UNIVERSITATEA “ANDREI ŞAGUNA“ CONSTANŢA

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

Specializarea Drept

DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

- Note de curs -

Titular:
Lect. univ. dr. George POPA

1
 CUPRINS

Cursul numărul 1 - Dreptul internaţional public. Istoric.

Izvoarele D.I.P………………………………………………..5

1.1. Conceptul de ordine internaţională…………………5

1.2. Societatea internaţională. Diferenţa între comunitate
şi societate…………………………………………………...6
1.3. Sistemul internaţional. Centralizarea politico-
juridică………………………………………………………...7

Cursul numărul 2 - Raporturile dintre Dreptul

Internaţional şi dreptul intern……………………………...8

2.1. Teoria dualista privind raporturile dintre dreptul

international si dreptul intern…………………………….8
[Link] de DI………………………………………...10

Cursul numărul 3 - Cutuma în Dreptul Internaţional

Public…………………………………………………………..12
3.1. Codificarea cutumei………………………………….12
3.2. Principiile generale de drept international privind
cutuma……………………………………………………….13
3.3. Principiile generale de drept vs. principiile
fundamentale ale DI………………………………………..14

Cursul numărul 4 - Tratatul internaţional………………..15

[Link] utilizată pentru actele
convenţionale……………………………………………….15
4.2. Clasificarea tratatelor………………………………...16
[Link] tratatelor…………………………………….17

Cursul numărul 5 - Viciile de consimţământ privind

tratatele internaţionale………………………………………20
5.1. Viciile de consimţământ……………………………..20
5.2. Executarea tratatelor………………………………..21

2
 5.3. Ratificarea tratatelor………………………………...21
5.4. Modificarea, suspendarea şi terminarea efectelor
tratatelor…………………………………………………….22
5.5. Raporturile dintre tratat şi alte izvoare de drept.
Problema normelor concurente…………………………23
5.6. Ierarhia izvoarelor de drept şi ierarhia normelor în
sistemul internaţional……………………………………..23

Cursul numărul 6 - Subiectele primare ale Dreptului

Internţional Public…………………………………………...24
6.1. Statul în dreptul internaţional public si elementele
constitutive ale acestuia………………………………….24
6.2. Uniunile statale…………………………………. ……24
6.3. Teritoriul de stat………………………………………25
6.4. Imunităţile statului suveran………………………...26
6.5. Alte subiecte primare. Sfântul Scaun şi Statul
Vatican şi Ordinul de Malta………………………………26
6.6. Suveranitatea statului………………………………..27
6.7. Limitele exercitării suveranităţii……………………28
6.8. Recunoaşterea internaţională a statelor………….28
6.9. Imunităţile statului suveran………………………....29

Cursul numărul 7 - Răspunderea internaţională……….30

7.1. Noţiune………………………………………………….30
7.2. Condiţiile responsabilităţii. Faptul internaţional
Illicit…………………………………………………………...30

Cursul nr. 8 - Sancţiunile în Dreptul Internaţional……..34

8.1. Conceptul de sancţiune internaţională……………34
8.2. Sancţiuni descentralizate şi sancţiuni
centralizate…………………………………………………..34
8.3. Sancţiuni descentralizate. Retorsiunea……………35
8.4. Sancţiuni descentralizate. Represaliile……………35
8.5. Regimul juridic al sancţiunilor………………………36
8.6. Sancţiuni centralizate care implică măsuri

3
 coercitive……………………………………………………36

Cursul numărul 9 - Relaţiile diplomatice şi cosulare…37

9.1. Cadrul relaţiilor diplomatice şi consulare……….37
9.2. Agenţii diplomatici…………………………………...37
9.3. Imunităţile şi privilegiile agenţilor diplomatici.
Imunitatea de jurisdicţie………………………. ………..39
9.4. Agenţii consulari……………………………………..40
9.5. Instituţia consulară…………………………………..41

Cursul numărul 10 - Contenciosul internaţional şi

Organizaţia Naţiunilor Unite………………………………41

10.1. Noţiunea de diferend internaţional……………....41

10.2. Reglementarea juridica a conflictelor - Rolul
anchetei internaţionale…………………………………..43
10.3. Reglementarea jurisdicţională. Arbitrajul
Internaţional………………………………………………..43
10.4. Reglementarea jurisdicţională. Curtea
Internaţională de Justiţie…………………………………44
10.5. ONU - organizaţia politică universală…………….45

Cursul numărul 1

4
 Dreptul internaţional public. Istoric. Izvoarele D.I.P.
1.1. Conceptul de ordine internaţională

Într-o carte celebră, publicată în 1977, Hedley Bull oferă un model

coerent al relaţiilor internaţionale, centrat pe conceptul de ordine. Definiţia
pe care o utilizează H. Bull este următoarea:
„ordinea este un model de comportament care susţine scopurile
elementare sau primare ale vieţii sociale”. Scopurile primare pe care le
susţine ordinea sunt aceleaşi în absolut toate tipurile de asocieri umane:
1) a pune viaţa omenească la adăpost de violenţa care provoacă vătămări
corporale sau care aduce moartea;
2) a face ca promisiunile să fie respectate;
3) a stabiliza posesia lucrurilor, în sensul ca aceasta să nu fie supusă
continuu unor revendicări nelimitate.
Ordinea internaţională actuală, ca ordine a societăţii de state
grupate într-o organizaţie politică universală, susţine trei scopuri primare
specifice:
1) scopul conservării sistemului şi a societăţii de state suverane;
2) scopul menţinerii independenţei fiecărui stat de pe glob;
3) scopul păcii.
Vom regăsi toate aceste scopuri inserate în Carta ONU, cu
menţiunea că scopul securităţii (adică al conservării sistemului) primează,
conform Cartei, asupra scopului păcii. Acestor scopuri specifice sistemului
relaţiilor internaţionale li se adaugă scopurile comune oricărei vieţi sociale:
respectarea promisiunilor (promissio sunt servanda şi pacta sunt
servanda), limitarea violenţei (prin jus ad bellum şi jus in bello) şi
stabilizarea posesiei (prin proclamarea intangibilităţii şi imunităţii
frontierelor).
Într-un stat ordinea juridică este caracterizată printr-un control
efectiv asupra subiectelor de drept. Comportamentele care interesează
ordinea sunt reglementate prin norme generale, iar ordinea este susţinută
prin sancţiuni organizate. Ordinea juridică pe care o susţine un sistem
juridic statal este o ordine extinsă. În mediul internaţional în schimb,
ordinea pe care o susţine actualul sistem juridic este o ordine restrânsă la
scopurile primare şi la cele specifice. Însă juridic, doar scopurile specifice
sunt susţinute prin sancţiuni organizate.
Distincţia dintre drept şi morală este la fel de importantă ca şi cea
dintre drept şi dreptate. Edward Hallett Carr spunea că în epoca sa „locul
moralităţii în politica internaţională a rămas cea mai obscură şi mai
dificilă problemă”.

5
 Ceea ce doctina de DI evită în general să aducă în discuţie este
fenomenul permanent de contestare a sistemului. Contestarea ideologică,
pregnantă în intervalul 1917-1989, continuă astăzi din direcţia
fundamentalismului religios. Două organizaţii internaţionale islamice, Liga
Arabă şi Organizaţia Conferinţei Islamice, care s-au dotat cu jurisdicţii
internaţionale facultative (Curtea de justiţie arabă şi Curtea islamică
internaţională de justiţie), au respins explicit modelele universal
recunoscute de formare validă a DI, declarând ierarhii normative sui
generis.
Ambele aplică prioritar dreptul islamic. Curtea de justiţie arabă mai
aplică subsecvent „tratatele” şi „convenţiile în vigoare” şi principiile
generale „consolidate în practica internă a ţărilor arabe”. Cealaltă
jurisdicţie recunoaşte o aplicare subsidiară izvoarelor codificate în art. 38
din Statutul CIJ. Această particularizare a DI este în mod clar un fenomen
de respingere a sistemului. DI nu este doar un sistem, ci este, în plus, unul
normativ, mai precis un sistem compus din reguli (norme) juridice.

1.2. Societatea internaţională. Diferenţa între comunitate şi

societate

Termenul societate este în DI un termen indispensabil. Cele mai multe

manuale şi tratate de DI utilizează termenul „societate internaţională“
pentru a descrie mediul în care operează DI. Există patru particularităţi ale
societăţii internaţionale statale:
1) societatea internaţională este o societate compusă din alte societăţi
care posedă un grad de organizare, de centralizare, superior;
2) numărul membrilor societăţii internaţionale este redus. În prezent se
menţine sub cifra de 200 de state suverane. Acest nivel a mai fost atins
de-a lungul istoriei o singură dată, imediat după Pacea de la Westfalia din
1648. La prima Conferinţă de la Haga din 1899 existau mai puţin de 50 de
state. Numărul statelor suverane a crescut semnificativ abia după
declanşarea procesului de decolonizare în Africa şi în Asia;
3) membrii sunt mult mai heterogeni decât membrii societăţii statale.
Dimensiuni teritoriale şi demografice, poziţii geografice şi resurse naturale,
sisteme sociale şi politice, religii şi valori culturale, toate acestea sunt
diferite, iar ultimele, cel puţin până în prezent, sunt manifest ireconciliabile;
4) membrii societăţii sunt, dacă nu nemuritori, în orice caz entităţi care se
percep ca atare. Societatea statală este un corp politic perpetuu, iar din
acest motiv subiectele DI tind să stabilească raporturi juridice pe perioadă
nedeterminată.
Acest curs pleacă de la premisa că, cel puţin pentru scopurile DI, ar
trebui să putem să trasăm o distincţie clară şi între termenii „societate” şi

6
„comunitate”, cei doi termeni pe care îi folosesc internaţionaliştii când se
referă la „substratul social al sistemului interstatal”.

1.3. Sistemul internaţional. Centralizarea politico-juridică

Sistemul politic internaţional conceput ca sistem de state suverane

îşi are originea în Pacea de la Westfalia şi s-a format ca un sistem
european sau, mai precis, ca un sistem occidental. Prin expansiunea
colonială a Occidentului, el evoluează ca sistem al „lumii cunoscute” sau
„descoperite”, mai apoi ca sistem global, şi devine relativ matur, odată cu
încheierea procesului de decolonizare, proces care a început imediat după
cel de-al doilea Război Mondial şi s-a încheiat în ansamblu, în anii ’70.
ONU este astăzi expresia sistemului politic internaţional universal, în
sensul în care organizaţia universală este garantul principiilor politice
împărtăşite de toate statele lumii: acceptarea universală a suveranităţii, a
egalităţii juridice şi a DI.
Din secolul al XVII-lea coerenţa este asigurată de prezenţa
subiectelor egale, adică a subiectelor dotate cu o capacitate uniformă –
egalitatea juridică - care, în plus, posedau şi o egalitate de facto, în
termeni de capacităţi. Sistemul politic descentralizat nu avea nevoie de un
sistem juridic care să susţină ordinea de facto. Diferendele politice se
tranşau pe teatrul de război. În relaţiile internaţionale în care erau implicate
interesele fundamentele (vitale) prevala dreptul puterii, în chestiunile aflate
la limita „interesului naţional” – dreptul reciprocităţii.
În ciuda relativei sale centralizări, astăzi sistemul internaţional poate
fi caracterizat în continuare ca un sistem anarchic. În esenţă, nivelul de
centralizare juridică atins actualmente în sistem este:
a) condiţionat de dubla calitate a statelor de producători şi destinatari ai
normelor juridice internaţionale;
b) guvernat de o nouă abordare a conceptului de suveranitate:
suveranitatea divizibilă (anumite prerogative suverane sînt exercitate în
comun cu alte subiecte primare de DI) şi suveranitatea relativă;
c) constituit sau instituit secvenţial (iar nu global), în sensul centralizării
unor materii internaţionale, cu alte cuvinte, numai o parte dintre principiile
politice afirmate s-au putut transforma în principii juridice şi doar în
anumite domenii ale relaţiilor internaţionale.
Acest sistem, spre deosebire de sistemul european de după Pacea
de la Westfalia, este un sistem global, pentru că acoperă întreg teritoriul de
uscat şi de apă al lumii.

Cursul numărul 2
Raporturile dintre Dreptul Internaţional şi dreptul intern

7
2.1. Teoria dualista privind raporturile dintre dreptul
international si dreptul intern

La diversele eşaloane ale vieţii sociale este însă vizibilă şi ca atare

incontestabilă prezenţa unei multitudini de sisteme juridice care
acompaniază diverse tipuri de ordine socială: un sistem juridic
internaţional, un sistem juridic regional supranaţional (Comunitatea
Europeană), sisteme juridice statale, sisteme juridice ecleziastice
(canonice), un sistem juridic transnaţional al raporturilor comerciale (lex
mercatoria) sau sisteme juridice infra-statale (corporative). Există aşadar,
o pluralitate de sisteme juridice de natură diferită, iar existenţa lor ridică
două probleme legate de relaţiile dintre ele, problema permeabilităţii
sistemelor şi problema raporturilor de sistem.
Un sistem este permeabil dacă posedă norme secundare (de
recunoaştere) care să asigure efectivitatea normelor din celelalte sisteme.
Dimpotrivă, este impermeabil în ipoteza în care nu recunoaşte efectivitatea
unor norme concurente din celelalte sisteme.
Teoriile şi practicile constituţionale dualiste acreditează, în general,
impermeabilitatea sistemului intern în raport cu cel internaţional, cele
moniste susţin permeabilitatea. Însă în practică se observă că, exceptând
accidentele istorice de izolare statală autoimpusă, sistemele juridice sunt
relativ permeabile, chiar şi în absenţa unei norme de recunoaştere larg
acceptată privind raporturile de sistem.
Curtea Internationala de Justitie a tranşat chestiunea raporturilor
generale dintre DI şi legislaţia statală: „din perspectiva DI şi a Curţii care
este organul său, legile naţionale sunt simple fapte, manifestări de voinţă
ale statelor, la fel ca şi hotărârile judecătoreşti sau măsurile
administrative”.
Odată clarificată problema din perspectiva DI, chestiunea
raporturilor intre sisteme a rămas un teren clasic al controverselor din
perspectiva dreptului intern. Au fost avansate două tipuri de construcţii
doctrinale: teoria dualistă şi teoria monistă.

► Teoria dualistă
Premisa dualistă primară este aceea că ordinea juridică
internaţională şi sistemele juridice statale sunt în mod necesar autonome
deoarece:
a) normele fiecărui sistem au condiţii specifice de validitate;
b) normele se aplică unor subiecte juridice diferite;
a) normele se aplică unor situaţii diferite.

8
 Un tratat internaţional, spre exemplu, se adresează cel mai adesea
organelor statului şi, în mod curent, nu conferă drepturi şi obligaţii
celorlalte subiecte de drept intern. În absenţa unor mecanisme de
receptare efectul normelor internaţionale pentru persoanele fizice şi
juridice din sistemul intern este unul virtual şi indirect.
De regulă, normele constituţionale interne care se referă la DI
creează un ecran între acesta din urmă şi subiectele din ordinea juridică
internă. Consecinţa este absenţa oricărui conflict potenţial de norme între
cele două sisteme, deoarece ele se prezintă analizei ca sisteme închise
sau complete, ceea ce exclude, de plano, conflictul de norme. Însă din
caracterul autonom al sistemelor de drept nu decurge în mod necesar teza
că cele două tipuri de ordini juridice nu pot comunica, sau că ele se
situează pe un palier orizontal, de egalitate absolută. Autonom nu
înseamnă impenetrabil sau impermeabil. Dacă analizăm practica unor
state care formal (constituţional) sunt dualiste, observăm că dualismul
rămâne mai mult o poziţie de principiu decât o realitate juridică.

►Teoria monistă
Monismul are două variante, una radicală, care afirmă primatul
dreptului intern asupra DI şi care astăzi este o poziţie teoretică de
nesusţinut, în primul rând pentru că nu mai are un suport efectiv în dreptul
pozitiv, şi una care afirmă primatul DI asupra dreptului intern şi care îşi are
suportul în practica unor state reprezentative ale comunităţii internaţionale.
Normele interne derivă din normele internaţionale care determină
competenţele statelor, ca atare ele nu pot avea un conţinut contrar
acestora.
O perspectivă monistă servea ca un suport teoretic coerent pentru
centralizările care trebuiau instituite în sistemul juridic internaţional şi
cărora monismul cu primatul DI încerca să le construiască o bază teoretică
de legitimitate.
Nu trebuie să ignorăm însă faptul că dualismul a dominat întreaga
perioadă interbelică, iar CPJI a fost puternic influenţată de doctrina
dualistă. În prezent, chiar dacă raţiuni practice şi morale impun monismul
cu primatul DI, varietatea soluţiilor naţionale care se observă în practica
constituţională a statelor ilustrează faptul că supremaţia DI în raporturile
sale cu dreptul intern este incontestabilă pentru jurisdicţiile internaţionale,
însă uneori rămâne pur nominală pentru jurisdicţiile statale.
În stadiul actual al sistemului de DI, în ciuda faptului că monismul
care afirmă primatul DI a câştigat destul teren în doctrină, el nu oferă un
model descriptiv adecvat pentru raportul real dintre sisteme. Este şi firesc,
pentru că în variantă radicală el presupune totuşi un nivel de centralizare
pe care DI este încă foarte departe de a-l fi atins. Altfel spus, efectivitatea
teoriilor moniste este una relativ redusă. Aceasta se datorează faptului că

9
atâta timp cât comportamentul statal, în limitele jurisdicţiei sale teritoriale,
nu este reclamat ca un illicit internaţional, cele două sisteme se menţin
într-un raport de irelevanţă.
Legislaţia internă a unui stat este considerată domeniul său rezervat
de competenţă, atâta timp cât nu înfrânge norme şi principii opozabile
erga omnes. În plus, în absenţa unor reclamaţii internaţionale care să
acuze ilicitul normelor interne aflate în conflict cu normele internaţionale de
acest tip, statelor le rămâne o considerabilă libertate de mişcare.
Monismul şi dualismul pun în evidenţă nivelul de centralizare din
sistemul internaţional. Este limpede că absolut toate materiile centralizate
din DI ilustrează efectivitatea teoriei moniste. În acelaşi timp, dualismul nu
este complet deligitimat, deoarece el reflectă nivelul descentralizat al
relaţiilor internaţionale şi al DI.
În concluzie credem că se poate afirma:
a) autonomia relativă a sistemelor intern şi internaţional - normele
interne contrare DI nu pot fi invalidate în general în ordinea juridică internă
şi rămân inopozabile în ordinea internaţională;
b) interacţiunea sistemelor - pe de o parte, DI a încorporat în cadrul
izvoarelor sale formale anumite norme din sistemele de drept statale, pe
de altă parte există şi un număr relativ redus de norme de DI cu
aplicabilitate directă în sfera de competenţă statală, aşa-numitele norme
internaţionale self-executing.
Pentru că nu există o regulă de drept pozitiv a supraordonării
sistemelor, de regulă aplicabilitatea normelor internaţionale în dreptul
intern presupune o procedură de receptare. Efectul acestei operaţiuni
speciale constă în transformarea caracterului internaţional al normelor în
caracter intern. Din perspectiva DI, monismul şi dualismul sunt poziţii
constituţionale care reflectă concepţiile naţionale privind domeniul rezervat
al statelor suverane şi atitudinea faţă de fenomenele de centralizare
juridică internaţională. Prin urmare distincţia dualism - monism, departe de
a fi depăşită, rămane permanent un revelator al atitudinilor naţionale faţă
de DI.

[Link] de DI

Noţiunea de izvor de drept desemnează un mod valid de formare a

normelor în cadrul unui sistem juridic. Există o distincţie clasică, atât
pentru sistemele de drept intern cât şi pentru cel internaţional, între
izvoare materiale şi izvoare formale.
Expunerile didactice se concentrează asupra analizei izvoarelor
formale deoarece se consideră că o eventuală analiză a izvoarelor
materiale ar avea o relevanţă limitată. Izvorul material (cauza/motivul
adoptării unei norme scrise sau a formării unei norme spontane) al unei

10
norme de DI poate fi obiect de analiză în cadrul disciplinei relaţiilor
internaţionale, al sociologiei juridice, sau a geopoliticii. Însă, în practica
jurisdicţională, judecătorul sau arbitrul internaţional nu poate să substituie
interpretării juridice a normei, interpretarea izvorului său aterial. Cu alte
cuvinte, judecătorul internaţional se dezinteresează de cauzele sau
motivele care au condus la formarea unei norme, el se limitează să
constate că norma care îi fundamentează decizia a fost creată în acord cu
exigenţele formale ale unei norme de recunoaştere. O normă
internaţională accede aşadar la statutul de normă de drept pozitiv numai
dacă îşi poate justifica formarea în conformitate cu exigenţele unui izvor
formal determinat, adică numai atunci când apariţia ei este în acord cu un
mod de formare (law making process) recunoscut în sistemul juridic
printr-o normă specifică de recunoaştere.
Modurile de formare ale normelor DI sau, altfel spus, normele
specifice de recunoaştere în DI, sunt urmatoarele:
a) convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc
reguli expres recunoscute de statele în litigiu;
b) cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale, acceptate
ca reprezentând dreptul;
c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;
d) hotărîrile judecătoreşti şi doctrina specialiştilor celor mai calificaţi ai
diferitelor state, ca mijloace auxiliare pentru determinarea regulilor de
drept.
Această dispoziţie nu va aduce atingere dreptului Curţii
Internationale de Justitie de a rezolva o cauză ex aequo et bono dacă
părţile sunt de acord cu aceasta.

11
 Cursul numărul 3
Cutuma în Dreptul Internaţional Public

3.1. Codificarea cutumei

Cutuma este modul spontan, natural, informal de producţie juridică

şi este, până la urmă, expresia forţei tradiţiei. În schimb legea este
elaborată, artificială şi formalizată, şi este expresia voinţei unei entităţi
suverane determinate. Cutuma este un mecanism de autoreglare
socială, în contrast cu legea, care este un mecanism de regularizare
socială.
Cutuma este solid ancorată în realitate, legea este experimentală.
Termenul cutumă este utilizat în două sensuri: într-un prim sens,
reprezintă faptul creator de norme, iar în al doilea sens, norma creată,
adică rezultatul faptului creator.
În esenţă, în DI a codifica înseamnă a declara conţinutul dreptului
cutumiar existent. Istoria DI relevă numeroase proiecte de codificare
private, datorate savanţilor sau societăţilor ştiinţifice. Istoric, majoritatea
tentativelor de codificare au început în zona privată. Există însă şi o operă
de codificare publică, cea mai importantă, pentru că posedă o autoritate
juridică directă, iar această operă aparţine tratatelor de codificare şi
jurisprudenţei.
A codifica nu înseamnă altceva decât a face norma cutumiară
accesibilă şi a-i adăuga calităţile dreptului scris (jus scriptum). Prin
codificare norma cutumiară (opozabilă erga omnes) nu se transformă însă
în normă convenţională (opozabilă inter partes), prin simplul fapt că
suportul textual ia forma unui tratat internaţional. Ea stabileşte pentru
părţile la tratat un anumit conţinut, care le este opozabil, şi va putea
constitui baza/temeiul juridic al unei sentinţe internaţionale, dar va rămâne
inopozabilă pentru terţi.
Există însă şi autori care susţin că normele cutumiare devin, prin
codificare, norme juridice convenţionale. O astfel de opinie nu pare însă să
posede nici un fundament în dreptul pozitiv. Exerciţiul lor nu poate fi
niciodată echivalat cu abuzul de drept sau cu un exerciţiu nerezonabil al
dreptului. Dreptul absolut al statului acreditant de a acorda agrementul
şefilor de misiuni, dreptul său absolut de a declara un diplomat persona
non grata, sau dreptul absolut al statului de a recunoaşte formal sau de a
nu recunoaşte un alt subiect primar de DI, sunt doar câteva exemple de
jus strictum în DI.
Materia dreptului tratatelor ilustrează acest mod de interpretare a
drepturilor şi obligaţiilor. Importanţa distincţiei jus strictum/jus aequum

12
constă în faptul că oferă atât un criteriu de interpretare a normelor, cât şi
un criteriu de indentificare a tipului de ordine juridică care este
predominantă la un moment dat în sistemul supus analizei.
O normă codificată va poseda întotdeauna în DI dubla calitate de
normă convenţională şi de normă cutumiară. Între două state care sunt
părţi la tratatul de codificare al cutumei conţinutul opozabil al normei
juridice este conţinutul codificat, însă acest conţinut este inopozabil unui
stat terţ. Acesta poate contesta exactitatea codificării, poate să probeze un
conţinut diferit al cutumei şi poate cere judecătorului internaţional să
declare acest conţinut diferit al normei sau poate, pur şi simplu, să
dovedească opoziţia sa persistentă în procesul de formare al normei.

3.2. Principiile generale de drept international privind cutuma

În timp, a fost identificat un nou izvor de drept international -

„principiile generale ale dreptului recunoscute de naţiunile civilizate”.
În dreptul intern, principiul general reprezintă cel mai înalt nivel de
abstractizare existent în sistem.
Procesul de identificare a principiilor se desfăşoară în plan vertical,
gradul de generalitate fiind corespondentul gradului de abstractizare. În DI,
calificativul de general se plasează strict în planul orizontal. Generalitatea
decurge din prezenţa principiului în majoritatea (nu însă şi în totalitatea)
sistemelor de drept. Acest fapt, prezenţa de o manieră relativ identică a
principiului, îi legitimează construcţia, mai precis, conduce ipso facto la
recunoaşterea sa de către arbitrul sau judecătorul internaţional drept un
principiu care, odată atestat de sistemele de drept pozitiv ale „statelor
civilizate”, trebuie să opereze şi în sistemul internaţional.
Dacă în dreptul intern principiul este considerat ca o normă de
aplicabilitate generală şi sensul de principiu general se confundă până la
un punct cu cel deprincipiu fundamental (ceea ce uneori se resimte ca un
pleonasm), în DI generalitatea principiului nu presupune per se că ar trebui
să-i atribuim un caracter preeminent în raport cu alte norme internaţionale,
care îşi au originea în alte izvoare de drept. Este posibil ca un principiu
general să conducă la o normă fundamentală şi în DI, însă aceasta se
întâmplă datorită caracterul normei (de exemplu, în ipoteza în care
principiul general îndeplineşte funcţia unei norme generale de
recunoaştere în cadrul sistemului juridic internaţional, aşa cum este cazul
principiului bunei-credinţe) şi nu datorită calităţii izvorului ei.
Există practice, patru funcţii pe care le îndeplinesc principiile
generale în dreptul intern:
a) funcţia interpretativă - acestă funcţie este larg recunoscută principiilor
constituţionale, în sensul că nicio normă particulară din sistemul juridic nu
poate primi o interpretare contrară acestora;

13
b) funcţia integratoare - recursul la principii permite organelor de aplicare
dreptului să acopere eventualele lacune existente în sistem;
c) funcţia directoare - această funcţie orientează legiuitorul în dreptul
intern. Este de subliniat că respectarea strictă de legiuitor a principiilor
asigură coerenţa sistemului;
d) funcţia limitativă - principiile creează cadrul în care se poate realize
libertatea legiuitorului. Ele asigură astfel eficacitatea globală a sistemelor
de drept guvernate de principiul preeminenţei dreptului (rule of law).
Aşa cum se poate observa, toate aceste patru funcţii din dreptul
intern sunt funcţii sistemice, deoarece principiile îşi asumă rolul de norme
de recunoaştere „fundamentale”, atât în raport cu normele primare, cât şi
în raport cu alte norme secundare. Sunt norme fundamentale, în sensul că
în absenţa lor probabil că niciun sistem juridic modern nu şi-ar putea
menţine efectivitatea în timp.
În dreptul intern aplicabilitatea directă a principiilor este relativ rară,
de aceea pare corectă calificarea lor ca fiind norme indirecte. Datorită
gradului de generalitate pe care îl posedă, prin recursul la principii se
determină, pe calea interpretării, conţinutul altor norme. Caracterul general
şi abstract mai conferă principiilor şi calitatea de norme indefinite, iar
consecinţa este aceea că principiile comportă o serie infinită (nelimitată)
de aplicaţii concrete. De exemplu: principiul contradictorialităţii, principiul
echipolenţei, principiul proporţionalităţii.

3.3. Principiile generale de drept vs. principiile fundamentale ale

DI

Spre deosebire de principiile generale instituite prin art. 38,

principiile de DI îşi au baza juridică în izvoarele de drept convenţionale sau
cutumiare. Prezenţa lor în DI este însă uneori un aspect al ierarhiei
normelor, o ierarhie care decurge atât din baza juridică (adică din izvorul
de drept care le legitimează existenţa), cât şi din importanţa lor în cadrul
sistemului. De regulă, adjectivele „general” sau „fundamental” pun în
lumină fie caracterul lor constituţional (acela de norme de bază ale
sistemului), fie opozabilitatea erga omnes, fie caracterul lor de norme de
jus cogens, fie, în fine, legitimitatea lor indiscutabilă (în sensul că au fost
ferm, constant şi universal acceptate). Exemplul clasic îl reprezintă
principiile de DI relevate de Carta ONU:
a) Dreptul statelor la autodeterminare;
b) Dreptul statelor la suveranitate şi independenţă;
c) Dreptul statelor la egalitate juridică;
d) Dreptul statelor la comunicaţii internaţionale;

14
 Cursul numărul 4
Tratatul internaţional
În afara de modurile spontane de formare ale normelor juridice de
drept internaţional există şi un mod voluntar de formare al acestora, prin
declaraţiile de voinţă a două sau mai multe subiecte primare sau derivate
(state sau organizaţii internaţionale) care decid să creeze, să modifice sau
să desfiinţeze norme juridice internaţionale. Declaraţiile nu sunt unilaterale,
ci sunt reciproce şi au conţinut identic, ceea ce demonstrează voinţa
juridică comună a acestora.
Tratatul, ca mod voluntar prin care subiectele de drept se obligă
juridic, prezintă un dublu aspect: este un act juridic şi este normă
juridică. Actul şi norma sunt pană la urmă indisociabile, însă distincţia
între ele prezintă consecinţele practice, mai ales atunci când acceptăm
posibilitatea ca norma, în anumite circumstanţe, să se detaşeze de act. De
exemplu, atunci când în faţa unui judecător intern o parte în proces se
prevalează de dispoziţiile unui tratat, iar tratatul este aplicabil în dreptul
intern, judecătorul intern nu este competent să analizeze calităţile formale
ale tratatului ci doar aplicabilitatea normelor invocate. Cu alte cuvinte,
judecătorul intern nu poate declara inaplicabilitatea actului numit „tratat”, ci
doar inaplicabilitatea normei al cărei suport este actul.

[Link] utilizată pentru actele convenţionale

În afara numelui generic tratat, acordurile scrise se prezintă sub

diverşi alţi termeni: Convenţie, Act general, Acord, Declaraţie, Protocol,
Schimb de note, Modus vivendi, Memorandum, Pact, Cartă sau Statut.
Numele sub care se prezintă nu schimbă natura juridică a tratatului;
el poate pune în lumină unul sau mai multe aspecte particulare ale
conţinutului său.
Denumirea de „tratat” pune în lumină caracterul politic al actului.
Termenul „convenţie” este utilizat pentru actele care reglementează zone
de interes comun, situate în afara politicului. Atunci când acordul vrea să
pună în lumină principii politice sau de drept intenaţional el se poate numi
„declaraţie”, un nume acceptat ca fiind solemn. Termenul „act final” indică
faptul că tratatul este rezultatul unui congres sau al unei conferinţe
internaţionale. Sintagma „Modus vivendi” indică natura provizorie a
acordului, iar termeni cum sunt „pact”, „cartă” sau „statut”, indică tratate
care sunt acte constitutive ale unor organizaţii internaţionale.

15
4.2. Clasificarea tratatelor

Literatura juridică de specialitate face distincţia după o serie de

criterii, astfel:
A. Din punct de vedere formal, se disting următoarele:
a) După calitatea părţilor: tratate încheiate între state; tratate încheiate
între state şi organizaţii internaţionale; tratate încheiate între organizaţii
internaţionale;
b) După numărul părţilor: tratate bilaterale şi tratate multilaterale sau
colective;
c) După câmpul spaţial de aplicare: tratate locale, tratate regionale şi
tratate universale;
d) După nivelul de solidaritate pe care îl declară părţile: tratate
deschise şi tratate închise;
e) După procedura de formare: tratate solemne şi acorduri în formă
simplificată (executive agreement).

B. Din punct de vedere material, adică după domeniul de acţiune al

normelor primare stipulate în tratate, distingem, într-o serie deschisă:
a) Tratate politice (de alianţă, de cesiuni teritoriale, de non-agresiune,
ş.a.);
b) Tratate comerciale (acorduri speciale sau generale de tarife şi comerţ,
de liber schimb, etc.)
c) Tratate consulare;
d) Tratate de arbitraj şi de reglementare judiciară a diferendelor;
e) Tratate de cooperare administrativă, etc.

C. După modul în care îşi produc efectele în timp, distingem două

categorii de tratate:
a) Tratate tranzitorii, care îşi epuizează obiectul prin însăşi faptul stipulării
lor (recunoaşterea unei situaţii juridice sau renunţarea la un drept) sau prin
actul de executare (este cazul unui tratat de cesiune);
b) Tratate permanente (tratate de pace, tratate institutive ale unor
organizaţii internaţionale, etc.).

D. După natura şi intensitatea juridică (normativă) a angajamentelor

asumate de părţi se pot pune în evidenţă trei categorii de tratate:
a) Tratate care crează situaţii obiective - aceste tratate se impun tuturor,
depăşesc relativitatea de principiu a tratatelor, caracterul lor general de
res inter alios acta. Un exemplu îl reprezintă tratatele prin care se
constituie zone demilitarizate; sau, un tratat institutiv al unei organizaţii
universale, cum este Carta ONU, tratat care a creat, conform opiniei Curţii,
exprimată în Avizul consultativ din 11 aprilie 1949, o personalitate

16
obiectivă a organizaţiei, adică o personalitate juridică opozabilă erga
omnes.
b) Tratatele institutive ale organizaţiilor internaţionale - sunt acte care
prin conţinutul lor evocă constituţiile statale deoarece cuprind un ansamblu
complet de norme de recunoaştere, de modificare şi de jurisdicţie care
reglementează compoziţia organelor, competenţele etc.
c) Tratate-cadru - această specie este rezultatul unor practici recente, de
exemplu, în materia DI al mediului sau în materia protecţiei minorităţilor.
Ele conţin simple directive în materie care urmează să conducă, mai tîrziu
sau eventual, la norme juridice de aplicabilitate directă.

[Link] tratatelor

Încheierea unui tratat presupune parcurgerea unor proceduri

internaţionale.

1)O primă fază

Se consumă prin schimbul şi examinarea deplinelor puteri.
Termenul „depline puteri” indică un act care emană de la autorităţile
statale care deţin competenţa de a conduce relaţiile internaţionale. Actul
nu face decât să probeze reprezentativitatea agenţilor guvernamentali care
iniţiază negocierile. În favoarea şefilor de stat, a miniştrilor de externe, a
şefilor de misiuni diplomatice, a diplomaţilor acreditaţi de stat la conferinţa
internaţională reunită pentru negocierea tratatului sau a celor acreditaţi pe
lângă o organizatie internaţională operează o prezumţie simplă de
reprezentativitate.

2) Negocierea
Constă în esenţă în schimbul de propuneri şi contra-propuneri
pentru stabilirea textului de bază, la care se adaugă eventual, ulterior,
diverse amendamente. Toate acestea se formulează verbal, cu titlu
provizoriu, însă, în principiu, îmbracă ulterior forma scrisă. În cazul
tratatelor multilaterale adoptate în cadrul unor conferinţe convocate în
acest scop, discuţiile au loc pe un text deja elaborat în cadrul organizaţiei
care a iniţiat tratatul. Negociatorii statali sunt, în general, însosiţi la
conferinţele internaţionale de echipe de experţi.

3) Adoptarea şi autentificarea textului

Textul prezintă o structură în general invariabilă. Se deschide cu un
preambul, în care se enumeră părţile contractante şi se expun motivele
tratatului. Urmează dispozitivul, considerat „corpul tratatului”, care
cuprinde într-o succesiune de articole (grupate eventual în „titluri”, „părţi”,
„capitole” sau „secţiuni”) ansamblul normelor primare care leagă juridic

17
părţile la tratat. Textul este închis de clauzele finale, care circumscriu
„actul juridic”: procedurile de revizuire, modalităţile de intrare în vigoare,
durata tratatului, etc.
Dispozitivele tratatelor internaţionale cuprind o serie de clauze-tip
care au consecinţe importante, de exemplu în privinţa intensităţii normative
a angajamentelor sau în privinţa câmpului lor de aplicare:
a) clauza de adeziune, caracteristică tratatelor deschise, unde fixează
condiţiile în care alte subiecte de drept pot participa succesiv la acest tip
de tratate;
b) clauza “opting in”, o tehnică prin care acceptarea unei obligaţii
prevăzute de tratat este subordonată emiterii unui act unilateral
(declaraţie);
c) clauza de renunţare, caracteristică tratatelor permanente sau de lungă
durată şi care permite unui stat să „iasă din tratat”, eventual după
expirarea unui anumit termen de la notificarea intenţiei de retragere (act
de renunţare);
d) clauza de reciprocitate, prin care recunoaşterea unor prerogative sau
asumarea unor obligaţii prevăzute în tratat este subordonată recunoaşterii
sau asumării lor de către cealaltă parte;
e) clauza “si omnes” prin care se stipulează că renunţarea unui singur
stat parte la un tratat multilateral atrage în mod automat eliberarea tuturor
celorlalte părţi de obligaţiile subscrise;
f) clauza de salvgardare, o clauză care permite unui stat să aplice în
anumite situaţii un regim derogator de la angajamentele de bază, de
exemplu, clauza generală de salvgardare care operează în perioadele de
criză economică sau de ajustări structurale;
g) clauza naţiunii celei mai favorizate, o stipulaţie prin care părţile se
obligă să-şi acorde tratamentul cel mai favorabil pe care l-au acordat sau îl
vor acorda în viitor unui stat terţ. Conţinutul tratatului care conţine clauza
naţiunii celei mai favorizate rămîne în parte nedeterminat, modificându-se
în funcţie de conţinutul convenţiilor stipulate ulterior cu terţii;
h) clauza federală, prin care statul federal precizează că tratatul
angajează doar federaţia în domeniile care ţin de competenţa sa şi nu
angajează entităţile federate în materiile care ţin de competenţa exclusivă
a acestora;
i) clauza compromisorie, o clauză de o importanţă aparte pentru că
stabileşte o cale judiciară (în general arbitraj) prin care se tranşează
diferendele născute din interpretarea sau executarea tratatului;
j) clauza „opting out”, prin care o modificare (amendament) a tratatului
este considerată acceptată de partea care nu a emis o opoziţie forma.
Tratatul institutiv al OMS - membrii organizaţiei pot renunţa individual la
aplicarea standardului impus de organizaţie. Dacă cei care renunţă
reprezintă la un moment dat majoritatea, standardul este invalidat;

18
k) clauza „in all circumstances”, a fost inserată în mai multe articole ale
celor patru Convenţii de la Geneva din 1949, în scopul de a garanta
respectul normelor indiferent de context, în orice împrejurare.
Dispozitivul tratatului poate fi însoţit de anexe. Anexele cuprind de
regulă detalii tehnice sau materii complementare. Din punct de vedere
juridic, în lipsa unei stipulaţii contrare, anexele au aceeaşi valoare ca şi
dispoziţiile din corpul tratatelor. Faza de elaborare se încheie cu
adoptarea textului, iar expresia formală a adoptării tratatului este
autentificarea lui.
Autentificarea textului are valoarea juridică a unei declaraţii
unilaterale care confirmă că textul reprezintă intenţiile negociatorilor şi este
definitiv. Tratatele se autentifică prin semnare. Articolul 10 al Convenţiei
de la Viena prevede alte două modalităţi de autentificare: parafarea (se
subscriu iniţialele negociatorilor) şi semnarea ad referendum, adică
semnarea cu titlu provizoriu, sub condiţia confirmării de autorităţile
naţionale competente. Confirmarea voinţei statului de a se considera
„legat” prin tratat se exprimă, de regulă, printr-un act solemn numit
ratificare.

4) Intrarea în vigoare a tratatului

Adică momentul din care îşi produce efectele obligatorii în raporturile
reciproce reglementate de părţi este stabilită prin clauzele finale. În
absenţa eventuală a unor asemenea clauze, efectele se produc din
momentul în care statul şi-a exprimat voinţa de a fi legat prin tratat.
Conventia de la Viena din 1969 se referă şi la două forme speciale
de intrare în vigoare: ratificarea sau aderarea parţială şi aplicarea cu titlu
provizoriu.

5) Publicitatea tratatelor
Publicitatea tratatelor este o chestiune relativ nouă în DIP şi
reprezintă un aspect relativ marginal al centralizării juridice. Exigenţa
publicităţii implică dezavuarea tratatelor secrete. O normă de obligativitate
a publicitatii tratatelor a fost introdusă în art. 102 din Carta ONU.
Neînregistrarea tratatelor nu ridică însă probleme de validitate, ci doar
probleme de opozabilitate, în sensul că un tratat neînregistrat nu este
opozabil organelor ONU.
6)Sistemul de rezerve al tratatelor
Rezerva este definită în mod curent ca fiind declaraţia unui stat, la
semnarea tratatului, prin care statul înţelege să excludă, în ce-l priveşte,
anumite dispoziţii ale tratatului, sau să nu accepte anumite obligaţii care ar
inteveni ca o consecinţă a tratatului. Mai există un tip de act juridic
internaţional, pe care doctrina îl asimilează rezervei, aşa-numita

19
declaraţie interpretativă. Ea precizează sensul pe care statul angajat
înţelege să-l confere unor dispoziţii particulare din tratat.

Cursul numărul 5
Viciile de consimţământ privind tratatele internaţionale

5.1. Viciile de consimţământ

1) Eroarea
Regula codificată este cea a erorii esenţiale, adică a erorii asupra
unui element care a costituit baza consimţămantului exprimat. Convenţia
de la Viena din 1969 a admis finalmente numai eroarea de fapt şi a
subordonat admisibilitatea erorii de fapt unor condiţii speciale:
a) eroarea să nu fie imputabilă comportamentului statului care o
invocă;
b) să nu existe circumstanţe care ar fi trebuit să avertizeze subiectul
de drept în legătură cu posibilitatea unei erori.

2) Dolul
Voinţa de a-l plasa pe un alt subiect de drept internaţional în eroare,
asociată cu o conduită frauduloasă, nu are precedente în DI. Însă, conform
principiului divizibilităţii tratatelor, existenţa dolului permite părţii lezate
posibilitatea de a opta între nulitatea parţială şi cea completă. Fiind însă şi
un ilicit internaţional, dacă o parte la tratat ar invoca dolul doar ca fapt
internaţional ilicit (nu şi ca viciu de consimţământ), aceasta ar implica, ca o
consecinţă juridică, nulitatea integrală a tratatului.

3) Coruperea reprezentatului unui stat

Unii autori au manifestat rezerve în legătură cu existenţa acestui
viciu de consimţământ. Conform acestei opinii, dolulul acoperă şi situaţia
coruperii reprezentanţilor statali. De altfel, regimul juridic al corupţiei este
identic cu cel al dolului, în sensul că stabilirea corupţiei produce efecte
identice cu stabilirea dolului. Nu există o practică internaţională nici în
legătură cu acest aspect.

4) Constrângerea exercitată asupra reprezentanţilor statali

Relaţiile internaţionale furnizează exemple de constrângere. În
situaţia în care după semnarea actului de către reprezentantul constrâns,
tratatul este ratificat de către statul vătămat, viciul iniţial trebuie considerat
ca fiind înlăturat.
Putem reduce ilicitul la două situaţii:

20
a) utilizarea forţei ca mijloc de constrângere;
b) utilizarea ameninţării cu forţa.

5.2. Executarea tratatelor

Aspectul important de discutat este acela al garanţiilor de

executare. Instituirea garanţiilor este un aspect important. Exemple de
garanţii:
a) Gajul - este un procedeu tradiţional, utilizat, de exemplu, în Tratatul de
la Versailles din 1919, pentru a garanta plata despăgubirilor de război
datorate de Germania. În tratat s-a prevăzut alocarea unei cote părţi din
resursele economice ale Germaniei, instituirea ocupaţiei franceză asupra
malului stâng al Rinului pe un termen de 15 ani.
Conform Acordurilor din Alger din 1981, eliberarea ostaticilor
americani din Iran a fost condiţionată deblocării conturilor iraniene din
străinătate. În contrapartidă, Iranul a constituit un fond în scopul de a se
garanta executarea obligaţiilor asumate.

b) Garanţia promisă de una sau mai multe puteri - prin Tratatul de la

Londra din 1839, Austria, Franţa, Marea Britanie, Prusia şi Rusia au
garantat neutralitatea permanentă a Belgiei. În anul 1979, SUA a garantat
aplicarea Tratatului de pace egipteano-israelian.

c) Controlul reciproc al îndeplinirii angajamentelor - în cazul

acordurilor SALT, Statele Unite şi URSS au creat o Comisie consultativă
bilaterală care avea rolul de a menţine un contact permanent între părţi. În
cadrul Comisiei se discutau şi se clarificau toate incertitudinile legate de
aplicarea acordurilor.

d) Instituirea unei comisii internaţionale de control - acest sistem de

garantare apare în numeroase tratate: Acordul de la Paris privind
Vietnamul (1975), Tratatul de interzicere a armelor chimice (1993) sau
Tratatul de interzicere a experienţelor nucleare (1996).

5.3. Ratificarea tratatelor

Convenţia de la Viena din 1969 enumeră ratificarea printre modurile

de exprimare a consimţământului de a fi legat printr-un tratat alături de
semnătură, schimbul instrumentelor, acceptare, aderare sau
aprobare. Aceasta deoarece majoritatea constituţiilor statale
reglementează ratificarea ca pe o condiţie sine qua non pentru ca statul să
se considere legat printr-un tratat.

21
 Ca act unilateral de drept intern, ratificarea este discreţionară (nu
există nicio obligaţie formală de a ratifica textul adoptat şi autentificat) şi
neuniformă (modul de manifestare difera de la o tara la alta). Trebuie
subliniat că în DI general nu există o prezumţie în favoarea ratificării.
Emiterea sau refuzul ratificării nu sunt condiţionate de o anumită durată de
timp. Apare astfel o anumită incertitudine în legătură cu aplicarea tratatelor
adoptate. Lucrurile devin şi mai complicate atunci când ratificarea, prin
referendum obligatoriu sau facultativ.
Tehnica referendumului nu este utilizată de statele formate în tradiţia
anglo-saxonă. În schimb este destul de răspândită în rest. Pentru statele
care devin părţi la tratat în mod succesiv efectele juridice ale ratificării sunt
produse de actele lor de acceptare, accesiune sau aprobare.

5.4. Modificarea, suspendarea şi terminarea efectelor tratatelor

Din principiul caracterului obligatoriu al tratatului, decurge

consecinţa juridică potrivit căreia o singură parte nu poate să modifice în
mod unilateral termenii acestuia. CV – 1969 subordonează acordul de
modificare, fie prezenţei unei permisiuni exprese stipulate în tratat, fie, în
absenţa unei astfel de stipulaţii, condiţiei ca acordul de modificare să nu fie
în contradicţie cu tratatul.
Ca şi modificarea, suspendarea şi extincţia tratatului rămân
guvernate de consimţământ sau achiesare. Cauzele de suspendare sau
de extincţie pot fi clasificate în trei mari categorii:
1) Cauze întemeiate pe DI general (desuetudine, renunţare, accord
abrogator, imposibilitatea executării, schimbarea fundamentală a
circumstanţelor sau intervenţia războiului);
2) Cauze stabilite prin textul tratatului (condiţii suspensive sau
rezolutorii, retragerea din tratatul multilateral, denunţarea tratatului
bilateral, împlinirea termenului, executarea integrală);
3) Apariţia unei norme posterioare de jus cogens cu care tratatul este
în conflict.
Tratatul fiind guvernat de reciprocitate, partea inocentă are dreptul
de a denunţa tratatul, atunci când cealaltă parte (sau celelalte părţi) nu îşi
respectă obligaţiile asumate prin tratat. Acest drept de a denunţa un tratat
neexecutat de cealaltă parte este un drept cutumiar.
Desuetudinea sau caducitatea reprezintă un mod de extincţie valid
conform dreptului cutumiar şi conferă efect abrogator faptului că tratatul nu
a fost aplicat sau a încetat să fie aplicat de părţile contractante.
Desuetudinea pune în evidenţă rolul major pe care-l deţine efectivitatea în
D.I. Termenul acoperă însă şi alte ipoteze în afara „inactivităţii” normei
juridice. O astfel de ipoteză ar fi, de pildă, cea a formării şi consolidării,
după încheierea tratatului, a unei reguli cutumiare.

22
5.5. Raporturile dintre tratat şi alte izvoare de drept. Problema
normelor concurente

Odată stabilit faptul că nu există nicio normă care să instituie o

ierarhie a izvoarelor de drept internaţional, prezintă interes practic ipoteza
prezenţei normelor concurente contrare care posedă o bază juridică
diferită: cutumă şi tratat. Egalitatea normativă este stabilita de Curtea
Internaţională de Justiţie care plasează cutuma şi tratatul.
Problema normelor concurente care provin din izvoare juridice
diferite poate să apară în mod frecvent în practica internaţională chiar şi
atunci când două state în litigiu sunt părţi la un tratat de codificare. În
această chestiune Curtea a avut o contribuţie remarcabilă.
Deşi în Afacerea privind personalul diplomatic şi consular (SUA vs.
Iran) SUA şi-a întemeiat cererea exclusiv pe prevederile Conventiei de la
Viena, Curtea a decis că Iranul a violat nu numai obligaţiile care decurg din
tratatele în vigoare între cele două părţi dar şi obligaţiile care decurg din DI
general. Caţiva ani mai târziu, în Afacerea Nicaragua, Curtea
Internaţională de Justiţie a confirmat că normele convenţionale şi normele
cutumiare sunt aplicabile în egală măsură între statele părţi la un trat.

5.6. Ierarhia izvoarelor de drept şi ierarhia normelor în sistemul

internaţional

În sistemele juridice statale de tip socialist (cum sunt sistemele de

drept civil) cutuma este un izvor de drept ierarhic inferior legii. În sisteme
cum este cel de common law (şi sisteme vechi dreptul roman antic sau
dreptul societăţii medievale) cutuma este un izvor primar plasat în acelaşi
plan cu legea. În sistemul dreptului canonic cutuma prevalează, în anumite
condiţii în raport cu dreptul uman ecleziastic, însă este ierarhic inferioară
dreptului divin sau dreptului natural.
Din cele de mai sus se pot degaja trei concluzii generale:
1) Nu există în DI pozitiv o normă care sa stabileasca o ierarhie a
izvoarelor formale.
2) Există o ierarhie foarte rar însă în domenii strict determinate - Carta
ONU consacră superioritatea Cartei în raport cu eventualele tratate
încheiate de membrii organizaţiei.
3) Există o ierarhie conjuncturala a normelor de DI.

23
 Cursul numărul 6
Subiectele primare ale Dreptului Internţional Public
6.1. Statul în dreptul internaţional public si elementele
constitutive ale acestuia

Subiectele unui anumit sistem juridic sunt acele persoane cărora li

se aplică normele juridice (impunându-le obligaţii, conferindu-le drepturi
sau investind acţiunile lor cu un efect special in plan normativ). Conform
Curţii Internaţionale de Justiţie, în Dreptul Internaţional, subiect de drept
este acea entitate care are aptitudinea de a fi titulară de drepturi şi de
obligaţii şi de a prezenta o reclamaţie internaţională.
Orice sistem juridic determină în mod autonom care sunt entităţile cu
drepturi şi obligatii şi care este capacitatea procesuală. Doar aceste entităţi
posedă personalitate juridică în DI, fiecare sistem juridic determinând ce
entităţi au capacitate juridică, putând fi considerate subiecte de drept
internaţional. Calitatea de subiect de drept s-a extins în sistemul
internaţional la mai multe categorii de entităţi, datorită „internaţionalizării”
unor domenii.
Statul este subiect primar datorită capacităţii sale juridice plenare.
În DI există o normă generală de recunoaştere cutumiară, conform
căreia calitatea de stat suveran, se atribuie din momentul când sunt
întrunite de facto trei elemente:
a) un teritoriu definit;
b) o populaţie permanentă;
c) un guvern, adică o putere publică capabilă să asigure ordinea juridică.
În sens mai larg, o organizare politică capabilă să asigure funcţiile
interne şi externe ale statului.
Acest standard constitutiv, care presupune reunirea acestor trei
elemente, a fost confirmată relativ recent in noiembrie 1991 al Comisiei de
Arbitraj în cadrul Conferinţei pentru pace privind Iugoslavia.

6.2. Uniunile statale

În afara statului unitar (forma cea mai răspandită) sunt considerate

subiecte primare anumite tipuri de asocieri de state. Termenul de „uniuni”
trebuie înteles în sensul de asociere de tip federal.

1) Uniunile personale şi uniunile reale - sunt forme de asociere istorică.

Prima s-a caracterizat prin comunitatea accidentală şi temporară a
unui şef de stat. Este o uniune de facto, irelevantă în plan internaţional,

24
deoarece validitatea ei se bazează exclusiv pe dreptul intern al statelor
care au pe o perioadă determinată acelaşi şef de stat.
Cea de-a doua presupune o organizare politică paralelă a două sau
mai multe state care rezultă dintr-un acord internaţional. În general,
uniunea reală se bazează pe uniunea teritorială, pe un act juridic explicit şi
presupune existenţa unor organe comune.

2) Confederaţia şi statul federal - sunt două forme statale prezente în

societatea internaţională. Confederaţia este o asociere care se bazează pe
un tratat internaţional, care este pactul confederal. Prin pactul confederal
se repartizează în sarcina confederaţiei un set limitat de competenţe
confederative. Suveranitatea statală a entităţilor confederate subzistă, însă
ea este diminuata. Prin divizare se crează o personalitate internaţională
limitată a confederaţiei la materiile (competenţele) exercitate în comun.
Acest tip de centralizare a fost acompaniat de aşa-numitul drept de
executare federală, sau drept executiv federal, o competenţă în baza
căreia organul comun declanşează sancţiuni colective (în general militare),
asupra statului membru care îşi încalcă obligaţiile asumate prin pactul
federal. Centralizările internaţionale de tip integrativ, prin care statele
suverane transferă competenţe unei Organizaţii Internaţionale, pe care
aceasta le exercită autonom, sunt centralizări de tip confederativ. În cazul
celor mai cunoscute asocieri de tip federal (S.U.A., Elveţia) forma
confederală a anticipat statul federal.
Sub numele de state, statul federal cuprinde entităţi care sunt, în
general, lipsite de calitatea de subiecte de DI. Gruparea lor este fondată
pe o constituţie, act de drept intern. Ele pot exercita competenţe
internaţionale reziduale (aşa cum o fac, de exemplu, landurile germane),
atunci când relaţiile lor internaţionale se limitează la categoria
competenţelor „nefederalizate”, aşa cum rezultă ele din
constituţiilefederale.

6.3. Teritoriul de stat

Conform unui principiu bine stabilit în dreptul cutumiar, statul dispare

ca subiect de DI o dată cu pierderea teritoriului său. Populaţia statelor
moderne este o populaţie sedentară, stabilă în interiorul frontierelor care
delimitează teritoriul de stat. Teritoriul de stat este o noţiune juridică şi nu
una geografică. Reprezintă o unitate juridică, deoarece geografic poate
cuprinde o multitudine de fracţiuni care nu sunt regasite în acelaşi loc. Ca
noţiune juridică, teritoriul de stat reprezintă sfera de competenţă spaţială
a statului, porţiunea din suprafaţa terestră în care sistemul de norme
juridice naţional este valid şi executoriu.

25
 Teritoriul de stat cuprinde: spaţiul terestru (inclusiv apele interioare),
spaţiul aerian şi marea teritorială.
Teritoriul stat este separat de teritoriile altor state şi de spaţiile care
nu fac obiectul suveranităţii statale, prin frontierele de stat. În funcţie de
natura spaţiului delimitat, există frontiere terestre, maritime şi aeriene.
Trasarea unei frontiere de stat terestre presupune două faze
distincte:
a) Delimitarea frontierei (descrierea punctelor geografice prin care trece
linia de frontieră)
b) Demarcarea (jalonarea în teren a unor semne ale liniei de frontieră).
Linia de delimitare poate fi determinată conform trei criterii:
a) Astronomice (cazul frontierei dintre cele două state coreene);
b) Politice (cazul delimitării noilor state independente pe liniile fostelor
circumscripţii coloniale);
c) Istorice (cazul frontierelor fixate printr-un tratat anterior).
Modul de dobândire a teritoriului este o temă pe care doctrina
clasică a tratat-o în amănunt, însă astăzi, în doctrina contemporană, apare
ca un aspect marginal. Există o justificare, faptul că în prezent nu mai
există teritorii terestre nesupuse suveranităţii unui stat. Doctrina clasică
împarte modurile de dobândire ale titlului teritorial în dobândire cu titlu
originar şi dobândire cu titlu derivat. În prima categorie intră ocupaţia,
secesiunea şi decizia politică (sau titlul pontifical). În cea de-a doua
categorie, cesiunea şi achizitia.

6.4. Imunităţile statului suveran

Instituţia imunităţii statelor suverane cuprinde normele şi principiile

generale de drept care exceptează statele străine de la jurisdicţia
teritorială a altor state suverane. Niciun stat suveran nu poate desfăşura
pe teritoriul altui stat, activităţi şi măsuri legislative şi nici nu poate
desfăşura activităţi judecătoreşti.
Imunitatea de jurisdicţie cuprinde două niveluri:
a) Imunitatea judiciară faţă de toate jurisdicţiile interne ale statului forului;
b) Imunitatea de executare silită a bunurilor statului străin aflate pe
teritoriul statului forului.

6.5. Alte subiecte primare. Sfântul Scaun şi Statul Vatican şi

Ordinul de Malta

Ca autoritate politică supremă a epocii medievale, Sfântul Scaun ar

putea fi calificat ca subiect primar suprastatal. Afectate de sistemul instituit

26
prin Pacea de la Westfalia, competenţele politice internaţionale ale
Sfântului Scaun se estompează.
Pană la anexarea Romei de către Italia în 1870, Papa era suveranul
unei populaţii de peste trei milioane de locuitori. Legea garanţiilor Italia a
fixat prerogativele Suveranului Pontif şi ale Sfântului Scaun. S-a ajuns la
un regim juridic în care distingem două subiecte primare de DI: Sfântul
Scaun, entitate spirituală responsabilă de bisericile catolice în întreaga
lume, şi Statul Vatican, entitate teritorială a cărei calitate de subiect de
drept se manifestă internaţional atunci când se crează norme
convenţionale de aplicabilitate teritorială. Sfântul Scaun şi-a conservat
calitatea de structură ierarhică a bisericilor catolice naţionale, implicit de a
reglementa statutul bisericilor catolice în colaborare cu statele în care ele
sunt prezente, printr-o categorie specială de tratate internaţionale, numite
concordate.
Autoritatea exclusivă a Sfântului Scaun este recunoscută asupra
teritoriului de 44 de hectare al Vaticanului. Cei care desfăşoara activităţi în
teritoriu dobândesc o cetăţenie care se suprapune peste cetăţenia de bază
şi se pierde odată cu încetarea funcţiei îndeplinite pe langă Sfântul Scaun.
Sfântul Scaun întreţine relaţii diplomatice permanente cu peste 50 de state
şi participă cu statut de observator la numeroase organizaţii internaţionale.
Ordinul de Malta este denumirea curentă sub care este cunoscut
Ordinul Militar Suveran din Ierusalim care îşi are originea în epoca
Cruciadelor. Numele curent provine din faptul că până în 1799 Ordinul a
fost suveranul principatului maltez. Ordinul maltez este ultimul
supravieţuitor dintr-o serie de subiecte de DI medieval care erau entităţi
religioase structurate militar şi care, asemenea statelor suverane, posedau
armate, administrau teritorii, încheiau tratate şi posedau drept de legaţie
activă şi pasivă (Ordinul Teutonic şi Ordinul Templierilor sunt cele mai
cunoscute). Deşi în acest moment Ordinul de Malta nu mai posedă un
teritoriu propriu, posedă totuşi un statut internaţional definit şi promovat de
statul gazdă - Italia. I se recunosc, printre altele, autonomia, rangul
diplomatic, inviolabilitatea sediului Marelui Magistru (guvernul Ordinului).
Ordinul este însă plasat sub controlul religios al Sfântului Scaun.
Numeroase state întreţin relaţii diplomatice cu Ordinul de Malta şi îi
facilitează exercitarea activităţilor pe teritoriul lor (în special activităţi
filantropice).

6.6. Suveranitatea statului

De-a lungul istoriei transferul competenţelor juridice de la baronii

locali la regi a fost un proces care a început mai întâi cu jurisdicţia, a
continuat cu competenţa în materia războiului şi a păcii, competenţa
prelevării impozitelor şi taxelor şi a sfârşit cu dreptul exclusiv de a bate

27
monedă. Interzicerea războaielor private a fost consecinţa imediată a
convergenţei atributelor suverane şi a transformat radical natura relaţiilor
internaţionale.
Ca o faţetă internă a suveranităţii, primii regi au monopolizat relaţiile
politice internaţionale. A judeca, a legifera, a bate monedă proprie, a
preleva impozite şi taxe, a declanşa războiului şi a încheia pace sunt
competenţele care definesc puterea suverană.
Faţeta externă a suveranităţii este independenţa. Din perspectiva
DI, statul este suveran în măsura în care, nu este subordonat dreptului
intern al altui stat.
Ca o consecinţă a suveranităţii interne, statul exercită două categorii
de competenţe (puteri) legate strâns de cele două elemente constitutive:
teritoriul şi populaţia.

6.7. Limitele exercitării suveranităţii

În exerciţiul competenţelor sale suverane, statul trebuie să ia act de

exclusivitatea competenţelor celorlalte subiecte de drept şi trebuie să
respecte integritatea teritoriului celorlalte state suverane.
Obligaţia de a respecta suveranitatea altor state implică „obligaţia
statului de a nu permite utilizarea teritoriului său în vederea săvârşirii unor
acte contrare drepturilor altor state”.

6.8. Recunoaşterea internaţională a statelor

Noţiunea de recunoaştere desemnează, o categorie de acte

unilaterale aflate în sarcina subiectelor de DI. Începand cu secolul al XIX-
lea, se acordă o atenţie din ce în ce mai mare recunoaşterii statelor nou
apărute pe scena internaţională. Doctrina juridică nu face decât să reflecte
preocupările politice legate de apariţia unor state care au fost privite iniţial
cu ostilitate de către statele preexistente: fosta U.R.S.S.,China comunistă,
fosta R.D.G., Israel, etc. În planul strict al DI nu este exclusă formarea unei
norme cutumiare în favoarea caracterului constitutiv. Caracteristicile
juridice ale recunoaşterii ca act unilateral sunt următoarele:
a) este un act individual;
b) este un act discreţionar;
c) ca act declarativ, recunoaşterea este un act neechivoc;
d) ca act declarativ nu produce efecte de la momentul recunoasterii.

► Recunoaşterea internaţională a guvernelor. Este o practică pur

politică, deoarece recunoaşterea sau nerecunoaşterea guvernelor ţine de

28
decizia politică a unui stat. A existat o dezbatere clasică, prezentată
sintetic, refuză recunoaşterea guvernelor ajunse la putere prin insurecţii.
6.9. Imunităţile statului suveran

Instituţia imunităţii statelor suverane cuprinde normele şi principiile

generale de drept care exceptează statele străine de la jurisdicţia
teritorială a celorlalte state suverane. În absenţa consimţământului său
expres, niciun stat suveran nu poate face pe teritoriul unui alt stat, numit
statul forului (forum state, l’État du for) obiectul unor măsuri legislative sau
administrative ale acestuia din urmă şi nici nu poate fi judecat de
jurisdicţiile sale. Imunitatea de jurisdicţie (imperium) cuprinde două nivele:
a) imunitatea judiciară faţă de toate jurisdicţiile interne ale statului forului;
b) imunitatea de executare silită a bunurilor statului străin aflate pe
teritoriul statului forului.
În ipoteza în care ar fi sesizată cu o acţiune, de exemplu în
răspundere contractuală sau delictuală a statului străin, sau cu o cerere de
autorizare a executării silite a bunurilor acestuia aflate pe teritoriul său,
organele judiciare alestatului forului îşi vor declara, la cererea statului
reclamat (sub forma excepţiei preliminare prin care se contestă locus
standi) sau din oficiu, lipsa de competenţă ratione personae.
În prezent, imunitatea statelor este o imunitate calificată, cu alte
cuvinte, regula imunităţii este acompaniată de o serie de restricţii.
Analiza practicii, a convenţiilor şi a doctrinei demonstrează că
restricţiile instituite se bazează pe caracterul dual al capacităţii juridice
externe ale statelor, cărora li se pot atribui, indiferent de calificarea proprie,
două categorii de acte: acte efectuate în exercitarea competenţelor
suverane (acta iure imperii), şi acte de gestiune privată urmărind un scop
lucrativ (acta iure gestionis). Primele sunt acoperite de imunitatea de
jurisdicţie, nu însă şi secundele.

29
 Cursul numărul 7
Răspunderea internaţională

7.1. Noţiune

Răspunderea este o componentă esenţială a oricărui sistem juridic.

În sistemul DIP instituţia răspunderii acoperă consecinţele
comportamentelor statelor suverane. Normele juridice privind răspunderea
se extind şi se aplică, şi Organizatiilor Internationale, în calitatea lor de
subiecte de drept internaţional.
Teoria a stabilit ca violarea ordinii juridice internaţionale de către un
stat dă naştere obligaţiei de reparare, „care constă în general în
restabilirea ordinii juridice tulburate”.
Răspunderea presupune:
a) un fapt ilicit, adică un act contrar DI;
b) o relaţie între faptul material şi un subiect de DI determinat, în virtutea
căruia actul in sine poate fi atribuit subiectului de drept.

7.2. Condiţiile responsabilităţii. Faptul internaţional illicit

În DI este considerat ca fapt illicit, orice comportament antijuridic

(acţiune sau inactiune). În DI nu există o formă specifică de răspundere
pentru violarea obligaţiior care decurg din tratate, adică, nu există o
distincţie asemănătoare distincţiei dintre răspunderea contractuală şi
răspunderea delictuală.
Calificarea unui fapt ca ilicit internaţional aparţine exclusive teoriei
dreptului international public. Faptul ilicit este considerat de numeroşi
autori ca element obiectiv al răspunderii. Această situatie accentuează
faptul că în DIP nu are relevanţă intenţia sau culpa persoanelor al căror
comportament este imputabil statului. Curţile de drept international au
decis că prejudiciul nu reprezintă o condiţie a faptului ilicit. Conform
jurisprudenţei, prejudiciul direct rezultă din actul ilicit. Linia de cauzalitate
trebuie să fie directă şi certă, chiar dacă faptul ilicit este îndepărtat în timp.
Prejudiciul imediat, care nu trebuie confundat cu prejudiciul direct,
fiind prejudiciul suferit de stat în sfera propriilor sale interese, iar
prejudiciul mediat este prejudiciul care este atribuit statului ca o
consecinţă a faptului că a fost suferit de unul dintre cetăţenii săi.
Naţionalitatea persoanei fizice sau juridice lezate activează un drept
cutumiar al statului, dreptul de protecţie diplomatică şi consulara.

30
► Condiţiile responsabilităţii. Existenţa unui act sau a unei omisiuni
care violează un drept nu sunt suficiente pentru a atrage răspunderea.
Răspunderea reclamă, pe lângă existenţa unui fapt generator, şi
existenţa unui subiect. Atitudinea agentului este irelevanta în materia
răspunderii internaţionale. În acest sens, răspunderea a fost caracterizată
ca „obiectivă” nedepinzând de recunoasterea faptului ilicit.

► Răspunderea statului pentru actele organelor de stat. De principiu,

orice organ de stat, indiferent că aparţine puterii legislative, judiciare,
executive sau administrative, indiferent de poziţia ierarhică în sistemul
juridic intern, poate angaja răspunderea statului.
Conform principiului efectivităţii, faptele imputabile statului
comportamentul unităţilor administrativ teritoriale (provincii, regiuni,
judeţe), independent de statutul lor de drept intern şi chiar în absenţa
integrării lor stricte în structura statului. Statul răspunde, de pildă, şi pentru
actele unei societăţi private în ipoteza în care aceasta a fost investită cu
exercitarea unei funcţii poliţieneşti.
La fel, statul răspunde în ipoteza în care o organizaţie profesională
(Uniunea Avocaţilor) adoptă norme de aplicabilitate generală contrare DIP.
Statul răspunde pentru toate actele, indiferent dacă organele sau agenţii
şi-au depăşit competenţele atribuite conform dreptului intern sau au
acţionat contrar instrucţiunilor care le guvernează activităţile.

► Consecinţele responsabilităţii. Doctrina distinge trei categorii de

consecinţe ale responsabilităţii în DIP:
1) Autoprotecţia;
2) Restituirea;
3) Reparaţia.
În doctrina clasică, ilicitul are o consecinţă imediată: dreptul de a
recurge la sancţiuni, care reprezintă măsurile primare de autoprotecţie.
Măsurile de autoprotecţie sunt în prezent supuse unui regim juridic
aparte.
În ce priveşte restituirea sau dreptul la restituire, acesta este un
concept utilizat în DI în două sensuri: în sens strict, restitutio in integrum
reprezintă restabilirea situaţiei anterioare, a situaţiei care ar fi existat dacă
faptul illicit nu s-ar fi produs. De exemplu, eliberarea unor ostateci sau
restituirea unor obiecte. În sens larg, restitutio in integrum înseamnă şi
stabilirea unei situaţii care nu a existat niciodată, situaţie pe care o
pretinde DI. De exemplu, obligaţia statului de a încorpora un tratat sau o
rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU în legislaţia sa internă.
Atunci când restituirea nu este posibilă statul responsabil datorează
statului lezat reparaţii. În practică, reparaţia, constă în acordarea statului

31
lezat unui echivalent bănesc al prejudiciului suportat. Aceasta este
consecinţa cea mai frecvent întâlnită pe care trebuie să o accepte un stat
responsabil. În cazul existenţei unui prejudiciu moral (singular sau creat
alături de un prejudiciu material), având în vedere existenţa obligaţiei de
a-l repara, singura soluţie compatibilă este satisfacţia. Satisfacţia repară
atingerile aduse onoarei, demnităţii şi prestigiului unui stat suveran.
Concret, cu titlu de satisfacţie, se exprimă în general regrete însoţite de
scuze şi de recunoaşterea ilicitului.

Circumstanţele care exclud ilicitul internaţional. Efectul acestor

circumstanţe este acela de a neutraliza temporar obligaţia internaţională
violată.
► Consimţământul statului lezat. Pentru a exclude ilicitul,
consimţămîntul trebuie să fie imputabil statului lezat. Eventualul
consimţământ al persoanelor particulare care au fost victimele
comportamentului ilicit este irelevant. Validitatea consimţământului statului
lezat este subordonată unor condiţii cumulative:
a) să fie exprimat de organele competente să angajeze statul în plan
internaţional;
b) să fie liber (neafectat de vicii de consimţământ);
c) să fie efectiv exprimat;
d) să poată fi stabilit în mod clar;
e) să preceadă comportamentul care ar putea fi considerat ilicit sau să fie,
eventual, concomitent cu acesta.
Legitima apărare. Legitima apărare (self-defense) reprezintă o formă a
autoapărării, alături de represalii (denumite în limbajul CDI – contra-
măsuri). 02.11.2010
Această distincţie este necesară în măsura în care în limba engleză
ambele sensuri se exprimă prin self-defense. Conceptul ca atare a fost
primit cu rezerve, în principal datorită reflexului de a-l asimila conceptului
de legitimă apărare din sistemele de drept intern, mai precis tendinţei de a
transfera în DI standardul din dreptul intern. În dreptul intern condiţiile de
exercitare care fixează conţinutul legitimei apărări sunt restrictive,
deoarece în sistem există la îndemâna celui lezat mijloace de apărare de o
eficacitate net superioară celor existente în mediul internaţional.
Există un acord de principiu că dreptul la legitimă apărare trebuie
considerat una dintre excepţiile pe care le comportă principiul interzicerii
forţei armate ca instrument.

► Forţa majoră şi cazul fortuit. Conform definiţiei adoptate de CDI, forţa

majoră presupune „intervenţia unei forţe irezistibile sau a unui
eveniment neprevăzut, în afara controlului statului şi care în
circumstanţele cazului face materialmente imposibilă îndeplinirea

32
obligaţiei juridice”. Comisia a reunit în această definiţie două noţiuni pe
care doctrina şi jurisprudenţa înţelegeau să le trateze distinct: forţa
majoră şi cazul fortuit. Ambele au însă în comun faptul că fac executarea
obligaţiei imposibilă şi faptul că posedă un caracter involuntar.
Pentru a fi admisibile ca şi cauze exoneratoare, forţa majoră şi cazul
fortuit trebuie să îndeplinească următoarea serie de condiţii:
1) forţa irezistibilă sau evenimentul neprevăzut trebuie, aşa cum am
arătat, să facă imposibilă executarea;
2) trebuie să existe o relaţie cauzală între evenimente şi neexecutarea
obligaţiei;
3) evenimentele nu trebuie să facă parte din categoria celor celor care ar
putea fi imputabile statului care le invocă;
4) statul să nu îşi fi asumat riscul intervenţiei evenimentelor.

► Pericolul extrem (distress)

Pericolul extrem este definit ca fiind situaţia în care „autorul actului
(organ al statului),se află într-o situaţie de pericol extrem, nu are la
îndemână un alt mod rezonabil de a-şi salva viaţa persoanelor aflate
în grija sa”. Singura manieră în care organul statal poate acţiona în
situaţia de pericol extrem este maniera contrară DI.
În cazul pericolului extrem, comportamentul ilicit este intenţionat,
este rezultatul unei alegeri (adică este un risc asumat), însă această
alegere este făcută pentru a evita o consecinţă a unui pericol, şi numai
atunci când acea consecinţă trebuie considerată ca inacceptabilă.
Pericolul extrem este inoperant ca şi cauză de exonerare de
răspundere în două ipoteze:
1) atunci cînd situaţia de pericol extrem a fost provocată (fie exclusiv, fie în
combinaţie cu alţi factori) de comportamentul statului care invocă situaţia
cu titlul de cauză exoneratoare sau
2) atunci când comportamentul adoptat pentru evitarea pericolului ar putea
crea un pericol comparabil, sau superior, pericolului care a fost luat în
considerare.

► Starea de necesitate
Starea de necesitate are în comun cu pericolul extrem faptul că
exonerează de răspundere pentru un act voluntar determinat de un pericol
grav. Diferenţa constă în faptul că în cazul stării de necessitate pericolul nu
mai ameninţă viaţa unui organ de stat sau viaţa celor pe care acest organ
îi are în grijă. Această cauză de exonerare devine operaţională numai
atunci când pericolul grav şi iminent ameninţă:
1) un interes esenţial al statului, interes care poate fi salvgardat numai prin
comportamentul ilicit adoptat în stare de necessitate;

33
2) comportamentul ilicit în stare de necesitate nu afectează de o manieră
gravă un interes vital al statului faţă de care există obligaţia internaţională
violată.
O diferenţă notabilă între starea de necesitate în DI şi noţiunea
corespondentă din sistemele de drept intern, este aceea că în DI starea de
necesitate nu se extinde la statele terţe. Cu alte cuvinte, nu este admisibilă
pentru a justifica protecţia intereselor altui stat.

► Contra-măsurile legitime
În opinia unor autori, plasarea contra-măsurilor ca şi cauză de
exonerare în materia răspunderii, nu este justificata. Contra-măsurile sunt
sancţiuni: descentralizate, conform dreptului cutumiar, sau centralizate,
conform dreptului internaţional clasic. Ele pot fi apreciate ca licite din
punctual de vedere al responsabilităţii.

Cursul nr. 8
Sancţiunile în Dreptul Internaţional
8.1. Conceptul de sancţiune internaţională

Fiecare stat apreciază el însuşi propria situaţie juridică în raport cu

alte state. În prezenţa unei situaţii care implică în opinia sa violarea unei
obligaţii internaţionale de către un alt stat, el are dreptul, sub rezerva
normelor generale ale DI privind măsurile de constrângere armată, să-şi
facă drepturile respectate prin „contramăsuri”.
Autocalificarea este o libertate acordată de DI general statului
ofensat împotriva statului ofensator şi este expresia descentralizării
sistemului internaţional. Sancţiunile sunt legitimate de prezenţa actului ilicit
care le provoacă. Ele pot consta în neexecutarea unui tratat, denunţarea
tratatului neautorizată de dispoziţiile sale, acte de forţă, violarea teritoriului
national etc.

8.2. Sancţiuni descentralizate şi sancţiuni centralizate

Există o diferenţă esenţială între sancţiunile aplicate de state cu titlu

de sancţiuni descentralizate şi sancţiunile centralizate ale unei organizaţii
cum este ONU. Spre deosebire de sancţiunile descentralizate, care sunt în
sine acte internaţionale ilicite, sancţiunile autorizate de Consiliul de
Securitate al ONU sunt în sine acte internaţionale licite. Liceitatea
(savârşirea unor acte cu conţinut licit) lor nu este derivată din ilicitul pe
care îl sancţionează şi nici nu se analizează în raport de faptul ilicit, ci este

34
bazată pe competenţe internaţionale expres prevăzute de Cartă, care
includ un drept de calificare nerestricţionat prin nici o normă juridică şi care
aparţine Consiliului.
Regimul sancţiunilor centralizate din DI se deosebeşte radical de
sancţiunile centralizate din dreptul intern. În sistemul de drept intern există
un organ legislativ (care fixează condiţiile care impun sancţiunea), organe
judiciare (care constată realizarea condiţiilor şi determină măsurile) şi
organe de executare (care iau măsurile).
În sistemul internaţional, toate aceste funcţii se reunesc în aceeaşi
entitate. Această observaţie este valabilă atât pentru sancţiunile
centralizate, cât şi pentru cele descentralizate.

8.3. Sancţiuni descentralizate. Retorsiunea

Cea mai mare parte din doctrină exclude retorsiunea din categoria
sancţiunilor pentru că retorsiunea constă în reacţia la acţiunea inamicală,
ilicită sau licită, a unui stat printr-un act inamical care este însă, per se, un
act licit; de exemplu, declararea unui diplomat persona non grata. Ca
reacţie descentralizată, prin acte licite internaţionale, retorsiunea nu ar
trebui să intereseze DI. Dacă însă considerăm conceptul de sancţiune
într-un sens larg, atunci retorsiunea, care aduce incontestabil atingere sau
prejudiciază interesele unui stat, rămâne o sancţiune.

8.4. Sancţiuni descentralizate. Represaliile

Represaliile se clasifică în general în două categorii:

1) represalii care nu implică utilizarea forţei şi
2) represalii armate.
Distincţia între aceste categorii este evidentă. Mai puţin clară este
distincţia dintre represalii armate şi război.
În sentinţa tribunalului Arbitral în Afacerea Nautilaa din 31 iulie 1928,
într-o epocă în care represaliile armate erau considerate acte
internaţionale licite, a fost formulată următoarea definiţie:
„Represaliile reprezintă un act de justiţie proprie a statului lezat, act de
răspuns – după ce somaţia a rămas fără ecou - la un act contrar DI al
statului ofensator. Ele au ca efect suspendarea momentană, în raporturile
celor două state, a respectării unor anumite reguli de DI. Ele sunt limitate
prin normele de umanitate şi de regulile bunei-credinţe, aplicabile
raporturilor interstatale. Ele tind să impună statului ofensator repararea
ofensei sau reîntoarcerea la legalitate pentru a evita noi ofense.”
Problema diferenţierii se poate pune în concret atunci când
exercitarea represaliilor armate se localizează pe teritoriul statului
ofensator. Este dificil să distingem într-un caz concret represaliile armate

35
de război. Teoreticienii susţin că, represaliile reprezintă o „intervenţie
limitată în sfera de interese ale statului” iar războiul „o intervenţie
nelimitată”. O serie de juristi afirmă că represaliile sunt specifice sau mai
precis, limitate, în timp ce razboiul ar avea un caracter nelimitat.
Un exemplu care pune în lumină caracterul complex al subiectului, îl
reprezintă acţiunile în forţă desfăşurate de NATO în 1999 împotriva
Iugoslaviei, care au fost calificate în media internaţională ca fiind un
„război”. Juridic, bombardamentele aliaţilor, declanşate la martie 1999, au
fost represalii armate. Ele au fost sancţiuni descentralizate colective,
motivate, inter alia, de violări masive ale dreptului umanitar imputabile
forţelor armate iugoslave. Funcţiile lor au fost reparatorii (restabilirea
situaţiei anterioare) şi preventive.

8.5. Regimul juridic al sancţiunilor

Prin regim juridic avem în vedere o serie de condiţii de liceitate, care

operează indistinct, atât în cazul sancţiunilor descentralizate, cât şi în
cazul sancţiunilor centralizate. Acest regim este relativ recent şi nu se
bazează nici pe o jurisprudenţă consolidată, nici pe o practică uniformă, ci
pe o doctrină care nu este în totalitate convergentă şi pe lucrările CDI.
Condiţiile de bază ale regimului au fost fixate într-unul dintre rarele cazuri
când două state au acceptat să tranşeze juridisdicţional un diferend
generat de represalii armate. Sentinţa pronunţată în Afacerea Naulilaa,
din care am citat definiţia represaliilor, reprezintă jurisprudenţa clasică în
materie de liceitate a sancţiunilor. Ea fixează patru condiţii obligatorii:
1) sancţiunile trebuie îndreptate împotriva statului responsabil;
2) sancţiunile trebuie precedate de o somaţie rămasă fără rezultat;
3) sancţiunile trebuie să fie necesare;
4) sancţiunile trebuie să fie proporţionale.

8.6. Sancţiuni centralizate care implică măsuri coercitive

Sancţiunile centralizate pe care le adoptă Consiliul de Securitate al

ONU au toate caracterul de embargo. Astăzi măsura, în special în forma
embargoului comercial, ridică deopotrivă probleme de eficacitate şi
probleme morale. Limitele depind de numeroase variabile, ca de exemplu:
1) gradul de dezvoltare a economiei împotriva căreia se aplică embargoul;
2) gradul de autarhie (de închidere al unei economii) a economiei statului
sancţionat;
3) gradul în care embargoul poate fi respectat.
Desigur că, aplicat asupra unui stat subdezvoltat, eficacitatea
embargoului nu este condiţionată de o durată îndelungată. Invers, un stat

36
cu un ridicat nivel de autarhie nu va resimţi în mod deosebit efectele
sancţiunii. Pe de altă parte, embargoul prelungit poate produce efecte
nedorite, cum ar fi escaladarea contrabandei şi scăderea efectivităţii
sancţiunii. Considerentele umanitare pledează împotriva embargoului
comercial sau, în orice caz, împotriva embargoului general. În întreaga
perioadă a războiului rece, Consiliul de Securitate a decis embargoul în
două cazuri: împotriva Africii de Sud în 1977 şi împotriva unei entităţi
nerecunoscute ca stat, Rodezia de Sud, în 1965.
După 1990 însă, practica art. 41 din Cartă se extinde. Primul stat
sancţionat a fost Irakul, în 1990. A urmat Libia, în 1992 şi 1993, apoi un embargo
gradual îndreptat împotriva părţilor beligerante din conflictul din ex-Iugoslavia,
apoi Somalia (1992), Ruanda (1996), din nou Iugoslavia (1998) şi lista poate
continua.

Cursul numărul 9
Relaţiile diplomatice şi cosulare
9.1. Cadrul relaţiilor diplomatice şi consulare

În afara organelor centrale care angajează statul (politic sau juridic)

în relaţiile internaţionale (în general şeful statului şi ministrul de externe),
există organe descentralizate care asigură în exterior serviciile diplomatice
şi consulare. Relaţiile diplomatice şi consulare între popoare nu au fost
instituite în sistemul actual de DI, ci doar adaptate la realitatile istorice.
Evoluţia istorică marchează, în primul rând, transformarea misiunilor
accidentale şi intermitente (diplomaţiile ad-hoc) în misiuni diplomatice
permanente. Procesul are, se pare, ca punct de plecare anul 1455, an în
care Veneţia, „marea republică comerciantă”, îşi stabilea prima misiune
permanentă la Genova. Însă practica reprezentării permanente se
generalizează de abia după Pacea de la Westfalia.
O convenţie cu vocaţie universală a fost adoptată în actualul sistem
de DI, în anul 1961, la Viena.
Tratatul, intitulat Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice, a intrat
în vigoare 24 aprilie 1964 şi a atins un număr impresionant de ratificări
(aproape toate statele membre ONU). Pe bună dreptate, se consideră că
dreptul relaţiilor diplomatice este una dintre instituţiile cu cel mai ferm
cadru normativ, un corp de norme coerent şi complet, adică o codificare
încheiată aproape in intregime.

9.2. Agenţii diplomatici

37
 Personalul diplomatic, care cuprinde ministrul consilier, consilierul,
primul secretar, secretarii II şi III şi ataşaţii (militari, comerciali, culturali, de
presă, etc.), este numit de statul acreditant. În schimb, şeful misiunii este
acreditat conform unei proceduri care debutează cu o cerere de
agrement, prin care statul acreditant află dacă persoana şefului misiunii
este agreată sau nu în statul acreditar.
Refuzul acordării agrementului nu se motivează. În caz de refuz se
va solicita un nou agrement pentru o nouă persoană desemnată. După
emiterea agrementului, la instalarea în post, şeful misiunii prezintă şefului
statului acreditar scrisorile de acreditare (lettres de créance). Termenul
desemnează un document care atestă caracterul public al misiunii şi faptul
că se poate avea încredere în calitatea de reprezentant deplin a şefului
misiunii.
Pentru numirea celorlalţi membri ai personalului diplomatic
procedura implică o notificare adresată statului acreditar, în general
Ministrului său de Externe. În afara acreditării unice, dreptul diplomatic
admite atât acreditarea multiplă (activă), cât şi reprezentarea comună.
În prima ipoteză, şeful misiunii este acreditat în mai multe state, are
reşedinţă permanentă în unul dintre ele, iar în celelalte misiunea este
condusă de un însărcinat cu afaceri ad interim.
În cea de-a doua ipoteză, mai multe state acreditează aceeaşi
persoană într-un stat terţ. Reprezentarea comună nu se confundă cu
situaţia statului care, fără a avea o reprezentare permanentă într-un stat
terţ, încredinţează apărarea intereselor naţionalilor săi unui stat terţ.
Instituirea claselor agenţilor diplomatici vizează în mod exclusiv
considerente de precădere şi etichetă. În rest, nu există nicio diferenţă de
statut sau de competenţe între şefii de misiune care să fie determinată de
clasa lor.
În materie de precădere, prioritatea (rangul) în cadrul aceleiaşi clase
se acordă în funcţie de ziua şi ora asumării funcţiei, care coincide cu ziua
şi ora prezentării scrisorilor de acreditare. În ţările catolice sau cu o
populaţie în majoritate catolică, cutumiar, precăderea aparţine
reprezentanţilor Sfîntului Scaun.

► Misiunea diplomatică permanentă şi imunităţile ei

Noţiunea de imunitate diplomatică implică un ansamblu de privilegii
şi de imunităţi care pot fi comod grupate în două categorii: imunităţi in rem
şi imunităţi in personam. Fundamentul juridic al imunităţilor, în dreptul
cutumiar, a fost ficţiunea juridică a extrateritorialităţii. Prin acest concept se
consideră că, în exercitarea misiunii, agentul diplomatic nu a părăsit
propriul său stat, iar localurile ambasadei şi reşedinţa ambasadorului fac
parte din teritoriul statului acreditant.

38
 Acest concept a fost repudiat de Convenţia de la Viena din anul
1961, care a instituit un alt fundament material (izvor material) al imunităţii,
este adevărat, unul mai restrictiv, fundamental funcţional.
Categoria imunităţilor şi privilegiilor in rem cuprinde: libertatea
comunicaţiilor oficiale şi inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice.
Principiul libertăţii comunicaţiilor se realizează prin inviolabilitatea
valizei diplomatice (coletele care cuprind documente diplomatice sau
obiecte de uz oficial). Inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice implică
interdicţia ca ele să facă obiectul unei percheziţii sau al unui control
oarecare. La aceasta se adaugă inviolabilitatea bunurilor mobile, a
arhivelor şi a documentelor. În consecinţă ele nu pot fi, de exemplu,
rechiziţionate, urmărite sau executate silit.

9.3. Imunităţile şi privilegiile agenţilor diplomatici. Imunitatea de

jurisdicţie

Agenţii diplomatici au garantată, de asemenea inviolabilitatea in

personam. Statul acreditar trebuie să le asigure cel mai înalt nivel posibil
de securitate pe teritoriul său. În consecinţă, agenţii diplomatici nu pot fi
supuşi unor restricţii care să le stingherească libertatea de circulaţie, nu
pot fi judecaţi, nu pot fi arestaţi sau plasaţi în stare de detenţie. Imunitatea
de jurisdicţie trebuie analizată din trei perspective:
1) Ratione personae, de imunitatea de jurisdicţie completă se bucură atât
agenţii diplomatici, cât şi membrii lor de familie sub rezerva existenţei
“menajului comun” şi sub rezerva de a nu fi cetăţeni ai statului acreditar.
Membrii personalului administrativ şi tehnic al misiunii (împreună cu
familiile lor) şi membrii personalului de serviciu, dacă nu sunt cetăţeni ai
statului acreditant, sau nu îşi au reşedinţa în acest stat, sunt beneficiarii
unei imunităţi incomplete.
Personalul din serviciul particular al membrilor misiunii nu se bucură
însă de imunitate de jurisdicţie.

2) Ratione materie, în mod tradiţional imunitatea de jurisdicţie era

considerată indivizibilă. În materie civilă, de exemplu, era indiferentă
natura obligaţiei, era indiferent dacă acţiunea în justiţie era îndreptată
împotriva unui act funcţional (act îndeplinit în calitate oficială) sau act
privat (act îndeplinit cu titlu de persoană privată). CV – 1961 consacră o
imunitate absolută în materie penală, indiferent dacă agentul diplomatic
este sau nu în exerciţiul funcţiilor sale.
În material imunităţii de jurisdicţie civilă şi administrativă, Convenţia
urmează practicile naţionale uniforme (confirmate în general de doctrină)
care au instituit pentru câteva situaţii un regim derogator. Imunitatea de

39
jurisdicţie este dublată de imunitatea de executare. Conform art. 32 din
Convenţie, doar statul acreditant, nu şi agentul diplomatic, poate renunţa la
imunitatea de jurisdicţie.
Renunţarea trebuie să fie, în mod obligatoriu, expresă. Juridic,
imunitatea de jurisdicţie este disociată de imuniatea de executare. Prin
urmare este necesară o renunţare expresă la această imunitate, distinctă
de renunţarea la imunitatea de jurisdicţie. Ca o chestiune implicată de
imunitatea de jurisdicţie, agentul diplomatic nu poate fi obligat în nicio
situaţie să depună mărturie în faţa organelor sau jurisdicţiilor statului
acreditar.

3) Ratione temporis, imunitatea de jurisdicţie, ca şi imunităţile în general,

durează atât timp cât durează funcţia diplomatică. Prin urmare nu are
relevanţă data la care agentul ar fi comis o anumită infracţiune sau data la
care s-ar fi născut în sarcina sa o obligaţie de natură civilă sau
administrativă.
Se pare că nici practica dipomatică şi nici CV – 1961 nu fac o
distincţie între privilegii şi imunităţi. S-ar putea eventual susţine că în timp
ce imunităţile sunt inerente funcţiei diplomatice, privilegiile sunt avantaje a
căror absenţă nu ar face impracticabilă funcţia diplomatică. CV – 1961
prevede privilegii de ordin fiscal de ordin vamal sau în materia prestaţiilor
obligatorii pe care le impun normele de securitate socială.

9.4. Agenţii consulari

Noţiunea de „agenţi consulari” înglobează întregul personal

însărcinat cu o misiune consulară sau care îndeplineşte funcţii consulare.
Acesta este sensul larg, consacrat în dreptul cutumiar. CV – 1963
introduce un sens special, în care „agent consular” desemnează ultima
clasă a şefilor de post consular. Codificarea de la Viena propune o
clasificare cvadripartită a şefilor de misiuni:
a) consuli generali;
b) consuli;
c) viceconsuli şi agenţi consulari.
Ca şi în cazul claselor agenţilor diplomatici care sunt şefi de misiuni,
această clasificare se referă la precădere şi etichetă.
Numirea şefilor de post consular se face printr-un act numit patentă
consulară al cărui cuprins este indicat în CV - 1963. Admiterea se
realizează printr-un act numit exequatur, o autorizaţie pe care statul de
reşedinţă o eliberează discreţionar. Faptul că acesta din urmă nu este
obligat să motiveze refuzul eliberării actului, implică faptul că este
posesorul unui drept de refuz absolut (jus strictum).

40
 Numirea celorlalţi agenţi consulari pretinde ca formalitate doar
notificarea numirii. Aceştia sunt fie acceptaţi, fie declaraţi indezirabili de
statul de reşedinţă, situaţie în care statul trimiţător trebuie să retragă
numirea. Şi dreptul consular admite exercitarea funcţiei consulare într-un
stat terţ (numire multiplă) sau în numele unui stat terţ (exerciţiu consular
comun). Se mai admite, în subsidiar, ca agenţii consulari să îndeplinească
acte diplomatice (în absenţa unei misiuni permanente).
9.5. Instituţia consulară

Relaţiile consulare au un caracter esenţial administrativ şi în

consecinţă stabilirea lor este independentă de stabilirea relaţiilor
diplomatice. Confruntarea politică care poate conduce la ruperea relaţiilor
diplomatice nu determină încetarea acestora. Ca şi instituţia diplomatică,
instituţia consulară este consensuală. Postul consular îşi exercită funcţiile
pe un teritoriu determinat care se numeşte circumscripţie consulară.
Circumscripţia poate fi reprezentată de întreg teritoriul statului de reşedinţă
sau de o fracţiune a acestuia. Este posibilă exercitarea funcţiilor consulare
şi în afara circumscripţiei, însă doar cu acordul expres al statului de
reşedinţă.

Cursul numărul 10
Contenciosul internaţional şi Organizaţia Naţiunilor
Unite
10.1. Noţiunea de diferend internaţional

Atâta timp cât conflictele de interes creează simple „tensiuni” între

actorii internaţionali nu suntem în prezenţa unui diferend. Diferendul apare
doar atunci când se exteriorizează o pretenţie a unui subiect de drept la
care reacţia unui alt subiect constă în rezistenţă sau refuz.
Diferendul juridic, dacă admitem că în societatea internaţională
există diferende care sunt în afara sferei juridice, reprezintă un dezacord
asupra manierei în care dreptul pozitiv reglementează un conflict de
interese. Două moduri generale de soluţionare a diferendelor sunt la
dispoziţia statelor:
a) procedura judiciară şi
b) procedura politică.
Diferenţa dintre ele constă în remediul oferit: prin procedura judiciară
(arbitraj sau jurisdicţie permanentă) bazată pe norme juridice, se atinge
scopul de a stabili raportul juridic şi responsabilitatea; prin procedura
politică (negociere, bune oficii, mediere, anchetă internaţională, conciliere)

41
se atinge scopul de a soluţiona diferendul conform circumstanţelor care
sunt apreciate ca fiind cele mai oportune pentru o soluţie mutual
acceptabilă.
Există acte internaţionale care, fără să menţioneze distincţia
politic/juridic în mod explicit, instituie regimuri diferite pentru cele două
tipuri de diferende. Însă diferenţa de regim juridic nu semnifică o natură
diferită de a diferendelor. Semnificaţia este aceea că, în anumite chestiuni
care ţin, de pildă, de ceea ce statele suverane consideră ca fiind „interese
vitale”, ele nu doresc să îşi asume riscul de a suporta consecinţele unei
soluţii judiciare.

► Reglementarea politică a diferendelor: negocierea, bunele oficii,

medierea şi concilierea

A) Negocierea.
Este o procedură de soluţionare a diferendelor pe calea discuţiilor
(consultărilor) dintre cele două părţi situate pe poziţii adverse. Negocierea
se realizează prin intermediul reprezentanţilor oficiali ai părţilor, fie la
iniţiativa lor, fie ca rezultat al intervenţiei unui terţ.

B) Bunele oficii.
Au fost codificate împreună cu medierea în Prima Convenţie de la
Haga pentru reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale. Bunele
oficii constau în intervenţia unuia sau mai multor state care se află în bune
raporturi cu părţile la diferend, dar care nu propun în mod direct un mod de
soluţionare. Statul terţ are un rol impersonal, un rol de intermediary abilitat
să conducă doar părţile la diferend spre o soluţie negociată.

C) Medierea.
Este greu să precizezi ceea ce distinge de fapt medierea de bunele
oficii pentru că medierea include până la urmă bunele oficii. Există doar o
diferenţă cantitativă, de grad, a intervenţiei terţului. Medierea constă în
primul rând în acţiunea terţului de a pune în contact actorii diferendului.
Mediatorul propune preliminariile sau bazele negocierii şi intervine în
negociere ori de cite ori este cazul, pentru a apropia poziţiile divergente.
Totuşi, mediatorul nu impune el însuşi o soluţie pentru rezolvarea
diferendului. Acest model este valabil doar în principiu. Într-un caz concret
părţile la diferend pot solicita în mod expres mediatorului să prezinte el
însuşi o propunere de reglementare. Este cazul medierii solicitate de catre
state Secretarului General al ONU în urma unor incidente. Soluţia propusă
de Secretarul General, prin decizie va fi ulterior acceptata, printr-un schimb
de scrisori, de către cele două părţi implicate.

42
D) Concilierea.
Concilierea este un mod relativ recent de reglementare a
diferendelor internaţionale, care a apărut în practica diplomatică de după
Primul Război Mondial. În cadrul concilierii diferendul este examinat de un
organ (preconstituit sau acceptat de părţi după naşterea diferendului) care
face părţilor propuneri şi le oferă soluţii concrete pentru stingerea
diferendului.
Neavând o bază obligatorie în dreptul cutumiar, concilierea
presupune întotdeauna un angajament convenţional al statelor (general
sau ad-hoc).
Urmând o procedură contradictorie, concilierea se apropie de
modurile jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor, diferenţa constă în
faptul că prin conciliere nu se poate impune o reglementare obligatorie.

10.2. Reglementarea juridica a conflictelor - Rolul anchetei

internaţionale

Ancheta internaţională nu este un mod propriu-zis de reglementare

a diferendelor. Activitatea Tribunalelor penale adhoc, înfiinţate după 1990
de Consiliul de Securitate al ONU, s-a bazat pe rezultatele activităţii unor
Comisii de anchetă şi de stabilire a faptelor, organe create prin rezoluţii ale
Consiliului. Acestea nu s-au limitat strict la stabilirea faptelor, ci au formulat
concluzii juridice în legătură cu violările dreptului umanitar şi cu normele
aplicabile si au stabilit probe. Acest tip de activitate nu serveşte soluţionării
diferendelor, ci serveşte punerii în operă a mecanismelor de sancţiuni de
care dispune Consiliul de Securitate al ONU. Caracterul confidenţial al
raportului care finalizează ancheta ar trebui, teoretic, să determine statele
suverane să accepte fără prea mari rezerve instituirea unei astfel de
proceduri.

10.3. Reglementarea jurisdicţională. Arbitrajul internaţional

Arbitrajul, în general, este un mod de a soluţiona un diferend,

solicitând unui terţ să procedeze la tranşarea lui printr-o decizie obligatorie.
În mediul internaţional arbitrajul s-a dezvoltat ca arbitraj politic.
Cunoscut din antichitate, reapare în Evul Mediu, epocă în care Suveranul
Pontif şi Împăratul pronunţau decizii obligatorii în calitatea lor de autorităţi
suprastatale. Mai târziu, după inaugurarea sistemului descentralizat al
statelor suverane, arbitrajul a intrat într-un declin explicabil.
Arbitrajul jurisdicţional, adică arbitrajul modern, a apărut după
Războiul de Secesiune (Afacerea Alabama din 1872). Cu un secol mai
devreme, SUA şi Marea Britanie încheiaseră în 1794 un tratat de arbitraj,

43
cunoscut sub numele de Tratatul Jay, angajându-se să rezolve prin
intermediul unor comisii mixte numeroasele chestiuni litigioase (în principal
frontaliere, financiare şi comerciale) consecutive declarării independenţei
SUA.
Tribunalul arbitral, organ care se instituie ad-hoc pentru soluţionarea
unui singur diferend, poate fi constituit dintr-un arbitru unic, dintr-o comisie
mixtă sau dintr-un colegiu de arbitri.
10.4. Reglementarea jurisdicţională. Curtea Internaţională de
Justiţie

CIJ a fost instituită ca organ principal al ONU, Statutul ei face parte

integrantă din Cartă, iar membrii ONU au acces în mod automat la
jurisdicţie. Accesul este admis, în anumite condiţii, şi statelor care nu sunt
membre ale organizaţiei.
Concepţia care a stat la baza alegerii celor 15 judecători (cu
mandate fixate la 9 ani, însă reeligibili) a fost una „universalistă”. Conform
art. 9 din Statut, judecătorii aleşi „trebuie să asigure în ansamblu,
reprezentarea marilor forme de civilizaţie şi principalele sisteme juridice ale
lumii”. În practică s-a extins cunoscuta regulă a repartizării geografice
echitabile.
Deşi mandatele judecătorilor sunt de 9 ani, la constituirea Curţii s-au
atribuit cite cinci mandate de 3, 6, şi 9 ani, pentru a permite reînnoirea unei
treimi dintre judecători la intervale de trei ani. S-a considerat că acest
sistem conciliază două scopuri deopotrivă dezirabile: reînnoirea Curţii şi
continuitatea jurisprudenţei. Alegerea judecătorilor este de competenţa
Adunării Generale şi Consiliului de Securitate şi are forma unei codecizii,
deoarece fiecare judecător trebuie să obţină o majoritate absolută în
fiecare dintre cele două organe.
Judecătorii au statutul funcţionarilor internaţionali (posedă imunităţi
diplomatice). Curtea îşi numeşte preşedintele pentru un mandat de trei ani,
de asemenea grefierul şi ceilalţi funcţionari. Rolul preşedintelui este
important mai ales atunci când se ajunge la balotaj, deoarece în această
situaţie votul său este decisiv. În afara judecătorilor permanenţi, în cadrul
Curţii pot funcţiona, în anumite circumstanţe speciale, şi judecători ad-hoc.
Judecătorul ad-hoc este un judecător naţional a cărui misiune
încetează la finalizarea diferendului pentru judecarea căruia a fost
desemnat.
Competenta Curtii se refera la:
a) interpretarea unui tratat;
b) orice chestiune de DI;
c) existenţa oricărui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui o violare a unei
obligaţii internaţionale;

44
d) natura sau întinderea reparaţiilor datorate pentru încălcarea unui
angajament internaţional.
Procedura în faţa Curţii cuprinde:
a) o fază scrisă (realizată printr-un schimb de înscrisuri care expun tezele
părţilor: memoriu, contra-memoriu, replică etc);
b) o fază orală (cuprinde expuneri orale ale agenţilor, în ordinea alfabetică
a statelor, urmate de replici).
În principiu, procedura scrisă este confidenţială. Confidenţialitatea
acoperă toate actele de procedură. Nici statele terţe şi nici publicul nu au
un drept sa cunoască aceste acte. În schimb, procedura orală este o
procedură publică care se poate prelungi mai multe luni. În orice moment
al desfăşurării procesului, CIJ poate indica măsuri conservatorii, în cadrul
unei proceduri contradictorii separate de fondul cauzei, la cererea unei
părţi sau din oficiu. Se pot invoca exceptii in fata Curtii. Respingerea
excepţiilor aduce cauza în judecata de fond. Ca şi în procedurile din
sistemele de drept intern excepţiile se clasifică în excepţii de competenţă
şi excepţii de inadmisibilitate. Curtea are si o functie consultativa, funcţie
care este o funcţie în cadrul sistemului ONU şi care apare la cerea unor
organe determinate ale ONU de a emite opinii asupra unor chestiuni
juridice.

10.5. ONU - organizaţia politică universală

Cel de-al Doilea Război Mondial a fost primul război general care nu
a avut ca rezultat un tratat de pace general.
Cauza a fost nivelul scăzut de solidaritate dintre aliaţii învingători. În
consecinţă, centralizarea juridică realizată prin instituirea ONU acoperă o
singură materie: enţinerea păcii şi securităţii internaţionale (Articolul 1 din
Carta ONU).
Carta ONU menţionează în preambulul său alte trei finalităţi:
respectul drepturilor fundamentale ale persoanei umane, respectul DI şi
promovarea progresului social.

► Organele principale. Consiliul de Securitate

Consiliul de Securitate al ONU este, prin excelenţă, organul principal
investit cu cele mai ample competenţe de decizie. Consiliul de Securitate
este un organ restrâns, capabil să desfăşoare o activitate permanentă.
Votul pozitiv al membrilor este egal, indiferent de calitatea lor,
conform dreptului reciprocităţii. Votul negativ al membrilor permanenţi are
însă o valoare diferită. Această putere juridică specială, consacrată de art.
27 (3) din Cartă, este cunoscută sub numele de „drept de veto”.
Toate deciziile Consiliului în chestiuni de fond (distincte de
chestiunile de procedură) se adoptă valabil cu voturile a 9 din cei 15

45
membri, iar cele 9 voturi trebuie să includă voturile afirmative ale celor
cinci membri permanenţi. Privită strict juridic, puterea celor cinci nu este
nelimitată. Având în vedere că voturile lor pozitive nu sunt suficiente pentru
adoptarea unei hotărâri de fond, rezultă că şi membrii nepermanenţi
posedă ceea ce s-a numit „un drept de veto colectiv”.
Membrii nepermanenti sunt aleşi de Adunarea Generală pentru un
mandate de 2 ani, în considerarea a două criterii prevăzute de tratatul
institutiv:
1) contribuţia la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi
2) repartizarea geografică echitabilă.
Competenţele Consiliului se clasifică în două mari categorii:
1) competenţe în sub-sistemul organizaţiei
2) competenţe în sistemul DI.
Consiliul califică suveran existenţa sau inexistenţa unei ameninţări la
adresa păcii şi securităţii, şi decide suveran modul de acţiune. În cadrul
competenţelor de acţiune, Consiliul de Securitate poate institui norme
obligatorii care:
a) au forţă juridică superioară tuturor celorlalte norme;
b) se aplică tuturor subiectelor de drept din sistem;
c) asemenea „actelor de guvernământ” din dreptul intern, normele
imperative ale Consiliului nu sunt justiţiabile.

► Adunarea Generală
Adunarea este organul plenar al organizaţiei şi structura sa reflectă
strict dreptul reciprocităţii. Fiecare stat membru dispune de un vot în
Adunarea Generală a ONU. Faptul că în lista organelor principale
Adunarea figurează în prima poziţie nu îi conferă o superioritate în raport
cu Consiliul. Aceste două organe sunt situate pe acelaşi palier ierarhic.
Diferenţa constă în competenţele atribuite prin Cartă. Prima observaţie
care se impune este aceea că Adunarea Generală nu este un organ
permanent. Acest fapt exclude de plano ideea că acest organ ar putea fi
investit cu competenţe de tip executiv, însă nu exclude posibilitatea de a fi
investit cu funcţii normative sau de control. Ca şi în cazul Consiliului de
Securitate, competenţele Adunării Generale se clasifică în:
1) competenţe în cadrul sub-sistemului şi
2) competenţe în sistemul internaţional.
În sub-sistem, este dincolo de orice îndoială că Adunarea Generală
poate emite acte obligatorii. În schimb, actele Adunării Generale emise
pentru a produce efecte în sistemul internaţional sunt, aşa cum am arătat,
acte unilaterale lipsite de valoare obligatorie. Competenţele externe ale
ONU şi care sunt cele legate de scopul primar al menţinerii păcii şi
securităţii internaţionale aparţin Consiliului de Securitate.

46
► Organele principale. Secretarul General
Secretarul General este unul dintre cele două „organe autonome”
ale ONU, alături de Curtea Internaţională de Justiţie. Cel mai înalt
funcţionar al organizaţiei este numit de Adunarea Generală la
recomandarea Consiliului de Securitate. În aceste condiţii, marile puteri
deţin un control de facto al numirilor în funcţie. Secretarul General prezintă
Adunării Generale un raport anual privind activitatea Naţiunilor Unite şi
participă la reuniunile tuturor celorlalte organe principale, mai puţin,
evident, la CIJ. Competenţele Secretarului General sunt determinate de
funcţiile pe care le exercită şi care pot fi grupate în trei categorii:
1) funcţia de reprezentare,
2)funcţia administrativă şi
3) funcţia politică.

1) În materie de reprezentare, Secretarul General angajează persoana

juridică care este ONU în acorduri internaţionale, o angajează în raporturi
contractuale de tip privat care vizează diverse bunuri sau servicii, asigură
ansamblul comunicaţiilor organizaţiei, în particular, cele pe care le implică
funcţia de depozitar al tratatelor internaţionale.

2) În materie administrativă, Carta a atribuit Secretarului General o

competenţă ierarhică exclusivă asupra întregului personal al tuturor
organelor ONU.

3) Secretarul General posedă dreptul, recunoscut în toate regulamentele

interne ale celorlalte patru organe principale, de a propune să fie înscrisă
pe ordinea de zi a reuniunilor orice chestiune pe care o consideră
oportună. Apoi, este implicat direct în medierea unor diferende, la
solicitarea statelor sau mandatat fiind de Consiliul de Securitate. În fine,
prin dezvoltarea după 1990 a operaţiunilor care intră în conceptul de
„diplomaţie preventivă”, Secretarului General îi revin competenţe extinse,
în special conducerea proceselor de restabilire a păcii şi de consolidare a
păcii.

47