Consiliul califică suveran existenţa sau inexistenţa unei ameninţări la adresa
păcii şi securităţii, şi decide suveran modul de acţiune. În cadrul competenţelor
de acţiune, Consiliul de Securitate poate institui norme obligatorii care au
trăsăturile normelor centrale dintr-un sistem juridic ierarhic:
a) au forţă juridică superioară tuturor celorlalte norme;
b) se aplică tuturor subiectelor de drept din sistem;
c) asemenea „actelor de guvernămînt” din dreptul intern, normele
imperative ale Consiliului nu sînt justiţiabile.

12.4. Organele principale. Adunarea Generală. Adunarea este organul


plenar al organizaţiei şi structura sa reflectă strict dreptul reciprocităţii. Fiecare
stat membru dispune de un vot în Adunarea Generală a ONU. Faptul că în
lista organelor principale Adunarea figurează în prima poziţie nu îi conferă o
superioritate în raport cu Consiliul. Aceste două organe sînt situate pe acelaşi
palier ierarhic. Diferenţa constă în competenţele atribuite prin Cartă. Prima

196
Cei cinci membri permanenţi sînt: China (care a înlocuit în anul 1971 Taiwanul), Franţa, Marea Britanie, Rusia (care s-a
substituit în 1991 fostei URSS)şi SUA.
197
v. Benedetto Conforti, The Law and Practice ..., cit., p. 63.
115

observaţie care se impune este aceea că Adunarea Generală nu este un


organ permanent. Acest fapt exclude de plano ideea că acest organ ar putea fi
investit cu competenţe de tip executiv198, însă nu exclude posibilitatea de a fi
investit cu funcţii normative sau de control. Ca şi în cazul Consiliului de
Securitate, competenţele Adunării Generale se clasifică în: 1) competenţe în
cadrul sub-sistemului şi 2) competenţe în sistemul internaţional.

În sub-sistem, este dincolo de orice îndoială că Adunarea Generală poate


emite acte obligatorii. Această capacitate normativă o exercită autonom sau
împreună cu Consiliul de Securitate, în funcţie de tipul de competenţă internă
atribuită de Cartă. În schimb, actele Adunării Generale emise pentru a produce
efecte în sistemul internaţional sînt, aşa cum am arătat, acte unilaterale lipsite
de valoare obligatorie. Competenţele externe ale ONU şi care sînt cele legate
de scopul primar al menţinerii păcii şi securităţii internaţionale aparţin Consiliului
de Securitate. Există „o logică constituţională” care se opune suprapunerii
competenţelor, exerciţiului paralel de competenţe, chiar şi subsidiarităţii199.

12.5. Organele principale. Secretarul General. Secretarul General este unul


dintre cele două „organe autonome” ale ONU, alături de Curtea Internaţională
de Justiţie. Cel mai înalt funcţionar al organizaţiei este numit de Adunarea
Generală la recomandarea Consiliului de Securitate. În aceste condiţii, marile
puteri deţin un control de facto al numirilor în funcţie200. Secretarul General
prezintă Adunării Generale un raport anual privind activitatea Naţiunilor Unite şi
participă la reuniunile tuturor celorlalte organe principale, mai puţin, evident, la
CIJ. Competenţele Secretarului General sînt determinate de funcţiile pe care le
exercită şi care pot fi grupate în trei categorii: 1) funcţia de reprezentare, 2)
funcţia administrativă şi 3) funcţia politică.
1) În materie de reprezentare, Secretarul General angajează persoana juridică
care este ONU în acorduri internaţionale, o angajează în raporturi contractuale
de tip privat care vizează diverse bunuri sau servicii, asigură ansamblul
comunicaţiilor organizaţiei, în particular, cele pe care le implică funcţia de
depozitar al tratatelor internaţionale.
2) În materie administrativă, Carta a atribuit Secretarului General o competenţă
ierarhică exclusivă asupra întregului personal al tuturor organelor ONU.
Această competenţă exclusivă asigură unitatea Secretariatului.
3) Secretarul General posedă dreptul, recunoscut în toate regulamentele
interne ale celorlalte patru organe principale, de a propune să fie înscrisă pe
ordinea de zi a reuniunilor orice chestiune pe care o consideră oportună. Apoi,
este implicat direct în medierea unor diferende, la solicitarea statelor sau
mandatat fiind de Consiliul de Securitate. În fine, prin dezvoltarea după 1990 a
operaţiunilor care intră în conceptul de „diplomaţie preventivă”, Secretarului
198
v. opinia judecătorului Sir Gerald Fitzmaurice, în Avizul consultativ Consecinţele juridice pentru state ale prezenţei
continue a Africii de Sud în Namibia din 21 iunie 1971, Rec. 1971, p. 280: „Adunarea Generală este lipsită de orice
competenţă generală de a intreprinde acţiuni cu caracter executiv.”
199
Adică ideii că există competenţe reziduale care devin operaţionale în cazul inacţiunii organului investit în principal cu
exercitarea lor.
200
v. Mario Bettati, Comentariul la art. 97, în La Charte ..., cit., pp. 1314-5.
116

General îi revin competenţe extinse, în special conducerea proceselor de


restabilire a păcii şi de consolidare a păcii.

12.6. Securitatea colectivă şi competenţele organelor principale. Cel mai


reprezentativ domeniu de acţiune bazat pe existenţa competenţelor implicite
este sistemul de operaţiuni de menţinere a păcii. Această denumire generică
acoperă trei tipuri de operaţiuni: operaţiuni de menţinere a păcii în sens strict
(peace keeping operations), operaţiuni de consolidare a păcii (peace building
operations) şi operaţiuni coercitive de impunere a păcii (peace enforcement
operations). Ele au fost create ca organe subsidiare temporare ale Naţiunilor
Unite. Nu există un regim juridic general care să le fie aplicabil, însă din practica
consistentă a organizaţiei se pot evidenţia cîteva principii. Operaţiunile de
menţinere a păcii se desfăşoară pe o bază consensuală (presupun acordul
părţilor implicate în conflict) şi au caracterul unor măsuri de conservare, ceea
ce implică faptul că sînt operaţiuni provizorii. Caracterul non-coercitiv şi baza
consensuală sînt principii relativizate de practică, deoarece în practică forţele
de menţinere a păcii pot fi angajate în lupta armată, fie pentru că îşi exercită
dreptul la legitimă apărare, fie atunci cînd Consiliul de Securitate consideră că
situaţia strategică din teren impune transformarea acţiunii de menţinere a păcii
în acţiune coercitivă de impunere a păcii. Operaţiunile de impunere a păcii s-au
dezvoltat pornindu-se de la operaţiunile clasice de menţinere a păcii, atunci
cînd Consiliul de Securitate al ONU a considerat că situaţia strategico-militară
(calificată ca ameninţare la adresa păcii sau ruptură a păcii) impunea trecerea
de la măsuri conservatorii la sancţiuni care implică utilizarea forţei201.

CAPITOLUL XIII

RĂZBOIUL ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

13.1. Noţiunea de război. Dacă definiţia războiului în sens obişnuit este relativ
clară („luptă armată între grupuri sociale sau între state în scopul de a impune
prin forţă adversarului o voinţă determinată”), cea juridică suferă din această
perspectivă: „Stare sau situaţie declanşată de o confruntare armată între două
sau mai multe state sau printr-o simplă declaraţie în acest scop şi cărora li se
aplică un corp de reguli de DI distinct de cel aplicat în timp de pace.” Definiţiile
acoperă parţial fenomenologia războiului. În primul rînd, de lex lata, regimul
juridic internaţional este aplicabil şi războaielor civile, fapt care a impus utilizarea
noţiunii juridice de „conflict armat” ca o noţiune alternativă la cea de „război”. În
al doilea rînd, definiţia războiului nu mai poate fi limitată la conflictele armate
simetrice (interstatale). Atentatul de la 11 septembrie 2001 a fost calificat în
mod exact ca un act de război chiar dacă a fost un atac asimetric (a opus un
stat suveran unei organizaţii transnaţionale). Este evident că, de lege ferenda,
regimul juridic al războiului, va trebui adaptat, conform principiului efectivităţii,
201
De exemplu, operaţiunile Forţei de protecţie (UNPROFOR - 1992) din ex-Iugoslavia sau Operaţiunea din Somalia
(UNOSOM - 1993).
117

fenomenului reapariţiei războaielor private la aproape 400 de ani după


fondarea sistemului internaţional care le-a eliminat.

În sens material, războiul este definit de prezenţa violenţei fizice. Violenţa poate
fi limitată la un anumit tip de obiective atacate, poate fi limitată în materia
mijloacelor (de exemplu, limitată la utilizarea unor arme convenţionale) şi poate
fi limitată spaţial (cazul războaielor localizate). Violenţa poate fi însă nelimitată în
privinţa obiectivelor şi nelimitată în privinţa mijloacelor utilizate. S-a spus că
distincţia între „războiul limitat” şi „războiul total” este o distincţie politică fără
relevanţă juridică. Această opinie este, aşa cum vom vedea, inexactă.

Conform dreptului pozitiv, efectivitatea violenţei belice determină regimul juridic


şi aceasta independent de existenţa sau inexistenţa declaraţiei formale de
război. Distincţia clasică şi totodată principala distincţie în materia războiului
este cea între jus ad bellum şi jus in bello. Jus ad bellum este dreptul suveran
al statelor de a recurge la război, iar jus in bello reprezintă complexul de norme
de drept pozitiv care reglementează comportamentul beligeranţilor şi al statelor
neutre pe timp de război. Independent de recunoaşterea sau nerecunoaşterea
lui jus ad bellum, adică independent de caracterul său licit sau ilicit, războiul
trebuie purtat în conformitate cu jus in bello.

13.2. Jus ad bellum. Războiul drept şi războiul nedrept. În dreptul cutumiar


al epocii clasice, războiul era, alături de represalii, sancţiunea aplicată celor
care violau DI. O sancţiune tipică unui sistem complet descentralizat, aşa cum
a fost la începuturile sale westfalice sistemul de state suverane. Jus ad bellum
era considerat un drept discreţionar, al cărui exerciţiu era limitat doar de
exigenţa declarării formale a războiului202. După apariţia statutului de
neutralitate perpetuă sau permanentă, statele neutre erau limitate la legitima
apărare sau condiţionate, atunci cînd doreau războiul, de renunţarea prealabilă
la statutul neutralităţii. Distincţia între jus justum şi jus injustum, care apare la
teologii Evului Mediu şi la clasicii doctrinei de DI, pune în lumină problema
legitimităţii morale a războiului şi nu liceitatea sa203. Pragul etic pentru războiul
drept era unul destul de înalt. Nu era suficientă o cauză justă (faptul că statul a
fost lezat în sfera intereselor sale printr-un act internaţional ilicit) atunci cînd
războiul nu era inspirat şi de o recta intentio. Relele intenţii, de exemplu,
extinderea teritorială în detrimentul adversarului, calificau războiul ca fiind
nedrept204. În plus, războiul îşi pierdea calitatea iniţială de bellum justum atunci
cînd celui învins i se impunea o pace nedreaptă (injusta pax)205. La Grotius
găsim ca pe un sine qua non al cauzei juste principiul proporţionalităţii, pentru
că în viziunea sa sancţiunea războiului nu trebuie să apară excesivă în raport

202
Exigenţă pe care doctrina anglo-saxonă a negat-o, considerînd inter alia că ar fi nerezonabil să se pretindă unui stat să se
priveze de avantajul loviturii prin surprindere.
203
Aşa cum arată Josef L. Kunz (Bellum Justum and Bellum Legale, cit., p. 530), conceptul de război drept este „de
origine catolică, ancorat în dreptul natural, un concept teologic şi nu unul juridic”.
204
În această ipoteză, cauza justă apare ca un simplu pretext.
205
v. Josef L. Kunz, ibid.
118

cu ofensa sau cu prejudiciul suportat206. Trecerea de la sistemul de securitate


al echilibrului de putere la sistemul securităţii colective a pus în discuţie jus ad
bellum iar distincţia dintre războiul drept şi războiul nedrept a fost înlocuită
treptat de cea între războiul licit şi războiul ilicit.

Organizarea securităţii colective prin Pactul Ligii Naţiunilor a încercat să


transforme războiul într-o sancţiune colectivă sau într-un mijloc de executare a
DI. Pactul instituie o prohibiţie parţială şi subordonează dreptul la război unor
exigenţe de tip procedural descrise în articolele 11-13 şi 15. Veritabilul moment
de ruptură l-a reprezentat însă Pactul Briand-Kellog din 1928, intrat în vigoare
în anul următor. Conform primului său articol, părţile contractante „declară
solemn condamnarea recurgerii la război pentru reglementarea diferendelor
internaţionale şi renunţarea la război ca instrument de politică naţională în
relaţiile lor mutuale”207. Pentru a atinge un prag de efectivitate, o astfel de
normă trebuie dublată de centralizarea funcţiilor jurisdicţionale şi executive în
sistem. Ceea ce este însă important este faptul că după Pactul de la Paris din
1928, războiul nu mai poate fi considerat, conform formulei lui Q. Wright, decît
fie „o ruptură criminală a păcii, fie un act de legitimă apărare, fie un act de poliţie
internaţională”208. Această tipologie a războiului din perspectiva DI va fi
confirmată de Carta ONU. Carta interzice orice act de forţă interstatal, noţiune
mai largă care include războiul, recunoaşte dreptul la legitimă apărare şi
reglementează războiul ca tip de sancţiune colectivă.

13.3. Jus ad bellum. Războiul licit şi războiul ilicit. Faptul că războaiele


interstatale au devenit din ce în ce mai rare nu trebuie pus în mod obligatoriu în
legătură cu „juridicizarea” războiului după 1928 şi, mai ales, după 1945. Motivul
sau cauza se regăsesc mai curînd în faptul că, aşa cum observa Hedley Bull,
„gama obiectivelor politice pe care le poate susţine războiul a devenit mai
îngustă, iar costurile recurgerii la război mai mari”209. „Juridicizarea” războiului
prin Cartă presupune în versiunea unei doctrine majoritare (cel puţin în
Europa), interdicţia generală de a recurge la război, care decurge din interdicţia
generală de a recurge la forţă stipulată de articolul 2, paragraful 4, din Cartă.
Însă norma de la articolul 2, paragraful 4, din Cartă nu introduce în sistem o
interdicţie generală ci doar o interdicţie de principiu. Iar această interdicţie
vizează scopurile ilicite ale războiului sau, altfel spus, într-un alt limbaj decît cel
utilizat de Pactul Briand-Kellog, articolul 2, paragraful 4, interzice acelaşi tip de
război: războiul ca instrument de politică externă. Acesta este războiul centrat
pe interesul naţional al unui stat, adică războiul care urmăreşte scopurile
interesului naţional. Or, a realiza scopurile interesului naţional prin acte de
război care afectează nucleul central al sferei de interese a altui stat suveran
(integritatea teritorială şi independenţa politică) este în sine un ilicit. Sintagma
206
v. Despre dreptul războiului ..., cit., pp. 232-3. Grotius citează clasificarea cauzelor juste atribuită autorilor dinaintea sa:
apărarea, recuperarea bunurilor pierdute pe nedrept şi administrarea sancţiunii (p. 222).
207
Pactul a atins în epocă un nivel de participare cvasi-universal. Se aplica unui număr de 63 de state suverane, ca atare
opozabilitatea sa era remarcabilă.
208
citat de L. C. Green, cit., pp. 2, 15; v. notele 7-10.
209
v. Societatea anarhică, cit., p. 183.
119

„de orice altă manieră incompatibilă cu scopurile Naţiunilor Unite” nu poate fi


înţeleasă altfel decît ca fiind în legătură cu scopul principal al Naţiunilor Unite.
Acest scop principal, care este preeminent în raport cu orice alte scopuri, este
menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale210.

Prin urmare, liceitatea sau iliceitatea unui război se analizează juridic în raport
de scopurile Naţiunilor Unite. Articolul 2, paragraf 4, instituie o interdicţie
absolută a utilizării forţei şi a ameninţării cu forţa ca instrumente ale politicii
externe (de satisfacere a intereselor naţionale) şi, în acest cadru, interzice în
mod absolut războiul de agresiune (manifestare extremă a forţei în relaţiile
internaţionale). În rest, liceitatea sau iliceitatea unui război de tip ofensiv se
analizează juridic în raport de faptele generatoare, în raport de obiective (care
nu pot fi incompatibile cu obiectivele ONU) şi în raport de o serie de condiţii pe
care le pretinde DI. În categoria acestor condiţii se pot reţine:
1) necesitatea ca faptul generator să reprezinte o violare gravă a DI;
2) necesitatea ca, datorită urgenţei de a preveni prejudiciile, să nu existe
mijloace alternative la război;
3) obligaţia de a utiliza mijloacele de acţiune conform principiului
proporţionalităţii;
4) obligaţia de a menţine acţiunea armată în standardele unei acţiuni
provizorii211.

Urmărind evoluţia practicii statale de după 1945 şi practica ONU, războaiele


sau intervenţiile armate care pot fi considerate licite sînt de trei categorii.
Tipologia lor reflectă nivelul de descentralizare sau de centralizare prezent în
sistemul internaţional.
A) Utilizarea forţei pentru protejarea naţionalilor aflaţi pe teritoriul altui stat. Pînă
la apariţia Cartei ONU, chiar şi în perioada de după Pactul Briand-Kellog,
dreptul statului de a utiliza la nevoie mijloace de război pentru a-şi proteja
naţionalii expuşi în străinătate unor situaţii-limită provocate de acţiunea sau
omisiunea ilicită a statului pe al cărui teritoriu se aflau, avea valoarea unei
practici cutumiare. O jurisprudenţă arbitrală din 1924, reflectă practica statală în
termeni tranşanţi: „Este incontestabil că la un anumit punct, interesul unui stat
de a putea proteja resortisanţii săi şi bunurile lor trebuie să primeze asupra
respectului suveranităţii teritoriale, şi aceasta chiar în absenţa obligaţiilor
convenţionale. Acest drept de intervenţie a fost revendicat de toate statele,
doar limitele sale pot fi discutate.”212 Doctrina pe a cărei autoritate se poate
conta confirmă această jurisprudenţă.
B) Războiul umanitar numit şi ingerinţă umanitară, deşi suscită discuţii în
doctrină, şi-a consolidat deja o practică, atît în intervenţia descentralizată a
statelor cît şi în „războiul autorizat” (v. infra)213. Doctrina franceză operează o
210
Jean Combacau şi Serge Sur subliniază că acest scop „domină ansamblul normativ pe care ea (Carta, n.m.) îl constituie,
dar şi structura organizaţiei, repartizarea internă a competenţelor, regulile de vot şi puterile organelor pe care le-a instituit”,cit.,
pp. 629-30.
211
v. Jean Combacau, Serge Sur,cit., pp. 628-9.
212
R.S.A., Afacerea bunurilor britanice în Marocul spaniol, t. II, p. 641.
213
v., în special, Iulia Motoc, Interpréter la guerre, Babel, Bucarest, 1997, pp. 249 et seq.
120

distincţie între intervenţia de umanitate (intervention d’humanité) şi intervenţia


umanitară (intervention humanitaire). Prima ar acoperi utilizarea forţei pentru
protejarea naţionalilor aflaţi pe teritoriul altui stat, secunda ar implica protejarea
victimelor pe teritoriul lor naţional. Doctrina anglo-saxonă nu operează o
asemenea distincţie, ambele tipuri de intervenţie fiind considerate intervenţii
umanitare (humanitarian intervention)214. Tipul de război la care mă refer aici
are ca scop protejarea persoanelor şi populaţiilor împotriva acţiunilor ilicite ale
propriului guvern sau împotriva celor care sînt consecinţa războaielor civile.
C) Războiul autorizat. Singurul război a cărui liceitate este necontestată este
războiul autorizat de Consiliul de Securitate al ONU împotriva unui stat
membru sau împotriva unui stat terţ. Kelsen sublinia că o acţiune întreprinsă de
ONU şi care „comportă recurgerea la forţe armate şi o intervenţie nelimitată în
sfera de interese a unui stat reprezintă un război în sensul DI general, chiar
dacă o numim o „operaţiune de poliţie”, şi preciza că „normele de DI privind
conducerea războiului şi efectele sale juridice sînt aplicabile”215. Tot Kelsen
observa o particularitate a acestui tip de război-sancţiune, faptul că nu se poate
încheia printr-un tratat de pace, ci doar printr-un act unilateral, o declaraţie a
ONU. Este cît se poate de clar că „războiul autorizat” nu corespunde exact
proiectului Cartei şi este un substitut generat de imposibilitatea de a pune în
operă dispoziţiile art. 43 et seq. Ridică însă probleme şi provoacă vii discuţii în
doctrină problema autorizării ex post şi problema conexă a autorizării implicite.
Două exemple de autorizări ex post ale Consiliului de Securitate sînt
intervenţiile din Liberia (1992) şi Sierra Leone (1997). Absenţa autorizării
prealabile înseamnă absenţa unor obiective clare şi precise şi, de asemenea,
absenţa delimitării în timp. Or, fixarea explicită a obiectivelor şi delimitarea în
timp sînt considerate standarde juridice pentru orice intervenţie care implică
utilizarea forţei.

Chestiunea „autorizării implicite” este şi mai complicată, deoarece se combină


în practică cu argumente specifice intervenţiei umanitare. Exemplul războiului
din 2003 din Irak ilustrează această combinaţie. Coaliţia şi-a propus ca obiectiv
schimbarea regimului politic din Irak şi dezarmarea Irakului. Dubiile în legătură
cu liceitatea intervenţiei au fost susţinute de poziţiile contradictorii ale unor lideri
politici europeni. Statele Unite şi aliaţii lor au argumentat liceitatea intervenţiei
militare în baza Rezoluţiei 1441/2002 a Consiliului de Securitate al ONU216,
rezoluţie care face trimitere la o serie de rezoluţii anterioare, inter alia, la
Rezoluţiile 678/1990 şi 687/1991. De asemenea, au susţinut existenţa
autorizării ex post prin Rezoluţiile 1483, 1500 şi 1511 din 2003, acte care au
acceptat efectele războiului şi nu conţin nici o condamnare a acestuia. De
asemenea, membrii coaliţiei au invocat liceitatea intervenţiei şi cu titlu de
intervenţie umanitară, violările drepturilor omului în Irak fiind acte contestate
formal de Consiliu.

214
v. Mario Bettati, Le droit d’ingérence, Odile Jacob, Paris, 1996, p. 205.
215
v. Théorie du droit international ..., cit., pp. 53-4.
216
Rezoluţia 1441 acuza Irakul de „violare patentă a obligaţiilor impuse în virtutea rezoluţiilor pertinente ...” în materie de
dezarmare.
121

13.4. Jus in bello. Războiul implică intrarea globală în vigoare a unei serii de
norme juridice care reglementează raporturile dintre beligeranţi şi raporturile
acestora cu terţii217. Ansamblul acestor norme constituie „starea de război”.
Conform Convenţiei III de la Haga din 1907 deschiderea ostilităţilor trebuie
precedată de „un avertisment prealabil şi neechivoc” care poate îmbrăca două
forme:
1) declaraţie de război motivată sau
2) ultimatum cu declaraţie de război condiţionată.
Aceste exigenţe formale nu reprezintă dreptul cutumiar. Sînt practici
diplomatice răspîndite, care au atins un prag juridic. Forţa obligatorie este
circumscrisă de cadrul convenţional. În plus, se poate constata „căderea
progresivă în desuetudine a formelor solemne”218. Declaraţia de război
produce un efect imediat, în schimb ultimatum-ul (o cerere netă şi imperativă
prin care i se pretind unui stat acte pozitive sau abstenţiuni) produce efecte la
expirarea termenului (în general scurt sau foarte scurt) înăuntrul căruia trebuie
satisfăcute cererile entităţii care a adresat ultimatum-ul219. Declanşarea
războiului rămîne pentru aliaţii statelor beligerante res inter alios acta. Aceştia
nu devin, ipso jure, inamicii inamicilor aliaţilor lor220. CH (III) - 1907 obligă
beligeranţii să notifice starea de război tuturor puterilor neutre.

În mod curent teatrul de război îl reprezintă teritoriile statelor beligerante şi


marea liberă. Forţele inamice pot fi însă urmărite şi atacate şi pe un teritoriu
neutru dacă statul neutru este incapabil să-şi apere neutralitatea.
Printre efectele juridice ale războiului trebuie notate următoarele: 1) Ruperea
relaţiilor diplomatice şi consulare221; 2) Extincţia tratatelor incompatibile (de
exemplu, un tratat de alianţă) şi suspendarea aplicării unor norme cutumiare;
3) Bunurile publice ale inamicului aflate pe teritoriul celuilalt stat pot fi confiscate
(cu excepţia celor care aparţin misiunilor diplomatice).

Ocupaţia de război (occupatio bellica) este consecinţa invadări teritoriului


inamic. Conceptul juridic trebuie detaşat de legitimitatea invadării teritoriului unui
stat suveran. În dreptul războiului ocupaţia este o situaţie juridică care se naşte,
conform articolului 42 din CH - IV, din faptul că un teritoriu este plasat „sub
autoritatea armatei inamice”. Regimul juridic al ocupaţiei belice recunoaşte o
substituire de competenţe suverane provizorie şi limitată în raporturile dintre
statul ocupant şi statul ocupat. DI nu recunoaşte însă ocupaţiei belice un efect
translativ de suveranitate. Lipsa efectului translativ de suveranitate distinge
occupatio bellica de debellatio, situaţia statului învins şi supus complet autorităţii

217
v. Paul Reuter, Droit international public, PUF, Paris, 1963, p. 290.
218
cf. Charles Rousseau,Droit international ..., cit., p. 542.
219
v. Rezoluţia 678 a Consiliului de Securitate al ONU din 29 noiembrie 1990, prin care i s-a dat Irakului un ultimatum
care expira la 15 ianuarie 1991.
220
cf. Karl Strupp, Eléments du droit international public universel, européen et americain, Rousseau & Co., Paris,
1927, p. 337.
221
Interesele beligeranţilor sînt încredinţate, conform dreptului cutumiar, unor state terţe. În timpul ultimului conflict
mondial Elveţia a reprezentat 35 de state beligerante iar Suedia 19; v. Charles Rousseau,Droit international ..., cit., p. 545.
122

învingătorului. Debellatio suprimă personalitatea juridică a statului învins iar


statul învingător substituie suveranitatea sa suveranităţii statului învins pe
teritoriul cucerit. Cel puţin pînă în 1928, anterior Pactului Briand-Kellog,
debellatio a fost un mod licit de dobîndire a teritoriilor. După această dată critică,
care marchează interzicerea războiului ca instrument de politică externă,
dobîndirea de teritorii prin forţă este ilicită. Însă acest caracter ilicit al războiului
nu produce efecte retroactive asupra titlului debellatio care a operat înainte de
data critică.

Puterea ocupantă poate intra în posesia bunurilor de stat ale statului ocupat222,
poate preleva taxe, impozite, alte contribuţii, poate efectua rechiziţii de bunuri
private, poate pretinde servicii. În principiu, legislaţia statului ocupat
supravieţuieşte şi, de asemenea, în măsura compatibilă cu starea de război,
supravieţuiesc şi structurile administrative. Conform Regulamentului de la
Haga, puterea ocupantă poate emite norme obligatorii cu titlu de legislaţie
tranzitorie, în special pentru a reinstaura şi proteja ordinea publică şi pentru a
asigura securitatea armatei de ocupaţie. Legislaţia ocupantului se suprapune
peste legislaţia suveranului de jure, iar în caz de conflict de norme legislaţia
tranzitorie trebuie considerată lex superior.

În principiu, organele jurisdicţionale funcţionează în continuare, însă sînt


dublate de tribunale instituite de ocupant. În principal acestea din urmă posedă
competenţă asupra actelor care sînt de natură să afecteze securitatea armatei
de ocupaţie223. Războiul modifică însă statutul particularilor care posedă
naţionalitatea statului inamic. Practica generală în cursul ultimelor războaie
generale a fost aceea a internării resortisanţilor puterii inamice în lagăre de
concentrare. CG (IV) - 1949 autorizează internarea civililor numai atunci cînd
este o măsură indispensabilă asigurării securităţii statului, cu condiţia respectării
drepturilor compatibile cu regimul de internare şi cu condiţia unui control
periodic al situaţiei lor. În ce priveşte situaţia bunurilor private, trebuie subliniat
că pînă în anul 1914 proprietatea privată era respectată. Aceasta ca o
consecinţă a unui principiu consolidat, conform căruia „războiul se poartă între
state şi nu între particulari”. În cele două războaie mondiale a fost abandonată
această practică civilizată şi s-a trecut la sechestrarea pe scară largă a
bunurilor private inamice şi chiar la lichidarea lor.

13.4.1. Convenţiile încheiate de beligeranţi. Dreptul cutumiar al războiului a


produs cîteva tipuri de acorduri speciale încheiate de beligeranţi. Cel mai
simplu acord de război este acordul de suspendare a luptei armate224. Efectul
unui asemenea acord este acela de a întrerupe pentru o scurtă durată şi, de
regulă, într-un spaţiu limitat (în principiu acordul nu afectează continuarea
ostilităţilor în alte zone ale teatrului de război) lupta armată, pentru a permite
evacuarea de pe cîmpul de luptă a morţilor şi răniţilor sau pentru evacuarea

222
Statul ocupant se prezintă ca un uzufructuar al proprietăţii publice deţinute de statul ocupat.
223
v. Ch. Rousseau,Droit international ..., cit., p. 572.
224
Acest tip de acord este cunoscutşi sub numele deacord de încetare a focului(cessez-le-feu).
123

populaţiei civile225. Un al doilea tip de acord, cu efecte juridice mai ample este
capitularea. Spre deosebire de actele prin care combatanţi izolaţi sau unităţi
militare se predau inamicului în cursul luptelor (prin ridicarea braţelor,
abandonul armelor sau arborarea unui drapel alb) şi care sînt acte unilaterale,
capitularea este un act convenţional. Capitularea are un caracter local, îşi
produce efectele în mod imediat şi împiedică trupele care s-au predat să reia
ostilităţile226.

Un acord mai complex este acordul de armistiţiu. Obiectul armistiţiului este


suspendarea operaţiunilor de război, totală sau parţială, pentru o durată
determinată sau indeterminată. Avînd în vedere că instituie, în general, o
încetare durabilă a ostilităţilor, armistiţiul se încheie la nivelul comandei
supreme a armatelor sau de către reprezentanţii puterii politice. Ca efect al
armistiţiului, statele beligerante îşi conservă întreaga libertate de acţiune cu
excepţia actelor de violenţă belică. Prin urmare sînt libere să-şi consolideze, de
pildă, poziţiile. Prin acord se fixează o linie de demarcaţie a poziţiilor trupelor şi o
zonă neutră. Menţinerea status quo-ului repune beligeranţii în situaţia existentă
înaintea suspendării ostilităţilor. În practica ultimului război mondial s-a dezvoltat
o tehnică convenţională mixtă: armistiţiul - capitulare227. În aceste acte apar
clauze care sînt caracteristice tratatelor de pace: instituirea unor organe
permanente (Comisiile de armistiţiu), abrogarea unor sentinţe arbitrale228,
arestarea şi judecarea criminalilor de război, clauze economice, etc. Acest tip
de convenţii, care pun capăt ostilităţilor printr-un armistiţiu general, prefigurează
tratatele de pace care pun capăt şi stării de război229. Tratatul de pace, act
bilateral sau multilateral încheiat de beligeranţi, consfinţeşte încheierea juridică
a ostilităţilor. Suspendarea ostilităţilor, capitularea şi armistiţiul fac parte din
categoria acordurilor în formă simplificată, tratatele de pace sînt în schimb
tratate politice care sînt supuse în general ratificării. Practica a consacrat două
categorii: tratate de pace separate, încheiate de unii dintre beligeranţi, şi tratate
de pace generale. Tratatele de pace cuprind anumite reglementări care tind să
lichideze consecinţele războaielor. Ele reprezintă o derogare necesară de la
principiul egalităţii suverane şi se configurează ca tratate inegale, acte care
instituie în principal obligaţii ale puterii învinse în legătură cu reparaţiile pe care
urmează să le plătească puterii/puterilor învingătoare şi diverse garanţii
pretinse de învingători. Nu de puţine ori aceste tratate cuprind o serie de
stipulaţii în favoarea terţilor. Tratate cum au fost Tratatul de la Westfalia sau
Tratatul de la Versailles au fost considerate în doctrină ca veritabile acte
legislative (tratate legi). În afara faptului că au stipulat în favoarea terţilor, ele au
creat şi alte veritabile regimuri juridice obiective. De exemplu, Tratatul de la

225
v. R. Monaco, Manuale di diritto internazionale ..., cit., p. 659.
226
Membrii forţelor armate îşi schimbă statutul de combatanţi cu acela de prizonieri de război.
227
v., pentru numeroasele exemple, Charles Rousseau,cit., p. 382-383.
228
v. acordul de armistiţiu din 12 septembrie cu România, care abrogă sentinţa pronunţată de von Ribbentrop şi Ciano la
Viena la 30 august 1940.
229
Practica este însă diversă. Tratatul de pace de la Moscova care a pus capăt războiului ruso-finlandez (1939-1940) nu a
fost precedat de un armistiţiu. Armistiţiile încheiate cu principalele puteri ale Axei au fost efectiv acte de capitulare
necondiţionată.
124

Versailles şi celelalte tratate din sistemul său au delimitat frontiere sau au


instituit regimuri juridice speciale pentru anumite zone.

13.4.2. Jus in bello. Limitarea mijloacelor şi a metodelor de luptă. Chiar şi


după utilizarea armelor de foc, mijloacele de luptă au fost, pînă în secolul trecut,
limitate. Amploarea conflictelor era, de asemenea, limitată datorită utilizării
armatelor profesioniste şi datorită constrîngerilor pe care le implicau transportul,
climatul sau logistica230. Prima schimbare care a afectat considerabil
dimensiunile războaielor interstatale a fost mobilizarea generală inaugurată de
războaiele Revoluţiei franceze şi de cele ale Imperiului napoleonian.
Generalizarea armatelor naţionale a condus la prezenţa a milioane de soldaţi
pe teatrele de operaţiuni şi a fost una dintre cauzele dezastrelor umanitare
provocate de cele două războaie mondiale. O a doua cauză a fost schimbarea
rapidă a mijloacelor de luptă prin apariţia unor arme cu o vocaţie distructivă din
ce în ce mai mare. Evoluţia tehnologiilor de război a atins un punct culminant
prin producerea şi utilizarea armei nucleare în anul 1945. Înarmarea globală
care a continuat în a doua jumătate a secolului trecut şi perfecţionarea
continuă a armamentelor a condus la stocarea unei cantităţi apocaliptice de
mijloace de luptă. În consecinţă, regimul juridic instituit în 1907 în scopul limitării
mijloacelor şi metodelor de luptă apare în prezent desuet. Într-un război
nuclear, distincţiile juridice ale lui jus in bello, dintre combatanţi şi necombatanţi
sau dintre ţintele militare şi obiectivele civile, îşi pierd cu totul sensul. Pe de altă
parte, pînă în prezent armele nucleare şi celelalte din categoria numită arme
ABC (atomice, bacteriologice, chimice) nu au fost utilizate ca instrumente de
luptă ci ca instrumente politice, în cadrul strategiei de disuasiune. Războaiele
mai recente au utilizat arme care nu se încadrează în tipologia armelor de
distrugere în masă. În acest context normele lui jus in bello stabilite la începutul
secolului trecut nu şi-au pierdut pertinenţa.

Normele juridice internaţionale care se referă la conducerea ostilităţilor sînt de


origine cutumiară. O parte au fost codificate şi completate cu norme
convenţionale. Regimul convenţional datează din a doua jumătate a secolului
XIX, însă dezvoltarea normativă cea mai semnificativă o reprezintă Convenţiile
din 1907 adoptate în urma celor două Conferinţe de la Haga din 1899 şi 1907.
Cea mai importantă este Convenţia IV din 1907 care a înlocuit Convenţia II din
1899 şi care reglementează legile şi cutumele războiului terestru. Principiile ei
sînt considerate aplicabile, mutatis mutandis, în orice teatru de operaţiuni
militare. În 1949 au fost adoptate cele patru Convenţii de la Geneva, urmate în
1977 de Protocolul adiţional I privind protecţia victimelor conflictelor armate
internaţionale şi Protocolul II privind protecţia victimelor conflictelor fără caracter
internaţional.

În ce priveşte cîmpul de aplicare a Convenţiilor de la Haga şi a Convenţiilor de


la Geneva se impun două observaţii. În primul rînd, Convenţiile de la Haga
conţin clauzele si omnes, fapt care a permis unor state beligerante în Primul
230
v. Serge Sur, Relations internationales, Montchrestien, Paris, 1995, p. 60.
125

Război Mondial să invoce participarea la război a unor state care nu


ratificaseră Convenţiile de la Haga (Serbia, Turcia, Italia, Muntenegru) ca o
scuză pentru violarea lor. Însă Tribunalul de la Nürnberg a admis că în Al
Doilea Război Mondial Convenţiile reflectau dreptul cutumiar.

În al doilea rînd, atît Convenţiile de la Haga cît şi cele de la Geneva conţin o


clauză celebră, numită clauza de Martens231. În primul articol, paragraful 2, din
Protocolul adiţional I din 1997, clauza de Martens se prezintă în următoarea
redactare: „În cazurile neprevăzute de prezentul protocol sau de alte acorduri
internaţionale, persoanele civile şi combatanţii rămîn sub protecţia şi sub
imperiul principiilor DI, cele care rezultă din uzanţele stabilite, din principiile de
umanitate şi din exigenţele conştiinţei publice.”

Aşa-numitul „drept de la Haga” instituie principiul general conform căruia


„beligeranţii nu posedă un drept nelimitat în alegerea mijloacelor de a vătăma
inamicul”232. În aplicarea acestui principiu s-au elaborat o serie de convenţii în
scopul eliminării unor tipuri de arme care produc suferinţe inutile, traumatisme
inumane sau lovesc fără discriminare combatanţi şi necombatanţi.
Regulamentul din 1907 a încercat să limiteze bombardamentul ca mijloc de
atac. Principala normă care se aplica bombardamentului terestru (care poate fi
extinsă şi la bombardamentul naval sau la cel aerian) interzicea bombardarea
(dar şi atacarea) oraşelor, satelor, locuinţelor sau clădirilor neapărate. Însă
distincţia între oraşe apărate şi oraşe deschise pe care se baza norma a intrat
în desuetudine datorită reapariţiei războiului total233.

Un alt grup de norme, prezent atît în „dreptul de la Haga” cît şi în „dreptul de la


Geneva”, declară ilicite aşa-numitele mijloace de luptă perfide. Sursa de
inspiraţie a acestor reglementări o reprezintă manualele de instrucţiuni
adresate militarilor. Manevrele sau mijloacele perfide care sînt ilicite sînt definite
în raport de „şiretlicurile” sau „vicleniile de război”, manevre considerate licite.
Protocolul I oferă la articolul 37, paragraful 1, următoarele exemple de mijloace
perfide: „a) simularea intenţiei de a negocia sub acoperirea flamurii de
parlamentar; b) simularea unei incapacităţi datorate rănilor sau bolii; c)
simularea statutului de civil sau de necombatant; d) simularea unui statut
protejat, utilizînd semnele, emblemele sau uniformele ONU, ale statelor neutre
sau ale altor state care nu sînt părţi la conflict.”

13.4.3. Controlul armamentelor şi dezarmarea. Ideea că ar fi posibilă o


dezarmare generală trebuie clasată definitiv printre utopiile compromise234.
Conform opiniei CIJ, nu există norme în DI general care să limiteze nivelul de

231
Clauza a fost sugerată de profesorul de drept internaţional rus Frédéric de Martens la Conferinţa din 1899. A fost inserată
în preambulul CH (II) - 1899 şi CH (IV) - 1097, în articolul 3 (comun) al CG (I-IV)- 1949şi în articolul 1, §2, din P (I).
232
Articolul 22 din Convenţia privind legile şi cutumele războiului terestru. Principiile generale sînt aplicabile, în absenţa
unor dispoziţii specifice, şi războiului aerian sau războiului maritim.
233
Spun „reapariţie” pentru că cetăţile Greciei antice practicau frecvent războiul de aneantizare a inamicului. În legătură cu
bombardamentele în Al Doilea Război Mondial este suficient să amintesc bombardarea oraşului Dresda.
234
Ideea subzistă însă într-un anumit tip de doctrină; v. Dumitru Mazilu, Dreptul păcii, All Beck, 1998, p. 24şi passim..
126

înarmare al statelor suverane235. Nu trebuie să fi un campion al bunului-simţ


ca să înţelegi că „este absurd să pretinzi celui care doreşte respectarea
dreptului său, şi doar a dreptului său, să renunţe la autoapărare atît timp cît nu
poate conta pe un ajutor eficace al comunităţii juridice”236.

În mod riguros, analiza tratatelor multilaterale şi bilaterale califică politica


internaţională în materie de armamente ca o politică de control a
armamentelor şi nu ca o politică de dezarmare. Nu există un sistem general de
control cantitativ şi nici un sistem centralizat de control al aplicării
angajamentelor asumate prin tratate. Există un ansamblu de reglementări
specifice care se referă la categorii determinate de arme. Aceste reglementări
sînt însoţite în general de mecanisme specifice (centralizate sau
descentralizate) de control al aplicării lor. Din categoria tratatelor multilaterale
cel mai important este, fără îndoială, Tratatul de neproliferare din 1968. Tratatul
instituie ceea ce s-a numit un „echilibru inegal” între marile puteri deţinătoare de
arme nucleare şi celelalte state. Statele nedeţinătoare de arme nucleare se
obligă să renunţe la achiziţionarea sau la experimentarea de arme nucleare.
Statele deţinătoare se obligă să nu transfere statelor care nu deţin arme
nucleare astfel de arme sau alte dispozitive nucleare. Statelor care nu deţin
asemenea arme li se garantează accesul la tehnologiile nucleare destinate
utilizărilor paşnice. Tratatul garantează neproliferarea „orizontală” nu însă şi pe
cea „verticală”, adică nu limitează dezvoltarea armelor nucleare ale statelor
detentoare237. Tratatul de neproliferare a fost precedat de Tratatul de la
Moscova din 1963 care interzicea experimentele nucleare în spaţiul
atmosferic, în spaţiul extra-atmosferic, experimentele subacvatice şi în general
experimentele în orice mediu în care ar putea produce efecte extra-teritoriale
prejudiciabile pentru alte state.

În anul 1995, prin decizia statelor părţi, validitatea Tratatului de neproliferare a


fost prelungită pentru o perioadă nelimitată. În anul următor Adunarea
Generală a ONU a adoptat textul Tratatului de interzicere completă a
experimentelor nucleare238.

Au fost instituite regimuri multilaterale de control şi cu privire la alte arme de


distrugere în masă, aşa-numitele arme de tip ABC. Convenţia din 1972
interzice proiectarea, producerea şi stocarea armelor biologice şi chimice. În
anul 1993 a fost adoptat textul unei noi convenţii care, după ce reafirmă
interdicţiile anterioare, impune statelor părţi să distrugă toate armele chimice în
termen de 10 ani de la data intrării sale în vigoare. Este remarcabil sistemul de
control al aplicării tratatului. Organizaţia Internaţională pentru Interdicţia Armelor

235
v. Afacerea Nicaragua, Rec., 1986, p. 135.
236
cf. H. Kelsen, La technique du droit international et l’organisation de la paix, RDILC, 1934, p. 10. Kelsen adaugă:
„În stadiul actual al dreptului internaţional, a fi dezarmat înseamnă pînă la un anumit punct a fi fără drept.” ibid.
237
Controlul aplicării este asigurat de AIEA şi obiectul controlului este ca organizaţia să se asigure că energia nucleară nu
este deturnată de la utilizarea paşnică la utilizarea în scopuri militare.
238
Rezoluţia Adunării Generale a fost adoptată cu votul a 150 de state, mai puţin India şi Libia care au votat împotrivă. Este
adevărat că tratatul nu interzice experimentele de laborator sau simulările experimentale.
127

Chimice (OIAC) este dotată nu numai cu competenţe de control extinse


(inclusiv posibilitatea de a efectua inspecţii fără autorizarea prealabilă a statului
inspectat), ci şi cu competenţa de a adopta sancţiuni colective, ceea ce
reprezintă un progres din perspectiva efectivităţii controlului armamentelor.
Controlul armamentelor s-a extins şi în materia armelor convenţionale. Scopul
interdicţiei sau limitării unor anumite arme convenţionale este susţinut de
considerentele umanitare deoarece produce, aşa cum indică titlul Convenţiei
de la New York din 1981 (încheiată la Geneva în 1980), „traumatisme
excesive” sau „lovesc fără discriminare”. Cel mai important tratat este
Convenţia de la Ottawa din 1997 care intezice minele anti-personal. Controlul
„vertical” al proliferării armamentelor s-a realizat prin negocierile bilaterale dintre
SUA şi URSS.

13.5. Dreptul umanitar. Ceea ce numim astăzi „drept umanitar” reprezintă


proiectul unor autori de DI de a construi o ramură specială a DI care cuprinde,
în afara normelor care, tradiţional, reprezintă jus in bello, alte obligaţii
internaţionale bazate pe considerente umanitare fundamentale, cadrul juridic în
care sînt gestionate crizele umanitare, norme care instituie responsabilitatea
individuală pentru crimele împotriva umanităţii, dreptul sau, după unii, obligaţia
de ingerinţă umanitară, cadrul juridic în care îşi desfăşoară activităţile penale
care judecă violări ale dreptului umanitar.

Normele dreptului umanitar posedă o forţă juridică superioară normelor


convenţionale obişnuite. Această forţă juridică le este conferită de articolul 60
din CV - 1969, care interzice suspendarea sau încetarea aplicării normelor de
drept umanitar ca o consecinţă a violării lor de către o altă parte contractantă.
Cu alte cuvinte, dreptul convenţional umanitar este un drept al reciprocităţii
limitat.

Ratione personae, în afara statelor şi a entităţilor asimilate (mişcări de eliberare,


beligeranţi, etc.), şi forţele Naţiunilor Unite sînt obligate să respecte integral
dreptul umanitar în cadrul operaţiunilor de tip peace-keeping sau peace-
enforcement239. Ratione materiae, dreptul umanitar, fapt expres confirmat de
TPIY în Afacerea Tadic, se aplică în orice situaţie în care există un recurs la
forţa armată în relaţiile inter-statale şi, de asemenea, în războaie civile sau în
conflictele dintre grupuri înarmate organizate.

Izvoarele dreptului umanitar sînt cutumiare şi convenţionale. „Impulsul


convenţional” aparţine Comitetului Internaţional al Crucii Roşii. Această
organizaţie posedă, de altfel, un statut juridic în cadrul conflictelor armate, aşa-
numitul „drept de iniţiativă umanitară”, care îi permite să propună beligeranţilor
acordarea unor servicii (ajutor umanitar) pe care le consideră necesare pentru
ameliorarea situaţiei prizonierilor de război240. Regimul juridic convenţional se

239
Secretarul General al ONU a adoptat în 1999 o Circulară intitulată „Respectarea dreptului umanitar de către Forţele
ONU”.
240
v. art. 9 din CG (III) - 1949.
128

bazează pe cele patru Convenţii de la Geneva din 1949 şi pe cele două


Protocoale adiţionale din 1977. Protocolul I, în afara interdicţiei generale de a
ataca populaţia civilă, protejează şi o serie de bunuri indispensabile
supravieţuirii (rezerve de apă, de recolte agricole, etc.) şi instalaţiile cu potenţial
distructiv masiv (e.g., instalaţiile nucleare). Ratione personae, Protocolul I a
extins protecţia persoanelor şi la apatrizi sau refugiaţi. În fine, a lărgit categoria
prizonierilor de război, incluzînd practic toţi combatanţii, în afara spionilor şi
mercenarilor. Protocolul II este actul care a extins aplicabilitatea dreptului
umanitar şi la conflictele care nu sînt războaie.

Bibliografia recomandată pentru examen

Bolintineanu, Alexandru; Năstase, Adrian; Aurescu, Bogdan


- Drept internaţional contemporan, All Beck, Bucureşti, 2000;
Miga-Beşteliu, Raluca
- Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public,
All, Bucureşti, 1998;
- Organizaţii internaţionale interguvernamentale, All Beck,
Bucureşti, 2000;
- Drept internaţional public, All Beck, Bucureşti, 2005;
Niciu, Marţian I.
- Introducere în dreptul internaţional spaţial, Piramida, Craiova,
1992;
- Drept internaţional public, Servosat, Arad, 2001;
Valentin, Constantin
- Drept internaţional public, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2004;
- Doctrină şi jurisprudenţă internaţională, Editura Universităţii de Vest,
Timişoara, 2004;

***

- Culegere de documente de drept internaţional public, Marţian I.


Niciu (ed.), Lumina lex, Bucureşti, 1997;
- Documentele de bază ale Comunităţii şi Uniunii Euorpene,
Valentin Constantin (ed.), Polirom, Iaşi, 2002;
- Documente fundamentale ale dreptului internaţional şi ale
relaţiilor internaţionale, A. Năstase (ed.), Asociaţia Română
pentru Educaţie Democratică, Regia Autonomă “Monitorul
Oficial”, Bucureşti, 1997;
- Drept internaţional contemporan. Texte esenţiale, Năstase,
Adrian; Aurescu, Bogdan (ed.), Monitorul Oficial, Bucureşti, 2000.

Test de verificare
129

Chestionar cu opţiuni multiple

Reguli: - un singur răspuns poate fi corect;


- toate răspunsurile pot fi corecte;
- toate răspunsurile pot fi false;
- mai multe răspunsuri pot fi corecte sau false.

1. Ce reprezintă o rezoluţie a Consiliului de Securitate adoptată conform


competenţelor atribuite de Capitolul VII din Cartă?
a) un act unilateral autonormativ
b) un act opozabil erga omnes
c) un act cu valoare de recomandare
2. Care sînt izvoarele dreptului internaţional menţionate de art. 38 din Statutul
CIJ?
a) cutuma
b) jus cogens
c) principiile de drept internaţional
d) tratatul
e) doctrina
3. Marea majoritate a normelor din CV – 1969 sînt:
a) dispozitive
b) imperative
c) inderogabile
4. Sînt asimilabile tratatului:
a) contractele între state şi societăţi transnaţionale
b) acordurile dintre statul federal şi statele federate
c) protocoalele adiţionale
d) acordurile în formă simplificată
5. Cine trebuie să prezinte „deplinele puteri” la negocierea tratatelor?
a) reprezentanţii statelor acreditaţi la sediul unei OI
b) şeful statului
c) ministrul de externe
6. Normele de jus cogens nu pot cădea în desuetudine
a) este adevărat
b) este fals
7. Pentru a fi calificat persistent objector un stat trebuie:
a) să se opună în mod constant declarării unei norme cutumiare
b) să se opună în mod expres declarării unei norme cutumiare
c) să caute sprijinul altor state care să-i susţină poziţia
8. Cel mai mare număr de state suverane a fost atins:
a) la Conferinţa de la San Francisco din 1945
b) în secolul XVII
c) după 1989
9. Constituţia României incorporează în mod automat dreptul internaţional în
sistemul de drept intern
130

a) este adevărat
b) este fals
10. Conform teoriei dualiste:
a) normele fiecărui sistem au condiţii particulare de validitate
b) normele fiecărui sistem se aplică unor situaţii asemănătoare
c) normele internaţionale nu pretind o receptare în dreptul intern
11. Care dintre versiunile moniste este cea mai credibilă?
a) monismul cu primatul dreptului intern
b) monismul cu primatul dreptului internaţional
12. Consuetudo constă:
a) într-o practică generală a statelor
b) într-o practică universală a statelor
c) într-o practică generală a statelor şi a OI
d) într-o practică universală a majorităţii subiectelor de DI
13. Categoria jus strictum caracterizează:
a) norme cutumiare
b) norme convenţionale
c) actele unilaterale ale statelor suverane
14. Care dintre următoarele principii sînt principii generale de drept în sensul art.
38 din Statutul CIJ?
a) principiul autodeterminării
b) principiul coexistenţei paşnice
c) principiul autorităţii de lucru judecat
d) principiul bunei-credinţe
15. Ce înţelegeţi prin „clauza si omnes”?
a) o clauză care permite statului să adopte un regim derogator
b) o clauză a cărei aplicare este subordonată unui act unilateral posterior
c) o clauză caracteristică tratatelor de comerţ
16. Dacă plenipotenţiarii care au semnat tratatul şi-au depăşit competenţele
tratatului este nul:
a) este adevărat
b) este fals
17. Entităţile susceptibile de a-şi angaja răspunderea internaţională sînt:
a) OI
b) societăţile transnaţionale
c) persoanele fizice
d) statele
18. Normele privind resopnsabilitatea internaţională sînt
a) cutumiare
b) convenţionale
c) stabilite în doctrină
19. Cine poate solicita CIJ un aviz consultativ?
a) statele membre ale ONU
b) Secretarul General al ONU
c) Consiliul de Securitate
d) Adunarea Generală a ONU
131

20. Ce categorii de drepturi garantează CEDO?


a) drepturi civile
b) drepturi politice
c) drepturi sociale
d) drepturi culturale
21. Ancheta internaţională este un mijloc obligatoriu de reglementare a
diferendelor
a) este adevărat
b) este fals

Modalitatea de examinare

Examenul va fi susţinut în scris şi va cuprinde o grilă de 21 de întrebări şi trei subeicte


din materia cuprinsă în suportul de curs. Ponderea notelor în formarea notei finale
este egală.