Sunteți pe pagina 1din 150

Universitatea Creştină

„Dimitrie Cantemir“

FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE

Conferențiar Universitar Doctor


Titus Corlăţean

Protecția europeană și internațională a Drepturilor Omului

– curs pentru studenţii de la forma de învăţământ Frecvenţă Redusă –


Facultatea de stiinte juridice si administrative

Bucuresti 2015-2016

1
CUPRINS

INTRODUCERE

Unitatea de invatare 1:
1. Aspecte introductive, scurt istoric, noțiune

Unitatea de invatare 2:
2. Principii de bază și trăsături caracteristice ale protecției internaționale a drepturilor omului
2.1 Principii de bază
2.1.1. Limitarea autorității jurisdicției naționale exclusive
2.1.2. Epuizarea căilor de recurs intern
2.1.3. Caracterul prioritar al drepturilor
2.1.4. Efectivitatea normei convenționale de protecție a drepturilor omului
2.1.5. Caracterul de drept cutumiar al drepturilor omului
2.2 Trăsături caracteristice
2.2.1 Universalitatea Drepturilor Omului
2.2.2. Caracterul obiectiv al drepturilor omului
2.2.3. Caracterul evolutiv
2.2.4. Abandonarea prerogativelor naţionale exclusive prin consacrarea şi garantarea
internaţională a drepturilor omului
2.2.5. Subsidiaritatea protecţiei internaţionale a drepturilor omului faţă de protecţia realizată
la nivel naţional
2.2.6. Aplicabilitatea directă a normelor internaţionale privind drepturile omului în dreptul
intern
2.2.7. Superioritatea dreptului internaţional al drepturilor omului faţă de normele interne
2.2.8 Individul – subiect al dreptului internaţional al drepturilor omului

Unitatea de invatare 3:
3. Izvoarele dreptului internaţional al drepturilor omului
3.1. Concept, clasificare
3.2. Izvoare internaţionale convenţionale în materia drepturilor omului
3.2.1. Noţiune, clasificări
3.2.2. Tratate internaţionale cu vocaţie universală
3.2.3. Tratate internaţionale cu vocaţie regională
3.2.3.1. Izvoare convenţionale europene
A. Consiliul Europei
B. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)
C. Uniunea Europeană
3.2.3.2. Izvoare convenţionale în sistemul interamerican
3.2.3.3. Izvoare convenţionale în sistemul african
3.2.3.4. Izvoare convenţionale în lumea arabo-islamică
3.2.3.5.Izvoare convenţionale în spaţiul Comunităţii Statelor independente (CSI)
3.3. Izvoare internaţionale cutumiare în materia drepturilor omului
3.4. Principiile dreptului internaţional
3.5. Izvoare internaționale jurisprudențiale în materia drepturilor omului
3.6. Izvoare internaționale doctrinare în materia drepturilor omului

Unitatea de invatare 4:

2
4. Subiectele dreptului internațional al drepturilor omului
4.1. Considerații introductive
4.2. Statul – subiect al dreptului internațional al drepturilor omului
4.3. Individul – subiect al dreptului internațional al drepturilor omului
4.4. Organizaţia internaţională interguvernamentală – subiect intermediar al dreptului
internaţional al drepturilor omului

Unitatea de invatare 5:
5. Clasificarea drepturilor omului protejate în dreptul internaţional
5.1 Tipuri de clasificări
5.2 Drepturile civile şi politice
5.2.1. Drepturi civile
A. Dreptul la viaţă
B. Dreptul la inviolabilitatea domiciliului și a corespondenței
C. Dreptul de proprietate
5.2.2. Drepturi politice
A. Libertatea de gândire, conștiință și religie
B. Libertatea de expresie
C. Libertatea de reunire și asociere
D. Dreptul la nediscriminare
5.3. Drepturile economice, sociale și culturale
A. Dreptul la muncă
B. Dreptul la sănătate
C. Dreptul la educație
D. Dreptul la cultură
5.4. Generaţia a treia de drepturi sau „drepturile de solidaritate”

Unitatea de invatare 6:
6. Mecanisme instituţionale internaţionale de protecţie a drepturilor omului
6.1. Mecanismul instituţional al Organizaţiei Naţiunilor Unite
6.2. Mecanismul instituţional interamerican
6.3. Mecanismul instituţional african

Unitatea de invatare 7:
7. Mecanismul de protecţie a drepturilor fundamentale ale omului consacrat de Consiliul Europei
7.1 Istoricul mecanismului de control al Consiliului Europei
7.1.1. Introducere
7.1.2. Originile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
7.1.2.1 Caracterul recent al protecţiei internaţionale a drepturilor omului
7.1.2.2 Excluderea competenţei naţionale exclusive în materia drepturilor omului şi limitarea
suveranităţii statului
7.1.2.3 Istoricul mecanismului de control de la Strasbourg
7.1.3. Structura mecanismului de control
7.1.3.1 Mecanismul de control înainte de Protocolul 11
7.1.3.1.1 Comisia Europeană a Drepturilor Omului
7.1.3.1.2 Curtea Europeană a Drepturilor Omului
7.1.3.1.3. Comitetul Miniştrilor
7.1.3.2. Mecanismul de control după intrarea în vigoare a Protocolului 11
7.1.3.2.1. Motivaţiile adoptării Protocolului 11
7.1.3.2.2. Scurt istoric
7.1.3.2.3. Caracteristicile principale ale reformei introduse de Protocolul 11

3
7.1.3.2.4. Situaţia după intrarea în vigoare a Protocolului 11
7.1.3.3 Mecanismul de control după intrarea în vigoare a Protocolului 14
7.1.3.3.1. Motivaţiile şi un scurt istoric al adoptării Protocolului 14
7.1.3.3.2. Caracteristicile principale ale reformei introduse de Protocolul 14
7.1.3.3.3. Protocolul 14 bis
7.1.4. Concluzii

Unitatea de invatare 8:
8. Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

Unitatea de invatare 9:
9. Obligaţiile ce revin statelor în urma hotărârilor de condamnare pronunţate de Curtea Europeană
a Drepturilor Omului
9.1. Consideraţii introductive
9.2 Specificul mecanismului de control
9.3. Obligaţiile care revin statelor în cursul executării hotărârilor Curţii Europene

Modul X:
10. Mecanismul de control al executării hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului
10.1. Considerente preliminare
10.2. Structura şi funcţionarea propriu-zisă a mecanismului de control
10.3.Controlul adoptării tuturor măsurilor necesare respectării hotărârilor Curţii Europene
10.4. Metode de coerciţie la dispoziţia Comitetului Miniştrilor
10.4.1. Adoptarea rezoluţiilor interimare
10.4.2 Aplicarea articolului 8 al Statutului Consiliului Europei
10.5. Reexaminarea sau redeschiderea procedurilor judiciare interne

Unitatea de invatare 11:


11. Executarea unor hotărâri pronunţate de Curtea Europeană împotriva României
11.1. Consideraţii introductive
11.2. Cauza Vasilescu contra România
11.3. Cauza Brumărescu contra România
11.4. Cauza Petra contra România
11.5. Cazul Partidului Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu contra România
11.6. Cauza Dalban contra România
11.7. Scurte consideraţii pe marginea cazuisticii româneşti privind cuantumul despăgubirilor
11.8. Redeschiderea procedurilor jurisdicţionale naţionale şi executarea unor hotărâri ale
Curţii Europene adoptate împotriva României

Concluzii
INTRODUCERE

Disciplina Protectia internationala si europeana a Drepturilor Omului este inscrisa in planul


de invatamant al Facultatii de stiinte juridice si administrative si reprezinta o ramura de drept de
actualitate, absolut necesara pentru intelegerea fundamentelor societatii democratice
contemporane, in care statul de drept si democratia sunt indisolubil legate de protectia drepturilor si
libertatilor fundamentale ale omului.

4
Relevanta acestei discipline vizeaza in egala masura statul si individul si, pe cale de
consecinta, studiul sau apare drept oportun atat pentru magistratii judecator si procuror, pentru
practicienii si teoreticienii Dreptului, dar si pentru profesiile liberale, incepand cu avocatii si, in ultima
instanta, pentru indivizii din societate.

Obiectivele cursului

Cursul isi propune sa prezinte studentilor istoricul aparitiei Drepturilor Omului la nivelul
mentalului individual si colectiv, in plan national, regional si universal, aparitia surselor Dreptului
international al Drepturilor Omului si progresia acestora in istoria Umanitatii, instrumentele politice
si juridice, inclusiv cele jurisdictionale de promovare, consacrare si garantare a drepturilor si
libertatilor fundamentale, sistemele universal si regionale de protectie a Drepturilor Omului, cu un
accent firesc asupra sistemului european de protectie si, nu in ultimul rand, experienta Romaniei in
cadrul sistemului european consacrat prin Conventia si respectiv Curtea Europeana a Drepturilor
Omului.

Cursul prezinta pentru studenti si o valoare de ordin practic, constientizandu-i asupra


importantei propriilor drepturi si libertati cetatenesti care le apartin si a mecanismelor si
instrumentelor care le stau la dispozitie pentru garantarea efectivitatii si exercitiului lor fara
interferenta din partea statului sau celorlator actori nationali sau chiar internationali.

Competente conferite

Dupa parcurgerea acestui curs, studentul va dobandi urmatoarele competente generale si


specifice:

1. Cunoastere si intelegere adecvata a notiunilor de baza ale disciplinei

2. Explicare si interpretare a istoricului Drepturilor Omului la nivel national si international, a


mecanismelor, instrumentelor si normelor de protectie la nivel universal si regional, cu
speciala privire asupra sistemului european de protectie si asupra jurisdictiei competente in
plan european, inclusiv in ceea ce priveste statul si cetatenii romani

3. Instrumental aplicative, cu o valoare practica, cum ar fi cunoasterea mecanismului


jurisdictional al Curtii Europene a Drepturilor Omului si instrumentelor avute la dispozitie de
cetatenii statelor europene parti la Conventia Europeana a Drepturilor Omului

4. Atitudinale

Resurse si mijloace de lucru

Cursul dispune de manual scris adus la zi in 2015, de cursul sinteza publicat pe pagina de
Internet a Universitatii Crestine „Dimitrie Cantemir”, de bibliografia indicata studentilor.

Structura Cursului

Cursul este compus din 11 unitati de invatare, inclusiv un modul dedicat jurisprudentei
privind Romania la Curtea Europeana a Drepturilor Omului si aspectele referitoare la executarea de
catre statul roman a unor hotarari de condamnare pronuntate de Curtea Europeana.

5
Metoda de evaluare

Examenul final se sustine in forma scrisa, pe baza de subiecte de teorie si o speta


referitoare la Romania decisa de Curtea Europeana a Drepturilor Omului.

BIBLIOGRAFIE extinsa

I. Tratate, Cursuri, Monografii

o Elisabeth Lambert Abdelgawad, The execution of judgments of the European Court of


Human Rights, 2nd edition, Council of Europe Publishing, Strasbourg, 2008;

o Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, „Drept Internaţional contemporan”, Institutul


de Studii Internaţionale, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1995

o Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român


pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2003;

o Ian Brownlie, Principles of public international law, Fourth edition, Clarendon Press
Oxford, New York, 1990;

o Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului – comentariu pe articole, vol.


II, Procedura în faţa Curţii. Executarea hotărârilor, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006;

o Nguyen Quoc Dinh, Patrick Daillier, Alain Pellet, Droit international public, 3e édition,
Librairie générale de droit et de jurisprudence, Paris, 1987

o Andrew Z. Drzemczewski, A major overhaul of the European Human Rights Convention


Control Mechanism: Protocol no.11, în „Collected courses of the Academy of European Law, The
protection of Human Rights in Europe”, Martinus Nijhoff Publishers, Hague, 1997;

o Andrew Z. Drzemczewski, European Human Rights Convention in Domestic Law – a


comparative study, Oxford University Press, New York, 1985;

o Gilles Dutertre, Jakob van der Velde, Extraits clés d'une sélection des arrêts de la Cour
Européenne des Droits de l'Homme et des décisions et rapports de la Commission Européenne des
Droits de l'Homme, Editions du Conseil de l'Europe, Strasbourg, 1998;

6
o Donna Gomien, David Harris, Leo Zwaak, Convention Européenne des Droits de l'Homme
et Charte sociale européenne: droit et pratique, Editions du Conseil de l'Europe, Strasbourg, 1997;

o Donna Gomien, „Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”, Editura All,


Bucureşti, 1993;

o Donna Gomien, Vade-mecum de la Convention Européenne des Droits de l'Homme,


Editions du Conseil de l'Europe, Strasbourg, 1993-2003;

o Steven Greer, La marge d'appreciation: interprétation et pouvoir discrétionnaire dans le


cadre de la Convention Européenne des Droits de l'Homme, Dossiers sur les droits de l'homme,
no.17, Editions du Conseil de l'Europe, Strasbourg, 2000;

o Harris, O’ Boyle & Warbrick, Law of the European Convention of Human Rights, Oxford
University Press, Second Edition, 2009;

o Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional public, Editura C.H. Beck, Bucureşti, vol. I
(2010), vol. II (2008);

o Raluca Miga-Beşteliu, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Editura All Beck,


Bucureşti, 2000;

o Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, „Protecţia internaţională a Drepturilor Omului”,


Universul Juridic, Ediţia V-a, Bucureşti, 2010

o Lord McNair, The law of the treaties, Oxford University Press, 1961;

o Ioan Muraru, Drept Constituţional şi instituţii politice, Editura ACTAMI, Bucureşti, 1997;

o Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, „Drept constituţional şi instituţii politice”, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008

o Adrian Năstase (coordonator), Legea nr. 590/2003 privind tratatele – comentată şi


adnotată, Ministerul Afacerilor Externe / Asociaţia de drept internaţional şi relaţii internaţionale,
Bucureşti, 2004;

o The history of the Supreme Courts of Europe and the development of Human Rights,
printed by Alfodi Nyomada Co., Debrecen, 1999;

7
o Henri Oberdorff, Droits de l'homme et libertés fondamentales, Librairie générale de
droit et de jurisprudence, 2e édition, Paris, 2010

o Louis-Edmond Pettiti, Emmanuel Decaux, Pierre-Henri Imbert, La Convention


Européenne des Droits de l'Homme, Commentaire article par article, Ed. Economica, Paris, 1999;

o Corneliu-Liviu Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Editura All Beck,


Bucureşti, 2000;

o Corneliu Liviu Popescu, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (2004),


Editura C. H. Beck, 2006;

o Jörg Polakiewicz, Treaty-making in the Council of Europe, Council of Europe Publishing,


1999;

o Costas Paraskeva, The relationship between the domestic implementation of the


European Convention on Human Rights and the ongoing reforms of the European Court of Human
Rights, Intersentia, Antwerp – Oxford – Poland, 2010;

o Jean-Francois Rennucci, Droit européen des droits de l'homme, LDGJ, Paris, 2001;

o Bianca Selejan-Gutan, Protecția europeană a drepturilor omului, Editura C.H. Beck,


Bucureşti, 2011;

o Malcom Shaw, Cambridge University Press, Sixth edition, Third printing, 2010;

o Frédéric Sudre, Dreptul european şi internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom,


Iaşi, 2006;

o Frédéric Sudre, Les grands arrêts de la Cour Européene des Droits de l’Homme, PUF, 5-e
édition, 2009;

o Mădălina Tomescu, Protecţia Juridică a Drepturilor Omului, Editura Pro Universitaria,


Bucureşti, 2009;

o Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este


parte, volumul I – Instrumente Universale, Institutul Român pentru Drepturilor Omului, Bucureşti,
1999,

8
II. Articole, Reviste, Studii

o Elisabeth Lambert Abdelgawad, L’exécution des arrêts de la Cour Européenne des Droits
de l’Homme (2008), în ”Revue trimestrielle des Droits de l’Homme”, nr. 79 din 1 iulie 2009, Nemesis-
Bruylant;

o Elisabeth Lambert Abdelgawad, Maintaining a Non-coercive system for the Supervision


of the Execution of Judgments of the European Court of Human Rights, în „Heidelberg Journal of
International Law 69/3”, Berlin, 2009;

o Cazurile României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vol. I: 1998-2004), (vol. II -


2005), Biroul de Informare al Consiliului Europei la Bucureşti şi Ministerul Afacerilor Externe,
Bucureşti, 2004-2005;

o Conseil de l'Europe, Colecţia „Bulletin d'information sur les droits de l'homme”, Editions
du Conseil de l'Europe, Strasbourg, 1997-2000;

o Titus Corlăţean, Importanţa executării hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului,


Curierul Judiciar, Editura All Beck, nr.8/2002;

o Andrew Z. Drzemczewski, The Parliamentary Assembly’s involvement in the supervision


of the judgments of the Strasbourg Court, în „Netherlands Quarterly of Human Rights, vol. 28/2, 164
- 178”, Netherlands Institute of Human Rights (SIM), 2010;

o European Yearbook, vol. XLV, Martinus Nijhoff Publishers, Hague, 1997;

o Institutul Român pentru Drepturile Omului, Drepturile Omului – documentar, Bucureşti,


1995;

o L'Institut Luxembourgeois des Droits de l'Homme, Bulletin des droits de l'homme, no.4,
ILDH, iulie 1995;

o Corneliu-Liviu Popescu, L'influence directe du Droit international des droits de l'homme


sur l'évolution du droit roumain en matière des droits des détenus, în AUB DREPT – Analele
Universității din Bucureşti, octombrie-decembrie 2005 – IV, Editura C.H. Beck;

o Romanian Institute of International Studies, Romania and the Council of Europe – „în
„Romanian Journal of International Affairs”, volumul I, nr.4/1995, Bucureşti;

9
o Registry of the European Court of the Human Rights, Survey of activities 1959-1999,
Editions du Conseil de l'Europe, Strasbourg, 1992, 1993, 1999;

o Supervision of the execution of judgments of the European Court of Human Rights, 1st
(2007), 2nd (2008), 3rd (2009) annual report, Council of Europe Publishing, 2008-2010;

o Frederik Sundberg, Le controle de l’exécution des arrêts de la Cour Européenne des


Droits de L´Homme, în „Libertés, Justice, Tolérance – Mélanges en hommage au Doyen Gérard
Cohen-Jonathan”, vol. II, Bruyant, Bruxelles, 2004;

o Frederik Sundberg, Control of execution of decisions under the ECHR, European


Commission for Democracy Through Law, CDL – JU(99) 29 Restricted, Strasbourg, 8 December 1999;

o Paul Tavernier (sous la direction de), La jurisprudence en 2006 – Présentation,


commentaires et débats, Cahiers du CREDHO nr. 13 / 2007, Bruyant, Bruxelles, 2007;

o Luzius Wildhaber, The execution of judgements of the European Court of Human Rights:
recent developments, în „Common values in International Law”, N. P. Engel Verlag, Kehl, Germania,
2006.

III. Material documentar

o Colecţia de decizii, recomandări şi rezoluţii ale Comitetului Miniştrilor, 1997-2010,


Consiliul Europei, http://www.coe.int/t/cm/home_en.asp ;

o Conseil de l'Europe, Les droits de l'homme, défi constant pour le Conseil de l'Europe,
Editions du Conseil de l'Europe, Strasbourg, 1995;

o Conseil de l'Europe, Les droits de l'homme – Repéres juridiques européenne, Editions du


Conseil de l'Europe, Strasbourg, 1999;

o Conseil de l'Europe, Les droits de l'homme à l'aube du XXI-e siécle, Editions du Conseil
de l'Europe, Strasbourg, 1993;

o Conseil de l'Europe, Décisions et Rapports de la Commission Européenne des Droits de


l'Homme, 1975-1998;

o Comité des Ministres du Conseil de l'Europe, Notes sur l'ordre du jour des réunions „DH-
Droits de l'Homme”, 1997-2010, http://www.coe.int/t/cm/home_en.asp

10
o Cour Européenne des Droits de l'Homme, Série A: Arrêts et Décisions, 1959-2009;

o Colecția de decizii ale Curţii Constituţionale din România, 1997-2010, www.ccr.ro

Unitatea de invatare 1

Obiective

După parcurgerea unitatii de invatare 1 studenţii trebuie:


 să cunoască evoluţia protecţiei drepturilor omului în tandem cu evoluţia societăţii umane
 să deţină cunoştinţe generale despre etapele premergătoare codificării drepturilor omului
 să cunoască elemente de istoric referitoare la protecţia drepturilor omului

1. Aspecte introductive, scurt istoric, noțiune

Drepturile și libertățile fundamentale ale omului constituie unul dintre pilierii esențiali ai
societăților democratice. Democrația nu există decât dacă practică recunoașterea, aplicarea și
respectarea drepturilor omului. Drepturile și libertățile fundamentale reprezintă patrimoniul juridic
comun al umanității, pentru că ele se referă la valori universal recunoscute în relațiile internaționale.

Ideea că individul, ca ființă umană, are drepturi imanente, deci intrinseci acestei calități, are
origini îndepărtate. Sunt autori care consideră că grija pentru protecția drepturilor omului își are
originea în instituțiile Greciei antice. S-a susținut că istoria drepturilor omului se confundă chiar cu
istoria omenirii, că a fost determinată de întreaga evoluție a gândirii și aplicării ei practice. Potrivit
altor opinii, originile drepturilor omului nu pot fi situate în timp decât dacă se are în vedere condiția
fundamentală a lor, respectiv apariția ideilor de libertate și egalitate. Aspirațiile profunde pentru
libertate și egalitate și-au găsit exprimarea în formulările realizate de marile spirite care au intuit că
binele fiecăruia nu se poate materializa decât în forma binelui social, adică respectarea binelui
altuia.1

Antichitatea a fost marcată de viziuni filosofice care au avut în centrul preocupării lor omul.
Protagoras2, Aristotel3, Platon4, filosofii stoici Zenon sau Seneca5 au dat expresie, în formule diferite,
viziunii referitoare la om ca fiinţă socială, înzestrată cu prerogative drepturi şi libertăţi individuale. La

1
Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, „Drept Internaţional contemporan”, Institutul de Studii Internaţionale,
Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1995, Pagina 90.
2
“Omul este măsura tuturor lucrurilor”, maximă a lui Protagoras, care reflecta o concepţie antropocentristă şi
sugera, într-o oarecare măsură, chiar ideea de drepturi ale omului; vezi şi A. Bolintineanu, A. Năstase, op. cit.,
pag. 90.
3
Aristotel vedea omul, prin natura sa, ca „zoon politikon”, iar statul ca o reuniune de oameni liberi şi egali.
4
La Platon, persoana umană este concepută nu ca individ, ci ca membru al societăţii. Justiţia în cetate se bazează
pe egalitatea libertăţilor, adică pe drept, iar virtutea, ce trebuie determinată prin legi, înseamnă respectarea
binelui altuia.
5
Filosofii stoici au dat expresie doctrinei „drepturilor naturale”, acele drepturi inerente naturii umane.

11
rândul său, Roma în perioada antică recunoştea drepturile cetăţenilor romani de a participa la viaţa
publică pe aceeaşi linie cu cei din Grecia antică.

În evoluţia societăţii umane, Creştinismul a determinat o revoluţie profundă în gândire şi în


comportamentul oamenilor, a schimbat fundamental societatea omenească. Viziunea creştină a
înălţat dragostea pentru Dumnezeu şi pentru oameni la rangul de reper central: „Să iubeşti pe
aproapele tău ca pe tine însuţi”6. Fiinţa umană, concepută după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu,
este situată în centrul mesajului creştin. Sub inspiraţie evanghelică a fost afirmată unitatea speciei
umane, egalitatea de inspiraţie divină a oamenilor.7 Toate valorile şi normele fundamentale,
demnitatea şi libertatea inalienabile omului se regăsesc în preceptele de bază ale Creştinismului:
„Credinţa, nădejdea, dragostea. Dar mai mare dintre acestea este dragostea.”8 Toţi oamenii astfel
sunt egali în faţa lui Dumnezeu.

Un reper important l-a constituit edictarea în Anglia, în 1215, a documentului „Magna Carta
Libertatum”, care schiţează o serie de elemente ale unei protecţii juridice a persoanei umane.

Renaşterea şi Reforma au marcat noi trepte pe calea afirmării dreptului natural ca un


„summum” de idei politice, morale, filosofice şi de drept. În Anglia, Parlamentul adoptă în 1679 actul
„Habeas-corpus”, care garantează inviolabilitatea persoanei, iar în 1689, actul „Bill of Rights”, care
recunoaşte dreptul la alegeri libere, libertatea cuvântului, eliberarea sub cauţiune sau dreptul de a fi
judecat de un tribunal cu juri. Au urmat enciclopediştii, care au determinat condiţiile spirituale ale
revoluţiei şi democraţiei ce au marcat a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Doctrina „Contractului social” elaborată de Jean-Jacques Rousseau reflectă voinţa liberă a


indivizilor de a ieşi din starea lor naturală, pentru a regăsi în stat securitatea juridică, stabilitatea şi o
viaţă prosperă. Rousseau imaginează societatea fondată pe un contract încheiat între membrii săi în
interiorul societăţii, care reuneşte voinţa generală, orice om rămâne liber şi egal şi dobândeşte în
plus beneficiile solidarităţii.9

Ultima parte a secolului al XVIII-lea a fost marcată de două evenimente care au avut o
influenţă determinantă asupra evoluţiei ulterioară a drepturilor omului. Este vorba despre rebeliunea
coloniilor engleze din America de Nord împotriva Marii Britanii din 1776 şi Revoluţia Franceză din
178910.

Declaraţia de independenţă americană adoptată la 4 iulie 1776 la Philadelphia proclamă


principiul egalităţii între indivizi, dreptul la viaţă şi libertate, ca drepturi inalienabile şi cerinţa
instituirii guvernelor cu consimţământul celor guvernaţi. Anterior, în iunie 1776, „The Bill of Rights”,
adoptată în Virginia, proclama faptul că „toţi oamenii sunt de la natură şi liberi şi independenţi şi
dispun de câteva drepturi inerente”, de care nimeni nu poate fi lipsit.

Ulterior, Amendamentul IV (1791), la Constituţia Statelor Unite ale Americii prevedea:


„Dreptul poporului de a-i fi asigurată apărarea personală, a locuinţelor, documentelor şi bunurilor
împotriva unor percheziţii şi confiscări nejustificate nu poate fi violat şi nu vor fi emise mandate

6
Marcu, Cap. 12, verset 31 din Biblie
7
Vezi şi Jean-Francois Renucci, Droit européen des droits de l'homme, Librairie générale de droit et de
jurisprudence, 2e édition, Paris, 2001, pagina 6.
8
Sfântul apostol Pavel, Epistola I către Corinteni, Capitolul 13, Verset 13 din Biblie.
9
Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, „Protecţia internaţională a Drepturilor Omului”, Universul Juridic,
Ediţia V-a, Bucureşti, 2010, pag. 8-9.
10
Raluca Miga-Beşteliu, „Drept internaţional – introducere în dreptul internaţional public”, Editura ALL
Educaţional, Bucureşti, 1997, pag. 170.

12
decât pe bază de motive probabile…”. Aceasta, în timp ce Amendamentul I înscria libertatea religiei,
a cuvântului, a presei, dreptul la întrunire paşnică, etc.11

La rândul său, Declaraţia Revoluţiei franceze privind drepturile omului şi cetăţeanului, din
august 1789, consacră ca prim principiu egalitatea în faţa legii a tuturor persoanelor. Acest principiu
stă la baza tuturor celorlalte drepturi şi libertăţi ca o condiţie generală a existenţei lor. Dintre acestea
reţinem dreptul la proprietate, la securitate, la rezistenţă faţă de opresiune, libertatea de gândire, de
expresie şi de manifestare.

Urmare acestor evoluţii, individului i se recunosc drepturi inerente persoanei sale,


independent de condiţia sa socială, drepturi inalienabile şi sacre, opozabile în orice împrejurare
societăţii şi puterii. În acelaşi timp, este consacrată primordialitatea legii. Orice conflict în impunerea
drepturilor trebuie soluţionat printr-o aplicare independentă şi imparţială a legii, conform unor
proceduri prestabilite. Impactul acestor evoluţii istorice s-a reflectat în conţinutul Constituţiilor
adoptate, începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea şi prima parte a secolului al XIX-lea. Astfel, după
Constituţiile americană şi franceză, au fost adoptate Constituţii care au proclamat drepturile şi
libertăţile fundamentale ale cetăţeanului în Olanda (1798), Suedia (1809), Spania (1812), Belgia
(1831), Sardinia (1848) etc.

Din perspectiva celor de mai sus, se înţelege că problematica protecţiei drepturilor şi


libertăţilor fundamentale ale individului nu avea cum să depășească, la acel stadiu al dezvoltării
dreptului şi relaţiilor internaţionale, cadrul intern al fiecărui stat. Abia în secolul al XIX-lea au apărut
unele încercări de internaţionalizare a unor categorii de drepturi, dar acestea în special datorită
interesului marilor puteri faţă de drepturile propriilor cetăţeni aflaţi în străinătate. În epoca
menţionată, statutul străinilor era guvernat de un corp de reguli cutumiare, cunoscute sub numele
de „standard minim”, aplicabil persoanelor şi averilor străinilor12. Aceste reguli aveau însă un
conţinut destul de imprecis.

Un domeniu în care secolul al XIX-lea a marcat un progres în codificarea internaţională a


normelor de protecţie a drepturilor omului l-a constituit dreptul umanitar şi protecţia victimelor
războaielor. Pot fi menţionate Convenţia de la Geneva din 1864 privind respectarea imunităţii
spitalelor şi îngrijirea soldaţilor răniţi şi bolnavi, Convenţia de la Haga din 1898 asupra legilor şi
obiceiurilor războiului pe uscat şi cea din 1907 privind războiul maritim, precum și Convenția de la
Geneva din 1929 referitoare la soarta răniților și soldaților din armatele în campanie și tratamentul
prizonierilor de război. În sfârşit, Pactul Societăţii Naţiunilor consacră în 1919 (articolul 25)
recunoaşterea internaţională a Crucii Roşii.

Eliminarea sclaviei şi a comerţului cu sclavi a constituit un alt domeniu al dezvoltării


dreptului internaţional al drepturilor omului, în concordanţă cu progresul societăţii în direcţia
recunoașterii depline a valorii umane. Primele convenţii bilaterale şi multilaterale în acest domeniu
au apărut în secolul al XIX-lea. Pot fi menţionate Actul general al Conferinței de la Berlin din 1885,
care prevedea suprimarea sclaviei şi mai ales a comerţului cu sclavi în zona fluviilor Congo şi Niger;
Actul General al Conferinţei antisclavagiste de la Bruxelles (1889-1890), care prevedea suprimarea
comerţului cu sclavi în toată Africa şi în zona maritimă a Oceanului Indian; Convenţia de la Geneva
(1925), încheiată în cadrul Societăţii Naţiunilor, care extinde suprimarea sclaviei în toate regiunile
lumii.

11
A. Bolintineanu, A. Năstase, op. cit., pag. 92
12
Bianca Selejan-Gutan, Protecția europeană a drepturilor omului, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011, pag. 3

13
Protecţia minorităţilor naţionale a intrat în domeniul de interes al dreptului internaţional al
drepturilor omului după Primul Război Mondial, în timpul Conferinţei de pace de la Paris. Tratatele
speciale, denumite „pentru minorităţi”, au pus bazele unui sistem pentru protecţia drepturilor
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, religioase şi lingvistice în cadrul Societăţii Naţiunilor.
Tratatele au fost semnate de Puterile Aliate, pe de o parte, şi de Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia,
Iugoslavia, România şi Grecia, pe de altă parte. Reglementările teritoriale realizate în urma
Conferinţei de Pace, care determinaseră mutaţii importante şi respectiv apariţia unor grupuri
naţionale minoritare în diferite state din Europa impuneau necesitatea asumării unor obligaţii menite
să protejeze minorităţile împotriva discriminărilor. Adoptarea însă a unei formule de protecţie
selectivă, în pofida faptului că starea de neomogenitate a populaţiei era înregistrată în aproape toate
statele prezente la Conferinţă, precum şi faptul că sistemul de protecţie a minorităţilor nu era unul
imperativ pentru toate statele, au constituit cauzele ineficacităţii şi, în final, a eşecului acestui sistem.

De altfel, înţelegând că standardele duble în materia minorităţilor pot genera riscuri politice
importante, tratatele de pace de după cel de-al Doilea Război Mondial n-au mai restabilit sistemul
conceput de Societatea Naţiunilor13.

Nu în ultimul rând un domeniu important, cel al drepturilor sociale şi la muncă, şi-a găsit o
prima reglementare internaţională odată cu încheierea Primului Război Mondial. Prin Tratatul de la
Versailles a fost creată Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM). Constituţia OIM, tratatul
constitutiv al organizaţiei, a fost aproape în întregime consacrată structurii şi procedurilor unei
organizaţii al cărei scop era reglementarea la scară universală a relaţiilor dintre muncitori şi patroni.
Mai erau înscrise o serie de prevederi care reglementau recrutarea forţei de muncă, protecţia
muncitorilor împotriva accidentelor de muncă, a bolilor profesionale, apărarea intereselor
muncitorilor ocupaţi în străinătate etc. Pentru ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă, precum şi
pentru eliminarea nedreptăţilor, mizeriei şi lipsurilor, OIM a statuat ca principiu: „toate fiinţele
umane, indiferent de rasă, de credinţă şi de sex au dreptul să urmărească progresul material şi
dezvoltarea lor spirituală în libertate şi demnitate, în securitate economică şi cu şanse egale”14

Protecţia drepturilor omului a fost însă abordată efectiv ca imperativ al comunităţii


internaţionale abia după cel de-al Doilea Război Mondial, sub impulsul şocului suferit de societatea
internaţională ca urmare a crimelor împotriva umanităţii, Holocaustului şi atrocităţilor comise în
război. Acest lucru s-a concretizat într-un impresionant sistem de reglementări cu caracter universal
sau regional.

Calea spre constituirea unui sistem eficace de protecţie internaţională a drepturilor omului şi
stabilirea obligaţiei unei cooperări internaţionale în acest domeniu a fost deschisă de Carta ONU şi
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Ultimul document, adoptat de Adunarea Generală a
Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948, proclamă în articolul 1: „Toate fiinţele umane se nasc libere şi
egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte
unele faţă de celelalte în spiritul fraternității”15

Din parcursul istoric de mai sus, se pot desprinde trei niveluri de analiză a noţiunii de
„drepturi ale omului”16.

13
Nguyen Quoc Dinh, Patrick Daillier, Alain Pellet, Droit international public, 3e édition, Librairie générale de
droit et de jurisprudence, Paris, 1987, pagina 603
14
A. Bolintineanu, A. Năstase, op. cit., pagina 94-95
15
Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte, volumul I –
Instrumente Universale, Institutul Român pentru Drepturilor Omului, Bucureşti, 1999, pagina 8.
16
Vezi şi Frédéric Sudre, Droit européen et international des droits de l'homme, Presses Universitaires de
France, 7e édition, Paris, 2005, paginile 11-12.

14
Un prim nivel se referă la dimensiunea etică, altfel spus filosofia şi morala drepturilor omului,
ca sursă materială a formulării juridice a acestor drepturi.

În al doilea rând, este vorba despre ideologia politică a drepturilor omului, astfel cum este
ea pusă în practică atât la nivel naţional, cât şi în relaţiile internaţionale de state şi guverne, partide
politice, sindicate, organizaţii neguvernamentale şi organizaţii internaţionale. „Diplomaţia drepturilor
omului”, inclusiv ca mijloc de acţiune politică, reprezintă forma cea mai concretă de exprimare a
acestei dimensiuni.

În ultimul rând, analiza priveşte dimensiunea dreptului pozitiv al drepturilor omului, cu


toate mecanismele instituţionale de garantare pe care le implică aceasta. Ansamblul normelor şi
mecanismelor de protecţie a drepturilor omului, formă vizibilă de manifestare a acestui concept, îşi
are fundamentul în straturile inferioare, respectiv baza filosofică, dimensiunea politico-ideologică,
dezbaterile diplomatice.

În acest fel, vom înţelege de ce „Drepturile omului”, atât ca disciplină ştiinţifică şi capitol
distinct în ştiinţa de ansamblu a Dreptului Internaţional Public, cât şi ca Drept substanţial în planul
relaţiilor internaţionale, este un produs târziu al evoluţiei şi progresului societăţii umane, care a
dobândit caracter imperativ abia în secolul al XX-lea, aşa cum spuneam în special după cel de-al
Doilea Război Mondial. Mutaţia de la atitudinea de putere absolută manifestată de Suveran,
concretizată prin dreptul „de viaţă şi de moarte” asupra supuşilor, la imperativul cooperării
internaţionale pentru garantarea respectării în planul intern al statelor a unor standarde minime de
protecţie a drepturilor omului a fost uriaşă şi a necesitate timp îndelungat. Era şi firesc, de altfel, în
condiţiile în care „protecţia internaţională a individului antrena o atingere gravă a suveranităţii
statului”17.

Astfel încât, evoluţiile menţionate au devenit eficace abia atunci când prerogativele statului
care ţineau de competenţa sa personală şi competenţa sa teritorială (respectiv puterea exclusivă
de a acţiona în raporturile cu indivizii care trăiesc pe teritoriul său, fie ei cetăţeni sau străini) s-au
înclinat în faţa recunoaşterii internaţionale a existenţei unor drepturi şi libertăţi individuale
fundamentale, care nu mai pot constitui obiectul competenței suverane naţionale exclusive.

Conceptul „Drepturile omului” a fost definit diferit de-a lungul timpului în doctrină, în
funcţie de fundamentele filosofic şi moral, respectiv politic-ideologic, care au constituit sursa de
inspiraţia a fiecărui autor. De exemplu, doctrina de inspiraţia naturalistă a făcut referire la
„drepturile naturale ale fiinţei umane, înzestrată cu raţiune şi conştiinţă, drepturi inalienabile şi
imprescriptibile”18.

Din punctul nostru de vedere, pentru definirea noţiunii sunt importante atât sursele sau
izvoarele dreptului sau libertăţii fundamentale a individului, cât şi corespondenţa între conținutul
substanţial al dreptului şi respectiv necesitatea satisfacerii unei nevoi sociale fundamentale a
persoanei.

Astfel încât, din această perspectivă, putem defini „Drepturile omului” ca un ansamblu de
prerogative codificate sau consacrate în dreptul naţional şi garantate de tratatele internaţionale
fiecărui individ în raporturile sale cu celelalte persoane fizice sau juridice, care exprimă valori

17
Nguyen Quoc Dinh ş.a., op. cit., pagina 587.
18
Mădălina Tomescu, Protecţia Juridică a Drepturilor Omului, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2009,
Pagina 13; vezi şi Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, op. cit., pagina 8.

15
sociale fundamentale şi care au drept finalitate satisfacerea unor nevoi şi aspiraţii umane esenţiale
şi legitime19.

Unitatea de invatare 2

Obiective:

După parcurgerea unitatii de invatare 2 studenţii trebuie:


 să cunoască principiile de bază și trăsături caracteristice ale protecției internaționale a
drepturilor omului
 să poată identifica caracterul de subsidiaritate a protecţiei internaţionale a drepturilor omului
faţă de protecţia realizată la nivel naţional
 să deţină cunoştinţe aprofundate despre caracteristicile drepturilor omului (prioritar, drept
cutumiar, universalitate)
 să facă diferenţa dintre jurisdicţia naţională exclusivă şi superioritatea dreptului internaţional al
drepturilor omului faţă de normele interne

2. Principii de bază și trăsături caracteristice ale protecției internaționale a drepturilor omului

În prezent, urmare evoluțiilor normative naționale și internaționale, dar și a practicii din ultimele
decenii a statelor și organizațiilor internaționale relevante, s-a desprins tot mai mult un set de
principii de bază și respectiv o serie de trăsături caracteristice ale protecției internaționale a
drepturilor omului, tot mai larg acceptate la nivel mondial.

2.1 Principii de bază

2.1.1. Limitarea autorității jurisdicției naționale exclusive

Principiul fundamental de drept internațional conform căruia statele nu au dreptul să


interfereze cu domeniul rezervat al afacerilor interne ale altor state este consecința egalității și
suveranității statelor și este exprimat în conținutul articolului 2 paragraful 7 al Cartei ONU20. Acest
principiu a fost totuși supus tot mai mult, în ultimele două decenii în special, unui proces de
reinterpretare în raport cu domeniul specific al ”drepturilor omului”, în sensul în care statele nu se
mai pot opune preocupărilor internaționale și luării unei poziții sau adoptării unei decizii care să se
refere la o anumită situație națională a drepturilor omului21.

În acest context, este evident ca atunci când un stat acceptă dreptul individual de petiționare
în baza unei proceduri internaționale, nu va putea ulterior să pretindă că exercițiul unui astfel de
drept constituie o interferență în afacerile interne ale statului. Astfel, autoritatea jurisdicției
naționale în domeniul specific al ”drepturilor omului” cunoaște o limitare care înlătură caracterul

19
Vezi şi Adrian Năstase, Drepturile Omului, religie a sfârșitului de secol, R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti,
1992, pagina 18.
20
”Nici o dispoziție din prezenta Cartă nu va autoriza Națiunile Unite să intervină în chestiuni care aparțin
esențial competenței interne a unui stat și nici nu va obliga pe membrii săi să supună asemenea chestiuni spre
rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte”, în ”Carta Națiunilor Unite și Statutul Curții Internaționale de
Justiție”, versiunea română, publicată sub îngrijirea Centrului de informare ONU pentru România și tipărită la
Editura APIMONDIA, București.
21
Malcom Shaw, Cambridge University Press, Sixth edition, Third printing, 2010, pagina 272-273.

16
exclusiv de care beneficiase anterior, în beneficiul unui drept de ”ingerință” internațională devenit
legitim.

2.1.2. Epuizarea căilor de recurs intern

Această regulă decurge din principiul enunțat anterior. El reprezintă o metodă care permite
statelor să-și rezolve propriile probleme interne în concordanță cu procedurile constituționale
naționale, înaintea acceptării invocării mecanismelor internaționale. Acest principiu este larg
acceptat în relațiile internaționale, în domeniul specific al protecției drepturilor omului. Totuși, atunci
când astfel de remedii interne sunt inexistente sau se prelungesc nerezonabil sau nejustificat ori nu
este de așteptat să producă efecte utile, recurgerea la mecanismele internaționale de protecție se
poate realiza printr-o procedură accelerată. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a
consacrat, de exemplu, soluția admisibilității unor plângeri fundamentate procedural pe
ineficacitatea căilor de recurs intern.

Totodată, jurisprudența internațională în materie și autorii din doctrină subliniază că


existența unor astfel de remedii interne trebuie să fie o certitudine nu doar în teorie, ci și în
practică22.

O dispoziție specifică privind necesitatea epuizării căilor de recurs intern este în general
înscrisă explicit în instrumentele internaționale și regionale de protecție a drepturilor omului23.

Acest principiu a generat o practică bogată atât la nivelul Comitetului Drepturilor Omului, în
baza procedurii stabilite de Protocolul facultativ la Pactul internațional privind drepturile civile și
politice24, precum și în sistemul Convenției Europene a Drepturilor Omului25 (atât în cazul plângerilor
individuale cât și a celor interstatale) sau cel al Convenției interamericane privind drepturile omului26.

2.1.3. Caracterul prioritar al drepturilor

Există o serie de drepturi fundamentale de la care nu se poate deroga prin diferitele


instrumente internaționale privind drepturile omului, nici chiar în timp de război sau în cazul altor
pericole publice care ar amenința viața națiunii27.

În cazul Convenției Europene a Drepturilor Omului28, care consacră în articolul 15 o clauză


derogatorie generală pentru statele părți de la angajamentele asumate prin Convenție, drepturile
pentru care nu se acceptă derogare sunt dreptul la viață (cu excepția cazurilor rezultate din acte
legitime din război), interdicția torturii sau sclaviei și neretroactivitatea în materie penală29. Acestea

22
Vezi Cazul ”Johnson contra Irlanda” la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Seria A, nr. 112 (1986); vezi
și Malcom Shaw, op. cit., pag. 273.
23
De exemplu, art. 41 par. c) al Pactului internațional privind drepturile civile și politice; art. 35 par. 1 al
Convenției Europene a Drepturilor Omului etc.
24
Vezi cazul ”Weinberger”, ”Reports of the Human Rights Committee”, A/36/40, pag. 114 și A/44/40, pag. 142
25
D.J. Harris, M. O'Boyle & C. Warbrick, ”Law of the European Convention on Human Rights”, Oxford
University Press, New York, 2009, second edition, pag. 764-776.
26
Malcom Shaw, op. cit., pag. 274.
27
D. J. Harris, ș.a., op. cit., pag. 638-639.
28
Paul Tavernier, ”Article 15” în L.E. Pettiti, E. Decaux, P-H. Imbert, La Convention Européenne des Droits de
L'Homme, Ed. Economica, Paris, 1999, pag. 489-502.
29
Articolele 2, 3, 4 par. 1 și 7 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.

17
constituie așa-numitul ”nucleu dur” al Convenției, format din ”drepturi intangibile”, care constituie
un ”jus cogens” al drepturilor omului30.

În cazul Convenției interamericane (art. 27), drepturile consacrate ca fiind nederogabile sunt
următoarele: dreptul la personalitate juridică, viața și tratamentul uman, interdicția sclaviei,
neretroactivitatea legii, libertatea de conștiință și a religiei, drepturile familiei, dreptul la nume,
drepturile copilului, cetățenia și participarea la guvernare31.

Similar, în baza art. 4 al Pactului internațional privind drepturile civile și politice, libertatea
gândirii, cea de conștiință și a religiei, interdicția torturii, a sclaviei, neretroactivitatea legislației
penale sunt drepturi fundamentale nederogabile32.

Aceste drepturi nederogabile sunt privite ca deținătoare ale unui loc special în ierarhia de
ansamblu a drepturilor omului. În plus, multe alte drepturi ale omului ocrotite de instrumente
internaționale prevăd unele clauze de limitare, care acționează în condiții strict determinate de lege,
într-o măsură proporțională cu cauzele de ordine publică ori de securitate națională care au
determinat limitările sau ingerințele autorităților în exercițiul dreptului vizat și, în orice caz, cu
caracter temporar33.

2.1.4. Efectivitatea normei convenționale de protecție a drepturilor omului

Preocuparea de a conferi un caracter cu adevărat concret sistemului de protecție și


drepturilor garantate stă la baza atât a soluțiilor de text adoptate în cazul marilor instrumente
internaționale în materie, cât mai ales a soluțiilor de jurisprudență conturate de curțile de justiție
internaționale specializate.

În plan european, de exemplu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pus accentul pe


caracterul efectiv al drepturilor promovate și, într-o decizie adoptată în 9 octombrie 1979 în cauza
”Airey contra Irlanda”, afirmă că, deși Convenția Europeană a Drepturilor Omului ”enunță în principal
drepturi civile și politice, multe dintre acestea au prelungiri de ordin economic și social”, deoarece
”nici un perete etanș” nu separă sfera drepturilor economice și sociale de domeniul Convenției34.
Este vorba, în consecință, de a ”proteja niște drepturi reale și concrete, iar nu teoretice și iluzorii”. 35
Judecătorul european înțelege astfel să pună la dispoziție individului condițiile materiale necesare
exercițiului efectiv al drepturilor sale. În speța citată, era vorba de dreptul de acces la instanțele de
judecată, ceea ce impunea o serie de ”măsuri pozitive” din partea statului, ”care nu se poate să
rămână pasiv”36.

Această exigență de concretețe, prezentă și în cazuistica Comitetului Drepturilor Omului din


sistemul ONU, îl determină pe judecătorul european să adopte o interpretare ”dinamică” a
Convenției Europene, pentru a conferi un maximum de efect util dispozițiilor normative ale
Convenției. Căci, așa cum precizează Curtea Europeană, care se raportează la Convenția Europeană
ca la un ”instrument viu”, ea interpretează dispozițiile acestui instrument ”în lumina condițiilor de
viață de astăzi”37.

30
Paul Tavernier, op. cit., pag. 498; vezi și F. Sudre, op. cit., pag. 223-228.
31
Articolele 3, 4, 5, 6, 9, 12, 17, 18, 19, 20 și 23 ale Convenției interamericane privind drepturile omului.
32
Articolele 6, 7, 8 para. 1 și 2, 11, 15, 16 și 18 ale Pactului
33
Vezi art. 8 – 11 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului
34
Vezi F. Sudre, op. cit., pag. 236.
35
Par. 26 al hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza ”Airey contra Irlanda”.
36
Par. 25 al hotărârii citate.
37
Para. 26 al hotărârii citate; vezi și L.E. Pettiti ș.a., op. cit., pag. 46.

18
2.1.5. Caracterul de drept cutumiar al drepturilor omului

Suplimentar dispozițiilor multor tratate internaționale universale sau cu caracter regional


privind drepturile omului, anumite drepturi pot fi astăzi privite ca intrând într-o categorie de drept
cutumiar internațional, în lumina practicii statelor. Pot fi menționate interdicția torturii, a genocidului
sau sclaviei, principiul nediscriminării38. Drepturile omului garantate de tratate devin tot mai mult
obligații ”ergo omnes”, nu doar pentru statele părți.

Anumite domenii ale dreptului internațional al drepturilor omului au cunoscut o evoluție


rapidă. Mai întâi, de exemplu, extrateritorialitatea crescândă a drepturilor omului este evidentă în
cazul jurisprudenței fundamentate pe Convenția Europeană a Drepturilor Omului, abordării
Comitetului Drepturilor Omului în sistemul Pactului internațional privind drepturile civile și politice și
cazuisticii Curții Internaționale de Justiție39.

Apoi, responsabilitatea statelor de a preveni abuzurile contra drepturilor omului a început să


fie serios luată în considerare și respectată în practică de state, în special în ceea ce privește
genocidul sau tortura, în timp ce, pe un plan mai general, obligațiile statelor și chiar a organizațiilor
internaționale de a adopta măsuri pozitive de protecție a drepturilor omului devine o parte esențială
a agendei internaționale.

În sfârșit, o altă consecință se raportează la interesul tot mai substanțial reflectat în


activitatea instituțiilor naționale care tratează problematica drepturilor omului.

2.2 Trăsături caracteristice

2.2.1 Universalitatea Drepturilor Omului

Caracterul universal al drepturilor omului este astăzi un lucru în general acceptat, chiar
dacă mai există încă unele voci contestatare. Acest caracter decurge din însăși natura acestor
drepturi.

Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 1789, care proclama în mod solemn
drepturile naturale, inalienabile și sacre ale omului, consacra în același timp caracterul lor universal,
făcând distincția între ”om” și ”cetățean”.

Declarația universală a drepturilor omului din 1948, adoptată de Adunarea Generală a


Națiunilor Unite, a reflectat aceeași preocupare pentru universalitate: ”Considerând că
recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și
inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume…40”.

Proclamarea internațională a drepturilor omului care are, așa cum arătam anterior, un
caracter mai recent, provine în primul rând din izvoare scrise, respectiv câteva sute de texte juridice
adoptate la nivel național și internațional după cel de-al Doilea Război Mondial.

Recunoașterea drepturilor omului dobândește un caracter global, care traduce tendința spre
un consens al societății internaționale.

38
Malcom Shaw, op. cit., pag. 275-276
39
Vezi cazul ”Genocide Convention (Bosnia vs. Serbia)”, ICJ Reports, 2007, par. 183”
40
Principalele instrumente internaționale privind drepturile omului la care România este parte, op. cit., pag. 7

19
Instrumentele cu vocația universală își găsesc originea în activitatea ONU și a instituțiilor
specializate și pot avea domeniu de aplicare general sau specific, după cum se adresează omului
considerat ca atare sau unei categorii speciale de indivizi.

Declarația universală a drepturilor omului, declarație de principii în formă solemnă și, deci,
document politic și nu tratat internațional, era destinată încă de la origine să fie completată de alte
texte. Acestea au fost, după o dificilă procedură de negociere și redactare, cele două Pacte
internaționale privind drepturile civile și politice, respectiv economice, sociale și culturale, adoptate
de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966. În timp ce Declarația universală se
străduia să concilieze concepțiile liberală și marxistă41, Pactele traduc în termeni juridici opoziția
marxistă între libertățile formale și libertățile reale, ”uitând că dacă nazismul le-a ignorat pe cele
dintâi, stalinismul le-a suprimat pe toate”42.

Declarația universală a drepturilor omului este în întregime axată pe persoana individuală.


Drepturile omului sunt în primul rând drepturile individului, iar Declarația se adresează indivizilor și
nu statelor.43

Pactele consacră un fenomen de colectivizarea a drepturilor omului. Ele se adresează statelor


și nu indivizilor44, iar dimensiunea socială este prima luată în considerare. Omul nu își poate vedea
drepturile realizate decât în interiorul unei societăți eliberate de orice constrângere externă (ex.
colonizarea) sau internă (ex. dictatura). Interesul individului se confundă deci cu cel al societății în
care trăiește. De aceea, cele două Pacte enunță, într-un articol 1 comun, faptul că dreptul popoarelor
este condiția prealabilă pentru recunoașterea celorlalte drepturi ale omului, iar exercitarea
individuală a drepturilor presupune mai întâi asigurarea exercitării colective a acestora.

Astfel concepute, Pactele neglijează faptul că exercitarea drepturilor omului nu este


posibilă decât într-o ”societate democratică” și că emanciparea popoarelor poate conduce la
constituirea de societăți ”libere”, dar asupritoare pentru om. Iată de ce dezvoltările ulterioare, atât
normative, la nivel universal, regional sau național, cât și cele legate de practica statelor sau unor
instanţe judiciare, au fost importante pentru a aduce corecţiile necesare caracterului universal al
drepturilor omului, în general necontestat pe fond, dar concretizat formal în funcţie de viziunile
politico-ideologice existente la începutul Războiului rece. În acest sens, chestiunea protecţiei reale şi
a apărării organizate a drepturilor omului s-a tradus în crearea unor instanţe politice sau
jurisdicţionale specializate, inclusiv înfiinţarea unei Curţi Penale Internaţionale pentru încălcările cele
mai grave aduse drepturilor omului45.

Pentru unii autori din doctrină sau unele state, universalitatea drepturilor omului nu este o
trăsătură acceptată. Ea constituie chiar obiectul, uneori, al unor contestații de fond, justificate de
modelul cultural diferit adoptat, cel mai adesea însă de interese politice extrem de pragmatice care
ascund, nu o dată, încălcări în plan naţional ale drepturilor omului, astfel cum au fost ele codificate în
sistemul occidental.

41
F. Sudre, op. cit., pag. 129.
42
Mario Bettati, citat de F. Sudre în op. cit., pag. 129.
43
”Orice ființă umană are dreptul…”, art. 3, 8 etc., Declarația universală a drepturilor omului, în Instrumente
internaționale privind drepturile omului la care România este parte, op. cit., pag. 8-9.
44
”Statele se angajează că…”, art.2 par.2, art.3 etc., Pactul internațional privind drepturile civile și politice, în
Instrumente internaționale etc., op. cit., pag. 15.
45
Henri Oberdorff, Droits de l'homme et libertés fondamentales, Librairie générale de droit et de jurisprudence,
2e édition, Paris, 2010, pag. 49

20
Maniera de condamnare a violării drepturilor omului de către state diferă uneori de o
manieră surprinzătoare, în funcţie de consideraţii pragmatice sau chiar cinice, de ordin economic.
Jocul de putere în relaţiile internaţionale între statele occidentale şi Rusia sau China constituie un
exemplu elocvent în acest sens46.

Cert este însă că, în opinia autorului, atât instrumentele cu caracter global adoptate în
sistemul ONU şi respectiv aplicarea lor în practică, cât şi cumulul sistemelor regionale (european,
interamerican, african) de protecţie a drepturilor omului conferă acestei protecții a drepturilor și
libertăților fundamentale un caracter universal dificil de contestat într-un mod legitim sau credibil.

2.2.2. Caracterul obiectiv al drepturilor omului

Drepturile omului au, de o manieră generală, un caracter obiectiv, iar protecţia


internaţională a drepturilor omului consacră această realitate47.Aceasta înseamnă că aceste drepturi
sunt ataşate ca principiu esenţialmente calităţii de persoană umană şi nu sunt atribuite indivizilor
printr-un statut juridic particular, care ar putea fi revocat48.

Preambulul Cartei Naţiunilor Unite, precum şi articolul 1 al Declaraţiei Universale a


Drepturilor Omului redau în mod formal această idee. Acest caracter obiectiv al drepturilor omului,
care este valabil mai ales în cazul drepturilor „clasice”, calificate drept „fundamentale” în Preambulul
Cartei Naţiunilor Unite, implică faptul că exerciţiul drepturilor omului de către individ nu este, în
principiu, condiţionat de atitudinea statelor cu privire la instrumentele convenţionale care proclamă
aceste drepturi şi conduce, în același timp, la repunerea în discuţie a „principiului general al
reciprocităţii”49.

Acest principiu a fost afirmat în dreptul european. Fosta Comisie Europeană a Drepturilor
Omului a recunoscut în mod expres caracterul obiectiv al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
în decizia sa din 11 ianuarie 1961 în cauza „Austria contra Italia”50. Cităm principalele pasaje
relevante din decizie :

„Luând în considerare că (...) prin încheierea Convenţiei, statele contractante nu au avut


intenţia de a-şi acorda drepturi şi obligaţii reciproce utile pentru urmărirea intereselor naţionale
ale fiecăruia, ci să realizeze obiectivele şi idealurile Consiliului Europei, aşa cum sunt ele enunţate
în Statut şi să instaureze o ordine publică comunitară democraţiilor libere ale Europei, cu scopul
salvgardării patrimoniului lor comun de tradiţii politice, de idealuri, de libertate şi de preeminenţă a
dreptului,

Luând în considerare că (...) obligaţiile la care subscriu statele contractante în cadrul


Convenţiei au un caracter eminamente obiectiv, dat fiind că vizează apărarea drepturilor
fundamentale ale persoanelor particulare împotriva abuzurilor statelor contractante mai degrabă
decât crearea unor drepturi subiective şi reciproce pentru aceste state,

Întrucât caracterul obiectiv al angajamentelor menţionate transpare, de asemenea, în


mecanismul instituit de către Convenţie pentru a asigura respectarea lor(...); întrucât un stat
contractant, atunci când sesizează Comisia în temeiul articolului 24, nu trebuie deci considerat ca

46
Ibidem
47
Jean-Francois Renucci, op.cit., pag.28
48
F. Sudre, op.cit., pag. 40
49
Jean-Francois Renucci, op.cit., pag 29
50
Annuaire de la CEHD, vol 4, pag 139 şi următoarele

21
acţionând în scopul de a impune respectarea propriilor drepturi, ci mai degrabă ca aducând în faţa
Comisiei o chestiune ce priveşte ordinea publică a Europei...”

Curtea Europeană a reiterat cu putere că, contrar tratatelor internaţionale clasice, Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului creează obligaţii obiective care beneficiază de o „garanţie colectivă,
care depăşeşte cadrul simplei reciprocităţi dintre statele contractante51.

Convenţia reprezintă mai mult decât un simplu schimb de angajamente interstatale. Ea


asigură, în numele unor valori comune şi superioare statelor, apărarea intereselor indivizilor aflaţi
sub autoritatea naţională şi creează „obligaţii obiective”, pe care statele trebuie să le respecte nu ca
o contrapartidă la drepturile consimţite de către celelalte state implicate, ci în virtutea
angajamentelor luate faţă de indivizi.

Caracterul obiectiv al Convenţiei, „instrument de protecţie a fiinţelor umane”52, stă la baza


solidarităţii comune, exprimată prin instituirea unei protecţii colective a drepturilor omului, care
conferă şi ea Convenţiei un caracter singular : „Convenţia trebuie înţeleasă în funcţie de caracterul ei
specific de tratat de garantare colectivă a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”53.

Afirmarea caracterului obiectiv al drepturilor omului nu a rămasa circumscrisă exclusiv


cadrului european. Curtea Interamericană a Drepturilor Omului, reluând analiza instanțelor
europene, exprimă o poziţie similară :

„În general, tratatele actuale referitoare la drepturile omului şi în particular Convenţia


americană, nu sunt tratate multilaterale de tip tradiţional încheiate în vederea unui schimb de
drepturi bazate pe reciprocitate, în beneficiul comun al statelor contractante (...)

Adoptând aceste tratate referitoare la drepturile omului, statele se supun unei ordini legale
în cadrul căreia îşi asumă, pentru binele comun, diverse obligaţii, nu cu privire la alte state, ci faţă de
orice persoană aflată sub jurisdicţia lor”54.

Comitetul Drepturilor Omului al Naţiunilor Unite, la rândul său, merge în aceeaşi direcţie.
Instrumentele referitoare la drepturile omului „nu reprezintă o reţea de schimburi de obligaţii
interstatale. Ele vizează recunoaşterea unor drepturi ale indivizilor. Principiul reciprocităţii
interstatale nu se aplică..”55.

2.2.3. Caracterul evolutiv

Protecţia internaţională a drepturilor omului este o instituţie juridică nouă a dreptului


internaţional public, în raport cu alte instituţii, precum dreptul diplomatic sau dreptul consular56.

51
Hotărârea „Irlanda contra Marea Britanie” din 18 ianuarie 1978, citată de Jean –Francois Renucci, op cit, pag
28
52
Hotărârea „Berktay contra Turcia” din 1 martie 2001, pag 151, citată de F. Sudre, op cit, pag 59
53
L. E. Pettiti ș.a., op cit, pag 132-133
54
AC, 24 septembrie 1992, citat de F. Sudre, op cit, pag 60
55
„Observaţii generale, nr. 24 din 2 noiembrie 1994, referitoare la chestiunile care privesc rezervele la Pactul
internaţional privind drepturile civile şi politice”, RUDH, 1992, pag 294, par 29, citat de Fr. Sudre, op cit, pag.
60
56
Corneliu – Liviu Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2000,
pag 8

22
Este adevărat că în dreptul intern protecţia drepturilor omului a avut, în unele cazuri, o
existenţă de mai multe secole, aşa cum am arătat în capitolul introductiv. În schimb, în relaţiile
internaţionale, norme juridice privind drepturile omului apar abia în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea. Se poate afirma că, după acest moment, protecţia internaţională a drepturilor omului a
cunoscut o evoluţie foarte rapidă. Practic, începând cu perioada de după cel de-al Doilea Război
Mondial se poate vorbi de o instituţie nouă, cu o vechime în prezent puţin peste o jumătate de secol.

Crimele împotriva umanităţii comise în timpul războiului au determinat statele să adopte o


poziţie comună şi să consacre un nivel de protecţie a drepturilor omului prin intermediul unei
garanţii colective, prin instrumente internaţionale de cooperare şi sancțiune, acolo unde era cazul57.

Numărul domeniilor vizate, care, anterior războiului, se limita la trei sau patru (dreptul
internaţional umanitar, interzicerea sclaviei şi a traficului de persoane, protecţia minorităţilor
naţionale, protecția drepturilor muncitorilor), s-a multiplicat substanţial, acoperind întreaga
dimensiune social – politică, economică şi culturală a societăţii internaţionale.

Data de referinţă a naşterii protecţiei internaţionale a drepturilor omului este considerată


cea a adoptării Declaraţiei universale a drepturilor omului, respectiv 10 decembrie 1948, la Paris.
Acest text politic adoptat de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, nu era un tratat internaţional, dar
dobândeşte ulterior, în timp, prin impactul pe care l-a generat şi autoritatea dobândită la nivel
internaţional, o forţă de „soft law”. Este primul document internaţional cu caracter general şi vocaţie
universală în materia drepturilor omului58.

Din punctul de vedere al dimensiunii geografice, protecţia internaţională a drepturilor omului


are o aplicabilitate atât universală, cât şi regională59.

La nivel universal, s-au distins două etape în evoluţia acestei instituţii, respectiv etapa
declaratorie (începând cu adoptarea Declaraţiei universale a drepturilor omului) şi etapa
convenţională (începând cu adoptarea celor două Pacte internaţionale din 1966).

La nivel regional, apar şi se impun trei sisteme de protecţie a drepturilor omului: cel
european, sistemul american şi respectiv cel african60. Este adevărat că în ultimii ani doctrina a
menţionat şi adoptarea unei noi Convenţii a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, în
mai 1995, în cadrul Comunităţii Statelor Independente (CSI)61, care ar sugera conturarea unui al
patrulea model regional. Deşi Convenţia menţionată include garanţii pentru un ansamblu de
drepturi civile, politice, dar şi de altă natură (de exemplu dreptul la securitate socială) şi pune
totodată bazele unui sistem de control fundamentat pe activitatea unei Comisii a Drepturilor Omului
(articolul 34), ea nu a generat până în prezent, de la data intrării sale în vigoare (11 august 1948), o
cazuistică care să merite să fie consemnată. De aceea, ne alăturăm opiniei că tentativa semnalată la
nivelul CSI nu poate fi considerată un nou model regional în materia protecţiei internaţionale a
drepturilor omului.

Pe de altă parte, dacă ne referim la sistemele regionale de protecţie, în special dreptul


european al drepturilor omului şi mai ales Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se disting
printr-o capacitate evolutivă importantă. Acest caracter evolutiv permite apariţia unor angajamente

57
Vezi şi Titus Corlăţean, Executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2011, pag 15
58
Ibidem, pag 8-9
59
Nguyen Quoc Dinh ş.a., op cit, pag 590
60
Raluca Miga-Beşteliu, op cit, pag 184
61
Malcom Shaw, op cit, pag 378-379

23
progresive62 şi din ce în ce mai constrângătoare pentru state63. Acest lucru s-a realizat fie pe calea
unor noi protocoale adiţionale sau de amendament la Convenţie64, fie prin interpretarea creatoare şi
evolutivă adoptată de judecătorii Curţii Europene, în funcţie de evoluţiile istorice, social-politice şi
economice din societatea europeană, interpretare dată în definitiv aceluiaşi text de bază neschimbat
al Convenţiei Europene. Adaptarea permanentă la noile realităţi sociale, care se bazează pe
consideraţiile potrivit cărora Convenţia este un „instrument viu”65, şi-a găsit exprimarea în logica
juridică exprimată de Curte în cauza „Airey contra Irlanda”, şi pe care am menţionat-o anterior,
potrivit căreia Convenţia Europeană „trebuie să fie citită în lumina condiţiilor de viaţă de astăzi”.În
acest fel, este asigurată protecţiei internaţionale a drepturilor omului în sistemul european o
necesară permanentă adaptare la evoluţiile societăţii europene şi, în consecinţă, eficacitate.

2.2.4. Abandonarea prerogativelor naţionale exclusive prin consacrarea şi garantarea


internaţională a drepturilor omului

Esenţa consacrării la nivel internaţional a protecţiei drepturilor omului se întemeiază pe


necesitatea acceptării de către state a faptului că drepturile omului nu mai pot fi lăsate la liberul
arbitru al fiecărui stat în parte. Se impune, astfel, regula cooperării statelor în plan internaţional în
această materie, ceea ce face ca drepturile omului să nu mai reprezinte un domeniu de competenţă
naţională exclusivă.

Suveranitatea statului trebuie să constituie temei pentru protejarea drepturilor omului, iar
nu pentru încălcarea lor. Conştiente de necesitatea reducerii riscului unor violări grave, masive şi
sistematice ale drepturilor omului la nivel naţional, sub acoperirea unei suveranităţi statale absolute,
statele au convenit să coopereze la nivel internaţional pentru a asigura promovarea şi respectarea
drepturilor omului.

În acest fel, statul nu mai dispune de puteri absolute asupra indivizilor aflaţi sub jurisdicţia
sa66. Dimpotrivă, el este obligat să respecte drepturile acestora, consacrate prin norme
internaţionale. Suveranitatea statului este astfel limitată de normele juridice internaţionale în
materia drepturilor omului, pe care statul este obligat să le respecte. Suveranitatea statului se
opreşte acolo unde încep drepturile omului, consacrate şi garantate prin norme juridice
internaţionale67.

La acest lucru contribuie şi apariţia unor mecanisme internaţionale de control a modului de


respectare a drepturilor omului, de natură jurisdicţională sau non-jurisdicţională. Asumarea liberă de
către state a angajamentelor de a face parte din aceste mecanisme şi care pot fi declanşate de individ
semnifică, încă o dată, abandonarea prerogativelor naţionale exclusive în materia protecţiei
drepturilor omului.

2.2.5. Subsidiaritatea protecţiei internaţionale a drepturilor omului faţă de protecţia realizată la


nivel naţional

Protecţia drepturilor omului la nivel naţional reprezintă nivelul de bază, care, nu o dată,
poate fi mai ambiţios decât numitorul comun minimal atins la nivel internaţional. Standardul comun
minimal al protecţiei internaţionale semnifică faptul că statele nu pot deroga de la acesta spre un

62
Titus Corlăţean, op cit, pag 21-23
63
Jean – François Renucci, op cit, pag 33
64
Până la această dată s-au adoptat 14 protocoale la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
65
Jean-Francois Renucci, op cit, pag 33
66
Titus Corlăţean, op cit, pag 17
67
Corneliu – Liviu Popescu, op cit, pag 9

24
nivel de protecţie inferior. Cu cât numitorul comun reuneşte voinţa unor state cu sisteme naţionale şi
norme constituţionale mai apropiate şi ceva mai ambiţioase, aşa cum este cazul sistemelor regionale,
cu atât standardul comun este mai ridicat.

În consecinţă, se poate înţelege de ce tratatele internaţionale în materie includ constant


clauza ce permite invocarea de către individul interesat a nivelului de protecţie eventual mai ridicat,
consacrat printr-o normă naţională, şi de la care tratatele internaţionale nu pot lăsa să apară
derogări.

Subsidiaritatea garantării drepturilor omului se manifestă şi prin intervenţia mecanismelor


internaţionale doar în ultimă instanţă, după recursul prealabil la instanţele şi mecanismele naţionale
de protecţie. Regula epuizării căilor de recurs intern anterioară recursului la instanţele internaţionale
exprimă preferinţa instanţelor internaţionale pentru soluţionarea violărilor drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale individului prin mecanisme naţionale şi doar, în ultimă instanţă, în caz de eşec, prin
mecanismele internaţionale cu conţinut suprastatal. Scopul principal al structurilor internaţionale de
protecţie a drepturilor omului nu este sancţionarea statelor vinovate, ci respectarea drepturilor
omului, adică restabilirea drepturilor încălcate şi repararea prejudiciilor suferite de victimă68.

2.2.6. Aplicabilitatea directă a normelor internaţionale privind drepturile omului în dreptul intern

Normele dreptului internaţional public, care în mod tradiţional reglementează relaţiile dintre
state, nu se aplică direct, în mod obişnuit, în ordinea juridică internă.

Situaţia este diferită în cazul protecţiei internaţionale a drepturilor omului, plecând de la


mizele ordinii publice internaţionale realizate în acest domeniu specific şi respectiv interesul,
acceptat de state, al eficacităţii normei de protecţie a drepturilor omului. Aceasta pentru că impactul
unui drept recunoscut într-un tratat internaţional este mai mare şi mai eficace dacă norma
internaţională este direct aplicabilă în ordinea juridică internă, ceea ce îi permite individului să se
prevaleze direct de ea în faţa curţilor de justiţie naţionale69.

Potrivit doctrinei de specialitate70, este necesară îndeplinirea a două condiţii cumulative.

Prima presupune introducerea normei internaţionale în ordinea juridică internă printr-o


dispoziţie specială, pentru ca norma să fie aplicabilă71.

Această problemă a „receptării” regulii convenţionale ţine de regimul constituţional al


statelor, care defineşte atitudinea generală a statului în raport cu dreptul internaţional.

Dacă ne referim la exemplul regional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Convenţia


este încorporată în ordinea juridică internă a unor state fie direct, prin efectul dispoziţiilor
Constituţiilor naţionale (Belgia, Olanda, Portugalia, Spania, Franţa, Bulgaria, România etc.), fie
indirect, după transpunerea în ordinea internă printr-o lege specială (Malta, Danemarca, Islanda,
Suedia, Norvegia, Marea Britanie)72. În consecinţă, Convenţia Europeană ca atare, în prima ipoteză şi
normele sale substanţiale, în cea de-a doua, beneficiază în ţările amintite de aplicabilitate directă.
Fac excepţie acele state membre ale Consiliului Europei în care normele internaţionale au valoare

68
Ibidem, pag 12
69
Titus Corlăţean, op. cit., pag 82
70
F. Sudre, op. cit., pag 189-197
71
Titus Corlăţean, op. cit., pag 83
72
Ibidem.

25
juridică doar în planul raporturilor interstatale, nefăcând parte din dreptul intern, aşa cum a fost
cazul Irlandei până la adoptarea „Irish European Convention on Human Rights Act” în 2003.

Ceea ce defineşte posibilitatea aplicării directe a normei internaţionale, la acest punct, este
în concluzie tipologia sistemului naţional existent în materia raportului dintre dreptul intern şi
dreptul internaţional. Altfel spus, sistemul monist permite o aplicabilitate directă, în timp ce sistemul
dualist se opune acestei posibilităţi.

Cea de-a doua condiţie se referă la calitatea specifică a normei convenţionale, care implică
o dublă cerinţă.

În primul rând, efectul direct al normei internaţionale ţine de intenţia exprimată de părţile
semnatare de a crea drepturi pentru particulari. Există o diferenţă nu doar de formulare atunci când
statele „recunosc drepturi indivizilor” şi respectiv când „se angajează să respecte drepturile”
enunţate într-un tratat internaţional73.

În al doilea rând, norma internaţională trebuie să fie suficient de precisă, atât în ceea ce
priveşte obiectul, cât şi forma ei, pentru a fi direct aplicabilă în ordinea internă fără măsuri
complementare de punere în executare. Ea trebuie să fie deci „self – executing”74.

Această dublă exigenţă este de obicei determinată de jurisdicţiile competente naţionale,


prin referire, în acelaşi timp, la dreptul constituţional şi practica existente.

2.2.7. Superioritatea dreptului internaţional al drepturilor omului faţă de normele interne

Evoluţiile de dată mai recentă atât în planul relaţiilor internaţionale, cât şi la nivelul
sistemelor juridice naţionale, consacră tendinţa superiorităţii normelor internaţionale în materia
drepturilor omului faţă de normele interne.

Această afirmaţie este pe deplin valabilă în primul rând în planul dreptului internaţional. Pe
acest palier, jurisdicţiile internaţionale statuează consecvent superioritatea normelor internaţionale,
mai ales în domeniul drepturilor omului, faţă de normele interne, în baza principiului „pacta sund
servanda”. Acest raport de forţe este confirmat indiferent că raportarea se face la norma legislativă
ordinară sau cea de ordin constituţional.

La nivelul dreptului intern, raportul între cele două tipuri de norme este soluţionat în funcţie
de construcţia constituţională naţională şi modalitatea de încorporare în dreptul intern a normei
internaţionale. În general, statele care au adoptat sistemul monist consacră în ordinea lor
constituţională superioritatea normei internaţionale.

Potrivit lui Ian Brownlie, monismul recunoaşte supremaţia dreptului internaţional faţă de
normele menţionate chiar şi când se pune problema soluţiilor juridice în interiorul sistemului
naţional, la care se adaugă o viziune evoluată care admite pentru individ capacitatea de subiect de
drept internaţional.75

Din această perspectivă, dreptul internaţional este considerat drept cel mai bun „moderator”
al drepturilor omului.

73
Idem, pag 86.
74
F. Sudre, op cit, pag 195.
75
Ian Brownlie, Clarendon Press-Oxford, Fourth Edition, 1990, pag. 33

26
Brownlie îi citează la loc de cinste pe Lauterpacht şi Kelsen între autorii din doctrină
susţinători ai monismului.

Pe de altă parte, doctrina dualistă pune în evidenţă diferenţele importante dintre dreptul
internaţional şi cel intern, plecând de la competenţele diferite şi de la faptul că reglementează
domenii diferite.76 Dreptul internaţional reglementează relaţiile între state suverane, dreptul naţional
se aplică în interiorul unui stat şi reglementează raporturile cetăţenilor cu executivul sau între ei
înseşi. În această viziune, niciuna dintre ordinile juridice menţionate nu poate crea sau modifica
regulile celeilalte.

Atunci când dreptul naţional prevede că dreptul internaţional se aplică în totalitate sau în
parte în jurisdicţia sa, acesta este de fapt un exerciţiu al autorităţii dreptului naţional, sub forma
adoptării sau transformării regulilor dreptului internaţional. În caz de conflict între cele două ordini
juridice, dualismul statuează că instanţa de judecată naţională va aplica dreptul naţional.

Brownlie îi citează la acest capitol pe Triepel şi Oppenheim.77

Cazul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului este, din perspectiva celor enunţate mai sus,
extrem de relevant. Încorporarea normelor convenţionale în ordinea juridică internă a statelor părţi
se face, în funcţie de sistemul monist sau dualist adoptat în plan naţional, fie direct, prin efectul
dispoziţiei constituţiilor naţionale (Belgia, Olanda, Portugalia, Spania, Franţa, Bulgaria, România etc.),
fie indirect, după transpunerea în ordinea internă printr-o lege specifică (Malta, Danemarca, Islanda,
Suedia, Norvegia, Marea Britanie). În consecinţă, rangul Convenţiei Europene în ordinea juridică
internă este variabil, în funcţie de soluţiile constituţionale naţionale: rang supraconstituţional
(Olanda), constituţional (Austria, România), supralegislativ (Belgia, Elveţia, Spania, Franţa, Bulgaria,
Cehia, România etc.) sau legislativ (Grecia, Italia, Turcia, Finlanda, Ungaria, etc.).

De la regula superiorităţii normei internaţionale în materia drepturilor omului faţă de norma


internă există totuşi o excepţie menţionată de doctrină78 în baza dispoziţiilor specifice de ordin
constituţional existente într-o serie de sisteme naţionale. Prin corelarea principiilor superiorităţii
normelor internaţionale şi subsidiarităţii lor în raport cu dreptul intern rezultă, cu titlu de excepţie, că
în caz de conflict între o normă internaţională privind drepturilor omului şi o normă internă, se aplică
norma mai favorabilă, chiar dacă aceasta este norma juridică internă.

2.2.8 Individul – subiect al dreptului internaţional al drepturilor omului

În doctrina clasică a dreptului internaţional public, persoana sau individul nu sunt subiect de
drept internaţional.

Evoluţiile din ultimele decenii în planul relaţiilor internaţionale au conferit individului în


domeniul specific al protecţiei drepturilor omului, rolul tot mai larg acceptat de subiect de drept
internaţional.

Această trăsătură se referă la capacitatea individului de a fi titular de drepturi şi obligaţii şi de


a fi parte la o serie de proceduri jurisdicţionale şi non-jurisdicţionale în materia dreptului
internaţional. Acest lucru a devenit posibil datorită faptului că statele, la momentul adoptării
normelor internaţionale, au acceptat să confere indivizilor drepturi şi obligaţii în ordinea juridică

76
Titus Corlăţean, op. cit., pag. 81
77
Ian Brownlie, op. cit., pag. 32
78
Corneliu-Liviu Popescu, op. cit., pag. 14

27
internaţională. Această condiţie a fost concretizată la nivelul normelor internaţionale în materia
drepturilor omului. În consecinţă, particularii devin titulari de drepturi şi le pot invoca în faţa
organelor interne şi internaţionale, inclusiv ca părţi în proceduri internaţionale jurisdicţionale de
garantare a drepturilor omului, proceduri în care se află, din punct de vedere procesual, pe picior de
egalitate cu statul.

Poziţia individului în sistemul european de protecţie a drepturilor omului şi dispoziţiilor


specifice ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sunt, din această perspectivă, extrem de
relevante.79

Unitatea de invatare 3

Obiective:

După parcurgerea unitatii de invatare 3 studenţii trebuie:


 să cunoască elementele de concept şi clasificare a izvoarelor dreptului internaţional al drepturilor
omului
 să cunoască principiile dreptului internaţional
 să clasifice tratatele internaţionale în funcţie de caracterul lor regional / universal
 să deţină cunoştinţe aprofundate despre cele trei izvoare convenţionale europene
 să aibă noţiuni generale despre izvoarele convenţionale în afara spaţiului european

3. Izvoarele dreptului internaţional al drepturilor omului

3.1. Concept, clasificare

În filosofia dreptului, termenul de „izvoare” sau „surse” ale dreptului desemnează


modalităţile specifice de exprimare a conţinutului unor norme de drept. În doctrina clasică a
dreptului internaţional se făcea distincţie între izvoare materiale şi formale.

Conceptul de izvoare materiale desemnează condiţiile sociale care conduc la apariţia unor
norme de drept, cum ar fi opinia publică, conştiinţa colectivă, solidaritatea socială, diversele
interdependenţe între subiectele relaţiilor internaţionale, etc.

Izvoarele formale ale dreptului internaţional sunt mijloacele juridice prin care se exprimă
normele juridice ale acestei ramuri de drept.

„Mutatis mutandis”, aceste definiţii se aplică şi izvoarelor dreptului internaţional al


drepturilor omului.

Doctrina oferă mai multe clasificări ale izvoarelor (surselor) dreptului. Una dintre ele ,
referindu-se la teoria generală a dreptului, distinge trei grupe de izvoare ale dreptului în toate
sistemele juridice: o sursă convenţională (contract sau tratat), surse spontane (cutume, principii
generale ale dreptului) şi surse autoritare (legi, regulamente).

79
Vezi art. 34 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

28
În dreptul internaţional clasic şi implicit în domeniul protecţiei drepturilor omului se
consideră că atât identificarea izvoarelor, cât şi ierarhia lor sunt definite cel mai bine de textul
articolului 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ). Acesta precizează că CIJ soluţionează
diferendele internaţionale aplicând:

”a) convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute
în mod expres de statele în litigiu;

b) cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept;

c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;

d) ….hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti în dreptul public ai


diferitelor naţiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept.

2. …..dreptului Curţii de a soluţiona o cauză ex aequo et bono, dacă părţile sunt de


acord cu aceasta.”80

Aceeaşi clasificare poate fi considerată valabilă şi în cazul protecţiei internaţionale a


drepturilor omului.

Se poate spune deci că pot fi distinse atât izvoare (surse) principale ale dreptului
internaţional al drepturilor omului, respectiv tratatele (convenţiile) internaţionale, cutuma
internaţională şi principiile generale de drept, cât și izvoare (surse) auxiliare, adică jurisprudenţa
instanţelor internaţionale specializate şi doctrina autorilor recunoscuţi în această materie.

Literatura de specialitate internaţională contemporană adaugă în prezent şi unele acte


adoptate în cadrul organizaţiilor internaţionale, în special rezoluţii ale Adunării Generale a ONU, cât
şi unele acte unilaterale ale statelor, susceptibile să producă anumite efecte juridice în raporturile cu
alte state.81

3.2. Izvoare internaţionale convenţionale în materia drepturilor omului

3.2.1. Noţiune, clasificări

Tratatul (convenţia) internaţional în domeniul drepturilor omului este, în raport cu cutuma,


izvorul cel mai important al dreptului internaţional al drepturilor omului.

Potrivit articolului 2 par.1 din Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor,
tratatul internaţional este „un acord internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul
internaţional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente
conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară”82.

Tratatele internaţionale în domeniul drepturilor omului pot fi clasificate după mai multe
criterii:

80
Carta Națiunilor Unite și Statutul Curții Internaționale de Justiție, op. cit., pag. 62
81
Raluca Miga-Beșteliu, Drept Internațional Public, Vol I, Ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2010, pag. 61
82
Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor între state, în ”Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept
Internațional contemporan, Texte esențiale”, R.A. Monitorul Oficial, București, 2000, pag. 138-139

29
a) în funcţie de calitatea părţilor (subiecte de drept internaţional) la tratate, distingem
tratate internaţionale încheiate între state, tratate încheiate între state şi organizaţii internaţionale şi
cele încheiate între organizaţii internaţionale;

b) din punctul de vedere al numărului părţilor, tratatele pot fi bilaterale, multilaterale


sau universale;

c) raportat la legătura cu materia drepturilor omului, tratatele internaţionale pot fi


specializate în domeniul citat, respectiv conţin exclusiv norme de consacrare sau garantare a
drepturilor omului (norme substanţiale sau procedurale), ori tratate care au legătură cu materia
drepturilor omului, dar care conţin şi norme care vizează alte domenii (ex. tratatele constitutive ale
unor organizaţii internaţionale);

d) din punctul de vedere al conţinutului lor material, tratatele internaţionale în


domeniul drepturilor omului se pot clasifica în tratate generale, care vizează ansamblul drepturilor
omului sau ansamblul diferitelor categorii de drepturi ale omului (drepturi civile, politice, economice,
sociale, culturale) şi respectiv tratate specializate, referitoare la anumite drepturi ale omului sau
anumite categorii de persoane protejate (ex. minorităţi naţionale);

e) din punctul de vedere al criteriului geografic, tratatele internaţionale în materia


citată se împart în tratate internaţionale cu vocaţie universală (sistemul ONU) şi tratate
internaţionale regionale (la nivel regional european, interamerican, african, etc.).

În cele ce urmează vom indica pe scurt câteva din tratatele internaţionale mai importante în
domeniul drepturilor omului, clasificate în funcţie de criteriul geografic şi alte câteva criterii de
clasificare pe care le socotim mai relevante.

3.2.2. Tratate internaţionale cu vocaţie universală

Aceste tratate internaţionale sunt cele adoptate în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi la
nivelul instituţiilor specializate din sistemul ONU.

La rândul lor, pot fi clasificate în tratate cu valoare generală şi tratate specializate.

A. Tratate cu valoare generală

La această secţiune pot fi menţionate:

- Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, adoptat la 16 decembrie 1966 prin
Rezoluţia 2200 A (XXI) a Adunării Generale a ONU. Pactul a intrat în vigoare la 23 martie 1976, iar la 1
februarie 2012 erau înregistrate la Secretariatul General al ONU 74 de state semnatare şi 167 de
state părţi. România a semnat acest Pact la 27 iunie 1968 şi a depus instrumentul de ratificare la 9
decembrie 1974.83

Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice consacră drepturile şi libertăţile clasice
care îi protejează pe indivizi de ingerinţele statului. Între drepturile şi libertăţile garantate figurează
dreptul la viaţă, interdicţia torturii, interdicţia sclaviei şi a muncii forţate, dreptul la libertate, etc.;

83
Vezi site-ul ONU ”treaties.un.org”, Base de données, État des traités, Chapitre IV ”Droits de l'homme”

30
- Protocolul facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, adoptat la 16
decembrie 1966, prin aceeaşi rezoluţie a Adunării generale a ONU care a adoptat Pactul menţionat. A
intrat în vigoare la 23 martie 1976. La 1 februarie 2012 se înregistrau la Secretariatul general al ONU
35 de state semnatare şi 114 state părţi.

România a depus instrumentul de aderare la Protocolul facultativ la 20 iulie 1993.84

Instrumentul menţionat instituie un mecanism care oferă posibilitatea formulării de plângeri


individuale împotriva încălcării drepturilor şi libertăţilor ocrotite de Pactul internaţional privind
drepturile civile şi politice;

- Al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, pentru
abolirea pedepsei cu moartea, adoptat la 15 decembrie 1989 prin Rezoluţia 44/128 a Adunării
Generale a ONU. A intrat în vigoare la 11 iulie 1991. La 1 februarie 2012 la Secretariatul general al
ONU erau înregistrate 35 de state semnatare şi 73 de state părţi. România a semnat acest Protocol la
15 martie 1990 şi a depus instrumentul de ratificare la 27 februarie 199185;

- Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale, adoptat la 16


decembrie 1966, prin rezoluţia 2200 A(XXI) a Adunării generale a ONU. A intrat în vigoare la 3
ianuarie 1976. La 1 februarie 2012 la Secretariatul general al ONU erau înregistrate 70 de state
semnatare şi 160 de state părţi. România a semnat Pactul la 27 iunie 1968 şi a depus instrumentul de
ratificare la 9 decembrie 1974.86

Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale prevede obligaţia


pentru state de a adopta măsuri, individual sau cu asistenţă şi cooperare internaţională, pentru
realizarea graduală şi deplină a drepturilor prevăzute în acest tratat, îndeosebi pe calea măsurilor
legislative.

Este consacrată o clauză de nediscriminare, care asigură drepturi egale pentru femei şi
bărbaţi în domeniile economic, social, cultural.

Pactul prevede în primul rând dreptul la muncă şi o serie de drepturi subsecvente, dreptul de
a crea sindicate, dreptul la protecţia familiei, la un standard adecvat de viaţă pentru individ şi familia
sa, dreptul de a beneficia de standarde înalte de sănătate fizică, dreptul la învăţătură, dreptul de a
participa la viaţa culturală etc.;

- Protocolul facultativ la Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi


culturale, adoptat la 10 decembrie 2008 prin rezoluţia A/RES/63/117 a Adunării generale a ONU.
Protocolul nu a intrat încă în vigoare. La 1 februarie 2012 la Secretariatul general al ONU erau
înregistrate 39 de state semnatare şi 7 state părţi. România nu a semnat până la această dată
Protocolul facultativ menţionat.87

Scopul adoptării acestui Protocol este acela de a conferi caracter justiţiabil drepturilor
economice, sociale şi culturale, prin posibilitatea oferită indivizilor de a sesiza Comitetul Drepturilor
Economice, Sociale şi Culturale al ONU în caz de violări ale drepturilor garantate prin Pactul
internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale. De asemenea, se recunoaşte

84
Ibidem
85
Idem
86
Idem
87
Idem

31
competenţa Comitetului menţionat de a primi şi analiza sesizări sau comunicări interstatale, sub
rezerva formulării unei declaraţii în acest sens de către statul care ratifică/aderă la Protocol.

Facem, în acest context, câteva precizări legate de primul document internaţional care
enunţă în mod solemn drepturile şi libertăţile fundamentale garantate oricărei fiinţe umane,
respectiv Declaraţia universală a drepturilor omului.

Documentul a fost adoptat la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generală a ONU şi este


considerat drept sursa primordială, cu vocaţie de universalitate, a normelor internaţionale de
protecţie a drepturilor omului în epoca contemporană. Acest document oferă o concepţie unitară a
societăţii internaţionale de după cel de-al Doilea Război Mondial despre drepturile şi libertăţile
omului. În baza acestui document, Adunarea Generală a ONU a adoptat ulterior în acest domeniu
peste 60 de convenţii, rezoluţii şi declaraţii.

Articolul 1 proclamă faptul că „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în drepturi. Ele
sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să acţioneze unele faţă de altele într-un spirit de
fraternitate”88.

Articolul 3, care proclamă dreptul la viaţă, libertate şi securitate al persoanei şi articolul 22,
care introduce drepturile economice, sociale şi culturale, de care trebuie să beneficieze toţi, exprimă
două caracteristici fundamentale ale drepturilor omului: drepturile sunt universale şi inalienabile89.

Fiecare om se poate bucura de drepturile proclamate fără deosebire de rasă, culoare, sex,
limbă, religie, opinie politică, origine naţională sau socială, avere sau orice alte împrejurări. Toţi
oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul la egală protecţie a legii, fără discriminări. Aşa cum
precizează preambulul Declaraţiei, drepturile proclamate reprezintă un standard comun de atins de
toate popoarele, astfel încât aceste drepturi să fie recunoscute şi respectate pretutindeni de către
toate statele.

Cu toate acestea, Declaraţia universală a drepturilor omului nu este un tratat internaţional,


generator de drepturi şi obligaţii juridice. Această Declaraţie a fost adoptată prin intermediul unei
rezoluţii90 şi ca orice document de acest fel are la origine un caracter politic, de recomandare.

Ea a dobândit însă în timp, datorită importanţei domeniului abordat, o semnificaţie


fundamentală, a cărei forţă obligatorie se impune, în practica statelor sau în procesul de codificare a
tratatelor internaţionale în domeniu.

De altfel, prevederi ale Declaraţiei au fost încorporate în Constituțiile multor state sau au fost
invocate în jurisprudenţa internaţională sau naţională, ceea ce reliefează faptul că Declaraţia a fost
acceptată ca document cuprinzând principii şi norme generale care dau expresie unor standarde
comune în domeniul drepturilor omului.91

Situaţia este similară şi în cazul Constituţiei României, care aşează în articolul 20 Declaraţia
universală a drepturilor omului pe picior de egalitate cu „pactele şi cu celelalte tratate la care
România este parte”.

88
Principalele instrumente internaționale privind drepturile omului la care România este parte, op. cit., pag. 8
89
Vezi și Raluca Miga-Beșteliu, Catrinel Brumar, op. cit., pag. 40
90
Rezoluția 217 A (III) din 10 decembrie 1948 a Adunării Generale a ONU
91
Raluca Miga-Beșteliu, Catrinel Brumar, op. cit., pag. 43

32
B. Tratate specializate

Pot fi menţionate, în ordinea Capitolelor din secţiunea „Evidenţa tratatelor multilaterale


depuse pe lângă Secretarul general al ONU”, următoarele tratate internaţionale relevante:

- Capitolul IV – „Drepturile omului” 92

 Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, adoptată la 9 decembrie


1948 şi intrată în vigoare la 12 ianuarie 1951. România a depus instrumentul de aderare la 2
noiembrie 1950;

 Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială,


adoptată la 21 decembrie 1965 şi intrată în vigoare la 4 ianuarie 1969. România a depus instrumentul
de aderare la 15 septembrie 1970. La 16 decembrie 1992 Adunarea generală a ONU a adoptat
Amendamentul la articolul 8 al Convenţiei internaţionale citate, ratificat până la această dată de 43
de state, dar neintrat încă în vigoare;

 Convenţia privind imprescriptibilitatea crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii,


adoptată la 26 noiembrie 1968 şi intrată în vigoare la 11 noiembrie 1970. România a semnat
Convenţia la 17 aprilie 1969 şi a depus instrumentul de ratificare la 15 septembrie 1969;

 Convenţia internaţională privind suprimarea şi pedepsirea crimei de apartheid, adoptată la


30 noiembrie 1973 şi intrată în vigoare la 18 iulie 1976. România a semnat Convenţia la 6 septembrie
1974 şi a depus instrumentul de ratificare la 15 august 1978;

 Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei, adoptată la 18


decembrie 1979 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1981. România a semnat Convenţia la 4
septembrie 1980 şi a depus instrumentul de ratificare la 7 ianuarie 1982.

Adunarea generală a ONU a adoptat la 22 decembrie 1995 un Amendament la primul


paragraf al articolului 20 al Convenţiei şi, respectiv, la 6 octombrie 1999 un Protocol facultativ privind
recunoaşterea dreptului indivizilor de sesizare a Comitetului pentru eliminarea discriminării faţă de
femei în cazul încălcării drepturilor prevăzute de Convenţie;

Convenţia contra torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante,
adoptată la 10 decembrie 1984 şi intrată în vigoare la 26 iunie 1987. România a depus instrumentul
de aderare la 18 decembrie 1990. Adunarea generală a ONU a adoptat la 16 decembrie 1992
Amendamente la paragraful 7 al articolului 17 şi la paragraful 5 al articolului 18 al Convenţiei şi,
respectiv, la 18 decembrie 2002 Protocolul facultativ la Convenţia menţionată;

Convenţia privind drepturile copilului, adoptată la 20 noiembrie 1989 şi intrată în vigoare la 2


septembrie 1990. România a semnat Convenţia la 26 ianuarie 1990 şi a depus instrumentul de
ratificare la 28 septembrie 1990. Adunarea generală a ONU a adoptat la 12 decembrie 1995 un
Amendament la paragraful 2 al articolului 43 al Convenţiei şi, respectiv, alte 3 Protocoale facultative
la 25 mai 2000 (primele două) şi 19 decembrie 2011 (ultimul) etc.

- Capitolul V – „Refugiaţi şi apatrizi”93

92
Vezi site-ul ONU citat
93
Idem

33
 Convenţia privind statutul refugiaţilor, adoptată la 28 iulie 1951 şi intrată în vigoare la 22
aprilie 1954. România a depus instrumentul de aderare la 7 august 1991. Adunarea generală a ONU a
adoptat la 16 decembrie 1966 un Protocol privind statutul refugiaţilor;

 Convenţia privind statului apatrizilor, adoptată la 23 septembrie 1954 şi intrată în vigoare la


6 iunie 1960. România a depus instrumentul de aderare la 27 ianuarie 2006.

- Capitolul VII – „Traficul de fiinţe umane”94

 Convenţia internaţională privind eliminarea traficului de femei şi copii, adoptată la 30


septembrie 1921. România a ratificat Convenţia la 5 septembrie 1923.

Dispoziţiile Convenţiei au fost preluate prin Protocolul semnat la 12 noiembrie 1947 şi intrat
în vigoare la 24 aprilie 1950.

România a semnat Protocolul la 2 noiembrie 1950, dar nu l-a ratificat;

 Convenția și Protocolul privind eliminarea traficului de ființe umane și a exploatării prin


prostituție, adoptate la 21 martie 1950 și intrate în vigoare la 25 iulie 1951. România a depus
instrumentele de aderare la 15 februarie 1955 pentru ambele tratate.

- Capitolul XVI – ”Condiția femeii”95

 Convenţia privind drepturile politice ale femeii, adoptată la 20 decembrie 1952 şi intrată în
vigoare la 7 iulie 1954.

România a semnat Convenţia la 27 aprilie 1954 şi a depus instrumentul de ratificare la 6


august 1954;

 Convenţia privind cetăţenia femeii căsătorite, adoptată la 29 ianuarie 1957 şi intrată în


vigoare la 11 august 1958.

România a depus instrumentul de aderare la 2 decembrie 1960 etc.

C. Tratatele internaţionale în domeniul dreptului internaţional umanitar

O ramură importantă a protecţiei internaţionale a drepturilor omului o constituie normele


dreptului internaţional regrupate în aşa-numitul „Drept internaţional umanitar”.

Aceste norme nu au fost elaborate în sistemul ONU, dar constituie un izvor (sursă)
internaţional de drept în materia drepturilor omului cu valoare universală specializată.

Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 cuprind norme menite să guverneze conduita în
timpul ostilităţilor sau conflictelor armate (jus in bello)96 şi sunt următoarele:

- Convenţia de la Geneva pentru ameliorarea situaţiei răniţilor, bolnavilor și naufragiaților din


forţele armate pe mare;

94
Idem
95
Idem
96
Malcom Shaw, op. cit., pag. 1167

34
- Convenţia de la Geneva privind tratamentul prizonierilor de război;

- Convenţia de la Geneva privind protecţia persoanelor civile în timp de război.

În prezent sunt înregistrate 194 state părţi la cele 4 Convenţii de la Geneva97.

România a ratificat Convenţiile la 1 iunie 1954.98

Convenţiile de la Geneva din 1949 au fost completate prin două Protocoale adiţionale în
1977 şi printr-un al treilea Protocol, în 2005:

- Protocolul adiţional privind protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale


(Protocolul I).

În prezent sunt înregistrate 170 de state părţi. România a ratificat Protocolul I la 21 iunie
1990;

- Protocolul adiţional privind protecţia victimelor conflictelor armate fără caracter


internaţional (Protocolul II).

În prezent sunt înregistrate 165 de state părţi. România a ratificat Protocolul II la 21 iunie
1990;

- Protocolul adiţional privind adoptarea unei embleme distinctive adiţionale (Protocolul III).

În prezent sunt înregistrate 54 de state părţi. România nu este deocamdată parte la


Protocolul III.

Dreptul internaţional umanitar , astfel cum este el codificat în reglementările menţionate, se


aplică în caz de conflict armat internaţional, adică de război declarat sau de conflict armat între două
sau mai multe părţi beligerante, indiferent de situaţia recunoaşterii sau nerecunoaşterii de către una
sau mai multe părţi a stării de război, precum şi în caz de conflict armat care nu are caracter
internaţional.

3.2.3. Tratate internaţionale cu vocaţie regională

În plan regional, putem distinge surse de drept internaţional al drepturilor omului şi respectiv
sisteme regionale de protecţie la nivel european, american, african, în spaţiul Comunităţii Statelor
Independente (CSI) şi respectiv în spaţiul arab.

3.2.3.1. Izvoare convenţionale europene

Izvoarele convenţionale adoptate în plan european sunt specifice organizaţiei internaţionale


în cadrul cărora au fost codificate.

A. Consiliul Europei

97
Vezi ”International Committee of the Red Cross”, www.icrc.org, War&law-states party to the Geneva
Conventions
98
Ibidem

35
Principalele tratate cu valoare generală99 sunt:

- Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cunoscută şi


sub numele de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. A fost adoptată la 4 noiembrie 1950, a
intrat în vigoare la 3 septembrie 1953 şi este considerată drept tratatul fundamental în materia
protecţiei drepturilor omului în Europa.

În prezent sunt înregistrate 47 de state părţi, toate membre ale Consiliului Europei. România
a devenit parte la Convenţie la 20 iunie 1994;

- Cele 14 Protocoale adiţionale sau de amendament la Convenţia Europeană a Drepturilor


Omului, adoptate până în prezent;

- Carta Socială Europeană, adoptată la 18 octombrie 1961 şi intră în vigoare la 26 februarie


1965.

În prezent sunt înregistrate 27 de state părţi. România a semnat Carta la 4 octombrie 1994,
dar nu a ratificat-o până în prezent.

Carta a fost completată ulterior prin 3 protocoale adiţionale sau de amendament;

- Carta Socială Europeană Revizuită, adoptată la 3 mai 1996 şi intrată în vigoare la 1 iulie
1999.

În prezent 32 de state membre sunt părţi la acest tratat. România a devenit parte la
instrument la data de 1 iulie 1999.

În 1995 a fost adoptat un Protocol adiţional la Carta Socială Europeană aplicabil şi Cartei
Sociale Europene Revizuite, care introduce un sistem de reclamaţii colective.

Dintre tratatele specializate100 menţionăm:

- Convenţia – cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, adoptată la 1 februarie 1995 şi


intrată în vigoare la 1 februarie 1998.

În prezent sunt înregistrate 39 state părţi. România a devenit parte la Convenţia – cadru la 1
februarie 1998;

- Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, adoptată la 5 noiembrie 1992 şi intrată
în vigoare la 1 martie 1998.

În prezent sunt 25 de state părţi la Cartă. România a devenit parte la 1 mai 2008;

- Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane


ori degradante, adoptată la 26 noiembrie 1987 şi intrată în vigoare la 1 februarie 1989.

În prezent sunt înregistrate 47 de state părţi. România a devenit parte la Convenţie la 1


februarie 1995.

99
Vezi site-ul ”www.conventions.coe.int/treaty”
100
Ibidem

36
Convenţia a fost ulterior amendată prin două Protocoale adoptate la 4 noiembrie 1993;

- Convenţia europeană privind extrădarea, adoptată la 13 decembrie 1957 şi intrată în


vigoare la 18 aprilie 1960.

Sunt înregistrate în prezent 50 de state părţi, inclusiv state nemembre ale Consiliului Europei
(Israel, Republica Coreea, Republica Africa de Sud).

România a devenit parte la Convenţie la 9 decembrie 1997.

Convenţia a fost ulterior modificată prin 3 Protocoale adiţionale, adoptate la 15 octombrie


1975, 17 martie 1978 şi respectiv 10 noiembrie 2010;

- Convenţia europeană privind exerciţiul drepturilor copilului, adoptată la 25 ianuarie 1996 şi


intrată în vigoare la 1 iulie 2000.

În prezent sunt înregistrate 17 state părţi. România nu a semnat acest tratat;

- Convenţia Consiliului Europei pentru prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor


şi a violenţei casnice, adoptată la 11 mai 2011 şi neintrată încă în vigoare.

România nu a semnat încă acest tratat.

B. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)

„Dimensiunea umană” a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE),


devenită ulterior Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) , a contribuit la
recunoaşterea drepturilor omului pe întregul continent european începând cu perioada „războiului
rece” Est-Vest.

Documentele adoptate în cadrul CSCE/OSCE au un fundament esenţialmente politic, ca de


altfel şi mecanismele menite să asigure procesul de control al onorării angajamentelor asumate de
state. Cu toate acestea, aceste documente au avut un impact substanţial asupra modului în care
statele au reacţionat faţă de necesitatea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Deşi documentele CSCE privind dimensiunea umană nu reprezintă, în consecinţă, tratate


internaţionale şi deci nici izvoare ale dreptului internaţional al drepturilor omului în sens clasic, ele
exprimă totuşi voinţa statelor participante de a stabili raporturi morale şi politice. Ele traduc
„angajamentul” statelor de a „garanta exercitarea efectivă a drepturilor omului”101.

Se poate distinge aici expresia unei „opinio juris” şi elementul unei reguli cutumiare
europene de respectare a drepturilor omului.102

În cadrul documentelor care tratează problematica drepturilor omului un loc esenţial îl ocupă
Actul final al Conferinţei CSCE, semnat la Helsinki la 1 august 1975.

Actul final enunţă în Partea I zece principii fundamentale (aşa-numitul Decalog) care
guvernează relaţiile dintre statele participante, printre care principiul general (Principiul VII) care se

101
Vezi principiul 12 al Documentului Conferinței CSCE de la Viena din 1989
102
F. Sudre, op. cit, pag. 160

37
referă la „respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, inclusiv libertatea de
gândire, conştiinţă, religie şi credinţă”.103

Respectarea acestui principiu, care reflecta într-o proporţie însemnată ideologia occidentală
în materia drepturilor omului, presupunea o atitudine activă, deoarece statele se angajau „să
favorizeze şi să încurajeze exercitarea efectivă a libertăţilor şi drepturilor civile, politice, economice,
sociale şi culturale care decurg toate din demnitatea inerentă persoanei”.104

Problematica drepturilor omului este tratată mai pe larg în „Coșul III” privind cooperarea în
domeniul umanitar, relaţiile între membrii aceleiaşi familii şi alte domenii.

Actul final de la Helsinki a fost adoptat sub forma unei declaraţii politice şi, în consecinţă, nu
putea fi considerat un tratat internaţional. Cu toate acestea, „impactul Actului final asupra evoluţiilor
din Europa a depăşit cu mult impactul celor mai multe din tratatele juridice obligatorii”.105

„Procesul Helsinki” a continuat cu reuniunile general –europene de la Belgrad (1977 – 1978),


Madrid (1983) şi Viena (1989), care au reafirmat în documentele adoptate prevederile Actului final
de la Helsinki referitoare la drepturile omului.

Convocarea în cadrul Conferinţei de la Viena a unei Conferinţe privind dimensiunea umană a


CSCE, desfăşurată prin trei reuniuni (Paris, 1989; Copenhaga, 1990; Moscova, 1991), a permis
dezvoltarea principiilor democraţiei şi statului de drept, dreptul la recursuri interne eficiente
împotriva oricăror încălcări ale drepturilor omului, dreptul de a organiza reuniuni paşnice, norme în
legătură cu protecţia minorităţilor naţionale etc.106

După 1990 locul central în preocupările CSCE/OSCE îl reprezintă dimensiunea umană din
perspectiva conceptului ”drepturile omului/democraţie pluralistă/stat de drept”.
C. Uniunea Europeană
La data înfiinţării, prin Tratatul de la Roma din 1957 Comisia Economică Europeană nu
includea competenţe clare în materia respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Autorii Tratatului au privilegiat natura economică a Comunităţii şi nu au văzut necesară
stabilirea unor repere normative comunitare în materia drepturilor omului.
Situaţia a rămas în general neschimbată o lungă perioadă de timp, astfel încât subiectul
izvoarelor de drept în materia drepturilor omului la nivelul Uniunii Europene nu s-a pus în mod
practic până la adoptarea Actului Unic European, devenind cu adevărat relevant abia adoptată cu
adoptarea Cartei drepturilor fundamentale. În consecinţă, se poate afirma că recunoaşterea
drepturilor omului s-a realizat progresiv în ordinea comunitară, având o lungă perioadă de timp drept
reper principal Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instrument adoptat în cadrul altei
organizaţii europene (Consiliul Europei), datorită normelor de trimitere la această Convenţie, incluse
de-a lungul timpului în diferitele tratate ale Comunitățiilor Europene/Uniunii Europene. Chiar şi în
prezent, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului rămâne”coloana vertebrală a ordinii normative
europene”107.
Per a contrario, garantarea drepturilor omului în Comunităţile Europene şi ulterior Uniunea
Europeană s-a dezvoltat pe cale jurisprudenţială, drepturile omului fiind protejate de Curtea de

103
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit., pag. 45
104
Ibidem
105
Malcom Shaw, op. cit., pag. 373
106
Raluca Miga-Beșteliu, Catrinel Brumar, op. cit., pag. 76
107
F. Sudre, op. cit., pag.139

38
Justiţie a Comunităţilor Europene prin afirmarea tezei că „drepturile fundamentale fac parte din
dreptul comunitar în calitate de principii generale de drept”108.
Izvoarele principale ale protecţiei drepturilor omului la nivel comunitar sunt următoarele:
- Actul unic european, semnat la Luxemburg la 17 februarie 1986 şi intrat în vigoare la 1 iulie
1987.
Paragraful 3 al Actului Unic, care confirmă ataşamentul instituţiilor comunitare şi al statelor
membre faţă de respectarea drepturilor omului, face referire la „drepturile fundamentale,
recunoscute în constituţiile naţionale şi legile statelor membre, Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi Carta socială europeană, în special libertatea,
egalitatea şi justiţia socială”;109
- Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht la 7 februarie 1992 şi intrat în
vigoare la 1 noiembrie 1993.
Tratatul de la Maastricht a amendat Tratatul de la Roma şi a pus bazele Uniunii Europene.
Preambulul Tratatului confirmă ataşamentul statelor membre la principiile libertăţii,
democraţiei şi respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi cele ale statului
de drept.
Articolul F(2) din Titlul I – „Dispoziţii comune” foloseşte un termen imperativ („shall
respect”) pentru a statua faptul că Uniunea Europeană respectă drepturile fundamentale, astfel cum
sunt ele garantate prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau după cum rezultă din tradiţiile
constituţionale comune, considerate drept”principii generale ale dreptului comunitar”110.
Dispoziţii privind drepturile omului se regăsesc şi în Titlul V – „Dispoziţii privind politica
externă şi de securitate comună”, Titlul VI – „Dispoziţii privind cooperarea în domeniile justiţiei şi
afacerilor interne” (în special cu privire la azil, imigraţie, cooperare civică şi penală, în lumina
dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului). Totodată, Titlul I consacră instituţia
„cetăţeniei Uniunii Europene”, precum şi o serie de drepturi ale cetăţenilor Uniunii Europene;
- Tratatul de modificare a Tratatului asupra Uniunii Europene, Tratatelor instituind
Comunităţile Europene şi anumitor acte conexe, semnat la Amsterdam la 2 octombrie 1997 şi intrat
în vigoare la 1 mai 1999.
Tratatul de la Amsterdam consacră un nou articol 6 al Tratatului asupra Uniunii Europene,
care statuează că Uniunea Europeană „este fondată pe principiile libertăţii, democraţiei, respectului
pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale, precum şi pe statul de drept, principii care sunt
comune statelor membre”. Articolul 6 reafirmă faptul că Uniunea respectă drepturile fundamentale,
astfel cum sunt garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Elementul de noutate este introdus prin articolul 7, care pune bazele unei proceduri de
suspendare a drepturilor statelor membre care decurg din tratat (inclusiv dreptul de vot), în cazul
violării „grave şi persistente” a drepturilor fundamentale de către un stat membru;111
- Acordurile de la Schengen, semnate de unele state ale Uniunii Europene la 14 iunie
1985, la 19 iunie 1990 etc., acorduri la care o serie de state membre ale Uniunii Europene, inclusiv
unele mai recent admise în Uniune, au devenit parte prin îndeplinirea criteriilor şi procedurilor
special prevăzute în acest sens.

108
François-Xavier Priollaud, David Siritzky, Le Traité de Lisbonne, La documentation française, Paris, 2008,
pag.44
109
F. Sudre, op. cit., pag.147
110
Malcom Shaw, op. cit., pag.370
111
François-Xavier Priollaud, David Siritzky, op. cit., pag.45

39
În baza acestor acorduri şi după intrarea în vigoare a Tratatului asupra Uniunii Europene,
resortisanţii comunitari, în calitatea lor de cetăţeni ai Uniunii Europene, au dreptul de a circula liber
şi respectiv dreptul de reşedinţă pe teritoriul celorlalte state membre.
Totodată, în cazul cetăţenilor statelor terţe, care nu deţin o cetăţenie a unui stat membru UE,
Acordurile de la Schengen îi autorizează să intre şi să circule în mod liber în acest spaţiu pentru o
durată de trei luni, după care devin aplicabile regulile naţionale în materie de imigraţie;
- „Clauzele de condiţionalitate politică”, apărute în anii '90, introduse în acordurile de
asociere sau acordurile de parteneriat cu statele terţe (inclusiv acordurile de cooperare în materie de
comerţ), care consacră trilogia „democraţie, drepturile omului, stat de drept”112. Substanţa acestor
clauze a fost transpusă şi în criteriile politice de aderare la Uniunea Europeană pentru statele
candidate, începând chiar cu acordurile de asociere;
- Carta drepturilor fundamentale din Uniunea Europeană, adoptată într-o primă
versiune la Consiliul european de la Nisa din 7 decembrie 2000 şi ulterior, într-o versiune revizuită, la
12 decembrie 2007.
Carta drepturilor fundamentale marchează voinţa Uniunii de a se înzestra cu un catalog de
drepturi fundamentale specifice ordinii comunitare, în măsură să dobândească valoare juridică
obligatorie şi confirmă faptul că asistăm la o relansare a viziunii privind protecţia drepturilor
fundamentale în Uniunea Europeană.
Carta drepturilor fundamentale a fost „proclamată” sub forma unei declaraţii solemne a
Parlamentului European, a Consiliului şi Comisiei la 7 decembrie 2000, după ce textul său fusese
elaborat în cadrul unei Convenţii, un organ ad-hoc de negociere şi redactare instituit în baza deciziei
Consiliului European de la Koln, din iunie 1999.113
Carta a beneficiat de diverse surse de inspiraţie, în principal tradiţiile constituţionale şi
obligaţiile internaţionale comune ale statelor membre, tratatele fondatoare şi cele ulterioare ale
Uniunii Europene, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a UE şi
cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului.114
Ea a realizat o aducere la zi a drepturilor rezultate din aceste surse diferite, rămânând în
acelaşi timp foarte ataşată de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum a fost ea
interpretată.
Din punctul de vedere al conţinutului, 50 de articole enunţă „drepturile, libertăţile şi
principiile” recunoscute de Uniunea Europeană, structurate în 6 capitole: „Demnitate”, „Libertate”,
„Egalitate”, „Solidaritate”, „Cetăţenie” şi „Justiţie”.
Carta introduce şi o serie de elemente novatoare referitoare, între altele, la drepturile
copilului (art.24), recunoaşterea dreptului la acţiuni colective, inclusiv dreptul la grevă (art.28) sau la
dreptul la un recurs efectiv şi accesul la un tribunal imparţial în cazul violării drepturilor şi libertăţilor
garantate de dreptul Uniunii Europene, eliminând astfel limitarea acestor drepturi la materiile civilă
şi penală, limitare prevăzută în articolul 6 par 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. 115
Poate fi menţionată, totodată, şi recunoaşterea unui „drept la bună administrare” (art.41), care
acordă oricărei persoane dreptul de a fi audiat înaintea adoptării unei măsuri defavorabile, de a avea
acces la dosarul său şi de a obţine motivarea deciziilor luate în administraţie.

112
Patrick Daillier, Mathias Forteau, Alain Pellet, Droit international Public, LGDJ, 8e édition, Paris, 2009,
pag.735
113
Jacques Pertek, Droits des institutions de l'Union européenne, Presses Universitaires de France, 3e édititon,
Paris, 2011, pag.461
114
François-Xavier Priollaud, David Siritzky, op. cit., pag.44
115
Jacques Pertek, op. cit., pag.462

40
Menţionăm că până la 1 decembrie 2009, Carta (în principal prima sa versiune) nu era dotată
cu forţă juridică obligatorie. Cu toate acestea, ea a devenit o sursă de inspiraţie pentru protecţia
drepturilor garantate în ordinea juridică comunitară. Jurisprudenţa Tribunalului de primă instanţă a
pus în evidenţă acest rol al cartei (TPI, 30 ianuarie 2002, afacerea T-54/99, max.mobil contra
Comisia)116.
Curtea de Justiţie, la rândul său, a făcut mai multe trimiteri remarcabile la Cartă (Curtea de
Justiţie, afacerea C-540003, Parlament contra Consiliu etc.)117.
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa, adoptat la 18 iunie 2004 în cadrul Consiliului
European de la Bruxelles, reia dispoziţiile Cartei şi le introduce în Titlul II al Tratatului, conferindu-i
astfel forţă constituţională şi o valoare fundamentală în ordinea juridică comunitară. Respingerea
intrării în vigoare a Tratatului, ca urmare a eşecurilor referendumurilor populare organizate în Franţa
şi Olanda, a antrenat, pe cale de consecinţă, efecte similare şi pentru Carta drepturilor fundamentale,
a cărei forţă juridică obligatorie în spaţiul comunitar a fost astfel refuzată pentru moment.
Tratatul de modificare a Tratatului asupra Uniunii Europene şi a Tratatului, instituind
Comunitatea Europeană, al cărui text a fost convenit în octombrie 2007 la Lisabona şi care a fost
semnat la 13 decembrie 2007 în cadrul Consiliului European118, nu mai reia textul Cartei drepturilor
fundamentale în cuprinsul său.
După ce în prealabil, la 12 decembrie 2007, Carta drepturilor fundamentale fusese
„proclamată” din nou de Parlamentul European, Consiliu şi Comisie, într-o formulă de text revizuită,
noul Tratat de la Lisabona stabileşte în articolul 6 par 1 că „Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile
şi principiile enunţate în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000,
astfel cum a fost adoptată la 12 decembrie 2007 la Strasbourg, (Cartă) care are aceeaşi valoare
juridică ca şi tratatele”.
Rezultă că dispoziţiile Cartei privind drepturile şi libertăţile fundamentale, Cartă care este
înţeleasă ca un tratat distinct, neîncorporat efectiv în Tratatul de la Lisabona, dobândesc valoare
juridică obligatorie.
Pe cale de consecinţă, funcționarea Uniunii Europeane după 1 decembrie 2009, data intrării
în vigoare a Tratatului de la Lisabona, este reglementată în realitate de trei Tratate: Tratatul asupra
Uniunii Europene, Tratatul de modificare a Tratatului asupra Uniunii Europene şi Carta drepturilor
fundamentale119 , care devine, la rândul său, izvor principal al dreptului european (UE) al drepturilor
omului.
Prin Protocolul 30, care face parte integrantă din tratate, a fost adoptată o derogare, sub
forma atenuării unor obligaţii care decurg din Cartă, pentru anumite state membre. Această
derogare a vizat iniţial doar Polonia şi Marea Britanie, pentru ca ulterior să fie aplicabilă şi Republicii
Cehe.
Existenţa Cartei drepturilor fundamentale şi forţa juridică constrângătoare de care
beneficiază nu au condus la renunţarea la ideea mai veche de aderare a Uniunii (Comunităţile
Europene, anterior) la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din 4 noiembrie 1950120
După 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona nu doar că oferă fundamentul juridic pentru
aderarea Uniunii Europene (dotată de acum cu personalitate juridică) la Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, dar creează şi obligaţia pentru aceasta, statuând în termeni imperativi că
„Uniunea aderă” la Convenţie (art.6 par.2 al Tratatului). Procedura de aderare va implica acordul

116
Idem, pag.93
117
Idem, pag.93
118
Acest tratat este cunoscut sub numele de „Tratatul de la Lisabona”
119
Jacues Pertek, op. cit., pag.93
120
Aderarea a fost propusă pentru prima dată în 1979 de către Comisia Europeană şi reiterată în 1990 şi 1993.

41
unanim la nivelul Consiliului European, după aprobarea Parlamentului European. Intrarea ulterioară
în vigoare a Tratatului de aderare sau a Protocolului de amendament la Convenţia Europeană121 (în
funcţie de modalitatea tehnică care va fi decisă) va depinde de acordul tuturor statelor membre.
3.2.3.2. Izvoare convenţionale în sistemul interamerican
Continentul american oferă al doilea exemplu de regionalizare a drepturilor omului, în cadrul
Organizaţiei Statelor Americane şi al cooperării interamericane, care a permis instituirea unui
mecanism de protecţie inspirat în bună măsură din sistemul european.
Principalele surse de protecţie normativă a drepturilor omului sunt:
- Carta Organizaţiei Statelor Americane, adoptată la Bogota, la 30 aprilie 1948 şi
ulterior amendată prin Protocoalele de la Buenos Aires, din 27 februarie 1967, Cartagena de Indias
(1985), Washington (1992) şi Managua (1993).
Preambulul Cartei afirmă că „adevăratul sens al solidarităţii americane şi al bunei vecinătăţi
nu poate fi conceput decât prin consolidarea pe acest continent şi în cadrul instituţiilor democratice a
unui regim de libertate individuală şi de justiţie socială bazat pe respectarea drepturilor
fundamentale ale omului”. În anumite dispoziţii ale Cartei sunt consacrate în mod expres drepturilor
omului: prin articolul 3(j), statele americane proclamă drepturile fundamentale ale persoanei, fără
nici o distincție de rasă, naționalitate, religie sau sex; prin articolul 16, ele se angajează să respecte
acest drepturi, precum şi „principiile moralei universale”122;
- Convenţia americană privind drepturile omului, adoptată la San José (Costa Rica), la
22 noiembrie 1969 şi intrată în vigoare la 18 iulie 1978. A fost ratificată până în prezent de 24 state.
Nu a fost ratificată de Statele Unite ale Americii, cu motivaţia că acest domeniu de competenţă este
atributul exclusiv al instituţiilor şi jurisdicţiilor naţionale123.
Convenţia americană îşi găseşte inspiraţia în modelul regional oferit de Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului. Drepturile fundamentale nu decurg din apartenenţa la un anumit stat, ci
constituie atributul persoanelor care trăiesc pe continentul american. Drepturile proclamate în
această Convenţie includ atât drepturile civile şi politice, cât şi pe cele economice şi sociale, ceea ce
defineşte Convenţia americană drept o sursă de drept internaţional în materia drepturilor omului cu
aplicabilitate regională şi valoare generală.
Convenţia americană a fost completată cu două protocoale adiţionale: unul, adoptat la 8
iunie 1990, referitor la abolirea pedepsei cu moartea, intrat în vigoare la 28 august 1991; cel de-al
doilea, adoptat la 17 noiembrie 1988, referitor la drepturile economice, sociale şi culturale, intrat în
vigoare la 16 noiembrie 1999;
- Convenţia interamericană pentru prevenirea şi pedepsirea torturii, adoptată de
Adunarea Generală a Organizaţiei Statelor Americane la 9 decembrie 1985, intrată în vigoare la 28
februarie 1987;
- Convenţia interamericană privind disparițiile forţate de persoane, adoptată la 9 iunie
1994 şi intrată în vigoare la 28 martie 1996;
- Convenţia interamericană pentru prevenirea, sancţionarea şi reprimarea violenţei
faţă de femei, adoptată la 9 iunie 1994 şi intrată în vigoare la 5 martie 1995.
Ultimele trei Convenţii citate sunt tratate internaţionale regionale specializate;

121
Vezi şi François-Xavier Priollaud, David Siritzky, op. cit., pag. 46
122
Vezi şi Frédéric Sudre, op. cit., pag. 161
123
Henri Oberdoff, op.cit., pag.115

42
- Declaraţia americană a drepturilor şi îndatoririlor omului, adoptată la 2 mai 1948, în
cadrul Conferinţei statelor americane de la Bogota, cu câteva luni înaintea adoptării Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948).
Documentul, deşi nu este un tratat internaţional, este considerat „instrumentul de referinţă
pentru interpretarea drepturilor omului menţionate în Cartă”124.
Declaraţia americană se prezintă sub forma unui text flexibil şi liberal, proclamând atât
drepturi civile şi politice, cât şi drepturi economice, sociale şi culturale. Ea enumeră şi o listă de
îndatori ale individului faţă de societate, faţă de copii şi părinţi, obligaţia de a vota, de a plăti
impozite etc.
3.2.3.3. Izvoare convenţionale în sistemul african
Principalele tratate internaţionale adoptate la nivelul continentului african pentru protecţia
drepturilor omului sunt:
- Carta Organizaţiei Unităţii Africane (OUA), denumită şi Carta de la Addis Abeba, adoptată la
25 mai 1963. Carta pune în prim plan preocuparea statelor africane pentru independenţă şi eliberare
de sub dominaţia colonială, dezvoltarea economică şi socială, în timp ce problematica drepturilor
omului este abordată selectiv, în raport, de exemplu, cu drepturile indivizilor la respingerea
rasismului sau dreptul popoarelor de a dispune de ele însele.
De fapt, Carta OUA nu antrenează obligaţii juridice ferme din partea statelor, fiind un
document declarator şi nu unul angajat juridic, care „exilează aplicarea drepturilor omului în
domeniul problemelor interne”125. În schimb, Carta creează obligaţii juridice privind „dreptul
popoarelor”;
- Carta Africană a Drepturilor Omului şi a Popoarelor, denumită şi Carta de la Banjul, adoptată
la Nairobi la 27 iunie 1981 şi intrată în vigoare la 21 octombrie 1986.
Carta Africană garantează în primul rând anumite drepturi ale popoarelor, precum dreptul la
existenţă, cel la decolonizare, la libera folosire a resurselor naturale, la pace (articolele 19-24),
punând în evidenţă specificul decurgând din procesul de decolonizare şi dreptul la autodeterminare
al popoarelor africane.
În acelaşi timp, Carta Africană este şi un instrument al drepturilor şi îndatoririlor. Preambulul
stabileşte o relaţie dialectică între drepturi şi îndatoriri: „beneficierea de drepturi şi libertăţi implică
îndeplinirea de către fiecare a îndatoririlor sale”. Carta enunţă, de exemplu, îndatorirea de
„solidaritate socială” (art.27 par.1), ancorată în respectarea valorilor fundamentale ale culturii
africane (art. 29 par.7; art.17 par.3).
Drepturile individuale enunţate prezintă puţine particularităţi în raport cu cele proclamate
prin instrumente similare şi se referă atât la drepturi civile şi politice, cât şi la drepturi economice,
sociale şi culturale. Cu toate acestea, este de notat că dreptul la respectarea vieţii private sau
libertatea sindicală nu sunt protejate de Cartă, în timp ce dreptul la accesul egal la bunurile şi
serviciile publice (art.13 par.3) este pentru prima dată consacrat printr-un instrument convenţional;
- Organizaţia Unităţii Africane a mai adoptat şi alte tratate privind drepturile omului, între care
pot fi amintite Convenţia OUA guvernând aspectele specifice ale problemelor refugiaţilor în Africa
(1974) sau Carta Africană a drepturilor şi bunăstării copilului (1990).
3.2.3.4. Izvoare convenţionale în lumea arabo-islamică
Doctrina occidentală pune în evidenţă o contradicţie radicală între drepturile omului
proclamate pe plan universal şi normele musulmane, câtă vreme statele musulmane refuză să dea

124
F. Sudre, op. cit., pag. 162
125
Ibidem, pag.164

43
prioritate nomelor universale faţă de cele divine, pe motiv că aceasta ar însemna o blasfemie la
adresa autorului lor (Allah)126.
În timp ce în dreptul pozitiv nu există o ierarhie a normelor juridice de drept internaţional,
pentru statele musulmane există o ierarhie care face ca Sharia („Legea divină”) să aibă prioritate faţă
de orice normă obligatorie de drept internaţional. Astfel, statele islamice fie au refuzat să adere la
Pactele internaţionale din 1966, fie au adăugat acestor texte declaraţii sau rezerve care menţionau
prevalenţa Shariei.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului subliniază de altfel extrem de clar incompatibilitatea
legii islamice cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea sa din 31 iulie 2001 în cauza
REFAH PARTISI (Partidul Prosperităţii) contra Turcia. Curtea consideră că partidul politic în cauză, care
viza instaurarea Shariei în Turcia, „poate trece cu greu drept o asociaţie conformă idealului
democratic subsecvent ansamblului Convenţiei”(par 71).
Judecătorul european arată în special că Sharia „se delimitează net de valorile Convenţiei”127,
mai ales din cauza distincţiei bazate pe religie pe care o face între persoane, a regulilor de drept
penal şi de procedură penală, a locului rezervat femeilor în ordinea juridică şi a intervenţiei normelor
religioase în toate sectoarele vieţii private şi publice.
Pare de aceea paradoxal să facem referire la o Declaraţie islamică a drepturilor omului,
adoptată la 5 august 1990, la Cairo sau la o Declaraţie islamică Universală a Drepturilor Omului,
adoptată la 19 septembrie 1981 la Paris, la sediul UNESCO, la iniţiativa Consiliului Islamic pentru
Europa, de vreme ce, prin esenţa lor, drepturile omului se referă la orice om şi la toţi oamenii în
acelaşi timp, indiferent de localizarea lor geografică sau de aderarea la o anumită ideologie128.
Principalul instrument în acest domeniu în lumea arabo-islamică rămâne Carta arabă a
drepturilor omului, aprobată iniţial de Consiliul Ligii Statelor Arabe la 15 septembrie 1994, neintrată
în vigoare şi ulterior adoptată într-o formă revizuită de Liga Statelor Arabe în mai 2004, la Tunis şi
intrată în vigoare la 16 martie 2008.
În esenţă, Carta arabă reafirmă o serie de principii prevăzute în Carta ONU, Declaraţia
universală a drepturilor omului şi Declaraţia de la Cairo privind drepturile omului în Islam. Ea face
referire la identitatea naţională a statelor arabe şi dreptul la autodeterminare.
Totodată, menţionează o serie de drepturi tradiţionale civile, politice, economice, sociale sau
culturale ale omului, precum dreptul la libertate şi securitate al persoanelor, egalitatea în faţa legii,
dreptul la un proces echitabil, protecţia persoanelor împotriva torturii, dreptul la proprietate privată,
libertatea religiei, libertatea de reunire sau asociere paşnică, dreptul la azil, dreptul la muncă etc.
Cu toate acestea, Carta Arabă continuă să facă distincţie în ceea ce priveşte tratamentul
acordat femeilor şi bărbaţilor, limitând egalitatea între ei la demnitate umană şi afirmând că în
privinţa recunoaşterii şi exercitării drepturilor, se va lua în considerare „discriminarea pozitivă
stabilită de Sharia în favoarea femeii”. De asemenea, Carta Arabă pune un periculos semn al egalităţii
între rasism şi sionism şi permite aplicarea pedepsei cu moartea chiar dacă făptuitorul este minor129.
În ciuda acestor contradicţii evidente cu discursul universal al drepturilor omului, este de
menţionat faptul că există doctrinari specializaţi în dreptul islamic care susţin că reforma acestui
sistem este necesară şi posibilă, în primul rând prin înlăturarea interpretărilor anacronice ale Shariei,
interpretări ce reflectă concepţii valabile în evul mediu şi că ar trebui luate în considerare doar
textele originare. Spre exemplu, Coranul vorbeşte de demnitatea fiinţei umane, de lipsa oricărei

126
Vezi F. Sudre, op. cit., pag. 139; Henri Oberdoff, op.cit., pag.118-120; Patrick Daillier, Mathias Forteau,
Alain Pellet, op. cit., pag.736; Malcom Shaw, op. cit., pag.395
127
F. Sudre, op. cit., pag.172
128
Harris, O'Boyle&Warbrick, op. cit., pag. 530
129
Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, op. cit., pag.93

44
impuneri în religie, de condiţionarea autorităţii bărbaţilor de existenţa superiorităţii fizice a acestora
şi de susţinerea financiară acordată femeilor130.
3.2.3.5. Izvoare convenţionale în spaţiul Comunităţii Statelor independente (CSI)
Comunitatea Statelor Independente, care la momentul înfiinţării sale, reunea majoritatea
statelor din fosta Uniune Sovietică (mai puţin cele trei state baltice), a adoptat în luna mai 1995
textul unei Convenţii privind drepturile omului. Instrumentul a intrat în vigoare la 11 august 1998.
Convenţia include o listă standard de drepturi fundamentale ocrotite, cum ar fi dreptul la
viaţă, dreptul persoanei la libertate şi securitate, egalitatea în faţa sistemului judiciar, respectul
pentru viaţa privată şi de familie, libertatea religiei, libertatea de expresie, libertatea adunărilor şi
dreptul la căsătorie.
Dreptul la muncă este ocrotit (art.14), ca şi dreptul la securitate socială, la educaţie şi dreptul
oricărui copil la măsuri speciale de protecţie (art.17).
Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale la exprimarea şi dezvoltarea
identităţii etnice, lingvistice, religioase şi culturale proprii este protejat (art.21). Implementarea
Convenţiei este încredinţată unei Comisii a Drepturilor Omului (art.34).
Convenţia permite statelor să ridice probleme legate de drepturile omului în domeniul de
competenţă al acestui tratat. În cazul unui răspuns inadecvat, în termen de 6 luni, subiectul poate fi
transferat Comisiei Drepturilor Omului sub forma unei sesizări.
Comisia poate examina plângeri individuale sau colective formulate de persoane sau
organizaţii neguvernamentale.
Sistemul CSI este criticabil131, între altele datorită nivelului mai scăzut de protecţie a
drepturilor omului (membrii Comisiei, de exemplu, sunt reprezentanţi numiţi ai statelor membre şi
nu persoane independente, iar Comisia asigură implementarea Convenţiei prin recomandări) şi
problemelor de coexistenţă cu sistemul performant al Consiliului Europei. Acesta este motivul pentru
care Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Rezoluţia 1249(2001) şi respectiv
Recomandarea 1519(2001), prin care statelor membre sau candidate care sunt şi membre CSI li se
solicită să nu semneze sau să ratifice Convenţia CSI. În plus, se recomandă statelor care deja
ratificaseră Convenţia citată să adopte declaraţii juridice obligatorii prin care să se angajeze că
procedurile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului nu vor fi înlocuite sau slăbite prin recursul la
procedurile Convenţiei CSI. Practica de până acum legată de implementarea Convenţiei CSI s-a
dovedit mai degrabă modestă.
3.3. Izvoare internaţionale cutumiare în materia drepturilor omului
Cutuma este cel mai vechi izvor al dreptului internaţional şi, în egală măsură, al dreptului
internaţional al drepturilor omului.
De altfel, până spre începutul secolului XX, dreptul internaţional era format în mare măsură
din reguli cutumiare132.
O definiţie general valabilă a cutumei în orice sistem juridic se referă la o regulă nescrisă, dar
cu caracter obligatoriu pentru actorii raporturilor juridice.
Autorii din doctrină sunt de acord să insiste asupra distincţiei dintre cutumă şi obicei. Aceasta
din urmă este doar o etapă a cutumei133, care nu defineşte cu adevărat un comportament din care să

130
Ibidem, pag.95
131
Malcom Shaw, op.cit., pag.379
132
J.G. Starke, Introduction to International Law, Butterworths, London, Tenth edition, 1989, pag.35
133
J.G. Starke, op. cit., pag. 36

45
putem ajunge la concluzia existenţei unei obligaţii134. Astfel încât „cutuma începe acolo unde se
termină obiceiul”135.
O definiţie larg acceptată a cutumei internaţionale, valabilă şi în cazul protecţiei drepturilor
omului, face referire la o practică generală, relativ îndelungată, uniformă şi repetată, considerată de
subiectele dreptului internaţional ca exprimând o regulă de conduită cu forţă juridică obligatorie.
Regula cutumiară rezultă deci dintr-o suită de acte care constituie precedente. Pe cale de
consecinţă, pot fi distinse cele două elemente constitutive ale cutumei: elementul material, definit
de repetiţia anumitor acte pe o durată mai lungă de timp, şi respectiv elementul psihologic sau
subiectiv, exprimat prin convingerea că aceste acte corespund executării unei obligaţii juridice
(„opinio juris sive necessitatis”).
Până la adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi subsecvent a tratatelor
internaţionale în materie, cutuma internaţională în domeniul drepturilor omului a avut caracter
preponderent ca sursă de drept internaţional, în special în ceea ce priveşte interzicerea sclaviei,
interzicerea genocidului, abolirea apartheidului, interzicerea discriminării rasiale, interzicerea muncii
forţate, interzicerea torturii etc. Astfel, cutuma internaţională a determinat, în numeroase ocazii,
procesul de codificare a tratatelor. Chiar dacă în prezent, odată cu proliferarea tratatelor
internaţionale în materie, rolul cutumei internaţionale s-a diminuat, el rămâne totuşi important. Este
posibil ca norme conţinute în tratate să fie acceptate, pe lângă statele părţi şi de state terţe, a căror
conduită se fundamentează, în consecinţă, nu pe norma scrisă a tratatelor la care nu sunt parte, ci pe
cutumă.
Totodată, este posibil ca textele declaratorii, documentele cu valoare politică de însemnătate
deosebită, adoptate în cadrul unor organizaţii internaţionale (ONU, Consiliul Europei, etc.), să dea
naştere unor conduite ale subiectelor de drept internaţional care pot conduce la apariţia unor
cutume internaţionale.
3.4. Principiile dreptului internaţional
Articolul 38 paragraful 1 lit. c) al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ) face referire
la ”principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate” drept cel de-al treilea izvor de
drept internaţional, independent de cutumă sau tratat.
Conceptul de „principii generale de drept” are în vedere ansamblul regulilor generale care
stau la baza funcţionării oricărui sistem de drept, naţional şi internaţional.
Pe de altă parte, Carta ONU enumeră în articolul 2 şapte principii care stau la baza organizării
şi funcţionării sistemului de relaţii internaţionale de după cel de-al doilea Război Mondial, principii
care guvernează acţiunea Naţiunilor Unite şi a statelor membre pentru atingerea scopurilor stabilite
şi indicate în chiar primul articol al Cartei. Între aceste principii figurează rezolvarea diferendelor prin
mijloace paşnice, promovarea păcii şi securităţii internaţionale, abţinerea de la recurgerea la
ameninţarea cu forţa sau folosirea ei etc., principii relevante pe un plan mai larg şi pentru interesul
ocrotirii şi garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Aceste principii sunt puse în slujba atingerii scopurilor fixate în articolul 1 al Cartei, între care
evidenţiem în mod deosebit „promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”.
Recunoaşterea principiilor generale de drept ca izvor de drept internaţional acoperă în
general anumite lacune ale acestui drept. Ele nu au însă numai un rol complementar faţă de tratat şi
cutumă, ci constituie norme juridice independente.

134
Paul Reuter, op. cit., pag.109
135
J.G. Starke, op. cit., pag.36

46
Această poziţie a fost confirmată de practica tribunalelor arbitrare internaţionale chiar
înainte de crearea Curţii Internaţionale de Justiţie şi, ulterior, de jurisprudenţa Curţii însăşi, care şi-a
fundamentat numeroase soluţii, între altele, pe principiile generale de drept.
În ceea ce priveşte principiile dreptului internaţional, care reprezintă o exprimare specifică la
nivelul relaţiilor internaţionale a substanţei principiilor generale de drept, acestea şi-au găsit
validarea autorităţii şi aplicarea lor atât prin intermediul judecătorului internaţional, cât şi prin
mecanismele cutumiare sau convenţionale136. Cazul principiului „pacta sunt servanda” este
exemplificativ din acest punct de vedere.
Din ansamblul principiilor de drept internaţional se detaşează principiile având un conţinut
normativ imperativ – „jus cogens”, care sunt recunoscute şi acceptate de comunitatea internaţională
în ansamblul său, care interesează deci ordinea publică internaţională şi de la care nu există
posibilitate de derogare. Între aceste principii au fost constant evocate în doctrină interzicerea
ameninţării cu forţa sau folosirea ei (art.2 par.4 al cartei ONU), „pacta sunt servanda” (art.26 al
Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor), drepturile elementare la viaţă şi demnitate umană
(interzicerea genocidului, a sclaviei, a discriminării rasiale, respectarea normelor dreptului
internaţional umanitar)137 etc.
Acţiunile sau acordurile care ar contraveni unor principii şi norme de jus cogens ar fi
considerate nule şi lipsite de orice efect juridic.
Imperativitatea regulilor de conduită a subiectelor de drept internaţional, care să ţină cont
de aceste principii de drept internațional, le definește ca izvoare sau surse de drept internațional,
inclusiv în materia protecției internaționale a drepturilor omului. Acest lucru este cu atât mai
evident cu cât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, de exemplu, s-a fundamentat în
repetate rânduri pe aceste principii de drept internațional sau datorită procesului transpunerii lor în
texte codificate de tratate internaționale specializate ori în cutume internaționale contemporane.
3.5. Izvoare internaționale jurisprudențiale în materia drepturilor omului
Articolul 38 paragraful 1 (lit. d) din Statutul Curții Internaționale de Justiție (CIJ) înscrie
"hotărârile judecătorești (…) ca mijloace auxiliare pentru determinarea normelor de drept".
În doctrina clasică a dreptului internațional se consideră că judecătorii nu elaborează norme
de drept internațional, ci doar le aplică. Aceeași doctrină făcea referire și la articolul 59 din Statutul
Curții, pentru a sublinia că hotărârile CIJ nu au "forță obligatorie decât între părțile în litigiu și numai
pentru cauza pe care o soluționează".
Evoluțiile din ultimele decenii pun în evidență o schimbare calitativă a acestei situații, în
măsura în care hotărârile instanțelor internaționale au căpătat un rol foarte important în
dezvoltarea dreptului internațional, inclusiv pe calea valorii de precedent create, autoritatea și
caracterul constrângător al acestor hotărâri conferindu-le o semnificație mai mare decât cea care se
bucură stricto-senso.
Acest lucru este cu atât mai valabil în ceea ce privește materia specifică a drepturilor
omului.
În prezent, hotărârile instanțelor internaționale specializate în acest domeniu reprezintă o
importantă și bogată sursă a protecției internaționale și mai ales Europene a Drepturilor Omului.
Hotărârile instanțelor internaționale specializate ajung să genereze obligativitatea unor conduite ale
statelor, drepturi și obligații corespunzătoare, nu doar între părțile la proces (așa-numita autoritate
de lucru judecat), ci și în raporturile cu terții, inclusiv pe calea precedentului (așa-numita autoritate
de lucru interpretat). Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este relevantă din acest

136
Paul Reuter, op. cit., pag. 118-119
137
J.G. Starke, op. cit., pag.56

47
punct de vedere, în tot mai numeroase cazuri hotărârile Curții impunându-se și altor state părți la
Convenția Europeană a Drepturilor Omului decât doar asupra statului în litigiu.
Doctrina internațională actuală a drepturilor omului, inclusiv cea românească138, acordă un
sens mai larg noțiunii de jurisprudență în materia protecției drepturilor omului, ca izvor de drept
internațional în această materie.
Acest lucru ține cont de realitatea că multe tratate internaționale în domeniu, pe lângă
indicarea efectivă a drepturilor și libertăților fundamentale ocrotite, includ și dispoziții procedurale
de protecție a acestora și creează organe specializate pentru exercitarea acestor competențe, care
generează o jurisprudență (în sens larg).
Termenul de jurisprudență, ca izvor de drept, este înțeles ca desemnând atât soluțiile cu
caracter juridic obligatoriu, adică jurisprudența organelor judiciare (Curți de Justiție), precum cea a
Curții Europene a Drepturilor Omului, Curții Interamericane a Drepturilor Omului, Curții Africane a
Drepturilor Omului și Popoarelor, cât și jurisprudența nejudiciară, generată de diferite organe create
de tratatele internaționale specializate, care nu răspund exigențelor de independență și
imparțialitate specifice unele Curți de justiție (fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului, care
funcționa anterior Protocolului 11 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; Comitetul
Drepturilor Omului, creat de Pactul internațional privind drepturile civile și politice etc.)
3.6. Izvoare internaționale doctrinare în materia drepturilor omului

Articolul 38 paragraful 1 lit.d) din Statutul CIJ include și "doctrina celor mai calificați
specialiști în drept public" între mijlocele auxiliare de determinare a regulilor de drept.

Știința dreptului internațional se ocupă de identificarea, sistematizarea și evoluția


conținutului diverselor norme și instituții și se bucură astfel de autoritate în procesul de aplicare a
dreptului internațional.

În cadrul doctrinei sunt incluse contribuțiile unor specialiști de marcă recunoscuți în plan
internațional, dar și lucrările unor conferințe sau forumuri științifice internaționale care au dobândit
în timp autoritate și prestigiu.

O dimensiune importantă a doctrinei este dată în special de studiile, articolele publicate de


judecătorii curților de justiție, inclusiv celor specializate în protecția internațională a drepturilor
omului, precum și de opiniile separate sau opiniile individuale ale unor judecători internaționali, așa
cum este cazul judecătorilor Curții Europene a Drepturilor Omului. Aceste opinii minoritare în raport
cu poziția majorității judecătorilor, care impune soluția adoptată de Curte într-un litigiu, pot
constitui, prin argumentația prezentată, o contribuție reală la îmbogățirea doctrinei139.

Tradițional, în jurisprudența instanțelor internaționale doctrina a fost folosită ca o dovadă a


existenței unei norme, dar nu ca factor-creator de drept. Ea a fost definită ca mijloc auxiliar menit să-
l influențeze pe judecător în pronunțarea hotărârii.

Mai mult decât atât, doctrina marilor autori europeni în domeniul drepturilor omului și cea
va judecătorilor Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv sub forma opiniilor separate sau
individuale, a prefigurat și impulsionat procesul de codificare suplimentară în relație cu Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, respectiv a contribuit la adoptarea unor protocoale de
amendament sau facultative la Convenție, cum ar fi Protocoalele 11, 12, 13 și 14 la Convenția
Europeană.

138
Corneliu-Liviu Popescu, op. cit., pag.30
139
Raluca Miga-Beșteliu, Drept internațional public, vol. I, op. cit., pag.70

48
În sfârșit, în literatura de specialitate s-a apreciat140 că opiniile juriștilor sau autorilor
recunoscuți pot fi o probă nu atât a normelor cutumiare deja stabilizate și funcționale, cât mai ales a
celor în curs de a fi stabilite.

În concluzie, se poate afirma că rolul doctrinei în dreptul internațional este ambivalent,


pentru că, pe de o parte, prin analizele sale științifice ea poate contribui substanțial la dezvoltarea
dreptului internațional, dar poate avea și un anumit rol, desigur mai limitat, în cadrul izvoarelor
dreptului internațional, inclusiv cel al drepturilor omului.

Unitatea de invatare 4

Obiective:

După parcurgerea unitatii de invatare 4 studenţii trebuie:


 să cunoască subiectele dreptului internațional al drepturilor omului
 să cunoască definiţia statului
 să clasifice subiectele dreptului internaţional al drepturilor omului
 să deţină cunoştinţe aprofundate despre organizaţia internaţională interguvernamentală ca
subiect intermediar al dreptului internaţional al drepturilor omului

4. Subiectele dreptului internațional al drepturilor omului

4.1. Considerații introductive

Pentru identificarea subiectelor active în domeniul protecției internaționale a drepturilor


omului este necesară definirea, în prealabil, a subiectelor de drept internațional.

Doctrina este în general de acord cu definirea subiectelor de drept internațional drept


entități care participă atât la elaborarea normelor de drept internațional, cât și la raporturile
juridice guvernate de aceste norme, entități care sunt înzestrate cu drepturi și își asumă obligații în
cadrul ordinii juridice internaționale.

Un element important în identificarea unui subiect de drept internațional este existența


personalității juridice, respectiv a capacității juridice de a acționa pe plan internațional.

După unii autori141, subiectul de drept internațional a fost identificat ca:

- titular de drepturi și obligații pe planul dreptului internațional;

- titularul dreptului de a intenta o acțiune la un tribunal internațional;

- titularul unor interese în privința cărora există prevederi în dreptul internațional.

Alți autori142 subliniază necesitatea reunirii a două condiții cumulative pentru a fi definit ca
subiect drept internațional: să fii titular de drepturi și obligații, iar acestea să fie stabilite și
sancționate direct de dreptul internațional.

140
J.G. Starke, op. cit., pag.51
141
J.G. Starke, op. cit., pag.58
142
Paul Reuter, op. cit., pag. 175

49
În sfârșit, există autori în doctrina143 care subliniază faptul că personalitatea juridică
internațională necesită luarea în considerare a interdependenței dintre drepturile și obligațiile
asumate în sistemul internațional și capacitatea de a formula și promova plângeri, revendicări sau
acțiuni contencioase. Altfel spus, formularea unei acțiuni trebuie să fie expresia fructificării unui
drept recunoscut entității în discuție în ordinea juridică internațională.

Tradițional, au fost identificate drept subiecte de drept internațional:


- statele, ca subiecte originare, multă vreme considerate ca singurele subiecte de
drept internațional144. În prezent sunt calificate ca principal subiect al dreptului internațional;

- organizațiile internaționale interguvernamentale, ca subiecte derivate, care iau


naștere prin acordul de voință al statelor, dar care sunt deținătoare de personalitate juridică proprie,
distinctă de cea a statelor;

- individul, a cărui personalitate juridică în relațiile internaționale a fost recunoscută


treptat, în ultimele decenii de tot mai mulți autori de drept internațional, în special în domeniul
specific al protecției internaționale a drepturilor omului.

În ceea ce privește planul dreptului internațional al drepturilor omului, trebuie să plecăm de


la constatarea că axul central rămâne cel definit de raportul dintre stat și individ, care impune
necesitatea respectării unor drepturi și respectiv angajarea unor obligații, precum și proceduri
contencioase jurisdicționale sau nejurisdicționale de impunere a respectării acestora, pe de o parte,
dar și concluzia larg împărtășită de societatea internațională contemporană, potrivit căreia protecția
drepturilor omului a devenit subiect al cooperării și garantării internaționale și nu mai poate fi
acceptată ca obiect al suveranității absolute și exclusive a statului.

Rezultă, așadar, ca subiecte principale de drept internațional al drepturilor omului statul și


individul. Rămâne să identificăm, totodată, gradul în care organizațiile internaționale
guvernamentale în această materie specifică răspund exigențelor calității de subiect de drept.

Totodată, evocăm mențiunile din literatura de specialitate145 referitoare la alte entități (ex.
Vaticanul), organizații internaționale neguvernamentale (ex. Crucea Roșie), corporații internaționale
etc., fără ca acestea să fie cu adevărat relevante pentru tema în discuție.

4.2. Statul – subiect al dreptului internațional al drepturilor omului

Doctrina este unitară în a considera că noțiunea de stat presupune reunirea cumulativă a trei
elemente constitutive: teritoriu, populație și guvernarea (autoritatea care guvernează), în sens larg.

Statul poate fi definit, în consecință, drept o colectivitate umană, instalată permanent pe


un teritoriu și având o structură de organe ale puterii care se bucură de suveranitate146.

Tratatul de la Montevideo din 1933, încheiat între Statele Unite ale Americii și statele latino-
americane cu privire la drepturile și obligațiile statelor, adaugă un al patrulea element, necesar
acceptării entității statale definită prin cele trei elemente evocate mai sus în comunitatea
internațională, respectiv "capacitatea de a intra în relații cu alte state”.

143
Malcom Shaw, op. cit., pag.196
144
Lauterpacht, citat de Malcom Shaw în op. cit., pag. 197
145
Malcom Shaw, op. cit., pag.196
146
Vezi și Raluca Miga-Beșteliu, Drept internațional public, vol. I, op. cit., pag.20

50
Statul este deci o colectivitate organizată și independentă situată în limitele unui spațiu
definit și are calitatea de subiect de drept atât în ordinea juridică internă, cât și în cea internațională.
Această dublă calitate îi este conferită de caracterul suveran al puterii sale. În baza suveranității,
statul are dreptul de a conduce societatea în interior și de a stabili raporturi cu alte state, în exterior.
Esența acestei capacități manifestate în relațiile externe este de fapt exprimarea prerogativei de
independență a statului147.
Suveranitatea asigură astfel baza politică și juridică a calității de subiect de drept
internațional.
Din perspectiva elementelor constitutive citate și a noțiunii de suveranitate se poate trage
concluzia că în societatea internațională calitatea de stat nu poate fi recunoscută oricărui colectivități
umane. Termenii în care entitatea în discuție răspunde respectării exigențelor definite de elementele
constitutive sunt de aceea decisivi.
Teritoriul delimitează spațiul în interiorul căruia se exercită suveranitatea unui stat, sub toate
aspectele sale interne și în legătură cu care își manifestă autoritatea în raporturile cu alte subiecte de
drept internațional. Teritoriul statului include solul, subsolul, apele interioare; apele maritime
interioare și marea teritorială (dacă există acces la mare); spațiul aerian de deasupra acestora.
Populația reprezintă comunitatea umană legată permanent sau temporar de un anumit
teritoriu și organizată în interiorul acestor limite geografice prin autoritatea legilor interne și a
organelor puterii de stat.
Raportul juridic permanent stabilit între persoane și stat îmbracă forma cetățeniei, în timp ce
legătura permanentă sau temporară a unei persoane cu teritoriul este dată de domiciliu.
Atât populația legată permanent de teritoriu (cetățeni), cât și cea temporară (străini), aflată
în interiorul frontierelor de stat, este supusă dreptului intern al statului.
Guvernarea, în sens larg, reprezintă o structură de organe care exercită prerogativele puterii
de stat asupra ansamblului teritoriului și populației.
Guvernarea se realizează prin cele trei puteri ale statului, respectiv legislativă, executivă și
judecătorească. Acestea funcționează, în statele democratice, în baza principiului separației puterilor
în stat.
Exercițiul autorității trebuie să răspundă unor exigențe care să-i asigure statului deplina
suveranitate:
- caracterul exclusiv, adică nu există o altă autoritate care să se manifeste asupra
aceleiași populații și același teritoriu;
- caracterul efectiv, în sensul realizării puterii în mod real asupra celorlalte două
elemente.
În ceea ce privește capacitatea de a intra în relații cu alte state, ea presupune în mod
necesar și prealabil recunoașterea statului de către celelalte subiecte de drept internațional. În baza
acestei recunoașteri, statul exercită următoarele prerogative:
- contribuția la adoptarea unor acte juridice internaționale, cum ar fi tratatele
internaționale;
- capacitatea de a deveni membru și de a participa la activitățile organizațiilor
internaționale interguvernamentale;
- promovarea unor acțiuni contencioase sau necontencioase în instanțe internaționale;

147
Malcom Shaw, op. cit., pag. 202

51
- capacitatea de a reacționa în fața unui fapt ilicit sau cea referitoare la răspunderea sa
internațională pentru o faptă ilicită pe care a comis-o;
- stabilirea de relații diplomatice și consulare cu alte subiecte de drept internațional.
În ceea ce privește statul ca subiect specific de drept internațional al drepturilor omului, se
poate remarca că acesta este dotat cu personalitate juridică internațională, beneficiază de drepturi și
este ținut de obligații în acest domeniu specific al dreptului internațional și are o contribuție decisivă
la codificarea și adoptarea normelor juridice internaționale în această materie.
Acest lucru a fost confirmat de tendința înregistrată în ultimele decenii, care a confirmat
faptul că protecția drepturilor și libertăților fundamentale a intrat decisiv în domeniul cooperării și
garantării internaționale între subiectele de drept, cu mult peste ce era anterior atributul național
suveran și exclusiv al statului.
Astfel, statul nu doar că stabilește și garantează în plan intern, prin Constituții, legi și
mecanisme instituționale specifice, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, dar
acționează, pe un plan mai înalt, în relațiile internaționale, pentru încheierea de tratate
internaționale în această materie. Aceste tratate, care acționează la nivel universal sau regional,
stabilesc atât lista drepturilor și libertăților ocrotite, dar și mecanismele jurisdicționale (Curții de
justiție internaționale) sau nejurisdicționale de protecție (Comisii sau Comitete ale drepturilor omului
etc.).
În baza legăturii stabilite cu individul prin instituția cetățeniei, statul are atât dreptul, cât și
obligația să acționeze și să intervină pentru acordarea protecției în străinătate (protecția diplomatică
și consulară) cetățeanului propriu.
Totodată, statul poate avea calitate procesuală activă în jurisdicții internaționale specializate
împotriva altui stat, în cazul generării de prejudicii cetățenilor care îi aparțin148.
În egală măsură, răspunde internațional pentru încălcarea unor drepturi și libertăți
fundamentale ale individului149.
4.3. Individul – subiect al dreptului internațional al drepturilor omului
Promovarea drepturilor omului în cadrul dreptului internațional readuce în actualitate
discuția tradițională privind locul individului în ordinea juridică internațională.
În plan general, drepturile omului nu pot fi conceptualizate în afara categoriilor juridice, și în
special a categoriei de subiect de drept150. Doctrina menționează că drepturile omului nu pot fi
concepute decât din momentul în care se postulează că omul este un subiect de drept, înzestrat cu
capacitatea de a avea drepturi și de a se folosi de ele în relația cu autoritățile. De altfel, drepturile
omului sunt definite ca drepturi individuale, care aparțin deci persoanei.
Chestiunea locului pe care individul îl ocupă în ordinea juridică internațională a făcut obiectul
unor controverse doctrinale aprinse. Mulți autori au plecat de la poziția de principiu potrivit căreia
ordinea juridică internațională nu cunoaște ca subiecte de drept decât statele și organizațiile
internaționale interstatale (ca subiecte derivate), indivizii neputând accede la dreptul internațional
decât prin intermediul statelor și al protecției diplomatice. Altfel spus, dreptul internațional
reglementează relații interstatale, așa că individul nu ar putea fi subiect de drept internațional.
Aceeași parte a doctrinei este de opinie că statul, din rațiuni ce țin de dezvoltarea istorică a
dreptului internațional, constituie subiectul de drept comun al dreptului internațional și nu se poate

148
A se vedea art.33 al Convenției Europene a Drepturilor Omului privind cazurile interstatale
149
A se vedea art.34 al Convenției Europene a Drepturilor Omului privind sesizările individuale; similar, în
sistemele de protecție interamerican și african
150
F. Sudre, op. cit., pag.86

52
presupune că a acceptat să facă din cetățenii săi subiecte de drept internațional, decât dacă și-a
manifestat clar intenția în acest sens151.
Astfel, norma internațională nu atinge individul decât în cazul în care este "individualizată".
În momentul în care este adoptată, statele trebuie să-și fi exprimat intenția de a conferi particularilor
drepturi și obligații în cadrul ordinii juridice internaționale.
Chiar și în această din urmă situație, există autori care nu recunosc calitatea deplină de
subiect de drept internațional individului. Se afirmă că statul este cel care are competența de a
impune respectarea drepturilor și obligațiilor care vizează persoanele care îi aparțin și să reprime
actele ilicite152.
Potrivit acestei poziții, este clar că persoanele private sunt vizate de un mare număr de reguli
internaționale, care fie le acordă avantaje, fie le obligă. Din aceasta nu ar rezulta însă că persoanele
ar fi subiecte de drept internațional, căci în cele mai multe din cazuri, statul realizează un "ecran"
între persoane și dreptul internațional: personalitatea lor juridică, capacitatea lor de acțiune,
responsabilitatea lor activă și pasivă sunt fixate de către ordinile juridice naționale153.
Ar fi deci o situație rară ca persoanele să se poată prevala direct în plan internațional de
avantajele ce le sunt conferite de norme de drept intern, iar pentru realizarea totuși a unei astfel de
situații este nevoie de mediere statală. Altfel spus, în cel mai bun caz, pentru această parte a
doctrinei, ar fi vorba de o personalitate juridică "derivată" a individului, fruct al voinței altui subiect
de drept internațional.
Există însă tot mai numeroși autori în doctrina contemporană care consacră rolul de subiect
de drept internațional pentru individ. În analiza lor aceștia pleacă de la drepturile și obligațiile
stabilite printr-o serie de tratate internaționale, dar și de la principiul responsabilității în relațiile
internaționale, inclusiv de ordin penal, pentru faptele ilicite comise de individ.
Este invocată în acest sens, de exemplu, sentința Tribunalului internațional de la Nürenberg
din 1946 (urmată în 1948 de sentința Tribunalului internațional de la Tokyo), care stabilea vinovăția
anumitor acuzați, afirmând în același timp responsabilitatea individuală în dreptul internațional.
Principiile de drept internațional recunoscute în Acordul care punea bazele Tribunalului la 8
august 1945, dar și în textul sentinței, au determinat redactarea unor referiri fără echivoc, referiri
care erau formulate la adresa unor "persoane" vinovate de crime împotriva păcii și securității
omenirii. Conform Tribunalului de la Nürenberg: "Crimele împotriva dreptului internațional sunt
comise de oameni, nu de entități abstracte și numai prin pedepsirea indivizilor care comit astfel de
crime se poate asigura respectarea dreptului internațional"154.
Plecând de la această bază, doctrina contemporană recunoaște rolul tot mai important al
individului în ordinea juridică internațională. Există autori155 care apreciază că în definitiv societatea
internațională este o societate a indivizilor, cărora dreptul internațional li se aplică direct.
Și alți autori156 critică teoriile potrivit cărora în prezent numai statele și organizațiile
internaționale interguvernamentale ar mai fi subiecte de drept internațional. Potrivit acestora,
esența dreptului internațional a vizat în ultimă instanță ființa umană și acest lucru a fost evidențiat în
originile Dreptului Natural care a stat la baza dreptului internațional clasic. Practica modernă a

151
Vezi Avizul Curții Permanente de Justiție Internațională din 3 martie 1928 în speța "Jurisdicția tribunalelor
din Danzig", citată de J.G. Starke; op. cit., pag 61, potrivit căruia dacă părțile au intenționat printr-un anumit
tratat să confere drepturi indivizilor, atunci aceste drepturi trebuie să primească recunoaștere și efect în dreptul
internațional, altfel spus recunoaștere de către Curtea Internațională de Justiție.
152
Patrick Daillier, Mathias Forteau, Alain Pellet, op. cit., pag.717
153
Ibidem, pag.716
154
J.G. Starke, op. cit., pag.62
155
Patrick Daillier etc., op. cit., pag.716
156
Malcom Shaw, op. cit., pag.258

53
demonstrat că indivizii au devenit tot mai mult participanți recunoscuți și deci subiecte de drept
internațional.
Astăzi, o largă majoritate a doctrinei internaționale este de acord că acest fenomen a
devenit o realitate incontestabilă a ultimelor decenii în special în domeniul protecției drepturilor
omului și a dreptului umanitar.
Doctrina contemporană pune în evidență faptul că, adoptând Carta ONU, comunitatea
internațională a recunoscut că drepturile omului și libertățile fundamentale nu mai sunt o problemă
în limitele jurisdicției naționale, ci și o problemă de drept internațional, considerând prin urmare că
prin Cartă au fost conferite individului în mod direct drepturi internaționale.
Mai mult, tratatele internaționale cu valoare universală (începând cu cele două Pacte
internaționale din 1966) ori regională (ex. Convenția Europeană a Drepturilor Omului) stabilesc în
mod indubitabil un întreg set de drepturi și libertăți fundamentale, din care unele calificate drept
norme de la care nu se poate deroga (ex. dreptul la viață) sau de "jus cogens", precum și serie de
obligații. Totodată, în afara drepturilor substanțiale și a obligațiilor similare, tratatele stabilesc și o
serie de drepturi și obligații procedurale, care le garantează indivizilor accesul direct la curți
internaționale de justiție specializate, în care statele cu calitate procedurală pasivă.
În ceea ce privește contribuția la procesul de elaborare a normelor internaționale în materia
drepturilor omului, este adevărat că ea nu este, la acest stadiu, una directă, ci mediată, prin
intermediul statului sau prin organizațiile neguvernamentale, grupurile de interese157 care
regrupează persoanele cu viziune comună în domenii relevante pentru protecția drepturilor omului
ori chiar prin opiniile individuale exprimate în doctrina internațională de autori recunoscuți sau în
jurisprudența curților, de exemplu prin opiniile individuale ori separate. Doctrina evocă drept
contribuție mediată la apariția normelor internaționale în domeniul drepturilor omului inclusiv
hotărârile Curților internaționale de justiție specializate, în care individul a avut calitate procesuală
activă, a prezentat argumente și probe care au condus la decizia instanțelor.
În ceea ce privește capacitatea internațională a individului, și în special dreptul său de
acțiune internațională, este subliniată posibilitatea pe care o are atât la recursul contencios în fața
instanțelor judiciare internaționale158, cât și la acțiunea necontencioasă159, inclusiv prin petițiile
individuale adresate organizațiilor specializate ale ONU sau cele de la nivel regional.
Nu în ultimul rând, manifestarea personalității juridice în plan internațional, în domeniul
discutat, implică și angajarea responsabilității individuale penale în mod direct, situație confirmată în
prezent atât în plan normativ, instituțional, cât și în practică.
Având o bază cutumiară mai veche, prin care fuseseră incriminate din vechime pirateria pe
mare sau comerțul cu sclavi, astăzi dreptul internațional stabilește responsabilitatea penală pentru
fapte individuale care vizează traficul de stupefiante, siguranța aviației civile internaționale sau
combaterea terorismului. Poate cel mai evident domeniu reglementat în prezent rămâne cel al
"crimelor împotriva umanității" și a "crimelor de genocid", astfel cum sunt ele definite și încriminate
prin Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale din 1988 (art.33 par.2) sau cum au fost ele
aplicate în cazul unor tribunale penale internaționale ad-hoc, așa cum a fost cazul cu Tribunalul
pentru fosta Iugoslavie sau cel privind Ruanda.

157
Patrick Daillier etc., op. cit., pag.716
158
De exemplu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului
159
Plângerile individuale formulate Comitetului pentru drepturile omului stabilit prin Protocolul la Pactul
Internațional privind drepturile civile și politice

54
4.4. Organizaţia internaţională interguvernamentală – subiect intermediar al dreptului
internaţional al drepturilor omului

Doctrina contemporană este unanimă în a califica organizaţiile internaţionale


interguvernamentale drept subiect (derivat) de drept internaţional.
Calitatea lor de subiect al dreptului internaţional al drepturilor omului constituie însă subiect
de controversă în literatura de specialitate actuală.
Definiţia cea mai larg răspândită şi acceptată a organizaţiei internaţionale este cea formulată
de unul din raportorii Comisiei de Drept Internaţional, Sir Gerald Fitzmaurice, potrivit căreia acest
subiect de drept internaţional este o „asociere de state, constituită printr-un tratat, dotată cu o
Constituţie şi organe comune şi posedând o personalitate juridică distinctă de cea a statelor
membre.”160
Pe cale de consecinţă, elementele constitutive ale organizaţiei internaţionale
interguvernamentale sunt:
- la asocierea menţionată participă, în calitate de părţi contractante, statele. Potrivit
art. 2 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969, organizaţiile
internaţionale sunt fondate de state şi funcţionează prin voinţa acestora;
- asocierea unor state în organizaţii internaţionale se realizează în baza acordului de
voinţă exprimat de acestea şi se exprimă în forma scrisă a tratatului internaţional,
act constitutiv al organizaţiei. Tratatul constitutiv are caracter multilateral şi poartă
denumiri diverse (tratat, acord, pact, convenţie, constituţie etc.), care desemnează în
realitate acelaşi tip de instrument juridic, tratatul internaţional. Tratatul constitutiv
conţine angajamente mutuale ale statelor membre, impune statelor o anumită formă
de cooperare în cadrul organizaţiei, creează obligaţii reciproce, opozabile tuturor
membrilor;
- asocierea statelor stabileşte şi urmăreşte realizarea unor obiective sau scopuri
comune, cum ar fi pacea şi securitatea mondială, cooperarea economică, protecţia
internaţională a drepturilor omului;
- asocierea de state are o structura instituţională proprie. Este vorba de un număr de
organe cu funcţionare periodică sau permanentă, prin intermediul cărora se
desfășoară activitatea organizaţiei. În funcţie de modalitatea lor de înfiinţare,
organele pot fi politice (Adunare generală, Conferinţă, Consiliu), cele care asigură
reprezentarea politică a tuturor statelor membre şi care adoptă deciziile de
conducere şi orientarea generală a activităţii organizației; jurisdicţionale (curţi de
justiţie), care deţin o competenţă contencioasă de examinare a litigiilor;
administrative, structuri cu funcţionare permanentă, cel mai adesea cunoscute sub
numele de „secretariat” şi care sunt compuse din funcţionari internaţionali;
- pentru a fi calificată drept organizaţie internaţională, asocierea statelor trebuie să se
stabilească şi să se desfăşoare în baza normelor de drept internaţional.

Prin întrunirea acestor elemente constitutive se defineşte personalitatea juridică


internaţională proprie a organizaţiei, prevăzută prin tratatul constitutiv, în temeiul căreia beneficiază
de drepturi şi îşi asumă obligaţii atât pe teritoriul oricărui stat membru, cât şi în raporturile cu alte
subiecte de drept internaţional.

160
Patrick Daillier etc., op. cit., pag. 643

55
Doctrina contemporană 161 atrage atenția, ca element cheie pentru exercitarea personalității
juridice internaționale, asupra capacității organizației de a intra în relații cu alte state sau alte
organizații internaționale.
Autorii sunt de acord cu faptul că temeiul personalității juridice a organizațiilor internaționale
este voința statelor membre, materializată în actul constitutiv prin care se învestește organizația cu
funcții, competențe specifice, în scopul realizării unor interese comune.
Formele principale prin care personalitatea juridică internațională a organizației se exprimă
sunt:
- încheierea de tratate. Capacitatea organizațiilor de a încheia tratate este prevăzută
cel mai adesea în actul constitutiv. Este vorba atât de tratate încheiate între statele
membre, în interiorul organizației, cât și de tratate încheiate cu alte state, nemembre
sau cu alte organizații internaționale;
- stabilirea de relații diplomatice. Această prerogativă se referă atât la dreptul de
legație activă, când organizația își trimite reprezentanți împuterniciți să o reprezinte
de pe lângă alte subiecte de drept internațional, cât și dreptul la legație pasivă,
atunci când primește și acreditează la sediul său reprezentanții altor subiecte de
drept internațional;
- formularea și susținerea unor reclamații internaționale pentru prejudiciul suportat.
Această formă de manifestare este justificată de necesitatea ca organizația, în
activitatea sa internațională, să acționeze atât pentru protejarea instituției ca atare,
cât și a agențiilor săi care o reprezintă si acționează în numele său și care pot suferi
daune în exercitarea atribuțiilor lor. Această acțiune se poate exercita prin proteste,
cereri de anchetă, negocieri sau prin solicitarea folosirii unei proceduri arbitrale sau
judiciare. Este de la sine înțeles că și situația în sens invers, respectiv angajarea
responsabilității organizației pentru fapte ilicite comise în plan internațional este la
fel de valabilă;
- dreptul de a recunoaște alte subiecte de drept internațional. La origine, o
prerogativă exclusivă a statelor, ea este aplicabilă în prezent și organizațiilor
internaționale interguvernamentale. Astfel, admiterea unui stat ca membru cu
drepturi depline în ONU poate fi considerată mai importantă decât recunoașterea de
către un anumit stat, deoarece recunoașterea de către ONU exprimă poziția de
principiu a comunității internaționale și are vocație universală. Această recunoaștere
nu poate fi avută în vedere ca recunoaștere de către state, decizia fiind luată de către
state în calitate de membre ale ONU, într-o formulă colectivă și instituțională. În
acest mod, ONU îndeplinește un rol important în recunoașterea noilor state.
Organizațiile regionale au și ele rolul de a recunoaște un stat ca nou subiect de drept
internațional ce aparține regiunii. Semnificative din această perspectivă sunt decizia
de recunoaștere a Croației și Sloveniei, ca state succesoare ale fostei Iugoslavii,
adoptată de Comunitatea Europeană la 15 ianuarie 1992 și respectiv a deciziei
privind recunoașterea Bosniei și Herțegovinei, adoptată la 6 aprilie 1992;
- autonomia financiară a organizației. Organizațiilor internaționale au dreptul de a
avea un buget propriu, indiferent de modul finanțării (contribuții ale statelor sau
resurse proprii), care constituie o consecință și o garanție a personalității lor juridice
și a funcționării atât în plan intern a organelor proprii, cât și în plan internațional, în
relație cu alte subiecte de drept internațional;

161
Malcom Shaw, op. cit., pag. 260

56
- exercitarea privilegiilor și imunităților. Acestea sunt prevăzute în actele
constitutive, în convenții special încheiate cu alte state, în acordurile de sediu
încheiate de organizații cu statele gazdă, ca și în alte acorduri bi sau multilaterale.
Scopul exercitării privilegiilor și imunităților urmărește asigurarea unei independențe
reale în îndeplinirea funcțiilor lor și garantarea personalității juridice. În general,
privilegiile și imunitățile privesc organizația însăși, în calitate de persoană juridică
(inviolabilitatea sediului, arhivei, imunitatea de jurisdicție și fiscală, exonerarea de
anumite taxe și impozite), precum și pe oficialii organizației, inclusiv funcționarii din
secretariat.

În lumina elementelor constitutive și formelor de exprimare care definesc personalitatea


juridică a organizațiilor internaționale interguvernamentale, se pune întrebarea în ce măsură
acestea din urmă, subiecte necontestate de drept internațional, răspund prerogativelor specifice
de subiect al dreptului internațional al drepturilor omului.
În opinia autorului, fără a întruni pe deplin o capacitate juridică corespunzătoare (așa cum
nici individul nu răspunde integral exigențelor), putem considera organizațiile internaționale
interguvernamentale ca deținătoare de drepturi și obligații în domeniul specific al protecției
internaționale a drepturilor omului, cu o contribuție importantă la fundamentul normativ în
domeniu.
Ca și în cazul statului, această poziție pleacă de la principiul general admis în societatea
internațională contemporană potrivit căruia protecția drepturilor și libertăților fundamentale a
devenit obiect al cooperării internaționale care implică și atitudinea activă și responsabilitatea
organizațiilor internaționale.
În primul rând, organizațiile internaționale, atât cele universale (ONU), cât și o serie de
organizații regionale (Consiliul Europei, Uniunea Europeană, Organizația Unității Africane, Organizația
Statelor Americane, etc.), contribuie direct la adoptarea de tratate internaționale în domeniu, care
stabilesc drepturi și libertăți substanțiale ale omului, dar și drepturi procesuale. Mai mult, este
vizibilă tendința ca organizații internaționale ca atare să devină părți la tratate internaționale
privind drepturile omului. Tratatul de la Lisabona al Uniunii Europene stabilește în mod imperativ
obiectivul (în prezent aflat în stadiul de negociere) aderării Uniunii la Convenția Europeană a
Drepturilor Omului. Acest lucru îi va conferi UE, între altele, și o viitoare calitate procesuală în
procedurile jurisdicționale lansate de persoane individuale sau state la Curtea Europeană a
Drepturilor Omului.
Contribuția organizațiilor internaționale la arhitectura regulilor de conduită internațională în
materie nu este doar de ordin normativ, ci și jurisprudențial, prin intermediul deciziilor Curților de
Justiție internaționale specializate care funcționează în cadrul acestor organizații.
Pe de altă parte, se constată în ultimii ani, dezvoltarea unui drept de ingerință sau
intervenție pe criterii umanitare la nivelul Națiunilor Unite, în cazul unor violări flagrante și masive
ale drepturilor omului. În același timp, în raport cu principiul responsabilității internaționale,
organizațiile au ”capacitatea de a pretinde despăgubiri adecvate, inclusiv repararea prejudiciului
suferit de victimele sau persoanele împuternicite” anterior să acționeze ca agenți ai organizației,
dacă acestea au avut de suferit în timpul desfășurării activității lor oficiale.162
Putem cita la acest capitol rezoluțiile adoptate de Adunarea Generală a ONU nr. 43/131 din 8
decembrie 1988 cu privire la ”asistența umanitară acordată victimelor catastrofelor naturale și în
situațiile de urgență de același gen”, nr. 45/100 din 14 decembrie 1990 cu privire la ”culoarele de

A se vedea Decizia Curții Internaționale de Justiție în ”Reparation case”, ICJ Reports, 1949, citată de Malcom
162

Shaw, în op. cit., pag. 1311

57
urgență umanitară” și nr. 46/182 din 19 decembrie 1991 referitoare la ”întărirea coordonării
ajutorului umanitar de urgență al ONU”.
Acest drept se conturează ca un drept de acordare de ajutor, aparținând organizațiilor
internaționale (plus state și ONG-uri) și nu ca un drept al victimelor de a fi ajutate. Astfel definit,
dreptul de asistență umanitară se prezintă ca un drept de asistență pentru salvgardarea drepturilor
fundamentale ale omului163.
În același timp, practica ONU a consacrat adoptarea de către Consiliul de Securitate, de
această dată în baza Capitolului VII din Carta ONU (”acțiunea în caz de amenințări împotriva păcii, de
încălcări ale păcii și de acte de agresiune”), a mai multor rezoluții164, prin care Consiliul a decis asupra
unor operațiuni militare cu scop umanitar, respectiv permiterea accesului organizațiilor umanitare
internaționale la victime (Kurdistan, Bosnia și Herțegovina), asigurarea condițiilor de securitate
pentru operațiunile de ajutor umanitar (Somalia) sau protejarea persoanelor refugiate în caz de
pericol (Ruanda). Aceste intervenții umanitare în scopul securității colective marchează extinderea
noțiunii de menținere a păcii, și prin aceasta extinderea mandatului Consiliului de Securitate, la
încălcările masive ale drepturilor omului, consolidând astfel legătura stabilită de Carta ONU și de
Declarația Universală a Drepturilor Omului între pacea internațională și respectarea drepturilor
omului. Crearea de către Consiliul de Securitate, în baza Capitolului VII al Cartei ONU, a unui Tribunal
Penal Internațional pentru fosta Iugoslavia sau pentru Rianda, susține această concluzie.
În plan regional, reamintim clauzele de condiționalitate ”drepturile omului” incluse de
Uniunea Europeană în tratatele sau acordurile de parteneriat sau cooperare, inclusiv în plan
economic, cu state terțe, clauze ce beneficiază de aceeași forță juridică cu cea a tratatului propriu-zis.
În ceea ce privește procedurile contencioase sau necontencioase de protecţie internaţională
a drepturilor omului şi drepturile sau obligaţiile care incumbă organizaţiilor internaţionale, sunt
necesare câteva comentarii.
În primul rând, organizaţiile sunt destinatarii plângerilor necontencioase sau a petiţiilor
individuale prin intermediul structurilor lor specializate (Comitetul Drepturilor Omului înfiinţat de
Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice; Comisia interamericană a drepturilor omului;
Comitetul pentru prevenirea torturii al Consiliului Europei; Comisarul drepturilor omului al Consiliului
Europei; Comisia pentru petiţii a Parlamentului European şi Ombudsmanul UE etc.).
Organizaţiile au obligaţia să investigheze cazurile semnalate şi să le soluţioneze.
În al doilea rând, organizaţiile internaţionale dotate cu curţi de justiţie specializate în materia
drepturilor omului oferă cadru instituţional – judiciar pentru soluţionarea proceselor apărute în urma
sesizărilor individuale sau statale în domeniu165.
Ele acţionează în acest fel ca ”mediator jurisdicțional” între interesele individului și cele ale
statului, fiind însă cele ce decid în final, cu forță juridică obligatorie și sancționatorie.
În sfârșit, la capitolul obligații este de semnalat angajarea răspunderii juridice internaționale
în cazul comiterii de acte ilicite fie de către organizația propriu-zisă, fie de către agenții ei special
abilitați să o reprezinte. Răspunderea este angajată în cazul violării unei obligații internaționale,
inclusiv în domeniul protecției drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.166 În astfel de
situații, organizația internațională responsabilă pentru actul ilicit internațional are obligația să îi pună
capăt și să ofere garanții corespunzătoare că asemenea acte nu se vor repeta, precum și să

163
F. Sudre, op. cit., pag. 118
164
Rezoluțiile Consiliului de Securitate nr. 688 din 5 aprilie 1991 (Kurdistanul Irakian), nr. 770 din 13 august
1992 (Bosnia și Herțegovina), nr. 794 din 3 decembrie 1992 (Somalia) și nr. 929 din 29 iunie 1994 (Ruanda).
165
A se vedea mecanismul jurisdicţional al Curţii Europene a Drepturilor Omului din cadrul Consiliului Europei
166
Malcom Shaw, op. cit., pag. 1311

58
despăgubească integral pentru dauna cauzată.167 Potrivit articolelor 33 și 34 din Proiectul de articole
al Convenției de Drept Internațional privind responsabilitatea organizațiilor internaționale,
”despăgubirea integrală” presupune restituirea (restabilirea situației anterioare apariției actului
ilicit), respectiv despăgubiri materiale și daune morale.
Referitor la Națiunile Unite, Secretarul general al ONU a statuat încă din 1965 că această
organizație a respectat întotdeauna politica despăgubirii victimelor prejudiciilor care angajează
responsabilitatea juridică a organizației: ”Această politică este conformă principiilor generale
recunoscute de drept, precum Convenția privind privilegiile și imunitățile Națiunilor Unite”168.
Principiul responsabilității proprii aparținând ONU a fost de altfel pus în aplicare și de către
Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului în decizia sa din 2 mai 2007 în cauzele
”Behrami contra Franța” și ”Saramati contra Germania, Franța și Norvegia”, prin care a estimat, în
scopul determinării competenței sale ratione personae, că actele UNMIK și KAFOR în Kosovo țineau
de responsabilitatea Națiunilor Unite și nu a statelor participante la operațiunile militare.
Chestiunea responsabilității în domeniul protecției drepturilor omului s-a pus constant și tot
mai frecvent în ultimii ani în contextul operațiunilor ONU de menținere a păcii și a răspunderii pentru
activitatea membrilor acestor forțe. În astfel de circumstanțe, ONU a acceptat responsabilitatea și a
oferit compensații pentru actele ilicite comise.169
În concluzie, considerăm că elementele prezentate ne permit să conturăm profilul, chiar
imperfect, de subiect de drept internațional al drepturilor omului pentru organizațiile
internaționale interguvernamentale (în primul rând cele specializate în materie), capacitatea de
acțiune în planul relațiilor internaționale și personalitatea juridică angajată în acest domeniu
compensând, de exemplu, lipsa calității procesuale active sau pasive în procedurile contencioase
intentate în fața jurisdicțiilor internaționale de individ sau stat, ca subiecte consacrate ale
dreptului internațional al drepturilor omului.

Unitatea de invatare 5

Obiective:

După parcurgerea modulului 5 studenţii trebuie:


 să cunoască tipurile de clasificare ale drepturilor omului protejate în dreptul internaţional
 să cunoască cele trei generaţii de drepturi si să poată încadra un drept în mod corespunzător
 să deţină cunoştinţe aprofundate despre cele mai importante drepturi din fiecare categorie

5. Clasificarea drepturilor omului protejate în dreptul internaţional


5.1 Tipuri de clasificări
Doctrina internaţională evocă numeroase clasificări ale drepturilor omului protejate de
dreptul internaţional în materie, în funcţie de criteriile la care se raportează.
O primă clasificare face referire la drepturile individuale şi respectiv la drepturile
colective170. Clasificarea introduce o distincţie între drepturile inerente persoanei şi naturii sale
umane (care are caracter individual), drepturi care sunt majoritare şi cele care ar avea o dimensiune

167
Ibidem, pag. 1313
168
Annuaire juridique des Nations Unies, 1965, pag. 44, citat de Patrick Doillier, op. cit., pag. 681
169
Malcom Shaw, op. cit., pag. 1313
170
Nguyen Quoc Dinh, Patrick Daillier, Alain Pellet, op. cit., pag.591; Malcom Shaw, op. cit., pag.281

59
colectivă, cum ar fi drepturile economice, sociale şi culturale171, drepturile persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale172 ş.a.
Această clasificare este criticabilă, pentru că drepturile omului rămân esenţialmente drepturi
subiective individuale, simplul fapt că unele dintre ele nu pot fi exercitate decât în grup (ex. dreptul la
liberă asociere) neschimbând caracterul fundamental individual al acestora. În materia protecţiei
minorităţilor naţionale, de exemplu, standardul european de protecţie este formulat de Convenţia-
cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, tratat internaţional adoptat în cadrul Consiliului
Europei, care consacră atât în articolul 3, cât şi în Raportul explicativ al Convenţiei, caracterul
individual al drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale la prezervarea şi afirmarea
identităţii naţionale, etnice, culturale, lingvistice şi religioase.
O a doua clasificare se referă la „drepturile imediat exigibile” şi respectiv la „drepturile-
program”173 sau la „drepturile garantate” şi la „drepturile programatorii”174. Această clasificare,
indiferent de formula utilizată, pleacă de la realitatea că nu toate drepturile al căror titular este
individul au dobândit o autoritate sancţionată efectiv, unele rămânând în bună măsură individuale,
aşa cum ar fi cazul majorităţii drepturilor economice, sociale şi culturale. Doctrina precizează că
drepturile civile şi politice sunt în general „imediate”, în sensul în care individul poate cere şi impune
respectarea lor de către stat imediat ce sunt consacrate juridic, în timp ce aplicarea drepturilor
economice, sociale şi culturale este progresivă şi implică resurse suficiente, care nu sunt întotdeauna
disponibile, şi adoptarea de măsuri concrete, care nu pot avea rezultate imediate.
O a treia clasificare se referă la drepturile intangibile, cum ar fi dreptul la viaţă şi interdicţia
torturii şi respectiv drepturile condiţionale, care cunosc un grad de protecţie relativă şi a căror
exercitare poate fi redusă prin limitări, restricţii sau derogări175. Doctrina precizează că restricţiile sau
restrângerile exerciţiului anumitor drepturi au drept raţiune fundamentală necesitatea de a proteja
ordinea publică şi pot îmbrăca forma unor clauze de ordine publică, prevăzute de lege, care să vizeze
un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică, proporţionale cu cauza şi scopul urmărit
şi să aibă caracter temporar176.
Tradiţional, cea mai importantă clasificare a categoriilor de drepturi ale omului în dreptul
internaţional a pus în evidenţă, din punctul de vedere al naturii şi conţinutului lor, existenţa a trei
generaţii de drepturi:
- drepturile civile şi politice (prima generaţie);
- drepturile economice, sociale şi culturale (a doua generaţie);
- aşa numitele drepturi de solidaritate (generaţia a treia).
Doctrina a subliniat faptul că linia de demarcaţie nu este totuşi atât de rigidă, unele dintre ele
având un caracter mixt, aşa cum este cazul dreptului la liberă asociere, care poate fi atât un drept
politic, cât şi unul social, atunci când îmbracă forma asocierii sindicale.
Inspirate din deosebirile ideologice ale sistemului liberal, de tip occidental, care a insistat
pentru promovarea drepturilor civile şi politice, şi respectiv cel socialist, promotorul drepturilor
economice, sociale şi culturale, cele două generaţii de drepturi au fost consacrate originar prin
textele Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi celor două Pacte internaţionale adoptate în
1966.

171
Nguyen Quoc Dinh etc., op. cit., pag.591
172
Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, op. cit., pag.120; Nguyen Quoc Dinh etc., op. cit., pag.591
173
Nguyen Quoc Dinh etc., op. cit., pag.591
174
F. Sudre, op. cit., pag.251
175
Idem, pag.254
176
Vezi şi articolele 15, 17 şi 18 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

60
Declaraţia universală, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948, în cele
30 de articole ale sale, enunţă principalele drepturi ale omului şi libertăţi fundamentale, pe care le
pot pretinde fără nici o discriminare toate fiinţele umane. Aceste articole privesc drepturile civile şi
politice (art.3-21), precum şi drepturile economice, sociale şi culturale (art.22-27).
La rândul lor, Pactele internaţionale ale drepturilor omului, adoptate de Adunarea Generală,
consacră cele două generaţii de drepturi.
Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice enunţă o listă de drepturi şi libertăţi
garantate de statele părţi la acest instrument, începând cu dreptul la viaţă, ca drept fundamental
inerent persoanei umane (art.6)177. Pactul prevede totodată crearea unui Comitet al drepturilor
omului însărcinat cu supravegherea aplicării măsurilor de executare prevăzute în instrumentul
internaţional menţionat.
Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale înscrie şi el o serie de
drepturi şi libertăţi în materie, garantate de state părţi, începând cu dreptul egal pe care bărbatul şi
femeia îl au de a beneficia de toate drepturile economice, sociale şi culturale enumerate în acest
instrument internaţional (art.3)178.
5.2 Drepturile civile şi politice
Drepturile din prima generaţie, denumite în doctrina de specialitate şi „drepturi
rezistenţă”179, presupun o libertate de alegere şi acţiune a indivizilor, precum şi o atitudine în
abţinere din partea Statului. Contrar drepturilor economice, sociale şi culturale, în acest caz nu se
pune problema obţinerii unei prestaţii, a unor „drepturi creanţă”, ci avem de-a face cu autentice
libertăţi.
Consacrarea internaţională a protecţiei drepturilor civile şi politice s-a făcut, aşa cum am
văzut, atât prin instrumente universale, adoptate în cadrul ONU, cât şi la nivel regional. Cu titlu de
exemplu, drepturile civile şi politice constituie osatura Convenţiei Europene a Drepturilor Omului,
care include în corpusul normativ în principal drepturi civile şi politice şi doar cu titlu de excepţie
câteva drepturi economice, sociale și culturale (ex. dreptul la educație și controversatul drept de
proprietate).
Catalogul drepturilor civile şi politice ocrotite în plan internaţional include, între altele
dreptul la viaţă; dreptul la libertate şi inviolabilitate; interdicţia torturii şi a pedepselor sau
tratamentelor inumane ori degradante; dreptul la egală ocrotire a legii; dreptul la un proces echitabil;
dreptul de proprietate; dreptul la respectarea vieţii private şi familiale; dreptul la egalitate şi
nediscriminare; libertatea de expresie; libertatea de gândire, conştiinţă şi religie; libertatea de
circulaţie; inviolabilitatea domiciliului şi a corespondenţei; libertatea de reunire şi asociere; dreptul
de a alege şi de a fi ales etc.
Menţionăm că doctrina distinge în cadrul acestor drepturi civile şi politice atât drepturi
substanţiale (majoritatea lor), cât şi unele procedurale (ex. dreptul la un proces echitabil, dreptul la
apărare etc.), precum şi drepturi intangibile, de la care nu se poate deroga (ex. dreptul la viaţă,
interdicţia torturii etc.), cât şi drepturi condiţionale, care cunosc limitări sau derogări (ex. libertatea
de expresie, libertatea de circulaţie, libertatea de reunire şi de asociere etc.)
5.2.1. Drepturi civile
Doctrina de specialitate menţionează faptul că drepturile civile, drepturi subiective
individuale, sunt inerente fiinţei şi naturii umane, însoţind individul din momentul naşterii, iar după
unii autori chiar din momentul concepţiei, şi până la moarte. Se consideră totodată că anumite
drepturi produc efecte juridice şi după moarte.

177
Principalele instrumente internaţionale etc., op. cit., pag.30
178
Ibidem, pag 15
179
Jean-François Renucci, op. cit., pag. 61

61
Drepturile civile sunt drepturi opozabile tuturor indivizilor, atât cetăţeni, cât şi străini.
Principalele drepturi civile garantate în tratatele internaţionale specializate sunt:
- dreptul la viaţă;
- libertatea şi inviolabilitatea persoanei;
- interdicţia torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante;
- dreptul de nu fi arestat, reţinut sau expulzat în mod arbitrar;
- interdicţia sclaviei sau a muncii forţate;
- dreptul la egală ocrotire a legii;
- dreptul la apărare;
- dreptul la un proces echitabil;
- egalitatea în drepturi între bărbat şi femeie;
- dreptul la cetăţenie;
- dreptul de a se căsători şi a întemeia o familie;
- dreptul la viaţă privată;
- dreptul la inviolabilitatea domiciliului şi a corespondenţei;
- dreptul la liberă circulaţie;
- dreptul la proprietate etc.
Prezentăm în cele ce urmează câteva din drepturile civile menţionate.
A. Dreptul la viaţă
Dreptul la viaţă este un drept intangibil, inalienabil fiinţei umane.
Doctrina menţionează că acest drept este enunţat prin intermediul unei norme imperative şi
că este considerat drept „primul dintre drepturile omului, valoarea supremă pe scara drepturilor
omului în plan internaţional”180.
Declaraţia universală a drepturilor omului consacră în articolul 3 că „orice fiinţă umană are
dreptul la viaţă…”, iar articolul 6 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice precizează
că „dreptul la viaţă este inerent persoanei umane”.
De asemenea, articolul 2 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului afirmă că „dreptul
oricărei persoane la viaţă este protejat prin lege”.
Pentru identificarea beneficiarilor dreptului la viaţă, se pune problema definirii conceptelor
de „persoană” şi „viaţă”. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului face să prevaleze criteriul vieţii
spiritual asupra celui al vieţii biologice pentru a defini fiinţa umană, văzută, în articolul 1, ca acea
entitate „înzestrată cu raţiune şi conştiinţă”.
Se poate constata că textele internaţionale, în general, enunţă dreptul la viaţă, dar nu
definesc „viaţa”, ceea ce plasează acest concept într-o zonă destul de incertă şi controversată în
doctrină.
Singurul text explicit în această materie este Convenţia interamericană a drepturilor omului,
care statuează în articolul 4 că protejează dreptul la viaţă „în principiu începând cu concepţia”181.

180
F. Sudre, op. cit., pag.270
181
Louis-Edmond Pettiti ş.a., op. cit., pag.145

62
În condiţiile tăcerii celorlalte texte internaţionale cu privire la acest punct, doctrina şi
jurisprudenţa au fost puse în situaţia de a-şi pune întrebarea dacă embrionul şi ulterior fetusul ar
putea fi privite drept „persoană” în sensul articolului 2 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
şi dacă, în consecinţă, este beneficiarul „dreptului la viaţă”.
Autorii din doctrină sunt profund divizaţi în legătură cu acest subiect. Unii susţin că articolul 2
asigură copilului nenăscut o protecţie integrală182. Alţii, dimpotrivă, neagă orice drept fetusului183. În
sfârşit, există autori care adoptă o poziţie intermediară. Ei estimează că libertatea avortului ar fi
contrară articolului 2, dar că anumite reglementări ale acestuia, în anumite condiţii, rămân
compatibile cu acest text.
Opiniile exprimate reflectă cel mai adesea concepţiile filosofice sau religioase ale autorilor,
dar şi concluziile cercetărilor ştiinţifice pe această temă. De exemplu, religiile creştine susţin dreptul
la viaţă încă de la concepţie, argumentând că viaţa este conferită de Dumnezeu şi, în consecinţă,
fiinţa umană nu deţine prerogativa de a întrerupe viaţa.
La rândul său, noua tehnologie medicală a permis aflarea faptului că încă din ziua 1 a
concepţiei noua celulă formată moşteneşte câte 23 de cromozomi de la fiecare părinte şi conţine
tiparul genetic complex al dezvoltării umane: sexul copilului, culoarea părului şi a ochilor, înălţimea,
nuanţa tenului; în ziua a 20-a baza creierului, măduva spinării şi sistemul nervos sunt deja formate,
iar în ziua a 21-a inima începe să bată etc.
În plan strict juridic, au fost de asemenea invocate argumente ce reflectă poziţii divergente.
S-a menţionat mai întâi că majoritatea legislaţiilor naţionale recunosc dreptul la succesiune al
copilului conceput184, dar încă nenăscut şi interzic executarea sentinţelor capitale contra femeilor
însărcinate. Per a contrario, s-a putut remarca că pe parcursul elaborării Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului şi a Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice amendamentele care
precizează că dreptul la viaţă era protejat încă de la concepţie au fost înlăturate ca fiind în
contradicţie cu legislaţiile naţionale, deja existente în acea perioadă, cu privire la avort.
Jurisprudenţa internaţională, inclusiv cea europeană, rămâne şi ea prudentă în legătură cu
acest subiect, evitând să definească termenul „persoană” şi trimiţând la dreptul intern al statelor.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a refuzat să determine dacă dreptul la avort este
garantat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau dacă dreptul la viaţă, recunoscut de
articolul 2, se referă şi la fetus, fără să excludă totuşi posibilitatea ca fetusul să beneficieze de o
anumită protecţie, în baza par.1 al articolului 2, lăsând statului o putere discreţionară în acest
domeniu atât de delicat185.
În egală măsură, identificarea beneficiarilor „dreptului la viaţă” presupune răspunsul şi la
întrebarea „unde se termină viaţa”.
Această dezbatere ridică, între altele, problema eutanasiei şi cea a „dreptului de a muri”, în
raport cu „dreptul la viaţă”. Curentele filosofice au dat răspunsuri contradictorii şi la acest punct, în
timp ce religiile creştine îşi afirmă opoziţia netă, pe considerentele deja invocate, faţă de
recunoaşterea unor astfel de „drepturi”. Deciziile jurisprudenţiale, la rândul lor, sunt divergente, în
funcţie de legislaţiile naţionale, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a tranşat decât parţial
acest subiect. Judecătorul european s-a pronunţat tranşant în problema „sinuciderii asistate”,
considerând în hotărârea „Pretty contra Marea Britanie” din 2002 că este imposibil ca articolul 2 al
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează „dreptul la viaţă”, să fie interpretat „în
sensul că ar conferi un drept diametral opus, şi anume un drept la moarte”186. Mai mult, în ceea ce

182
H. Schorn, citat în Louis-Edmond Pettiti, op. cit., pag.145
183
H. Gurazde, citat în Louis-Edmond Pettiti, op. cit., pag.145
184
Vezi principiul „infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eiur agitur”
185
F. Sudre, op. cit., pag.271
186
Vezi şi F. Sudre, op. cit., pag.272

63
priveşte controversatul „drept de a muri”, Curtea Europeană a decis în cauza „Keenan contra Marea
Britanie” din 2001 că articolul 2 al Convenţiei Europene poate fi înţeles ca permiţând autorităţilor să
protejeze persoana care încearcă să se sinucidă împotriva ei înseşi187.
Altfel spus, respectarea „dreptului la viaţă”, văzut ca o condiţie necesară pentru exercitarea
tuturor celorlalte drepturi, presupune nu numai ca statul să se abţină de la a lua viaţa în mod
intenţionat, ci şi ca el să ia măsurile necesare protejării vieţii. În consecinţă, statul are nu numai o
răspundere negativă”, ci şi una „pozitivă”188.
În ceea ce priveşte conţinutul „dreptului la viaţă”, el presupune înainte de orice, potrivit
doctrinei, „dreptul de a nu fi mort”.189 Este invocată în acest sens practica Curţii de Casaţie din Belgia,
care interpretând articolul 2 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, afirmă că „dreptul la
viaţă…nu este decât dreptul la viaţă fizică în sensul uzual al termenului şi nu dreptul la o viaţă pe care
individul o poate califica în mod subiectiv drept «decentă»”190. În alţi termeni, nu trebuie confundat
dreptul la un anumit nivel al vieţii, care este esenţialmente un drept economic şi social, cu „dreptul la
viaţă” în sensul articolului 2 al Convenţiei Europene.
Deşi considerat un drept intangibil, inerent fiinţei umane, acesta a cunoscut o serie de
restrângeri sau limitări, cel puţin o anumită perioadă de timp, în baza versiunilor iniţiale,
nemodificate ale Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice (care nu încorpora o
prevedere privind abolirea pedepsei capitale) şi respectiv Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Autorii din doctrină191 explică această situaţie prin atitudinea realistă şi pragmatică a statelor
care, fără a crea realmente excepţii şi fără a transforma „dreptul la viaţă” într-un drept condiţional,
au impus o anumită supleţe şi temperare a principiului afirmat, ţinând cont de circumstanţele vieţii
sociale.
Articolul 2 al Convenţiei Europene, în versiunea iniţială, prevede patru ipoteze de limitare a
„dreptului la viaţă”.
Prima ipoteză, prevăzută în paragraful 1, prevede posibilitatea aplicării pedepsei cu moartea
în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care fapta săvârşită este
astfel pedepsită prin lege.
Convenţia Europeană, în versiunea sa originală, nu a abolit pedeapsa capitală, iar recurgerea
la forţa publică ce provoacă moartea, introdusă ca o clauză limitativă strict excepţională, trebuie să
răspundă unei duble exigenţe: folosirea forţei legale să nu fie excesivă; obligația „pozitivă” de a
proteja viaţa implică o protecţie procedurală a dreptului la viaţă, precum şi obligaţia pentru
autorităţile naţionale de a ancheta în mod eficace orice recurgere de către agenţii statului la forţa
ucigaşă, astfel încât responsabilii să fie identificaţi şi pedepsiţi192.
Paragraful 2 al articolului doi prevede alte trei ipoteze când moartea survine urmare
recursului la forţă determinat în mod necesar pentru:
- a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
- efectuarea unei arestări legale sau împiedicarea evadării unei persoane legal
deţinute;
- reprimarea, conform legii, a unei tulburări violente sau a unei insurecţii.

187
Bianca Selejan-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, Ediţia 4, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2011,
pag. 94
188
F. Sudre, op. cit., pag. 272
189
Louis-Edmond Pettiti ş.a., op. cit., pag.148
190
Ibidem
191
Jean-François Renucci, op. cit., pag.71
192
Vezi şi hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului „Kaya contra Turcia” din 19 februarie 1998, în
Harris, O'Boyle, Warbrick, op. cit., pag.48-49

64
În toate cele trei cazuri recursul la forţă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
recursul la forţă să fie absolut necesar; să fie proporţional cu ameninţarea; în cazul recursului la forţă
cu rezultatul menţionat, este necesară o anchetă care să clarifice circumstanţele utilizării forţei.
Se poate concluziona că existenţa acestor limite ale „dreptului la viaţă” nu îi afectează
caracterul intangibil, pentru că aceste limitări se referă la cazurile în care atingerea dreptului
menţionat are loc neintenţionat şi într-o modalitate lipsită de arbitrar, fără scopul iniţial de a
determina moartea. Recursul la forţă în aceste cazuri poate avea loc doar după ce toate celelalte
soluţii au fost epuizate193.
Evoluţia societăţii omeneşti în ultimele decenii a determinat restrângerea situaţiilor
excepţionale în care se derogă de la respectarea „dreptului la viaţă”, atât la nivel universal, cât şi
regional.
În primul rând, este de menţionat adoptarea în 1989 de către Adunarea Generală ONU a celui
de-al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice pentru
abolirea pedepsei cu moartea.
Preambulul Protocolului statuează că „abolirea pedepsei cu moartea contribuie la
promovarea demnităţii umane şi la dezvoltarea progresivă a drepturilor omului”194.
Protocolul interzice executarea oricărei persoane aflate sub jurisdicţie unui stat parte şi
prevede obligaţia pentru statele părţi de a lua „măsurile necesare pentru abolirea pedepsei cu
moartea pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa” (art.1)195. Cu titlu de excepţie, pedeapsa capitală poate fi
aplicată în urma condamnării pentru o crimă cu caracter militar, de o gravitate extremă şi dacă statul
care ratifică acest Protocol formulează o rezervă în acest sens (art.2)196.
În sistemul interamerican de protecţie a drepturilor omului, Curtea Interamericană a adoptat
la 8 septembrie 1983 un Aviz Consultativ referitor la interpretarea dispoziţiilor Convenţiei americane
a drepturilor omului, statuând că textul Convenţiei „conţine o interdicţie absolută, adresată oricărui
stat parte, de a aplica pedeapsa cu moartea în cazul infracţiunilor pentru care aceasta nu era anterior
prevăzută în dreptul său naţional”197. Ea consideră, totodată, drept contrară Convenţiei impunerea
obligatorie a pedepsei cu moartea în cazul unei categorii determinate de infracţiuni.
În sistemul european de protecție a dreptului omului edificat de Consiliul Europei,
menționăm mai întâi abolirea pedepsei capitale pe timp de pace, prin adoptarea Protocolului 6 la
Convenția Europeană a Drepturilor Omului la 28 aprilie 1983. Articolul 1 al Protocolului 6 stipulează
că "pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o astfel de pedeapsă, și nici
executat"198. Statele părți la Protocol nu mai pot, în consecință, să se prevaleze de clauza limitativă a
"dreptului la viață" prevăzută de articolul 2 par.1 al Convenției Europene, în redactarea sa inițială.
Mai mult, Protocolul 13 la Convenția Europeană, adoptat la 2 mai 2002 și intrat în vigoare la 1
iulie 2003, abolește pedeapsa cu moartea în toate împrejurările, deci și în cazul actelor comise în
vreme de război sau în situație de pericol iminent de război199. Ca și în cazul Protocolului 6, nici o
derogare (rezervă) în baza articolului 15 al Convenției Europene ("Derogare în cazul stării de
urgență") nu este admisă.

B. Dreptul la inviolabilitatea domiciliului și a corespondenței

193
Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, op. cit., pag.135
194
Principalele instrumente internaţionale etc., op. cit., pag.58
195
Ibidem, pag.59
196
Idem
197
F. Sudre, op. cit., pag.279
198
European Convention of Human Rights, Council of Europe Treaty Series, No. 5, Strasbourg, 2011, pag.42
199
Ibidem, pag.58

65
Drepturile menționate fac parte din domeniul mai complex care se referă la respectarea vieții
private, sfera existenței intime a persoanei.
Din acest punct de vedere, obligațiile statului de respectare a vieții private a individului au o
dublă dimensiune, una negativă, cealaltă pozitivă. Obligația negativă are în vedere protecția
persoanei împotriva acțiunilor arbitrare din partea autorităților publice, începând cu atitudinea de
abținere în a interfera în viața sa privată. Obligația pozitivă presupune acțiunea statului, în sensul
asigurării pe cale legislativă și prin practica instituțiilor a unui cadru corespunzător de exercitare a
dreptului garantat, dar și prevenirea și sancționarea ingerințelor nejustificate în exercițiul dreptului
protejat, inclusiv prin reglementarea răspunderii terților care ar atenta la viața privată a persoanei.
Conform Declarației universale a drepturilor omului, nimeni nu poate fi supus unor imixtiuni
arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondența sa. Orice persoană
are dreptul la protecția legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri200.
La rândul său, articolul 17 al Pactului internațional privind drepturile civile și politice201
folosește o redactare similară de text, dar extinde sfera imixtiunilor interzise în viața privată și la cele
"ilegale", nu doar "arbitrare". Nu în ultimul rând, articolul 8 al Convenției Europene a Drepturilor
Omului dispune respectarea vieții private, inclusiv a domiciliului și a corespondenței.
Conținutul dreptului la respectarea inviolabilității domiciliului are în vedere "securitatea și
binele personal"202, pentru că este esențial ca intimitatea unde se desfășoară viața privată să fie
protejată.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului extinde această protecție și la localurile
profesionale203, ceea ce este semnificativ pentru voința de a proteja eficace și complet drepturile
fundamentale. Dezvoltările jurisprudenței au recunoscut inviolabilitatea domiciliului și în cazul unor
profesii liberale sau al unor sedii de societăți comerciale. Această abordare nu este însă împărtășită și
de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
Protecția domiciliului persoanei include atât "atingerea fizică" a acestui drept, dar și alte
forme de încălcare a dreptului persoanei de a se bucura de domiciliul său. O poluare a mediului
înconjurător, chiar dacă nu generează consecințe medicale grave, poate constitui o ingerință dacă îl
împiedică pe individ să se bucure netulburat de domiciliul său.
Protecția corespondenței face parte din așa-numitele "libertăți clasice" și se referă la toate
tipurile de corespondență, atât sub forma scrisorilor, cât și prin mijloacele moderne ale
telecomunicațiilor.
În cazul corespondenței scrise, mai ales în sistemul Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a
pus accent deosebit pe protecția dreptului persoanei lipsite de libertate, atât a acuzatului reținut, cât
și a condamnatului la detenție. Problema cea mai delicată a vizat interceptarea ilegală sau cenzura
corespondenței, iar Curtea Europeană nu a ezitat să pronunțe condamnări pentru încălcarea
articolului 8 al Convenției Europene din această perspectivă204.
Corespondența prin intermediul mijloacelor de telecomunicație a generat dificultăți unor
state europene în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, în special în ceea ce privește modul în
care se efectuează ascultările telefonice. Principiul acestor ascultări este admis de Curtea Europeană,
în condiții strict descrise de lege și în interesul societății democratice. Este însă necesar ca întinderea
și modalitățile de exercitare a puterii autorităților în acest domeniu să fie clare și precise. Legea

200
Articolul 2 al Declarației universale a drepturilor omului, Principalele instrumente internaționale etc., op. cit.,
pag 9-10
201
Ibidem, pag.35
202
Jean-François Renucci, op. cit., pag.134
203
Hotărârea ”Niemetz contra Germania” din 16 decembrie 1992
204
Hotărârea "Schonenberger și Durmaz contra Elveția" din 20 iunie 1988; hotărârea "Silver ș.a. contra Marea
Britanie" din 25 martie 1983; hotărârea "Petra contra România” din 23 septembrie 1998

66
trebuie în consecință să prevadă de o manieră exactă modalitățile de interceptare, să definească în
special tipurile de infracțiuni care permit ingerința statului. În plus, ascultarea trebuie să fie
determinată în procesul de administrare a probelor, iar supravegherea telefonică nu poate fi
generală: este necesar ca o persoană determinată să fie suspectată în comiterea unei infracțiuni bine
definite. În sfârșit, drepturile la apărare trebuie respectate, iar ordinul de supraveghere telefonică
trebuie să indice condițiile de timp și spațiu ale supravegherii, ca și procedura transcrierii
convorbirilor.
Încălcarea acestor reguli a dus, de exemplu, la condamnarea Franței în cazul "Kruslin", la 24
aprilie 1990, și, pe cale de consecință, la modificarea legislației franceze în materia ascultărilor
telefonice.
În ultima perioadă, un domeniu de interes tot mai pronunțat îl reprezintă corespondența
electronică și protecția acordată în primul rând la locul de muncă, față de angajator. Este recunoscut
faptul că angajatul beneficiază în principiu de o anumită sferă de intimitate față de angajator la locul
de muncă și în privința corespondenței sale personale, deci și a corespondenței electronice. Cu toate
că majoritatea corespondenței personale a angajatului trimisă sau primită se realizează prin
intermediul computerului sau altor mijloace tehnice aparținând angajatorului, conținutul textelor cu
caracter privat beneficiază de protecție, cu condiția ca aceste mesaje să fie identificate sau marcate
în acest sens.
Din cele prezentate mai sus, rezultă că inviolabilitatea domiciliului și a corespondenței nu au
caracter absolut, intră în categoria drepturilor condiționale ale omului, întrucât admit limitări sau
restrângeri din partea statului.
Semnificativ în acest sens este textul paragrafului 2 al articolului 8 al Convenției Europene a
Drepturilor Omului, potrivit căruia: "Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea
acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură
care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică,
bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau
a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora".205

C. Dreptul de proprietate
Dreptul de proprietate a fost enunțat pentru prima oară în Declarația universală a drepturilor
omului în articolul 17: "1. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociere cu
alții..."206.
Ulterior, cele două Pacte internaționale din 1966 nu mai introduc dreptul de proprietate în
lista drepturilor fundamentale protejate.
La nivel regional, Carta africană a drepturilor omului și popoarelor afirmă "dreptul la
proprietate privată", dar condamnă camăta, precum și orice altă formă de exploatare a omului de
către om.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu enunță, la origine, în textul adoptat în 1950,
acest drept ca fiind unul din drepturile garantate.
Dreptul de proprietate va fi însă recunoscut de primul Protocol adițional la Convenția
Europeană, în articolul 1, adoptat la Paris, la 20 martie 1952, în următoarea formulare care include și
restricții sau limitări fundamentate, în esență, pe elemente ce țin de interesul general:
"Art.1. Protecția proprietății

205
Corneliu Bîrsan, Marius Eftimie, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Editura Hamangiu, București,
2009, pag.11
206
Principalele instrumente privind drepturile omului etc.; op. cit., pag10

67
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi
lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condiții prevăzute de lege și de
principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le
consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a
asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor."207
Doctrina a pus în evidență existența unor controverse în legătură cu natura acestui drept:
drept "de natură economică", după unii208, drept civil, după alții209, caracterul său este interpretat în
funcție de modul în care autorii privesc proprietatea privată ca fiind esențială pentru existența
individului. În opinia noastră, faptul că dreptul de proprietate, în dezmembrămintele sale, include
componente de natură economică nu este suficient ca el să fie calificat "drept economic". Mai
important ni se pare faptul că dreptul de proprietate rămâne esențialmente (chiar dacă nu exclusiv)
un drept real, a cărui definiție, ca instituție a dreptului privat este dată tradițional în codurile civile.
Introducerea sa în lista drepturilor fundamentale garantate de Convenția Europeană a Drepturilor
Omului, instrument juridic care consacră drepturile civile și politice la nivel european, este relevantă
din acest punct de vedere și justifică calificarea sa ca drept civil.
În ceea ce privește conceptul de proprietate, ne vom raporta în primul rând la textul
Convenției și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Atât articolul 1 al Protocolului 1,
cât și hotărârile Curții în diferite spețe garantează "în substanță" dreptul de proprietate.210
Este de semnalat totuși, în acest context, o nuanță importantă apărută între definirea
noțiunii de către textul Convenției și sensul dat de judecătorii europeni. Convenția garantează
dreptul de proprietate prin intermediul categoriei de "bunuri", pentru că dreptul individului de a
dispune de bunurile sale constituie un element tradițional fundamental al dreptului la proprietate.
Judecătorul european a conferit însă o sferă mai largă noțiunii de "bunuri" și a lărgit astfel
considerabil domeniul de aplicare al dreptului de proprietate.
Autorii sunt în general de acord, în baza jurisprudenței Curții Europene, asupra faptului că
noțiunea de "bunuri" include, în sens larg, atât bunurile corporale, cât și cele necorporale. Sunt
considerate bunuri atât cele mobile, cât și cele imobile, respectiv drepturile reale, la care se adaugă
drepturile personale și drepturile de proprietate intelectuală211.
În consecință, noțiunea de bunuri, care capătă o dimensiune autonomă, se extinde și
desemnează toate bunurile cu valoare patrimonială.212
Astfel, noțiunea de bunuri poate desemna "anumite drepturi și interese constituind
213
active" . Protecția conferită de articolul 1 al Protocolului 1 nu se limitează doar la bunuri corporale,
ci acoperă toate bunurile cu valoare patrimonială, inclusiv bunurile necorporale, cum ar fi clientela214,

207
Corneliu Bârsan, Marius Eftimie, op. cit., pag.32
208
Jean-François Rennucci, op. cit, pag.273; Luigi Condorelli, în Louis-Edmond Pettiti ș.a., op. cit., pag.971
209
F. Sudre, op.cit., pag. 484-485
210
Vezi hotărârile Curții Europene în cauzele " Marckx contra Belgia" (13 iunie 1979); "Agosi contra Marea
Britanie" (24 octombrie 1986); "Inze contra Austria" (28 octombrie 1987) etc.
211
Laurent Serment, La Convention européenne des Droits de l'Homme et le droit de propriété, Dossiers sur les
droits de l'homme, no. 11 rév., Editions du Conseil de l'Europe, Strasbourg, 1998, pag.11-12
212
Jean-François Rennucci, op. cit., pag.273-274
213
F. Sudre, op.cit., pag.485
214
Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza "Van Marle contra Olanda" din 26 iunie 1986.

68
interesele economice legate de exploatarea unei cariere de piatră215 sau a unui proiect imobiliar216,
părțile sociale217, drepturile asupra bunurilor succesorale218 etc.
O creanță va fi, de asemenea, calificată drept "bun", indiferent dacă este constituită219 sau
doar virtuală, dacă reclamantul are o "speranță legitimă" de a-și vedea creanța concretizată220.
Dreptul de proprietate nu este un drept absolut, iar Protocolul 1 permite două tipuri de
limite, care definesc acest drept, în consecință, ca pe un drept condițional: privarea de proprietate
(articolul 1 par 1) și reglementarea exercitării dreptului de proprietate sau, reformulat, restricțiile
exercițiului dreptului de proprietate (articolul 1 par 2).
În ceea ce privește prima limitare, privarea de proprietate, ea se poate realiza în diferite
forme (expropriere, naționalizare, privare de fapt, lipsire de prerogativele esențiale ale dreptului de
proprietate221), iar pentru a fi conformă cu Convenția Europeană trebuie să urmărească un scop de
utilitate publică și să respecte condițiile prevăzute în legea națională și de principiile generale ale
dreptului internațional. Acest lucru implică și plata unei despăgubiri echitabile în caz de expropriere
sau naționalizare.
Referitor la cea de-a doua limitare, pentru a fi conformă cu Convenția Europeană,
reglementarea folosinței bunului trebuie să corespundă unui scop de interes general. Articolul 1 par
2 al Protocolului 1 lasă la latitudinea statelor să definească ceea ce consideră necesar pentru această
reglementare. În aceste condiții, Curtea Europeană exercită un control care se rezumă la legalitatea și
finalitatea restricției.
Restricțiile utilizării bunurilor includ, între altele, obligația de plată a impozitelor, altor
contribuții sau a amenzilor222. De asemenea, există numeroase servituți de utilitate publică223 (ex.
instalarea și întreținerea rețelelor de cablu, planuri de aliniamente etc.) care transpun aplicarea
principiului preeminenței interesului public față de interesele particularilor, inclusiv cu luarea în
considerare a tendinței de neindemnizare a acestor servituți. Acestea din urmă ajung în acest fel să
limiteze dreptul de proprietate și libertatea de a construi.
5.2.2. Drepturi politice
Drepturile politice reprezintă o categorie aparte de drepturi pentru că presupun atât o
dimensiune individuală, cât și un anumit grad de intervenție din partea statului. În această categorie
sunt incluse și așa-numitele "libertăți esențiale" ale omului, care totuși acceptă, în anumite condiții și
cu titlu de excepție, o ingerință din partea statului.
Doctrina este în general de acord că drepturile și libertățile politice sunt strâns legate de
instituția cetățeniei, astfel încât de aceste drepturi nu beneficiază în general decât cetățenii statului,
nu și străinii.
Este invocată în sprijinul acestei teze în primul rând redactarea articolului 21 al Declarației
universale a drepturilor omului, care face referire la exercitarea unor drepturi politice ale individului

215
Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza "Fredin contra Suedia" din 18 februarie 1991
216
Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza "Pine Valley contra Irlanda" din 29 noiembrie 1991
217
Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza "Sovtransavto Holding contra Ucraina" din 25 iulie
2002
218
Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza "Inze contra Austria" din 28 octombrie 1987
219
Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza "Rafinăriile grecești Stran și Stratis Andreadis
contra Grecia" din 9 decembrie 1994
220
Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza "Pressos Compania Naviera SA și alții conra
Belgia" din 20 noiembrie 1995
221
Raluca Miga-Beșteliu, Catrinel Brumar, op. cit., pag.186
222
Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza "Darby contra Suedia" din 23 octombrie 1990
223
Jean-François Rennucci, op. cit., pag.289

69
în "țara sa"224. Ideea este chiar mai clar exprimată în articolul 25 din Pactul internațional privind
drepturile civile și politice, care face trimitere la exercitarea unor drepturi politice ale "cetățeanului"
în "țara sa".
În opinia noastră, în perioada contemporană, în plan european, cel puțin în cazul unora
dintre drepturile și libertățile politice această concluzie nu mai este integral valabilă, exercitarea unor
libertăți esențiale precum libertatea gândirii, de conștiință, de expresie și chiar de a alege și de a fi
ales, fiind acceptate, în anumite condiții, inclusiv pentru străini.
Între drepturile și libertățile politice protejate sau garantate de Declarația universală a
drepturilor omului, Pactul internațional privind drepturile civile și politice, iar în plan regional, între
altele, de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pot fi menționate:
- dreptul la egalitate;
- dreptul la nediscriminare;
- libertatea de exprimare;
- libertatea de gândire, conștiință și religie;
- libertatea de reuniune și asociere;
- libertatea de circulație;
- dreptul la alegeri libere, de a alege și de a fi ales, dreptul de a participa la conducerea
treburilor publice;
- dreptul de azil;
- dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat în mod arbitrar.
Aceste drepturi și libertăți admit în anumite condiții și limitări, deci intră în categoria
drepturilor condiționale.
Prezentăm în continuare câteva drepturi și libertăți politice.
A. Libertatea de gândire, conștiință și religie
Declarația universală a drepturilor omului proclamă în articolul 18 această libertate pentru
"orice persoană", iar restricțiile la care poate fi supusă, cu titlu de excepție, trebuie să fie prevăzute
de lege225.
Articolul 18 al Pactului internațional privind drepturile civile și politice este redactat în
termeni similari. În plan regional menționăm garantarea acestei libertăți în articolul 9 al Convenției
Europene a Drepturilor Omului.
În doctrină o serie de autori privesc această libertate, formal, tot ca pe un drept, respectiv ca
"dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie". Indiferent de forma invocată, presupune
respectarea diversității convingerilor de către autoritățile publice, pentru a garanta persoanei o
perfectă independență spirituală. Caracteristica esențială a acestei libertăți decurge din faptul că,
potrivit Pactului internațional, nu suportă nici un fel de derogare (articolul 4 par 2), precum și din
calificarea care îi este dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului: această libertate este "unul
din fundamentele unei «societăți democratice»226.
Este necesară însă o distincție importantă. Privite din punctul de vedere al caracterului lor
intern, aceste drepturi apar într-adevăr ca absolute și nu acceptă derogări, deoarece câtă vreme ele
nu se concretizează în concepții sau idei care nu se exteriorizează, ne aflăm în prezența unor libertăți

224
Principalele instrumente internaționale etc., op. cit., pag.11
225
Principalele instrumente internaționale etc..., op. cit., pag.10-11
226
Louis-Edmond Pettiti ș.a., op. cit., pag.355

70
care nu aduc atingere ordinii publice. Din momentul în care individul înțelege să-și manifeste
convingerile sau religia sa prin acte exterioare, drepturile menționate devin fapte sociale, iar statul
dobândește la rândul său dreptul de a organiza exercitarea lor227 și de a impune, cu titlu de excepție,
anumite limitări.
În esență, cele trei libertăți menționate, al căror conținut cunoaște un fundament practic
comun, presupun în esență următoarele:
- libertatea gândirii vizează interdicția oricărui tip de îndoctrinare, de impunere a unei
ideologii, ceea ce ar echivala cu acțiunea unui regim de tip totalitar, nedemocratic. Convenția
Europeană a Drepturilor Omului a ales aici, ca și în celelalte două cazuri, să protejeze libertatea de
gândire chiar în forul interior al persoanei, independent de concretizarea și exprimarea ei în forme
publice;
- libertatea conștiinței impune statului obligația de a nu exercita constrângeri la
nivelul conștiinței individului. Este vorba de o libertate recunoscută individului de a adopta în forul
său interior, la alegerea sa, anumite convingeri, idei etc., fără constrângeri provenite din exteriorul
său. Această libertate se poate manifesta public ulterior prin atitudini, gesturi, acțiuni, care pot
cunoaște limitări în anumite condiții, din partea forței publice. O problemă apărută în ultimele
decenii este cea ridicată de "obiectorii de conștiință", adică de atitudinea persoanelor care refuză să
îndeplinească unele obligații impuse de lege, precum serviciul militar, pe motive de conștiință. Acest
drept își găsește în principiu fundamentul în articolul 18 al Declarației Universale a Drepturilor
Omului și a fost transpusă integral sau parțial în legislația națională a zeci de state, mai ales
europene. În condițiile în care în România serviciul militar nu mai este obligatoriu, eventuala
sancționare legală a obiecțiunii de conștiință nu se mai pune, așa cum era cazul până în 1990, potrivit
vechilor dispoziții al Codului Penal. Obiecția de conștiință nu a fost însă recunoscută formal până
acum în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului;
- libertatea religiei implică o dimensiune spiritual-religioasă, ca unul dintre elementele
esențiale de identificare a celor care au o anumită credință și o anumită concepție despre viață.
Această libertate implică dreptul de a adera sau nu la o religie, de a o practica sau de a o respinge,
precum și dreptul de a o schimba.
Și libertatea religiei presupune o dublă dimensiune, cea interioară (credința ca atare) și
manifestarea exterioară a religiei, care poate fi individuală sau poate îmbrăca forme colective.
Statul are obligația să respecte toate cultele, în egală măsură, dar are obligația de a reacționa
în cazul, de exemplu, al apariției unor grupări religioase extremiste, fundamentaliste, ale căror idei și
acțiuni contravin atât normelor interne ale statului, cât și normelor internaționale.
În concluzie, libertatea de gândire, conștiință și religie poate fi descompusă în două
elemente, fiecare supus unui regim juridic distinct: dreptul de a avea o convingere și dreptul
individului de a-și manifesta convingerile.
Primul îmbracă un triplu aspect. Reprezintă, mai întâi, libertatea fiecărei persoane de a avea
sau de a adopta o convingere sau o religie, la libera sa alegere; apoi, este vorba de libertatea de a nu
avea o convingere sau credință religioasă; în sfârșit, este vorba de dreptul indivizilor de a-și schimba
convingerea sau religia, fără a suferi vreo constrângere sau vreun prejudiciu.
Cel de-al doilea element presupune ca orice persoană să-și poată manifesta propriile
convingeri, individual sau colectiv, public sau în cadru privat.
Acest drept poate face obiectul unor restricții prevăzute de clauza de ordine publică
prevăzută în articolul 9 par 2, care prevede că restrângerile trebuie "prevăzute de lege, constituie

227
Mădălina Tomescu, op. cit., pag.50

71
măsuri necesare într-o societate democratică, pentru siguranța publică, protecția ordinii, a sănătății
sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora"228.
B. Libertatea de expresie
Libertatea de expresie este enunțată în articolul 19 al Declarației universale a drepturilor
omului, în articolul 19 al Pactului internațional privind drepturile civile și politice, în articolul 13 al
Cartei africane a drepturilor omului și popoarelor și respectiv în articolul 10 al Convenției Europene a
Drepturilor Omului.
Ea are un conținut complex: este în același timp un drept ca atare, dar și un drept
indispensabil pentru realizarea altor drepturi (de exemplu, libertatea de expresie este necesară
dreptului la liberă întrunire); este un drept individual, ce ține de libertatea spirituală a fiecărei
persoane, dar și un drept cu conținut colectiv, permițând comunicarea cu ceilalți.
Libertatea de expresie se prezintă ca un drept democratic prin excelență. Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a statuat că ea constituie "unul din fundamentele esențiale ale unei societăți
democratice, una din condițiile primordiale ale progresului acesteia și ale împlinirii fiecărei
persoane"229.
Din punctul de vedere al conținutului, libertatea de expresie include în principal două
componente: libertatea de opinie și libertatea de informare.
Libertatea de opinie constituie elementul clasic al libertății de expresie și presupune ca nici o
persoană să nu poată fi urmărită pentru opiniile sale. Posibilitatea oricărei persoane de a avea și de a
exprima o opinie minoritară este o componentă esențială a societății democratice, care se bazează
pe pluralism, toleranță și spirit de deschidere230. Pluralitatea de opinii individuale este însăși sursa
libertății de expresie care, potrivit raționamentului Curții Europene a Drepturilor Omului, "este
valabilă nu numai în cazul informațiilor sau ideilor primite în mod favorabil sau considerate
inofensive ori neutre, ci și al celor care rănesc, șochează sau neliniștesc"231.
Această libertate de opinie este garantată oricărei persoane, inclusiv deținuților232. Curtea
Europeană a mai precizat că și funcționarii, chiar dacă au statut special, se pot prevala de această
libertate.
Libertatea de informare este un drept al oricărei persoane fizice sau juridice, care presupune
atât libertatea de a primi informații și idei, cât și libertatea de a comunica. Informațiile primite sau
comunicate pot îmbrăca orice formă (scrisă, vorbită, imagini).
Statului îi sunt opozabile două categorii de obligații. Este vorba în primul rând de o obligație
pozitivă, respectiv obligația de a acționa pentru a asigura libera circulație a informațiilor. Totodată,
statul are și o obligație negativă, în sensul de abținere, pentru a nu împiedica libertatea de difuzare și
de receptare a informațiilor. Din această perspectivă, cenzura nu este admisibilă.
Aceasta nu înseamnă să statele nu au dreptul de a supune companiile de radiodifuziune,
televiziunile, rețelele de difuzare în cinematografe etc. unui regim de autorizare, inclusiv pentru ca,
prin regimul de acordare a licențelor, să poată fi evitate concentrările excesive (monopolurile), care

228
Corneliu Bârsan, Marius Eftimie, op. cit., pag.12
229
Hotărârea "Handyside contra Marea Britanie" din 7 decembrie 1976
230
F. Sudre, op.cit., pag.452-453
231
Titus Corlățean, Executarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, Universul Juridic, București,
2011, pag.213, cu referire la hotărârea "Partidul Comuniștilor (Nepeceriști) și Ungureanu contra România" din 3
februarie 2005; vezi și Louis-Edmond Pettiti ș.a., op. cit., pag. 365, cu referire la hotărârea „Handyside”, anterior
citată
232
Vezi hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului „Yankov contra Bulgaria” din 11 decembrie 2003

72
ar reduce caracterul pluralist al informației și ar pune sub semnul întrebării libertatea de
informare233.
În ce privește restricțiile aduse libertății de expresie, ele sunt explicitate în articolul 10 par 2
al Convenției Europene a Drepturilor Omului:
"Exercitarea acestor libertăți... poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau
sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru
securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea
infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a
împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea
puterii judecătorești”234.
O dezbatere de importanță aparte este cea legată de garantarea libertății de expresie și
informare a mass-media. În baza articolului 10 al Convenției Europene, Curtea Europeană a statuat
un întreg set de principii care reglementează această chestiune, la baza lui aflându-se enunțul potrivit
căruia presa este "câinele de pază" al societății democratice235. Presa are ”un rol eminent într-un stat
de drept", întrucât permite, între altele, liberul joc al dezbaterii politice și cristalizarea la nivelul
publicului a opiniilor și opțiunilor politice236.
Este de datoria presei să transmită informații și idei cu privire la chestiunile de interes public,
ceea ce impune ca atitudine, din partea statului sau a altor actori sociali, respingerea cenzurii.
Curtea Europeană a dezvoltat o jurisprudență bogată în jurul articolului 10, care precizează
că pot fi acceptate chiar unele exagerări sau formule mai aspre ale presei, în primul rând atunci când
este vorba de oameni politici și figuri publice, întrucât este în interesul societății democratice să
beneficieze de o presă activă, vie, dinamică, care să-și exercite puterea de a informa și critica, câtă
vreme servește interesului public.
Curtea Europeană acordă o protecție cvasi-absolută "surselor jurnalistice", ca unul din
elementele cheie ale libertății presei237.
În același timp, exercitarea libertății presei implică totuși și "obligații și responsabilități"238,
care dobândesc o semnificație deosebită atunci când sunt în joc reputația și drepturile semenilor și
față de care judecătorul european pare să fie tot mai atent239.
Cu titlu de excepție, jurisprudența Curții Europene acceptă posibilitatea aplicării de sancțiuni
presei, dar acestea trebuie să fie riguros proporționate și centrate pe afirmațiile care au depășit
efectiv limitele criticii admisibile. Din această perspectivă, intervine în mod necesar o distincție între
afirmațiile privind situațiile de fapt și cele conținând judecăți de valoare. Primele depășesc limitele
criticii admisibile dacă nu se dovedește existența faptelor afirmate, în cea de a doua situație
afirmațiile trebuie să beneficieze de protecția articolului 10 de îndată ce există un minimum de bază
factuală pentru judecățile de valoare menționate240.
Pe această linie, Curtea Europeană afirmă, ca principiu, că "o pedeapsă cu închisoarea
aplicată pentru o infracțiune comisă în domeniul presei nu este compatibilă cu libertatea de
exprimare jurnalistică garantată de articolul 10 al Convenției, decât în împrejurări excepționale, în

233
Jean-François Rennucci, op. cit., pag.96
234
Corneliu Bârsan, Marius Eftimie, op. cit., pag.12
235
Hotărârea "Thorgeir Thorgeirson contra Islanda" din 25 iunie 1992
236
Hotărârea ”Castells contra Spania” din 23 aprilie 1992
237
Hotărârea "Goodwin contra Marea Britanie" din 27 martie 1996
238
Hotărârea "Burgens Tidende contra Norvegia" din 2 mai 2000
239
F. Sudre, op.cit., pag.461
240
Hotărârea „Lingens contra Austria” din 8 iulie 1986

73
special atunci când alte drepturi fundamentale au fost în mod grav afectate, de exemplu în caz de
difuzare a unui discurs ce incită la ură sau la violență"241.
Pe scurt, articolul 10 par 2 "lasă foarte puțin loc pentru restrângeri ale libertății de expresie în
domeniul discursului politic sau al problemelor de interes general", iar asemenea restricții nu pot fi
justificate de necesități de ordine publică decât dacă afirmațiile litigioase incită la violență242.
C. Libertatea de reunire și asociere
Conform articolului 20 al Declarației universale a drepturilor omului, "orice persoană are
dreptul la libertatea de reunire și de asociere pașnică"243.
Această dublă libertate este proclamată și în articolele 21 și 22 ale Pactului internațional
privind drepturile civile și politice, iar la nivel regional în articolele 15 și 16 ale Cartei africane a
drepturilor omului și popoarelor și în articolul 11 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Potrivit doctrinei244, este vorba de "libertăți de acțiune colectivă", care corespund unei
exigențe fundamentale a vieții democratice245.
Libertatea de reunire și asociere face parte din categoria drepturilor și libertăților
condiționale. Activitatea politică și socială beneficiază în principiu de libertate deplină, fiind supusă,
cu titlu de excepție, restricțiilor legale obișnuite, necesare într-o societate democratică.
Libertatea de reunire presupune activitatea de formare de grupuri temporare (întruniri,
manifestații), care permite schimbul de idei și manifestarea colectivă a acțiunii sociale sau politice.
Convenția Europeană și celelalte instrumente internaționale nu vizează decât libertatea de reuniune
pașnică, această noțiune excluzând intențiile sau acțiunile violente.
Libertatea de reunire se referă atât la întâlnirile private, cât și la cele publice. Atunci când
sunt organizate deplasări, manifestații pe drumuri sau spații publice, intervine procedura de
obținerea a unei autorizații din partea autorităților publice competente. Pe de o parte, acestea sunt
însărcinate cu protecția ordinii publice, iar pe de altă parte ele trebuie să ia toate măsurile ca
libertatea de reunire să fie asigurată, inclusiv pentru a asigura separarea și protecția de eventualele
contramanifestații, și ele cu caracter legitim.
Libertatea de asociere presupune existența unui scop sau obiectiv permanent, constituirea
voluntară a unor grupuri permanente și o formă organizată de acțiune.
Atât persoanele fizice, cât și cele juridice sunt beneficiarele dreptului la liberă asociere.
Aceasta presupune, în același timp, și libertatea persoanelor de a nu se asocia. Curtea Europeană a
afirmat, de exemplu, că "aderarea forțată la o asociație de vânătoare" este contrară articolului 11 al
Convenției Europene a Drepturilor Omului246.
Libertatea menționată poate îmbrăca forma organizațiilor neguvernamentale, asociațiilor,
fundațiilor, structurilor sindicale, partidelor politice etc., iar activitatea lor se desfășoară în
conformitate cu actul de înființare (statut, regulament), aprobat în condițiile legii.
Ca și în celelalte situații evocate, statul are atât obligația negativă, respectiv de a se abține să
aducă orice atingere exercitării acestei libertăți, dar și una pozitivă, respectiv de a crea cadrul juridic
și de ordin practic corespunzător pentru înființarea și funcționarea tuturor formelor de asociere.
Textele internaționale în materie, inclusiv articolul 11 par 2 al Convenției Europene a
Drepturilor Omului, prevăd în același timp, cu titlu de excepție, că exercițiul dreptului la liberă

241
Hotărârea "Cumpănă și Mazăre contra România" din 17 decembrie 2004
242
Hotărârea "Surek contra Turcia" din 8 iulie 1999
243
Principalele instrumente internaţionale, etc…., op. cit., pag. 11
244
Jean-François Renucci, op. cit. pag. 136
245
Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului "Ezelin contra Franța" din 26 aprilie 1991
246
Hotărârea "Chassagnou contra Franța" din 29 aprilie 1999

74
reunire și asociere nu poate face obiectul unor restricții, altele decât cele care sunt prevăzute explicit
în lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru siguranța națională,
siguranța și ordinea publică, etc.
La capitolul restrângeri ale libertății de reunire pașnică pot fi menționate cerințele de
autorizare prealabilă sau ale unor autorizări condiționate, aceste proceduri trebuind să răspundă în
general exigențelor de a avea un caracter rezonabil și să fie adecvate scopului de a asigura
desfășurarea pașnică a întrunirilor.
Restrângerile libertății de asociere pot fi impuse, în primul rând, membrilor unor categorii
socio-profesionale cu caracter special, așa cum este cazul cu forțele armate, poliția, serviciile de
informații, administrația.
O situație aparte a constituit-o dezbaterea în jurul înființării și funcționării partidelor politice.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că și partidele politice pot fi vizate de restrângerile
prevăzute la articolul 11 par 2 al Convenției Europene, cu atât mai mult cu cât acestea reprezintă o
formă de asociere esențială pentru buna funcționare a democrației, ceea ce implică și drepturi și
responsabilități.
Curtea Europeană a decis că dizolvarea247 sau refuzul înscrierii unui partid politic248 sunt acte
de extremă gravitate, care se justifică numai dacă prin activitatea sa acesta a îndemnat la violență, la
încălcarea principiilor democratice.
Curtea Europeană a mai statuat foarte clar și faptul că un partid politic poate duce o
campanie în favoarea schimbării legislației (inclusiv Constituția) și a structurilor legale ale statului, dar
că această libertate este supusă unei duble condiționalități: mijloacele utilizate să fie legale, pașnice
și democratice; modificarea propusă să fie compatibilă cu principiile fundamentale ale democrației,
inclusiv cu respectarea drepturilor și libertăților fundamentale recunoscute celorlalți.
În consecință, partidul politic ai cărui responsabili incită la violență sau propun un proiect
politic incompatibil cu normele democratice nu pot invoca protecția Convenției Europene a
Drepturilor Omului.
D. Dreptul la nediscriminare
Doctrina internațională este unanimă în aprecierea că principiul fundamental al egalității
tuturor ființelor umane, enunțat în articolul 1 al Declarației universale a drepturilor omului, a dat
naștere principiului de drept internațional al nediscriminării. Acesta a fost codificat sub forma
dreptului fundamental al omului la nediscriminare atât în plan universal, în articolul 1 par 3 al Cartei
ONU, articolul 2 al Declarației universale a drepturilor omului, articolul 2 al Pactului internațional
privind drepturile civile și politice, cât și în plan regional, respectiv în articolul 1 par 2 al Cartei
interamericane a drepturilor omului, articolul 2 al Cartei africane a drepturilor omului și popoarelor și
articolul 14 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Acest principiu presupune ca indivizilor egali să le fie rezervat un tratament egal și implică
existența unei norme ce prescrie egalitatea de tratament.
În doctrina clasică, nediscriminarea permite în lumina celor de mai sus ca domeniul de
aplicare al egalității să fie definit în mod concret, el este alcătuit din ansamblul drepturilor protejate
de Convenția în discuție, iar interdicția discriminării se aplică doar în măsura în care un drept
garantat de convenția respectivă face obiectul acesteia. Astfel înțeles, dreptul la nediscriminare nu
are existență de sine stătătoare, iar dispoziția care îl enunță nu poate fi invocată de individ decât
concomitent cu un alt articol (alt drept) al convenției menționate249.

247
Hotărârea "Refah Partisi (Partidul Prosperității) contra Turcia” din 13 februarie 2003
248
Hotărârea "Partidului Comuniștilor (Nepeceriști) și Ungureanu contra România" din 3 februarie 2005
249
F. Sudre, op.cit., pag.255-256

75
Aceasta a fost situația multă vreme și în cazul Convenției Europene a Drepturilor Omului
(articolul14), până la adoptarea Protocolului adițional 12 la Convenția Europeană (Roma, 4 noiembrie
2000).
În plan universal, este de menționat că acțiunea Națiunilor Unite, prin instrumentele sale
convenționale și instituționale a vizat în principal următoarele direcții: eradicarea rasismului și a
discriminării rasiale; înlăturarea discriminărilor dintre bărbat și femeie; combaterea prejudecăților și
a intoleranței; interdicția sclaviei și a muncii forțate.
În plan regional, Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră, așa cum arătam,
autonomia clauzei de nediscriminare prevăzută în articolul 14, clauză care nu are o existență de sine
stătătoare, deoarece se aplică doar drepturilor și libertăților garantate de Convenție. Articolul 14 nu
adaugă la lista drepturilor prevăzute de Convenție, ci consolidează protecția acestora, afirmând
imperativ necesitatea ca indivizii să se bucure de o manieră egală de toate aceste drepturi, fără "nici
o deosebire bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii,
origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă
situație"250.
În acest context, este necesar a fi subliniat că principiul nediscriminării, în opinia Curții
Europene a Drepturilor Omului, implică nu numai obligația de a nu trata situațiile similare în mod
nediferențiat, ci și pe cea de a trata în mod diferit persoane aflate în situații diferite.251 A face
diferențe nu înseamnă a discrimina, iar articolul 14 al Convenției Europene nu interzice orice
diferență de tratament în exercitarea drepturilor recunoscute252. Potrivit Curții Europene, "noțiunea
de discriminare cuprinde în mod obișnuit cazurile în care un individ sau un grup este, fără o justificare
adecvată, mai puțin bine tratat decât un altul, deși Convenția nu cere tratarea mai favorabilă"253.
Curtea Europeană reține astfel două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de
tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut și lipsa unei justificări obiective și
rezonabile, care să urmărească un scop legitim într-o societate democratică.
În ceea ce privește obligația ce incumbă statului față de principiul nediscriminării, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat fără ambiguități, transformând obligația negativă de a
nu discrimina într-o obligație pozitivă, care să aibă drept finalitate egalitatea de tratament.
Așa cum menționam anterior, textul articolului 14 al Convenției Europene a Drepturilor
Omului a fost completat în 2000 de Protocolul adițional 12, care instituie o clauză generală de
nediscriminare. Dreptul la nediscriminare poate fi invocat din acest moment de individ nu doar în
raport cu drepturile și libertățile garantate în Convenția Europeană, ci față de toate drepturile
"prevăzute de lege", fără nici o deosebire fundamentată pe sex, rasă, culoare, limbă, religie și
celelalte motive de nediscriminare prevăzute de Convenția Europeană. În acest fel, jurisprudența
Curții Europene a Drepturilor Omului a cunoscut după 1 aprilie 2005, data intrării în vigoare a
Protocolului 12, o dezvoltare suplimentară, inclusiv prin luarea în considerare a pronunțării unor
condamnări bazate exclusiv pe textul referitor la clauza de nediscriminare și nu prin coroborarea cu
alte articole (drepturi) din textul Convenției Europene, așa cum era cazul anterior.
5.3. Drepturile economice, sociale și culturale
Generația a două de drepturi a cunoscut proclamarea la nivel universal prin intermediul
Declarației universale a drepturilor omului, în articolele 22-27. Ulterior, Pactul internațional privind
drepturile economice, sociale și culturale din 1966 le conferă acestora forță juridică obligatorie la
nivelul relațiilor internaționale.

250
Corneliu Bârsan, Marius Eftimie, op. cit., pag.13
251
Hotărârea "Thlimmenos contra Grecia" din 6 aprilie 2000, citată de Bianca Selejan Guțan, op. cit., pag. 216
252
F. Sudre, op.cit., pag.264
253
Hotărârea „Abdulazis, Cabales si Balkandali contra Marii Britanie” din 28 mai 1985

76
Inspirate de ideologia socialistă254, drepturile economice, sociale și culturale impun o
intervenție substanțială a statului pentru concretizarea lor. Persoana care invocă aceste drepturi nu
mai este considerată drept un individ izolat, ci o ființă socială și este în măsură să pretindă anumite
prestații sau, cel puțin, ca sa fie depuse eforturi de către colectivitate pentru materializarea sau
respectarea bunăstării sale, fie că este vorba de dreptul la muncă, la securitate socială sau educație.
În mod concret, materializarea lor rămâne un obiectiv, altfel spus ele pot fi încadrate în
categoria unor drepturi virtuale, spre a căror concretizare se tinde, în condițiile în care ele sunt
condiționate de nivelul de dezvoltare socio-economică a statului, de resursele și condițiile materiale
la dispoziție, de politicile publice și guvernamentale promovate în mod efectiv în interiorul statului.
Prin Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale statele părți
recunosc: dreptul la muncă, cu toate componentele lui; dreptul persoanei de a se bucura de condiții
de muncă juste și favorabile, care să-i asigure un salariu echitabil și o remunerare egală pentru o
muncă de valoare egală; dreptul oricărei persoane de a forma cu alte persoane sindicate sau de a se
afilia, la libera sa alegere, la un sindicat; dreptul oricărei persoane la igiena muncii, la odihnă și timp
liber (articolele 6-10); dreptul oricărei persoane la un nivel de trai suficient pentru ea însăși și familia
sa, inclusiv la hrană, la îmbrăcăminte și la o locuință corespunzătoare (articolul 11); dreptul oricărei
persoane de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate fizică și mintală (articolul 12); dreptul la
educație (articolul 13); dreptul fiecăruia de a participa la viața culturală, de a beneficia de progresul
științific, de protecție a intereselor morale și materiale ce decurg din orice producție științifică,
literară sau artistică al cărei autor este (articolul 15).255
La nivel regional este de menționat în special sistemul de protecție existent la nivelul
Consiliului Europei, fundamentat în primul rând pe Convenția Europeană a Drepturilor Omului și
Protocoalelor sale (libertățile sindicale, interdicția muncii forțate, dreptul la educație), Carta Socială
Europeană din 19 octombrie 1961 și Protocoalele sale, Carta Socială Europeană revizuită din 3 mai
1996 și diferitele alte convenții ale organizației în domeniul social și cultural.
Așa cum menționam anterior, granița de separare între drepturile civile și politice și cele
economice, sociale și culturale nu este rigidă. Gradul de materializare al celor din urmă condiționează
nivelul de împlinire al primelor; unele libertăți se regăsesc în forme specifice în ambele categorii
(libertatea de asociere și respectiv libertatea sindicală); alte drepturi sunt subiect al controversei în
doctrină privind încadrarea lor în prima sau a doua categorie (dreptul de proprietate).
Dintre drepturile economice și sociale enunțate de Carta Socială Europeană și de Protocolul
adițional din 1988 menționăm:
- dreptul la muncă, interzicerea muncii forțate, eliminarea oricărei forme de discriminare în
muncă;
- dreptul de a se organiza în sindicate;
- dreptul la negocieri colective;
- dreptul la asigurări sociale;
- dreptul la asistență socială și medicală;
- dreptul familiei la protecție socială, juridică și economică;
- dreptul muncitorilor migranți și al familiilor acestora la protecție și asistență;
- dreptul la oportunități și tratamente egale în probleme legate de angajare, indiferent de
sex;
- dreptul salariaților la informare și consultare;

254
Nquyen Quoc Dinh ș.a., op. cit., pag. 590
255
Principalele instrumente internaționale etc…, op. cit., pag. 16-22

77
- dreptul persoanelor vârstnice la protecție socială.
Carta Socială Europeană revizuită, intrată în vigoare la 1 iulie 1999, completează textul inițial
cu o serie de drepturi:
- dreptul la concediu anual plătit de minimum 3 săptămâni (față de 2 săptămâni, în textul
inițial);
- drepturile copiilor și tinerilor;
- dreptul la protecție în cazul încetării angajării;
- dreptul la demnitate la locul de muncă;
- dreptul la protecție împotriva sărăciei și excluderii sociale;
- dreptul la locuință.
Prezentăm în continuare câteva din drepturile cele mai importante menționate mai sus.
A. Dreptul la muncă
Dreptul la muncă este considerat cel mai important drept economic și social și a fost
consacrat atât la nivel universal, prin articolul 23 al Declarației universale a drepturilor omului,
articolul 6 al Pactului internațional privind drepturile economice, sociale și culturale și o serie de
convenții și recomandări adoptate în cadrul Organizației Internaționale a Muncii (OIM), cât și în plan
regional, prin intermediul, de exemplu, al Cartei Sociale Europene (articolul 1) și al Cartei Sociale
Europene revizuite.
În esență, garantarea dreptului la muncă presupune posibilitatea fiecărei persoane de a alege
tipul de muncă pe care îl consideră corespunzător profilului și pregătirii sale.
În același timp, dreptul la muncă este conceput ca fiind esențial pentru materializarea altor
drepturi fundamentale ale omului, garantate internațional (dreptul la viață, dreptul la un nivel de trai
decent, pentru individ și familia sa, etc.).
Totodată, dreptul la muncă este înțeles ca un drept complex, care încorporează un set întreg
de drepturi subsecvente, cum ar fi dreptul la un salariu echitabil, dreptul la salariu egal pentru muncă
egală, dreptul la concediu de odihnă plătit, dreptul la concediu medical pentru caz de boală plătit,
dreptul la un nivel de trai corespunzător etc.
Articolul 1 al Cartei Sociale Europene aduce precizări utile destinate asigurării exercițiului
efectiv al dreptului la muncă. Conform alineatului 1 al acestui articol, statele se angajează să
recunoască drept unul din principalele lor obiective și responsabilități realizarea și menținerea
nivelului celui mai ridicat și stabil posibil al angajărilor în vederea realizării țintei ”deplinei angajări pe
piața forței de muncă”256.
Autoritățile statului trebuie să aplice, în consecință, o politică economică coerentă, care să
meargă în sensul obiectivului fixat. Dacă un stat abandonează obiectivul ”deplinei angajări pe piața
forței de muncă”, substituindu-l cu un sistem economic care să prevadă o rezervă permanentă de
șomeri, atunci va fi constatată încălcarea Cartei Sociale Europene.
Pe de altă parte, dreptul la muncă, în sensul Cartei menționate, nu înseamnă totuși că statul
trebuie să garanteze un loc de muncă fiecărei persoane, întrucât o astfel de prevedere ar fi
nerealistă.257 Oferta de locuri de muncă este influențată de situația pieței muncii și de concurența
între candidați având calificări diferite. Obligația statului este însă de a promova o politică social-
economică care să permită crearea de noi locuri de muncă, un program de calificare-recalificare și
finanțarea mobilității forței de muncă disponibile, în scopul ridicării cât mai mult posibil a pragului de

256
Jean-Francois Renucci, op. cit., pag. 294
257
Mădălina Tomescu, op. cit., pag. 67-68

78
angajări. Altfel spus, statul este obligat să promoveze acele măsuri care să permită utilizarea cât mai
largă a forței de muncă.
Statul are obligația să elimine toate formele de discriminare la angajare și la locul de muncă,
precum și interzicerea muncii forțate, sub aplicare de sancțiuni, inclusiv de ordin penal.
Respectarea dreptului la condiții de muncă juste și favorabile, egalitatea de șanse în ceea ce
privește promovarea în muncă, durata muncii, odihna, repaosul săptămânal și concediile anuale
plătite, reducerea timpului de muncă sau plata de compensații pentru cei ce desfășoară activități
periculoase sau dăunătoare sănătății, programe de orientare și formare profesională, fac parte din
sfera complexă a dreptului la muncă, astfel cum este el protejat prin convențiile și recomandările
OIM.
Nu în ultimul rând, drepturile și libertățile sindicale, chiar dacă distincte, sunt conexe cu
garantarea exercițiului dreptului la muncă.
B. Dreptul la sănătate
Dreptul la sănătate este recunoscut în plan internațional tuturor persoanelor, atât în plan
fizic, cât și în cel al sănătății mintale.
Declarația universală a drepturilor omului precizează în articolul 25 par. 1 că ”orice persoană
are dreptul la un nivel de trai care să îi asigure sănătatea și bunăstarea sa și a familiei sale,
cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale
necesare”.258
Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale prevede, la rândul său,
în articolul 12 că: ”Statele părți la prezentul Pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a
se bucura de ce mai bună sănătate fizică și mintală pe care o poate atinge”.259 Statele sunt obligate să
adopte o serie de măsuri pentru asigurarea exercitării acestui drept, între care acțiuni pentru
scăderea mortalității noilor născuți și a mortalității infantile, dezvoltarea sănătoasă a copilului,
îmbunătățirea igienei mediului și a igienei industriale, profilaxia și tratamentul maladiilor, asigurarea
pentru toți de servicii medicale și un ajutor medical în caz de boală.
La nivel mondial domeniul de competență legat de gestionarea problemelor de sănătate
revine Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), al cărei obiectiv, conform Constituției sale, este să
aducă popoarele la cel mai înalt grad de sănătate.
C. Dreptul la educație
Dreptul la educație este recunoscut și garantat în plan universal prin articolul 26 al Declarației
universale a drepturilor omului, care statuează că ”orice persoană are dreptul la educație”260, dar și
prin articolul 13 al Pactului internațional privind drepturile economice, sociale și culturale: ”Statele
părți la prezentul Pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană la educație”.261
Documentele menționate precizează că educația trebuie să urmărească deplina dezvoltare a
personalității umane și a simțului demnității sale și să întărească respectarea drepturilor omului și
libertăților fundamentale. Statele părți la Pactul menționat sunt de acord că prin educație orice
persoană trebuie să devină capabilă să joace un rol util într-o societate liberă, că educația trebuie să
favorizeze înțelegerea, toleranța și prietenia între toate națiunile și toate grupurile rasiale, etnice sau
religioase și să încurajeze dezvoltarea activităților Națiunilor Unite pentru menținerea păcii.
În acest scop, Pactul statuează că:

258
Principalele instrumente internaționale etc..., op. cit., pag. 12
259
Ibidem, pag. 19
260
Idem, pag. 12
261
Idem, pag. 20

79
- învățământul primar trebuie să fie obligatoriu și accesibil tuturor în mod gratuit;
- învățământul secundar, sub diferitele sale forme, inclusiv învățământul secundar tehnic și
profesional, trebuie să fie generalizat și să devină accesibil tuturor prin toate mijloacele potrivite și în
special prin instaurarea în mod progresiv a gratuității lui;
- învățământul superior trebuie să devină accesibil tuturor în deplină egalitate, în funcție de
capacitatea fiecăruia, prin toate mijloacele potrivite și în special prin introducerea treptată a
gratuității.
Dreptul fiecărei persoane la educație joacă un rol de prim plan în sistemul drepturilor omului,
constituind o condiție necesară pentru exercitarea altor drepturi și libertăți fundamentale, pentru
desăvârșirea personalității individului.
Principala componentă o constituie dreptul la învățătură, dreptul la educație având un
caracter mai larg, el incluzând și aportul părinților și a familiei, al colectivității, al colegilor de la locul
de muncă, altfel spus experiența socială care îi întregește persoanei procesul educațional ”lato
sensu”.
Dreptul la educație presupune într-o anumită măsură și o obligație corelativă cu același
conținut, deoarece angajarea într-un proces educațional implică și o îndatorire și respectiv
obligativitatea absolvirii unei forme minime de învățământ.
Doctrina262 conferă dreptului la educație o dublă dimensiune:
- socială, care impune statului o obligație de acțiune pozitivă, pentru înființarea și dezvoltarea
unui sistem de instituții educative;
- cea a libertății recunoscute persoanelor de a-și stabili propriile instituții educative sau de a
alege între un sistem educațional public și unul privat.
Dreptul la învățătură, ca element central al dreptului la educație, implică asigurarea de către
stat de șanse egale pentru toți, ceea ce implică respingerea discriminării.
Sectorul educației reprezintă pentru state un domeniu de suveranitate, în interiorul căruia,
fără să existe opacitate la standardele internaționale în materie, autoritatea națională are ultimul
cuvânt de spus în privința organizării instituționale și a programei de învățământ, în funcție de
condițiile sociale și economice, așteptările familiei și ale altor actori sociali, inclusiv necesitățile pieței
de muncă.
Din punctul de vedere al Curții Europene a Drepturilor Omului, statul este în mod cert cel
care are dreptul să definească conținutul programelor școlare.263
Menționăm, în acest context, și dispozițiile Convenției internaționale privind drepturile
copilului din 1990, care recunoaște dreptul copilului la educație conferind statului misiunea de a
asigura acest drept. Conținutul educației indispensabile pentru copil este definit în articolul 29 sub
forma unui ideal educativ pentru un ”cetățean al lumii”. Astfel, conform acestui text, educația
copilului urmărește: desăvârșirea personalității copilului și dezvoltarea talentelor și aptitudinilor sale
mentale și fizice; inculcarea respectului pentru drepturile și libertățile fundamentale ale omului,
astfel cum sunt consacrate în Carta ONU; cultivarea respectului pentru părinți, pentru identitatea,
limba și valorile sale culturale, precum și respectul pentru valorile naționale ale țării în care trăiește,
ale țării în care are originea și ale civilizațiilor diferite de cea căreia îi aparține; pregătirea copilului de
a-și asuma responsabilitățile vieții într-o societate liberă, într-un spirit de înțelegere, pace, toleranță,
egalitate între sexe și prietenie între toate popoarele și grupurile etnice, naționale sau religioase;
cultivarea respectului pentru mediul înconjurător.

262
Henri Oberdorff , op. cit., pag. 454-455; vezi și Mădălina Tomescu, op. cit., pag.80
263
Henri Oberdorff , op. cit., pag. 455

80
D. Dreptul la cultură
Dreptul la cultură este un concept complex, care include componente care țin de dreptul la
educație, dreptul de a participa la viața culturală, dreptul la informare și de liberă exprimare, accesul
la valorile spirituale naționale și internaționale etc.
Ca drept fundamental al omului, dreptul la cultură a cunoscut o permanentă evoluție în timp,
în funcție de schimbările în setul de valori morale, spirituale și materiale în cadrul societății. Aceste
valori determină de altfel și conținutul conceptului de cultură, înțeleasă atât în dimensiunea sa
spirituală, cât și materială.
Declarația universală a drepturilor omului a consacrat în articolul 27 dreptul fiecărui individ
de a participa, individual sau colectiv, la viața culturală:
”1. Orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viața culturală a colectivității, de
a se bucura de arte și de a participa la progresul științific și la binefacerile lui.
2. Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale și materiale care decurg din orice
lucrare științifică, literară sau artistică al cărei autor este.”264
Pactul internațional pentru drepturile economice, sociale și culturale garantează dreptul la
cultură în articolul 15 în termeni similari.265
În promovarea creației și cooperării culturale la nivel mondial trebuie menționată activitatea
prestigioasă a UNESCO, inclusiv recomandările adoptate de-a lungul anilor pentru protecția bunurilor
culturale și naturale.
În plan regional, menționăm Convenția culturală europeană, tratat internațional adoptat în
cadrul Consiliului Europei în 1954.
Tradițional, în societățile democratice, formele de exprimare a culturii, în toată diversitatea
lor, au beneficiat de mai multă deschidere și flexibilitate din partea statului și autorităților sale decât
alte drepturi și libertăți fundamentale, în numele diversității creațiilor culturale și a libertății de
creație. Cenzura a fost în mod constant respinsă, singurele forme de limitări sau restrângeri impuse
fiind cele obișnuite, legate de interesul prezervării unui anumit nivel al sistemului de valori morale în
societate, de necesitatea protejării unor categorii vulnerabile (ex. minorii) în fața exceselor sau de
obligativitatea unor regimuri de autorizare în cazul societăților de radiodifuziune, cinematografie ori
televiziune.
Evoluțiile tehnologice din ultimele decenii au determinat gradual o mutația tot mai
accentuată, în societățile bazate pe consum, spre acel tip de cultură materială care presupune înalte
performanțe tehnice, de tipul accesului ultrarapid la informații sau produse cu aparență culturală,
acestea având de multe ori un caracter superficial.
De aceea, în societățile contemporane dezbaterea privind tipurile de politici publice,
guvernamentale menite să sprijine creația și activitățile culturale autentice, să identifice formule de
finanțare mai consistente ori modalități de impozitare a activităților culturale mai avantajoase este în
prezent de mare actualitate.
5.4. Generaţia a treia de drepturi sau „drepturile de solidaritate”
A treia generaţie de drepturi, intrate mai recent în atenţia comunităţii internaţionale ca
drepturi ale omului, are în vedere drepturi pentru a căror realizare sunt chemate nu numai statele
luate individual, ci şi întreaga comunitate internaţională, în ansamblul său.
Apariţia acestei mai noi generaţii de drepturi este reflecţia faptului că drepturile omului şi
societatea omenească nu au un caracter imobil, cunosc o dinamică permanentă, care generează

264
Principalele instrumente internaționale etc…, op. cit., pag. 13
265
Ibidem, pag. 21

81
necesităţi sociale şi individuale noi şi care se materializează în drepturi şi obligaţii noi la nivelul
individului şi societăţii mondiale.
Doctrina266 menţionează următoarele drepturi luate în considerare în ultimele decenii în
lumina acestor evoluţii: dreptul la pace; dreptul la dezvoltare; dreptul la un mediu înconjurător
sănătos.
Autorii, inclusiv cei români267, subliniază faptul că aceste noi drepturi au fost mai întâi
instituţionalizate ca drepturi ale statelor sau chiar ale comunităţii internaţionale şi abia apoi, treptat,
au fost extinse şi la nivelul indivizilor.
Materializarea acestor drepturi implică simultan un efort şi obligaţii pozitive şi negative atât
din partea statelor, cât şi din partea comunităţii internaţionale în integralitatea sa, efort care implică
angajament colectiv şi solidaritate, de aici decurgând şi denumirea acordată celei de-a treia generaţii
de drepturi, respectiv „drepturi de solidaritate”. În egală măsură, exerciţiul acestor drepturi are o
dimensiune sau un conţinut colectiv, ceea ce nu le transformă, în opinia noastră, în drepturi
colective, subiect de altfel controversat în literatura de specialitate. În realitate, în opinia noastră,
avem de-a face mai degrabă cu o tendinţă de afirmare a unor noi drepturi fundamentale ale
individului, un proces dinamic în curs, care încă nu a cunoscut o consacrare deplină nici din punctul
de vedere al codificării în tratate internaţionale specializate în materia drepturilor omului şi nici prin
mecanismele jurisdicţionale adiacente pentru garantarea lor. Este vorba despre o evoluţie care mai
degrabă are şanse de materializare în viitor.
Dreptul la pace este un drept fundamental al popoarelor, care impune acţiunea statelor
pentru respectarea acestuia şi care poate fi considerat în prezent, potrivit doctrinei, şi un drept
fundamental al omului.
Preocupări pentru instituţionalizarea acestui drept la nivelul statelor au existat încă din
perioada Societăţii Naţiunilor. Pactul Briand-Kellogg, din 1928, care scotea în afara legalităţii
internaţionale războiul sau Convenţia de la Londra din 1933 pentru definirea agresiunii în relaţiile
internaţionale, care marca rolul deosebit jucat de marele diplomat român Nicolae Titulescu în
codificarea definiţiei menţionate, au reprezentat etape semnificative din acest punct de vedere.
Dreptul la pace, consacrat în general alături de dreptul la securitate268, şi-a găsit expresia în
principiile fundamentale ale dreptului internaţional, legătura intrinsecă între drepturile omului şi
pacea şi securitatea internaţională rezultând atât din dispoziţiile Cartei ONU şi ale actelor constitutive
ale unor organizații interguvernamentale, cât şi dintr-o serie de documente elaborate în acest scop
de forurile respective.
În structura juridică şi politico-instituţională a sistemului Naţiunilor Unite, mijloacele şi
metodele de realizare a dreptului la pace se fundamentează pe următoarea arhitectură:
- un ansamblu de principii fundamentale, ca norme de jus cogens de la care nici un stat nu
poate deroga. Acest lucru determină unii autori să vorbească despre un adevărat drept al păcii, ca o
nouă ramură de drept;
- instituirea unui „monopol” al Consiliului de Securitate în folosirea forţei ca răspuns la un act
de violenţă din partea statelor. În plus, în baza dispoziţiilor Cartei ONU şi a practicii statelor din
ultimele decenii, se înregistrează o tendinţă de restrângere progresivă a dreptului de a recurge la
forţă;269
- crearea de mecanisme de aplicare a măsurilor cu caracter preventiv şi coercitiv.

266
Vezi Nguyen Quoc Dinh etc, op. cit., pag.590; J.G. Starke, op. cit., pag. 373
267
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, 1995, pag. 317
268
Jean Combacau, Serge Sur, Droit international public, 9e édition, Montchrestien, 2010, Paris, pag. 615; vezi
şi Raluca Miga-Beşteliu, Drept Internaţional – Introducere în dreptul internaţional Public, op. cit., pag. 198;
269
Jean Combacau, Serge Sur, op. cit., pag. 619

82
Dintre instrumentele internaţionale care au consacrat dreptul la pace, cu implicaţii inclusiv la
nivelul individului, menţionăm:
- Carta ONU, care include astfel de dispoziţii atât în Preambul, cât şi în articolele 1, 24, 34, 39,
41;
- Declaraţia universală a drepturilor omului, în Preambul
- Declaraţia cu privire la drepturile popoarelor la pace, adoptată de Adunarea Generală a
ONU la 12 noiembrie 1984, prin Rezoluţia 39/11, care arată că ocrotirea dreptului la pace şi
promovarea sa constituie o obligaţie fundamentală a fiecărui stat şi un drept sacru al popoarelor;
- Declaraţia asupra pregătirii societăţilor de a trăi în pace, adoptată de Adunarea Generală a
ONU în 1978, care include dreptul la pace în contextul general al drepturilor omului;
- La nivel internaţional regional, în plan european, Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, care afirmă în Preambul ataşamentul statelor membre ale Consiliului Europei faţă de
drepturile şi libertăţile fundamentale ce constituie „temelia însăşi a justiţiei şi păcii în lume”;
- De asemenea, la nivel regional, Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor, ce
statuează în articolul 23 că toate popoarele au dreptul la pace şi securitate;
- De dată mai recentă, de asemenea la nivel regional, Tratatul Uniunii Europene (Tratatul de
la Lisabona), semnat la 13 decembrie 2007, consacră la rândul său, în articolul 3 par.1, obiectivul de
promovare a păcii, securităţii şi bunăstării popoarelor din Uniunea Europeană.
Dreptul la pace devine astfel, în epoca contemporană, un drept al omului şi al comunităţii
umane, privită în ansamblul său.
Dreptul la dezvoltarea a cunoscut în ultimele decenii o recunoaştere graduală la nivelul
individului.
Dezvoltarea şi bunăstarea societăţii, pentru care în principal este răspunzător statul,
constituie o premisă, dar şi o condiţie a exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului
în ansamblul lor.
Oamenii nu pot fi cu adevărat liberi, nu pot beneficia în mod real de drepturilor lor civile,
politice, economice, sociale şi culturale în cadrul unor comunităţi sărace, lipsite de şanse sau
oportunităţi, de accesul la educaţie sau sănătate ori de posibilitatea de a presta o muncă care să le
permită un nivel de trai decent. Altfel spus, dreptul la dezvoltare reprezintă o condiţie a exercitării
efective a celorlalte drepturi ale omului. Eliminarea sărăciei şi promovarea progresului impun
acţiunea statului atât în plan intern, cât şi în ceea ce priveşte cooperarea în plan internaţional pentru
înlăturarea decalajelor de dezvoltare şi a disparităţilor.
În acelaşi timp, se impun anumite prerogative ce trebuie recunoscute indivizilor, astfel încât
dreptul la dezvoltare poate fi considerat ca dreptul persoanelor, al grupurilor socio-profesionale şi al
naţiunilor de a participa şi contribui la dezvoltarea economică, socială, şi politică permanentă, în care
toate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului pot fi pe deplin realizate.
Dezvoltarea economică şi socială a statelor şi asigurarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului reprezintă, potrivit Cartei ONU, fundamentul relaţiilor paşnice dintre
naţiuni (articolul 55 al Cartei ONU).
Adunarea Generală a ONU, prin Rezoluţia 41-128 din 4 decembrie 1986, a adoptat Declaraţia
privind dreptul la dezvoltare. Acest document defineşte dreptul la dezvoltare ca drept inalienabil al
omului, în baza căruia orice fiinţă umană şi toate popoarele sunt îndreptăţite să participe, să
contribuie şi să beneficieze de dezvoltarea economică, socială, culturală şi politică, în care drepturile
şi libertăţile omului pot fi înfăptuite pe deplin. Referiri sunt făcute şi la dreptul popoarelor la

83
exercitarea dreptului inalienabil la deplina suveranitate asupra tuturor bogăţiilor şi resurselor
naturale.
Este subliniat, totodată, caracterul de drept individual la dezvoltare, în sensul că omul este
subiectul central al dezvoltării şi, de aceea, el trebuie să promoveze şi să protejeze o ordine politică,
socială şi economică propice dezvoltării. Statele au obligaţia să elaboreze politici naţionale favorabile
dezvoltării, urmărind îmbunătățirea continuă a bunăstării întregii populaţii şi a indivizilor.
Statele au răspunderea principală pentru crearea condiţiilor naţionale şi internaţionale
favorabile îndeplinirii dreptului la dezvoltare. Ele au obligaţia de a coopera între ele în scopul de a
asigura dezvoltarea şi eliminarea obstacolelor în calea dezvoltării.
În acelaşi timp, Declaraţia conţine dispoziţii care se referă la obligaţiile statelor pe plan intern
pentru înfăptuirea dreptului la dezvoltare în deplinătatea sa, asigurând, între altele:
- egalitatea de şanse pentru toţi în ceea ce priveşte accesul la resursele de bază, educaţie,
servicii pentru sănătate, hrană, locuinţă, serviciu şi distribuirea echitabilă a veniturilor;
- măsuri efective în scopul de a asigura posibilitatea ca femeile să joace un rol activ în
procesul de dezvoltare;
- încurajarea participării populare în toate domeniile, ca un factor important în dezvoltarea şi
realizarea tuturor drepturilor omului.
Dreptul la un mediu înconjurător sănătos este rezultatul unui proces care pune în evidență
preocuparea comunităţii internaţionale, mai pregnant exprimate o dată cu evoluţiile industriale şi
tehnologice din secolul XX, pentru degradarea graduală şi constantă a calităţii mediului înconjurător,
poluarea, dezechilibrele naturale apărute şi reducerea resurselor naturale, toate apte să influenţeze
negativ viaţa, sănătatea şi evoluţia fiinţei umane.
Din dezbaterile naţionale şi internaţionale pe această temă, s-a conturat ideea dreptului
individului de a trăi într-un mediu natural şi social sănătos şi necesitatea asigurării acestui drept prin
activităţile statului al cărui cetăţean este, conjugate cu cele ale comunităţii internaţionale.
Dreptul la un mediu înconjurător sănătos a fost proclamat pentru prima dată în Declaraţia de
la Stockholm, adoptată de prima Conferinţă a Naţiunilor Unite asupra mediului înconjurător, în 15-16
iunie 1972. Aceasta subliniază că omul are un nou drept fundamental la libertate, egalitate şi condiţii
de viaţă satisfăcătoare într-un mediu a cărui calitate să îi permită să trăiască în demnitate şi
bunăstare, precum şi obligaţia de a proteja şi ameliora mediul pentru generaţiile prezente şi viitoare.
Cea de-a doua conferinţă privitoare la mediu, desfăşurată în septembrie 1992 la Rio de
Janeiro, a adoptat Declaraţia de la Rio cu privire la protecţia mediului şi dezvoltare, care reafirmă
drepturile proclamate la Stockholm şi subliniază faptul că un mediu înconjurător sănătos este o
cerinţă esenţială a realizării personalităţii umane. Declaraţia insistă asupra necesităţii cooperării
internaţionale pentru combaterea fenomenelor nocive de mediu.
Din această perspectivă, dreptul la un mediu înconjurător sănătos capătă două dimensiuni:
cea individuală, care presupune dreptul oricărei victime a unei activităţi ce afectează mediul la
încetarea activităţii respective şi la repararea daunei, şi respectiv cea colectivă, care implică obligaţia
statului de a contribui la soluţionarea urgentă a problemelor mediului.
Ultimii 10-15 ani au fost marcaţi de o creştere a dinamicii internaționale pentru protecţia
mediului, prin adoptarea mai multor convenţii şi alte instrumente internaţionale privind schimbările
climatice, reducerea emisiilor de dioxid de carbon şi protejarea diversităţii biologice, care toate au ca
element central protecţia dreptului individului la un mediu înconjurător sănătos.

84
La nivel regional, poate fi menţionată redactarea articolului 24 al Cartei africane a drepturilor
omului şi popoarelor, potrivit căreia „toate popoarele au dreptul la un mediu general satisfăcător
favorabil dezvoltării lor”.270
În ceea ce priveşte sistemul de protecţie consacrat de Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, aceasta nu garantează ca atare dreptul la un mediu sănătos, însă mecanismul protecţiei
indirecte permite organelor de control (Curtea Europeană) să protejeze indirect dreptul persoanei la
mediu, în cazul în care o atingere adusă acestuia încalcă un drept garantat de Convenţie.
Astfel, s-a considerat că zgomotele cauzate de activitatea desfăşurată pe un aeroport din
apropierea domiciliului reclamantului271 sau emanaţiile neplăcute ale unei staţii de epurare a apelor
şi de tratare a deşeurilor unei tăbăcării272, constituie prin amploarea lor o atingere a dreptului la
respectarea vieţii private şi de familie. Printr-o formulare de principiu, judecătorul european afirmă
în motivarea „Lopez-Ostra” că exercitarea efectivă a dreptului la respectarea vieţii private şi de
familie şi a domiciliului, garantat în articolul 8 al Convenţiei Europene, implică dreptul de a trăi într-
un mediu sănătos: „este evident totuşi că unele atingeri grave aduse mediului pot afecta starea unei
persoane şi o pot priva de folosinţa domiciliului, lezându-i viaţa privată şi de familie”.273
În concluzie, existenţa „drepturilor de solidaritate”, deşi contestate de unii autori pe motivul
insuficientei lor definiri sau codificări în tratate internaţionale specializate în materia drepturilor
omului, a câştigat teren important, în special în ultimele două decenii. Asistăm la un proces a cărui
dinamică, potenţată de cooperarea statelor în plan internaţional pentru respectarea acestor drepturi,
este similară definirii conţinutului drepturilor civile şi politice, a căror consacrare juridică
internaţională a necesitat aproape trei decenii.274

Unitatea de invatare 6

Obiective:

După parcurgerea unitatii de invatare 6 studenţii trebuie:


 să cunoască mecanismele instituţionale internaţionale de protecţie a drepturilor omului
 să deţină cunoştinţe generale despre mecanismul instituţional al Organizaţiei Naţiunilor Unite
 să deţină cunoştinţe generale despre mecanismul instituţional interamerican şi african

6. Mecanisme instituţionale internaţionale de protecţie a drepturilor omului


Asigurarea unei protecţii efective a drepturilor omului presupune ca statele, prin intermediul
unor sisteme instituţionale create la nivel universal sau regional, să asigure punerea în aplicare a
angajamentelor asumate prin tratatele internaţionale din acest domeniu.
În esenţă, aceste mecanisme instituţionale au atât caracter judiciar (cele mai performate),
cât şi nejudiciar (esenţialmente politice).
6.1. Mecanismul instituţional al Organizaţiei Naţiunilor Unite
Pentru a-şi îndeplini rolul, Organizaţia Naţiunilor Unite a pus la punct un sistem de organe
principale şi subsidiare, care, într-un fel sau altul, participă activ la eforturile desfăşurate pentru
promovarea şi protejarea realizării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale în toate ţările
lumii. Acestea sunt:

270
Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, op. cit., pag. 113
271
Hotărârea „Powell şi Rayner contra Marea Britanie” din 21 februarie 1990
272
Hotărârea „Lopez Ostra contra Spania” din 9 decembrie 1994
273
F. Sudre, op. cit., pag. 419
274
Vezi şi Raluca Miga-Beşteliu, Drept Internaţional, Introducere etc, op. cit., pag. 200.

85
- cele şase organe principale: Adunarea Generală, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de
Securitate, Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie, Secretariatul;
- patru instituţii specializate: Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Naţiunilor Unite
pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi Organizaţia pentru Alimentaţie
şi Agricultură.

În afara acestora, au fost create şase organe de supraveghere a aplicării diferitelor


instrumente internaţionale privitoare la drepturile omului şi la libertăţile fundamentale. Acestea
sunt: Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale. Comitetul drepturilor omului, Comitetul
pentru eliminarea discriminării faţă de femei, Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale,
Comitetul contra torturii şi Grupul celor trei al Comisiei drepturilor omului.
Adunarea Generală reprezintă principalul organ al ONU însărcinat să delibereze, să
supravegheze şi să controleze întreaga activitate a organizaţiei mondiale. În ceea ce priveşte
drepturile omului, Adunarea Generală solicită studii şi emite recomandări în materie, analizează
rapoartele Consiliului Economic şi Social sau propunerile statelor membre privitoare la problemele
referitoare la drepturile omului care, în cea mai mare parte, sunt trimise spre examinare uneia din
cele şapte mari comisii, şi anume Comisiei a III-a pentru probleme sociale, umanitare şi culturale,
dacă Adunarea nu hotărăşte o altă comisie. Rezultatele lucrărilor acestora, sub forma unor rapoarte
asupra fiecărei probleme, sunt supuse Adunării Generale, unde pot fi aprobate, amendate sau
respinse. Adunarea Generală şi-a creat pe parcursul anilor organe subsidiare considerate necesare
desfăşurării activităţii ei.
Printre organele subsidiare de acest fel, un loc important îl ocupă şi Comisia de drept
internaţional creată în virtutea Rezoluţiei nr. 174 (II) din 21 noiembrie 1947 a Adunării Generale.
Scopul acestei comisii este de a promova dezvoltarea continuă a dreptului internaţional şi
codificarea lui. Comisia a participat efectiv la elaborarea mai multor instrumente internaţionale, cum
ar fi Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, Statutul Înaltului Comisariat al
Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, Convenţia referitoare la statutul apatrizilor, Convenţia asupra
reducerii cazurilor de apatridie, Protocolul privind statutul refugiaţilor şi Declaraţia asupra azilului
teritorial.
Un alt organ subsidiar al Adunării Generale a fost Comitetul special al decolonizării, instituit
prin Rezoluţia nr. 1654 (XVI) din 27 noiembrie 1961 a Adunării Generale. Comitetul avea sarcina să
studieze aplicarea Declaraţiei asupra acordării independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale.
Declaraţia proclama dreptul la libera determinare a tuturor popoarelor şi cerea ca sfârşitul
colonialismului să fie grăbit cât mai mult posibil.
Principalul organ al ONU este Consiliul de Securitate căruia, potrivit Cartei Naţiunilor Unite
(articolul 24), îi revine responsabilitatea esenţială pentru menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale. Consiliul are ca scop să răspundă cerinţelor enunţate în Cartă, cum sunt cele din
articolul 1 par. 3: „Să realizeze cooperarea internaţională, rezolvând problemele internaţionale de
ordin economic, social, intelectual sau umanitar, dezvoltând şi încurajând respectarea drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
În exercitarea acestui rol, în ultimii ani Consiliul de Securitate a decis că violările grave,
masive şi repetate ale drepturilor omului pot constitui o ameninţare contra păcii, care să reclame
intervenţia sa, potrivit dispoziţiilor Cartei ONU.
În egală măsură, acţiunea trupelor ONU de menţinere a păcii, în baza rezoluţiilor Consiliului
de Securitate, comportă şi o dimensiune privind drepturile omului pe teren.
În temeiul competentelor sale, Consiliul de Securitate a decis crearea, ca organe subsidiare
ale sale, a Tribunalelor penale internaţionale ad-hoc pentru fosta Iugoslavie şi pentru Ruanda, pentru

86
sancţionarea genocidului, crimelor contra umanităţii şi a crimelor de război. De asemenea, Consiliul
de Securitate a creat, ca organe subsidiare ale sale, comisii de anchetă sau de experţi privind situaţia
drepturilor omului.
Consiliului Economic şi Social îi revin principalele atribuţii în domeniul drepturilor omului. Ele
sunt următoarele: să elaboreze sau să solicite studii şi rapoarte asupra problemelor internaţionale în
domeniile economic, social şi cultural, precum şi în cele legate de educaţie, sănătate publică şi alte
domenii conexe; să adreseze recomandări asupra tuturor acestor probleme Adunării Generale, ţărilor
membre şi instituţiilor specializate, să facă recomandări în vederea asigurării respectării efective, de
către toţi, a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, să pregătească proiecte de convenţii pe
care să le supună Adunării Generale, să convoace, cu o anumită procedură, conferinţe internaţionale
asupra problemelor care intră în competenţa sa şi, în final, să coordoneze de comun acord activitatea
instituţiilor specializate, adresându-le recomandări.
Organele subsidiare ale Consiliului Economic şi Social sunt:
Comisia drepturilor omului (Rezoluţia nr. 5 (I) din 16 februarie 1646 şi Rezoluţia nr. 9 (II) din
21 iunie 1946 ale ECOSOC) este competentă să se ocupe de orice probleme privitoare la drepturile
omului. În principal, activitatea comisiei urmăreşte încurajarea respectării drepturilor omului de către
toate ţările lumii prin elabora rea de recomandări şi proiecte de documente internaţionale,
examinarea situaţiilor de violare a drepturilor omului în orice parte a lumii şi a comunicărilor
referitoare la aceste violări. Comisia cooperează îndeaproape cu toate celelalte organe ale Naţiunilor
Unite competente în domeniul drepturilor omului, sprijinind Consiliul Economic şi Social în
coordonarea activităţilor privitoare la drepturile omului.
Consiliul Drepturilor Omului a fost creat prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU 60/251 din
15 martie 2006, prin care Comisia Drepturilor Omului, care a asistat timp de şase decenii Consiliul
Economic şi Social în domeniul promovării drepturilor omului, a fost înlocuită cu acest organ.
Reamintim faptul că această Comisie a Drepturilor Omului avea o competenţă ce acoperea orice
probleme în legătură cu drepturile omului, putând să facă recomandări cu caracter general şi
individual, să iniţieze proiecte în vederea elaborării de documente internaţionale, să monitorizeze
respectarea drepturilor omului. Prin rezoluţia Adunării Generale, noul Consiliu al Drepturilor Omului,
organul cu cele mai largi competenţe în domeniul promovării drepturilor omului, devine organ
subsidiar al Adunării, având rolul de instrument de cooperare şi dialog între state în domeniu.
În 1946, Consiliul Economic si Social a creat Comisia pentru condiţia femeii, ale cărei atribuţii
sunt de a elabora şi înainta Consiliului recomandări şi rapoarte asupra situaţiei drepturilor femeii în
domeniile politic, economic, social şi pedagogic şi asupra unor probleme ce prezintă un caracter de
urgenţă în materia drepturilor femeii, în vederea stabilirii efective a egalităţii în drepturi a ambelor
sexe, precum şi de a elabora propuneri în domeniu.
În aplicarea unora dintre instrumentele Naţiunilor Unite privitoare la drepturile omului, au
fost create o serie de comitete al căror obiectiv principal constă în supravegherea îndeplinirii de către
statele-părţi a angajamentelor asumate. Astfel:
- Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale a fost creat în 1970 în virtutea
prevederilor din Convenţia internaţională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială.
Obiectivele Comitetului constau în: examinarea rapoartelor prezentate de statele-părţi la Convenţie,
privitoare la măsurile de ordin legislativ, judiciar, administrativ pe care statele respective le-au
întreprins în baza obligaţiilor asumate, primirea şi examinarea comunicărilor formulate de persoane
sau grupuri de persoane aparţinând respectivelor state, care au recunoscut competenţa Comitetului
în acest domeniu.
- Comitetul drepturilor omului a fost instituit în baza prevederilor Pactului internaţional
privitor la drepturile civile şi politice. Comitetul are ca sarcini: examinarea rapoartelor statelor părţi
asupra măsurilor pe care acestea le-au adoptat în aplicarea întocmai a obligaţiilor ce decurg din Pact,

87
supravegherea progreselor realizate în acest domeniu, întocmirea de rapoarte către statele părţi,
precum şi orice alte observaţii pe care le consideră necesare. În acelaşi timp, Comitetul are
latitudinea să-şi asume funcţii privitoare la eventualele diferende ce ar exista între diferite state, cu
condiţia ca acestea să fi recunoscut competenţa Comitetului.
- Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale a fost creat în 1985 de către Consiliul
Economic şi Social, în aplicarea prevederilor din Pactul internaţional privitor la drepturile economice,
sociale şi culturale. Competenţele Comitetului sunt cele înscrise în Pact, şi anume: examinează
rapoartele care îi sunt supuse de către statele părţi asupra măsurilor pe care acestea le-au luat
şi asupra progreselor înregistrate în privinţa implementării obligaţiilor asumate, sprijină Consiliul
Economic şi Social în activitatea de supraveghere a îndeplinirii angajamentelor luate de către state,
făcând sugestii şi recomandări de ordin general în materie.
- Comitetul pentru eliminarea discriminării față de femei a fost creat în 1982 în aplicarea
Convenţiei asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei. Sarcina principală a
Comitetului este de a examina progresele înregistrate în aplicarea prevederilor din Convenţie.
- Comitetul împotriva torturii a fost creat în 1987 în virtutea aplicării prevederilor din
Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante.
Comitetul are ca sarcini să studieze rapoartele întocmite de statele părţi asupra măsurilor pe care
acestea le-au adoptat pentru a se achita de obligaţiile ce le-au revenit din Convenţie, să procedeze la
anchete când situaţia o impune, să exercite orice alte funcţiuni în vederea soluționării eventualelor
diferende pe care aplicarea Convenţiei le-ar putea crea, dar numai dacă respectivele state părţi ar
accepta competenţa Comitetului în domeniu ş.a.
Secretariatul Organizaţiei Naţiunilor Unite este unul dintre organele principale ale
organizaţiei mondiale şi este format din Secretarul general şi un corp de funcționari internaționali
numit de acesta după o procedură fixată de Adunarea Generală. Pentru problemele legate de
drepturile omului s-a creat Centrul pentru drepturile omului, condus de secretarul general adjunct
pentru drepturile omului, care este în acelaşi timp şi directorul general al Oficiului Naţiunilor Unite de
la Geneva. Centrul sprijină Adunarea Generală, Consiliul Economic şi Social, Comisia drepturilor
omului şi alte organe ale ONU în promovarea şi protejarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale. Centrul face parte din Oficiul Naţiunilor Unite de la Geneva şi are ca obiective
următoarele: centralizează activităţile Naţiunilor Unite în domeniul drepturilor omului, întreprinde
cercetări şi studii în domeniul său de activitate, întocmeşte rapoarte, administrează programe de
servicii consultative şi de asistenţă tehnică, asigură legătura cu organizaţiile neguvernamentale, cu
mass-media, difuzează informaţii si pregăteşte publicaţii.
- Activitate efectivă în domeniul drepturilor omului desfăşoară şi Înaltul Comisariat al
Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, creat de Adunarea Generală la 1 ianuarie 1951, precum şi patru
instituţii specializate ale ONU:
- Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM), creată în 1919, are ca obiectiv principal
formularea de norme internaţionale în domeniul muncii, urmărind şi aplicarea lor efectivă. OIM a
elaborat convenţii şi recomandări internaţionale, din care multe se referă şi la probleme ce au
tangenţă cu drepturile omului: libertatea sindicala, protecţia dreptului sindical, abolirea muncii
forţate, eliminarea discriminării în muncă, egalitatea de remunerare între forţa de muncă masculină
si cea feminină pentru o muncă de valoare egală, securitatea socială ş.a.
- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă si Cultură (UNESCO) a luat naştere în
1946. Obiectul activităţii sale este de a contribui la menţinerea păcii şi securităţii, prin strângerea
legăturilor între ţările lumii prin educaţie, ştiinţă şi cultură, în vederea asigurării pe plan universal a
justiţiei, legii si drepturilor omului fără nici o discriminare.
- O altă instituţie specializată este Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie si
Agricultură (FAO). creată în 1945. Unul dintre scopurile fundamentale ale organizaţiei este acela de

88
a-si aduce contribuţia la expansiunea economiei mondiale şi de a elibera întreaga omenire de sub
spectrul foamei.
- Cea de-a patra instituţie specializată este Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), care a
luat fiinţă în 1946. Scopul principal al acestei organizaţii este de a conduce şi coordona, în domeniul
sănătăţii, eforturile statelor membre pentru a determina ca toate popoarele, toţi oamenii să atingă
nivelul de sănătate cel mai ridicat posibil.
Un rol nu mai puţin important în promovarea şi protecţia drepturilor omului îl deţin
organizaţiile neguvernamentale, înzestrate cu statut consultativ. Consiliul Economic şi Social a fost
autorizat, prin Carta Naţiunilor Unite (articolul 71), să se consulte cu asemenea organizaţii
neguvernamentale în problemele de drepturi ale omului ce intră în competenţa lor. Există trei
categorii de ONG-uri, şi anume:
- organizaţii de categoria I, care prezintă un interes fundamental pentru cea mai mare parte
din activităţile Consiliului;
- organizaţii de categoria a II-a, care au o competenţă specială, dar care nu interesează decât
anumite activităţi ale Consiliului;
- alte organizaţii, care pot participa ocazional la lucrările Consiliului, în vederea unor
consultări deosebite.
6.2. Mecanismul instituţional interamerican
Continentul american oferă al doilea exemplu de regionalizare a drepturilor omului, după cel
european, în cadrul Organizaţiei Statelor Americane şi al cooperării interamericane, pe baza unui
mecanism de protecţie sofisticat, inspirat în bună măsură din sistemul Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului dinainte de adoptarea reformei propuse prin Protocolul 11275.
Carta Organizaţiei Statelor Americane (OSA), adoptată la Bogota la 30 aprilie 1948 şi mai ales
Convenţia Americană a Drepturilor Omului, adoptată la San José la 22 noiembrie 1969, dar
neratificată de Statele Unite ale Americii, pun bazele unui sistem de protecţie a drepturilor omului
fundamentat pe doi piloni: Comisia interamericană a drepturilor omului şi o Curte interamericană de
justiţie în materia menţionată.
Creată iniţial în 1959, ca organ subsidiar al OSA, Comisia interamericană devine în 1967
organ principal al organizaţiei, a cărui principală funcţie constă în promovarea respectării şi apărării
drepturilor omului.
Comisia este un organ non-jurisdicţional compus din şapte membri aleşi cu titlu individual
pentru un mandat de patru ani de către Adunarea Generală a OSA.
Comisia are competenţa de a examina petiţii, plângeri sau comunicări individuale formulate
de persoane sau grupuri neguvernamentale îndreptate împotriva unui stat membru al organizaţiei,
prin care sunt semnalate încălcări ale drepturilor omului.
Comisia interamericană are o intervenţie prealabilă Curţii interamericane şi poate, în
exercitarea mandatului său, adresa recomandări statelor membre, poate examina situaţii concrete
de încălcare a drepturilor omului, poate adopta rapoarte şi organiza misiuni de verificare în teren în
baza acordului prealabil al statului vizat de această procedură.
Curtea interamericană a drepturilor omului este un organ jurisdicţional, alcătuit din şapte
judecători, aleşi de Adunarea Generală a OSA, pentru un mandat de şase ani, cu titlu individual.
Procedura în faţa Curţii permite şi desemnarea unui judecător ad-hoc atunci când statul implicat nu
are un judecător permanent având cetăţenia sa. Curtea interamericană poate fi sesizată doar de

275
Patrick Daillier, op. cit., pag 766

89
statele părţi la Convenţie sau de către Comisie, nu şi de persoanele individuale şi doar după
epuizarea procedurii prealabile în faţa Comisiei interamericane.
Curtea este dotată cu dublă competenţă. În ceea ce priveşte competenţa contencioasă276,
Curtea poate examina orice diferend legat de interpretarea sau aplicarea articolelor Convenţiei
interamericane, cu condiţia ca statele părţi la diferend să fii recunoscut competenţa Curţii fie printr-o
declaraţie unilaterală, fie printr-un compromis cu privire la diferendul în discuţie. Curtea poate
pronunţa o hotărâre de condamnare şi stabili obligaţia plăţii unei compensaţii echitabile. În situaţii
care implica urgenţa sau de o gravitate deosebită, Curtea este competentă să stabilească şi măsuri
asiguratorii.
Competenţa consultativă a Curţii277, stabilită de articolul 64 al Convenţiei interamericane,
stabileşte prerogativa furnizării, la solicitarea oricărui stat membru, de avize de compatibilitate a unei
legi naţionale cu Convenţia sau cu orice alt tratat privind drepturile omului adoptat de statele
americane. Totodată, Curtea poate adopta avize de interpretare a propriilor hotărâri (articolul 67).
6.3. Mecanismul instituţional african
Sistemul de protecţie a drepturilor omului este edificat pe continentul african de Carta
africană a drepturilor omului şi popoarelor, adoptată în ianuarie 1981 la Banjul şi semnată de statele
africane la Nairobi, la 27 iunie 1981, în cadrul Conferinţei Organizaţiei Unităţii Africane (OUA).
Carta se inspiră într-o oarecare măsură din sistemul european, dar prezintă şi trăsături
distincte.
Instrumentul protejează atât drepturile individuale ale omului, cât şi „drepturile popoarelor”
la existenţă, la decolonizare, la folosirea resurselor naturale, la pace, etc. În plus, este vorba de
primul instrument internaţional în materia drepturilor omului care integrează deopotrivă drepturile
civile şi politice, dar şi drepturile economice, sociale şi culturale. Un capitol întreg este dedicat
îndatoririlor individului faţă de familie, stat, comunitate internaţională.
Carta Africană prevedea iniţial crearea doar a unei Comisii a drepturilor omului şi popoarelor
şi, după adoptarea Protocolului de la Ouagadougou (Burkina Faso) la 9 iunie 1998, a unei Curţi
africane a drepturilor omului şi popoarelor.
Comisia africană, organ tehnic independent, specializat în promovarea şi protecţia
drepturilor omului şi popoarelor, este alcătuită din 11 membrii aleşi de Conferinţa şefilor de stat şi de
guvern dintre cetăţenii statelor membre, pentru un mandat de şase ani, reeligibil.
Competența acordată Comisiei include posibilitatea sesizării de către un stat a încălcării unei
dispoziţii a Curţii de către un alt stat.
Regulamentul ulterior al Comisiei distinge două tipuri de comunicări individuale. Cea
prezentată de o persoană care se pretinde victima unei violări a unuia dintre drepturile enunţate în
Cartă şi respectiv cea prezentată de o persoană sau o organizaţie susţinând existenţa unei „situaţii în
care au loc violări grave sau masive ale drepturilor omului sau popoarelor.”278
Comisia africană este deci însărcinată cu promovarea drepturilor proclamate şi cu primirea
comunicărilor transmise de state şi, în anumite situaţii, din alte surse, dar în condiţii destul de stricte.
Recomandările sale rămân confidenţiale, cu excepţia situaţiei în care Conferinţa şefilor de stat sau de
guvern a OUA decide publicarea lor.
Totodată, Comisia africană poate face studii şi cercetări, formulează avize şi recomandări
generale, este competentă să pregătească proiecte de lege, să propună soluţii juridice în cazuri

276
Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumă, op. cit., pag.314-315
277
Patrick Daillier, op. cit., pag 767
278
F. Sudre, op. cit., pag. 167

90
concrete de violare a drepturilor omului. Aceste competenţe definesc un profil non-jurisdicţional al
acestui organism. După mai multe ezitări, statele africane au creat prin Protocolul de la
Ouagadougou din 9 iunie 1998, înlocuit ulterior cu Protocolul de la Lomé din 11 iunie 2000 (anexat la
Actul constitutiv al OUA) şi intrat în vigoare în 2004, o Curte africană a drepturilor omului şi
popoarelor.
Curtea este organul jurisdicţional al sistemului african de protecţie a drepturilor omului,
compusă din 11 judecători, aleşi pentru un mandat de şase ani, reeligibil.
Curtea africană dispune atât de o competenţă contencioasă, cât şi de una consultativă. Ea
poate fi sesizată de Comisia africană a drepturilor omului, de statele membre sau organizaţiile
interguvernamentale africane. Indivizii sau organizaţiile neguvernamentale, observatoare pe lângă
Comisia africană nu pot sesiza Curtea decât dacă statul vizat de această procedură şi-a dat
consimţământul. Curtea poate încerca o reglementare amiabilă a litigiului.
Curtea africană poate emite avize consultative la solicitarea statelor membre sau a unei
organizaţii recunoscute de OUA în legătură cu orice problema juridică referitoare la Carta africană
sau alt instrument african în domeniul drepturilor omului.

Unitatea de invatare 7

Obiective
După parcurgerea unitatii de invatare 7 studenţii trebuie:
-sa cunoasca reperele conventionale si jurisdictionale principale consacrate in materia Drepturilor
Omului la nivel european in cadrul Consiliului Europei
-procedurile in fata Curtii Europene a Drepturilor Omului
-principalele reforme ale textului Conventiei Europene a Drepturilor Omului

7. Mecanismul de protecţie a drepturilor fundamentale ale omului consacrat de Consiliul Europei

La nivel european, doctrina semnalează existenţa şi funcţionarea a trei sisteme de protecţie a


drepturilor omului. Cel al Uniunii Europene, multă vreme preocupat să se raporteze la instrumentele
convenţionale şi jurisprudenţiale ale Consiliului Europei şi doar în ultimii ani înregistrând paşi
importanţi în cristalizarea propriului sistem de protecţie, în special după adoptarea în 2007 a
Tratatului de la Lisabona; sistemul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE),
esenţialmente politic; sistemul de control consacrat de Consiliul Europei, organizaţie fondată la 5 mai
1949, dedicată valorilor democraţiei, statului de drept şi respectării drepturilor omului, sistem ai
cărui piloni sunt reprezentaţi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi respectiv Curtea
Europeană a Drepturilor Omului.
Vom prezenta, în cele ce urmează, acest ultim mecanism european de protecţie a drepturilor
omului, considerat unanim drept cel mai eficace sistem de protecţie, sursă de inspiraţie, aşa cum am
văzut, şi pentru alte sisteme regionale.

91
După parcurgerea modulului 7 studenţii trebuie:
 să cunoască istoricul şi originile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
 să deţină cunoştinţe generale despre caracterul recent al protecţiei internaţionale a drepturilor
omului
 să aibă cunoştinţe aprofundate despre Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Comisia
Europeană a Drepturilor Omului, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei
 să cunoască mecanismul de control de la Strasbourg
 să cunoască modul în care a fost influenţat mecanismul de control de către intrarea în vigoare a
Protocolului 11
 să cunoască elementele de reformă introduse de intrarea în vigoare a Protocolului 14

7.1 Istoricul mecanismului de control al Consiliului Europei


7.1.1. Introducere

Data de 5 mai 1949 avea să marcheze decisiv cursul istoriei Europei, prin apariţia unei noi
organizaţii internaţionale şi, odată cu ea, prin fundamentarea şi difuzarea graduală, geografic şi
temporal, a unui sistem de valori ce avea să plaseze în centrul său omul, ca existenţă individuală
căreia îi sunt ataşate, în mod inalienabil, drepturi şi obligaţii.
Fondat după cel de-al doilea război mondial de 10 state occidentale preocupate să asigure
reconstrucţia politică a Europei pe un soclu axiologic marcat dramatic de lecţiile unei conflagraţii
mondiale fără precedent, Consiliul Europei a urmărit de la început edificarea unui spaţiu democratic
şi juridic comun, organizat în jurul unui instrument juridic internaţional – am numit Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului – şi ai cărui pilieri au fost denumiţi foarte simplu: democraţie, stat
de drept şi respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Cât de profetic aveau să
sune, doar 7 ani mai devreme, cuvintele lui Winston Churchill, rostite în octombrie 1942, în timpul
unei reuniuni de război a Cabinetului britanic: „Cât de îndepărtat poate apărea astăzi acest obiectiv,
am speranţa fermă că familia europeană va acţiona într-o zi în strânsă unitate în sânul unui Consiliu
al Europei. Aştept…Statele Unite Europene, unde va fi posibil să călătoreşti fără obstacole…”
Ideea unei Europe unite, este adevărat, într-o formulă, cel puţin iniţial, mai restrânsă,
avea să fie potenţată de efervescenţa conceptuală generată de lucrările Congresului Europei de la
Haga din mai 1948.279 De altfel, „Mesajul către europeni”, adoptat la sfârşitul acestui congres,
menţiona următoarele: „Vrem o Europă unită, redată în toată dimensiunea sa liberei circulaţii a
oamenilor, ideilor şi bunurilor. Vrem o Cartă a Drepturilor Omului, garantând libertăţile de gândire,
reunire şi expresie, ca şi libertatea de exerciţiu a unei opoziţii politice. Vrem o Curte de Justiţie
capabilă de a aplica sancţiuni necesare pentru a face respectată Carta…”
Erau astfel „fixate petrele unghiulare ale viitorului mecanism de control la nivelul Europei
democratice în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, respectiv o Cartă a
Drepturilor Omului şi o Curte de justiţie menită să asigure respectarea acesteia de către state.”
7.1.2. Originile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
Elaborarea unei Convenţii Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare
Convenţie) a corespuns înainte de toate unei alegeri de principiu, înainte de a face obiectul unei serii
de compromisuri280. Ideea unei protecţii regionale (europene) a drepturilor omului s-a găsit într-
279
Raluca Miga-Beşteliu, „Drept internaţional public”, vol. II, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 203
280
Declaraţia ministrului afacerilor externe, Robert Shuman, în timpul ceremoniei de semnare a Convenţiei, la 4
noiembrie 1950, la Paris, este relevantă din acest punct de vedere: „Această Convenţie pe care o semnăm nu are
în întregime amploarea şi nici precizia pe care mulţi dintre noi i-am fi dorit-o. Oricare ar fi situaţia, am crezut că
este de datoria noastră să subscriem la Convenţie aşa cum este ea. Ea constituie fundaţia pe care dorim să aşezăm
protecţia persoanei umane împotriva tuturor tiraniilor şi contra tuturor formelor de totalitarism”.

92
adevăr, în ultimă instanţă, la intersecţia a două mari curente de opinie care au marcat epoca de după
război: militantismul pentru drepturile omului şi ideea europeană.
Dezbaterea i-a opus pe voluntarişti, doritori de a construi un sistem inedit care,
sprijinindu-se pe „ideea europeană, punea sub semnul întrebării primatul suveranităţii şi respectiv pe
realişti, preocupaţi de a găsi soluţii de acomodare cu susceptibilităţile de ordin statal.”
7.1.2.1 Caracterul recent al protecţiei internaţionale a drepturilor omului
Protecţia internaţională a drepturilor omului este o instituţie juridică nouă a dreptului
internaţional public, cu o vechime de numai o jumătate de secol. În raport cu alte instituţii ale
dreptului internaţional, precum dreptul diplomatic sau dreptul consular, protecţia internaţională a
drepturilor omului este extrem de tânără.281
În dreptul intern, protecţia drepturilor omului are, în unele state, o existenţă de mai multe
secole. În schimb, în planul dreptului internaţional norme juridice privind protecţia drepturilor
omului apar abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Până la al doilea război mondial însă nu se poate vorbi de o instituţie distinctă a dreptului
internaţional public, şi anume protecţia internaţională a drepturilor omului, deoarece normele
juridice internaţionale în materia drepturilor omului sunt extrem de puţine şi au caracter sectorial.
Astfel, există reglementări internaţionale referitoare la drepturile omului numai în patru domenii. În
două dintre ele, şi anume dreptul internaţional umanitar şi interzicerea sclaviei şi a traficului de
persoane, norme internaţionale sunt edictate încă din secolul trecut. Ele se multiplică ca număr şi lor
li se adaugă, după primul război mondial, reguli internaţionale în alte două materii, protecţia
lucrătorilor (în cadrul Organizaţiei Internaţionale a Muncii) şi protecţia minorităţilor naţionale (în
cadrul Societăţii Naţiunilor). Numărul redus şi aplicabilitatea sectorială a acestor norme fac ca ele să
aparţină „preistoriei” protecţiei internaţionale a drepturilor omului.282
Violările grave, masive şi sistematice ale drepturilor omului, comise de unele state la nivel
intern, înainte şi în timpul celui de-al doilea război mondial, au determinat o poziţie comună a
statelor în cadrul societăţii internaţionale, în sensul că protecţia drepturilor omului nu mai poate fi
lăsată exclusiv în competenţa, cu caracter discreţionar, a statelor, ci se impune şi o cooperare
internaţională în materie.
Momentul naşterii protecţiei internaţionale a drepturilor omului este reprezentat de
adoptarea, printr-o rezoluţie, la 10 decembrie 1948, la Paris, de către Adunarea Generală a
Organizaţiei Naţiunilor Unite, a Declaraţiei universale a drepturilor omului. Este primul text
internaţional cu caracter general şi vocaţie universală în materia drepturilor omului, chiar dacă
Declaraţia nu este un tratat internaţional, ci numai un act internaţional de „soft law”.
Ulterior, din punct de vedere geografic, protecţia internaţională a drepturilor omului a
evoluat pe două dimensiuni, cea universală (în două etape, prima-declarativă, a doua-convenţională,
marcată de cele două pacte internaţionale relative la drepturile civile şi politice şi respectiv la
drepturile economice, sociale şi culturale) şi cea regională. Această din urmă dimensiune, în care apar
şi se dezvoltă trei sisteme de consacrare şi garantare a drepturilor omului (sistemul european, cel
american şi, în sfârşit, cel african), este cea care ne va interesa în continuare.
7.1.2.2 Excluderea competenţei naţionale exclusive în materia drepturilor omului şi limitarea
suveranităţii statului
Înainte de a ne apleca asupra originilor Convenţiei, este util să insistăm asupra mutaţiilor
aduse de noua filozofie în materia drepturilor omului la nivelul dreptului internaţional public.

281
Corneliu-Liviu Popescu, „Protecţia internaţională a drepturilor omului”, All Beck, 2000, pag. 8
282
C.L. Popescu, op. cit., pag.8.

93
Din acest punct de vedere, este de menţionat faptul că dacă dreptul internaţional clasic se
fundamenta pe doctrina suveranităţii şi egalităţii statelor şi funcţiona conform „principiilor de
curtoazie pozitivă şi de reciprocitate între state”283, dreptul internaţional modern al drepturilor
omului a impus modelul potrivit căruia fiecare stat care adera la un instrument juridic accepta
obligaţii unilaterale în materie de protecţie a drepturilor tuturor persoanelor care ţin de jurisdicţia sa.
Relaţia cheie pe care o creează dreptul internaţional al drepturilor omului, din acest moment, este
cea dintre stat şi cetăţean şi nu cea dintre două state sau guverne. Aceasta înseamnă că în interiorul
edificiului dreptului internaţional al drepturilor omului persoana are statut de subiect, mai degrabă
decât de obiect, contrar a ce se întâmpla în dreptul internaţional tradiţional, în care statele sunt
actori unele faţă de altele, iar persoanele beneficiază numai de o protecţie în calitate de obiecte ale
puterii discreţionare a statului.
Esenţa întregului mecanism de consacrare şi garantare internaţională a drepturilor omului
constă deci în acceptarea de state a faptului că drepturile omului nu mai pot fi lăsate la discreţia
fiecărui stat în parte, care să poată acţiona în deplină libertate, într-un domeniu pe care şi-l rezervă
total. Dimpotrivă, conştiente de necesitatea reducerii riscului unor violări grave, masive şi sistematice
ale drepturilor omului la nivel intern, sub acoperirea unei suveranităţi statale absolute, statele au
convenit să coopereze la nivelul internaţional pentru a asigura promovarea şi respectarea drepturilor
omului.
În acest fel, statul nu mai dispune de puteri absolute asupra indivizilor aflaţi sub jurisdicţia
sa. Dimpotrivă, el este obligat să respecte drepturile acestora, consacrate prin norme internaţionale.
Suveranitatea statului este astfel limitată de normele juridice internaţionale în materia drepturilor
omului, pe care statul este obligat să le respecte. Suveranitatea statului se opreşte acolo unde încep
drepturile omului, consacrate şi garantate prin norme juridice internaţionale.284
Se poate concluziona, prin urmare, că în materia drepturilor omului există o îmbinare a
dreptului internaţional şi a dreptului intern pentru consacrarea şi garantarea acestora, de unde şi
necesitatea stabilirii unor relaţii între două tipuri de norme juridice prezente.
7.1.2.3 Istoricul mecanismului de control de la Strasbourg
În 1945 Naţiunile Unite îşi fixau drept obiectiv realizarea cooperării internaţionale
„dezvoltând şi încurajând respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru
toţi”285. Chiar dacă verbele folosite puteau sugera o anumită prudenţă, principiul „respectului
universal şi efectiv al drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale” se va regăsi repetat la articolul
55 cu o intenţie programatică net consolidată.
Astfel, înfiinţată în 1947, în virtutea articolului 68 al Cartei, Comisia drepturilor omului a
trebuit să elaboreze rapid Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată printr-o rezoluţie a
Adunării Generale votată la Paris, la 10 decembrie 1948.
Rămâneau de pus la punct instrumente juridice constrângătoare şi mecanisme de control
eficace. Au fost necesari treizeci de ani pentru intrarea în vigoare a celor două Pacte ale Naţiunilor
Unite.
Astfel, dintr-o dată, în faţa paraliziei lucrărilor Comisiei drepturilor omului pentru
elaborarea Pactelor, pentru responsabilii occidentali s-a pus următoarea dilemă: trebuie să se
continue să se pună accentul pe aplicarea universală a Declaraţiei sau să se încerce realizarea unui
sistem regional mai efectiv ?

283
Donna Gomien, David Harris, Leo Zwaak, „Convention européenne des Droits de l'Homme et Charte sociale
européenne: droit et pratique”, Editions du Conseil de l'Europe, pag.21.
284
Într-o hotărâre pronunţată în 1995 Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie statua că „ar fi o
parodie de drept şi o trădare a nevoii universale de justiţie dacă noţiunea de suveranitate ar putea fi utilizată cu
succes împotriva drepturilor omului”.
285
Articolul 1 alineatul 3 al Cartei Naţiunilor Unite.

94
În memoriile sale, Pierre-Henri Teigen îşi arată dezacordul cu Renné Cassin cu privire la
soluţia aleasă: atunci când el însuşi preconiza instituirea unei curţi Europene a Drepturilor Omului,
„Renné Cassin, care se bucura de influenţă asupra guvernelor, i se opunea viguros, pentru că admitea
cu dificultate că poate exista în afara Cartei sale Universale a Drepturilor Omului o organizaţie
regională în stare să acorde garanţii (drepturilor omului) mai eficace.”286
Într-un sens diametral opus, anumiţi federalişti vedeau această soluţie drept neavenită, aşa
cum nota Olivier Philip în 1950: „Indicăm pur şi simplu că estimăm discutabilă utilitatea unei
asemenea instituţii în Europa Occidentală, unde libertăţile elementare ale omului sunt respectate. Un
astfel de proiect nu trebuie să deturneze atenţia de la singura realizare care se impune: o autoritate
politică europeană”.287
De fapt, Preambulul Convenţiei Europene prezintă acest instrument ca traducând voinţa
statelor europene de „a lua primele măsuri proprii pentru asigurarea garantării colective a anumitor
drepturi enunţate în Declaraţia Universală”, dar subliniază în acelaşi timp existenţa „unui patrimoniu
comun de idealuri şi tradiţii politice, de respect pentru libertate şi preeminenţa dreptului”. Tehnic
vorbind, această dedublare juridică între două serii de angajamente internaţionale ascunde de fapt
un balans între exigenţele de ordin universal şi exemplaritatea şi singularitatea Europei.
Revenind la istoricul mecanismului de control de la Strasbourg, trebuie subliniat faptul că
acesta este strâns legat de evoluţiile „mişcării europene”. Relansată cu ocazia unei serii de mari
discursuri pronunţate de Winston Churchill la 19 septembrie 1946 la Zurich, apoi la 14 mai 1947 la
Albert Hall, „mişcarea europeană” s-a reunit un an mai târziu cu ocazia „Congresului Europei” de la
Haga, între 7 şi 10 mai 1948. Aceste dezbateri, reunind intelectuali şi oameni politici reprezentând
comunităţile Europei, conţin germenii viitoarei organizări pluraliste a continentului, cu referire în
special la Consiliul Europei şi Comunităţile Europene.
Problema unei carte a drepturilor omului şi a unei curţi europene de justiţie a fost discutată
în cele trei comisii ale congresului (politică, economică şi culturală) şi în special în cea politică.
Reflecţia a continuat ulterior, la Congresul de la Bruxelles din februarie 1949 al „mişcării
europene”, pe marginea elaborării unui proiect de „Curte Europeană a Drepturilor Omului”. Plecând
de la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, recent adoptată la acel moment, „congresiştii de la
Bruxelles au considerat preferabil să nu reţină din aceasta decât articolele susceptibile de aplicare
juridică. Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu avea deci a se pronunţa asupra pasajelor care nu
constituiau decât simple declaraţii de principii. Plângerile urmau să fie adresate unei Comisii
Europene a Drepturilor Omului, care nu ar fi sesizat Curtea decât în cazul în care orice încercare de
conciliere s-ar fi dovedit imposibilă. Deciziile Curţii puteau să fie puse în executare de către un
Consiliu european al miniştrilor.”288
Chestiunile tehnice au fost transmise la secţiunea juridică a „mişcării europene”, însărcinată
să prezinte un proiect final. Acest pre-proiect al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului a fost
prezentat la 12 iunie 1949 Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei, care tocmai fusese creat, apoi
Adunării consultative a Consiliului. Este de menţionat la acest punct că apariţia Consiliului Europei îşi
are originea în activitatea „Comitetului consultativ”, care reunea miniştrii afacerilor externe ai celor
cinci state membre ale Pactului de la Bruxelles (iniţiat în martie 1948 de Franţa, Marea Britanie,
Belgia, Olanda şi Luxemburg) şi a fost concret rezultatul unei iniţiative franco-belgiene care a reuşit să
depăşească rezervele iniţiale britanice.289

286
Louis-Edmond Pettiti, Emmanuel Decaux, Pierre-Henri Imbert, „La Convention Européenne des Droits de
l'Homme”, Ed. Economică, 1999, pag.4.
287
L.E. Pettiti, E. Decaux, P.H. Imbert, op.cit., pag.5
288
L.E. Pettiti, E. Decaux, P.H. Imbert, op.cit., pag.6
289
N.A. :Un compromis de principiu între cei cinci a fost identificat la începutul anului 1949, urmat de o
conferință lărgită convocată la Londra, la care au mai participat Irlanda, Italia, Danemarca, Norvegia și Suedia.

95
În esenţă, Convenţia a fost în final rezultatul unei serii de navete între Adunarea
consultativă şi Comitetul Miniştrilor. Pe scurt, versiunea rezultată din activitatea laborioasă la nivel
tehnic, în diferitele comisii şi ulterior în conferinţa înalţilor funcţionari, a fost supusă la 25 august
1950 aprobării Adunării sub forma unei recomandări, adoptată cu 111 voturi din 111 votanţi,
recomandare care dădea aviz favorabil, cu o serie de amendamente substanţiale însă, proiectului de
Convenţie.
Nu fără unele ezitări faţă de unele amendamente formulate de Adunare, Comitetul
Miniştrilor a decis deschiderea spre semnare a textului Convenţiei aprobat de adunare la sesiunea sa
de la Roma. Ceremonia solemnă s-a desfăşurat la 4 noiembrie 1950 la Palatul Barberini, sub
preşedinţia Contelui Sforza. Istoria rememorează faptul că reprezentanţii Greciei şi Suediei nu au
putut, pentru raţiuni de ordin constituţional, să semneze textul decât ulterior, la 28 noiembrie 1950,
la Paris.
A fost, consemnează autorii, momentul încheierii unei epoci şi respectiv punctul de plecare
pentru o alta, marcată fundamental de o nouă filosofie politică, care durează şi în prezent. De altfel,
fruct al unei serii de compromisuri, Convenţia a fost concepută de la început ca un sistem evolutiv,
din care nu puteau să lipsească declaraţiile facultative sau adoptarea în timp de noi angajamente.
7.1.3. Structura mecanismului de control
Prezentarea structurii mecanismului de control de la Strasbourg necesita o separare a
perioadelor avute în vedere, respectiv înainte şi după intrarea în vigoare a Protocolului 11 şi respectiv
după intrarea în vigoare a Protocolului 14.
7.1.3.1 Mecanismul de control înainte de Protocolul 11
7.1.3.1.1 Comisia Europeană a Drepturilor Omului
Aminteam mai devreme că ideea unei Carte Europene a Drepturilor Omului şi a unei Curţi
de justiţie a făcut obiectul examinării aprofundate de „mişcarea europeană” care, la 12 iulie 1949,
avea să supună Comitetului Miniştrilor un proiect de Convenţie Europeană a Drepturilor Omului, cât
şi o Comisie Europeană a Drepturilor Omului, pe care reclamanţii trebuiau să o sesizeze în
prealabil.290
La acestea s-au adăugat competenţele acordate Comitetului Miniştrilor, aşa încât s-a
ajuns la o structură tripartită, bazată pe partajarea atribuţiilor în materia protejării drepturilor omului
consacrate prin Convenţie.
În ceea ce priveşte Comisia, care a funcţionat „de jure” până la intrarea în vigoare a
Protocolului 11 la Convenţie (1 noiembrie 1998)291, era construită ca un organ cu caracter
independent, cu natură para-judiciară şi activitate nepermanentă şi având rol de filtraj al litigiilor
privind violarea drepturilor omului. Comisia era dotată cu competenţa materială generală (toate
drepturile consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deci în materia drepturilor civile
şi politice) şi cu competenţa teritorială limitată la nivel teritorial regional european.
Comisia a fost abilitată să respingă din oficiu cererile reclamanţilor care nu au epuizat
căile de recurs intern sau care, după acest moment, au lăsat să se scurgă un termen mai mare de
şase luni până la sesizarea mecanismului de la Strasbourg. În plus, autorizaţia Comisiei era necesară
pentru ca reclamantul să poată introduce o acţiune la Curte. Propunerea de a se crea nu numai o
Curte a drepturilor omului, dar şi o Comisie, a rezultat din dorinţa de a se para criticile potrivit cărora
Curtea Europeană a Drepturilor Omului riscă să fie sufocată de litigii neserioase şi chiar ca funcţiile
sale să fie exploatate în scopuri politice.

290
Articolul19 al Convenţiei nemodificate de Protocolul 11
291
„De facto”, Comisia şi-a încetat existenţa un an mai târziu, la 1 noiembrie 1999, în „perioada de graţie” scursă
până la acest moment fiind gestionate o serie de dosare aflate pe rol.

96
Din această cauză, crearea unei Comisii nu a fost o chestiune litigioasă la momentul
elaborării Convenţiei, dimpotrivă, opoziţiile vizând crearea Curţii fiind numeroase, estimându-se chiar
că o astfel de instituţie nu ar corespunde nevoilor reale ale statelor membre.
Potrivit dispoziţiilor iniţiale ale Convenţiei, Comisia Europeană a Drepturilor Omului se
compunea dintr-un număr de membri egal cu cel al Statelor Părţi la Convenţie. Comisia nu putea
cuprinde mai mult de un resortisant al aceluiaşi stat.
Membrii Comisiei erau aleşi de Comitetul Miniştrilor cu majoritate absolută de voturi de
pe o listă de nume întocmită de Biroul Adunării Parlamentare, fiecare grup de reprezentanţi ai
Statelor Părţi la Convenţie în Adunare prezentând trei candidaţi, din care cel puţin doi având
cetăţenia statului respectiv. Mandatul era de şase ani, reeligibil.
Membrii Comisiei funcţionau cu titlu individual şi se bucurau, în timpul exercitării
funcţiilor lor, de privilegiile şi imunităţile prevăzute la articolul 40 din statutul Consiliului Europei şi în
acordurile încheiate în baza acestui articol. Comisia se reunea atunci când circumstanţele o cereau,
urmare convocării Secretarului General al Consiliului Europei. Sediul era la Strasbourg.
Dispoziţiile iniţiale ale Convenţiei referitoare la organizarea Comisiei au fost modificate
prin mai multe protocoale la Convenţie.
Cu titlu de exemplu, Protocolul 8 a introdus exigenţa ca cei care candidează pentru
Comisie să se bucure de ce mai înaltă consideraţie morală şi să îndeplinească condiţiile cerute pentru
exercitarea de înalte funcţii judiciare sau să fie persoane recunoscute pentru competenţele lor în
drept naţional sau internaţional. Pe întregul parcurs al exercitării mandatului lor, membrii Comisiei
nu pot să-şi asume funcţii incompatibile cu exigenţele de independenţă, de imparţialitate şi de
disponibilitate inerente acestui mandat.
Am arătat mai sus condiţiile necesare pentru ca Comisia să reţină o plângere. În acest
caz, dacă nu se ajunge la o reglementare amiabilă, Comisia poate redacta un raport (articolul 31
modificat al Convenţiei) conţinând avizul său referitor la eventuale încălcări ale dispoziţiilor
Convenţiei şi propuneri, pe care îl adresează Comitetului Miniştrilor şi părţilor interesate. Raportul nu
are valoare obligatorie, dar în practică a prejudecat de cele mai multe ori deciziile Comitetului
Miniştrilor/Curţii Europene.
Protocolul 11 a schimbat profund sistemul instituţional, fuzionând Comisia şi Curtea.
Atribuţiile Comisiei sunt preluate de noua Curte. În mod evident, al doilea Protocol adiţional la
Acordul general privind privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei (care îi va avea în vedere exclusiv
pe membrii Comisiei), precum şi dispoziţiile referitoare la membrii Comisiei din al cincilea Protocol
adiţional la Acordul general au încetat să mai producă efecte juridice la data încetării existenţei
Comisiei Europene a Drepturilor Omului, devenind caduce292.
7.1.3.1.2 Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este un organ al Consiliului Europei, creat însă, ca
şi fosta Comisie, nu prin Statutul Consiliului Europei, ci prin Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului. Acest instrument, în forma sa iniţială, prevedea crearea Comisiei şi a Curţii ca organe ale
Consiliului Europei.
Curtea a fost instituită de Convenţie în vederea asigurării respectării angajamentelor
Statelor Părţi. Este vorba de un organ jurisdicţional, specializat în materia drepturilor omului, cu
activitate nepermanentă şi cu jurisdicţie facultativă. Ea are competenţă materială generală (toate
drepturile consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deci în materia drepturilor civile
şi politice) şi competenţa teritorială limitată la nivel regional european.

292
C.L. Popescu, op. cit., pag.77

97
Potrivit dispoziţiilor iniţiale ale Convenţiei, Curtea se compune dintr-un număr de
judecători egal cu cel statelor membre ale Consiliului Europei. Curtea nu poate cuprinde mai mult de
un resortisant al aceluiaşi stat. Se observă că, spre deosebire de fosta Comisie, compusă dintr-un
număr de membri egal cu numărul Statelor Părţi la Convenţie, Curtea cuprinde un număr superior de
membri, şi anume un număr de judecători egal cu acela al statelor membre ale Consiliului Europei,
indiferent dacă acestea sunt sau nu parte la Convenţie. În fapt, în ultimii ani de funcţionare a
mecanismului, anterior reformei operate de Protocolul 11, această distincţie îşi pierde relevanţa,
întrucât toate statele membre ale Consiliului Europei sunt părţi la Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului.
Membrii Curţii sunt aleşi de Adunarea Parlamentară, cu majoritatea voturilor exprimate,
de pe o listă de persoane prezentată de membrii Consiliului Europei, fiecare dintre aceştia trebuind
să se bucure de ce mai înaltă consideraţie morală şi să îndeplinească acele condiţii cerute pentru
exercitarea de înalte funcţii judiciare sau să fie jurişti posedând o competenţă notorie. Mandatul are
o durată de nouă ani şi este reeligibil.
Membrii Curţii se bucură, pe perioada exercitării funcţiilor lor, de privilegiile şi imunităţile
prevăzute în articolul 40 din statutul Consiliului Europei şi în acordurile încheiate în baza acestui
articol.
Formaţiunea jurisdicţională prin care Curtea îşi exercită atribuţiile este Camera,
constituită din 7 judecători.
Există şi instituţia judecătorului ad-hoc. Din compoziţia Camerei face parte, din oficiu,
judecătorul care este cetăţean al statului parte interesat, iar în lipsa acestuia, o persoană desemnată
de statul parte interesat, la alegerea sa, pentru a funcţiona în calitate de judecător.
Sediul Curţii Europene a Drepturilor Omului este la Strasbourg.
Este interesant de menţionat faptul că, deşi Convenţia a intrat în vigoare la 3 septembrie
1953, primele alegeri la Curte n-au avut loc decât abia în 1959, pentru că, în virtutea articolului 56,
alegerile puteau interveni numai după ce opt părţi contractante au recurs la declaraţiile de
recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii.293
Tehnic vorbind, Curtea se reuneşte de fiecare dată când este sesizată cu un caz şi cel
puţin o dată pe an. În realitate, Curtea se reunea anual aproximativ acelaşi număr de zile ca şi
Comisia. Cele mai multe afaceri sunt examinate, spuneam, de camere compuse din 7, ulterior 9
judecători.294. Atunci când o afacere particulară ridică chestiuni grave de interpretare a Convenţiei, o
cameră se poate desista în favoarea unei Mari Camere, compusă din 19 judecători, care, la rândul
său, poate ordona trimiterea în faţa plenului Curţii.295 În aceste din urmă cazuri, organul în faţa căruia
cazul a fost deferit poate statua fie numai asupra chestiunii care a dat naştere desesizării, fie poate să
examineze cauza în întregimea sa. Hotărârile adoptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului
sunt obligatorii şi se transmit Comitetului Miniştrilor, care supraveghează respectarea acestora de
către statele vizate.296
Dispoziţiile iniţiale ale Convenţiei referitoare la organizarea Curţii au fost modificate,
înainte de reforma operată prin Protocolul 11, prin mai multe protocoale.
Prin Protocolul 2 la Convenţie, de exemplu, a fost atribuită Curţii, alături de competenţa
jurisdicţională, şi o competenţă consultativă. Curtea statuează asupra cererilor de aviz consultativ în
şedinţă plenară.

293
La 3 septembrie 1958 Austria a devenit a opta parte contractantă care a formulat o declaraţie în acest sens.
294
Modificare adusă de Protocolul 8
295
Articolul 51 al Regulamentului Curţii
296
Articolele 53 şi 54 ale Convenţiei

98
Potrivit Protocolului 8, membrii Curţii îşi exercită funcţiile cu titlu individual. Pe întreaga
durată a exercitării mandatului lor, ei nu pot să-şi asume funcţii incompatibile cu exigenţele de
independenţă, imparţialitate şi de disponibilitate inerente acestui mandat.
În ceea ce priveşte jurisdicţia Curţii, articolul 45 menţionează faptul că această jurisdicţie
vizează toate cauzele privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei cu care Curtea este sesizată de
către statele membre sau Comisie conform dispoziţiilor articolului 48.297 Redactarea acestui articol
pare a indica faptul că competenţa Curţii este foarte largă, dar, într-o lectură coroborată cu articolul
47, care prevede că Curtea „nu poate fi sesizată cu o afacere decât după încheierea procedurii în faţa
Comisiei”, putem deduce că jurisdicţia Curţii nu este una originară, ci una derivată din jurisdicţia
Comisiei. Cu toate astea, Curtea se consideră competentă să reexamineze orice chestiune deja
examinată de către Comisie. Se poate deci întâmpla ca Curtea să decidă că nu poate examina pe fond
o plângere pentru că una dintre condiţiile de admisibilitate nu a fost îndeplinită.298
În sfârşit, considerăm necesar să evocăm din nou, la acest punct, articolul 46 privind
declaraţiile de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii. Un stat poate decide să facă în acest
sens o declaraţie necondiţionată fondată pe reciprocitate cu unul sau mai multe state contractante
sau o declaraţie pentru o durată determinată.
7.1.3.1.3. Comitetul Miniştrilor
Comitetul Miniştrilor, spre deosebire de Comisie sau Curte, nu a fost instituit odată cu
adoptarea Convenţiei Europene. Comitetul este organul decizional şi executiv al Consiliului Europei.
Conform Statutului acestei organizaţii, Comitetul Miniştrilor se compune din toţi miniştrii afacerilor
externe ai statelor membre ale Consiliului.299 Pe cale de consecinţă, contrar membrilor Comisiei şi
Curţii, membrii Comitetului Miniştrilor funcţionează în calitatea lor de reprezentanţi ai guvernelor şi
nu de experţi în materia drepturilor omului. Miniştri se reunesc de două ori pe an la Strasbourg. În
timpul perioadelor care separă reuniunile, activitatea este delegată unor înalţi funcţionari, de regulă
reprezentanţi permanenţi ai guvernelor pe lângă Consiliul Europei.300 Şedinţele Comitetului nu sunt
de regulă publice.
Comitetul Miniştrilor exercită un larg evantai de funcţiuni în sânul Consiliului Europei şi,
în consecinţă, numai o parte a activităţii sale vizează direct funcţionarea Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului. Cu toate acestea, Comitetul exercită şi alte funcţiuni care afectează indirect
funcţionarea Convenţiei. De exemplu, Comitetul Miniştrilor este însărcinat cu aprobarea bugetului
Consiliului Europei, inclusiv a cheltuielilor impuse de funcţionarea organelor Convenţiei. În vechea
redactare a Convenţiei, Comitetul alege membrii Comisiei Europene a Drepturilor Omului. Comitetul
fixează indemnizaţia ce trebuie plătită judecătorilor Curţii.
Una din competenţele specifice exercitate de Comitet în domeniul drepturilor omului
decurge direct din articolul 8 din Statutul Consiliului Europei. Acest articol impune Comitetului să
controleze respectarea obligaţiilor conţinute în articolul 3 din Statut, respectiv că toţi membrii
Consiliului Europei „recunosc principiul preeminenţei dreptului şi principiul în virtutea căruia orice
persoană plasată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile omului şi libertăţile
fundamentale”.
Înainte de intrarea în vigoare a Protocolului 11, Competenţa Comitetului Miniştrilor era,
într-o anumită manieră, o competenţă alternativă, în sensul că putea adopta propria decizie cu
privire la existenţa sau inexistenţa unei violări a Convenţiei atunci când statul în cauză într-o afacere

297
Odată cu intrarea în vigoare a Protocolului 9 pentru toate Statele Părţi la Convenţie articolul 48 a fost
modificat şi a integrat dreptul de a sesiza Curtea pentru particulari, grupuri de particulari şi organizaţii
neguvernamentale.
298
A se vedea afacerea „De Wilde, Ooms şi Versyp contra Belgia” (afacerea vagabondajului) din 18 iunie 1971.
299
R. M. Beşteliu, op. cit., vol. II, pag. 205
300
Aceştia formează aşa-numitul Comitet al Delegaţilor Miniştrilor, care se reuneşte de regulă săptămânal.

99
nu recunoscuse jurisdicţia Curţii sau în toate cazurile în care Curtea nu fusese sesizată nici de către
Comisie, nici de către o Înaltă Parte Contractantă valabilă şi nici, pentru statele faţă de care
Protocolul 9 intrase în vigoare, de către persoane fizice, organizaţii neguvernamentale sau grupuri de
particulari care sesizaseră Comisia.
Această competenţă quasi-judiciară conferită Comitetului Miniştrilor poate intra uneori
în conflict cu compoziţia şi competenţele primare tipic politice ale acestui organ. Totuşi, dat fiind
faptul că autorii Convenţiei au prevăzut posibilitatea de a recunoaşte jurisdicţia Curţii, au fost obligaţi
să prevadă o modalitate alternativă de a finaliza procedurile antamate prin introducerea unei
plângeri la Comisie. Singura soluţie acceptabilă pentru statele membre care au refuzat să recunoască
jurisdicţia Curţii era calea politică a Comitetului Miniştrilor.
Chiar dacă există posibilitatea unei strânse implicări a Comitetului în aplicarea
Convenţiei, Comitetul decide rareori urmărirea unei afaceri din oficiu. În prima perioadă după
adoptarea Convenţiei, Comitetul juca un rol mai activ decât în perioada actuală, în parte pentru că
recunoaşterea jurisdicţiei Curţii se lovea de multe ezitări, în parte pentru că Comisia însăşi era puţin
favorabilă să transfere cauzele la Curte. Ulterior, totuşi, Comitetul nu a jucat prea des un rol activ în
tratarea unei cauze şi, în quasi-totalitatea cazurilor, a urmat concluziile raportului Comisiei. Comitetul
Miniştrilor este competent să controleze executarea hotărârilor Curţii, dar n-are puterea de a
influenţa conţinutul acestor hotărâri sau de deroga de la caracterul lor constrângător.
În esenţă, competenţa de supraveghere a executării hotărârilor Curţii acordată
Comitetului Miniştrilor de articolul 54 al Convenţiei se traduce în concret prin supervizarea
reformelor legislative sau administrative adoptate de state în răspuns la o constatare a violării
Convenţiei sau, în cazul hotărârilor care acordă o „satisfacţie echitabilă” în virtutea articolului 50, la a
se asigura că statul a efectuat plata sumei către persoana în cauză, în termenul indicat de Curte. Este
de la sine înţeles că Comitetul, în cadrul acestui articol, tratează numai hotărârile prin care Curtea a
concluzionat că există o violare a Convenţiei, precum şi pe cele prin care o afacere este radiată de pe
rolul Curţii ca urmare a încheierii unei reglementări amiabile între părţi.
7.1.3.2. Mecanismul de control după intrarea în vigoare a Protocolului 11
7.1.3.2.1. Motivaţiile adoptării Protocolului 11
De la intrarea în vigoare a Convenţiei şi până la începutul anilor '90 numărul Părţilor
Contractante aproape s-a triplat. Acest lucru a antrenat, pe cale de consecinţă, o creştere
exponenţială a numărului de cazuri pendinte la Comisie şi Curte, ceea ce a impus, în ultimă instanţă,
necesitatea unei reforme a sistemului de control.301 Aceste reforme vizau, în esenţă, ameliorarea
eficacităţii mijloacelor de protecţie, scurtarea procedurilor şi menţinerea nivelului actual de calitate a
protecţiei drepturilor omului.
Este interesant de amintit faptul că numărul de plângeri înregistrate de Comisia Europeană
a Drepturilor Omului a crescut de la 401, în anul 1981, la 2037, în 1993, tendinţele de creştere fiind
explicabile nu doar prin creşterea numărului de state părţi la Convenţie, dar şi prin creşterea gradului
de notorietate la nivelul opiniei publice a mecanismului de control de la Strasbourg.
Pe acest fundal, s-a constatat statistic că întârzierea acumulată în examinarea cauzelor
aflate pe rolul Comisiei devine excesivă (cu consecinţe serioase pentru procedurile în faţa Curţii), la
sfârşitul sesiunii din ianuarie 1994 fiind pendinte 2672 de cauze, dintre care 1487 nu fuseseră deloc
examinate. Era nevoie în medie, la acel moment, de 5 ani pentru analiza unei cauze până la decizia
finală a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau a Comitetului Miniştrilor.
Dacă înainte de 1988 nu au fost anual mai mult de 25 de cauze deferite Curţii, s-a ajuns la
31 în anul 1989, 61 în anul 1990, 93 în anul 1991, 50 în anul 1992 şi 52 în anul 1993. De asemenea,

301
A se vedea şi motivaţiile expuse în raportul explicativ al Protocolului 11.

100
dacă la sfârşitul anului 1992 pe rolul Comitetului Miniştrilor se aflau, pentru decizie pe fond, 15
cauze, numărul lor atingea 189 la sfârşitul anului 1993.
Raportul explicativ al Protocolului 11 arată că înfiinţarea unei Curţi unice avea ca scop şi
suprimarea dublei activităţi existente (în faţa Comisiei şi respectiv în faţa Curţii), precum şi a
anumitor termene inerente sistemului înainte de realizarea reformei. În sfârşit, se urmărea întărirea
elementelor judiciare ale sistemului, prin eliminarea posibilităţii ca un organ esenţialmente politic
(Comitetul Miniştrilor) să ia şi decizii cu caracter quasi-judiciar.
7.1.3.2.2. Scurt istoric
Posibilitatea unei fuziuni a Comisiei şi a Curţii a fost evocată pentru prima dată în mod
oficial în iulie 1982, la cea de-a 8-a reuniune a Comitetului de experţi DH-PR pentru ameliorarea
procedurilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în cursul unui schimb de vederi cu
reprezentanţii Comisiei Europene a Drepturilor Omului. Această posibilitate a figurat apoi pe lista
întocmită de Comitetul DH-PR a reformelor care trebuie întreprinse pe termen lung. La nivel politic,
ideea fuziunii este evocată pentru prima dată la Conferinţa ministerială europeană asupra drepturilor
omului, ţinută la Viena, în luna martie 1985.
Discuţiile pe această temă au evoluat în anii ce au urmat între palierul politic (Comitetul
Miniştrilor şi Adunarea parlamentară) şi cel tehnic (Comitetul Director pentru Drepturile Omului –
CDDH şi respectiv DH-PR).
După epuizarea tuturor dezbaterilor de ordin tehnic derulate timp de cinci ani, Comitetul
Miniştrilor a decis la începutul lui noiembrie 1992, în timpul unei reuniuni cu ocazia căreia Franţa s-a
pronunţat pentru prima dată în favoarea propunerii germane privind o Curte unică, să pună această
problemă dintr-o perspectivă politică.
Primul „summit” al şefilor de stat şi de guvern din statele membre ale Consiliului Europei,
organizat la Viena la 8-9 octombrie 1993, a fost ocazia unei luări de poziţie unanimă în acest sens,
decizând „să amelioreze eficacitatea Convenţiei Drepturilor Omului prin instaurarea unei Curţi unice
pentru controlul angajamentelor subscrise”. Pentru aceasta, anexa I a documentului adoptat de
„summit”, consacrată „reformei mecanismului de control al Convenţiei”, dă mandat Comitetul
Miniştrilor de a „termina pregătirea unui protocol de amendament la Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului…în vederea adoptării unui text şi deschiderii lui spre semnare la reuniunea
ministerială din mai 1994”. Decizia de principiu a „summit”-ului, „de a stabili, în calitate de parte
integrantă a Convenţiei, o Curte Europeană a Drepturilor Omului unică care să înlocuiască organele
de control existente” este fără echivoc, chiar dacă organizarea acestei noi curţi poate să prezinte mai
multe variante, incluzând în special un dublu grad de jurisdicţie internă302. Totodată, scopul fixat este
clar: „obiectivul acestei reforme este de a creşte eficacitatea mijloacelor de protecţie, de reducere a
lungimii procedurilor şi de menţinere a nivelului ridicat al protecţiei drepturilor omului”.
Proiectul de protocol de amendament a fost pregătit de comitetul DH-PR, iar apoi a fost pus
la punct de CDDH, după consultarea corespunzătoare a Comisiei şi a Curţii, ca şi a Adunării
Parlamentare. Textul proiectului a fost adoptat de Comitetul Miniştrilor la cea de-a 511-a bis
reuniune a Delegaţilor Miniştrilor, ţinută la 20 aprilie 1994. Textul a fost deschis spre semnare
membrilor Consiliului Europei semnatari ai Convenţiei Europene a Drepturilor Omului la 11 mai 1994.
Intrarea în vigoare a intervenit după ratificarea protocolului de către toate Satele Părţi la Convenţie
la 1 noiembrie 1998.
În ceea ce priveşte natura Protocolului 11, ar fi poate util de amintit că Raportul său
explicativ explică alegerea formei juridice a unui protocol de amendare, iar nu a unuia facultativ la
Convenţie. Caracterul fundamental al reformei mecanismului de control necesită acordul tuturor
Statelor Părţi la Convenţie. De aceea, Protocolul 11 a fost conceput ca un protocol de amendare, a

302
L.E. Pettiti, E.Decaux, P.H.Imbert, op.cit., pag.24

101
cărui intrare în vigoare este condiţionată de obligaţia exprimării consimţământului de a fi legat de
acest instrument juridic de către toate Statele Părţi la Convenţie. S-a spus că numai un protocol de
amendare permitea evitarea coexistenţei a două mecanisme paralele de control, care ar fi putut
genera dezvoltarea unei jurisprudenţe neomogene şi inconsecvente.
S-a concluzionat303 că într-un sistem unificat, debarasat de declaraţii facultative şi de
variante politice, noua Curte va avea, de plin drept, o triplă competenţă: pentru „afacerile
interstatale”, „plângerile individuale” şi „avizele consultative”.
7.1.3.2.3. Caracteristicile principale ale reformei introduse de Protocolul 11
Caracteristica principală o reprezintă suprimarea sistemului cu 3 organe de decizie
(Comisia, Curtea, Comitetul Miniştrilor) şi substituirea celor 2 organe principale de control
existente până la acel moment (Comisia şi Curtea) cu o nouă Curte unică şi permanentă, care să
asigure competenţele acestor organe.
Pe cale de consecinţă, o persoană fizică are acces direct la noua Curte. Comitetul
Miniştrilor Consiliului Europei conservă doar competenţa rezultând din fostul articol 54
(supravegherea executării hotărârilor Curţii), în timp ce competenţa quasi-jurisdicţională conferită
de fostul articol 32 este suprimată.
Competenţa noii Curţi devine obligatorie şi se extinde la toate chestiunile privind
interpretarea şi aplicarea Convenţiei, atât pentru afacerile interstatale, cât şi pentru plângerile
individuale. În plus, ca şi până acum, Curtea poate emite avize consultative la solicitarea Comitetului
Miniştrilor.
Curtea funcţionează, cum aminteam, de o manieră permanentă şi este compusă dintr-un
număr de judecători egal celui al Statelor Părţi la Convenţie.
Pentru examinarea cazurilor aflate pe rol, Curtea se reuneşte în comitete, în camere şi în
Marea Cameră. Judecătorul ales în numele unui stat este de drept membru al camerei şi al Marei
Camere.
Curtea examinează plângerile introduse de :
- orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau grup de particulari care se
pretind victimă a unei violări a Convenţiei de către unul din Statele Părţi.
sau
- un Stat Parte, în situaţia cauzelor interstatale.
Criteriile care reglementează admisibilitatea plângerilor rămân aceleaşi, dar sunt
preluate de noua Curte, care exercită funcţiunea de filtraj, asigurată anterior de Comisie.
Camerele sunt din oficiu competente pentru a se pronunţa asupra admisibilităţii şi
asupra fondului tuturor plângerilor interstatale sau individuale, sub rezerva competenţelor specifice
atribuite comitetelor sau Marii Camere.
Procedurile orală şi scrisă rămân în esenţă neschimbate. O hotărâre a unei camere devine
definitivă atunci când părţile declară cu nu solicită trimiterea în faţa Marii Camere sau la trei luni de
la data pronunţării (comunicării) hotărârii. Numai părţile (şi nu camera) pot solicita transferarea
cauzei la Marea Cameră.
Şi în noul sistem se păstrează posibilitatea închiderii unei cauze pe calea reglementării
amiabile între părţi.

303
Ibidem, pag.24-25

102
7.1.3.2.4. Situaţia după intrarea în vigoare a Protocolului 11
În esenţă, obiectivele urmărite prin reforma promovată de Protocolul 11 au fost:
- o mai mare accesibilitate a mecanismului de control pentru individ;
- accelerarea procedurii;
- o mai mare transparenţă şi eficacitate.
O evaluare efectuată la Consiliul Europei la aproape 5 ani de la intrarea în vigoare a Protocolului
11 afirma că obiectivele au fost atinse numai parţial şi asta în special datorită creşterii exponenţiale a
numărului de plângeri adresate Curţii, care au condus practic la o stare de semi-blocaj. Amintim
numai faptul că numărul de plângeri înregistrate în 2002 s-a ridicat la aproximativ 35 000, faţă de
cele numai 14 000 existente în 1997.
Această situaţie a generat o preocupare deosebită atât la nivelul Curţii însăşi, cât şi la nivel
politic, pentru identificarea unor soluţii pe termen scurt, dar şi de fond, mai profunde, mergând până
la operarea unei noi reforme a Convenţiei.
Au fost evocate atât necesitatea creşterii resurselor materiale şi umane304 la dispoziţia
Curţii, pentru eficientizarea activităţii sale, dar şi a unora de fond, cum ar fi: înăsprirea criteriilor de
admisibilitate sau focalizarea activităţii Curţii în principal pe chestiunile care pun probleme de
interpretare fundamentală, de principiu, a dispoziţiilor Convenţiei (ceea ce ar elimina o mare parte
din plângerile considerate drept uzuale); reintroducerea unui alt organism de „filtraj”, care să
faciliteze activitatea Curţii; introducerea unui real dublu nivel de jurisdicţie la nivelul Curţii; numirea
unui al doilea judecător la Curte pentru fiecare stat în parte, etc.
Au fost înfiinţate grupuri de lucru care să formuleze propuneri concrete atât la nivelul
Curţii, cât şi la cel al Comitetului Miniştrilor. La sfârşitul lui 2002 Comitetul Director pentru Drepturile
Omului a prezentat un raport conţinând sugestii concrete de modificare a mecanismului de control,
posibil de formalizat sub forma unor amendamente la Convenţie.
Ultimele sesiuni ale Comitetului Miniştrilor au marcat acordul, nu fără dificultăţi, de a se
continua linia propusă de CDDH şi de a se evalua concret posibilitatea promovării unor
amendamente. Procedura a avansat în anii următori spre o concretizare a acestor demersuri, cu atât
mai mult cu cât majoritatea statelor membre, şi în primul rând marii contributori la bugetul
Consiliului Europei, au arătat că erau puţin dispuşi să angajeze constant contribuţii suplimentare
substanţiale pentru bugetul Curţii, care să suplinească eficacitatea mai scăzută a mecanismului de
control.
7.1.3.3 Mecanismul de control după intrarea în vigoare a Protocolului 14
7.1.3.3.1. Motivaţiile şi un scurt istoric al adoptării Protocolului 14
Deşi a constituit un pas înainte, Protocolul 11 nu a rezolvat problema creşterii semnificative
a numărului de plângeri individuale adresate Curţii Europene şi respectiv limitarea riscului de
afectare a efectivităţii şi credibilităţii sistemului de control de la Strasbourg.
O recunoaştere oficială a acestei probleme s-a înregistrat la doi ani de la intrarea în vigoare
a Protocolului 11, în cadrul Conferinţei ministeriale dedicate Drepturilor Omului, desfăşurată la Roma
în 2000, cu ocazia aniversării a 50 de ani de la semnarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În prima rezoluţie adoptată la Roma, Conferinţa solicita Comitetului Miniştrilor să „iniţieze cât mai
curând posibil un studiu aprofundat al diferitelor posibilităţi şi opţiuni în vederea asigurării

304
Comitetul Miniştrilor a decis în 2002 alocarea în intervalul 2003-2005 a unui buget suplimentar pentru Curte
de 30 milioane de Euro.

103
efectivităţii Curţii Europene a Drepturilor Omului în lumina acestei noi situaţii prin intermediul
Comitetului de legătură cu Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi respectiv CDDH”305.
Conferinţa a considerat acest proces drept „indispensabil, având în vedere creşterea
numărului de plângeri şi că măsuri urgente trebuie adoptate pentru a sprijini Curtea Europeană să îşi
îndeplinească funcţiunile şi în consecinţă, o reflecţie aprofundată să fie demarată cât mai curând
posibil în legătură cu diversele posibilităţi şi opţiuni”306.
Ca răspuns la prima Rezoluţie adoptată de Conferinţa de la Roma, Comitetul Delegaţilor
Miniştrilor a stabilit la 7 februarie 2001 un Grup de evaluare pentru formularea propunerilor privind
mijloacele de garantare a efectivităţii Curţii Europene. În acelaşi timp, CDDH a creat un Grup de
reflecţie pe tema consolidării mecanismului de protecţie a drepturilor omului. Raportul de activitate
al CDDH307, adoptat în iunie 2001, a fost transmis Grupului de evaluare, care la rândul său a elaborat
un raport în septembrie 2001.
Aceste documente au condus la adoptarea Declaraţiei Comitetului Miniştrilor la cea de-a
109-a sesiune din 8 noiembrie 2001 pe tema „Protecţiei drepturilor omului în Europa. Garantarea
efectivităţii pe termen lung a Curţii Europene a Drepturilor Omului.”
În baza instrucţiunilor primite de la Comitetul Miniştrilor şi după prezentarea unui Raport
308
interimar în octombrie 2002, CDDH a formulat propuneri concrete pentru garantarea pe termen
lung a efectivităţii Curţii Europene, pe care le-a transmis Comitetului Miniştrilor la 4 aprilie 2003.
Propunerile vizau trei domenii principale:
- „Prevenirea încălcărilor la nivel naţional şi îmbunătăţirea remediilor interne”;
- „Optimizarea efectivităţii filtrajului şi procesarea subsecventă a plângerilor”;
- Îmbunătăţirea şi accelerarea executării hotărârilor Curţii Europene”309.
Procesul de reflecţie şi elaborare astfel lansat a avansat, astfel încât ulterior, la 15 mai
2003, Comitetul Miniştrilor a adoptat Declaraţia privind „Garantarea pe termen lung a efectivităţii
Curţii Europene a Drepturilor Omului”. CDDH a adoptat la rândul său în noiembrie 2003 un Raport
interimar de activitate310 şi respectiv Raportul final, în aprilie 2004311.
Acest document conţine proiectul Protocolului 14 la Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, un raport explicativ, un proiect de declaraţie, unul de Recomandare şi respectiv un proiect
de Rezoluţie a Comitetului Miniştrilor adresată statelor membre.
Conform regulamentelor Consiliului Europei, Comitetul Miniştrilor a invitat Adunarea
Parlamentară să adopte Avizul său pe marginea Proiectului Protocolului 14. Acest aviz, care a
formulat o serie de amendamente, a fost adoptat de Adunarea Parlamentară la 28 aprilie 2004.
Finalul procesului de reflecţie şi redactare s-a consemnat la 13 mai 2004, odată cu
adoptarea de către Comitetul Miniştrilor a „Pachetului de reformă”:
- o Declaraţie privind „Asigurarea efectivităţii implementării Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului la nivel naţional şi european”;
- textul Protocolului 14;

305
Rezoluţia I, par 18 ii , „Aranjamente instituţionale şi funcţionale pentru protejarea Drepturilor Omului la nivel
naţional şi european” (CM (2000) 172).
306
Declaraţia Conferinţei ministeriale de la Roma privind Drepturile Omului: “Curtea Europeană a Drepturilor
Omului la 50 de ani: ce viitor pentru protecţia drepturilor omului în Europa ?”
307
Doc. CDDH – GDR(2001)010
308
Doc. CM(2002)146
309
Doc.CDDH(2003)006
310
Doc. CM(2003)165
311
Doc.CM(2004)65

104
- cinci Recomandări adresate statelor membre al căror obiectiv îl reprezintă asigurarea
protecţiei efective a drepturilor prevăzute în Convenţia Europeană în cadrul sistemelor juridice
naţionale.
Protocolul 14 a fost rezultatul a aproape cinci ani de reflecţie, iar obiectivul său a fost
în esenţă să „menţină şi să amelioreze eficacitatea sistemului de control pe termen lung, în special în
lumina creşterii continue a gradului de încărcare a Curţii Europene şi a Comitetului Miniştrilor
Consiliului Europei”.312
Mai multe propuneri de reformă a sistemului au fost examinate în perioada de după
Conferinţa ministerială din 2000 până la aprobarea finală a Protocolului.
7.1.3.3.2. Caracteristicile principale ale reformei introduse de Protocolul 14
Protocolul 14 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este un Protocol de
amendament.
Spre deosebire de Protocoalele adiţionale la Convenţie, intrarea în vigoare a Protocolului 14
a fost condiţionată de ratificarea sa de către toate Statele Părţi la Convenţia Europeană.
Astfel, până de curând, intrarea în vigoare fusese blocată de Federaţia Rusă, care refuza
ratificarea şi respectiv depunerea instrumentului de ratificare pe motiv că aplicarea noului
instrument ar mări presiunea, considerată de autorităţile ruse drept incorectă, pentru executarea
unui număr, potenţial tot mai mare, de hotărâri de condamnare cu substrat politic”313.
Această poziţie politică se exprimase de altfel într-un vot negativ înregistrat la 20
decembrie 2006 în Duma de Stat a Federaţiei Ruse.
Urmare presiunilor internaţionale formulate de statele membre ale Consiliului Europei, de
Comitetul Miniştrilor şi Adunarea Parlamentară a organizaţiei314, Federaţia Rusă a finalizat
procedurile interne de ratificare a Protocolului 14 în prima parte a anului 2010, astfel încât a devenit
al 47-lea stat membru care a acceptat instrumentul menţionat, ceea ce a permis intrarea sa în
vigoare la 1 iunie 2010.
În esenţă, reforma introdusă de Protocolul 14 vizează următoarele elemente esenţiale:
- tratarea cererilor de admisibilitate de către un singur judecător. Diferenţa faţă de
sistemul anterior constă în faptul că decizia preliminară privind admisibilitatea plângerii va putea fi
luată de un singur judecător, asistat de juriştii din Grefa Curţii şi nu în formatul completului de trei
judecători, incluzând aici şi judecătorul - raportor şi respectiv asistenţa oferită de juriştii Grefei;
- introducerea unui nou criteriu de admisibilitate, respectiv prejudiciul substanţial suferit
de către reclamant;
- introducerea unei proceduri menite să accelereze examinarea cazurilor repetitive, cazuri
considerate, în acelaşi timp, în mod vizibil fundamentate (cazuri „clonă”), respectiv sub forma
stabilirii „procedurii deciziei într-un caz pilot”315;
- schimbarea duratei mandatului judecătorului la Curtea Europeană. Pentru consolidarea
independenţei şi imparţialităţii, judecătorii vor fi aleşi pentru un singur mandat, cu o durată de 9 ani,

312
Preambului Protocolului 14
313
Paraskeva, Costas, „The relationship between the domestic implementation of the European Convention on
Human Rights and the ongoing reforms of the European Court of Human Rights", Intersentia, Antwerp –
Oxford – Poland, 2010, pag.47
314
Vezi Recomandarea 1756(2006) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi răspunsul Comitetului
Miniştrilor, adoptat la 18 ianuarie 2007
315
Articolul 28(1) al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, astfel cum a fost amendat de articolul 8 al
Protocolului 14

105
fără posibilitatea reînnoirii sale, şi care ar urma să înceteze la împlinirea vârstei de 70 de ani316. În
sistemul anterior durata mandatului era de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii sale;
- schimbarea procedurii de numire a judecătorilor ad-hoc;
- statuarea posibilităţii încheierii reglementărilor amiabile în orice moment al procedurii;
- conferirea posibilităţii ca prin decizie a Comitetului Miniştrilor să fie sesizată Curtea
Europeană, în cazul în care un stat refuză să execute hotărârile;
- creşterea rolului Comisarului pentru drepturile omului al Consiliului Europei în cadrul
procedurii în faţa Curţii;
- statuarea posibilităţii aderării Uniunii Europene la Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului.
În concluzie, reformele introduse de Protocolul 14 vizează cele două principale provocări
care au stat şi stau în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului: gradul de încărcare uriaş cu dosare,
multe dintre ele confirmate statistic ca fiind nefondate; sarcina examinării pe fond şi pronunţării unei
decizii, inclusiv privind despăgubirea fixată, în numeroase cazuri repetitive sau de rutină şi care au
just temei.
Este prematură orice concluzie, în această etapă, cu privire la efectele şi eficacitatea noului
instrument. Poate fi evocată însă, în acest context, poziţia publică exprimată de fostul Preşedinte al
Curţii Europene, Luzius Wildhaber, care afirma că deşi Protocolul 14 „este un pas în direcţia cea
bună, Curtea Europeană va continua să se confrunte cu o cazuistică excesivă”317.
7.1.4. Concluzii
Prezentarea mecanismului de control al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului a pus în
evidenţă, credem, importanţa şi miza deosebite ale acestuia. Considerat cel mai vechi şi puternic
instrument juridic de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului la nivel european,
acesta a produs o impresionantă jurisprudenţă, care completează substanţa Convenţiei şi îi dau
acesteia formă şi viaţă depăşind instrumentul însuşi. Într-adevăr, Convenţia a evoluat datorită
interpretării pe care i-au dat-o Comisia şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului.318
Interpretările asupra unor noţiuni precum supremaţia dreptului şi societatea democratică
constituie fundamentele sistemului european al drepturilor omului şi au furnizat importante repere
ţărilor Europei Centrale şi de Est. Convenţia nu constituie însă un panaceu care să permită
remedierea tuturor problemelor care privesc drepturile omului. Ea poate să furnizeze un număr
important de răspunsuri juridice de ordin punctual la o serie de întrebări care privesc aspectele
individuale ale protecţiei drepturilor omului. Pe o scară mai largă, însă, simbolistica sistemului
(sistem fundamentat în egală măsură pe principiul excluderii competenţei naţionale exclusive în
materia drepturilor omului şi limitarea suveranităţii statului şi pe cel al subsidiarităţii garanţiilor
internaţionale faţă de cele de ordin intern), plasează responsabilitatea primară în sarcina statelor
înseşi. Este de aceea important ca statele să recepteze rapid şi substanţial mesajele transmise de
mecanismul de control de la Strasbourg, iar uneori chiar să le devanseze, prin promovarea
reformelor interne necesare, în primul rând de ordin legislativ şi administrativ şi evitarea în acest fel
de a continua să figureze pe „agenda de interes” a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

316
Articolul 23 par 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, astfel cum a fost amendat prin articolul 2 al
Protocolului 14
317
Paraskeva, Costas, op. cit., pag.56
318
Donna Gomien, „Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”, Editura ALL, 1993, pag.172

106
Unitatea de invatare 8

Obiective

După parcurgerea modulului 8 studenţii trebuie:


 să aibă cunoştinţe elaborate despre competenţele instanţei europene
 să cunoască titularii dreptului de a sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului
 să cunoască temeinic procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

8. Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului


Sesizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului și procesul desfășurat la Strasbourg
reprezintă un demers de ultimă instanță pentru cetățeanul european care invocă încălcarea unui
drept sau a unei libertăți fundamentale garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Acest demers pleacă de la un principiu consacrat în cadrul sistemului de control de la
Strasbourg, respectiv principiul subsidiarității, care statuează obligativitatea pentru ordinea juridică
națională de a oferi cu prioritate soluții la cele reclamate de individ și abia ulterior, în subsidiar, dacă
problema reclamată nu își găsește soluționare, fiind acceptată calea de atac la Curtea Europeană a
Drepturilor Omului.
Vom prezenta pe scurt câteva din elementele de bază ale procedurii contencioase
desfășurate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Competenţa instanţei europene acoperă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea
Convenţiei şi a Protocoalelor sale, care îi sunt supuse de către state (articolul 33), deci cauze
interstatale, de către persoane fizice sau alte entităţi, prin cereri individuale (articolul 34). La cererea
Comitetului Miniştrilor, dă avize consultative asupra problemelor de ordin juridic privind
interpretarea Convenţiei şi, evident, a Protocoalelor acesteia. De asemenea, potrivit Protocolului 14,
Curtea poate să clarifice o problemă de interpretare sau de conformare cu o hotărâre a sa emisă
anterior, în etapa de executare a hotărârilor Curţii.
Prin formaţiunile sale jurisdicţionale (judecătorul unic, comitetele de trei judecători,
camerele de șapte judecători și Marea Cameră de șaptesprezece judecători), Curtea se pronunţă
asupra inadmisibilităţii cererilor (plângerilor) individuale şi ia decizii în legătură cu admisibilitatea şi
fondul acestora, după cum urmează:
a) Judecătorul unic se pronunţă asupra cererilor individuale, care nu implică o examinare
complementară, pe care le poate declara inadmisibile sau le poate scoate de pe rol numai prin vot
unanim. Nu se poate pronunţa asupra cauzelor interstatale. Decizia unui judecător unic este
definitivă.
b) Comitetele sunt abilitate să ia decizii atât asupra admisibilităţii cererilor individuale, cât şi
asupra fondului, adoptând hotărâri în cauze în care problema referitoare la interpretarea sau
aplicarea Convenţiei sau Protocoalelor sale care se află la originea cauzei constituie obiectul unei
jurisprudenţe bine stabilite de Curte. Deciziile şi hotărârile comitetelor sunt, de asemenea, definitive.
c) Camerele sunt abilitate să ia decizii asupra admisibilităţii cererilor şi a fondului, dacă
plângerile individuale nu au fost deja examinate şi decise de către un judecător unic sau de un
comitet şi pentru toate cererile introduse de către un stat (cauze interstatale).
d) Marea Cameră se pronunţă asupra cererilor individuale sau cauzelor interstatale,
comunicate de Camere prin desesizare, care privesc o problemă gravă privind interpretarea
Convenţiei şi a Protocoalelor sale sau în cazul când soluţionarea acesteia ar putea duce la o decizie
contradictorie cu o hotărâre pronunţată anterior de Curte. De asemenea, Marea Cameră se

107
pronunţă, în cazuri excepţionale, asupra unei hotărâri a unei camere, retrimisă în faţa Marii Camere
la cererea unei părţi în cauză. Această formaţiune se pronunţă şi asupra cererilor Comitetului
Miniştrilor de aviz consultativ sau în faza de executare.
Curtea examinează cauzele în condiţii de contradictorialitate şi se pune la dispoziţia părţilor
pentru a se ajunge la rezolvarea cauzei pe cale amiabilă, caz în care dezbaterile au caracter
confidenţial.
Hotărârea Marii Camere este definitivă. Decizia unei Camere devine definitivă dacă părţile
declară că nu vor cere trimiterea cauzei în faţa Marii Camere sau nu se trimite în termen de trei luni
de la pronunţare, ori în cazul în care Marea Cameră respinge cererea de retrimitere. Hotărârea
definitivă a Curţii este transmisă Comitetului Miniştrilor care supraveghează executarea ei. In
privinţa competenţei consultative, este de menţionat că avizele consultative ale Curţii asupra
problemelor juridice privind interpretarea Convenţiei pot fi date numai la cererea Comitetului
Miniştrilor.
Competenţa Curţii poate fi analizată sub mai multe aspecte, din perspectiva competenţei
ratione personae (personală), ratione materiae (materială), ratione loci (spaţială) şi ratione
temporis (temporală).
Pentru a intra în domeniul competenței personale a Curții, plângerea trebuie să fie introdusă
de către o entitate având calitate pentru a fi reclamant şi trebuie să fie îndreptată împotriva unei
entităţi având calitate pentru a fi pârât.
Curtea poate fi sesizată de către un stat parte, caz în care ne aflăm în prezenţa unei cereri
statale, sau de către o persoană fizică, o organizaţie nonguvernamentală sau un grup de particulari,
care se pretind victime a unei violări a unuia din drepturile recunoscute de Convenţia Europeană
pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale sau de Protocoalele sale
adiţionale, caz în care este vorba de cereri individuale319.
Aceste două tipuri de entităţi au capacitate procesuală activă; cererile, fie că sunt statale, fie
că sunt individuale, sunt îndreptate împotriva statelor părţi la Convenţie, care pot fi pârâte în faţa
Curţii. După cum este prevăzut în Convenţie, cererile statale vizează „orice încălcare a dispoziţiilor
Convenţiei... imputabilă unei alte părţi contractante”, iar cererile individuale se referă la o „încălcare
de către una din înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie”.
Dacă virtual toate statele părţi au capacitate procesuală pasivă, pârâtul este în concret statul
care a comis încălcarea drepturilor prevăzute de Convenţie sau de Protocoale ori căruia încălcarea îi
este imputabilă.
Titularii dreptului de a sesiza Curtea sunt:
- Statele. Potrivit articolului 33 din Convenţie, intitulat „Cauze interstatale”, „orice Înaltă
Parte Contractantă poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a prevederilor Convenţiei şi
ale Protocoalelor sale de către o altă Înaltă Parte Contractantă.”
Statul care sesizează Curtea nu trebuie să fie considerat că acţionează pentru a obţine
respectarea drepturilor sau intereselor sale proprii, ci mai degrabă supune Curţii spre examinare o
problemă care ţine de ordinea publică europeană. Singura condiţie pe care un stat care sesizează
Curtea trebuie să o îndeplinească este să fie parte la Convenţie.

319
Convenţia dă dreptul oricărui stat contractant de a cere ca alte state părţi la Convenţie să-şi respecte obligaţiile
asumate. În privinţa dreptului de petiţie al persoanelor fizice sau a altor entităţi, în articolul 34, intitulat „Cereri
individuale” se arată: „Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie
neguvernamentală sau de către orice grup de particulari care se pretinde victima unei încălcări de către una din
înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în Protocoalele sale”. Prin acelaşi articol,
statele părţi contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exerciţiul eficace al acestui drept, astfel
că„Înaltele Părţi Contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exerciţiul eficace al acestui drept”.

108
Nu este necesar ca victimele încălcării dispoziţiilor Convenţiei să fie cetăţeni sau resortisanți
ai statului reclamant sau ca violarea invocată să afecteze în mod direct interesele acestui stat. De
asemenea, nu contează dacă mobilul statului reclamant este de ordin politic. Dreptul de sesizare
recunoscut statelor are drept scop să determine examinarea modului în care statele contractante îşi
respectă angajamentele juridice asumate;
- Subiecții dreptului de recurs individual. După cum am arătat, articolul 34 al Convenţiei
recunoaşte dreptul persoanelor fizice, organizaţiilor nonguvernamentale sau grupurilor de particulari
care se pretind victime ale încălcării unui drept recunoscut de Convenţia Europeană să sesizeze
Curtea.
Curtea poate fi sesizată de orice persoană fizică. Convenţia nu reţine nici o condiţie
referitoare la cetăţenia, rezidenţa, starea civilă sau capacitatea individului, conform dreptului intern.
Cetăţenii statului parte pârât, cetăţenii unui alt stat parte sau ai unui stat terţ, refugiaţii, incapabilii
din dreptul intern, deţinuţii pot sesiza Curtea Europeană.
Curtea poate fi sesizată şi de către orice organizaţie nonguvernamentală. Referirea la
„nonguvernamental” exclude posibilitatea ca o organizaţie guvernamentală să sesizeze Curtea. Într-o
interpretare largă, prin „organizaţie nonguvernamentală” Curtea înţelege orice persoană juridică, cu
sau fără scop lucrativ: societăţi comerciale, sindicate, organizaţii religioase, partide politice. Prin
extindere, în această categorie intră orice subiect de drept care nu este persoană fizică sau persoană
juridică de drept public.
Al treilea titular al dreptului de recurs individual este reprezentat de orice grup de particulari.
Noţiunea se referă la orice grup constituit conform reglementărilor în vigoare în dreptul intern, dar
are în vedere un tip de asociere informală, cel mai adesea temporară, dintre două sau mai multe
persoane care au acelaşi interes şi se pretind victime ale unei violări a Convenţiei Europene în ceea ce
le priveşte.
Condiţia prealabilă pentru a introduce o cerere individuală este ca autorul acesteia să se
pretindă victimă a unei încălcări a unui drept recunoscut în Convenţie. Nu se cere ca autorul cererii
individuale să fie victimă în mod dovedit, deoarece numai examenul cererii în fond va determina
dacă este în mod real victimă a încălcării unei dispoziţii din Convenţie. Totuşi, nu este suficient să se
afirme victimă; pe baza faptelor invocate de către reclamant şi dacă este cazul, de statul în cauză,
Curtea va examina dacă, presupunând că a fost constatată violarea, reclamantul ar fi putut fi victimă
a acesteia.
Reclamantul autor al unei cereri individuale trebuie să aibă un interes personal pentru a
acţiona în faţa Curţii. Este necesar ca drepturile acestuia să fie vătămate de o manieră concretă
printr-o decizie sau măsură internă.
Curtea admite ca victimă a unei violări orice persoană susceptibilă de a-i fi aplicată o lege
despre care se afirmă că este incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei. Mai mult, un individ se poate
considera victimă prin simplul fapt al existenţei unei legislaţii ale cărei efecte riscă să le suporte, chiar
în lipsa unei aplicări efective. Curtea admite astfel noţiunea de victimă potenţială. De asemenea,
Curtea a înglobat în noţiunea de victimă şi situaţia unei victime indirecte, adică a unei persoane care
a suferit un prejudiciu din cauza violării drepturilor unui terţ, datorită legăturii sale personale cu
terţul sau care are un interes personal pentru a se pune capăt violării.
Competenţa materială a Curții include toate chestiunile relative la interpretarea şi aplicarea
Convenţiei Europene şi a Protocoalelor sale. Nu poate fi invocată printr-o cerere înaintată Curţii
încălcarea unor drepturi pe care Convenţia sau Protocoalele nu le garantează.
Deşi unele drepturi nu sunt recunoscute de Convenţie, aceasta nu înseamnă că un fapt, o
acţiune sau omisiune, care le aduce atingere iese automat din câmpul de aplicare al Convenţiei.
Atingerea unui asemenea drept ar putea constitui concomitent o atingere a unui drept recunoscut de

109
Convenţie. Astfel, atingerea adusă unui drept la mediu sănătos poate viola dreptul la respectarea
vieții familiale și a domiciliului
Curtea este competentă să examineze toate aspectele juridice ale faptelor ce îi sunt
prezentate, nefiind ţinută de limitele arătate de reclamant prin obiectul cererii. Reclamantul nu este
ţinut să indice exact articolul din Convenţie a cărui încălcare o invocă.
Competenţa temporală a Curţii se întinde asupra tuturor faptelor posterioare intrării în
vigoare a Convenţiei pentru statul în cauză.
Referitor la competenţa teritorială a Curţii, cererea nu se poate raporta la fapte situate în
afara limitelor teritoriale în interiorul cărora Curtea îşi poate exercita competenţa.
Condiţiile de admisibilitate sunt de două feluri: generale, care se aplică atât cererilor statale,
cât şi celor individuale, şi speciale, întâlnite numai în cazul cererilor individuale.
Condiţiile generale de admisibilitate se referă la epuizarea căilor de recurs intern şi la
introducerea cererii în faţa Curţii într-un termen de 6 luni de la ultima decizie internă definitivă și
irevocabilă.
Epuizarea căilor de recurs intern marchează caracterul Convenţiei Europene în raport cu
sistemele naţionale. Autorităţile naţionale sunt în principiu mai bine situate faţă de judecătorul
internaţional pentru a se pronunţa asupra restricţiilor aduse drepturilor enunţate prin Convenţie;
această analiză, care se fundamentează pe teoria marjei de apreciere a statului, limitează controlul
judiciar european.
Articolul 35 par. 1 din Convenţie, impunând regula epuizării căilor de recurs interne are drept
corolar obligaţia impusă statelor de a pune la dispoziţia indivizilor căi de recurs efective în faţa
instanţelor naţionale.
Dovada epuizării căilor de recurs interne incumbă reclamantului. Statul pârât care invocă
excepţia de neepuizare a căilor de recurs interne trebuie să facă dovada existenţei, în ordinea juridică
internă, a unei sau unor căi de recurs care, deşi îndeplineau toate condiţiile pentru a fi o cale
efectivă, nu au fost epuizate de reclamant.
Este necesar ca reclamantul să fi ridicat în faţa celei mai înalte autorităţi naţionale
competente, în substanţă, susţinerile pe care le reiterează în faţa Curţii Europene. Această obligaţie
care incumbă reclamantului, de a epuiza căile de recurs interne, este limitată la obligaţia de a utiliza
în mod normal căile de recurs considerate utile.
Obligativitatea introducerii cererii în termen de 6 luni reprezintă a doua condiție generală de
admisibilitate. Termenul de 6 luni începe să curgă de la data ultimei decizii jurisdicționale interne
definitive și irevocabile. Aceasta este decizia care marchează epuizarea căilor de recurs intern oferite
de ordinea juridică națională.
Condițiile speciale de admisibilitate sunt specifice cererilor individuale și au în vedere ca
cererea să nu fie anonimă; să nu fie repetitivă cu o altă cerere similară aflată pe rolul Curții Europene
sau al altui organ internațional de reglementare; să nu fie incompatibilă cu dispozițiile Convenției
Europene a Drepturilor Omului sau să nu fie în mod vădit nefondată; să nu fie abuzivă.
După cum am arătat, Curtea Europeană poate fi sesizată cu cereri interstatale, introduse de
către un stat parte la Convenţia Europeană împotriva unui alt stat parte sau cu cereri individuale,
introduse de către o persoană fizică, o entitate nonguvernamentală sau un grup de particulari şi
îndreptată împotriva unui stat parte la Convenţia Europeană.
Procedura, care este în regulă generală publică şi contradictorie, cuprinde o fază scrisă şi
uneori, doar cu titlu excepţional, o fază orală, în cadrul căreia audierile sunt publice, dacă Curtea nu
decide altfel. Procedura în faţa Curţii diferă după cum este vorba de o cerere interstatală sau o cerere
individuală.

110
O cerere poate fi scoasă de pe rol, în cazul în care părţile încheie o înţelegere amiabilă, dacă
reclamantul nu mai doreşte să o menţină sau litigiul a fost soluţionat (la nivel naţional) sau în urma
emiterii de către stat a unei declaraţii unilaterale.
În termen de un an de la pronunţarea hotărârii, oricare dintre părţi poate introduce o cerere
în interpretarea hotărârii, indicând punctele din dispozitiv apreciate ca fiind neclare.
De asemenea, oricare dintre părţi poate solicita revizuirea hotărârii, dacă a descoperit un
fapt care, prin natura sa, ar fi putut avea o influenţă decisivă asupra soluţiei deja pronunţate într-o
cauză şi care era necunoscut Curţii la momentul pronunţării şi nu putea fi cunoscut părţii care cere
revizuirea, din motive rezonabile. Cererea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la descoperirea
faptului.
Oricare dintre părţi poate solicita şi rectificarea erorilor pe care le identifică în hotărâre;
cererea poate fi introdusă în termen de o lună de la pronunţare. Cererea poate viza erori de scriere,
calcul sau inexactităţi, fără însă a ajunge la reinterpretarea hotărârii.
În final, după pronunţarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei hotărâri de
condamnare, aceasta dobândeşte valoare juridică obligatorie şi trebuie executată de statul
condamnat. Hotărârea este transmisă Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei, care
supraveghează executarea ei.

Unitatea de invatare 9

Obiective

După parcurgerea unitatii de invatare 9 studenţii trebuie:

 să aibă cunoştinţe elaborate despre obligaţiile ce revin statelor în urma hotărârilor de


condamnare pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului
 să facă distincția între rezoluție și rezoluție interimară

9. Obligaţiile ce revin statelor în urma hotărârilor de condamnare pronunţate de Curtea


Europeană a Drepturilor Omului

9.1. Consideraţii introductive


Subiectul obligaţiilor care decurg pentru statele condamnate la Curtea Europeană a
Drepturilor Omului constituie o temă de actualitate pentru România şi autorităţile sale, în primul
rând prin prisma hotărârilor de condamnare la Curtea Europeană (şi a altor câteva mii de plângeri
înregistrate la Grefa Curţii până în prezent) şi a obligaţiilor care decurg pentru statul român din
acestea.
Pe un plan mai general, interesul examinării acestei teme decurge din evoluţiile (reformele)
importante din ultimii ani din cadrul sistemului european de control (Convenţia/Curtea Europeană a
Drepturilor Omului), care au impus, între altele, o mai mare rigoare în evaluarea modului în care
statele membre ale Consiliului Europei, Părţi la Convenţia Europeană, respectă drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului garantate în instrumentul juridic citat.
Pe de altă parte, actualitatea subiectului decurge şi din consolidarea sistemului naţional,
politic şi juridic, de protecţie a drepturilor fundamentale ale omului, înţeles ca o componentă a unei

111
societăţi democratice integrată european şi euro-atlantic, aşa cum este cazul a mai mult de jumătate
din statele membre ale Consiliului Europei.
Pentru România, ca stat membru al Uniunii Europene, Consiliului Europei şi al NATO,
criteriile politice în domeniul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi
standardele democratice asumate reprezintă o preocupare şi o obligaţie permanente, fireşti pentru
arhitectura instituţională a unui stat de drept.
Câteva din obiectivele de fond ale acestei incursiuni în interiorul mecanismului de control al
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului vizează, în esenţă, următoarele:
- clarificarea conceptuală a noţiunii de procedură, în sens larg, în cadrul sistemului
european de la Strasbourg şi evitarea riscului de a considera procesul finalizat odată cu pronunţarea
hotărârii Curţii Europene.
De altfel, practica ultimilor ani a demonstrat valabilitatea unor afirmaţii din doctrina
europeană în materie, potrivit cărora dificultăţile , în unele cazuri, încep abia după pronunţarea Curţii
Europene;
- asigurarea unei mai mari transparenţe a mecanismului de supraveghere a execuţiei
deciziilor Curţii Europene la nivelul Comitetului Miniştrilor, a resorturilor sale şi sprijinirea, pe această
cale, a „actorilor” naţionali interesaţi (între care instituţiile româneşti competente şi/sau vizate,
practicienii direct implicaţi în procesul de justiţie, chemaţi spre o mai mare deschidere în acest
domeniu, către jurisdicţia de la Strasbourg şi o luare în considerare nemijlocită a dispoziţiilor
Convenţiei Europene şi a jurisprudenţei Curţii Europene.
În cazul României, evocăm la acest punct, cu titlu de exemplu, jurisprudenţa exemplară a
Curţii Constituţionale, care începând cu 1997, şi-a fundamentat numeroase soluţii pe dispoziţiile
Convenţiei Europene sau cazuistica Curţii Europene, fapt de altfel apreciat şi în mediile de la
Strasbourg. Mai mult, unul din aspectele negative semnalate de Curtea Europeană în speţa Vasilescu,
respectiv incompatibilitatea articolului 278 din Codul de Procedură Penală cu normele europene, a
fost rezolvat de Curtea Constituţională prin interpretarea constituţională a normei citate, care
coincide cu poziţia jurisdicţiei europene320.
La polul opus s-au situat, cel puţin la sfârşitul anilor '90 şi începutul anilor 2000, o serie de
alte jurisdicţii româneşti, care au respins inexplicabil invocarea Convenţiei Europene (ca drept intern
aplicabil) sau a jurisprudenţei Curţii Europene.
- difuzarea şi receptarea unui set de valori europene într-un spirit european, spirit atât de
necesar, atunci când invocăm cazul României, în primul rând elitei instituţionale româneşti, care are
dificila sarcină să asigure conformitatea ordinii juridice din ţara noastră cu standardele europene în
materie şi, pe această cale, să-şi asume rolul de propulsor în demersul mai general de aprofundare a
integrării într-o Europă fără linii de demarcaţie.
Nu în ultimul rând, această analiză se doreşte a avea o preponderentă valoare de ordin
practic, în ideea de a se dovedi utilă celor implicaţi în actul de justiţie sau cel de administraţie, în
general.
Aceasta cu atât mai mult cu cât statistic, în cazul României, este un fapt constatat că
violările Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sau cazurile aflate în stare avansată a procedurii
(admisibilitate) îşi au izvorul într-o proporţie îngrijorătoare în maniera în care este administrat actul
de justiţie (ignorarea principiului securităţii juridice, greşita aplicare a legii de către magistraţi,
încălcarea flagrantă a legii, apariţia unor interferenţe în actul de justiţie, neexecutarea unor hotărâri

Decizia nr.486 din 2 decembrie 1997 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr.105 din 6
320

martie 1998.

112
judecătoreşti, etc.), în egală măsură cu caracterul depăşit al unor segmente de legislaţie sau erori
provenite din funcţionarea defectuoasă a unor ramuri ale administraţiei centrale sau locale.
Dacă acceptăm validitatea tezei „perfectei utilităţi” a hotărârilor de condamnare
pronunţate de Curtea Europeană împotriva unui stat, ca semnal oportun şi autorizat privind existenţa
unei violări a Convenţiei de ordin individual sau cu dimensiuni mai generale, care necesită o justă şi
rapidă reparaţie, tematica în discuţie va facilita nu doar o mai adecvată înţelegere a mecanismului
execuţional, în sensul unei responsabilizări crescute având ca obiectiv o reacţie adecvată din partea
„actorilor” vizaţi pentru înlăturarea efectelor violării, dar va juca şi o funcţie preventivă, în sensul
descurajării sau evitării unor asemenea „derapaje”, necesar a fi regăsite tot mai rar într-o societate
cu un sistem democratic pe deplin funcţional. (NOTĂ: Este de menţionat, de exemplu, că Ordonanţa
Guvernului nr.94 din 31 august 1999 privind participarea României la procedurile în faţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului şi a Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei confirmă la paragraful
1 al articolului 11 existenţa în beneficiul statului a unui „drept de regres împotriva persoanelor care,
prin activitatea lor, cu vinovăţie, au determinat obligarea sa la plata sumelor stabilite prin hotărâre a
Curţii...”. Mai mult, în paragraful 2 al aceluiaşi articol se face trimitere la răspunderea civilă a
funcţionarilor publici, în timp ce paragraful 3 trimite la răspunderea civilă a magistraţilor.)
Acesta este de fapt şi sensul declarat al demersului Curţii Europene a Drepturilor Omului,
respectiv o receptare la justă valoare a semnalelor lansate de aceasta şi o aplicabilitate în consecinţă
a principiului de subsidiaritate, care să permită deplasarea încărcăturii de dosare, considerată
excesivă în prezent, dinspre Curte către jurisdicţiile naţionale. Aceste jurisdicţii ar trebui să asigure în
acest fel, de o manieră preventivă, soluţii care să satisfacă justiţiabilii, astfel încât alternativa Curţii
Europene să devină treptat tot mai puţin utilizată.

9.2 Specificul mecanismului de control


În general, autorii români au focalizat cercetarea, până în prezent, pe prima mare fază a
procedurii prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv cea derulată în faţa
Curţii Europene, datorită, între altele, caracterului mai accesibil (în cea mai mare parte, public) al
procedurii. Inaccesibilitatea procedurii în faţa Comitetului Miniştrilor, ca organ împuternicit de
Convenţia Europeană (articolul 46, paragraful 2) cu supravegherea executării hotărârilor Curţii
Europene, care este rezervată exclusiv reprezentanţilor diplomatici special desemnaţi de Statele Părţi
la Convenţie, a generat o discreţie considerată excesivă asupra acestei dimensiuni procedurale, cu
consecinţe de ordin practic mai puţin binevenite, asupra cărora ne vom opri în detaliu ulterior.
Importanţa înţelegerii corecte a dimensiunii execuţionale decurge din necesitatea asigurării
eficacităţii hotărârilor Curţii Europene, condiţie a eficacităţii întregului proces de justiţie de la
Strasbourg. Atât doctrina, cât şi practicienii implicaţi direct (judecători, Grefa, reprezentanţii
diplomatici), afirmă de altfel că fără garanţii şi efectivitate în executarea acestor hotărâri întreg
sistemul de control european s-ar putea prăbuşi, însăşi Organizaţia – mamă (Consiliul Europei) fiind
în pericol de a-şi pierde credibilitatea la nivel continental.
Aceasta explică şi intensitatea dezbaterilor la Comitetul Miniştrilor pe marginea unor
„cazuri problemă” (Loizidou contra Turcia, Hakkar contra Franţa, etc.), la care autorul a avut şansa să
participe nemijlocit pe perioada mandatului său la Strasbourg în calitate de reprezentant diplomatic
al României şi Co-Agent al Guvernului în faţa (ex) Comisiei/Curţii Europene (1997-2001). Fermitatea
intervenţiei în acest cadru a delegaţiilor statelor membre, în special cele aparţinând Uniunii
Europene, pe linia asigurării unei executări integrale şi în termenele fixate a deciziilor Curţii
Europene, fără introducerea vizibilă a unor criterii de diferenţiere între statele vizate de procedura de
monitorizare (Franţa sau Italia au fost supuse unor presiuni de intensitate similară cu cele îndreptate
contra Turciei sau Greciei), probează miza reală a exerciţiului.

113
Hotărârile finale ale Curţii Europene au caracter obligatoriu pentru Părţi (articolul 46
paragraful 1) şi sunt transmise Comitetului Miniştrilor (includem aici şi deciziile privind soluţionarea
amiabilă) în vederea supervizării executării lor de către statele condamnate (articolul 46 paragraful
2). Comitetul Miniştrilor deţine aşadar competenţa suverană cu privire la evaluarea manierei de
executare şi, în ultimă instanţă, decizia închiderii definitive a cazului. Acest ultim act de procedură,
care marchează îndeplinirea tuturor obligaţiilor care incumbă statului condamnat, se concretizează
prin adoptarea (de obicei prin consens) de către statele membre ale Comitetului Miniştrilor a unei
Rezoluţii finale.
Aşa cum aminteam anterior, în esenţă, competenţa de supraveghere a executării
hotărârilor Curţii acordată Comitetului Miniştrilor de articolul 46 al Convenţiei se traduce în concret
prin supervizarea reformelor legislative sau administrative adoptate de state ca răspuns la o
constatare a violării Convenţiei sau, în cazul hotărârilor care acordă o „satisfacţie echitabilă” în
virtutea articolului 41, la a se asigura că statul a efectuat plata sumei către persoana în cauză, în
termenul indicat de Curte. Este de la sine înţeles că Comitetul, în cadrul acestui articol, tratează
numai hotărârile prin care Curtea a concluzionat că există o violare a Convenţiei, precum şi pe cele
prin care o afacere este radiată de pe rolul Curţii ca urmare a încheierii unei reglementări amiabile
între părţi.
Este de menţionat că pe agenda Comitetului Miniştrilor au stat după 1998 în mod constant
între câteva sute şi câteva mii de cazuri tranşate de Curtea Europeană, ordinea de zi a unei singure
reuniuni (în prezent ritmicitatea întâlnirilor de acest gen se ridică la 4-5 pe an) înregistrând nu o dată
circa 1000 de hotărâri321, examinate mai mult sau mai puţin aprofundat de reprezentanţii guvernelor
statelor membre. Precizăm la acest punct că acţiunea acestui organ de control (Comitetul Miniştrilor)
se fundamentează pe asumarea colectivă a responsabilităţii statelor în demersul de corijare a
violărilor Convenţiei Europene. Comitetul deţine în continuare o competenţă qvasi-jurisdicţională
(decide închiderea definitivă a cauzei prin intermediul unei rezoluţii finale), suplimentar competenţei
politice exercitate în mod obişnuit, ceea ce nu înseamnă că se situează complet în afara influenţelor
de acest gen, izvorâte din interese/poziţii esenţialmente politice ale guvernelor privind cazul/statele
vizate de procedură. În practică, reuniunile de evaluare de acest gen se desfăşoară într-un format
special („Droits de l'Homme” - DH), reprezentarea guvernelor fiind asigurată de diplomaţi cu
pregătire corespunzătoare şi special desemnaţi de la reprezentanţele permanente ale statelor pe
lângă Consiliul Europei la Strasbourg.
Examinarea evoluţiei procedurii de executare este graduală, pe măsura adoptării de către
statele în cauză a măsurilor ce decurg din procedura de executare şi poate dura mai mulţi ani, până la
adoptarea rezoluţiei finale. Nu este obligatoriu ca acelaşi caz să figureze pe ordinea de zi a fiecărei
reuniuni DH, din dorinţa de a oferi un răgaz statelor pentru luarea măsurilor de executare sau din
raţiuni ce ţin de aglomerarea agendei, Comitetul Miniştrilor impunând adesea programări la intervale
de câteva luni. În acest context, mai amintim şi aşa-numitele rezoluţii interimare, utilizate de obicei
într-o fază destul de avansată a procedurii, când majoritatea măsurilor au fost deja implementate de
statul condamnat, şi când se doreşte suspendarea examinării cazului pentru un timp ceva mai
îndelungat, până la adoptarea ultimei măsuri solicitate guvernului în cauză (de obicei reformele de
ordin legislativ, care în mod obiectiv necesită mai mult timp pentru definitivare).
Pe fond, gradualitatea evaluării este conferită de concretizarea treptată a măsurilor
solicitate statului condamnat, care în esenţă vizează cronologic: plata în termenul fixat de Curtea
Europeană a despăgubirii (dacă este cazul); adoptarea unor măsuri cu caracter individual urgente
(privind de obicei aspecte legate de persoana individului); traducerea în limba naţională şi asigurarea
unei largi difuzări în plan naţional a textului hotărârii adoptate de Curtea Europeană (publicarea într-

Printr-o decizie adoptată în 2004 de Comitetul Delegaţilor Miniştrilor, începând cu 2005 agenda reuniunilor
321

DH ale acestui organism include examinarea aprofundată doar a 50-60 de cazuri, pentru a facilita o examinare
mai aprofundată din partea Comitetului a fiecărui caz în parte.

114
o revistă de specialitate, în jurnalele oficiale ale statelor membre, etc.; introducerea textului într-o
bază de date ce poate fi accesată pe Internet de publicul interesat, etc.); adoptarea altor măsuri cu
caracter individual sau general (în principal modificări de ordin legislativ sau de practică
instituţională/judiciară).
Este de subliniat că implementarea hotărârilor Curţii Europene, care incumbă exclusiv
statelor, nu este circumscrisă integral unor parametri exacţi (hotărârea Curţii prevede ca obligaţii
concrete de executare de obicei doar cuantumul despăgubirii/termenul în care se va efectua
plata). Identificarea măsurilor cu caracter individual sau general care decurg din condamnare intră
în competenţa Comitetului Miniştrilor, pe calea interpretării raţionamentului „în drept” al Curţii
Europene.
Un rol important în acest proces îl deţine Secretariatul specializat al Consiliului Europei (prin
Direcţia generală a drepturilor omului şi afacerilor juridice), care acordă asistenţa tehnică Comitetului
Miniştrilor, fundamentată pe expertiza consistentă acumulată de personalul său specializat. Este
adevărat însă că în ultimii ani s-a putut constata o auto-asumare graduală, tot mai vizibilă, de
competenţe care îl acreditează în practică drept un actor important în mecanismul de verificare a
obligaţiilor statelor, competenţe care însă nu îşi găsesc formal un fundament normativ adecvat. Este
şi motivul pentru care reuniunile DH ale ultimilor ani au înregistrat nu o dată abordări diferite între
soluţiile (de obicei mai constrângătoare) promovate de Secretariat şi cele susţinute de guverne,
acestea din urmă nefiind dispuse să cedeze din prerogativele încredinţate de articolul 46 paragraful 2
Comitetului Miniştrilor.

9.3. Obligaţiile care revin statelor în cursul executării hotărârilor Curţii Europene
Regulile adoptate de Comitetul Miniştrilor prevăd că, atunci când o hotărâre a Curţii este
transmisă Comitetului Miniştrilor pentru supravegherea executării, cauza este înscrisă fără întârziere
pe ordinea de zi a acestuia.
Dacă în hotărâre Curtea Europeană declară că a fost violată Convenţia sau protocoalele sale
şi/sau acordă părţii vătămate o despăgubire (satisfacţie echitabilă), Comitetul Miniştrilor invită statul
interesat să îl informeze asupra măsurilor luate în urma acestei hotărâri, având în vedere obligaţia
convenţională de a se conforma acesteia.
Comitetul Miniştrilor nu constată că şi-a îndeplinit funcţiile în temeiul Convenţiei decât
după ce a luat la cunoştinţă informaţiile furnizate de statul interesat şi, în cazul în care o satisfacţie
echitabilă a fost acordată, după ce s-a asigurat că statul interesat a acordat această satisfacţie părţii
vătămate.
Decizia prin care Comitetul Miniştrilor constată că şi-a îndeplinit funcţiile prevăzute de
Convenţie de a supraveghea executarea hotărârilor Curţii Europene îmbracă forma unei rezoluţii
finale.
Nu în ultimul rând, trebuie amintit faptul că există posibilitatea adoptării unor rezoluţii
interimare, înainte de finalizarea procedurii de executare. Rolul acestora este fie de a exprima
preocuparea Comitetului Miniştrilor faţă de maniera în care statul vizat înţelege să se conformeze
hotărârii de condamnare, fie pentru impulsionarea executării sau, de la un anumit stadiu procedural,
pentru a lăsa mai mult timp statului condamnat pentru adoptarea unor reforme interne mai
profunde ce decurg din hotărârea Curţii Europene, de obicei de ordin legislativ, înainte ca speţa în
cauză să fie înscrisă din nou pe ordinea de zi a Comitetului Miniştrilor.322

322
Executarea unei hotărâri a Curţii Europene a Drepturilor Omului, confirmată prin rezoluţia finală a
Comitetului Miniştrilor, se poate întinde de la o durată de câteva luni până la câţiva ani, în funcţie de
complexitatea cauzei şi gradul de disponibilitate şi cooperare din partea statului interesat.

115
După cum aminteam, executarea completă a unei hotărâri pronunţate de Curtea
Europeană implică de cele mai multe ori implementarea unei palete complexe de obligaţii ce
incumbă statelor, care decurg fie explicit, fie implicit (pe cale de interpretare, prin „decodificarea”
textului hotărârii) din deciziile de condamnare pronunţate de Curtea Europeană şi care se pot
clasifica în:
- măsuri cu caracter individual, care vizează înlăturarea rapidă a efectelor cu privire la
persoana reclamantului, generate de violarea de către stat a Convenţiei Europene (cum ar fi de
exemplu plata despăgubirii fixate de Curte, de obicei în termen de trei luni de la adoptarea hotărârii
de către Curte, plată care, odată realizată, atrage adesea din partea reprezentanţilor statelor, în mod
eronat, afirmaţia că hotărârea Curţii Europene ar fi fost executată; restabilirea drepturilor electorale
ale individului; redeschiderea procedurii jurisdicţionale naţionale privind persoana sa; radierea din
cazier a anumitor menţiuni, etc.);
- măsuri cu caracter general, care urmăresc, aşa cum sugerează şi numele lor, obiective
de ordin mai larg subsumate înlăturării riscurilor unor violări similare de ordin structural (asigurarea
unei largi publicităţi în rândul mediilor juridice sau altor medii instituţionale interesate/vizate, prin
intermediul, de exemplu, al traducerii în limba oficială, publicării şi difuzării în plan intern a hotărârii
Curţii Europene; reforme de ordin legislativ care ar apărea ca necesare; modificarea practicii
instituţionale, jurisdicţionale, administrative, naţionale, etc.). Hotărârea de condamnare a României
în cauza Dalban a antrenat, de exemplu, modificarea legislativă a articolului 206 (calomnia) din Codul
Penal, vizat în raţionamentul în drept al Curţii.
Pe de altă parte, deşi poate prezenta şi o dimensiune individuală, solicitarea redeschiderii
procedurilor jurisdicţionale interne, urmare unei hotărâri a Curţii Europene, poate antrena şi
modificări mai largi, de ordin legislativ, care să permită recurgerea la o astfel de procedură, acolo
unde este cazul323. Amintim la acest punct modificările adoptate în dreptul francez, care au permis şi
rezolvarea chestiunii punctuale legate de situaţia individuală a reclamantului Hakkar, care obţinuse
condamnarea Franţei pentru încălcarea articolului 6 paragraful 1 al Convenţiei (dreptul la proces
echitabil). Deşi hotărârea de condamnare a Franţei nu abordase chestiunile de fond privind
culpabilitatea sau nevinovăţia reclamantului, s-a constata că procedura franceză care condusese la
condamnarea lui Hakkar de către instanţele franceze fusese inechitabilă. De aici, necesitatea
rejudecării, în condiţii de procedură echitabilă, fapt care nu a putut fi realizat decât după realizarea
reformei legislative solicitate Franţei de Comitetul Miniştrilor.
Şi în cazul României, urmare poziţionării Comitetului Miniştrilor faţă de statele membre324 şi
evoluţiei jurisprudenţei de la Strasbourg, s-a realizat introducerea posibilităţii redeschiderii
procedurilor interne ca urmare a unei hotărâri a Curţii Europene. Aceasta a fost posibilă prin
modificarea dreptului procesual pertinent şi prin introducerea între motivele prevăzute pentru căile
de atac extraordinare a unei hotărâri pronunţate de Curtea Europeană.
Procedura de executare este laborioasă, solicită adesea perioade mergând până la câţiva
ani, în special în cazuri cu încărcătură politică sensibilă. Acest proces se bazează pe o abordare
colectivă a statelor membre ale Comitetului Miniştrilor, menită ca printr-o „presiune pozitivă”
constantă să genereze răspunsurile aşteptate din partea celor direct responsabili de implementare.
Legat de aceasta, conduita şi gradul de cooperare al statelor condamnate prezintă o importanţă
aparte pentru închiderea definitivă a cazului, nici chiar aceste elemente negarantând însă
întotdeauna un succes în termen rezonabil. Este binecunoscut cazul afacerii „Loizidou contra Turcia”,
în care Curtea Europeană s-a pronunţat pe fond în 1996 şi respectiv în 1998 asupra cuantumului
despăgubirii şi în care nici până în prezent nu s-a înregistrat încă îndeplinirea obligaţiilor de executare
integrală a hotărârilor Curţii Europene, ce incumbă statului citat. Doar plata satisfacţiei echitabile, ce
urma să fie achitată în termen de trei luni de la pronunţarea Curţii, a fost realizată cu o întârziere de

323
A se vedea şi Rezoluţia Comitetului Miniştrilor nr.R (2000) 2
324
Ibidem

116
mai mulţi ani, după lungi negocieri şi printr-o formulă inovativă. Suma nu a fost vărsată direct către
reclamant, ci printr-un depozit constituit la dispoziţia Secretarului General al Consiliului Europei325. E
de menţionat la acest punct că autorităţile turce au invocat caracterul special al acestui caz,
încărcătura de ordin politic şi consecinţele asupra problemei globale cipriote în cazul rezolvării speţei
pe calea indicată expres sau implicit de Curtea Europeană. Examinarea cazului a fost reluată în
noiembrie 2005, fără să fie finalizată până în prezent.
Într-un alt caz, „Partidul Socialist contra Turcia”, dezbaterile în cadrul Comitetului
Miniştrilor au pus în evidenţă, între altele, obligativitatea pentru autorităţile turce de a adopta,
suplimentar efectuării plăţii despăgubirii decise de Curte, o serie de măsuri, atât de ordin individual,
vizându-l pe reclamantul Perincek, liderul unui partid de orientare pro-kurdă (eliberarea sa din
detenţie, restabilirea drepturilor sale civile şi politice, radierea din cazier a anumitor menţiuni), dar şi
de ordin general (modificări legislative)326. Procedura de executare, într-un caz cu sensibilităţi
deosebite pentru opinia publică şi autorităţile turce, s-a întins pe mai mulţi ani, a cunoscut adoptarea
a două rezoluţii interimare327, înainte de închiderea cazului, prin Rezoluţia finală (2007)100, adoptată
la reuniunea Comitetului Delegaţilor Miniştrilor din 5-6 iunie 2007, cu privire la un set de 8 cauze
(Partidul Comunist, Partidul Socialist, etc. contra Turcia) şi numai după adoptarea reformelor interne
solicitate Turciei de Comitetul Miniştrilor.
Executarea hotărârii în cauza Ilaşcu şi alţii contra Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse,
hotărâre adoptată de Curtea Europeană la 8 iulie 2004328, nu a fost realizată complet până la această
dată, în ciuda celor patru rezoluţii interimare adoptate între timp de Comitetul Miniştrilor, ultima la
reuniunea din 10 mai 2006329, precum şi solicitărilor ferme adresate celor două state direct vizate de
executare. Printr-o a cincea rezoluţie interimară, adoptată la 12 iulie 2007330, Comitetul Miniştrilor a
luat act de faptul ca doi dintre cei patru reclamanţi, care se mai aflau încă în detenţie, au fost
eliberaţi, cu întârziere, la 2 şi respectiv 4 iunie 2007; că responsabilitatea de a încerca ştergerea, în
limita posibilului, consecinţelor acestei violări continue a Convenţiei Europene revine autorităţilor
Federaţiei Ruse şi Republicii Moldova; a decis suspendarea examinării executării hotărârii până la
pronunţarea unei noi hotărâri de către Curtea Europeană, care a fost din nou sesizată cu o plângere,
înregistrată cu nr.23687/2005, de cei doi reclamanţi care continuaseră să fie privaţi de libertate şi
după pronunţarea primei hotărâri a Curţii Europene331.

9.4. Riscuri care decurg pentru state din neexecutarea corespunzătoare a hotărârilor
Curţii Europene
O conduită corespunzătoare din partea statului condamnat nu poate avea decât consecinţe
pozitive, atât pe fond (executarea hotărârii, inclusiv prin implementarea eventualelor reforme
legislative interne necesare; închiderea definitivă a cazului), cât şi de ordin politic. „Per a contrario”, o
manieră inadecvată de reacţie a diferitelor componente instituţionale ale sistemului naţional în faţa
complexităţii obligaţiilor care stau în faţa statului şi care decurg din hotărârea de condamnare atrage
o serie de riscuri juridice şi de ordin politic. Acestea decurg pentru stat, cum spuneam, atât din

325
Rezoluţia interimară Res DH (2003) 190 adoptată la cea de-a 862-a reuniune a Comitetului Delegaţilor
Miniştrilor din 2 decembrie 2003
326
Hotărârea Curţii Europene din 25 mai 1998
327
Rezoluţiile interimare Res DH (99)245 din 4 martie 1999 şi Res DH (99) 529 din 28 iulie 1999
328
A se vedea în C.L. Popescu, „Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (2004)”, Ed.C.H. Beck,
2006, pag.16-26
329
ResDH(2006)26, adoptată la cea de-a 964-a reuniune a Comitetului Delegaţilor Miniştrilor din 10 mai 2006.
330
Res DH(2007)106, adoptată la cea de-a 1002-a reuniune a Comitetului Delegaţilor Miniştrilor
331
În acest context, menţionăm că în opinia autorului executarea hotărârii în cazul „Ilaşcu” cu privire la măsurile
cu caracter general ar implica în primul rând clarificarea aspectelor sensibile privind trupele ruse care continuă
să rămână pe o parte a teritoriului suveran al Republicii Moldova, în ciuda constatărilor Curţii Europene şi fără
acordul guvernului moldovean.

117
decalajul, inclusiv de fond, existent adesea între ceea ce ar trebui să constituie o acţiune corectă şi
rapidă şi respectiv realitatea constatată, cât şi din cel dintre eforturile componentei de reprezentare
a statului la Comitetul Miniştrilor (Reprezentanţa Permanentă/Ministerul Afacerilor Externe şi
subsecvent Ministerul Justiţiei) şi respectiv zona instituţională internă.
Executarea unei hotărâri implică pentru statul vizat şi instituţiile sale competente capacităţi
de evaluare corectă, voinţă politică, seriozitate în faţa angajamentelor asumate prin Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului şi implicit o acţiune rapidă şi eficace de înlăturare a violărilor
Convenției Europene (inclusiv cele de ordin structural). Or, acestea nu pot pleca decât de la premisa
recunoaşterii cu bună credinţă a „utilităţii condamnării” suferite, a faptului că aceasta nu face decât
să consacre formal existenţa reală a unei deficienţe de sistem, care oricum, din interes social, ar
trebui remediată. Din această perspectivă, este de preferat o acţiune voluntară a statului, pentru a se
evita o acţiune de „determinare” a sa de către comunitatea internaţională pentru îndeplinirea unor
obligaţii internaţionale asumate de altfel liber.
Revenind la exemplul citat anterior, respectiv cazul „Loizidou”, este de menţionat faptul că
întârzierea executării deciziilor adoptate de Curtea Europeană a condus, începând cu 1999, la o
creştere a presiunii exercitate de Comitetul Miniştrilor asupra Turciei (s-au remarca, în afara Greciei
şi Ciprului, o serie de state ale Uniunii Europene). Astfel, pentru prima oară în ultimii ani, după cazul
„Stran contra Grecia”, a fost avansată explicit în plenul Comitetului Miniştrilor propunerea utilizării
articolului 8 (suspendarea/pierderea calităţii de membru al Consiliului Europei) din Statutul
Organizaţiei.

9.5. Sistemul de sancţiuni


Acţiunea Comitetului Miniştrilor în exercitarea competenţelor conferite de articolul 46
paragraful 2 al Convenţiei Europene se înscrie în zona de interferenţă a jurisdicţionalului şi politicului.
Aminteam că, deşi natura competenţelor sale în acest domeniu specific s-ar înscrie mai degrabă în
prima categorie citată, acţiunea de presiune exercitată constant şi progresiv asupra statului „în
culpă” este fără îndoială de ordin politic. De altfel, pârghiile folosite pentru persuadarea celui vizat de
procedura de executare sunt în cea mai mare măsură de ordin politic, în primul rând intervenţiile în
plenul Comitetului ale reprezentanţilor celorlalte guverne, sub instrucţiuni transmise de capitale, prin
care se exprimă poziţia acestora şi exigenţele faţă de executare. Mai amintim rezoluţiile interimare
adoptate de Comitet şi care constituie un semnal de avertizare pentru statul care înregistrează
întârzieri sau evită să se angajeze explicit pe linia implementării hotărârii Curţii Europene; scrisori
adresate de Preşedinţia Comitetului Miniştrilor (fie ambasadorul la Strasbourg, fie chiar ministrul
afacerilor externe) autorităţilor care amână executarea integrală a deciziilor; expunerea publică în
faţa comunităţii internaţionale a dificultăţilor înregistrate pe relaţia cu anumite state mai puţin
cooperante, prin scoaterea din circuitul de circulaţie restrânsă a anumitor documente difuzate în
sânul Comitetului, etc.
Din expunerea anterioară se poate distinge fără dificultăţi o anumită vulnerabilitate a
acţiunii de garantare a respectării deciziilor Curţii Europene, în condiţiile lipsei unei palete graduale de
sancţiuni veritabile, mai precis a unor verigi intermediare credibile între punctul de plecare şi
sancţiunea maximă (aplicarea articolului 8 din Statutul Consiliului Europei, care prevede suspendarea
sau ridicarea calităţii de membru al Organizaţiei în cazuri grave de neonorare a angajamentelor
asumate în materia respectării drepturilor fundamentale ale omului;332 ratificarea Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului şi acceptarea jurisdicţiei obligatorii a Curţii Europene fac parte
integrantă din domeniul de aplicare în discuţie).
Acest lucru s-a reflectat în procedura destul de greoaie de asigurare a executării hotărârilor
Curţii Europene şi chiar apariţia unor blocaje.

332
R. M. Beşteliu, op. cit., vol. II, pag. 205

118
Sunt explicabile de aceea eforturile, atât de ordin juridic (prin dezvoltarea unei practici noi,
mai constrângătoare, dar şi printr-un demers de codificare suplimentară), cât şi politic, desfăşurate în
prezent de Comitetul Miniştrilor, pe linia „ajustării” acestei deficienţe. Una dintre raţiunile acestei
necesare reforme vizează situaţiile limită, gen „Loizidou”, în care statele vizate ridică obstacole în
calea executării, dar luarea unor decizii extreme de către Comitetul Miniştrilor (articolul 8 din Statut)
este dificil de realizat din considerente politice.
Acesta este motivul pentru care recent intratul în vigoare Protocol 14 la Convenţia
Europeană introduce o nouă competenţă acordată Comitetului Miniştrilor, respectiv dreptul acestuia
de a sesiza Curtea Europeană în situaţia manifestă a neexecutării unei hotărâri de condamnare de
către statul vizat.
Statele membre ale Comitetului Miniştrilor au urmărit să beneficieze, în acest fel, de un mijloc de
presiune suplimentar, de natură jurisdicţională, obligatorie, care să faciliteze în final procedura de
executare a hotărârilor Curţii Europene.

Unitatea de invatare 10

Obiective

După parcurgerea unitatii de invatare 10 studenţii trebuie:


 să cunoască Mecanismul de control al executării hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului
 să deţină cunoştinţe generale despre structura și funcționarea propriu-zisă a Mecanismului de
control
 să aibă cunoștințe despre metodele de coerciție aflate la dispoziția Comitetului Miniștrilor
 să cunoască procedura supravegherii executării de catre statele condamnate a hotararilor Curtii
Europene a Drepturilor Omului

10. Mecanismul de control al executării hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului

10.1. Considerente preliminare


Curtea Europeană a Drepturilor Omului afirmă în cauza „Hornsby contra Grecia”333,
referindu-se la dreptul la un proces echitabil, că „dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea
juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi
obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul uneia dintre părţi”. Acest lucru este „a fortiori”
valabil în cazul hotărârilor Curţii Europene, pentru că buna lor executare este „piatra unghiulară şi
indiciul fundamental al efectivităţii mecanismului european de protecţie a drepturilor omului.”334
Potrivit articolului 46 par 1, „Înaltele Părţi Contractante se angajează să se conformeze
deciziilor pronunţate de Curte în litigiile la care ele sunt părţi.” „Stricto-sensu”, autoritatea de lucru
judecat operează „inter partes”, hotărârea în cauză nu obligă decât părţile în litigiu şi numai pentru
cazul soluţionat. Hotărârile Curţii care constată o violare a Convenţiei nu au valoare de titlu
executoriu pe teritoriul statelor condamnate.335 Executarea acestor hotărâri depinde de respectivele
state. Aşa cum a afirmat în mod constant Curtea, începând cu hotărârea „Marckx contra Belgia”,

333
Hotărârea Curţii Europene din 19 martie 1997
334
Elisabeth Lambert-Abdelgawad, op. cit., pag. 5
335
F. Sudre, Dreptul european etc, op. cit., pag. 476; a se vedea şi Harris ş.a., op. cit., pag. 871; L.E. Pettiti ş.a.,
pag. 857

119
decizia sa „declaratorie în esenţă (…) lasă statului alegerea mijloacelor pe care le va utiliza în ordinea
sa juridică internă pentru a se achita de obligaţia ce îi revine conform articolului 53”336. Curtea refuză
deci să fixeze consecinţele ce rezultă din hotărârea sa. Statului pârât îi incumbă o simplă obligaţie de
rezultat: el trebuie să ia măsuri de natură să pună capăt violării constatate şi să îndepărteze
consecinţele acesteia, dar are, în principiu, libera alegere a mijloacelor la care va recurge pentru a
atinge acest rezultat, în baza principiului subsidiarităţii.
Potrivit articolului 46 par 2 din Convenţie, hotărârea definitivă a instanţei europene este
transmisă Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei, investit cu prerogativa supravegherii
executării ei.
Dispoziţiile paragrafelor 1 şi 2 ale articolului 46 ilustrează pe deplin originalitatea şi
complexitatea obligaţiei statelor contractante de a executa hotărârile definitive ale Curţii Europene.
În esenţă, este vorba de obligaţia juridică asumată printr-un tratat internaţional. Aceasta este
raportată şi la o altă îndatorire prevăzută de Convenţie pentru statele contractante, respectiv cea de
a asigura respectarea drepturilor pe care ea le garantează tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia
lor. În acelaşi timp, dat fiind caracterul declarativ al hotărârilor şi faptul că acestea nu au forţă
executorie directă, prin ele însele, pe teritoriul statelor contractante, fiind totuşi obligatorii pentru
statele condamnate, supravegherea executării lor nu revine însuşi organului jurisdicţional de la care
emană, ci unui organism politic, Comitetului Miniştrilor.
Asigurarea executării hotărârilor Curţii implică, pe cale de consecinţă, nu numai o obligaţie
de ordin juridic, ci şi una de ordin politic: angajamentul executării hotărârilor citate este asumat faţă
de comunitatea statelor membre ale Consiliului Europei, în ordinea publică europeană în materie, iar
articolul 46 par 2 din Convenţie atribuie Comitetului Miniştrilor un rol esenţial în acest proces.337
Datorită faptului că Comitetul Miniştrilor este compus din câte un reprezentant al fiecărui
stat parte şi luând în considerare principiul potrivit căruia sistemul convenţional stabileşte un
mecanism de responsabilitate colectivă, un stat trebuie să se justifice în faţa tuturor celorlalte state şi
nu neapărat să răspundă cererilor de informaţii din partea Secretariatului Comitetului Miniştrilor.
Acest aranjament a devenit în realitate, în practica ultimilor ani, mult mai complex. Pe
scurt, Curtea Europeană a început să joace un rol mai mare în procesul de supraveghere a
executării. În acelaşi timp, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a devenit tot mai activă, pe
parcursul timpului, exersând o presiune în creştere asupra statelor membre şi oferind un sprijin
valoros Comitetului Miniştrilor pe linia asigurării unei executări corespunzătoare a hotărârilor de
condamnare pronunţate de Curtea Europeană.
Pe de altă parte, se constată că procesul menţionat se găseşte în afara controlului
persoanei direct interesate, respectiv a reclamantului. Totuşi, organizaţiile neguvernamentale,
instituţiile naţionale şi reclamanţii pot să pună documente la dispoziţia Comitetului Miniştrilor, care
pot substitui procedura orală şi pot oferi, în acest fel, un punct de plecare pentru „Departamentul
Executarea Hotărârilor” al Direcţiei generale a drepturilor omului şi afacerilor juridice, care asistă
Comitetul Miniştrilor în exercitarea competenţei sale prevăzute de articolul 46 par 2.
Vom examina, în cele ce urmează, atât competenţele în materie ale Comitetului Miniştrilor,
cât şi rolul Curţii Europene şi respectiv al Adunării Parlamentare în legătură cu verificarea executării
hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

336
Actualmente articolul 46 al Convenţiei
337
C. Bîrsan, op. cit., pag. 600

120
10.2. Structura şi funcţionarea propriu-zisă a mecanismului de control
Hotărârile finale ale Curţii Europene au caracter obligatoriu pentru Părţi (articolul 46
paragraful 1) şi sunt transmise Comitetului Miniştrilor (includem aici şi deciziile privind soluţionarea
amiabilă) în vederea supervizării executării lor de către statele condamnate (articolul 46 paragraful
2). Comitetul Miniştrilor deţine aşadar competenţa suverană cu privire la evaluarea manierei de
executare şi, în ultimă instanţă, decizia închiderii definitive a cazului. Acest ultim act de procedură,
care marchează îndeplinirea tuturor obligaţiilor care incumbă statului condamnat, se concretizează
prin adoptarea (de obicei prin consens) de către statele membre ale Comitetului Miniştrilor a unei
Rezoluţii finale.
Comitetul Miniştrilor, spre deosebire de fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului sau
de Curte, nu a fost instituit odată cu adoptarea Convenţiei Europene. Comitetul este organul
decizional şi executiv al Consiliului Europei. Conform Statutului acestei organizaţii, Comitetul
Miniştrilor se compune din toţi miniştrii afacerilor externe ai statelor membre ale Consiliului. Pe cale
de consecinţă, contrar membrilor Curţii, membrii Comitetului Miniştrilor funcţionează în calitatea lor
de reprezentanţi ai guvernelor şi nu de experţi în materia drepturilor omului. Miniştrii se reunesc de
două ori pe an la Strasbourg. În timpul perioadelor care separă reuniunile, activitatea este delegată
unor înalţi funcţionari diplomatici, de regulă reprezentanţi permanenţi ai guvernelor pe lângă
Consiliul Europei338. Şedinţele Comitetului nu sunt de regulă publice.
Comitetul Miniştrilor exercită un larg evantai de funcţiuni în sânul Consiliului Europei şi, în
consecinţă, numai o parte a activităţii sale vizează direct funcţionarea Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului. Cu toate acestea, Comitetul exercită şi alte funcţiuni către afectează indirect
funcţionarea Convenţiei. De exemplu, Comitetul Miniştrilor este însărcinat cu aprobarea bugetului
Consiliului Europei, inclusiv a cheltuielilor impuse de funcţionarea organelor Convenţiei. În trecut,
Comitetul alegea membrii Comisiei Europene a Drepturilor Omului. Comitetul fixează indemnizaţia ce
trebuie plătită judecătorilor Curţii.
Una din competenţele specifice exercitate de Comitet în domeniul drepturilor omului
decurge direct din articolul 8 din Statutul Consiliului Europei. Acest articol impune Comitetului să
controleze respectarea obligaţiilor conţinute în articolul 3 din Statut, respectiv că toţi membrii
Consiliului Europei „recunosc principiul preeminenţei dreptului şi principiul în virtutea căruia orice
persoană plasată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile omului şi libertăţile
fundamentale”.
Înainte de intrarea în vigoare a Protocolului 11, competenţa Comitetului Miniştrilor era,
într-o anumită manieră, o competenţă alternativă, în sensul că adopta propria decizie cu privire la
existenţa sau inexistenţa unei violări a Convenţiei atunci când statul în cauză într-o afacere nu
recunoscuse jurisdicţia Curţii sau în toate cazurile în care Curtea nu fusese sesizată nici de către
Comisie, nici de către o Înaltă Parte contractantă valabilă şi nici, pentru statele faţă de care
Protocolul 9 intrase în vigoare, de către persoane fizice, organizaţii neguvernamentale sau grupuri de
particulari care au sesizat Comisia.
Această competenţă quasi-judiciară conferită Comitetului Miniştrilor putea intra uneori în
conflict cu compoziţia şi competenţele primare tipic politice ale acestui organ. Totuşi, dat fiind
faptul că autorii Convenţiei au prevăzut posibilitatea de a recunoaşte jurisdicţia Curţii, au fost obligaţi
să prevadă la acel moment o modalitate alternativă de a finaliza procedurile antamate prin
introducerea unei plângeri la Comisie. Singura soluţie acceptabilă pentru statele membre care
refuzaseră să recunoască jurisdicţia Curţii era calea politică a Comitetului Miniştrilor.
Chiar dacă exista posibilitatea unei strânse implicări a Comitetului în aplicarea Convenţiei,
în practică s-a constatat că Comitetul a decis rareori urmărirea unei afaceri din oficiu. În prima
perioadă după adoptarea Convenţiei, Comitetul juca un rol mai activ decât în perioada ulterioară, în

338
Aceştia formează aşa-numitul Comitet al Delegaţilor Miniştrilor, care se reuneşte săptămânal.

121
parte pentru că recunoaşterea jurisdicţiei Curţii se lovea de multe ezitări, în parte pentru că Comisia
însăşi era puţin favorabilă să transfere cauzele la Curte. Ulterior, totuşi, Comitetul nu a jucat prea des
un rol activ în tratarea unei cauze şi, în quasi-totalitatea cazurilor, a urmat concluziile raportului
Comisiei. După intrarea în vigoare a Protocolului 11, în doctrina de specialitate s-a spus că Comitetul
Miniştrilor este competent să controleze executarea hotărârilor Curţii, dar n-are puterea de a
determina conţinutul acestor hotărâri sau de a deroga de la caracterul lor constrângător.
În esenţă, competenţa de supraveghere a executării hotărârilor Curţii acordată Comitetului
Miniştrilor de articolul 46 al Convenţiei se traduce în concret prin supervizarea reformelor legislative
sau administrative adoptate de state ca răspuns la o constatare a violării Convenţiei sau, în cazul
hotărârilor care acordă o „satisfacţie echitabilă” în virtutea articolului 41, la a se asigura că statul a
efectuat plata sumei către persoana în cauză, în termenul indicat de Curte. Este de la sine înţeles că
Comitetul, în cadrul acestui articol, tratează numai hotărârile prin care Curtea a concluzionat că
există o violare a Convenţiei, precum şi pe cele prin care o afacere este radiată de pe rolul Curţii ca
urmare a încheierii unei reglementări amiabile între părţi.
Este de menţionat că pe agenda Comitetului Miniştrilor au stat după 1998 în mod constant
între câteva sute şi câteva mii de cazuri tranşate de Curtea Europeană, ordinea de zi a unei singure
reuniuni (în prezent ritmicitatea întâlnirilor de acest gen se ridică la 4-5 pe an) înregistrând nu o dată
circa 1000 de hotărâri339, examinate mai mult sau mai puţin aprofundat de reprezentanţii guvernelor
statelor membre. Precizăm la acest punct că acţiunea acestui organ de control (Comitetul Miniştrilor)
se fundamentează pe asumarea colectivă a responsabilităţii statelor în demersul de corijare a
violărilor Convenţiei Europene. Comitetul deţine în continuare o competenţă quasi-jurisdicţională
(decide închiderea definitivă a cauzei prin intermediul unei rezoluţii finale), suplimentar competenţei
politice exercitate în mod obişnuit, ceea ce nu înseamnă că se situează complet în afara influenţelor
de acest gen, izvorâte din interese şi poziţii esenţialmente politice ale guvernelor privind cazul sau
statele vizate de procedură. În practică, reuniunile de evaluare de acest gen se desfăşoară într-un
format special („Droits de l'Homme” - DH), reprezentarea guvernelor fiind asigurată de diplomaţi cu
pregătire corespunzătoare şi special desemnaţi de la reprezentanţele permanente ale statelor pe
lângă Consiliul Europei la Strasbourg.
Examinarea evoluţiei procedurii de executare este graduală, pe măsura adoptării de către
statele în cauză a măsurilor ce decurg din procedura de executare şi poate dura mai mulţi ani, până la
adoptarea rezoluţiei finale. Nu este obligatoriu ca acelaşi caz să figureze pe ordinea de zi a fiecărei
reuniuni DH, dorinţa de a oferi un răgaz statelor pentru luarea măsurilor de executare sau raţiuni ce
ţin de aglomerarea agendei Comitetului Miniştrilor impunând adesea programări la intervale de
câteva luni. În acest context, mai amintim şi aşa-numitele rezoluţii interimare, utilizate de obicei într-
o fază destul de avansată a procedurii, când majoritatea măsurilor au fost deja implementate de
statul condamnat şi când se doreşte suspendarea examinării cazului pentru un timp ceva mai
îndelungat, până la adoptarea ultimei măsuri solicitate guvernului în cauză (de obicei reformele de
ordin legislativ, care în mod obiectiv necesită mai mult timp pentru definitivare).
Pe fond, gradualitatea evaluării este conferită de concretizarea treptată a măsurilor
solicitate statului condamnat, care în esenţă vizează cronologic: plata în termenul fixat de Curtea
Europeană a despăgubirii (dacă este cazul); adoptarea unor măsuri cu caracter individual urgente
(privind de obicei aspecte legate de persoana individului); traducerea în limba naţională şi asigurarea
unei largi difuzări în plan naţional a textului hotărârii adoptate de Curtea Europeană (publicarea într-
o revistă de specialitate, în jurnalele oficiale ale statelor membre, etc.; introducerea textului într-o
bază de date ce poate fi accesată pe Internet de publicul interesat, etc.); adoptarea altor măsuri cu

339
Printr-o decizie adoptată în 2004 de Comitetul Delegaţilor Miniştrilor, începând cu 2005 agenda reuniunilor
DH ale acestui organism include examinarea aprofundată doar a 50-60 de cazuri, celelalte câteva sute de cazuri
de pe ordinea de zi fiind supuse unei proceduri de examinare mai accelerate.

122
caracter individual sau general (în principal modificări de ordin legislativ sau de practică
instituţională/judiciară).
Este de subliniat că implementarea hotărârilor Curţii Europene, care incumbă exclusiv
statelor, nu este circumscrisă integral unor parametri exacţi (hotărârea Curţii prevede ca obligaţii
concrete de executare de obicei doar cuantumul despăgubirii şi termenul în care se va efectua
plata). Identificarea măsurilor cu caracter individual sau general care decurg din condamnare intră
în competenţa Comitetului Miniştrilor, pe calea interpretării raţionamentului „în drept” al Curţii
Europene şi prin dialog cu autorităţile statului condamnat.
Un rol important în acest proces îl deţine Secretariatul specializat al Consiliului Europei (prin
Direcţia generală a drepturilor omului şi afacerilor juridice), care acordă asistenţa tehnică Comitetului
Miniştrilor, fundamentată pe expertiza consistentă acumulată de personalul său specializat. Este
adevărat însă că în ultimii ani s-a putut constata o auto-asumare graduală, tot mai vizibilă, de
competenţe care îl acreditează în practică drept un actor important în mecanismul de verificare a
obligaţiilor statelor, competenţe care însă nu îşi găsesc formal un fundament normativ adecvat. Este
şi motivul pentru care reuniunile DH ale ultimilor ani au înregistrat nu o dată abordări diferite între
soluţiile (de obicei mai constrângătoare) promovate de Secretariat şi cele susţinute de guverne,
acestea din urmă nefiind dispuse să cedeze din prerogativele încredinţate de articolul 46 paragraful 2
Comitetului Miniştrilor.

10.3. Controlul adoptării tuturor măsurilor necesare respectării hotărârilor Curţii Europene
În baza noilor reguli, procedura de control a devenit în prezent mult mai riguroasă decât în
anii anteriori.
Comitetul Miniştrilor verifică dacă satisfacţia echitabilă a fost plătită, împreună cu
eventualele penalităţi de întârziere, solicitând documente scrise care să ateste acest lucru şi putând
să verifice simultan acest aspect cu sprijinul reclamantului care are de încasat suma menţionată din
partea statului condamnat.
Un caz care a înregistrat o serioasă întârziere a plăţii satisfacţiei echitabile l-a reprezentat
speţa „Loizidou contra Turcia”340, în care Curtea a acordat reclamantei Titina Loizidou 300.000 lire
cipriote daune materiale, 20.000 lire cipriote daune morale şi 137.084 lire cipriote cheltuieli de
judecată. Poziţia guvernului turc a fost aceea că plata despăgubirilor către reclamantă nu se putea
face decât în contextul soluţionării globale a tuturor cazurilor privind proprietatea în Cipru.
Într-o serie de rezoluţii interimare redactate în termeni foarte fermi, adoptate între
octombrie 1999 şi noiembrie 2003, Comitetul Miniştrilor a respins această poziţie, declarând „inter
alia”, că refuzul Turciei de a executa hotărârea Curţii a demonstrat ”o lipsă de respect manifestată
pentru obligaţiile sale internaţionale, atât în calitatea de Înaltă Parte Contractantă, cât şi ca stat
membru al Consiliului Europei.341 Turcia a acceptat în final să plătească despăgubirile printr-o soluţie
inovativă, respectiv punerea acestor sume la dispoziţia reclamantei prin intermediul unui cont
deschis pe lângă Secretarul General al Consiliului Europei. Acest lucru a permis Comitetului
Miniştrilor să constate în rezoluţia sa DH (2003) 190 din decembrie 2003 că „şi-a exercitat funcţiile
sale în baza articolului 46 par 2 al Convenţiei”342
Referirea s-a făcut evident exclusiv la dimensiunea „satisfacţiei echitabile” a procedurii de
verificare a executării hotărârii, procedura de supraveghere continuând cu privire la celelalte tipuri
de măsuri.

340
Hotărârea Curţii Europene din 28 iulie 1998 privind acordarea satisfacţiei echitabile
341
Rezoluţiile interimare DH (99) 680, DH (2000) 105, DH (2001) 80 şi DH (2003) 174
342
Harris ş.a., op. cit., pag. 874

123
Dacă plata satisfacţiei echitabile exclusiv este cerută de articolul 46, Comitetul Miniştrilor
statuează în mod expres că, în principiu, „nici o altă măsură nu a fost solicitată în cauza prezentă
pentru a se conforma hotărârii Curţii.”343
Suplimentar plăţii satisfacţiei echitabile, Comitetul Miniştrilor poate solicita adoptarea
măsurilor cu caracter individual „non pecuniare”, în acord cu obligaţia de „restitutio in integrum”,
respectiv de restabilire integrală a situaţiei individuale existente înainte de încălcarea Convenţiei
Europene. Comitetul poate încuraja statele, din această perspectivă, să redeschidă procedurile
interne acolo unde este posibil344, să reinstaleze, de exemplu, străinii în situaţia expulzării lor
nelegale în raport cu articolul 8 al Convenţiei (dreptul la respectarea vieţii private şi familiale) sau să
adopte alte măsuri necesare, cum ar fi radierea condamnării penale din cazierul judiciar al
reclamantului.
Pe de altă parte, în prezent Comitetul solicită guvernului interesat să probeze că a adoptat
toate măsurile cu caracter general necesare pentru a preveni alte încălcări şi nu are nici o ezitare să
solicite statului adoptarea de măsuri suplimentare dacă situaţia nu s-a ameliorat.345
Controlul este exercitat şi în situaţia în care părţile au încheiat o înţelegere amiabilă, iar
cauza a fost în consecinţă scoasă de pe rolul Curţii Europene346, iar controlul menţionat continuă să
fie exercitat urmare adoptării Protocolului 11.
Atunci când o schimbare legislativă apare ca necesară, dar statul invocă faptul că efectul
direct al Convenţiei şi al hotărârilor Curţii exclude alte încălcări de acelaşi tip, Comitetul Miniştrilor
solicită probe că cele invocate sunt suficiente. Probele îmbracă forma practicii convingătoare a
curţilor naţionale pe durata mai multor ani ulteriori hotărârii Curţii Europene. De exemplu, în
cauza „Pauwels contra Belgia”, acolo unde era aşteptată reforma legislativă internă, Comitetul a
acceptat în final, după 13 ani de la data hotărârii Curţii, să adopte o rezoluţie finală în absenţa
oricărei modificări legislative, bazându-se pe probele existente potrivit cărora curţile naţionale evitau
orice altă nouă încălcare comparabilă a Convenţiei Europene.347
În astfel de circumstanţe, se consideră că diseminarea textului hotărârii Curţii Europene,
obligatorie de fapt în toate cazurile, este o măsură cu caracter general adecvată.
Adoptarea unor noi măsuri legislative poate uneori să se realizeze împotriva unor obstacole
majore exterioare controlului statelor interesate.348
De exemplu, în legătură cu hotărârea „Matthews contra Marea Britanie” din 1999,
referitoare la încălcarea articolului 3 al Protocolului 1 privind alegerile din Gibraltar pentru
Parlamentul European, guvernul britanic a propus un amendament la Actul Comunităţii Europene din
1976, dar nu a fost în măsură să obţină acordul unanim în interiorul Consiliului Uniunii Europene. În
consecinţă, Marea Britanie a decis în mod unilateral să acorde dreptul de vot electoratului din
Gibraltar prin intermediul legislaţiei naţionale britanice. În baza unei legi adoptate în 2003,
Gibraltarul a fost adăugat unei regiuni electorale deja existente în Anglia şi Ţara Galilor, sub forma
unei noi regiuni electorale.349

343
Elisabeth Lambert-Abdelgawad, op. cit., pag. 37
344
Rezoluţia CM/Res DH (2007) 79 din 20 iunie 2007 privind cauza „Yvon contra Franţa”, pe tema eventualei
redeschideri a procedurii civile în plan intern
345
A se vedea Rezoluţia DH (97) 336 din 11 iulie 1997, prin care Comitetul Miniştrilor, constatând că „numărul
încălcărilor articolului 6 par 1 nu a scăzut”, în ciuda adoptării unor măsuri în plan naţional, a cerut guvernului
Italiei să îl informeze „cu privire la măsurile suplimentare avute în vedere pentru a remedia această situaţie”
346
Rezoluţia DH (1999) 26 din 18 ianuarie 1999 în cauza „Sur contra Turcia”
347
Rezoluţia Res DH (2001) 67 din 26 iunie 2001
348
Elisabeth Lambert-Abdelgawad, op. cit., pag. 38
349
A se vedea rezoluţia Res DH (2006) 57 din 2 noiembrie 2006

124
Având în vedere durata mai lungă de timp necesară pentru adoptarea măsurilor cu caracter
general, Comitetul a luat în considerare, de o manieră mai sistematică decât în trecut, necesitatea de
a adopta rezoluţii interimare.
Difuzarea hotărârii Curţii Europene şi efectul său direct în dreptul intern nu sunt
întotdeauna suficiente.
În rezoluţia Res DH (2006) 13 din 12 aprilie 2006 referitoare la acţiunile forţelor de poliţie în
Cipru, Comitetul a aprobat „măsurile interimare rapid luate de Consiliul de Miniştri, procurorul
general şi ministrul justiţiei şi ordinii publice pentru a preveni pe cât posibil noi violări, până la
intrarea în vigoare a reformelor comprehensive care au fost iniţiate.”
F. Sundberg, citat de F. Sudre350 şi C. Bârsan351, arată că din 1990 şi până la nivelul anului
2004, Comitetul Miniştrilor a trebuit să controleze circa 600 de reforme de ordin general în statele
condamnate şi a putut să constate rezultatul a aproximativ 350-400 dintre acestea.
Reformele au vizat aspecte de ordin constituţional, legislativ, pe planul reglementărilor de
ordin administrativ, etc. şi „cele mai multe dintre acestea s-au soldat cu rezultate rapide şi eficace, în
special ca rezultat al recunoaşterii efectului direct (în ordinea internă a statelor contractante n.a.) nu
numai a Convenţiei, dar şi a hotărârilor Curţii.”352
De la acea dată, numărul reformelor implementate în ordinea internă a statelor
condamnate, verificate de Comitetul Miniştrilor, a crescut substanţial.

10.4. Metode de coerciţie la dispoziţia Comitetului Miniştrilor


Conform literaturii de specialitate, atunci când statele obiectează sau întârzie luarea
măsurilor necesare, Comitetul Miniştrilor are la dispoziţie două „arme”: poate adopta rezoluţii
interimare sau poate ameninţa cu aplicarea articolului 8 al Statutului Consiliului Europei.
10.4.1. Adoptarea rezoluţiilor interimare
În baza Regulii 16, Comitetul Miniştrilor poate adopta rezoluţii interimare în principal
pentru a furniza informaţii cu privire la stadiul progresului executării sau, acolo unde este cazul,
pentru a exprima preocuparea şi/ sau pentru a face sugestii cu privire la executare.”
Această practică a fost introdusă odată cu cazul „Ben Yacoub contra Belgia”353, pe
această cale Comitetul Miniştrilor abandonând controlul pur formal exercitat anterior şi afirmându-şi
competenţa de a verifica dacă statul în cauză a luat realmente măsuri menite să repare violarea
constatată.354
Practica citată s-a consolidat cu trecerea anilor, în special prin cunoscuta speţă „Rafinăriile
greceşti Stran şi Stratis Andreadis contra Grecia”, în care Grecia a pus în discuţie aranjamentele
pentru plata satisfacţiei echitabile. În această cauză, Comitetul Miniştrilor a adoptat în 1996 o
rezoluţie interimară prin care „invită insistent” statul grec să plătească, în cel mai scurt termen,
despăgubirile fixate de Curtea Europeană şi penalităţile de întârziere şi respinge propunerile Greciei
de a plăti câte cinci tranșe anuale în perioada 1996-2000355. Poziţia fermă a Comitetului Miniştrilor a
dat rezultate, iar guvernul grec s-a conformat efectuând rapid plata despăgubirilor, fapt consemnat
într-o rezoluţie finală a Comitetului356.

350
F. Sudre, „Drept european etc.”, op. cit., pag. 481
351
C. Bîrsan, op. cit., pag. 601-602
352
Idem, pag. 602
353
Hotărârea Curţii Europene din 27 noiembrie 1987
354
Rezoluţia interimară DH (88) 13 din 29 septembrie 1988
355
Rezoluţia interimară DH (96) 251
356
Rezoluţia finală DH (97) 184 din 20 martie 1997

125
Rezoluţiile interimare pot lua forme variate. Primul tip consistă în a lua notă că nu au fost
adoptate nici un fel de măsuri şi că se solicită statului vizat să respecte hotărârea357. Aceasta este o
simplă constatare publică şi oficială a neexecutării.
Al doilea tip conferă Comitetului Miniştrilor oportunitatea de a constata un anumit progres
şi de a încuraja statul să adopte noi măsuri în viitor. Această formulare permite Comitetului să
comenteze direct asupra posibilelor mijloace de a respecta hotărârile Curţii. Aceasta este
modalitatea cea mai obişnuită folosită. Putem cita la acest capitol rezoluţia DH (99) 434 din 9 iunie
1999 cu titlul „Acţiunea forţelor de securitate în Turcia: măsuri cu caracter general”, precum şi
rezoluţia DH (2007) 73 din 6 iunie 2007 în cazul „McKerr contra Marea Britanie”, pe tema acţiunii
forţelor de securitate în Irlanda de Nord. În acest fel, Comitetul Miniştrilor speră să poată exercita
presiune şi asupra Parlamentelor naţionale, în vederea adoptării reformelor legislative
corespunzătoare.
În sfârşit, al treilea tip, folosit în cazuri excepţionale, este desemnat să avertizeze un stat cu
măsuri mult mai severe, având în vedere intervalul mare de timp care s-a scurs şi respectiv urgenţa
situaţiei. Rezoluţia adoptată în 2001 în cazul „Loizidou contra Turcia” intră în această categorie358. În
cauza „Ilaşcu ş.a. contra Moldova şi Federaţia Rusă” au fost adoptate nu mai puţin de 4 rezoluţii
interimare de acest tip, ultima la 10 mai 2006359, prin care se reiterează faptul că „obligaţia de a
respecta hotărârile Curţii este necondiţionată şi constituie o exigenţă pentru calitatea de membru
al Consiliului Europei”. Mai mult, Comitetul Miniştrilor declară „hotărârea sa de a asigura, cu toate
mijloacele disponibile Organizaţiei, respectarea de către Federaţia Rusă a obligaţiilor care decurg din
această hotărâre a Curţii Europene şi cheamă autorităţile statelor membre să adopte acele acţiuni pe
care le consideră adecvate în acest scop”.
Ca reacţie la ultima solicitare menţionată mai sus, Finlanda a formulat la momentul
respectiv o declaraţie în numele Uniunii Europene, susţinută de alte 14 state (inclusiv state candidate
la aderare), în care s-a reamintit exigenţa executării hotărârilor şi s-a atras atenţia în legătură cu
textul rezoluţiei interimare din 10 mai 2006 Organizaţiei Naţiunilor Unite şi OSCE. Cazul a fost ulterior
înscris pe agenda tuturor reuniunilor Comitetului Delegaţilor Miniştrilor (nu doar reuniunile DH)
începând cu 2004 şi a generat reacţii din partea Adunării Parlamentare şi Secretariatului General al
Consiliului Europei. Neexecutarea hotărârii Curţii în principal de către Federaţia Rusă a condus la
intentarea unui nou proces la Curte.360
E.L. Abdelgawad este de părere că în absenţa unor dispoziţii detaliate în Convenţie,
Comitetul Miniştrilor este practic liber să folosească mijloacele aflate la îndemână pe care le
socoteşte adecvate. De exemplu, poate solicitat unui stat să prezinte un raport scris pe marginea
măsurilor adoptate sau chiar un raport anual privind progresul înregistrat, cum a fost cazul în 2000
pentru subiectul duratei procedurilor judiciare în Italia.
O evoluţie mai recentă înscrisă explicit în rezoluţii este aceea că Comitetul este acum în
măsură să identifice cazurile în care există a problemă structurală sau sistematică.
Dacă Curtea Europeană nu este capabilă să identifice o deficienţă sistemică, Comitetul
Miniştrilor poate face acest lucru, în scopul de a pune presiune pe un anumit stat în vederea
executării mai rapide a hotărârilor Curţii Europene.361 În astfel de situaţii, Comitetul solicită probe
privind diminuarea notabilă a acestei probleme urmare adoptării măsurilor cu caracter general.

357
Vezi Rezoluţia interimară Res DH (2001) 79 din 26 iunie 2001 în cazul „Mathews contra Marea Britanie”
358
Rezoluţia Res DH (2001) 80 din 26 iunie 2001
359
Rezoluţia Res DH (2006) 26
360
Cauza „Ivanţoc, Popa ş.a. contra Moldova şi Federaţia Rusă”, plângerea înregistrată cu numărul 23687/05. În
acest caz, Comitetul Miniştrilor a decis suspendarea verificării executării primei hotărâri până la noua pronunţare
a Curţii.
361
A se vedea Rezoluţia interimară Res DH (2006) 1 din 8 februarie 2006 referitoare la controlul redeschiderii
procedurilor civile în Federaţia Rusă

126
Această probă poate fi furnizată de statistici naţionale sau de evoluţia numărului de cazuri similare în
faţa Curţii.
Din dorinţa de a remedia anumite deficienţe ale rezoluţiilor interimare, care necesită o
durată mai mare de timp pentru redactare şi adoptare, s-a sugerat într-un document elaborat de
Departamentul pentru executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturile Omului în noiembrie
2006362 că decizii mai rapide şi cu instrucţiuni mai clare să înlocuiască rezoluţiile interimare, în
anumite circumstanţe, şi să fie urmate de comunicate de presă. În acelaşi timp, toate rezoluţiile
interimare adoptate să fie mai detaliate şi să fie traduse şi difuzate de autorităţile naţionale
interesate. Această propunere începe să devină o practică în Comitet, care tot mai frecvent îşi asumă
documentele de informare pregătite de Departamentul pentru executarea hotărârilor din
Secretariatul General al Consiliului Europei, în cazurile în care este necesar ajutorul acordat statelor
în vederea clarificării măsurilor necesare şi/sau pentru redactarea unui plan de acţiune.363
Aceste memorandumuri pot permite să se intre în mai mare detaliu în ceea ce priveşte
acţiunile care trebuie întreprinse pentru a executa hotărârile Curţii şi respectiv revederea măsurilor
deja luate, efectele lor şi ceea ce rămâne de făcut. În acelaşi timp, aceasta asigură şi posibilitatea
unei mai mari transparenţe, ceea ce măreşte presiunea exercitată asupra statului pentru accelerarea
procedurilor de execuţie.
Aceste documente pot totodată prezenta public bunele practici înregistrate în alte state în
cazuri similare.
Nu în ultimul rând, Comitetul Miniştrilor poate lua iniţiativa organizării unui seminar special
cu autorităţile naţionale ale statului condamnat în vederea facilitării executării hotărârilor în anumite
cauze.364
10.4.2 Aplicarea articolului 8 al Statutului Consiliului Europei
Excluderea unui stat din Consiliul Europei este un răspuns posibil, teoretic vorbind, atunci
când un stat refuză categoric să execute o hotărâre. Potrivit articolului 8 al Statutului, „orice membru
al Consiliului Europei care a violat grav articolul 3 poate fi suspendat din drepturile sale de
reprezentare şi solicitat de Comitetul Miniştrilor să se retragă în baza articolului 7. Dacă acest
membru nu dă curs acestei solicitări, Comitetul poate decide că a încetat să mai fie membru al
Consiliului de la o dată ce va fi determinată de Comitet.”
Persistenţa atitudinii de neexecutare a unei hotărâri a Curţii Europene poate fi interpretată
drept o violare serioasă a „principiilor statului de drept şi a exerciţiului (...) drepturilor şi libertăţilor
fundamentale”, astfel cum este prezentată în articolul 3 al Statutului.
În realitate, această măsură nu a fost folosită vreodată.
Cazul „Loizidou contra Turcia” a condus Comitetul Miniştrilor în situaţia de a evoca oficial,
pentru prima oară, posibilitatea excluderii din organizaţie, deşi ameninţarea a părut puţin plauzibilă.
Acest lucru s-a văzut şi din faptul că Comitetul a avut aici tendinţa de a renunţa parţial la
rolul său în favoarea statelor membre. Deşi rezoluţia interimară din 26 iunie 2001 nu face în mod
expres referire la articolul 8 al Statutului, totuşi afirmă „hotărârea Comitetului de a asigura, cu toate
mijloacele aflate la dispoziţia Organizaţiei, conformarea Turciei cu obligaţiile sale care decurg din
hotărâre”.

362
CM/inf/ DH (2006) revised 3E din 24 noiembrie 2006
363
A se vedea CM/inf/DH (2007) 30 din 14 iunie 2007 pe tema „Neexecutării hotărârilor judecătoreşti în
Ucraina: măsuri cu caracter general pentru conformarea cu hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului”
364
A se vedea CM/inf/DH (2006) 45 din 1 decembrie 2006: „Masa rotundă pe tema neexecutării hotărârilor
împotriva statului şi entităţilor sale în Federaţia Rusă: Probleme în suspensie şi soluţii solicitate”

127
În particular, Comitetul Miniştrilor „cheamă autorităţile statelor membre să ia măsurile pe
care le consideră adecvate în acest scop”, ceea ce demonstrează, în opinia autorilor din literatura de
specialitate,365 limitele autorităţii Comitetului Miniştrilor în a asigura executarea hotărârilor.
Reamintim, în acest context, că un limbaj similar a fost utilizat în rezoluţiile interimare adoptate la
adresa Federaţiei Ruse cu privire la cauza „Ilaşcu ş.a. contra Moldova şi Federaţia Rusă”, citate
anterior.
Iată de ce se consideră că în activitatea sa Comitetul Miniştrilor trebuie să dea dovadă de
imaginaţie şi să propună alte măsuri intermediare. De exemplu, înainte de a adopta o solicitare
formală de retragere din Consiliul Europei, este posibil refuzul participării la Comitetul Miniştrilor
pentru statul în culpă. Chemarea la exercitarea presiunii din partea altor organizaţii internaţionale
poate de asemenea să aibă efect.366

10.5. Reexaminarea sau redeschiderea procedurilor judiciare interne


Un aspect esenţial al procedurii de executare a hotărârii Curţii Europene în ceea ce priveşte
măsurile cu caracter individual, din perspectiva articolului 41 al Convenţiei, îl reprezintă obligarea
statului în cauză la repunerea victimei în situaţia anterioară încălcării constatate: „restitutio in
integrum”. Atunci când acest lucru nu mai este cu putinţă, hotărârea Curţii va conţine obligaţia
statului în cauză la plata unor despăgubiri pe care ea le stabileşte în echitate. Reamintim că, aşa cum
a decis instanţa europeană, „dacă natura încălcării permite „restitutio in integrum”, revine statului în
cauză obligaţia de a o realiza. Dacă, dimpotrivă, dreptul naţional nu permite sau permite numai
parţial înlăturarea consecinţelor încălcării, articolul 41 conferă Curţii prerogativa de a acorda părţii
lezate, dacă este cazul, o satisfacţie pe care o consideră adecvată”.367
F. Sudre este de părere că există circumstanţe, în special în cazul violării articolelor 5, 6 şi 7
în materie penală a Convenţiei Europene, în care reexaminarea sau redeschiderea unei proceduri
judiciare în plan naţional se dovedesc a fi mijloacele cele mai eficace, dacă nu singurele pentru a
atinge obiectivul „restitutio in integrum”.368
Situaţia este, ca principiu, delicată atunci când Curtea Europeană constată că încălcarea
Convenţiei s-a produs printr-o hotărâre judecătorească internă, prin ipoteză definitivă şi irevocabilă.
Într-o asemenea situaţie, înlăturarea încălcării în cauză este de natură să pună în discuţie
autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti naţionale. Apare astfel un conflict369 între
autoritatea de lucru judecat a hotărârii naţionale şi puterea de lucru judecat a hotărârii instanţei
europene, pe terenul obligaţiei statului în cauză de a executa această din urmă hotărâre, astfel cum
dispune articolul 46 par 1 al Convenţiei Europene.
Din această perspectivă, cea mai adecvată soluţie pentru a asigura punerea în conformitate
a situaţiei reclamantului în plan intern cu decizia instanţei europene este instituirea unei proceduri
de revizuire a hotărârii interne în discuţie.
Interesul pentru executarea corespunzătoare a hotărârii Curţii Europene în astfel de situaţii
a determinat Comitetul Miniştrilor să elaboreze şi să adopte Rec (2000) 2 referitoare la reexaminarea
sau redeschiderea unor cauze la nivel intern ca urmare a hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor
Omului.370

365
Elisabeth Lambert-Abdelgawad, op. cit., pag. 45
366
A se vedea cazul „Ilaşcu ş.a. contra Moldova şi Federaţia Rusă”
367
Hotărârea Curţii Europene „Iatridis contra Grecia” din 19 octombrie 2000 (satisfacţie echitabilă); Hotărârea
Curţii Europene „ Brumărescu contra Romania” (satisfacţie echitabilă)
368
F. Sudre, „Drept european etc.”, op.cit., pag. 477
369
C. Bîrsan, op. cit., pag. 582
370
Recomandarea Rec (2000) 2 a fost adoptată la cea de-a 694-a reuniune din 19 ianuarie 2000. A se vedea
anexa 7

128
În textul Recomandării, Comitetul Miniştrilor invită statele părţi la Convenţie să se asigure
că există la nivel intern posibilităţi adecvate pentru a realiza, în măsura posibilului, „restitutio in
integrum”.
Totodată, el încurajează statele părţi să examineze sistemele lor juridice naţionale pentru a
se asigura că există posibilităţi corespunzătoare pentru reexaminarea unei cauze, inclusiv pentru
redeschiderea unei proceduri, în cazul în care Curtea Europeană a constatat o violare a Convenţiei, în
special dacă :
 Partea vătămată continuă să sufere consecinţe negative foarte grave în urma deciziei
naţionale, consecinţe ce nu pot fi compensate prin satisfacţia echitabilă şi nu pot fi modificate decât
prin reexaminare sau redeschidere;
 Rezultă din hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului că decizia internă atacată
este contrară pe fond Convenţiei Europene sau că violarea constatată este cauzată de erori sau vicii
de procedură de o asemenea gravitate, încât ea pune serios în discuţie rezultatul procedurii interne
atacate.
Potrivit lui Harris şi O’Boyle este cert că, deşi situaţia în statele membre era diferită la
începutul anilor ’90, în prezent, datorită Recomandării Rec (2002) 2 şi a practicii Curţii Europene şi a
Comitetului Miniştrilor, „o majoritate clară a statelor membre ale Consiliului Europei prevede
actualmente în mod expres posibilitatea redeschiderii cazului în urma unei hotărâri a Curţii”371.
La rândul său, C Bîrsan invocă un studiu al Comitetului Director pentru Drepturile Omului
(CDDH) al Consiliului Europei, realizat la 12 septembrie 2005 prin intermediul Comitetului de experţi
pentru ameliorarea procedurilor de protecţie a drepturilor omului (DH – PR), pentru a concluziona că
practic, pe diverse căi, toate legislaţiile naţionale conţin dispoziţii privitoare la o asemenea
posibilitate în materie penală; majoritatea sistemelor juridice ale statelor contractante au introdus o
asemenea posibilitate şi în materie civilă, iar în unele care cunosc separarea jurisdicţiilor
administrative de cele judiciare, şi în materia contenciosului administrativ372.
În literatura de specialitate au fost prezentate cazuri ale statelor membre care permiteau
redeschiderea procedurii şi anterior Recomandării (2002) 2. Legislaţiile naţionale prevedeau această
posibilitate în cazuri de genul : Codul norvegian de procedură penală (articolul 391 par 2); Codul
penal luxemburghez, modificat în 1981 (articolul 443 par 5); Codul de procedură penală al Cantonului
elveţian Appenzell – Rhodes (articolul 223 par 4); noul articol 139 (a) al legii federale elveţiene
privind organizarea sistemului judiciar; Codul de instrucţie criminală al Belgiei (articolul 441), etc.373.
Deşi Convenţia (articolul 41) nu obligă formal statele să repună în discuţie autoritatea de
lucru judecat a unei decizii judecătoreşti interne pe care Curtea Europeană a declarat-o incompatibilă
cu Convenţia, chiar înainte de recomandarea citată a Comitetului Miniştrilor au existat state (Austria,
Belgia, Danemarca, Luxemburg, Malta, Norvegia, Elveţia), potrivit lui F. Sudre 374, care au introdus în
legislaţia lor internă proceduri ad-hoc de reformare a unor asemenea decizii : de exemplu, hotărârile
„Piersak contra Belgia” din octombrie 1982, „Unterpertinger contra Austria” din 24 noiembrie 1986,
„Schuler – Zgraggen contra Elveţia” din 24 iunie 1993 au antrenat redeschiderea procedurii interne.
În cazul Franţei, Recomandarea Comitetului Miniştrilor R(2002) 2, dar şi impactul public
generat de dezbaterile de la Strasbourg, în cadrul Comitetului Miniştrilor, în jurul cauzei „Hakkar
contra Franţa”, au determinat o reformă legislativă care a permis, în esenţă, o procedură de
reexaminare a unei decizii penale definitive considerată de Curtea Europeană contrară dispoziţiilor
Convenţiei Europene, în acele situaţii în care violarea constatată de către judecătorul european
antrenează pentru condamnat, prin natura şi gravitatea sa, „consecinţe prejudiciabile pe care

371
Harris ş.a., op.cit., pag 875
372
C. Bîrsan, op.cit., pag 583
373
L.E. Pettiti ş.a., op.cit., pag 861
374
F Sudre, „Drept european etc.”, op.cit., pag 477

129
satisfacţia echitabilă acordată în baza articolului 41 al Convenţiei, nu le-ar putea înlătura” (articolul
626. 1 şi următoarele din Codul de Procedură Penală)375.
Reforma legislativă amintită s-a realizat în iunie 2000 pe calea unui amendament
parlamentar prezentat de deputatul Jack Lang şi aprobat prin legea nr. 2000 – 516 de amendare a
Codului de Procedură Penală.
În cazul României, este de reţinut că în legislaţia naţională au fost reglementate astfel de
proceduri, atât în materie penală, cât şi în materie civilă. Astfel, prin Legea 576/2004 a fost introdus
un text distinct, articolul 408¹, în Codul de Procedură Penală, care prevede posibilitatea revizuirii
hotărârilor judecătoreşti ca urmare a pronunţării unei hotărâri pe care instanţa europeană „a
constatat încălcarea unui drept prevăzut de Convenţia Europeană”. Dispoziţiile acestui text stabilesc
persoanele care pot cere revizuirea într-o asemenea situaţie, termenul în care se poate face cererea
de revizuire (un an de la data publicării hotărârii Curţii Europene în Monitorul Oficial), posibilitatea
suspendării executării hotărârii atacate, procedura acestei revizuiri şi efectele sale.
În materie civilă, prin Ordonanţa de urgenţă a guvernului nr. 58/2003 a fost introdus în
articolul 322 din Codul de Procedură Civilă la punctul 9 un nou motiv de revizuire a unei hotărâri
judecătoreşti civile definitive şi irevocabile, revizuire ce poate fi cerută în cazul în care instanţa
europeană a constatat existenţa unei încălcări a drepturilor garantate de Convenţie, încălcare
„datorată unei hotărâri judecătoreşti interne, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să
se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate”. Această revizuire poate
fi cerută în termen de trei luni de la data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii instanţei europene,
conform noului alineat 3 al articolului 324 din Codul de Procedură Civilă.
În practică s-a constatat că redeschiderea procedurilor interne poate interveni :
 ca urmare a exigenţei exprimate de însăşi Curtea Europeană în dispozitivul hotărârii, o
situaţie care statistic este ceva mai puţin întâlnită până în prezent, dar faţă de care există o tendinţă
ascendentă în preferinţele Curţii;
 între momentul hotărârii pe fond şi cel al pronunţării asupra justei despăgubiri (articolul
41), moment deliberat amânat în unele situaţii de Curte şi care dă prilejul autorităţilor naţionale să
reacţioneze;
 în cursul procedurii de executare aflată sub controlul Comitetului Miniştrilor, în cele mai
multe dintre situaţii.
În primul caz, Luzius Wildhaber, fostul preşedinte al Curţii Europene a Drepturilor Omului,
citează o serie de cauze în care Curtea Europeană s-a pronunţat în favoarea redeschiderii
procedurilor interne chiar în cuprinsul hotărârii, ca modalitate adecvată de remediere a situaţiei
individuale conform principiului „restitutio in integrum”376 .
Potrivit lui Wildhaber, Curtea Europeană, în contextul specific al cazurilor privind Turcia
referitoare la independenţa şi imparţialitatea curţilor de securitate a statului, a indicat în cazul
„Gençel contra Turcia” din 23 octombrie 2003 (nepublicat) că, în principiu, cea mai adecvată formă
de redresare ar fi posibilitatea oferită reclamantului de rejudecare a procesului fără întârziere,
dacă reclamantul doreşte acest lucru.
Acelaşi autor citează şi cauza „Somogyi contra Italia” din 18 mai 2004, în care Curtea a
adoptat o poziţie similară.
În cauza „Öcalan contra Turcia” din 22 mai 2005, Marea Cameră afirmă, pe aceeaşi linie, că
atunci când un individ a fost condamnat de către o curte care nu întruneşte exigenţele Convenţiei de

375
F. Sudre, „Drept european etc.”, op cit, pag 477-478
376
L Wildhaber, „The execution of judgements of the European Court of Human Rights : recent developments”,
în „Common values in International Law”, N. P. ENGEL VERLAG, Kehl, Germania, 2006, pag 679

130
independenţă şi imparţialitate, o rejudecare a procesului sau o redeschidere a cauzei, dacă este
solicitată, reprezintă în principiu o măsură adecvată de redresare a violării Convenţiei în plan
individual.
Şi E. L. Abdelgawad consideră redeschiderea procedurii judiciare interne, atunci când a
fost recomandată de Curtea Europeană, drept o măsură individuală corespunzătoare de „restitutio
in integrum” şi citează cauza „Csikos contra Ungaria” privind violarea articolului 6 par 1 al
Convenţiei377. Autoarea face referire la Rezoluţia CM/Res DH(2008) 72 adoptată de Comitetul
Miniştrilor în cursul procedurii de executare, care menţionează faptul că „afacerea a fost redeschisă
în faţa Curţii regionale din Eger”. Acelaşi autor face trimitere şi la cazurile „De Almeida Azevedo
contra Portugalia” din 23 ianuarie 2007 şi „Du Roy et Malaurie contra Franţa”, în care rezoluţiile
adoptate de Comitetul Miniştrilor în cursul procedurii de executare confirmă radierea dispoziţiilor
neconforme din cazierul judiciar al reclamanţilor urmare consideraţiilor din dispozitivul hotărârilor
Curţii Europene378.
Autorul citat menţionează şi hotărârea „Lungoci contra România” din 26 ianuarie 2006,
referitoare la violarea dreptului de acces la justiţie, în care Curtea notează că redeschiderea
procedurilor este posibilă în România şi că statul ar trebui să asigure realizarea acestei proceduri,
dacă reclamantul doreşte acest lucru379.
Pe de altă parte, în legătură cu celelalte două categorii de situaţii menţionate mai sus, în
care poate interveni redeschiderea procedurii interne, F. Sundberg380 este de părere că
„redeschiderea cazurilor ilustrează bine faptul că există competenţe ale Curţii şi Comitetului
Miniştrilor care se suprapun. Uneori redeschiderea a fost decisă înainte ca Curtea să adopte decizia
sa privind satisfacţia echitabilă, ca în cazul „Barbera, Messegué şi Jabardo contra Spania” sau
„Schuler-Zgragge contra Elveţia”. Alteori redeschiderea a fost realizată numai subsecvent, atunci
când Comitetul supraveghea executarea corespunzătoare, ca de exemplu în cazul „Unterpertinger
contra Austria”, „Open Door and Dublin Well contra Irlanda”, „Z contra Finlanda”, „Jersild contra
Danemarca” sau „Welch contra Marea Britanie”.
Este de semnalat, în acest context, cazuistica românească în materia redeschiderii
procedurii interne, consemnată în cursul procedurii de executare supusă controlului Comitetului
Miniştrilor.
E. L. Abdelgawad citează două cazuri româneşti381. Face referire mai întâi la cauza „Partidul
Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu contra România”, în care România a fost condamnată de
Curtea Europeană pentru încălcarea articolului 11 datorită interzicerii unui partid politic. Autoarea
trimite la textul Rezoluţiei382 adoptate de Comitetul Miniştrilor în cursul procedurii de executare, în
care se afirmă că „al doilea reclamant a solicitat şi a obţinut revizuirea deciziei judiciare din 1996 de
refuz al înregistrării formaţiunii sale politice. Tribunalul Bucureşti a acceptat la 9 februarie 2006
solicitarea de revizuire şi a ordonat înregistrarea partidului reclamantului ca partid politic”.
Autoarea amintită menţionează totodată că o reexaminare judiciară a fost acceptată şi în
cauza „ SC Maşinexportimport industrial Grup S.A. contra România”, atunci când Curtea Europeană a

377
E.L. Abdelgawad, „L’exécution des arrêts de la Cour Européenne des Droits de l’Homme (2008) ”, în ”Revue
trimestrielle des Droits de l’Homme”, nr. 79 din 1 iulie 2009, Nemesis-Bruylant, pag 662
378
Idem
379
E.L.Abdelgawad, „The execution etc.”, op cit, pag 24
380
F Sundberg, „Control of execution of decisions under the ECHR, European Commission for Democracy
Through Law, CDL – JU(99) 29 Restricted”, Strasbourg, 8 decembrie 1999, pag 9
381
E.L.Abdelgawad, „L’exécution des arrêts etc . », op cit, pag 662
382
Rezoluţie CM/Res DH (2008) 16 din 27 martie 2008

131
condamnat România pentru violarea articolului 6 par 1 datorită anulării unei decizii judecătoreşti
definitive datorită acţiunii Procurorului General383.
Am prezentat „in extenso” problematica redeschiderii procedurilor interne în baza unei
hotărâri de condamnare pronunţate de Curtea Europeană datorită relevanţei acestei tematici
pentru procedura de executare şi controlul realizat de Comitetul Miniştrilor.
Acesta din urmă supraveghează, după cum menţionam anterior, şi aspectele privind
executarea măsurilor cu caracter individual, inclusiv cele care decurg din respectarea principiului
„restitutio in integrum”. Redeschiderea procedurilor face parte integrantă din acest proces, iar
Comitetul Miniştrilor condiţionează adoptarea rezoluţiei finale de modul în care statul condamnat
reacţionează în ordinea juridică internă.
Mai mult, Comitetul Miniştrilor consideră în prezent că o executare corespunzătoare în
anumite cauze penale implică, în baza principiului prezumţiei de nevinovăţie, nu doar redeschiderea
procedurilor interne, ci şi eliberarea reclamanţilor, ca parte integrantă a dreptului la reparaţie,
desigur în absenţa oricăror raţiuni constrângătoare care ar justifica continuarea detenţiei până la
finalizarea procesului384.
După parcurgerea modulului 11 studenţii trebuie:
 să aibă cunoștințe despre istoricul cazuisticii românești la Curtea Europeană a Drepturilor Omului
 să cunoască elemente despre modalitatea de redeschidere a procedurilor jurisdicționale
naționale
 să cunoască spețele prezentate referitoare la executarea unor hotărâri pronunţate de Curtea
Europeană împotriva României

Unitatea de invatare 11
Obiective
După parcurgerea unitatii de invatare 11 studenţii trebuie:
-sa cunoasca principalele tipologii ale cazurilor impotriva Romaniei cu care Curtea Europeana a fost si
este sesizata
-sa cunoasca etapele, masurile si mecanismele utilizate de statul roman pentru executarea
hotararilor de condamnare

11. Executarea unor hotărâri pronunţate de Curtea Europeană împotriva României


11.1. Consideraţii introductive
După cum se cunoaşte, România este parte la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
din 20 iunie 1994. De atunci şi până la începutul anului 2009, conform statisticilor publice ale Grefei
Curţii Europene, România a înregistrat un număr total de 480 de hotărâri, din care 431 hotărâri de
condamnare, pentru încălcarea cel puţin a unui articol din Convenţia Europeană, 12 hotărâri în care
plângerea reclamantului a fost respinsă, 21 de înţelegeri amiabile / radieri de pe rol şi 16 alte tipuri
de hotărâri (satisfacţie echitabilă, revizuiri etc.).
În 2008, România s-a aflat pe locul 3, după Federaţia Rusă şi Turcia, atât din punctul de
vedere al numărului de plângeri (aproximativ 9% din numărul total de cauze aflate pe rolul Curţii), cât
şi al celui de condamnări.

383
A se vedea Rezoluţia CM/ Res DH(2008) 87 din 8 octombrie 2008, care citează decizia din 27 noiembrie
2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care este acceptată cererea în revizuire formulată de societatea
reclamantă
384
E.L. Abdelgawad, „The execution etc.”, op cit, pag 22-23

132
Majoritatea lor vizează grupuri mari de cauze repetitive, printre care se disting cele privind
încălcarea dreptului de proprietate, neexecutarea sau executarea tardivă a hotărârilor judecătoreşti,
durata excesivă a procedurilor judiciare, condiţiile de detenţie, etc.
Se apreciază ca la jumătatea anului 2010, România ar fi avut înregistrate la Curte
aproximativ 11.150 dosare (8,6% din totalul cauzelor la Curtea Europeană), care ar menţine ţara
noastră pe poziţia a treia după Federaţia Rusă şi Turcia, din punctul de vedere al numărului de
plângeri.385 Menţionăm că la 31.12.2009 România înregistrase un număr de 9812 plângeri aflate în
diferite stadii pe rolul Curţii Europene (8,2% din totalul plângerilor la Curte).386
Din acest punct de vedere dinamica pentru anii următori este clară din moment ce în 2007
numărul total de hotărâri privind România pronunţate în cursul anului citat era de 93, din care 88 de
condamnări, iar în 2008 acesta crescuse substanţial la un total de 199 hotărâri pronunţate din care
189 de condamnări. Pentru ca în 2009, la 31.12, România să înregistreze alte 168 de hotărâri
pronunţate, din care 153 de condamnări.387
Din punctul de vedere al cuantumului despăgubirilor plătite atât în 2008, cât şi în 2009,
România a fost condamnată la plata a aproximativ 12 milioane de euro, unul din cele mai mari
cuantumuri înregistrate la nivelul tuturor statelor părţi la Convenţie.
Astfel, în 2008, România a fost condamnată la plata 12.204.649 euro cu titlu de despăgubiri
materiale, morale şi cheltuieli judecătoreşti, fiind primul stat în clasamentul părţilor la Convenţie din
punctul de vedere al criteriului citat, înaintea Italiei (9,737 milioane euro), Greciei (8, 976 milioane
euro), Turciei (5,734 milioane euro) şi Federaţiei Ruse (3,762 milioane euro).388
În 2009, România a plătit efectiv 11.919.153 euro, cu titlu de daune materiale, morale şi
cheltuieli de judecată, situându-se pe locul doi după Republica Moldova, (circa 14,219 milioane
euro), dar înaintea Federaţiei Ruse (7, 25 milioane euro), Turciei (6,132 milioane euro) şi Italiei (4,219
milioane euro).389
La nivelul instituţiei Agentului guvernamental al României la Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, se apreciază că până la jumătatea anului 2010 România a fost condamnată, în
total, la plata a 43 milioane de euro cu titlu de despăgubiri.
Toate hotărârile de condamnare a României au fost transmise, potrivit prevederilor
pertinente ale Convenţiei Europene, la Comitetul Miniştrilor, pentru exercitarea competenţei de
verificare a modului în care România îndeplineşte obligaţiile care decurg din hotărârile menţionate şi
execută dispoziţiile Curţii.
Statistica arată că la 31 decembrie 2008, pe rolul Comitetului Miniştrilor se aflau 289 de
cazuri privind România (mai puţin cele în aşteptarea rezoluţiei finale), din care 50 reprezentau cauze
care ridicau probleme generale / sistemice noi (inclusiv „hotărârile pilot”) şi care impuneau, în
procesul de executare, adoptarea de măsuri cu caracter general noi – aşa numitele „leading-cases”
(aproximativ 17% din totalul cauzelor Româneşti examinate de Comitetul Miniştrilor); 239 de cauze,
reprezentând cazurile repetitive / „clone” sau alte cauze izolate, respectiv cauze ce implică probleme
generale / sistemice în faţa Comitetului Miniştrilor în alte speţe ori cauze cu caracteristici
particulare (aproximativ 83% din totalul cauzelor româneşti examinate de Comitetul Miniştrilor).390

385
Anexa 8
386
Anexa 9
387
Anexa 10
388
„Supervision of the execution of Judgments of the European Court of Human Rights - 2nd annual report
(2008)”, Council of Europe, July, 2009, pag. 56-58
389
„Supervision of the execution of Judgments of the European Court of Human Rights – 3rd annual report
(2009)”, Council of Europe, April, 2010, pag. 56-60
390
„Supervision of the execution etc. - 2nd annual report etc.”, op. cit., pag. 45-46

133
La nivelul anului 2009, statistica arată că pe rolul Comitetului Miniştrilor se aflau 475 de
cauze referitoare la România (mai puţin cele în aşteptarea rezoluţiei finale), din care 63 „leading-
cases” (aproximativ 13% din numărul total de cauze româneşti) şi 412 cazuri repetitive / „clone” sau
cauze izolate (aproximativ 87% din numărul total de speţe româneşti).391
Din perspectiva cazurilor româneşti închise sau aproape finalizate la Comitetul Miniştrilor,
statistica arată că în 2008 a fost adoptată rezoluţia finală într-un număr total de 6 cazuri (4 „leading
cases” şi două alte cauze), iar pentru alte 14 cazuri (8 „leading cases” şi 6 alte cazuri) a fost finalizată
examinarea în Comitetul Miniştrilor fără a se adopta încă o rezoluţie finală. În total, sunt evidenţiate
17 cauze pentru care se aştepta rezoluţia finală la 31 decembrie 2008, a căror examinare fusese
finalizată în cursul anului 2008 sau înainte de 2008.392
La nivelul anului 2009 statistica arată că nu a fost adoptată nici-o rezoluţie finală într-o
cauză românească. Nu sunt înregistrate „leading cases” a căror examinare să fie fost finalizată în
cursul anului 2009, în schimb sunt citate alte 20 de cauze de alt tip a căror examinare s-a încheiat în
2009 şi care erau în aşteptarea rezoluţiei finale. În total, statistica evidenţiază 37 de cazuri româneşti
care la 31 decembrie 2009 aşteptau adoptarea unei rezoluţii finale şi a căror examinare fusese
finalizată la Comitetul Miniştrilor fie înainte, fie pe parcursul anului 2009.393
Pentru a înţelege perspectiva evoluţiilor în 2010 şi anii care urmează este util să menţionăm
statistica noilor cazuri ale căror hotărâri pronunţate de Curtea Europeană au devenit finale în 2009 şi
au fost transmise spre examinare Comitetului Miniştrilor.
În cazul României, statistica evidenţiază un total de 192 de cauze (aproximativ 13% din
cauzele înscrise pe rolul Comitetului Miniştrilor în 2009 referitoare la toate statele părţi), din care 14
reprezintă „leading cases”, iar alte 178 sunt cazuri repetitive / „clone” sau alte cauze.394
Până la acest moment, Comitetul Miniştrilor a adoptat mai multe rezoluţii finale care să
consfinţească închiderea unor cauze româneşti, în baza executării complete a hotărârilor pronunţate
de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Printre acestea se numără cauzele Vasilescu
(CM/ResDH(2007)94, adoptată la 20 iunie 2007), Brumărescu (CM/ResDH(2007)90, adoptată la 20
iunie 2007), Petra (CM/ResDH(2007)92, adoptată la 20 iunie 2007), Surugiu (CM/ResDH(2007)93,
adoptata la 20 iunie 2007), Buzescu (CM/ResDH(2008)78, adoptata la 8 octombrie 2008), Pini,
Bertani, Manera şi Atripaldi (CM/ResDH(2008)80, adoptată la 8 octombrie 2008), Partidul
Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu (CM/ResDH(2008)16, adoptată la 27 martie 2008), Canciovici
şi alţii şi Mosteanu şi alţii (CM/ResDH(2008)79, adoptată la 8 octombrie 2008), Stere şi alţii şi
Stîngaciu şi Tudor (CM/ResDH(2010)70 adoptată la 3 iunie 2010). În cauzele aflate într-un stadiu
avansat de executare, nu foarte numeroase, Comitetul Miniştrilor a decis adoptarea unor rezoluţii
interimare, care să treacă în revistă progresele înregistrate în procesul de executare a hotărârii Curţii
Europene, precum şi îngheţarea dezbaterilor pe marginea acestor cazuri pe o perioadă mai lungă de
timp (de la câteva luni la peste un an), până la finalizarea în plan intern a reformelor de amploare, de
obicei de ordin legislativ, care decurg din hotărârea Curţii. Aceste cazuri nu vor putea fi închise
definitiv, iar rezoluţia finală nu va fi, în consecinţă, adoptată decât după realizarea acestor reforme.
Toate aceste cazuri sunt plasate statistic la „rubrica 6 – afaceri în aşteptarea unui proiect de
rezoluţie” pe ordinea de zi a reuniunilor Comitetului Miniştrilor.

11.2. Cauza Vasilescu contra România


Prima hotărâre de condamnare a României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului
s-a înregistrat în cauza „Vasilescu”. Aceasta îşi are originea în plângerea efectuată la 10 februarie

391
„Supervision of the execution etc. – 3rd annual report etc.”, op. cit., pag. 44
392
„Supervision of the execution etc. - 2nd annual report etc.”, op. cit. pag. 39-40
393
„Supervision of the execution etc. – 3rd annual report etc.”, op. cit., pag. 39
394
Ibidem pag. 47

134
1995 de reclamanta Elisabeta Vasilescu, adresată fostei Comisii Europene a Drepturilor Omului în
baza fostului articol 25 din Convenţia Europeană. Acţiunea citată reclama încălcarea unor drepturi
fundamentale garantate de Convenţie, datorită reţinerii ilegale de către miliţie în 1966 şi continuării
deţinerii după această dată a unor obiecte de valoare aparţinând petiţionarei, dar şi limitării
dreptului de acces la un tribunal independent, în vederea solicitării şi obţinerii restituirii.
Plângerea a fost declarată admisibilă de către Comisie, ceea ce a permis sesizarea Curţii
Europene, mai întâi de către reclamantă, la 22 mai 1997, în baza Protocolului 9, iar ulterior de către
Comisie, la 28 mai 1997.
La 28 mai 1998 Curtea Europeană a constatat în unanimitate violarea articolului 6 par 1
(dreptul la un proces echitabil) şi a articolului 1 Protocol 1 (dreptul la proprietate)395. Prin aceeaşi
hotărâre, România a fost condamnată la plata echivalentului în lei a aproximativ 95.000 de franci
francezi, din care 60.000 franci francezi reprezentând daune materiale, 30.000 daune morale, restul
reprezentând cheltuieli de judecată. Despăgubirile urmau să fie plătite în termen de trei luni de la
data hotărârii Curţii Europene.
Executarea hotărârii a implicat adoptarea de către autorităţile române a două categorii
de măsuri, unele cu caracter individual, altele cu caracter general. Pe cale de consecinţă, în baza
competenţelor prevăzute de Convenţie, Comitetul Miniştrilor „a invitat guvernul României să
informeze în legătură cu măsurile adoptate” pentru executarea hotărârii, inclusiv „pentru prevenirea
unor violări similare ale Convenţiei Europene cu cele semnalate în decizia Curţii”.396
Măsurile cu caracter individual urmăreau efectuarea plăţii despăgubirilor decise de
Curtea Europeană, în termenul prevăzut în dispozitivul hotărârii, sub sancţiunea penalităţilor de
întârziere. Guvernul român a plătit reclamantei la data de 27 iulie 1998 despăgubirile menţionate, în
interiorul termenului fixat de curte, prin vărsarea sumelor în contul indicat de reclamantă prin
intermediul secretariatului Comitetului Miniştrilor.
Măsurile cu caracter general nu au fost precizate explicit de Curte în dispozitivul hotărârii.
Ca şi în cazul altor state, acestea au fost indicate autorităţilor române de Comitetul Miniştrilor, la
propunerea secretariatului specializat (direcţia generală a drepturilor omului), în baza practicii
anterioare, dar şi prin interpretarea „raţionamentului în drept” al hotărârii Curţii Europene.
Astfel, a fost solicitată traducerea hotărârii Curţii, publicarea sa şi o largă difuzare şi
informare a opiniei publice şi a actorilor instituţionali, inclusiv judiciari interesaţi, pentru sensibilizarea
publică şi evitarea riscului producerii unor violări similare ale Convenţiei. Este de menţionat, la acest
punct, faptul că potrivit prevederilor coroborate ale articolului 20 par 2 şi articolului 11 par 2 ale
Constituţiei României, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului garantate de tratatele
internaţionale la care ţara noastră este parte au preeminenţă faţă de dreptul intern, iar, pe de altă
parte, Convenţia Europeană şi jurisprudenţa Curţii Europene sunt de directă aplicare şi generează
efecte juridice nemijlocite în ordinea juridică românească. Astfel încât instanţele româneşti sunt
ţinute să respecte în practica lor ulterioară hotărârea pronunţată de Curtea Europeană în cauza
Vasilescu, de la momentul rămânerii ei definitive.
În acelaşi timp, a fost solicitată modificarea articolului 278 Cod de Procedură Penală, care a
fost considerat că a stat la baza violării Convenţiei Europene, în special în ceea ce priveşte respectarea
dreptului la un proces echitabil (articolul 6 par 1 al Convenţiei)397.

395
„Cazurile României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Selecţiuni 1998-2004)”, Biroul de Informare
al Consiliului Europei la Bucureşti şi Ministerul Afacerilor Externe, Bucureşti, 2004
396
Rezoluţia interimară DH(99)676, adoptată de Comitetul Miniştrilor în cauza „Vasilescu contra României” la
8 octombrie 1999.
397
Potrivit textului în vigoare la acel moment al articolului 278 CPP, „plângerea împotriva măsurilor luate sau a
actelor efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă de procurorul şef al
unităţii” sau „...de procurorul ierarhic superior”

135
În esenţă, Curtea a considerat că împiedicarea posibilităţii de exercitare a apelului în faţa
instanţelor de judecată împotriva actelor sau măsurilor luate de procuror, respectiv exercitarea
posibilităţii de atac exclusiv în faţa procurorului ierarhic superior celui care a adoptat măsurile
menţionate, constituie o încălcare a Convenţiei. Aceasta în condiţiile în care Curtea a mai constatat
că „în România procurorii, acţionând în calitate de magistraţi ai Ministerului Public, subordonaţi mai
întâi procurorului general, apoi ministrului justiţiei, nu îndeplinesc exigenţele independenţei faţă de
executiv.”398
În cursul anului 1998 şi respectiv 1999 guvernul a comunicat Comitetului Miniştrilor
îndeplinirea în termen a obligaţiei de plată a satisfacţiei echitabile în beneficiul reclamantului,
precum şi o serie de evoluţii legate de măsurile cu caracter general solicitate. Astfel, s-a adus la
cunoştinţă faptul că traducerea hotărârii Curţii Europene în cauza „Vasilescu” a fost înmânată de
agentul guvernamental român pentru Curtea Europeană celor 15 preşedinţi ai curţilor de apel în
cursul unei întâlniri desfăşurate la 3 iunie 1998. Versiunea în limba română a hotărârii a fost de
transmisă de asemenea la Preşedinţie, preşedintelui Curţii Constituţionale, preşedintelui Curţii
Supreme de Justiţie şi Procurorului general de pe lângă Curtea Supremă, preşedintelui judecătoriei
Găeşti şi respectiv al tribunalului Dâmboviţa (care deţinuseră competenţa teritorială în speţă),
precum şi Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti. Hotărârea a fost publicată în decembrie 1998
în revista de specialitate „Dreptul” şi ulterior, potrivit dispoziţiilor Ordonanţei guvernului nr.94/1999,
în Monitorul Oficial al României.399
În ceea ce priveşte modificarea solicitată a articolului 278 CPP, Comitetul Miniştrilor a fost
informat de decizia nr. 486 adoptată de Curtea Constituţională a României la 2 decembrie 1997, deci
înaintea adoptării hotărârii Curţii Europene în cauza „Vasilescu”, prin care s-a dat „lectura
constituţională” textului menţionat. Astfel, potrivit Curţii Constituţionale, articolul 278 CPP referitor
la dreptul de apel împotriva deciziilor procurorului, pentru a fi constituţional, trebuie să fie
interpretat în sensul că o persoană care are un interes poate ataca în faţa unei instanţe judecătoreşti
orice măsură decisă de un procuror. Potrivit legislaţiei româneşti, această decizie a devenit definitivă
şi opozabilă erga omnes de la momentul publicării sale în Monitorul Oficial (nr. 105 din 6 martie
1998).
Guvernul român a susţinut astfel că necesitatea unei reforme legislative referitoare la
articolul 278 CPP a dispărut, chestiunea fiind rezolvată prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
Argumentele au fost susţinute ulterior inclusiv prin exemple din cazuistica internă a instanţelor
româneşti pe aceeaşi linie, dar şi printr-o nouă decizie a Curţii Constituţionale400 care reconfirmă
decizia anterioară.
În baza acestor argumente, guvernul român a solicitat Comitetului Miniştrilor închiderea
definitivă a examinării cauzei, prin adoptarea unei rezoluţii finale.
În cadrul dezbaterilor de la reuniunea DH a Comitetului (Delegaţilor) Miniştrilor din 30
septembrie 1999 măsurile adoptate de România au fost apreciate ca încadrându-se în exigenţele
legate de executarea corespunzătoare a hotărârii Curţii Europene, inclusiv decizia din 2 decembrie
1997 a Curţii Constituţionale. Aceasta cu atât mai mult cu cât practica anterioară la Comitetul
Miniştrilor validase soluţionarea unor chestiuni semnalate de Curtea Europeană şi în cazul altor state
prin alte modalităţi decât reforme legislative, respectiv jurisprudenţa curţilor naţionale
constituţionale sau supreme de justiţie.401 Cu toate acestea, Comitetul Miniştrilor, şi în special

398
A se vedea şi Corneliu-Liviu Popescu, „L'influence directe du Droit international des droits de l'homme sur
l'évolution du droit roumain en matière des droits des détenus”, în AUB DREPT – Analele Universității din
Bucureşti, octombrie-decembrie 2005 – IV, Editura C.H.Beck
399
A se vedea Rezoluţia interimară DH(99)676
400
Decizia Curţii Constituţionale nr.186 din 18 noiembrie 1999
401
Decizia Curţii Constituţionale a Germaniei în afacerea Karlheinz Schmidt; decizia Curţii Constituţionale a
Austriei în afacerea Informationsverein, etc;

136
secretariatul specializat al acestui organism, au insistat pentru adoptarea unei modificări legislative,
care să dea siguranţă pe termen lung privind conformitatea cu jurisprudenţa Curţii Europene în
materie a legislaţiei şi practicii judiciare româneşti.402 În consecinţă, Comitetul Miniştrilor a decis
aprobarea la reuniunea DH citată a unei rezoluţii interimare403, care să consfinţească măsurile
pozitive adoptate de România pentru executarea hotărârii Curţii Europene în cauza „Vasilescu”, dar
care, în acelaşi timp, să lase ţării noastre răgazul de timp necesar pentru modificarea
corespunzătoare a Codului de Procedură Penală. Rezoluţia a rămas definitivă la 8 octombrie 1999,
textul său prevăzând explicit ca dezbaterile în Comitetul Miniştrilor să fie reluate la începutul anului
2001, deci la mai bine de un an de la adoptarea rezoluţiei, timp în care se presupunea că autorităţile
române vor reuşi să adopte modificarea legislativă solicitată.
Redeschiderea dezbaterilor în cursul anului 2001 nu a adus şi închiderea definitivă a cauzei,
datorită nemodificării articolului 278 CPP, în sensul celor solicitate. Cu toate acestea, este totuşi de
semnalat faptul că la 28 septembrie 2000 Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat
Raportul, Rezoluţia 1226(2000) şi Recomandarea 1447(2000), pe tema: „Executarea hotărârilor Curţii
Europene a Drepturilor Omului”404. Acest raport menţiona, la capitolul „probleme de executare
importante rezolvate prin intermediul deciziilor curţilor constituţionale”, şi cauza „Vasilescu” contra
România, alături de cauze germane, austriece, spaniole sau slovace.
În ciuda acestui fapt, documentele reuniunii DH din septembrie 2001 notează că, în ciuda
modificărilor confirmate de practica judiciară din România, adoptarea rapidă a unei noi legislaţii care
să confirme aceste schimbări rămâne totuşi foarte importantă.
Nici chiar adoptarea unui nou articol 278 indice 1 prin Codul de Procedură Penală intrat în
vigoare la 1 ianuarie 2004, care statua căi de atac la instanţa de judecată împotriva măsurilor
adoptate de procuror (inclusiv soluţia neînceperii sau scoaterii de sub urmărire penală), termene şi
proceduri (care lipseau din soluţia constituţională referitoare la articolul 278 CPP), nu au condus
multă vreme la o soluţie favorabilă României. Explicaţiile ţin, cel mai probabil, de o anumită inerţie,
birocratizare şi un grad ridicat de încărcare a secretariatului DH, care au determinat amânarea luării
unei decizii finale, dar şi de lipsa unei atitudini mult mai incisive de-a lungul timpului a
reprezentanţilor guvernamentali români pe relaţia cu secretariatul şi Comitetul Miniştrilor în
ansamblul său.
Cert este că măsurile de ordin individual şi general adoptate de România pe parcursul anilor
corespund pe deplin, în opinia noastră, obligaţiilor de executare care decurg din hotărârea Curţii
Europene în cauza „Vasilescu”. Rezoluția finală în această cauză (CM/ResDH(2007)94) a fost adoptată
în final la 20 iunie 2007.405 În acelaşi timp, este de remarcat faptul că procedura de executare a fost
extrem de laborioasă şi s-a întins pe o durată de nu mai puţin de opt ani. În orice caz, practica
verificată a instanţelor judecătoreşti în ultimii ani a confirmat că violările Convenţiei Europene
semnalate de Curtea Europeană în cauza „Vasilescu” nu au mai avut loc, ceea ce certifică
adaptarea sistemului instituţional românesc, la capitolele citate, la dispoziţiile pertinente ale
Convenţiei şi jurisprudenţei Curţii Europene. Acest lucru în fapt constituie unul din obiectivele
esenţiale ale mecanismului de control de la Strasbourg.

11.3. Cauza Brumărescu contra România


La 28 octombrie 1999 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat România în cauza
„Brumărescu” pentru violarea articolului 6 par 1 al Convenţiei Europene, atât pe temeiul încălcării

402
Curtea Europeană a invalidat de altfel, ulterior, argumentaţia guvernului român referitoare la art 278 CPP,
prin decizia de admisibilitate din 2005 în cauza „Rupa Vili”;
403
Rezoluţia interimară DH(99)676, adoptată la cea de-a 680-a reuniune a Comitetului Delegaţilor Miniştrilor
404
Raportor Erik Jurgens (Olanda, Socialist), în numele Comisiei afacerilor juridice şi drepturilor omului
405
Anexa 11

137
dreptului la un proces echitabil, cât şi pentru refuzarea dreptului de acces la justiţie, precum şi
pentru violarea articolului 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie care protejează dreptul de
proprietate.
A fost prima hotărâre de condamnare a României într-o cauză privind imobilele
naţionalizate în perioada regimului comunist.
În esenţă, reclamantul Dan Brumărescu a invocat în faţa Curţii Europene încălcarea
drepturilor sale prin acceptarea de către Curtea Supremă de Justiţie406 a recursului în anulare
formulat de Procurorul general împotriva sentinţei civile din 9 decembrie 1993407, devenită definitivă
şi irevocabilă, prin care instanţa de fond accepta acţiunea în revendicare a reclamantului şi îi restituia
imobilul naţionalizat până în 1950 prin greşita aplicare a Decretului nr.92/1950.
Ulterior, la 23 ianuarie 2001, Curtea Europeană a comunicat a doua hotărâre, pe temeiul
articolului 41 din Convenţie (satisfacţia echitabilă). Curtea a decis, ca modalitate principală de
executare, că statul condamnat trebuie să restituie reclamantului, în termen de 6 luni, casa în litigiu
şi terenul aferent, cu excepţia apartamentului şi a părţii de teren deja restituite anterior.
În ipoteza nerestituirii, Curtea Europeană stabilea obligativitatea plăţii de despăgubiri
materiale (echivalentul în lei a 181.400 dolari SUA), daune morale (echivalentul în lei a 15000 dolari
SUA) şi cheltuieli de judecată, sub sancţiunea plăţii de penalităţi (dobânda anuală de 6%) pentru
depăşirea termenelor fixate pentru efectuarea plăţii (6, respectiv 3 luni)408.
Speţa Brumărescu a inaugurat lunga serie de sute de cauze româneşti repetitive, referitoare
la imobilele naţionalizate. Semnificaţia sa a fost reţinută inclusiv de Preşedintele Curţii Europene a
Drepturilor Omului de la acel moment, Luzius Wildhaber, care, într-o alocuţiune publică ţinută la 29
ianuarie 2000 la sediul Curţii Europene, arăta: „În hotărârea „Brumărescu contra România” Curtea a
relevat că unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii
juridice, care impune ca soluţia dată de tribunale la un litigiu de o manieră definitivă să nu mai fie
repusă în discuţie. La momentul faptelor, Codul de Procedură Civilă român abilita Procurorul general
să ceară anularea unei hotărâri judecătoreşti care obţinuse autoritate de lucru judecat, iar exerciţiul
acestei puteri nu era limitat în timp. Dând curs unei astfel de cereri, în speţa care îl privea pe
reclamant, Curtea Supremă de Justiţie, în ochii Curţii Europene, a înfrânt principiul securităţii juridice
şi a adus atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum e garantat în articolul 6
par 1 din Convenţie”.409
Cele două hotărâri ale Curţii Europene au fost transmise Comitetului Miniştrilor în vederea
controlului executării. Procedura de executare s-a întins pe o durată mai mare de 6 ani şi a implicat,
până la votul asupra rezoluţiei finale, adoptarea de către autorităţile române a unui set de măsuri
complexe, care au vizat atât măsurile cu caracter individual, cât şi unele cu caracter general.
În verificarea executării hotărârilor cu privire la aspectele individuale, Comitetul Miniştrilor
a urmărit atât obiectivul plăţii satisfacţiei echitabile către reclamant, în termenele indicate de Curtea
Europeană, cât şi adoptarea altor măsuri care să asigure pe cât posibil respectarea
principiului”restitutio in integrum”.
Dificultatea executării hotărârilor citate din perspectiva măsurilor cu caracter individual se
explică prin specificitatea circumstanţelor legate de imobilul aflat în litigiu, respectiv:

406
Decizia nr.686 din 1 martie 1995 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţia Civilă
407
Sentinţa civilă nr.6760 din 9 decembrie 1993, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.
408
A se vedea pct 31 din hotărârea Curţii Europene din 23 ianuarie 2001
409
„ Allocution du Président de la Cour Européenne des Droits de l'Homme, Luzius Wildhaber lors de
l'Audience solennelle de la Cour, le 25 janvier 2000”, text publicat la acea dată pe site-ul Curţii Europene a
Drepturilor Omului, pag.4.

138
- o parte a imobilului şi terenul aferent fuseseră deja restituite reclamantului
Brumărescu în baza Legii nr.112/1995 prin decizia din 24.03.1998 a Comisiei de aplicare a legii
menţionate;
- existenţa unei părţi a imobilului, cu terenul aferent, aflat în proprietatea altei familii
(terţ intervenient în procesul desfăşurat la Strasbourg) prin vânzarea de către stat efectuată în 1974,
în baza legii nr.4/1973. Familia terţului intervenient în procedura de la Strasbourg obţinuse în 1939
calitatea de chiriaş al părţii din imobilul în discuţie. Calitatea de proprietar de bună credinţă nu a mai
fost pusă în discuţie de Curtea Europeană;
- restul imobilului era considerat a fi în patrimoniul statului, în urma admiterii
recursului în anulare la 1 martie 1995 de Curtea Supremă de Justiţie.
Executarea la acest capitol a presupus evaluarea de către autorităţile române a posibilităţii
restituirii integrale sau în parte a imobilului, simultan cu plata despăgubirilor decise de Curte sau care
ar fi decurs suplimentar din gradul de executare „în natură” concretizat în mod efectiv.
Cert este că în final formula de executare a fost mixtă, parţial „în natură”, parţial prin plata
unor sume cu titlu de despăgubire.
Este de menţionat că executarea a fost mult facilitată, în final, de promovarea de către
Procurorul general a unui recurs în anulare fundamentat pe noua redactare a articolului 330 Cod de
Procedură Civilă410, admis de Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia nr.61 din 24 iulie 2001 şi care
casa decizia din 1995 a Curţii Supreme (criticată de Curtea Europeană), menţinând în acest fel
sentinţa civilă din 1993, care restituia imobilul în proprietate reclamantului Brumărescu.
În practică, primul act de executare l-a constituit efectuarea plăţii, cu patru zile întârziere, a
daunelor morale stabilite de Curtea Europeană.
Determinarea exactă a gradului de executare „în natură” şi respectiv a cuantumului
despăgubirilor materiale au fost condiţionate de două demersuri efectuate de autorităţile române:
formularea unei cereri adresate Curţii Europene având ca obiect rectificarea unor erori de calcul şi
respectiv interpretarea hotărârii din 23 ianuarie 2001 cu privire la modalitatea de executare a
acesteia; recursul în anulare promovat de Procurorul general şi admis la 24 iulie 2001, menţionat
anterior.
Referitor la primul demers, Curtea Europeană a respins cererea de interpretare, cu
motivaţia că textul hotărârii (par 22) conţine destule elemente indicative care să faciliteze executarea
hotărârii, inclusiv din perspectiva intenţiilor exprimate de Guvernul român.
„Per a contrario”, Curtea a dat un răspuns pozitiv solicitării de rectificare a unor erori de
calcul. Pe această cale, a fost reevaluată valoarea apartamentului şi terenului aferent deja restituite,
în 1998, reclamantului Brumărescu. Curtea a stabilit prin hotărârea sa din 11 mai 2001 că valoarea
este în realitate mai mare cu aproximativ 45.000 dolari SUA, ceea ce a dus la scăderea cuantumului
despăgubirilor materiale datorate de statul român în caz de nerestituire în natură a imobilului de la
181.400 dolari SUA la 136.205 dolari SUA (echivalentul în lei).
Menţionăm, în acest context, că cererea în speţa „Brumărescu” de rectificare a unor erori
de calcul şi respectiv de interpretare a unei hotărâri a fost prima de acest gen formulată de România
la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

410
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.138/2000 introducea un nou punct 4 la articolul 330 Cod de Procedură
Civilă ca motiv de recurs în anulare, respectiv o hotărâre de condamnare pronunţată de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, cumulativ cu posibilitatea obţinerii unei reparaţii cel puţin parţiale, în plan intern, prin
utilizarea acestei căi de atac de către reclamant.

139
Pe de altă parte, pe parcursul procedurii de executare autorităţile române au explorat
modalităţile care să permită o restituire „în natură” cât mai cuprinzătoare posibil, ceea ce ar fi
diminuat, în acelaşi timp, sumele plătite de stat cu titlu de despăgubire.
Soluţia identificată în final a fost cea a restituirii „în natură” a celei mai mari părţi a
imobilului, mai puţin cea aflată începând cu 1974 în proprietatea terţului intervenient (anterior
chiriaş) în procedura de la Strasbourg. În acest din urmă caz, statul român, prin Ministerul Finanţelor
Publice411, a plătit reclamantului Brumărescu, cu titlu de despăgubiri materiale, echivalentul în lei a
42100 dolari americani, respectiv contravaloarea imobilului deţinut de terţul intervenient şi imposibil
de restituit reclamantului.412
Restituirea „în natură” s-a făcut prin Dispoziţia nr.1355 din 17 iulie 2001 (în termenul
indicat de Curte) a Primarului General al Municipiului Bucureşti, care şi-a fundamentat decizia, între
altele, pe hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 23 ianuarie 2001.
Această Dispoziţie a fost practic dublată de decizia nr.61 adoptată la 24 iulie 2001 de Curtea
Supremă de Justiţie în baza recursului în anulare declarat de Procurorul general, citată mai sus. Şi
această soluţie este fundamentată pe hotărârile „Brumărescu” din 1999 şi 2001.
Faţă de cele de mai sus, se poate concluziona că executarea hotărârii Curţii Europene pe
terenul articolului 41 al Convenţiei s-a realizat, la capitolul măsuri cu caracter individual, în termenul
indicat de Curte, printr-o formulă mixtă, în principal prin restituire „în natură” şi parţial prin plata
de despăgubiri materiale şi morale. Totodată, executarea hotărârii de către autorităţile
guvernamentale, cele ale administraţiei locale şi cele jurisdicţionale a demonstrat încorporarea în
ordinea juridică internă a dispoziţiilor Convenţiei şi respectiv a jurisprudenţei Curţii Europene,
altfel spus efectul direct al acestora în sistemul naţional românesc.
La capitolul măsuri cu caracter general, principala problemă a constituit-o recursul în
anulare la dispoziţia Procurorului general, respectiv înlăturarea riscului repetării unor încălcări
similare ale Convenţiei Europene, din perspectiva necesităţii garantării principiului securităţii
juridice.
Am menţionat anterior modificarea prin Ordonanţa de urgenţă nr.138/2 octombrie 2000 a
articolului 330 Cod de Procedură Civilă, prin care era introdusă între motivele recursului în anulare
pronunţarea de către Curtea Europeană a unei hotărâri de condamnare. Acest lucru a fost salutat de
Comitetul Miniştrilor, inclusiv din perspectiva legiferării în plan intern a posibilităţii de
redeschidere/reexaminare a procedurilor judiciare interne, în acord cu Recomandarea Rec(2000) 2 a
Comitetului Miniştrilor. Această cale extraordinară de atac a fost menţinută şi ulterior, după
abrogarea în 2003 a articolului 330 CPC, sub forma revizuirii.413
Principala problemă în suspensie a rămas însă articolul 330 pct. 1 CPC referitor la
exercitarea recursului în anulare de către Procurorul general, chiar şi în condiţiile în care termenul
pentru declararea recursului, prevăzut în articolul 330¹, fusese redus la 6 luni prin Legea 17/17
februarie 1997. De altfel, Comitetul Miniştrilor a solicitat pe parcursul anilor 2001-2002, inclusiv
printr-o scrisoare adresată Reprezentanţei Permanente a României la Consiliul Europei la 20
decembrie 2001, să se demonstreze prin exemple de jurisprudenţă constantă a instanţelor
româneşti ori, de preferat, printr-o reformă legislativă a articolului 330 CPC, că riscul unor violări
similare ale Convenţiei Europene a fost înlăturat.
În final, articolul 330 CPC a fost abrogat prin Ordonanţă de urgenţă a guvernului nr.58 din
25.06.2003, publicată în Monitorul Oficial din 28.06.2003 şi aprobată de Parlament la 25.05.2004.

411
Ordinul de plată al Ministerului Finanţelor Publice nr. 1340/2001 din 20 iulie 2001
412
A se vedea par 24 al hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului din 23 ianuarie 2001
413
Punctul 9 al articolului 322 CPC, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a guvernului nr. 58/25.06.2003

140
Aceasta a fost măsura decisivă luată de autorităţile naţionale, care a contat în final pentru
închiderea examinării cazului.
Tot la capitolul măsuri cu caracter general pot fi menţionate: traducerea şi publicarea
hotărârilor în Monitorul Oficial; larga difuzare de care au beneficiat în mediile juridice româneşti;
examinarea lor în cadrul întâlnirilor organizate la nivelul magistraţilor; transmiterea în atenţia
secretariatului de specialitate al Comitetului Miniştrilor a textului Legii nr.10 din 8 februarie 2001
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22
decembrie 1989; transmiterea la Comitetul Miniştrilor a textului Deciziei nr.43 din 7.02.2001 a Curţii
Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului 3 din Legea
nr.10/2001, pertinentă pentru speţa în discuţie, etc.
Măsurile adoptate de autorităţile române în cadrul procedurii de executare a hotărârilor
Curţii Europene din 1999 şi 2001 privind speţa „Brumărescu” au determinat adoptarea de către
Comitetul Miniştrilor la 20 iunie 2007, în cadrul celei de-a 997-a reuniuni, a Rezoluţiei finale CM/Res
DH (2007) 90.414
Documentul arată că Comitetul Miniştrilor, „după examinarea măsurilor luate de statul
condamnat… Declară că şi-a exercitat funcţiunile în baza articolului 46 par 2 al Convenţiei în aceste
cazuri şi Decide să închidă examinarea lor.”415

11.4. Cauza Petra contra România


La 23 septembrie 1998 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat România în
cazul „Petra” pentru încălcarea articolelor 8 (dreptul la respectarea corespondenţei) şi 25 par 1
(dreptul de recurs individual la fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului) ale Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului.
În speţă, reclamantul Ioan Petra, care, în acea perioadă, executa la penitenciarul din Aiud o
pedeapsă de 15 ani închisoare pentru omor, s-a adresat fostei Comisii Europene a Drepturilor Omului
şi ulterior Curţii Europene invocând deschiderea şi întârzierea corespondenţei sale cu fosta Comisie şi
familia sa, precum şi obstrucţionarea dreptului său la recurs individual în faţa jurisdicţiei de la
Strasbourg prin mijloace de presiune ilegale şi inacceptabile de către autorităţile administraţiei
penitenciarelor.
Curtea Europeană a constatat încălcarea de către România a Convenţiei Europene, cu
privire la următoarele aspecte:
- încălcarea articolului 8 al Convenţiei Europene care garantează „dreptul la
respectarea vieţii private”, încălcare rezultată din îngrădirea dreptului reclamantului la
corespondenţă. S-a constatat că Legea nr. 23/1969, în vigoare la acel moment, lăsa prea multă
libertate de decizie autorităţilor naţionale. Controlul corespondenţei era automat, independent de
orice decizie a vreunei autorităţi judecătoreşti şi nesupus căilor de atac. În plus, regulamentul de
aplicare a legii era nepublicat, iar reclamantul nu a putut lua cunoştinţă de el;416
- violarea articolului 25 par 1, în condiţiile în care dreptul reclamantului de a comunica
liber cu fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului, fără ca autorităţile să facă asupra lui presiune
de orice fel cu scopul de a-şi retrage sau modifica capetele de cerere, a fost în mod vădit încălcat.417

414
Anexa 12
415
A se vedea şi „Supervision of the execution etc…- 1st annual report etc”, op.cit., pag. 181.
416
Hotărârea „Petra contra România” din 23 septembrie 1999, „Cazurile României la Curtea Europeană etc.”,
op. cit., pag. 37-38; pag. 45
417
Idem, pag. 38; pag. 48

141
În consecinţă, Curtea Europeană a condamnat statul român pentru încălcarea Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului şi l-a obligat la plata sumei de 10.000 franci francezi (echivalentul în
lei), cu titlu de daune morale, în termen de trei luni de la pronunţarea hotărârii.
Procedura de executare a hotărârii, supusă controlului Comitetului Miniştrilor, s-a
concentrat în principal pe măsurile cu caracter general şi s-a întins pe o durată de aproape 9 ani,
până la momentul adoptării rezoluţiei finale.
Singura măsură la nivel individual care s-a impus în procedura de executare a fost
efectuarea plăţii despăgubirii fixate de Curte, care s-a realizat la 21.12.1998, în termenul indicat de
trei luni.
La capitolul măsuri cu caracter general, acţiunile autorităţilor române au urmărit mai întâi
traducerea textului hotărârii în limba română, difuzarea largă în atenţia autorităţilor interesate şi
respectiv publicarea în Monitorul Oficial.418 În mod particular, textul hotărârii, însoţit de un raport
explicativ, a fost transmis Centrului de informare al Consiliului Europei de la Bucureşti, Curţii
Supreme de Justiţie şi Curţii Constituţionale.
Din ordinul ministrului justiţiei, principalele aspecte ridicate de hotărârea Curţii Europene
au fost prezentate şi discutate cu personalul penitenciarelor şi cu deţinuţii.
Prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2037 din 24.11.1997 şi raportul explicativ, destinate
centrelor de detenţie din zona de competenţă a instituţiei citate, au fost puse în evidenţă
deficienţele legislative şi de ordin practic în materia corespondenţei deţinuţilor. Este interesant de
subliniat că emiterea ordinului s-a făcut cu un an înaintea pronunţării Curţii Europene, datorită
faptului că problemele erau cunoscute şi s-a dorit o gestionare a lor în avans, conformă normelor
pertinente ale Convenţiei Europene.
Ordinul Ministrului Justiţiei a fost urmat de două circulare ale Directorului general al
administraţiei penitenciarelor la 19.10.1998 şi 19.11.1999.
Nu în ultimul rând, Ministerul Justiţiei a elaborat un studiu referitor la drepturilor
deţinuţilor, destinat magistraţilor, direcţiei generale a penitenciarelor, Inspectoratului General al
Poliţiei şi Parlamentului, care a inclus, între altele, consideraţii referitoare la dreptul la
corespondenţă, astfel cum este garantat de Convenţia Europeană şi de jurisprudenţa Curţii
Europene. Studiul citat a servit drept bază, în acelaşi timp, pentru acţiunea normativă întreprinsă în
paralel de autorităţi.
Principala problemă ridicată de executarea hotărârii Curţii Europene a constituit-o însă
reforma legislativă în domeniul măsurilor de executare a pedepselor, mai precis în materia
drepturilor deţinuţilor, cu specială privire asupra dreptului la corespondenţă.
Raţiunea promovării unui act normativ de acest tip a decurs din raţionamentului în drept şi
constatările finale ale hotărârii Curţii Europene şi a constituit o exigenţă explicită a Comitetului
Miniştrilor exprimată la adresa României. Demersul legislativ trebuia să fie conform parametrilor
fixaţi de hotărârea Curţii şi să ţină cont, în acelaşi timp, de necesitatea eliminării deficienţelor
legislaţiei româneşti în materie, în vigoare la acel moment, pentru a evita apariţia unor violări
similare ale Convenţiei.
Iniţial s-a decis promovarea unui proiect de lege care să răspundă acestor exigenţe. Textul
articolului 32 al proiectului menţionat, transmis Parlamentului în cursul anului 2000, corespundea
parametrilor amintiţi, fiind apreciat ca atare de secretariatul specializat al Comitetului Miniştrilor,
acolo unde fusese comunicat de autorităţile române pentru evaluare tehnică.
Din păcate, ritmul lent al dezbaterii legislative a determinat Comitetul Miniştrilor, la un
anumit stadiu al procedurii, să ia în discuţie posibilitatea adoptării unei rezoluţii interimare. Astfel,

418
Monitorul Oficial nr. 637 din 27 decembrie 1999

142
la cea de-a 764-a reuniune din octombrie 2001 Delegaţii Miniştrilor au solicitat pregătirea unui
proiect de rezoluţie interimară, a cărui adoptare, la o reuniune ulterioară, ar fi „îngheţat” dezbaterea
pe marginea cazului „Petra” pe o durată mai lungă de timp, pentru a da răgazul necesar autorităţilor
române de a finaliza reforma legislativă în discuţie.
Urmare evaluărilor la nivel naţional, delegaţia română a solicitat la reuniunea 775 din
ianuarie 2002 amânarea luării unei astfel de decizii, cu obligaţia accelerării procedurilor legislative
interne, iar solicitarea a fost acceptată.
În final, autorităţile române au preferat rezolvarea acestei situaţii pe calea unei ordonanţe
de urgenţă419, aprobată ulterior prin lege de Parlament la 7.10.2003. Adoptarea ordonanţei de
urgenţă a fost notificată de România Comitetului Miniştrilor la 11.09.2003, iar examinarea actului
normativ a condus la concluzia conformităţii acestuia cu exigenţele decurgând din hotărârea Curţii
Europene şi, respectiv, la decizia includerii cauzei „Petra” în secţiunea cazurilor aflate în aşteptarea
adoptării rezoluţiei finale.
Concluziile pe fond ale Comitetului Miniştrilor afirmă: „Legea indică faptul că astfel de
scrisori nu pot fi deschise sau reţinute. Legea prevede totodată posibilitatea atacării în faţa unui
judecător a măsurilor care restricţionează drepturile deţinuţilor. Legea prevede suplimentar că,
pentru deţinuţii lipsiţi de posibilităţi, costurile de expediere a corespondenţei către Curtea
Europeană a Drepturilor Omului sunt acoperite de administraţia penitenciarului. În final, legea se
aplică şi persoanelor aflate în arest preventiv”.420
Este interesant de amintit că, în ciuda acestor concluzii, a fost nevoie de aproximativ 5 ani
de la data notificării reformei legislative menţionate pentru adoptarea deciziei finale, situaţie
explicabilă, cel mai probabil, prin dorinţa Comitetului Miniştrilor / Secretariatului tehnic de a verifica
în timp practica instituţională românească şi de a avea confirmarea dispariţiei cazurilor de tip
„Petra”. Această conduită reprezintă în fapt o practică destul de utilizată, în special în cazul statelor
central-est europene, recent admise în Consiliul Europei la acel moment.
În final, Comitetul Miniştrilor a adoptat Rezoluţia finală CM /ResDH(2007)92 la cea de-a
997-a reuniune din 20 iunie 2007421, document care concluzionează că acest organism „şi-a exercitat
funcţiunile în acest caz în baza articolului 46 par 2 al Convenţiei şi Decide să închidă examinarea
cauzei.”

11.5. Cazul Partidului Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu contra România


La 3 februarie 2005 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat România pentru
încălcarea articolului 11 (dreptul la liberă asociere) al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în
cazul „Partidului Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu contra România”.
Hotărârea a devenit definitivă la 6 iulie 2005 şi a fost transmisă Comitetului Miniştrilor
pentru supervizarea executării sale, în baza competenţei prevăzute în articolul 46 par 2 al Convenţiei
Europene.
În speţă, condamnarea României s-a datorat refuzului de a înregistra un partid politic în
1996 datorită programului politic, în ciuda faptului că acesta nu chema la violenţă sau alte forme de
respingere a principiilor democratice.422
La originea cauzei se află cererea introdusă împotriva statului român de o formaţiune
politică denumită Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) (Partidul comuniştilor care nu au fost membri ai

419
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 56 din 25.06.2003
420
A se vedea „Supervision of the execution etc, 1st annual report etc”, op. cit., pag. 72
421
Anexa 13
422
A se vedea în „Supervision of the execution etc., 1st annual report etc”, op. cit., pag. 166

143
Partidului Comunist Român – „PCN”) şi preşedintele său, Gheorghe Ungureanu, pentru sesizarea
fostei Comisii Europene a Drepturilor Omului, în temeiul fostului articol 25 al Convenţiei Europene.423
Reclamanţii invocau respingerea cererii lor pentru înregistrarea PCN ca partid politic prin
hotărârea Curții de Apel Bucureşti din 28 august 1996, care confirmase hotărârea Tribunalului
Municipiului Bucureşti ca instanţă de fond, din 19 aprilie 1996.
Menţionăm că plângerea amintită a fost transmisă Curţii Europene la 1 noiembrie 1998,
data intrării în vigoare a Protocolului 11 la Convenţia Europeană.
Pentru interesul juridic, dar şi cel al dezbaterii democratice în jurul unui subiect important
legat de libertatea de asociere, este utilă menţionarea câtorva din considerentele invocate în apărare
de Guvernul român, dar şi de instanţele româneşti amintite mai sus.
Guvernul a admis, în cadrul procedurii, că refuzul înregistrării PCN ca partid politic
reprezintă o ingerinţă în dreptul de asociere, dar că aceasta este prevăzută de lege, urmăreşte un
scop legitim şi este necesară într-o societate democratică pentru atingerea acestui scop (cerinţe
prevăzute de Convenţia Europeană în articolul 11 par 2).
Guvernul a invocat faptul că obiectivele menţionate de PCN în statut şi în programul politic
din 23 martie 1996 disimulează adevăratele intenţii ale partidului, şi anume restaurarea unui regim
comunist şi a dictaturii proletariatului, care vin în contradicţie cu principiile democraţiei, astfel cum
sunt recunoscute de Constituţie şi de Convenţie. El consideră că intenţiile transpar şi din mai multe
articole publicate de Gheorghe Ungureanu începând cu 1998, printre care cel intitulat
„Contrarevoluţia antisocialistă, antipopulară şi antinaţională”, publicat în 2000.
Punând în evidenţă ameninţarea care ar rezulta din instaurarea societăţii propovăduite de
reclamanţi, guvernul consideră că ar trebui să se aplice, în speţă, articolul 17 din Convenţie424,
întrucât PCN ar afecta fundamentul Convenţiei şi libertățile pe care aceasta le recunoaşte.425
Guvernul face referire în pledoaria sa la hotărârea instanţei de fond şi a celei de apel
româneşti.
Astfel, sunt evocate pasaje considerate pertinente ale hotărârii de respingere a cererii de
înregistrare a PCN, pronunțată la 19 aprilie 1996 de Tribunalul Municipiului Bucureşti:
„Se constată că în statutul de organizare şi funcţionare, la capitolul „Scopul urmărit de
partid”, după ce se arată ce exprimă şi ce reprezintă partidul comuniştilor (nepecerişti), se arată în
final că acest partid acţionează pentru cucerirea puterii politice spre a garanta instaurarea unei
societăţi umane şi democratice. Atât din statut, cât şi din programul politic rezultă că se urmăreşte
instaurarea unui stat uman, având la bază o doctrină comunistă, înţelegându-se că ordinea de stat şi
de drept actuală, instaurată după 1989, este inumană şi nu are la baza o reală democraţie.
Prin aceasta se încalcă dispoziţiile articolului 2 al 3 şi 4 din Legea 8/1989, care prevede că
scopurile partidelor politice trebuie să se întemeieze pe respectarea suveranităţii, iar mijloacele de
realizare a scopului urmărit trebuie să fie în conformitate cu ordinea de drept şi de stat din
România”.426
La rândul său, în hotărârea definitivă din 28 august 1996, prin care se respinge apelul
reclamantului Ungureanu, se arată următoarele:

423
Hotărârea Curţii Europene în „Cauza Partidului Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu contra România”, în
„Cazurile României etc.”, op. cit., pag. 230-231
424
„Interdicţia abuzului de drept”
425
Hotărârea Curţii Europene în cauza „Partidului Comuniştilor etc.”, în op. cit., pag. 242
426
Ibidem, pag. 234-235

144
„Cât priveşte ultima critică care priveşte fondul cauzei, corect a reţinut instanţa de fond că
prevederile din statut încalcă dispoziţiile Legii 8/1989, referitoare la ordinea de drept şi de stat din
ţară.”427
În raţionamentul său în drept, Curtea Europeană, care face critica mai ales a modului în
care curțile româneşti au interpretat legea şi mai puţin a legii în sine, arată fără echivoc
următoarele:
„Nu există democraţie fără pluralism. Iată de ce libertatea de exprimare consacrată prin
articolul 10 este valabilă, sub rezerva alineatului 2, nu numai pentru „informaţii” sau ”idei” primite
favorabil sau considerate ca inofensive sau indiferente, dar şi pentru cele care frapează, şochează
sau îngrijorează. Curtea consideră deja că un partid politic poate face campanie în favoarea
schimbării legislaţiei sau a structurilor legale sau constituţionale ale statului, cu două condiţii: 1)
mijloacele folosite în acest scop trebuie să fie total legale şi democratice; 2) schimbarea propusă
trebuie să fie ea însăşi compatibilă cu principiile democratice fundamentale.
De unde decurge, obligatoriu, că un partid politic ai cărui responsabili incită la violenţă
sau propun un proiect care nu respectă una sau mai multe reguli ale democraţiei sau care vizează
distrugerea acesteia … nu se poate prevala de protecţia Convenţiei împotriva sancţiunilor aplicate
pentru aceste motive.”428
Analizând statutul şi programul politic al PCN, Curtea notează că ele nu cuprind nici un
pasaj care ar putea fi considerat chemare la violenţă, la revoltă sau la orice altă formă de
respingere a principiilor democratice, ceea ce este un element esenţial, ce trebuie luat în
considerare sau la „dictatura proletariatului”.429
În această privinţă, Curtea este categorică în concluzia sa că nu poate admite argumentul
Guvernului, conform căruia România nu poate accepta ca apariţia unui partid comunist să facă
obiectul unei dezbateri democratice.430
Curtea afirmă în finalul raţionamentului în drept că o măsură atât de radicală ca
respingerea cererii reclamanţilor de înregistrare a PCN ca partid politic, luată înainte chiar ca acesta
să înceapă desfăşurarea activităţilor, este disproporţionată cu scopul propus şi, în consecință, nu
este necesară într-o societate democratică.
În concluzie, Curtea Europeană a condamnat România pentru încălcarea articolului 11 al
Convenţiei Europene şi a considerat că faptul de a constata încălcarea constituie în sine o satisfacţie
echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de Gheorghe Ungureanu. Totodată, Curtea a
obligat statul român la plata a o sută euro, pentru cheltuieli de judecată, plus suma datorată cu titlu
de impozit.
În ceea ce priveşte executarea hotărârii la capitolul măsuri cu caracter individual, plata
sumei decise de Curtea Europeană s-a făcut către reclamantul Ungureanu în termen, la 21.09.2005.
Restabilirea drepturilor reclamanţilor, în baza principiului „restitutio in integrum”, a
constituit principalul punct al procedurii de executare.
Acest lucru s-a realizat prin intermediul acţiunii în revizuire, admisă la 9.02.2006 de
Tribunalul Bucureşti, soluţie care a devenit definitivă la 28.06.2006. Tribunalul a decis înregistrarea
primului reclamant în calitate de partid politic şi a oferit un termen de 6 luni pentru ca acesta să
îndeplinească condiţiile impuse de noua legislaţie pentru înregistrarea partidelor politice în România,
în ciuda faptului că termenul menţionat, indicat de noua legislaţie română, expirase anterior.

427
Idem, pag. 235
428
Idem, pag. 243-244
429
Idem, pag. 246
430
Idem, pag. 247

145
Soluţia Tribunalului s-a fundamentat pe raţionamentul în drept şi concluziile hotărârii
Curţii Europene.431
La capitolul măsuri cu caracter general, autorităţile române au asigurat, în primul rând,
publicarea textului hotărârii Curţii Europene în Monitorul Oficial la 24.11. 2005.
Principalul punct de interes al Comitetului Miniştrilor la această secţiune a procedurii de
executare a decurs din faptul că problema sesizată de Curtea Europeană rezultă nu atât din
exigenţele legii româneşti (inclusiv noua legislaţie) în sine, cât mai ales din interpretarea dată de
instanţele româneşti dispoziţiilor legale.
De aceea, autorităţile române au avut în vedere, în cazul executării, nu doar publicarea
hotărârii în Monitorul Oficial, ci şi o largă difuzare şi dezbaterea sa în mediul juridic românesc
interesat.
De altfel, textul tradus a fost transmis în primul rând în atenţia Consiliului Superior al
Magistraturii, Curţii de Apel Bucureşti şi Tribunalului Municipiului Bucureşti, instanţa competentă să
decidă asupra înregistrării partidelor politice.
Din această perspectivă, autorităţile naţionale au invocat în faţa Comitetului Miniştrilor
efectul direct în ordinea juridică internă al dispoziţiilor Convenţiei Europene şi al jurisprudenței Curţii
de la Strasbourg şi, după verificarea practicii ulterioare a instanţelor româneşti, au confirmat că în
urma publicării şi difuzării hotărârii Curţii Europene practica judiciară a fost pusă în conformitate atât
cu Convenţia, cât şi cu jurisprudenţa Curţii.432
În final, Comitetul Miniștrilor a acceptat argumentaţia citată şi a decis după mai puţin de
trei ani de la data pronunţării hotărârii Curţii Europene închiderea examinării cauzei. Rezoluţia finală
CM/ResDH(2008)16 a fost adoptată la cea de-a 1020-a reuniune a Comitetului Miniştrilor din 27
martie 2008.433
Din punctul de vedere al analizei procedurii de executare, se impun următoarele scurte
concluzii:
- este cea mai rapidă procedură de executare de până în prezent a unei hotărâri de
condamnare a României la Curtea Europeană;
- procedura a pus în evidenţă existenţa unui remediu intern eficace, în raport cu
situaţia individuală a reclamantului;
- a fost confirmat efectul direct al Convenţiei Europene şi respectiv al jurisprudenţei
Curţii Europene în ordinea juridică din România, prin intermediul unei curţi de justiţie naţionale, care
a acceptat cererea de revizuire fundamentată pe hotărârea Curţii Europene. Reexaminarea
procedurilor naţionale în baza hotărârilor Curţii Europene are astfel în România atât fundament
legislativ, cât şi jurisprudenţial, fiind conformă Recomandării Comitetului Miniştrilor R(2000)2.
- recunoaşterea dreptului de înregistrare a PCN ca partid politic în România s-a făcut
„prima facie” de către „tribunalul” de la Strasbourg, printr-o hotărâre cu autoritate de lucru judecat
recunoscută în ordinea juridică internă, instanţa naţională nefăcând în realitate decât să pună în
practică decizia supranaţională.

431
Idem, pag. 167
432
Idem, pag. 167
433
Anexa 14

146
11.6. Cauza Dalban contra România
La 28 septembrie 1999 România a fost condamnată în cauza „Dalban” pentru încălcarea
articolului 10 al Convenţiei Europene, care garantează libertatea de expresie434. Hotărârea îşi are
originea în plângerea formulată la 20 aprilie 1995 de reclamantul Ionel Dalban, de profesie jurnalist,
către Comisia Europeană a Drepturilor Omului, prin care contesta condamnarea sa de către justiţia
din România pentru calomnie, în urma publicării în presă a unor articole de interes public, fără să i se
poată oferi oportunitatea de a aduce probe în faţa instanţei în sprijinul afirmaţiilor sale. Reclamantul
mai semnalase şi violarea articolul 6 par 1, datorită caracterului inechitabil al procedurii. În urma
declarării admisibilităţii plângerii de către Comisie, Curtea a fost sesizată mai întâi de către Comisie la
27 aprilie 1998 şi ulterior, la 5 mai 1998, de către văduva reclamantului, decedat la 13 martie 1998.
În hotărârea sa, Curtea Europeană a decis în unanimitate că a fost încălcat articolul 10 al
Convenţiei Europene, că nu mai este cazul să examineze o eventuală încălcare a articolului 6 par 1 şi
că statul român este obligat să plătească, în termen de trei luni, echivalentul în lei a 20.000 franci
francezi cu titlu de daune morale văduvei reclamantului.
Ca şi în alte cazuri, şi această speţă a ridicat două categorii de măsuri a fi adoptate de
autorităţile naţionale pentru a asigura executarea hotărârii, respectiv măsuri cu caracter individual şi
cele cu caracter general.
Guvernul a informat Comitetul Miniştrilor cu privire la următoarele măsuri cu caracter
individual:
- plata la 15 decembrie 1999, în termenul prevăzut, a despăgubirii fixate de Curte, către soţia
reclamantului decedat între timp;
- declanşarea de către Procurorul general a unei căi extraordinare de atac şi achitarea
reclamantului în martie 1999 de către Curtea Supremă de Justiţie pentru unele din capetele pentru
care fusese anterior condamnat;
- deschiderea posibilităţii în dreptul intern, urmare unor modificări de ordin legislativ, a
redeschiderii procedurii penale naţionale, pe baza unei decizii a Curţii Europene, în vederea obţinerii
anulării condamnării pronunţate contrar dispoziţiilor articolului 10 al Convenţiei Europene.
În ceea ce priveşte măsurile cu caracter general, acestea au fost solicitate de Comitetul
Miniştrilor în lumina problemelor ridicate de Curtea Europeană în „raţionamentul său în drept” şi
care vizau în esenţă dispoziţiile articolului 206 Cod Penal privind calomnia şi posibilitatea producerii
unor cauze similare în practica instanţelor româneşti de condamnare a unor jurnalişti, cu limitarea
dreptului la liberă exprimare.
Până la începutul anului 2005 guvernul român a comunicat Comitetului Miniştrilor
următoarele elemente de reflecţie şi măsuri efective adoptate la acest capitol:
- publicarea în Monitorul Oficial din 20 iunie 2000 a traducerii în limba română a hotărârii
Curţii Europene, însoţită de organizarea mai multor conferinţe, cursuri de pregătire şi seminarii
pentru judecători şi procurori având ca tematică garantarea libertăţii de expresie în lumina articolului
10 al Convenţiei Europene;
- introducerea unui curs de jurisprudenţă a Curţii Europene începând cu 2000 la Institutul
Naţional al Magistraturii, pentru pregătirea corespunzătoare a judecătorilor şi procurorilor;
- lansarea de către autorităţi a unui proces de reflecţie internă care să genereze măsuri
practice şi legislative care să asigure o jurisprudenţă a instanţelor româneşti pe linia celei de la
Strasbourg. Modificări de ordin legislativ ale Codului Penal, legate de aspectele semnalate de Curtea

434
“Cazurile României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Selecţiuni 1998-2004)”, Biroul de Informare
al Consiliului Europei la Bucureşti şi Ministerul Afacerilor Externe, Bucureşti, 2004

147
Europeană în speţa „Dalban” au apărut ca necesare, pentru garantarea libertăţii de exprimare, cu
posibilitatea pentru acuzat, de exemplu, să invoce buna credinţă în apărarea sa.
Un prim pas a fost făcut în 2002 prin adoptarea Ordonanţei guvernului nr.58, care a redus
pedeapsa pentru infracţiunea de calomnie;
- La 28 iunie 2004 a fost adoptat un nou Cod Penal (neintrat în final în vigoare), care a inclus
prevederi potrivit cărora jurnaliştii pot publica articole conţinând informaţii de interes public în
concordanţă cu principiile consacrate de jurisprudenţa Curţii Europene. Astfel, insulta a fost
dezincriminată, iar calomnia nu a fost sancţionată cu închisoarea, dreptul la apărare fiind lărgit, prin
introducerea invocării elementului de bună credinţă.
Urmare acestor informaţii transmise Comitetului Miniştrilor, guvernul român a concluzionat
la începutul anului 2005 că „noile prevederi ale Codului Penal confirmă practica tot mai extinsă a
curţilor de justiţie naţionale de a se abţine în a aplica sancţiuni penale jurnaliştilor care îşi exersează
libertatea de expresie cu bună credinţă în scopul de a transmite informaţii şi idei de interes public, în
concordanţă cu principiile consacrate de articolul 10 din Convenţie. De aceea, noi violări similare ale
articolului 10 al Convenţiei Europene vor fi evitate în viitor”. De altfel, guvernul comunicase
Comitetului Miniştrilor „exemple de jurisprudenţă naţională în domeniul acuzaţiilor de calomnie în
care instanţele, adesea referindu-se la jurisprudenţa Curţii Europene, au achitat persoanele acuzate,
nu în ultimul rând pe motivul intenţiei lor de a transmite informaţii şi idei în legătură cu chestiuni de
interes public.”
Toate aceste elemente au fost preluate în textul unei rezoluţii interimare adoptate de
Comitetul Miniştrilor la 8 februarie 2005, soluţia închiderii definitive a cauzei „Dalban” fiind socotită
la acel moment prematură.435 De altfel, Comitetul Miniştrilor „invită autorităţile române să continue
eforturile pentru dezvoltarea efectului direct al jurisprudenţei Curţii Europene în ordinea juridică
internă, inter alia în domeniul libertăţii de expresie şi să amelioreze procedurile legislative...”436.
Aceeaşi rezoluţie interimară a stabilit ca autorităţile române să informeze Comitetul Miniştrilor în
legătură cu progresele pe această temă, iar dezbaterile să fie reluate la sfârşitul anului 2005.
Este interesant faptul că în prima jumătate a anului 2005 guvernul român a modificat prin
ordonanţă de urgenţă Codul Penal în vigoare la acea dată, pentru a accelera intrarea în vigoare a
unor modificări (între care cele menţionate mai sus referitoare la insultă şi calomnie) efectuate cu
ocazia adoptării în 28 iunie 2004 a noului Cod Penal, a cărui dată de aplicare fusese amânată. Legea
160/2005, intrată în vigoare la 5 iunie 2005, a abrogat pedeapsa cu detenţie pentru calomnie.
Pe de altă parte, Raportul anual de activitate al Comitetului Miniştrilor din 2008 pe
marginea executării hotărârilor Curţii Europene notează în dreptul cazului „Dalban” şi informaţiile
comunicate de autorităţile române referitoare la dezincriminarea în 2006 a insultei şi calomniei
(Legea 278/2006, intrată în vigoare la 11.08.2006) şi menţinerea doar în latura civilă a posibilităţii de
sancţionare.437
Raportul citat arată că deşi legea de dezincriminare a fost ulterior declarată
neconstituţională, în ianuarie 2007, abrogarea dispoziţiilor supuse criticii a rămas definitivă în baza
articolului 62 par 3 al Legii 24/2000 privind tehnica legislativă, până la eventuala adoptare a unei noi
legislaţii care ar repune în circuit aceste norme. Or, autorităţile române s-au angajat ca noul proiect
de Cod Penal să nu conţină astfel de dispoziţii criticate de Curtea Europeană.
Aceste evoluţii pozitive au fost aduse la cunoştinţă Comitetului Miniştrilor, care a decis, la
reuniunea din septembrie 2008, să solicite Secretariatului elaborarea unui proiect de rezoluţie finală.

435
Rezoluţia interimară ResDH(2005)2 adoptată la cea de-a 914-a reuniune a Comitetului Miniştrilor din 8
februarie 2005;
436
Rezoluţia interimară ResDH(2005)2 a Comitetului Miniştrilor;
437
„Supervision of the Execution etc., 2nd annual report etc.”, op. cit., pag. 176

148
În concluzie, se poate spune că procesul de monitorizare a executării de către România a
hotărârii Curţii Europene în cazul citat a fost minuţios. Explicaţia rezidă în sensibilitatea speţei,
respectiv garantarea libertăţii de expresie a jurnalistului în societatea românească a anilor '90 şi
miza acesteia în consolidarea unei societăţi cu adevărat democratice, dincolo de eventualele
excese jurnalistice care mai pot apărea în acest domeniu. De altfel, prelungirea perioadei de
supervizare a măsurilor instituţionale, legislative sau de ordin practic adoptate de autorităţile
române, care corespund exigenţelor legate de executare, se explică prin dorinţa manifestă la
nivelul Comitetului Miniştrilor de a avea certitudinea unor evoluţii ireversibile pe linia garantării
libertăţii de expresie în ţara noastră. Dezvoltările consistente, în opinia noastră, înregistrate în
România ultimilor ani, pe această linie, au influenţat în ultimă instanță decizia adoptării unei
rezoluţii finale şi în cauza „Dalban”438, rezoluție adoptată de către Comitetul Miniștrilor la 7 iunie
2011, în cadrul celei de-a 1115 reuniune DH, sub codul Res DH (2011) 73 35.439

Concluzii
Mecanismul de control consacrat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului joacă un rol
esenţial în prezervarea democraţiei şi a regulilor statului de drept la nivel european. Curtea
Europeană şi-a asumat, în acest context, rolul asigurării unei protecţii eficace a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale , conform principiului evocat anterior al „efectului util”. Textul Convenţiei
este viu şi trebuie interpretat în lumina evoluţiilor în societate, cu atât mai mult cu cât el are drept
scop să protejeze „drepturi deloc teoretice şi iluzorii, ci drepturi concrete şi efective”.440 În acelaşi
timp, se poate constata preocuparea de a asigura un echilibru între drepturile fundamentale ale
individului şi interesul mai general al colectivităţii. Potrivit Curţii, „trebuie menţinută atenţia pentru
un just echilibru între interesele concurente ale individului şi ale societăţii în ansamblul său”441. În
ambele ipoteze, statul se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru determinarea acelor
dispoziţii de adoptat pentru asigurarea conformităţii cu Convenţia Europeană. În acest fel se poate
spera la perpetuarea spiritului general al unei Convenţii destinate nu doar protejării drepturilor
omului, dar în egală măsură „protejării idealurilor şi valorilor unei societăţi democratice”442.
Din această perspectivă, condamnarea unui stat la Curtea Europeană a Drepturilor
Omului semnifică nu doar o sancţiune pentru conduită contrară Convenţiei Europene, dar mai ales
o oportunitate de progres. Depinde foarte mult de modul său de reacţie şi maniera în care
componentele sale instituţionale înţeleg să reacţioneze şi să accepte principiul „efectului util” a
ceea ce pare a fi, la prima vedere, o sancţiune.
Se poate spune, din această perspectivă, că experienţa României la Curtea Europeană a
Drepturilor Omului şi ulterior, în cadrul mecanismului de executare a hotărârilor Curţii Europene care
o vizau direct, mecanism gestionat de Comitetul Miniştrilor, a fost o experienţă, în final, pozitivă.
Pentru că dincolo de realităţile mai puţin plăcute ale condamnării în faţa unei jurisdicţii
internaţionale, decizii care de altfel au antrenat costuri materiale importante, rămâne impactul
considerabil asupra realităţilor instituţionale, legislative şi cele legate de mentalităţi din ţara
noastră. România a fost obligată să se adapteze şi să se alinieze unor standarde europene bine
definite în materii esenţiale pentru existenţa unei societăţi democratice, precum protecţia

438
Prin Decizia DH 1035, adoptată la reuniunea din 17-18 septembrie 2008 a Comitetului Delegaţilor
Miniştrilor, se constată practic faptul că supervizarea este finalizată, stabilindu-se înscrierea cauzei pe agenda
unei viitoare reuniuni în vederea adoptării rezoluţiei finale, care urmează să fie pregătită de secretariatul tehnic al
Comitetului. Decizia este prezentată în Anexa 15.
439
Anexa 19
440
Afacerea „Artico” din 13 mai 1980, în L.E.Pettiti, ş.a., op.cit, pag 62
441
Afacerea „Powell şi Rayner” din 21 februarie 1990, în L.E.Pettiti, ş.a., op.cit., pag 62
442
Afacerea „Soering” din 7 iulie 1989, în L.E.Pettiti, ş.a., op.cit., pag 63

149
dreptului la proprietate, libertatea de expresie, funcţionalitatea justiţiei sau chiar interzicerea
actelor de tortură şi rele tratamente.443
Astfel, autoritatea de lucru judecat şi respectiv cea de lucru interpretat, efectul direct în
ordinea internă a normelor Convenţiei Europene şi a jurisprudenţei Curţii Europene, posibilitatea
legislativă a redeschiderii / reexaminării procedurilor naţionale în baza unei hotărâri de condamnare
adoptate de Curtea Europeană sunt, toate la un loc, realităţi juridice şi mecanisme de reglare a
disfuncţionalităţilor de sistem în plan legislativ, instituţional, de practică judiciară şi administrativă
absolut necesare pentru garantarea cu adevărat a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Astfel de decizii adoptate de Curtea Europeană împotriva României, prima facie de natură
sancţionatorie, favorabile însă pentru acţiunea instituţionalizată ulterioară a autorităţilor române,
respectiv pentru asimilarea ţării noastre unui spaţiu omogen protejat de standardele democratice
generate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi-au dovedit caracterul benefic în primul
rând pentru societatea românească şi pentru cetăţenii ei. Este de aşteptat însă ca după această
perioadă necesară de „adolescenţă”, instituţiile administraţiei, justiţiei şi cele de ordin legislativ,
potrivit principiului subsidiarităţii, să preia într-o măsură tot mai consistentă povara gestionării şi
reglării în plan intern a nemulţumirilor justiţiabililor sau a deficienţelor, chiar de sistem, până la urmă
explicabile în orice societate democratică. Pentru că, în definitiv, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului şi mecanismul execuţional gestionat de Comitetul Miniştrilor trebuie să fie excepţia, şi nu
regula.

443
Cauza „Moldovan şi alţii contra România” („Cazul Hădăreni”) din 30 noiembrie 2005

150