Prof.univ.dr.

Nicolae VOICULESCU
PROTECŢIA INTERNAŢIONALĂ
A DREPTURILOR OMULUI
Note de curs
 Cuprins

Unitatea de învăţare I. Drepturile omului în sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite

Capitolul 1. Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite
Capitolul 2. Documente adoptate de Organizaţia Naţiunilor Unite
Secţiunea 1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948)
Secţiunea a 2-a. Pactele internaţionale cu privire la drepturile omului
§1. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice
1.1. Drepturile civile şi politice garantate
1.2. Mecanismul de control
§2. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale
Secţiunea a 3-a. Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială
Secţiunea a 4-a. Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante
Secţiunea a 5-a. Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei
Secţiunea a 6-a. Convenţia cu privire la drepturile copilului
Capitolul 3. Mecanisme şi proceduri de protecţie a drepturilor omului sub egida ECOSOC
Capitolul 4. Alte documente relevante adoptate de O.N.U.
Secţiunea 1. Pactul Global al Naţiunilor Unite
Secţiunea a 2-a. Principiile directoare ale Organizaţiei Naţiunilor Unite privind întreprinderile şi drepturile omului
Secţiunea a 3-a. Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă
Secţiunea a 4-a. Deosebiri între procedura prevăzută de Rezoluţia 1503 şi Procedura prevăzută în Protocolul facultativ la
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice

Unitatea de învăţare II. Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.)

Capitolul 1. Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.)
Secţiunea 1. Istoric; domenii de activitate
Secţiunea a 2-a. Structura O.I.M.
Secţiunea a 3-a. Normele internaţionale în domeniul muncii
Secţiunea a 4-a. Codul internaţional al muncii – conţinut
§1. Drepturile fundamentale ale omului
1.1. Libertatea sindicală
1.2. Interzicerea muncii forţate
1.3. Egalitatea de şanse şi tratament
1.4. Alte convenţii fundamentale
1.5. Convenţiile de guvernare
§2. Alte domenii de reglementare a convenţiilor O.I.M.
2.1. Securitatea angajării
2.2. Relaţii profesionale
2.3. Condiţii de muncă
2.4. Ocupare
2.5. Politica socială
2.6. Administraţia muncii
2.7. Relaţii profesionale
2.8. Securitate socială
2.9. Munca femeilor
2.10. Munca copiilor şi adolescenţilor
2
 2.11. Alte categorii de lucrători
Secţiunea a 5-a. Mecanisme de control
§1. Controlul regulat
§2. Proceduri speciale
§3. Protecţia libertăţii sindicale şi a drepturilor sindicale

Unitatea de învăţare III. Consiliul Europei

Capitolul 3. Consiliul Europei
Secţiunea 1. Noţiuni introductive
§1. Obiective, scopuri
§2. Structura
§3. Activitatea normativă
Secţiunea a 2-a. Convenţia europeană a drepturilor omului (1950)
§1. Caracteristici generale
§2. Drepturi şi libertăţi garantate
2.1. Convenţia din 1950
2.2. Drepturi prevăzute de Protocolul nr. 1 (20 martie 1953)
2.3. Drepturi prevăzute de Protocolul nr. 4 (16 septembrie 1963)
2.4. Protocolul nr. 6 (28 aprilie 1983)
2.5. Drepturi prevăzute de Protocolul nr. 7 (22 noiembrie 1984)
2.6. Protocolul 12 la Convenţia europeană a drepturilor omului (4 noiembrie 2000)
2.7. Protocolul nr. 13 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind abolirea
pedepsei cu moartea în toate circumstanţele (3 mai 2002)
§3. Condiţii de exercitare
3.1. Nediscriminarea
3.2. Restrângerea exerciţiului unor drepturi
3.3. Derogări în caz de război sau alt pericol public
§4. Mecanismul de protecţie a drepturilor omului instituit de Convenţia europeană a drepturilor omului
4.1. Organizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului
4.2. Procedura în faţa Curţii
Secţiunea a 3-a. Carta socială europeană (1961) şi Carta socială europeană revizuită (1996)
§1. Caracteristici generale
§2. Conţinut
§3. Mecanismul de control
§4. Domeniu de aplicare
§5. Jurisprudenţa
Secţiunea a 4-a. Alte convenţii ale Consiliului Europei
§1. Convenţia pentru prevenirea torturii şi a pedepselor şi tratamentelor inumane sau degradante
§2. Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale
§3. Convenţia europeană privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane
§4. Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei
domestice
§5. Comisarul drepturilor omului

Unitatea de învăţare IV. Uniunea Europeană

Capitolul 4. Uniunea Europeană
Secţiunea 1. Uniunea Europeană – repere istorice
Secţiunea a 2-a. Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene (2000)
Secţiunea a 3-a. Libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de muncă
§1. Domeniu de aplicare
§2. Conţinutul material
3
 2.1. Dreptul de intrare şi de şedere
2.2. Liberul acces la angajare şi egalitatea de tratament
2.3. Dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după desfăşurarea unei activităţi salariate în acel stat
2.4. Restricţii ale dreptului de intrare şi dreptului de şedere pe motive de ordine publică, securitate publică şi
sănătate publică
Secţiunea a 4-a. Egalitatea de şanse şi nediscriminarea
§1. Principiul egalităţii de şanse şi al egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în materie de angajare şi de muncă
§2. Egalitatea de tratament în sistemele profesionale de securitate socială
§3. Egalitatea de tratament în ceea ce priveşte accesul la încadrare în muncă, la formare şi la promovare
profesională şi condiţiile de muncă
Secţiunea a 5-a. Dreptul la un proces echitabil în cadrul procedurilor penale
§1. Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea
anumitor aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale
§2. Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la
interpretare şi traducere în cadrul procedurilor penale
§3. Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul
procedurilor penale
§4. Directiva 2012/29/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme
minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii şi de înlocuire a Deciziei-cadru
2001/220/JAI a Consiliului
§5. Directiva 2013/48/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea
acces la un avocat în cadrul procedurilor penale şi al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum şi
dreptul ca o persoană terţă să fie informată în urma privării de libertate şi dreptul de a comunica cu persoane terţe
şi cu autorităţi consulare în timpul privării de libertate
§6. Directiva (UE) 2016/1919 a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 octombrie 2016 privind asistenţa
juridică gratuită pentru persoanele suspectate şi persoanele acuzate în cadrul procedurilor penale şi pentru
persoanele căutate în cadrul procedurilor privind mandatul european de arestare
§7. Directiva (UE) 2016/800 a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2016 privind garanţiile procedurale
pentru copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale

Bibliografie generală

TEME REFERATE LA DISCIPLINA PROTECŢIA INTERNAŢIONALĂ A DREPTURILOR OMULUI. JURISPRUDENŢA CURŢII EUROPENE A
DREPTURILOR OMULUI
Anexe
1. Declaraţia universală a drepturilor omului
2. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice
3. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice,
sociale şi culturale
4. Convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii
ratificate de România
5. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale
6. Notă în atenţia persoanelor ce doresc să se adreseze Curţii Europene a Drepturilor Omului
7. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

NOTĂ
A se vedea cursul tipărit: Nicolae Voiculescu “Protecția internațională a drepturilor omului.
Note de curs. Ediția a 2-a, reviziuită”, Editura Hamangiu, 2017.

4
 Listă abrevieri

alin. alineatul

art. articolul

B. Of. Buletinul Oficial al României, partea I

c. contra (împotriva, în denumirea cauzelor)

CEDO Curtea Europeană a Drepturilor Omului

CES Confederaţia Europeană a Sindicatelor

CJUE Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

dec. decizia

ECOSOC Consiliul Economic şi Social

Ed. Editura

J.O. Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

M. Of. Monitorul Oficial al României

OCDE Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică

O.G. ordonanţa Guvernului

O.I.M. Organizaţia Internaţională a Muncii

O.N.U. Organizaţia Naţiunilor Unite

O.U.G. ordonanţa de urgenţă a Guvernului

op. cit. opera citată

pct. punctul

P.U.F. Presses Universitaires de France

Rec. Culegere de jurisprudenţă a Curţii de Justiţie a Uniunii

Europene

RSC Responsabilitate socială corporatistă

RSI Responsabilitate socială a întreprinderilor

TFUE Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene

TUE Tratatul privind Uniunea Europeană

5
 Unitatea de învăţare I.
Drepturile omului
în sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite

Titlul unităţii
Cuprinsul unităţii
Obiectivele învăţării
Conţinutul unităţii (sinteze teoretice, exemple)
Sarcini de învăţare
Bibliografie

Cuprinsul unităţii

Organizaţia Naţiunilor Unite are un rol deosebit de important în ceea ce priveşte promovarea internaţională a
drepturilor, pe de o parte prin adoptarea unor documente esenţiale în materie, iar, pe de altă parte, prin numeroasele
organe principale şi subsidiare de control structurate în cadrul ei.
În cuprinsul acestui capitol sunt prezentate documente fundamentale adoptate în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite,
cum sunt Carta O.N.U., Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactele internaţionale cu privire la drepturile omului
din 1966, convenţiile privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, împotriva torturii şi altor pedepse ori
tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei, ori cea cu
privire la drepturile copilului. Cu această ocazie, se trec în revistă prevederile esenţiale ale acestor documente, precum şi
mecanismele de control instituite de acestea.
De asemenea, sunt prezentate mecanismele şi procedurile de protecţie a drepturilor omului dezvoltate sub egida
Consiliului Economic şi Social al O.N.U. (ECOSOC).

Obiectivele învăţării

A identifica şi a înţelege specificul organismelor create şi al normelor adoptate la nivelul Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Înţelegerea raporturilor standardelor universale în materia drepturilor omului în raport cu cele regionale

Conţinutul unităţii

Capitolul 1. Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite

Documentul constitutiv al organizaţiei, Carta O.N.U., adoptată la 26 iunie 1945 la San Francisco, analizează drepturile
omului şi libertăţile fundamentale într-o serie de dispoziţii. Astfel, în Preambul, popoarele Naţiunilor Unite îşi afirmă
hotărârea de „a proclama din nou încrederea lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea
persoanei umane, în egalitatea drepturilor între bărbaţi şi femei, ca şi între naţiuni, mari sau mici”.
Voinţa de a dezvolta şi încuraja respectul drepturilor omului şi libertăţile fundamentale şi de a facilita exercitarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este afirmată sub diverse forme şi în mai multe rânduri: de exemplu, în
articolul unu, care tratează scopurile şi principiile Naţiunilor Unite; în art. 13, referitor la funcţiile şi puterile Adunării
Generale; în art. 62 cu privire la Consiliul Economic şi Social. Articolul 8 prevede că „nici o restricţie nu va fi impusă de
către Organizaţie accesului bărbaţilor şi femeilor, în condiţii egale, la toate funcţiile în organele sale principale şi
subsidiare”. În art. 56, toţi membrii O.N.U. se angajează să acţioneze atât în comun, cât şi separat, în cooperare cu
Organizaţia, în vederea realizării scopurilor enunţate în art. 55, în special „respectarea universală şi efectivă a drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.”

6
 Aceste dispoziţii au determinat o serie de importante consecinţe referitoare la promovarea internaţională a drepturilor
omului, printre care amintim:
a) Carta a „internaţionalizat” protecţia drepturilor omului. Aderând la Cartă, care este un tratat multilateral, statele părţi
recunosc că drepturile omului care sunt invocate în ea devin de acum o materie internaţională şi că, în consecinţă, aceste
drepturi nu ţin numai de competenţa lor exclusivă. Acest principiu a fost frecvent contestat de unele state în timpul primilor
ani de funcţionare a O.N.U., dar astăzi nu există nicio îndoială în această privinţă. Totuşi, aceasta nu înseamnă că orice
violare a drepturilor omului de către un stat membru al O.N.U. devine automat o problemă internaţională.
b) Obligaţia statelor membre O.N.U. de a coopera cu aceasta în promovarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale a permis Organizaţiei să dispună de baza juridică necesară pentru a realiza sarcina de a defini şi codifica
aceste drepturi (pactele şi alte instrumente internaţionale cu vocaţie universală).
c) S-a reuşit, de-a lungul anilor, să se clarifice întinderea obligaţiei statelor de a „favoriza” drepturile omului, dând
acestui termen o interpretare suficient de precisă şi suficient de largă pentru a permite crearea de instituţii în baza Cartei,
care trebuie să asigure respectul drepturilor omului de către guverne.
Carta O.N.U. a acordat un rol important Adunării Generale, care, prin numeroasele sale rezoluţii, a contribuit într-o
măsură importantă la afirmarea şi dezvoltarea drepturilor omului. Totodată, ea iniţiază studii şi elaborează recomandări, în
scopul „de a promova cooperarea internaţională în domeniile economic, social, cultural, al învăţământului şi sănătăţii şi de
a sprijini înfăptuirea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi fără deosebire de rasă, sex, limbă sau
religie”.
După anul 1948, data adoptării Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat
numeroase declaraţii sau convenţii privind teme din domeniul drepturilor omului.
Majoritatea problemelor privind drepturile omului sunt trimise de către Adunarea Generală către Comisia a III-a care se
ocupă de problemele sociale, umanitare şi culturale. Comisia a treia se ocupă cu problemele sociale legate de problemele
umanitare sau ale drepturilor omului care afectează populaţia din întreaga lume.
Comisia a treia se ocupă cu problemele importante privind dezvoltarea socială, cum ar fi promovarea femeilor,
protecţia copiilor, populaţiile indigene, tratamentul refugiaţilor, protecţia libertăţilor fundamentale prin eliminarea
discriminării rasiale şi dreptul la autodeterminare.
De asemenea, Comisia se ocupă cu probleme legate de tineret, familie, îmbătrânire, persoanele cu handicap, de
prevenire a criminalităţii, de justiţie penală sau de controlul internaţional de droguri.
În anul 1993, Adunarea Generală a creat, prin Rezoluţia 48/141 postul de Înalt Comisar al Naţiunilor Unite pentru
drepturile omului. Acesta este reprezentantul oficial al O.N.U. pentru problemele referitoare la drepturile omului şi
raportează direct Secretarului General al O.N.U.
Înaltul Comisar se străduieşte să conducă mişcarea internaţională în favoarea drepturilor omului. El face în mod
regulat declaraţii publice şi lansează apeluri în cazul crizelor ce afectează drepturile omului. De asemenea, el călătoreşte
deseori pentru a se asigura că mesajul drepturilor omului este înţeles în toate zonele globului. În paralel, Înaltul Comisar
dialoghează şi cooperează într-o manieră constructivă cu guvernele pentru a întări protecţia drepturilor omului la nivel
naţional. În plus, Înaltul Comisar colaborează cu un evantai tot mai larg, printre care organizaţiile neguvernamentale,
instituţiile universitare şi sectorul privat, în scopul difuzării într-o manieră cât mai largă a angajamentelor în materia
drepturilor omului.
În baza art. 62 al Cartei O.N.U., Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) poate face „ recomandări în scopul promovării
respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi”. De asemenea, conform art. 68, Consiliul poate
înfiinţa comisii în domeniile economic şi social şi pentru protecţia drepturilor omului.
ECOSOC poate, de asemenea, să pregătească proiecte de convenţii pentru a le supune Adunării Generale şi să
convoace conferinţe internaţionale consacrate problemelor referitoare la drepturile omului.
În aplicarea art. 68 al Cartei O.N.U., conform căruia el „va înfiinţa comisii pentru problemele economice şi sociale şi
pentru promovarea drepturilor omului”, Consiliul Economic şi Social a creat Comisia (din anul 2006 Consiliul) drepturilor
omului1 şi Comisia pentru condiţia femeii.
Articolul 64 abilitează Consiliul să convină cu membrii Naţiunilor Unite şi cu instituţiile specializate spre a obţine
rapoarte privind măsurile luate în executarea propriilor sale recomandări şi a recomandărilor Adunării Generale în
probleme de competenţa Consiliului.
Mai amintim că de-a lungul timpului ECOSOC a constituit o serie de comitete speciale, a numit sau a autorizat
Secretarul General al O.N.U. să numească raportori speciali sau comitete de experţi în probleme de actualitate din
domeniul drepturilor omului.
Consiliul, care este compus din 54 de membri, ţine, în mod normal, o sesiune organizatorică şi două sesiuni regulate
în fiecare an. Problemele privind drepturile omului sunt, de obicei, transmise Comitetului al doilea al Consiliului (comitetul
1
Vezi infra, p. 6.
7
social) în care sunt reprezentaţi toţi cei 54 de membri, deşi unele probleme sunt dezbătute în plen. Rapoartele Comitetului
social, care conţin rezoluţii şi decizii, sunt supuse Consiliului spre examinare şi decizie în cadrul unor şedinţe plenare.

Capitolul 2. Documente adoptate

de Organizaţia Naţiunilor Unite

În cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite au fost adoptate, începând cu anul 1948, aproximativ 70 de instrumente
normative şi declarative privind drepturile omului2. Domeniile acoperite de acestea sunt următoarele:
– lupta contra discriminării,
– genocid, crime de război, crime împotriva umanităţii,
– drepturile femeilor,
– drepturile copiilor,
– drepturile persoanelor în vârstă,
– drepturile persoanelor cu handicap,
– drepturile omului în administrarea justiţiei,
– bunăstarea, progresul şi dezvoltarea în domeniul social,
– promovarea şi protecţia drepturilor omului,
– căsătorie,
– dreptul la sănătate,
– sclavie, servitute, muncă forţată şi practici analoage,
– drepturile migranţilor,
– cetăţenie, apatridie, azil şi refugiaţi,
– drept umanitar.
În cele ce urmează ne vom limita a prezenta cele mai importante documente adoptate în cadrul O.N.U. în materia
drepturilor omului.

Secţiunea 1. Declaraţia Universală

a Drepturilor Omului (1948)
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost proclamată şi adoptată la 10 decembrie 1948. Ea s-a constituit în
primul instrument internaţional care a prevăzut drepturile de care trebuie să se bucure orice persoană, s-a subliniat că
„este esenţial ca drepturile omului să fie protejate de un sistem de drept”(Preambul).
Aceasta este prima recunoaştere universală a faptului că libertăţile şi drepturile fundamentale sunt inerente oricărei
fiinţe umane, că ele sunt inalienabile şi se aplică în mod egal pentru toţi şi toţi suntem născuţi liberi şi egali în demnitate şi
în drepturi.
Declaraţia enumeră două categorii de drepturi: civile şi politice, pe de o parte, precum şi drepturi economice, sociale şi
culturale, pe de altă parte.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu este un act juridic, ea neavând puterea juridică a unui tratat. Totuşi, de-a
lungul timpului de la adoptarea sa, ea a fost folosită ca un document de referinţă ce cuprinde standardele minime în
domeniul drepturilor omului. Textul Declaraţiei s-a impus ca incluzând concepţia comunităţii internaţionale în acest sens,
fiind invocată ori de câte ori existau încălcări flagrante ale acestor drepturi. Ca atare, poate cu temei, ea a fost considerată
ca făcând parte din dreptul internaţional cutumiar3.
2
Lista poate fi consultată la adresa: http://www.ohchr.org/FR/ProfessionalInterest/Pages/UniversalHumanRightsInstruments.aspx
3
A. Kiss, Le role de la Declaration universelle des droits de l’homme dans le developpement du droit international, O.N.U., Bulletin des droits
de l’homme, 1988, p. 51.
8
 Oricum, în acest document îşi au originile instrumentele internaţionale din domeniul drepturilor omului cu caracter
normativ (pacte şi convenţii) adoptate ulterior în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi al instituţiilor specializate. Împreună
cu Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice şi cele două Protocoale facultative la acesta, Declaraţia formează aşa-numita Cartă internaţională a
drepturilor omului.
De-a lungul anilor, acest angajament a căpătat putere juridică, fie sub forma tratatelor, a dreptului cutumiar
internaţional, a principiilor generale, a acordurilor regionale şi a legislaţiilor naţionale, prin care drepturile omului pot fi
exprimate şi garantate.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a inspirat mai mult de 80 de declaraţii internaţionale şi tratatele privitoare la
drepturile internaţionale ale omului, un număr mare de convenţii regionale privind drepturile omului, legislaţii naţionale în
domeniul drepturilor omului, precum şi prevederi constituţionale, ceea ce se constituie într-un sistem universal
constrângător ce vizează promovarea şi protecţia drepturilor omului.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se compune dintr-un preambul şi un număr de 30 de articole ce enunţă
drepturile esenţiale ale omului şi libertăţile fundamentale pe care le pot pretinde fără discriminare de orice fel.
Primul articol prevede că: „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate
cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii”.
Acest articol defineşte idealurile fundamentale din care se inspiră Declaraţia: dreptul la libertate şi egalitate este un drept
dobândit prin naştere şi nu trebuie să fie înstrăinat. Cum omul este o fiinţă morală dotată cu raţiune, el diferă de celelalte fiinţe
de pe Pământ şi poate, în consecinţă să pretindă anumite drepturi şi anumite libertăţi de care celelalte vieţuitoare nu se
bucură.
Articolul 2, care enunţă principiul esenţial al egalităţii şi al nediscriminării în ceea ce priveşte exerciţiul drepturilor
omului şi al libertăţilor fundamentale, interzice orice „deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limba,
religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice alte împrejurări”.
Articolul 3, stabileşte că: „Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale.” Acest
articol, împreună cu articolul 22, care introduce drepturile economice, sociale şi culturale, sunt considerate adevărate
pietre unghiulare pentru că ele exprimă două dintre caracteristicile fundamentale ale drepturilor omului: ele sunt
universale şi inalienabile4.
În cuprinsul articolelor 4-21, în care sunt enunţate alte drepturi civile şi politice şi care prevăd că nimeni nu va fi ţinut în
sclavie, nici în servitute; nimeni nu va fi supus torturii, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante;
fiecare om are dreptul să i se recunoască pretutindeni personalitatea juridică; orice persoană are dreptul la un recurs
efectiv în faţa jurisdicţiilor; nimeni nu trebuie să fie arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar; orice persoană are dreptul în
deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial; orice persoana
acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăţia sa va fi
stabilită în mod legal în cursul unui proces public; nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală, în
familia sa, în domiciliul lui sau în corespondenţa sa; orice persoană are dreptul de a circula în mod liber şi de a-şi alege
reşedinţa şi de a căuta azil; orice persoană are dreptul la o cetăţenie; bărbatul şi femeia, fără nicio restricţie în ce priveşte
rasa, naţionalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie; orice persoană are dreptul la
proprietate, la libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie, la libertatea opiniilor şi exprimării, la libertatea de întrunire şi de
asociere paşnică; orice persoană are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale ţării sale şi are dreptul de
acces egal la funcţiile publice din ţara sa.
Articolul 22 prevede că: „Orice persoană, în calitatea sa de membru al societăţii, are dreptul la securitatea socială; ea
este îndreptăţită ca prin efortul naţional şi colaborarea internaţională, ţinându-se seama de organizarea şi resursele
fiecărei ţări, să obţină realizarea drepturilor economice, sociale şi culturale indispensabile pentru demnitatea sa şi libera
dezvoltare a personalităţii sale”.
Articolele 22-27 enunţă drepturile economice, sociale şi culturale, drepturi pe care le poate pretinde orice persoană „în
calitatea sa de membru al societăţii”.
Trebuie să remarcăm că art. 22 precizează că întinderea acestor drepturi depinde, de resursele existente în fiecare
ţară.
Drepturile economice, sociale şi culturale recunoscute şi de care trebuie să se bucure orice om, sunt: dreptul la
securitatea socială; dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă,
precum şi la ocrotirea împotriva şomajului; dreptul la salariu egal pentru muncă egală; dreptul la o retribuire echitabilă şi
satisfăcătoare care să-i asigure atât lui, cât şi familiei sale, o existenţă conformă cu demnitatea umană şi completată, la
nevoie, prin alte mijloace de protecţie socială; dreptul de a întemeia sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea
intereselor sale; are dreptul la odihnă şi recreaţie, inclusiv la o limitare rezonabilă a zilei de muncă şi la concedii periodice
4
A se vedea R. Miga-Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în Dreptul internaţional public, Ed. All Bucureşti, 1998, p. 173.
9
plătite; dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei sale, dreptul la învăţătură; dreptul
de a lua parte în mod liber la viaţa culturală a colectivităţii, de a se bucura de arte şi de a participa la progresul ştiinţific şi
la binefacerile lui.
Articolul 28 recunoaşte că: „orice persoană are dreptul la o orânduire socială şi internaţională în care drepturile şi
libertăţile expuse în prezenta Declaraţie pot fi pe deplin înfăptuite ”. Se subliniază, totodată, faptul că „orice persoană
are îndatoriri faţă de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a
personalităţii sale”.
Articolul 29 prevede că: „În exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor
stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi respectare a drepturilor si libertăţilor altora şi
ca să fie satisfăcute justele cerinţe ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică”.
În sfârşit, articolul 30 stabileşte că: „Nicio dispoziţie a prezentei Declaraţii nu poate fi interpretată ca implicând pentru
vreun stat, grupare sau persoană dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a săvârşi vreun act îndreptat spre
desfiinţarea unor drepturi sau libertăţi enunţate în prezenta Declaraţie”.
Concepută ca fiind un ideal comun de atins de către toate popoarele şi toate naţiunile, Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului a devenit în mod efectiv un etalon ce permite să se determine în ce măsură sunt respectate şi aplicate
normele internaţionale în materia drepturilor omului.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este menţionată şi în Constituţia României. Astfel, art. 20 alin. (1) prevede
că „dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte”. Prin această
prevedere, se recunoaşte faptul că Declaraţia constituie documentul ce cuprinde principiile şi normele generale în materia
drepturilor omului ce-şi au deplină aplicare şi în ţara noastră.
Alineatul (2) al aceluiaşi articol 20 din Constituţie instituie, totodată, preeminenţa dreptului internaţional al drepturilor
omului. În acest sens, se reţine că: „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu
excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile ”. Acest principiu constituţional este
unul salutar, cu atât mai mult cu cât nu-l regăsim în actele fundamentale ale multor alte state.

Secţiunea a 2-a. Pactele internaţionale

cu privire la drepturile omului
La 16 decembrie 1966, prin Rezoluţia Adunării Generale a Naţiunilor Unite 2200A (XXI) erau adoptate două
documente internaţionale ce sistematizau ansamblul drepturilor omului, stabilind, totodată, mecanisme specifice de
garantare şi de monitorizare a respectării angajamentelor statelor părţi. Este vorba de Pactul internaţional cu privire la
drepturile economice, sociale şi culturale, precum şi de Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ambele
ratificate şi de România prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974.
Preambulurile ambelor Pacte sunt redactate în termeni aproape identici. Ele precizează că „ în conformitate cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, idealul fiinţei umane libere, bucurându-se de libertăţile civile şi politice şi
eliberată de teamă şi de mizerie, nu poate fi realizat decât dacă se creează condiţii care permit fiecăruia să se bucure de
drepturile sale civile şi politice, ca şi de drepturile sale economice, sociale sau culturale”.
De asemenea, primul articol din fiecare act declară că dreptul la autodeterminare este universal şi cere statelor să
faciliteze realizarea acestui drept şi să-l respecte.
Articolul 3 din cele două Pacte reafirmă dreptul egal pe care-l are bărbatul şi femeia de a se bucura de toate drepturile.
Articolul 5, în ambele documente, prevede garanţii contra suprimării sau limitării nelegale a drepturilor omului sau a
libertăţilor fundamentale şi împotriva interpretării eronate a dispoziţiilor Pactelor pentru a justifica violarea unui drept sau a
unei libertăţi. El interzice, de asemenea, ca statele să limiteze drepturile deja în vigoare pe teritoriul lor sub pretextul că
Pactele nu le recunosc sau le recunosc într-o măsură mai mică.

§1. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice

1.1. Drepturile civile şi politice garantate

10
 Drepturile civile şi politice garantate de Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice 5 sunt enumerate
articolele 6-27 şi prevăd:
– dreptul la viaţă (art. 6);
– nimeni nu va fi supus torturii şi nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (art. 7);
– nimeni nu va fi ţinut în sclavie; sclavia şi comerţul cu sclavi, sub toate formele, sunt interzise; Nimeni nu va putea fi
ţinut în servitute; nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie (art. 8);
– nimeni nu poate fi arestat sau deţinut în mod arbitrar (art. 9);
– orice persoană privată de libertate va fi tratată cu umanitate şi cu respectarea demnităţii inerente persoanei umane
(art. 10);
– nimeni nu poate fi întemniţat pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală (art. 11);
– dreptul de a circula liber şi de a-şi alege liber reşedinţa (art. 12); interzicerea expulzării unui străin care se află în
mod legal pe teritoriul unui stat parte decât în executarea unei decizii luate în conformitate cu legea (art. 13);
– toţi oamenii sunt egali în faţa tribunalelor şi curţilor de justiţie şi sunt prevăzute garanţii pentru persoanele care fac
obiectul urmăririlor judiciare (art. 14);
– nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituiau un act delictuos, potrivit dreptului naţional
sau internaţional, în momentul în care au fost săvârşite (art. 15);
– orice om are dreptul de a i se recunoaşte pretutindeni personalitatea juridică (art. 16);
– nimeni nu va putea fi supus vreunor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa particulară, în familia, domiciliul sau
corespondenţa sa, nici la atingeri ilegale aduse onoarei şi reputaţiei sale (art. 17);
– orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei (art. 18);
– orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare (art. 19);
– orice propagandă în favoarea războiului este interzisă prin lege; Orice îndemn la ură naţională, rasială sau religioasă
care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la violenţă este interzis prin lege (art. 20);
– dreptul de întrunire paşnică este recunoscut (art. 21);
– orice persoană are dreptul de a se asocia în mod liber cu altele, inclusiv dreptul de a constitui sindicate şi de a adera
la ele, pentru ocrotirea intereselor sale (art. 22);
– dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie este recunoscut bărbatului şi femeii, începând de la vârsta nubilă
(art. 23);
– măsurile menite să protejeze copiii sunt prevăzute la art. 24;
– dreptul de a lua parte la conducerea afacerilor publice, de a vota şi de a fi ales, de a accede în condiţii de egalitate la
funcţiile publice (art. 25);
– toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la o ocrotire egală din partea legii (art. 26);
– dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor etnice, religioase sau lingvistice, de a avea, în comun cu ceilalţi membri
ai grupului lor, propria lor viaţă culturală, de a profesa şi practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă (art.
27).
Spre deosebire de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi de pactul corespondent (Pactul internaţional cu privire
la drepturile economice, sociale şi culturale), Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice nu conţine o
dispoziţie generală aplicabilă ansamblului drepturilor prevăzute de Pact, care să autorizeze restricţii în exercitarea lor.
Totuşi, mai multe articole ale Pactului stipulează că drepturile pe care defineşte nu pot face obiectul restricţiilor decât
dacă acestea sunt prevăzute de lege şi sunt necesare pentru a proteja securitatea naţională, ordinea publică sau
drepturile şi libertăţile altuia.
Oricum, anumite drepturi nu pot fi suspendate sau limitate în nici o circumstanţă, chiar în situaţii de urgenţă. Este
vorba de dreptul la viaţă, la protecţie contra torturii, sclaviei sau servituţii, închisoarea pentru datorii şi aplicarea legilor
penale retroactive, dreptul fiecăruia la recunoaşterea personalităţii juridice şi libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie.

1.2. Mecanismul de control

Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice instituie Comitetul drepturilor omului, care este un
organism de experţi, compus din 18 membri aleşi cu titlu individual, prin vot secret, pentru patru ani de către statele-părţi
la Pact. La alegeri se are în vedere o reprezentare echitabilă din punct de vedere geografic, a principalelor sisteme
juridice şi diferitelor forme de civilizaţie. Comitetul se reuneşte de 3 ori pe an şi ia decizii pe bază de consens.
Atribuţiile Comitetului, aşa cum reies ele din art. 40-45 ale Pactului sunt următoarele: a) să examineze rapoartele
statelor părţi asupra măsurilor luate pentru aplicarea drepturilor recunoscute în Pact şi progresele realizate în

5
Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966. Intrat în vigoare la 23 martie 1976.
România a ratificat Pactul la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212 (B. Of. nr. 346 din 20 noiembrie 1974).
11
implementarea acestora; b) să adreseze statelor părţi propriile rapoarte şi observaţiile pe care le consideră potrivite c) să-
şi asume anumite funcţiuni cu scopul de a reglementa diferendele dintre statele părţi privind aplicarea Pactului, cu
condiţia ca părţile să fi recunoscut competenţa Comitetului în această privinţă d) când este cazul, să desemneze o
comisie consultativă ad hoc care să ofere statelor părţi, interesate în orice conflict privind aplicarea Pactului, bunele sale
oficii. Scopul urmărit de acest comitet este ajungerea la o soluţie amiabilă fondată pe respectarea Pactului.
Procedura rapoartelor este o procedură de cooperare internaţională ce are drept obiectiv să promoveze încrederea
între statele-părţi şi stabilitatea, încercând să elimine eventualele percepţii sau interpretări diferite. Procedura rapoartelor
are ca scop, în primul rând, schimbul reciproc de experienţă şi informaţie pentru promovarea cooperării, Comitetul
încercând să analizeze în comentariile sale generale experienţa obţinută în examinarea rapoartelor statelor.
Mecanismul de control a fost dezvoltat prin adoptarea primului Protocol facultativ la Pactul internaţional cu privire
la drepturile civile şi politice6 în baza căruia persoanele care susţin că sunt victime ale încălcării unuia din drepturile
enunţate în pact şi care au epuizat căile interne de atac pot să transmită comunicări scrise pentru a fi examinate de către
Comitetul drepturilor omului.
Textul Protocolului stabileşte o serie de condiţii admisibilitate pe care trebuie să le întrunească comunicările. Astfel, în
baza art. 3, Comitetul va declara inadmisibilă orice comunicare, prezentată în temeiul prezentului Protocol, care este
anonimă sau pe care el o consideră a fi un abuz al dreptului de a prezenta astfel de comunicări sau a fi incompatibilă cu
prevederile Pactului.
Totodată, conform paragrafului 2 al art. 5, Comitetul nu va analiza nicio comunicare a unei persoane fizice fără a se fi
asigurat că:
a) aceeaşi chestiune nu se află deja în curs de examinare în cadrul altei proceduri internaţionale de investigare şi
soluţionare;
b) persoana fizică a epuizat toate căile interne de recurs disponibile. Această regulă nu se aplică dacă procedurile de
recurs depăşesc termene rezonabile.
Comunicările declarate admisibile de către Comitet sunt aduse în atenţia statului parte care ar fi violat una din
dispoziţiile Pactului. În cele şase luni care urmează, statul respectiv trebuie să supună în scris explicaţii sau declaraţii în
problema în chestiune şi să indice, dacă este cazul, măsurile pe care le-ar putea lua pentru a remedia situaţia.
Examinarea comunicărilor primite în conformitate cu dispoziţiile Protocolului facultativ cu uşile închise ţinând seama de
toate informaţiile scrise care le sunt supuse de către particular şi de către statul parte interesat. Îşi face apoi cunoscută
opinia sa statului parte şi persoanei individuale.
Deciziile Comitetului, pe fond, sunt de fapt, recomandări neobligatorii şi, ca atare, ele sunt numite „puncte de vedere”,
conform paragrafului 4 al art. 5 din Protocolul facultativ. Aşadar, Comitetul nu are atribuţii de tip jurisdicţional, el neputând
lua decizii obligatorii pentru statele părţi. Chiar în cazurile în care aprecierile sale nu sunt urmate, Protocolul facultativ nu
prevede vreun mecanism coercitiv sau sancţiuni.
Un al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice care vizează abolirea
pedepsei cu moartea, a fost adoptat de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia nr. 44/128 din 15
decembrie 1989. Aşa cum prevede primul său articol, nicio persoană aflată în jurisdicţia unui stat parte la protocol nu va fi
executată.

§2. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale

Spre deosebire de drepturile civile şi politice, incluse în Pactul corespondent, Pactul internaţional cu privire la drepturile
economice, sociale şi culturale7 este, aşa cum am mai subliniat, în corelaţie directă nu numai cu voinţa politică a unui
guvern sau altul, ci, mai ales, cu resursele financiare disponibile, cărora li se adaugă condiţii cum sunt nivelul de educaţie
sau cooperarea internaţională în domeniu. De aceea, alin. (1) al art. 2 al Pactului permite statelor părţi să-şi asume un
angajament de aplicare progresivă a drepturilor incluse. Astfel, „fiecare stat parte se angajează să acţioneze atât prin
propriul său efort, cât şi prin asistenţă şi cooperare internaţională, în special pe plan economic şi tehnic, folosind la
maximum resursele sale disponibile pentru ca exercitarea deplină a drepturilor recunoscute în prezentul Pact să fie
asigurată progresiv prin toate mijloacele adecvate, inclusiv prin adoptarea de măsuri legislative”.
Drepturile garantate de Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale trebuie exercitate
fără nicio discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie publică sau orice altă opinie, origine
naţională sau socială, avere, naştere sau pe orice altă împrejurare [art. 2 alin. (2)].
6
Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966. Intrat în vigoare la 23 martie 1976.
România a ratificat Pactul la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212 (B. Of. nr. 146 din 20 noiembrie 1974).
7
Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966. Intrat în vigoare la 23 martie 1976.
România a ratificat Protocolul la 28 iunie 1993 prin Legea nr. 39/1993 (B. Of. nr. 193 din 20 iunie 1993).
12
 Partea a III-a a Pactului enumeră drepturile garantate.
Astfel, dreptul la muncă cuprinde, conform art. 6 alin. (1), dreptul pe care îl are orice persoană de a avea posibilitatea
să-şi câştige existenţa printr-o muncă liber aleasă sau acceptată. Statelor părţi li se cere să adop-te acele măsuri în
vederea asigurării deplinei exercitări a acestui drept, referitoare în special la orientarea şi pregătirea tehnică şi
profesională, elaborarea de programe, de măsuri şi de tehnici potrivite pentru a asigura dezvoltarea economică, socială şi
culturală constantă şi o deplină întrebuinţare productivă a forţei de muncă, în condiţii ce garantează indivizilor folosinţa
libertăţilor politice şi economice fundamentale [art. 6 alin. (2)].
Corelativ dreptului la muncă, este dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de condiţii de muncă juste şi
favorabile care presupune necesitatea asigurării unui salariu echitabil şi a unei remuneraţii egale pentru o muncă de
valoare egală, a securităţii şi igienei muncii, a limitării raţionale a duratei muncii şi a concediilor periodice plătite (art. 7).
Dreptul de organizare sindicală este detaliat în cuprinsul art. 8. El cuprinde dreptul de a forma sindicate, de structurare
a acestora în federaţii, confederaţii naţionale, precum şi organizaţii sindicale internaţionale. Este garantat, de asemenea,
dreptul la grevă.
Mai departe, sunt statuate dreptul la securitate socială, inclusiv la asigurări sociale (art. 9), dreptul la protecţia familiei
(art. 10), dreptul la un nivel de viaţă satisfăcător (art. 11), dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai
bună sănătate fizică şi mintală pe care o poate atinge (art. 12), dreptul la educaţie (art. 13 şi 14) şi dreptul de a participa la
viaţa culturală şi de a beneficia de progresul ştiinţific şi aplicaţiile acestuia (art. 15).
Pentru a aprecia gradul în care statele părţi respectă dispoziţiile Pactului, acestea trebuie să prezinte „rapoarte asupra
măsurilor pe care le-au adoptat şi asupra progreselor obţinute”.
Rapoartele sunt examinate de Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale, înfiinţat în anul 1985, şi compus
din 18 experţi a căror competenţă în domeniul drepturilor omului este recunoscută şi care îşi desfăşoară activitatea cu titlu
personal. Experţii sunt aleşi de către Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) al Naţiunilor Unite pentru un mandat de 4
ani prin scrutin secret pe o listă de candidaţi desemnaţi de către statele părţi la Pact.
După ce examinează rapoartele, Comitetul face sugestii şi recomandări de ordin general. Statele părţi pot desemna
reprezentanţi la reuniunile Comitetului atunci când rapoartele ce le vizează sunt examinate. De asemenea, ele pot face
declaraţii asupra rapoartelor înaintate şi pot răspunde întrebărilor puse de membrii Comitetului.
Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale are o sesiune de lucru anuală la Oficiul Naţiunilor Unite din
Geneva.
La 10 Decembrie 2008, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat un Protocol opţional la Pactul Internaţional
privind Drepturile Economice, Sociale şi Culturale8 care prevede competenţa Comitetului de a primi şi analiza comunicări.
Comunicările pot fi depuse de către sau în numele unor persoane sau grupuri de persoane, aflate sub jurisdicţia unui
stat parte, care se pretind a fi victime ale unei încălcări de către statul respectiv a oricăruia dintre drepturile economice,
sociale şi culturale prevăzute în Pact. În cazul în care o comunicare este transmisă în numele unor persoane sau grupuri
de persoane, aceasta trebuie să fie cu acordul acestora, cu excepţia cazului în care autorul poate justifica că acţionează
în numele lor fără acest consimţământ.
Condiţiile de admisibilitate sunt asemănătoare cu cele stabilite în Protocolul opţional la Pactul internaţional privind
drepturile civile şi politice. Unele mici nuanţări pot fi totuşi decelabile. Astfel, Comitetul va declara inadmisibilă orice
comunicare, în temeiul art. 3 din Protocol, care:
a) nu este depusă în termen de douăsprezece luni de la epuizarea căilor de atac interne, cu excepţia cazurilor în care
autorul poate demonstra că nu a fost posibil să se prezinte comunicarea în acest termen;
b) se referă la evenimente înainte de data intrării în vigoare a protocolului pentru statul parte în cauză, decât dacă
aceste fapte au continuat după această dată;
c) se referă la o chestiune pe care Comitetul a examinat-o deja sau face face obiectul sau a făcut obiectul unei analize
în cadrul unei alte proceduri de anchetă sau de reglementare la nivel internaţional;
d) este incompatibilă cu prevederile Pactului;
e) este în mod vădit nefondată, nu este suficient fundamentată sau se bazează exclusiv pe baza rapoartelor difuzate
de mass-media;
f) este un abuz al dreptului de a prezenta o comunicare;
g) este anonimă sau nu este prezentată în scris.
Adoptarea Protocolului opţional l la Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale şi
operaţionalizarea mecanismului instituit de acesta este un exemplu elocvent al preocupărilor înregistrate la nivel global în
privinţa drepturilor specifice, în contextul în care disfuncţionalităţi masive de ordin economic ş financiar contribuie direct şi
nu rareori dramatic la afectarea acestora.
8
GA resolution A/RES/63/117, http://www2.ohchr.org/english/bodies/cescr/docs/A-RES-63-117.pdf. A intrat în vigoare la 5 mai 2013, nu a
fost ratificat încă de către România.
13
 Secţiunea a 3-a. Convenţia internaţională privind
eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială
Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială 9 a fost adoptată prin reafirmarea
convingerii că discriminarea între fiinţele umane pentru motive de rasă, culoare sau origine etnică este un obstacol în
calea relaţiilor paşnice de prietenie între naţiuni, fiind susceptibilă să tulbure pacea şi securitatea popoarelor, precum şi
coexistenţa armonioasă a persoanelor în cadrul aceluiaşi stat.
Aşa cum se prevede în art. 2 al Convenţiei, statele-părţi condamnă discriminarea rasială şi se angajează să urmeze,
prin toate mijloacele potrivite şi fără întârziere, o politică menită să elimine orice formă de discriminare rasială, să
favorizeze înţelegerea între toate rasele şi în acest scop:
a) fiecare stat parte se angajează să nu recurgă la acte sau practici de discriminare rasială împotriva unor persoane,
grupuri de persoane sau instituţii şi să facă în aşa fel încât toate autorităţile publice şi instituţiile publice, naţionale şi locale
să se conformeze acestei obligaţii;
b) fiecare stat parte se angajează să nu încurajeze, să nu apere şi să nu sprijine discriminarea rasială practicată de
vreo persoană sau organizaţie, oricare ar fi ea;
c) fiecare stat parte trebuie să ia măsuri eficace pentru a reexamina politica guvernamentală naţională şi locală şi
pentru a modifica, abroga sau anula orice lege şi orice reglementare având drept efect crearea discriminării rasiale sau
perpetuarea ei, acolo unde există;
d) fiecare stat parte trebuie, prin toate mijloacele corespunzătoare, inclusiv, dacă împrejurările o cer, prin măsuri
legislative, să interzică discriminarea rasială practicată de persoane, de grupuri sau de organizaţii şi să-i pună capăt;
e) fiecare stat parte se angajează să favorizeze, dacă va fi cazul, organizaţiile şi mişcările integraţioniste multirasiale şi
alte mijloace de natură a elimina barierele între rase şi a descuraja ceea ce tinde spre întărirea dezbinării rasiale.
Articolul 5 al Convenţiei enumeră un număr important de drepturi în domeniul cărora statele părţi se angajează să
interzică şi să elimine discriminarea rasială sub toate formele şi să garanteze dreptul fiecăruia la egalitate în faţa legii fără
deosebire de rasă, culoare, origine naţională sau etnică.
În baza art. 8 al Convenţiei internaţionale privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială a fost creat, în anul
1970, Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, compus din 18 experţi aleşi prin vot secret de statele părţi la
Convenţie care se reunesc de două ori pe an şi îşi desfăşoară activitatea cu titlu individual.
Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale examinează rapoartele prezentate de statele-părţi la Convenţie, odată
la doi ani, în legătură cu măsurile de ordin legislativ, judiciar, administrativ sau de altă natură, întreprinse în aplicarea
Convenţiei.
Comitetul este competent să analizeze nu numai rapoartele statelor asupra problemelor menţionate şi plângerile
interstatale referitoare la violări ale Convenţiei, dar şi comunicări din partea unor persoane sau grupuri de persoane ţinând
de jurisdicţia statelor părţi, cu condiţia ca acestea să fi recunoscut competenţa Comitetului în acest domeniu.

Secţiunea a 4-a. Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante
În înţelesul acestei Convenţii10, termenul „tortură” desemnează orice act prin care se provoacă unei persoane, cu
intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a obţine, de la această
persoană sau de la o persoană terţă, informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă
persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei terţe persoane, sau
pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau suferinţă sunt
provocate de către un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial, sau la instigarea
sau cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane.
Convenţia solicită fiecărui stat parte să ia măsurile legislative, administrative, judiciare şi alte măsuri eficiente pentru a
împiedica comiterea unor acte de tortură pe teritoriul de sub jurisdicţia sa. Nicio împrejurare excepţională, oricare ar fi ea,
fie că este vorba de starea de război sau ameninţarea cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare
de excepţie, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura (art. 2).

9
Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 2106 (XX) din 21 decembrie 1965. Intrată în
vigoare la 4 ianuarie 1969. România a aderat la Convenţie la 14 iulie 1970 prin Decretul nr. 345/1970 (B. Of. nr. 92 din 28 iulie 1970).
10
Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin rezoluţia 39/46 din 10 decembrie 1984. Intrată în
vigoare la 26 iunie 1987. România a ratificat Convenţia la 9 octombrie 1990 prin Legea nr. 19/1990 (B. Of. nr. 112 din 10 octombrie 1990).
14
 De asemenea, niciun stat parte nu va expulza, respinge şi nici extrăda o persoană către un alt stat, când există motive
serioase de a crede că acolo aceasta riscă să fie supusă la tortură (art. 3).
Fiecare stat parte trebuie să vegheze ca toate actele de tortură să constituie infracţiuni din punctul de vedere al
dreptului penal. Se va proceda la fel în privinţa tentativei de a practica tortura sau orice act săvârşit de oricare persoană şi
care ar constitui complicitate sau participare la tortură (art. 4).
În temeiul art. 17 din Convenţie a fost constituit, în anul 1987, Comitetul împotriva torturii compus din zece experţi
independenţi aleşi de statele-părţi pe o perioadă de patru ani. Articolele 19-24 din Convenţie stabilesc competenţa
Comitetului de a studia rapoartele pe care i le supun statele-părţi în legătură cu măsurile pe care le-au întreprins pentru
aplicarea acesteia, de a primi plângerile unui stat parte, legate de aplicarea Convenţiei de către alt stat parte şi de a
examina plângerile particularilor care pretind că sunt victime ale violării Convenţiei de către propriul stat.
Comitetul intervine numai atunci când din surse sigure, demne de încredere, are informaţii că tortura este practicată în
mod sistematic pe teritoriul unui stat parte la Convenţie. În acest caz, el invită statul în chestiune să coopereze în
examinarea probelor şi, dacă consideră necesar, desemnează pe unul sau mai mulţi din membrii săi să întreprindă o
anchetă confidenţială în acest sens. Rezultatul anchetei, împreună cu comentariile şi sugestiile Comitetului sunt transmise
statului în cauză. Până în acest moment procedurile sunt confidenţiale dar, după consultarea statului împotriva căruia
există plângeri, Comitetul poate decide includerea unui rezumat al constatărilor sale în raportul său anual.
Pentru soluţionarea eventualelor diferende dintre state în legătură cu aplicarea Convenţiei, Comitetul poate exercita
anumite funcţii de conciliere, cu condiţia ca statele respective să fi recunoscut competenţa sa în acest domeniu. În acest
sens, el poate constitui comisii de conciliere ad hoc, punând la dispoziţia părţilor interesate bunele sale oficii, în scopul
ajungerii la o soluţie amiabilă.
Comitetul poate examina comunicările (plângerile) supuse de particulari, sau în numele acestora, care pretind că sunt
victime ale unei violări ale dispoziţiilor Convenţiei de către statul parte, sub jurisdicţia căruia se află numai în condiţiile în
care statul respectiv a recunoscut competenţa Comitetului în materie.

Secţiunea a 5-a. Convenţia asupra eliminării

tuturor formelor de discriminare faţă de femei
Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei a fost adoptată 11 plecându-se de la premiza
conform căreia discriminarea faţă de femei violează principiile egalităţii în drepturi şi respectului demnităţii umane, că ea
împiedică participarea femeilor, în aceleaşi condiţii ca bărbaţii, la viaţa politică, socială, economică şi culturală din ţara
lor, creează obstacole creşterii bunăstării societăţii şi a familiei şi împiedică femeile să-şi servească ţara şi omenirea în
deplinătatea posibilităţilor lor.
În înţelesul Convenţiei, expresia discriminare faţă de femei vizează orice diferenţiere, excludere sau restricţie bazată
pe sex, care are drept efect sau scop să compromită ori să anihileze recunoaşterea, beneficiul şi exercitarea de către
femei, indiferent de starea lor matrimonială, pe baza egalităţii dintre bărbat şi femeie, a drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, în domeniul politic, economic, social, cultural şi civil şi în orice alt domeniu.
În baza Convenţiei, Statele iau în toate domeniile – politic, social, economic şi cultural – toate măsurile
corespunzătoare, inclusiv prin dispoziţii legislative, pentru a asigura deplina dezvoltare şi progresul femeilor, in scopul de
a le garanta exercitarea şi beneficiul drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, pe baza egalităţii cu bărbaţii (art. 3).
Articolul 4 instituie aşa-numitele măsuri de discriminare pozitivă. Astfel, adoptarea de către statele părţi a unor măsuri
temporare speciale, menite să accelereze instaurarea egalităţii în fapt între bărbaţi şi femei, nu este considerată ca un act
de discriminare în sensul definiţiei din Convenţie, dar nu trebuie ca aceasta să aibă drept consecinţă menţinerea unor
norme inegale sau diferenţiate; aceste măsuri trebuie să fie abrogate de îndată ce au fost realizate obiectivele în materie
de egalitate de şanse şi tratament.
În acelaşi scop, măsurile vizând ocrotirea maternităţii, nu sunt considerate ca fiind acte discriminatorii.
Statele ratificante sunt chemate să ia toate măsurile corespunzătoare pentru:
a) a modifica schemele şi metodele de comportament social şi cultural al bărbatului şi femeii, pentru a se ajunge la
eliminarea prejudecăţilor şi practicilor cutumiare sau de altă natură care sunt bazate pe ideea de inferioritate sau
superioritate a unui sex, sau pe imaginea şablon privind rolul bărbatului sau al femeii;

11
Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 34/180 din 18 decembrie 1979. Intrată în
vigoare la 3 septembrie 1981. România a ratificat Convenţia la 26 noiembrie 1981 prin Decretul nr. 342/1981 (B. Of. nr. 94 din 28 noiembrie
1981).
15
 b) a asigura ca educaţia în familie să contribuie la o înţelegere clară a faptului că maternitatea este o funcţie socială şi
recunoaşterea responsabilităţii comune a bărbatului şi femeii în creşterea şi educarea copiilor şi în asigurarea dezvoltării
lor, ţinând seama că interesul copilului este condiţia primordială în toate cazurile.
Articolul 6 al Convenţiei reţine în mod explicit că statele părţi vor lua toate măsurile adecvate, inclusiv pe plan
legislativ, pentru reprimarea sub toate formele existente a traficului de femei şi a exploatării prostituării femeii.
Convenţia solicită statelor părţi să adopte măsurile necesare pentru eliminarea discriminării faţă de femei în viaţa
politică şi publică, în ceea ce priveşte educaţia, în domeniul angajării în muncă şi în domeniul sănătăţii (art. 7-12).
De asemenea, se reţine dezideratul de a se ţine seama de problemele specifice ale femeilor din mediul rural şi de rolul
important pe care aceste femei îl au în susţinerea materială a familiilor lor, în special prin munca lor în sectoarele
nefinanciare ale economiei (art. 14).
Statele părţi recunosc egalitatea femeii cu bărbatul în faţa legii. În acest sens, ele recunosc femeia, în materie civilă,
ca având o capacitate juridică identică cu aceea a bărbatului şi aceleaşi posibilităţi pentru a o exercita (art. 15).
În sfârşit, Convenţia solicită statelor părţi să ia toate măsurile necesare pentru a elimina discriminarea faţă de femei în
toate problemele decurgând din căsătorie şi în raporturile de familie (art. 16).
În aplicarea art. 17 din Convenţie, a fost constituit în anul 1982 Comitetul pentru eliminarea tuturor formelor de
discriminare faţă de femei compus din 23 de experţi ce-şi desfăşoară activitatea cu titlu individual şi care se reuneşte de
două ori pe an. Pe baza rapoartelor statelor-membre ale Convenţiei, Comitetul întocmeşte un raport anual, cuprinzând
sugestii şi recomandări în domeniu, pe care îl înaintează Adunării Generale a O.N.U., prin ECOSOC.
Printr-un Protocol opţional la Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei 12, ratificat de
România prin Legea nr. 283/200313, a fost acordată competenţa Comitetului pentru eliminarea tuturor formelor de
discriminare faţă de femei de a primi şi analiza comunicări.
Condiţiile de admisibilitate a comunicărilor sunt stabilite în art. 2-4 ale Protocolului opţional şi sunt redactate în mod similar
cu cele prevăzute în alte documente corespondente adoptate în sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Astfel, comunicările pot fi transmise de către sau în numele indivizilor ori grupurilor de indivizi sub jurisdicţia unui stat
parte, reclamând faptul că sunt victime ale violării oricăruia dintre drepturile stabilite în Convenţie de către acel stat parte.
Dacă o comunicare este transmisă în numele indivizilor sau grupurilor de indivizi, autorul trebuie să aibă consimţământul
acestora, în afară de cazul în care autorul poate justifica acţiunea în numele lor fără acest consimţământ (art. 2).
Comunicările se vor face în scris şi nu vor fi anonime. Nicio comunicare nu va fi primită de către Comitet dacă priveşte un
stat parte la Convenţie, care nu este parte la prezentul protocol.
De asemenea, conform art. 4:
1. Comitetul nu va lua în considerare o comunicare decât dacă s-a convins că toate mijloacele interne disponibile au
fost epuizate, decât dacă aplicarea acestor mijloace este prelungită nerezonabil sau nu pare să aibă un rezultat concret.
2. Comitetul va declara o comunicare inadmisibilă în cazul în care:
a) aceeaşi problemă a fost deja examinată de către Comitet sau a fost ori este în curs de examinare sub o altă
procedură internaţională de investigare sau de soluţionare;
b) este incompatibilă cu prevederile Convenţiei;
c) este evident greşit motivată sau nu este suficient fundamentată;
d) este un abuz asupra dreptului de a transmite comunicări;
e) faptele care sunt subiect al comunicării au apărut înainte de intrarea în vigoare a prezentului protocol pentru statul
parte vizat, în afară de cazul în care acele fapte continuă după respectiva dată.
Având în vedere specificul problemelor analizate, şi în baza art. 5 paragraful 1 al Protocolului opţional, în orice moment
după primirea unei comunicări şi înainte de a se fi ajuns la o hotărâre privind valoarea intrinsecă a acesteia, Comitetul poate
transmite statului parte vizat, în vederea unei analize urgente, o solicitare de a lua astfel de măsuri interimare necesare pentru
a se evita posibilele daune ireparabile pentru victima sau victimele pretinsei violări.
După examinarea unei comunicări, Comitetul va transmite punctele sale de vedere privind comunicarea, împreună cu
recomandările sale, dacă există, părţilor vizate.
Spre deosebire însă de mecanismele de control analizate deja, Protocolul la Convenţia asupra eliminării tuturor
formelor de discriminare faţă de femei prevede posibilitatea derulării unei proceduri de anchetă 14. Astfel, conform art. 8,
paragrafele 1 şi 2, în cazul în care Comitetul primeşte informaţii corelative indicând violări grave sau sistematice de către
un stat parte ale drepturilor stabilite în Convenţie, va invita acel stat parte să coopereze la examinarea informaţiilor şi, în
acest sens, să transmită observaţii referitoare la informaţiile vizate.
12
Adoptat la 6 octombrie 1999, intrat în vigoare la 22 decembrie 2000. http://www.un.org/womenwatch/daw/cedaw/protocol/
13
Publicată în M. Of. nr. 477 din 4 iulie 2003.
14
Prevăzută la art. 8 şi 9, ea face obiectul recunoaşterii competenţei Comitetului efectuată la momentul semnării sau ratificării Protocolului.
La 1 noiembrie 2014, doar 5 state parţi din 105 au refuzat această competenţă. România a acceptat aceste articole procedurale.
16
 Luând în considerare orice observaţii care se poate să fi fost transmise de către statul parte vizat, precum şi orice alte
informaţii corelative pe care le are la dispoziţie, Comitetul poate desemna unul sau mai mulţi membri ai săi să conducă o
anchetă şi să raporteze imediat Comitetului. În cazul în care există un mandat şi consimţământul statului parte, ancheta
poate include o vizită pe teritoriul acestuia.
După examinarea rezultatelor unei astfel de anchete, Comitetul va transmite aceste rezultate statului parte vizat,
împreună cu orice alte comentarii sau recomandări.
Articolul 8 paragraful 4 obligă statul parte vizat ca în termen de 6 luni de la primirea rezultatelor, comentariilor şi
recomandărilor transmise de Comitet, să transmită observaţiile sale Comitetului.
Totodată, conform art. 9 paragraful 2, dacă este necesar, la sfârşitul perioadei de 6 luni stabilite în art. 8 paragraful 4,
Comitetul poate să invite statul parte vizat să îl informeze cu privire la măsurile luate ca răspuns la o astfel de anchetă.

Secţiunea a 6-a. Convenţia cu privire la drepturile copilului

Convenţia cu privire la drepturile copilului 15 constituie expresia importanţei acordate cooperării internaţionale pentru
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în toate ţările şi în mod deosebit în ţările în curs de dezvoltare.
În sensul Convenţiei, prin copil se înţelege orice fiinţă umană sub vârsta de 18 ani, cu excepţia cazurilor când, în baza
legii aplicabile copilului, majoratul este stabilit sub această vârstă.
Drepturile enunţate în această Convenţie trebuie să fie garantate tuturor copiilor care ţin de jurisdicţia statelor părţi,
fără nicio distincţie, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie a copilului sau a părinţilor
sau a reprezentanţilor săi legali, de originea lor naţională, etnică sau socială, de situaţia lor materială, de incapacitatea lor,
de naşterea lor sau de altă situaţie.
Cele mai importante drepturi garantate de către Convenţia cu privire la drepturile copilului sunt următoarele:
– dreptul la viaţă (art. 6);
– dreptul la nume, dreptul de a dobândi o cetăţenie (art. 7);
– dreptul la identitate (art. 8);
– dreptul copilului de a nu fi separat de părinţii săi (art. 9);
– dreptul la opinie (art. 12);
– libertatea de exprimare (art. 13);
– dreptul copilului la libertatea de gândire, de conştiinţă şi religie (art. 14);
– dreptul la libertatea de asociere şi la libertatea de reuniune paşnică (art. 15);
– dreptul de a nu face obiectul ingerinţelor arbitrare sau ilegale în viaţa personală, familia sa, domiciliul sau
corespondenţa sa şi nici al unor atacuri ilegale la onoarea şi reputaţia sa (art. 16);
– protejarea copilului împotriva oricăror forme de violenţă, vătămare sau de abuz fizic sau mental, de abandon sau
neglijenţă, de rele tratamente sau de exploatare, inclusiv violenţa sexuală (art. 19);
– dreptul copilului handicapat mental sau fizic de a se bucura de o viaţă plină şi decentă, în condiţii care să îi
garanteze demnitatea, să îi promoveze autonomia şi să îi faciliteze participarea activă la viaţa colectivităţii (art. 23);
– dreptul copilului de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate posibilă (art. 24);
– dreptul de a beneficia de securitate socială, inclusiv de asigurări sociale (art. 26);
– dreptul oricărui copil la un nivel de viaţă suficient pentru dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială
(art. 27);
– dreptul la educaţie (art. 28);
– dreptul la odihnă şi timp liber, dreptul de a se juca şi de a practica activităţi recreative (art. 31);
– dreptul copilului de a fi protejat împotriva exploatării economice şi a implicării în orice muncă ce ar comporta riscuri
sau ar împiedica educaţia sau care ar dăuna sănătăţii sau dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale
(art. 32);
– dreptul de a fi protejat împotriva oricărei forme de exploatare sexuală şi de abuz sexual (art. 34);
– dreptul de a nu fi supus la tortură, la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante şi de a nu fi privat de
libertate în mod ilegal sau arbitrar (art. 37);
– dreptul oricărui copil suspect, acuzat sau dovedit că a comis o încălcare a legii penale de a fi tratat într-un mod de
natură să favorizeze simţul său de demnitate şi al valorii personale, să întărească respectul său pentru drepturile omului
şi libertăţile fundamentale ale altora şi să ţină seama de vârsta sa ca şi de necesitatea de a promova reintegrarea
copilului şi asumarea de către acesta a unui rol constructiv în societate (art. 40).

15
Adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989. Intrată în vigoare la 2 septembrie 1990. România a ratificat
Convenţia la 27 septembrie 1990 prin Legea nr. 18/1990 (M. Of. nr. 109 din 28 septembrie 1990).
17
 În temeiul art. 43 din Convenţie se prevede instituirea unui Comitet al drepturilor copilului compus din 18 experţi
prin vot secret de pe o listă desemnată de statele părţi şi care-şi desfăşoară activitatea cu titlu individual.
Comitetul analizează rapoartele pe care statele părţi trebuie să le întocmească o dată la cinci ani asupra modului în
care aplică Convenţia, precum şi asupra dificultăţilor întâmpinate.
Comitetul poate face sugestii şi recomandări de ordin general. Aceste sugestii şi recomandări de ordin general sunt
transmise oricărui stat parte interesat şi aduse în atenţia Adunării Generale a O.N.U., însoţite, dacă este cazul, de
observaţiile statelor părţi.
Două protocoale facultative au fost adoptate pentru a spori regimul de protecţie a copiilor aflaţi în situaţii speciale. Este
vorba de Protocolul facultativ privind implicarea copiilor în conflicte armate (2000) şi Protocolul facultativ privind vânzarea
copiilor, prostituţia copiilor şi pornografia ce implică copii (2000).
De asemenea un Protocol facultativ la Convenţia privind drepturile copilului adoptat în anul 2011, semnat de România
la 13 iunie 2012, introduce procedura comunicărilor ce pot fi transmise de orice copil către Comitetul drepturilor copilului.
Conform art. 2 din acest document, în exercitarea atribuţiilor conferite, comitetul este ghidat de principiul interesului
superior al copilului. De asemenea, el ia în considerare drepturile şi punctele de vedere ale copilului, valorizându-le în
funcţie de vârsta şi de gradul de maturitate a copilului.
Comunicările pot fi depuse de către persoane fizice sau grupuri de persoane sau în numele unor persoane sau grupuri
de persoane aflate sub jurisdicţia unui stat parte, care pretind a fi victime ale unei încălcări de către statul parte a oricăruia
dintre drepturile cuprinse în Convenţia privind drepturile copilului şi cele două protocoale facultative adoptate în anul
2000.
Pe de altă parte, statele părţi la protocol pot recunoaşte competenţa Comitetului drepturilor copilului de a primi şi
examina comunicări interstatale prin care un stat parte pretinde că un alt stat parte nu îşi îndeplineşte obligaţiile care
îi revin în temeiul Convenţiei şi Protocoalelor facultative.
Mai este de amintit că prin acelaşi Protocol facultativ care introduce procedura comunicărilor este reglementată şi
procedura de anchetă a violărilor grave şi sistematice ale drepturilor copilului şi a urmărilor acesteia 16

Capitolul 3. Mecanisme şi proceduri de protecţie

a drepturilor omului sub egida ECOSOC

Atunci când analizăm organele şi mecanismele de protecţie a drepturilor omului structurate în cadrul Organizaţiei
Naţiunilor Unite, trebuie să facem distincţie între cele care au fost instituite în temeiul diverselor tratate şi cele care au fost
create în temeiul Cartei O.N.U.
Primele, care îşi datorează existenţa dispoziţiilor conţinute în instrumentele juridice specifice (pactele internaţionale şi
convenţiile menţionate în lucrare) au mandate mai restrânse (de exemplu, ansamblul aspectelor codificate în instrumentul
respectiv), se adresează unei audienţe limitate (de exemplu, instrumentul se adresează doar ţărilor care l-au ratificat).
Aceste caracteristici au organisme pe care le-am analizat deja, cum sunt Comitetul drepturilor omului, Comitetul
drepturilor economice, sociale şi culturale, Comitetul drepturilor copilului etc.
Al doilea tip de mecanisme, care îşi datorează existenţa dispoziţiilor conţinute în Carta O.N.U., au mandate foarte largi
în materia drepturilor omului, se adresează unei audienţe nelimitate şi iau măsuri în funcţie de votul majorităţii. Astfel,
Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) al O.N.U. a creat în temeiul prevederilor Cartei O.N.U. în 1946 Comisia privind
condiţia femeii şi Comisia drepturilor omului care, la rândul său, a înfiinţat, în 1947, Subcomisia de luptă împotriva
măsurilor discriminatorii şi protecţia minorităţilor, înlocuită din anul 2007 de Comitetul consultativ al Consiliului drepturilor
omului.
Prin Rezoluţia A/RES/60/251 adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 15 martie 2006, a fost instituit Consiliul
drepturilor omului, compus din 47 de membri, care înlocuieşte Comisia drepturilor omului, ca organ subsidiar al Adunării
Generale. Acest organism are sarcina să promoveze respectul universal şi apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale pentru toţi, fără nicio deosebire şi într-o manieră justă şi echitabilă.
Consiliul drepturilor omului este principalul organ al ECOSOC în domeniul drepturilor omului. El efectuează studii,
pregăteşte recomandări şi elaborează proiecte de instrumente internaţionale privind drepturile omului. De asemenea,
Consiliul are competenţa să examineze violările drepturilor omului, cu deosebire atunci când acestea sunt flagrante şi
sistematice şi face recomandări în acest sens.

16
A se consulta textul la adresa: http://www.ohchr.org/FR/ProfessionalInterest/Pages/OPICCRC.aspx.
18
 Spre deosebire de fosta Comisie a drepturilor omului, Consiliul drepturilor omului este un organ subsidiar al Adunării
generale a Naţiunilor Unite. În această calitate, el prezintă activităţile sale statelor membre ale Organizaţiei Naţiunilor
Unite în ansamblul lor. Astfel, Consiliul drepturilor omului este principalul cadru de dialog şi cooperare în materia
drepturilor omului din sistemul Naţiunilor Unite.
De asemenea, Consiliul drepturilor omului procedează la un examen periodic universal, pe baza informaţiilor obiective
şi fiabile, al modului în care fiecare stat din cele 193 de state membre al O.N.U., începând chiar cu membrii Consiliului,
respectă obligaţiile şi angajamentele sale în materia drepturilor omului.
Consiliul drepturilor omului se reuneşte în mod regulat tot timpul anului şi ţine minimum 3 sesiuni pe an, din care o
sesiune principală, care durează cel puţin 10 săptămâni. În plus, se poate reuni şi în sesiuni extraordinare dacă un
membru solicită aceasta sprijinit de o treime din membrii Consiliului.
Dat fiind că membrii săi sunt aleşi direct de către Adunarea Generală, Consiliul reflectă gradul ridicat de importanţă
acordată drepturilor omului, care aparţin tuturor popoarelor şi care, alături de dezvoltare şi de securitate, constituie unul
dintre cei trei piloni ai O.N.U.
Consiliul drepturilor omului are competenţe în ceea ce priveşte anchetarea în privinţa alegaţiilor privind violări ale
drepturilor omului şi în examinarea comunicările relative la aceste violări, precum şi răspunsurile statelor în legătură cu
pretinsele violări. El îşi îndeplineşte aceste competenţe în cadrul următoarelor tipuri de proceduri:
a) Procedura instituită prin Rezoluţia ECOSOC 1503 din 27 mai 1970 (revizuită prin Rezoluţia 2000/3 din 16
iunie 2000). Consiliul drepturilor omului este autorizat să examineze violări flagrante, sistematice şi temeinic dovedite ale
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, indiferent de ţara în care se produc. Comunicările pot proveni de la orice
persoană sau grup care susţin a fi victime ale unei violări a drepturilor omului sau au cunoştinţă directă şi sigură. Pentru a
se evita ca nicio comunicare să nu fie în contra dispoziţiilor Cartei O.N.U.
b) Procedura 1503 de examinare a comunicărilor confidenţiale a fost modificată în cadrul sesiunii cu numărul 56 a
fostei Comisii pentru drepturile omului care a avut loc în anul 2000. Grupul de lucru privind îmbunătăţirea eficacităţii
Comisiei pentru drepturile omului, a inclus în raportul său (E/CN.4/2000/112) recomandări privind modul în care
Procedura 1503 ar trebui să fie modificată. Aceste recomandări au fost apoi încorporate într-un proiect de rezoluţie
intitulat „Procedura de examinare a comunicărilor referitoare la drepturile omului”, care a fost parte a deciziei Comisiei
2000/109 (adoptată fără vot 26 aprilie 2000). Consiliul Economic şi Social a adoptat proiectul la 16 iunie 2000, el devenind
Rezoluţia 2000/3. Cu toate acestea, şi în conformitate cu această Rezoluţie, procedura modificată continuă să fie
denumită Procedura 1503.
Criteriile de admisibilitate a comunicărilor sunt următoarele:
– Comunicările incompatibile cu principiile Cartei O.N.U. sau motivate politic prin faptul că nu sunt eligibile.
– Comunicările sunt admisibile doar dacă analiza lor oferă în mod rezonabil motive de a crede – luând în considerare
răspunsurile din partea guvernului – că ele dezvăluie existenţa unui ansamblu de violări flagrante şi sistematice ale
drepturilor omului şi ale libertăţilor fundamentale.
– Comunicările pot fi depuse de către orice individ sau grup de persoane care se pretind că au fost victime ale
încălcărilor drepturilor omului sau care au cunoştinţă în mod direct de astfel de încălcări. Comunicările anonime nu sunt
admisibile, nici cele care se bazează exclusiv pe ştiri difuzate prin mijloace de comunicare în masă.
– Toate comunicările trebuie să conţină o descriere a faptelor şi să indice obiectul petiţiei şi drepturile care au fost
încălcate. Ca regulă generală, comunicările care conţin un limbaj abuziv sau insultător la adresa statului în cauză nu sunt
examinate.
– Recursurile interne trebuie să fie epuizate înainte ca o comunicare să fie examinată, cu excepţia cazului în care se
stabileşte că demersurile la nivel naţional ar fi ineficiente sau că acţiunea s-ar prelungi în mod nejustificat.
c) Proceduri şi organe de anchetă pentru analiza situaţiilor ce afectează drepturile omului. Când Procedura
1503 nu şi-a atins scopul, Consiliul drepturilor omului poate mandata un anumit număr de organe pentru a analiza
situaţiile afectând drepturile omului într-un număr de ţări. Ţelul urmărit este de a stabili faptele în situaţia în cauză şi a
contribui la restabilirea drepturilor. Rapoartele sunt supuse Comisiei şi Adunării Generale de către personalităţi (experţi,
raportori speciali, reprezentanţi speciali) însărcinaţi să cerceteze situaţiile de violare a drepturilor omului fie în regiuni, fie
într-o ţară, fie un fenomen determinat.
Caracteristicile organelor de anchetă instituite de aceste proceduri ar putea fi sintetizate astfel:
a) scopul lor este de a ajuta la restaurarea drepturilor omului şi nu de a judeca nici de a condamna;
b) în aplicarea principiului conform căruia guvernele sunt responsabile pentru respectul drepturilor omului, confruntate
cu situaţii evidente de violare a acestor drepturi, incumbă guvernului să dovedească inexactitatea alegaţiilor sau de a
arăta că există măsuri sau înţelege să ia măsuri necesare pentru a asigura respectul drepturilor omului;
c) rolul şi scopul acestor organe este de a asigura protecţia drepturilor omului, prevenind violările acestora, ţintind să le
oprească dacă au avut loc şi să reinstituie într-o manieră generală drepturile omului.

19
 Pe de altă parte, organele de anchetă urmăresc o serie de obiective specifice în activitatea lor, şi anume:
1. clasificarea situaţiilor;
2. asistenţă acordată organelor internaţionale în deliberarea lor în privinţa situaţiilor şi fenomenelor respective;
3. ajutor guvernelor implicate în luarea la cunoştinţă a existenţei exceselor comise de agenţii naţionali;
4. stabilirea stărilor de violare ce au avut loc în trecut, permiţând astfel guvernului să ia măsurile adecvate pe plan
legislativ sau de a întări instituţiile de protecţie existente;
5. sprijin în stabilirea tendinţelor (torturi, dispariţii, execuţii sumare sau arbitrare, intoleranţă religioasă);
6. mijloc de a face să intervină o prezenţă internaţională însărcinată să se ocupe de anumite situaţii.
Un rol important în derularea acestor proceduri de anchetă l-a avut Subcomisia de luptă împotriva măsurilor
discriminatorii şi protecţia minorităţilor. Aceasta a fost creată pentru a întreprinde studii, în special în lumina Declaraţiei
universale a drepturilor omului, şi de a adresa recomandări Comisiei drepturilor omului având ca temă lupta împotriva
măsurilor discriminatorii de orice fel luate prin violarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Din anul 2007 ea
fost înlocuită de Comitetul consultativ al Consiliului drepturilor omului.

Proceduri speciale ale Consiliului Drepturilor Omului

„Proceduri speciale” este termenul acordat în mod obişnuit mecanismelor instituite de Consiliul Drepturilor Omului,
care se ocupă cu situaţii specifice de ţară sau probleme tematice în toate părţile lumii. În prezent, există 38 de mandate
tematice şi 14 mandate de ţară. Înaltul Comisar pentru Drepturile Omului asigură personalul, suportul logistic şi un
serviciu de cercetare la dispoziţia acestor mecanisme pentru a le ajuta să îşi îndeplinească mandatele.
Mandatele procedurilor speciale prevăd, în general, examinarea, monitorizarea, consilierea şi redactarea de rapoarte
cu privire la situaţia drepturilor omului în anumite ţări sau teritorii sau cu privire la fenomene grave de încălcare a
drepturilor omului din întreaga lume. Procedurile speciale pot implementa mai multe tipuri de activităţi, inclusiv ca răspuns
la plângeri individuale, efectuarea de studii, consilierea cu privire la cooperarea tehnică la nivel de ţară şi angajarea în
activităţi generale de promovare a drepturilor omului.

Capitolul 4. Alte documente relevante

adoptate de O.N.U.

Secţiunea 1. Pactul Global al Naţiunilor Unite

La 26 iulie 2000 Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite a îndemnat conducătorii de întreprinderi să se
alăture unei iniţiative internaţionale - Pactul Global (United Nations Global Compact) - care să unească companiile,
organismele O.N.U., lumea muncii şi societatea civilă în jurul a nouă principii universale referitoare la drepturile omului,
standardele de muncă şi protecţia mediului. Începând cu 24 iunie 2004, Pactul Global cuprinde şi un al zecelea principiu
privind lupta împotriva corupţiei17.
Ideea fundamentală a Pactului este aceea conform căreia întreprinderile, comerţul şi investiţiile sunt elemente
esenţiale ale prosperităţii şi păcii. Dar, în multe regiuni, companiile se confruntă adesea cu dileme serioase, cum ar fi
practicile generatoare de exploatare, corupţie, inegalitatea veniturilor şi diverse alte obstacole care descurajează inovarea
şi spiritul antreprenorial.
Pactul Global este o iniţiativă facultativă, fără caracter constrângător ce vizează promovarea dezvoltării durabile şi a
civismului social.
Întreprinderile sunt chemate să sprijine şi să pună în aplicare un număr de 10 principii fundamentale, principii ce sunt
extrase din documente internaţionale de mare notorietate, cum sunt Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
Declaraţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind principiile şi drepturile fundamentale la locurile de muncă,
Declaraţia de la Rio privind mediul şi dezvoltarea, Convenţia O.N.U. privind corupţia.
Cele 10 principii sunt grupate tematic, după cum urmează 18:
Drepturile omului
1. Întreprinderile susţin şi respectă protecţia dreptului internaţional privind drepturile omului în sfera lor de influenţă.
2. Întreprinderile se asigură că propriile societăţi nu sunt complice la încălcări ale drepturilor omului.
Dreptul muncii
17
http://www.unglobalcompact.org/AboutTheGC/index.html
18
Enunţate la adresa http://www.unglobalcompact.org/Languages/french/dix_principes.html
20
 3. Întreprinderile încurajează libertatea de asociere şi recunosc dreptul la negociere colectivă.
4. Eliminarea tuturor formelor de muncă forţată sau obligatorie.
5. Abolirea efectivă a muncii copiilor.
6. Eliminarea discriminării în privinţa angajării şi ocupării.
Mediu
7. Companiile sunt invitate să aplice o abordare precaută a problemelor de mediu.
8. Întreprind iniţiative pentru a promova o mai mare responsabilitate faţă de mediu.
9. Încurajează dezvoltarea şi propagarea unor tehnologii ecologice prietenoase pentru mediul înconjurător.
Lupta împotriva corupţiei
10. Întreprinderile acţionează împotriva corupţiei în toate formele sale, inclusiv mituirea şi extorcarea de fonduri.
În ianuarie 2003, Biroul Pactului Global a introdus o prevedere privind „Comunicarea privind progresele realizate” (Linii
directoare pentru comunicarea privind progresele realizate). Această prevedere cere companiilor participante să
comunice cu părţile interesate (consumatori, angajaţi, sindicate, acţionari, mass-media, autorităţi publice etc.), anual,
privind progresele înregistrate în integrarea principiilor Pactului Global, folosind raportul lor anual, raportul de dezvoltare
durabilă sau alte rapoarte publice, site-ul lor sau prin alte mijloace de comunicare. Companiile care nu prezintă
comunicarea anuală sunt eliminate de pe lista participanţilor la Pactul Global 19.

Secţiunea a 2-a. Principiile directoare ale Organizaţiei Naţiunilor Unite privind întreprinderile şi
drepturile omului
Un document important adoptat de către Consiliul pentru Drepturile Omului al Organizaţiei Naţiunilor Unite în iunie
2011, intitulat Principiile directoare privind întreprinderile şi drepturile omului: punerea în aplicare a cadrului de referinţă „A
proteja, a respecta şi a repara”20, include un număr de 31 de principii, însoţite de comentarii privind sensul şi incidenţa
acestora, pentru a operaţionaliza cadrul O.N.U.
Cadrul de referinţă menţionat în titlu se bazează pe trei piloni. În primul rând, obligaţia de a proteja ce revine statului
atunci când terţe părţi, inclusiv întreprinderile, încalcă drepturile omului, ceea ce implică politici, reguli şi căile de atac
adecvate.
În al doilea rând, responsabilitatea întreprinderilor de a respecta drepturile omului, altfel zis de a face dovada unei
diligenţe rezonabile pentru a se asigura că nu încalcă drepturile altora şi pentru a contracara efectele negative, pe care le-
ar putea avea.
În al treilea rând, necesitatea unor măsuri mai eficiente pentru a asigura accesul efectiv la măsuri de reparaţie atât
judiciare cât şi şi non-judiciare.
Fiecare pilon este o componentă esenţială a unui sistem interdependent şi dinamic de măsuri de prevenire şi reparare.
Principiile directoare se aplică tuturor statelor şi pentru toate companiile comerciale, transnaţionale sau altora,
indiferent de mărimea lor, sectorul de activitate, amplasarea lor, forma de proprietate şi structura lor.
Trebuie să precizăm că principiile directoare privind întreprinderile şi drepturile omului nu creează noi obligaţii juridice
internaţionale, ci ele sunt menite să precizeze consecinţele ce decurg din normele şi practicile existente pentru state şi
întreprinderi, să integreze aceste norme şi principii într-un model de anvergură globală care să fie logic şi coerent şi să
evidenţieze cazurile în care regimul în vigoare se dovedeşte insuficient, precum şi să analizeze posibilităţile de ameliorare
ale acestuia.
Scopul acestor principii este obţinerea de rezultate tangibile pentru indivizii şi colectivităţile implicate, şi, în acest mod,
să se contribuie la o „mondializare durabilă pe plan social”21. Sintagma utilizată este importantă, ea revelând pe plan mai
larg preocupările existente la nivelul organizaţiilor internaţionale de a raporta relaţiile şi activităţile economice la efectele
lor sociale şi la responsabilităţile pe care agenţii economici este dezirabil să şi le asume în acest sens.
Principiile directoare trebuie să fie aplicate într-o manieră nediscriminatorie, acordându-se atenţie deosebită drepturilor
şi necesităţilor, precum şi dificultăţilor aparţinând grupurilor sau populaţiilor foarte susceptibile de a deveni vulnerabile sau
marginalizate, acordându-se toată importanţa necesară riscurilor diferite la care se expun bărbaţii şi femeile.
Din textul său rezultă, ca şi în cazul altora de acest fel adoptate de alte organizaţii internaţionale, rolul crucial pe care îl
au statele, în fapt autorităţile şi instituţiile publice cu responsabilităţi în materie, în asigurarea cadrul normativ şi

19
Mai pe larg, a se vedea N. Voiculescu, V. Neagu, Protecţia drepturilor lucrătorilor în dreptul internaţional şi european, Ed. Universitară,
Bucureşti, 2016, p. 26-32.
20
http://www.ohchr.org/Documents/Publications/GuidingPrinciplesBusinessHR_FR.pdf.
21
Conseil des droits de l’homme, Principes directeurs relatifs aux entreprises et aux droits de l’homme: mise en oeuvre du cadre de
référence «protéger, respecter et réparer» des Nations Unies, 21 martie 2011, p. 7.
21
organizatoric funcţional pentru ca recomandările la nivel de principii să fie concretizate în realitatea economico-socială.
Pentru aceasta este nevoie, evident, de voinţă politică coerentă şi de strategii adecvate care să fie implementate în mod
riguros şi sistematic.
Statele au obligaţia de a proteja atunci când terţii, inclusiv întreprinderile, aduc atingere drepturilor omului pe teritoriul
lor şi/sau sub jurisdicţia lor. Aceasta solicită adoptarea de măsuri adecvate pentru a împiedica atingerile şi, atunci când
ele se produc, să le ancheteze, să sancţioneze autorii şi să le repare prin intermediul politicilor, legilor, regulilor şi
procedurilor judiciare.
Totodată, statele trebuie să enunţe în mod clar ceea ce aşteaptă din partea tuturor întreprinderilor ce-şi desfăşoară
activitatea pe teritoriul lor şi/sau sub jurisdicţia lor astfel încât să respecte drepturile omului în toate activităţile lor 22.

Secţiunea a 3-a. Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă

În ultimii ani, preocupările pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului au fost intercorelate cu marile provocări cu
care se confruntă la ora actuală comunitatea internaţională. La 25 septembrie 2015, Adunarea Generală a O.N.U. a
adoptat Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă 23, un program de acţiune globală în domeniul dezvoltării cu un caracter
universal şi care promovează echilibrul între cele trei dimensiuni ale dezvoltării durabile – economic, social şi de mediu.
Pentru prima oară, acţiunile vizează în egală măsură atât statele dezvoltate, cât şi pe cele aflate în curs de dezvoltare.
Agenda 2030 stabileşte 17 Obiective de Dezvoltare Durabilă (ODD), reunite informal şi sub denumirea de Obiective
Globale. Prin intermediul Obiectivelor Globale, se stabileşte o agendă de acţiune ambiţioasă în vederea eradicării sărăciei
extreme, combaterii inegalităţilor şi a injustiţiei şi protejării planetei până în 2030.

Obiectivele de Dezvoltare Durabilă

Obiectivul 1: Eradicarea sărăciei de peste tot, sub orice formă a ei.
Obiectivul 2: Eradicarea foametei, obţinerea siguranţei hranei, a nutriţiei ameliorate şi agricultura durabilă.
Obiectivul 3: Asigurarea sănătăţii şi promovarea bunăstării la toate vârstele.
Obiectivul 4: Asigurarea accesului tuturor la educaţie de calitate şi promovarea învăţării pe tot parcursul vieţii.
Obiectivul 5: Obţinerea egalităţii de gen şi încurajarea tuturor femeilor.
Obiectivul 6: Asigurarea accesului la apă şi a igienei.
Obiectivul 7: Asigurarea accesului tuturor la energie la preţuri accesibile, de încredere, durabilă şi modernă.
Obiectivul 8: Promovarea creşterii economice durabile pentru toţi, a locurilor de muncă şi a condiţiilor de muncă
decente.
Obiectivul 9: Construirea de infrastructură rezistentă, promovarea industrializării durabile şi stimularea inovaţiei.
Obiectivul 10: Reducerea inegalităţii în interiorul şi între ţări.
Obiectivul 11: Transformarea oraşelor în oraşe pentru toţi, sigure, rezistente şi durabile.
Obiectivul 12: Asigurarea unor modele durabile de consum şi producţie.
Obiectivul 13: Acţionarea de urgenţă pentru a combate schimbările climatice şi impactul acestora.
Obiectivul 14: Conservarea şi folosirea durabilă a oceanelor, mărilor şi resurselor marine.
Obiectivul 15: Administrarea durabilă a pădurilor, combaterea deşertificării, oprirea şi remedierea degradării solului,
oprirea pierderii biodiversităţii.
Obiectivul 16: Promovarea unor societăţi drepte, pacifiste şi pentru toţi.
Obiectivul 17: Revitalizarea parteneriatului global partnership pentru dezvoltare durabilă.

Din simpla parcurgere a titlurilor obiectivelor globale, se poate observa că ele se raportează direct la drepturile
fundamentale ale omului, dovedind o dată în plus legătura directă dintre acestea şi calitatea vieţii la nivel individual şi
colectiv.

Secţiunea a 4-a. Deosebiri între procedura prevăzută de Rezoluţia 1503 şi Procedura prevăzută în
Protocolul facultativ la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice
Deosebirea fundamentală
– Procedura 1503 se aplică analizei situaţiilor.

22
Mai pe larg, N. Voiculescu, Vasile Neagu, op. cit., p. 33-42.
23
http://www.un.org/ga/search/view_doc.asp?symbol=A/RES/70/1&Lang=E.
22
 – Procedura prevăzută de Protocolul facultativ priveşte analiza plângerilor individuale, altfel-zis cazurilor izolate de
violare presupusă a drepturilor omului.

Alte deosebiri
1. Procedura 1503 se bazează pe o rezoluţie a unui organ O.N.U., care este ECOSOC; cooperarea voluntară a
statelor este indispensabilă în funcţionarea sa.
Procedura prevăzută de Protocolul facultativ rezultă dintr-un tratat internaţional în termenii căruia statele părţi acceptă
să fie examinate, după o procedură determinată, plângerile depuse împotriva lor.
2. Procedura 1503 este aplicabilă tuturor statelor.
Procedura prevăzută de Protocolul facultativ nu se aplică decât statelor care au aderat la Pact şi la Protocol sau care
le-au ratificat.
3. Procedura 1503 se aplică la orice violare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în general.
Procedura prevăzută de Protocolul facultativ nu priveşte decât drepturile civile şi politice menţionate în Pact.
4. La Procedura 1503 poate recurge orice persoană, grup de persoane sau organizaţie neguvernamentală, cu condiţia
de a avea cunoştinţă directă sau indirectă a unei violări a drepturilor omului.
Comunicările prezentate în virtutea Protocolului facultativ trebuie să fie semnate de victima prezumată sau de o
persoană având dreptul să acţioneze în numele său.
5. Autorii comunicărilor făcute în baza Procedurii 1503 nu participă la niciun stadiu al acestei proceduri, ei nefiind
informaţi asupra măsurilor care pot fi luate de Naţiunile Unite, afară de cazul în care ele sunt făcute publice.
Autorul unei comunicări adresate Comitetului drepturilor omului în virtutea Protocolului facultativ este participant la
procedură, este informat asupra tuturor măsurilor luate de Comitet sau de grupul de lucru privind comunicările.

Sarcini de învăţare (întrebări de control)

1. Care sunt prevederile Cartei O.N.U. privind respectul drepturilor omului?

2. Ce atribuţii are Înaltul Comisar al Naţiunilor Unite pentru drepturile omului?
3. Care este importanţa Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului?
4. Ce drepturi garantează Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice?
5. Care este mecanismul de control prevăzut de Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice?
6. Ce drepturi garantează Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale?
7. Care este mecanismul de control prevăzut de Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi
culturale?
8. Care este specificul mecanismelor de control al respectării drepturilor civile şi politice în raport cu cele economice,
sociale şi culturale?
9. Ce mecanisme de control prevăd diversele convenţii adoptate în cadrul O.N.U. în materia drepturilor omului?
10. Care sunt mecanismele şi procedurile de protecţie a drepturilor omului înfiinţate sub egida ECOSOC?
11. Care este raportul între Procedura instituită prin Rezoluţia ECOSOC 1503 şi Procedurile şi organele de anchetă
pentru analiza situaţiilor ce afectează drepturile omului?
12. Care sunt deosebirile între procedura prevăzută de Rezoluţia 1503 şi Procedura prevăzută în Protocolul facultativ
la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice?
13. Care este legătura dintre Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă şi sistemul internaţional al drepturile omului?

Bibliografie

Aurescu Bogdan, Bolintineanu Alexandru, Năstase Adrian, Drept internaţional contemporan, All Beck, 2000.
Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, Protecţia internaţională a drepturilor omului. Note de curs, ed. a 5-a,
Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2010.
Radu C. Demetrescu, Irina Moroianu Zlătescu, Drepturile omului în sistemul Naţiunilor Unite: protecţie şi promovare,
Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2000.
Ion Diaconu, Drepturile omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1993.
Andreea Drăghici, Protecţia juridică a drepturilor copilului. Curs universitar, Ed. Universul Juridic, 2013.
Cristian Jura, Drepturile omului : drepturile minorităţilor naţionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006.
Corneliu Liviu Popescu, Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cauzele împotriva României
(1998-2002), Ed. All-Beck, Bucureşti, 2003.
Corneliu-Liviu Popescu, Curtea Europeană a drepturilor Omului, All Beck, Bucureşti, 2004.

23
 Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte, vol. I-II, Institutul Român
pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2007.
Prisacariu Mihaela Roxana, Statutul juridic al minorităţilor naţionale, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2011.
Nicolae Voiculescu, Vasile Neagu, Protecţia drepturilor lucrătorilor în dreptul internaţional şi european, Ed.
Universitară, Bucureşti, 2016.

24
 Unitatea de învăţare II. Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.)

Titlul unităţii
Cuprinsul unităţii
Obiectivele învăţării
Conţinutul unităţii (sinteze teoretice, exemple)
Sarcini de învăţare
Bibliografie

Cuprinsul unităţii

Acest capitol prezintă structura şi specificul normelor adoptate de cea mai vastă instituţie specializată a Organizaţiei
Naţiunilor Unite în ceea ce priveşte protecţia şi promovarea drepturilor economice şi sociale. Prin convenţiile şi
recomandările adoptate, Organizaţia Internaţională a Muncii a creat Codul internaţional al muncii, ce a influenţat
activitatea de reglementare şi a altor organizaţii internaţionale cu atribuţii în materie.
Totodată, sunt prezentate mecanismele de control structurate în cadrul acestei organizaţii, şi anume controlul regulat
şi procedurile speciale, inclusiv cele vizând protecţia libertăţii sindicale şi a drepturilor sindicale.

Obiectivele învăţării

A explica specificul obiectivelor şi activităţii Organizaţiei Internaţionale a Muncii. A identifica sistemul normativ al
Organizaţiei Internaţionale a Muncii şi a înţelege impactul convenţiilor şi recomandărilor acesteia în sistemele juridice
interne.

Conţinutul unităţii

Capitolul 1. Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.)

Secţiunea 1. Istoric; domenii de activitate

Organizaţia Internaţională a Muncii, cea mai veche şi mai vastă instituţie specializată din sistemul Organizaţiei
Naţiunilor Unite, a luat fiinţă în anul 1919 prin Tratatul de la Versailles (partea XIII), concretizând ideea fundamentală
înscrisă în Constituţia sa, conform căreia o pace universală şi durabilă nu se poate stabili decât pe baza justiţiei sociale.
În accepţiunea O.I.M., justiţia socială implică respectul drepturilor omului, un nivel de viaţă decent, condiţii de muncă
umane, perspective pozitive pentru ocuparea forţei de muncă şi securitatea economică.
În 1944, prin Declaraţia de la Philadelphia, au fost dezvoltate scopurile şi principiile sale fundamentale, afirmându-se
principial că:
– munca nu este o marfă;
– libertatea de expresie şi de asociere este o condiţie indispensabilă a unui progres susţinut;
– sărăcia, oriunde ea există, constituie un pericol pentru prosperitatea tuturor;
– toate fiinţele umane, fără deosebire de rasă, credinţă sau sex, au dreptul de a-şi urmări progresul lor material şi
dezvoltarea lor spirituală în libertate şi demnitate, în securitate economică şi cu şanse egale.
Organizaţia Internaţională a Muncii este singura instituţie internaţională ce funcţionează pe principiul tripartitismului,
politica şi programele sale fiind formulate de reprezentanţii patronatelor şi ai sindicatelor pe picior de egalitate cu cei
guvernamentali. Organizaţia Internaţională a Muncii încurajează, de asemenea, instaurarea tripartitismului în cadrul
statelor membre, îndemnându-le să stabilească un dialog social eficient prin asocierea organizaţiilor sindicale şi patronale
la elaborarea şi, dacă este cazul, la punerea în aplicare a politicilor naţionale în domeniul social şi economic, ca şi în
multe alte sectoare.

25
 Considerându-se că „neadoptarea de către o naţiune anume a unui regim de muncă cu adevărat uman constituie un
obstacol în calea eforturilor altor naţiuni doritoare să îmbunătăţească soarta muncitorilor în propriile lor ţări”3, O.I.M. a
constituit şi constituie cadrul instituţional cel mai adecvat care, la scară internaţională, permite abordarea problemelor şi
preconizarea soluţiilor pentru ca peste tot în lume condiţiile de muncă şi securitate socială să fie cât mai bune.
În concretizarea principiilor constituţionale, Organizaţia Internaţională a Muncii şi-a structurat activităţile în următoarele
direcţii:
– elaborarea de politici şi de programe internaţionale ce vizează promovarea drepturilor fundamentale ale omului,
ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă şi dezvoltarea posibilităţilor de angajare în muncă:
– stabilirea normelor internaţionale de muncă în paralel cu structurarea unui sistem de control al aplicării normelor,
destinat să orienteze acţiunea naţională în sensul aplicării acestor principii:
– organizarea unui vast program de cooperare tehnică pe plan internaţional, definit şi pus în aplicare în cadrul unui
parteneriat activ cu mandanţii, menit să ajute ţările să aplice în mod concret aceste principii:
– derularea de programe de formare, de învăţământ, de cercetare şi publicaţii ce vin în sprijinul celorlalte forme de
activitate.
În ultimii ani, Organizaţia Internaţională a Muncii a promovat o Agendă pentru munca decentă, ce include 4 obiective
strategice, şi anume crearea de locuri de muncă, garantarea recunoaşterea şi respectarea drepturilor lucrătorilor, lărgirea
ariei de protecţie socială, precum şi promovarea dialogului social. Astfel definit, conceptul muncă decentă a fost formulat
de către componentele tripartite ale O.I.M. – guvernele şi organizaţiile lucrătorilor şi angajatorilor – ca o modalitate de a
identifica priorităţile-cheie ale organizaţiei 24.

Secţiunea a 2-a. Structura O.I.M.

Organizaţia Internaţională a Muncii este compusă dintr-o adunare generală anuală, Conferinţa Internaţională a Muncii,
un consiliu executiv – Consiliul de administraţie, şi un secretariat permanent – Biroul Internaţional al Muncii (B.I.M.).
Organizaţia îşi desfăşoară activitatea şi prin organisme subsidiare, cum ar fi conferinţele regionale, comisiile industriale şi
reuniunile de experţi.
Conferinţa Internaţională a Muncii alege Consiliul de administraţie, adoptă bugetul O.I.M., finanţat prin contribuţia
statelor membre, stabileşte norme internaţionale în domeniul muncii, oferind, totodată, un cadru global pentru discutarea
problemelor sociale şi de muncă. Delegaţia naţională a fiecărei ţări cuprinde doi reprezentanţi ai guvernului, un
reprezentant al patronatului şi unul din partea organizaţiilor sindicale însoţiţi de consilieri tehnici după necesităţi. Delegaţii
patronatelor şi ai sindicatelor se bucură de libertate de expresie. Ei pot fi în dezacord cu guvernele lor, ca şi între ei, ceea
ce se şi întâmplă adesea.
Consiliul de administraţie are, de regulă, trei sesiuni pe an la Geneva, în vederea adoptării unor decizii privind
chestiuni politice, precum şi a programelor de acţiune. Ca şi Conferinţa, Consiliul de administraţie este de natură
tripartită. El este alcătuit din 28 de membri din partea guvernelor, 14 din partea organizaţiilor patronale şi 14 din partea
sindicatelor. Guvernele unui număr de 10 state puternic industrializate sunt reprezentate permanent, restul membrilor
fiind aleşi la fiecare 3 ani de Conferinţă.
Consiliul de administraţie are un rol important în ceea ce priveşte controlul aplicării normelor internaţionale ale muncii.
El a instituit, în acest scop, trei organisme, asupra cărora vom mai reveni, şi anume: Comisia de experţi pentru aplicarea
convenţiilor şi recomandărilor, Comisia de investigare şi de conciliere în materia libertăţii sindicale şi Comitetul libertăţii
sindicale.
Biroul Internaţional al Muncii este, aşa cum am amintit, secretariatul permanent al O.I.M.. El elaborează documentele
şi rapoartele care constituie documentaţia indispensabilă pentru conferinţele şi reuniunile organizaţiei. De asemenea,
B.I.M. recrutează experţii pentru activităţile de cooperare tehnică ce se derulează în lumea întreagă. B.I.M. organizează
activităţi diverse de publicare a unor documente privind o sferă largă de probleme sociale şi de muncă.

24
Conform, http://www.ilo.org/global/about-the-ilo/decent-work-agenda/lang--fr/index. htm. Conceptul a fost preluat şi în textul Agendei
2030 pentru dezvoltare durabilă, adoptată la 25 septembrie 2015 de către O.N.U., care stabileşte un cadru global pentru eradicarea sărăciei şi
realizarea dezvoltării durabile până în anul 2030, pe baza Obiectivelor de dezvoltare ale mileniului (ODM), adoptate în 2000. Agenda 2030
include un set ambiţios de 17 obiective de dezvoltare durabilă (ODD) şi 169 de obiective aferente. Obiectivul 8 este intitulat Promovarea unei
creşteri economice susţinute, partajate şi durabile, deplina ocupare productivă şi o muncă decentă pentru toţi, iar punctul 8 al său menţionează
explicit „Apărarea drepturilor lucrătorilor, promovarea securităţii la locul de lucru şi să asigure protecţiei tuturor lucrătorilor, inclusiv a migranţilor,
în special a femeilor, şi celor cu locuri de muncă precare” (textul integral disponibil la
https://sustainabledevelopment.un.org/post2015/transformingourworld).
26
 Secţiunea a 3-a. Normele internaţionale în domeniul muncii
Una dintre sarcinile principale ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii a fost, încă de la crearea sa, îmbunătăţirea
condiţiilor de muncă şi viaţă prin construirea unui cuprinzător cod de legi şi practici. Se poate spune, astfel, că O.I.M. a
creat dreptul internaţional al muncii prin cele 189 convenţii şi 204 recomandări adoptate 25.
Convenţiile O.I.M. sunt instrumente juridice ce reglementează unul sau altul dintre aspectele administrării forţei de
muncă, ale bunăstării sociale sau ale drepturilor omului. Ratificarea unei convenţii implică o dublă obligaţie din partea unui
stat membru: ea este un angajament de a aplica prevederile convenţiei respective şi, în acelaşi timp, indică
disponibilitatea statului ratificant de a accepta măsurile de supraveghere internaţională specifice organizaţiei.
Recomandările adoptate de către O.I.M. sunt instrumente juridice similare convenţiilor, nefiind însă supuse ratificării şi
cuprinzând orientări mai detaliate. Ele nu au, aşadar, forţă juridică, ci oferă un model şi un stimul pentru legislaţia şi
practica ţărilor membre. De regulă, o dată cu o convenţie se adoptă o recomandare corespondentă.
Convenţiile şi recomandările sunt adoptate după ce obţin două treimi din voturile Conferinţei Internaţionale a Muncii.
Ele sunt definitivate la capătul unui proces ce începe cu studiul comparativ al legislaţiei şi practicii în statele membre şi
continuă cu analiza proiectelor instrumentelor normative internaţionale de către B.I.M., guverne, sindicate, patronate,
precum şi de către o comisie specială tripartită instituită în timpul Conferinţei Internaţionale a Muncii.
Dat fiind că normele O.I.M. se adresează unor ţări cu structuri sociale foarte diversificate, mai mult sau mai puţin
dezvoltate din punct de vedere economic, au fost concepute o serie de formule menite să permită unui număr cât mai
mare de state să asigure în mod progresiv nivelul de de protecţie dorit. Astfel, se oferă posibilitatea acceptării doar a
anumitor părţi ale unei convenţii, a excluderii anumitor sectoare de activitate, categorii de muncitori sau anumitor regiuni
ale ţării din câmpul de aplicare a convenţiei. Mai trebuiesc amintite, în acest sens, „ clauzele de aplicare graduală”, care
permit de a ridica în mod progresiv nivelul de aplicare sau de lărgire a câmpului de protecţie. De asemenea, în unele
situaţii sunt adoptate convenţii care se limitează la enunţarea principiilor fundamentale, norme mai precise şi mai detaliate
figurând în recomandări complementare. Mai amintim posibilitatea oferită de unele convenţii de a alege soluţii diferite
pentru a rezolva o problemă, ca şi supleţea prevăzută în metodele de aplicare.
Totuşi, trebuie subliniat că asemenea clauze de aplicare graduală nu pot fi incluse în convenţiile privind drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului.
În sistemul O.I.M. sunt cunoscute şi aşa-numitele convenţii „promoţionale” prin care statele se angajează, în momentul
ratificării, să atingă obiectivele enunţate, dar prin metode care, în mare parte, sunt lăsate la discreţia lor, ca şi, de altfel,
calendarul măsurilor ce urmează a fi aplicate.

Secţiunea a 4-a. Codul internaţional al muncii – conţinut

Cele 189 convenţii şi 204 recomandări adoptate constituie Codul internaţional al muncii, care a influenţat normativ şi
activitatea altor organizaţii internaţionale cu preocupări în materie. Analiza conţinutului acestor norme demonstrează că
O.I.M. are o competenţă generală, ele privind, de fapt, toate aspectele ce ţin de muncă şi securitate socială. Ele acoperă,
conform clasificării realizate de O.I.M. însăşi, următoarele domenii:

§1. Drepturile fundamentale ale omului

În fapt, toate normele O.I.M. sunt reflexia voinţei statelor membre de a asigura prin reglementare internaţională un
drept fundamental al omului: dreptul la muncă şi securitate socială, precum şi drepturile conexe acestuia.
În anul 1998 a fost adoptată Declaraţia O.I.M. referitoare la principiile şi drepturile fundamentale ca o expresie a
angajamentului guvernelor, organizaţiilor patronale şi sindicale de a promova valorile umane fundamentale – valori care
sunt de primă importanţă pentru viaţa economică şi socială a oricărei societăţi.
Aceste principii şi drepturi sunt:
– Libertatea de asociere şi recunoaşterea efectivă a dreptului de negociere colectivă.
– Eliminarea oricărei forme de muncă forţată sau obligatorie.
– Abolirea efectivă a muncii copiilor.
– Eliminarea discriminării în materie de angajare şi profesie.
Declaraţia stabileşte în mod clar că aceste drepturi sunt universale şi se aplică tuturor popoarelor şi tuturor statelor,
indiferent de nivelul lor de dezvoltare economică. Pentru ţările care n-au ratificat toate convenţiile fundamentale din

25
Situaţie existentă la 1 ianuarie 2017.
27
domeniul drepturilor omului, Declaraţia prevede elaborarea unor rapoarte anuale privind progresele realizate la nivel
naţional, ca şi dificultăţile întâmpinate în procesul de ratificare.
O serie de Convenţii sunt considerate ca fiind fundamentale, şi anume:
– Convenţia (nr. 87) privind libertatea de asociere şi protecţia dreptului sindical, 1948.
– Convenţia (nr. 98) privind dreptul de organizare negociere colectivă, 1949.
– Convenţia (nr. 29) din 1930 privind munca forţată.
– Convenţia (nr. 105) privind eliminarea muncii forţată, 1957.
– Convenţia (nr. 138) privind vârsta minimă, 1973.
– Convenţia (nr. 182) privind cele mai grave forme ale muncii copiilor, 1999.
– Convenţia (nr. 100) privind egalitatea de remunerare, 1951.
– Convenţia (nr. 111) privind discriminarea (ocuparea forţei de muncă şi profesie), 1958.

1.1. Libertatea sindicală

Protecţiei libertăţii sindicale i se acordă o atenţie deosebită în cadrul Organizaţiei Internaţionale a Muncii, ea fiind în
fapt concretizarea unuia dintre principiile fundamentale ale Declaraţiei de la Philadelphia. Libertatea sindicală a fost
reglementată prin mai multe convenţii şi beneficiază de un mecanism de control specializat. Două convenţii sunt incluse
în rândul convenţiilor fundamentale, şi anume Convenţia nr. 87 privind libertatea sindicală şi protecţia dreptului sindical
(1948) şi Convenţia nr. 98 privind dreptul de organizare şi de negociere colectivă (1949).
Convenţia nr. 87 privind libertatea sindicală şi protecţia dreptului sindical (1948), prevede că „muncitorii şi patronii, fără
nicio deosebire, au dreptul, fără autorizare prealabilă, să constituie organizaţii, la alegerea lor, precum şi să se afilieze la
aceste organizaţii, cu singura condiţie de a se conforma statutelor acestora din urmă” (art. 2).
În concretizarea acestui drept, „organizaţiile de muncitori şi patroni au dreptul de a-şi elabora regulamentele
administrative, să-şi aleagă liber reprezentanţii, să-şi organizeze gestiunea şi activitatea şi să-şi formuleze programul de
acţiune” (art. 3 paragraful 1).
În acelaşi timp, „autorităţile publice trebuie să se abţină de la orice intervenţie de natură să limiteze acest drept sau să-
i împiedice exercitarea legală” (art. 3 paragraful 2). Convenţia stabileşte garanţii menite să permită organizaţiilor sindicale
să-şi desfăşoare activitatea în deplină independenţă, cum ar fi aceea a imposibilităţii dizolvării sau suspendării
organizaţiilor lucrătorilor sau patronilor pe cale administrativă (art. 4).
Pe de altă parte, art. 8 al Convenţiei prevede că, în exercitarea acestor drepturi care le sunt recunoscute, muncitorii şi
patronii şi organizaţiile ce-i reprezintă sunt ţinuţi să respecte legalitatea. Pe de altă parte, legislaţia naţională şi maniera în
care ea este aplicată nu trebuie, totuşi, să aducă atingere garanţiilor prevăzute de convenţie.
Convenţia nr. 98 privind dreptul de organizare şi de negociere colectivă a fost adoptată cu scopul de a garanta
lucrătorilor o protecţie adecvată împotriva oricăror acte de discriminare care tind să prejudicieze libertatea sindicală în
materie de angajare, mai ales în ceea ce privesc actele care au, conform art. 1, ca scop:
a) să subordoneze angajarea unui muncitor condiţiei de a nu se afilia unui sindicat sau de a înceta să facă parte dintr-
un sindicat;
b) să concedieze un muncitor sau să i se aducă prejudicii prin oricare alte mijloace, din cauza afilierii sale sindicale
sau participării sale la activităţi sindicale în afara orelor de muncă sau cu consimţământul patronului, în timpul orelor de
muncă.
În acelaşi timp „organizaţiile de muncitori şi de patroni trebuie să beneficieze de o protecţie adecvată împotriva oricăror
acte de ingerinţă ale unora faţă de celelalte, fie direct, fie prin agenţii sau membrii lor, în formarea, funcţionarea şi
administrarea lor” (art. 2).
În mod special, sunt asimilate actelor de ingerinţă măsurile ce vizează „să provoace crearea unor organizaţii de
muncitori, dominate de un patron sau o organizaţie de patroni sau să sprijine organizaţii de muncitori prin mijloace
financiare sau în alt mod, în scopul de a pune aceste organizaţii sub controlul unui patron sau al unei organizaţii de
patroni”(art. 2 paragraful 2).
Convenţia solicită luarea de măsuri corespunzătoare conforme condiţiilor naţionale pentru a încuraja şi a promova
dezvoltarea şi folosirea cât mai largă a procedurilor de negociere voluntară a contractelor colective (art. 4).
Aşa cum am menţionat, având în vedere că libertatea sindicală are valoare de principiu fundamental, ea face obiectul
unui mecanism de control specific, şi anume Comitetul libertăţii sindicale, care poate fi sesizat cu examinarea unor
plângeri ale organizaţiilor sindicale şi patronale referitoare la violarea drepturilor sindicale.
Este important să remarcăm că această procedură poate fi antamată împotriva statelor chiar dacă ele nu au ratificat
convenţiile O.I.M. referitoare la libertatea sindicală, plecându-se de la ideea menţionată conform căreia libertatea
sindicală este un principiu fundamental prevăzut în Constituţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii.

28
 Comitetul libertăţii sindicale este instituit din anul 1951 în cadrul Consiliului de Administraţie al Biroului Internaţional al
Muncii ca un organism tripartit (reprezentanţi guvernamentali, sindicali şi patronali) compus din 9 membri (3 pentru fiecare
grup) şi prezidat de o personalitate independentă.
Comitetul libertăţii sindicale se reuneşte de 3 ori pe an la sediul din Geneva al O.I.M. şi examinează plângerile ce-i
sunt înaintate referitoare la încălcări ale convenţiilor privind libertatea sindicală, indiferent dacă statul în cauză a ratificat
aceste convenţii sau nu. Totodată, consimţământul guvernelor vizate nu este necesar pentru analiza acestor plângeri.
Procedura urmată de Comitetul libertăţii sindicale este una cvasijudiciară, acesta fiind în măsură să examineze
documentele scrise ce-i sunt înaintate, precum şi comentariile statului în cauză. Comitetul poate, de asemenea, să opteze
pentru o procedură de contact direct cu oficialii guvernamentali şi partenerii sociali. În cazul în care constată că a existat o
violare a standardelor sau principiilor privind libertatea de asociere, el redactează un raport pe care îl înaintează
Consiliului de administraţie în care formulează recomandări cu privire la modul de remediere a aspectelor negative.
În acelaşi timp, dacă este necesar a se înlătura o situaţie care aduce atingere libertăţii sindicale şi dacă statul respectiv
a ratificat convenţiile pertinente, chestiunea este trimisă Comisiei de experţi pentru aplicarea convenţiilor şi
recomandărilor care se întruneşte în fiecare an cu ocazia Conferinţei Internaţionale a Muncii pentru a putea fi urmărită
conform procedurilor controlului regulat bazat pe elaborarea de rapoarte.
Problemele întâlnite în activitatea concretă a Comitetului libertăţii sindicale 26 s-au raportat la aspecte importante cum
sunt: constituirea organizaţiilor şi dreptul de a se afilia la acestea, alegerea şi destituirea liderilor, ingerinţe ale
administraţiei în activitatea sindicatelor, dizolvarea sau suspendarea organizaţiilor, dreptul la grevă, actele de discriminare
antisindicală în angajarea, arestarea sindicaliştilor şi interzicerea reuniunilor şi manifestaţiilor sindicale.
Se poate afirma astfel că, prin activitatea sa, Comitetul libertăţii sindicale a elaborat un ansamblu de principii care
formează un veritabil drept internaţional al libertăţii sindicale.

1.2. Interzicerea muncii forţate

Convenţia nr. 29 privind munca forţată (1930) reţine angajamentul statelor ratificante de a renunţa la recurgerea la
muncă forţată sau obligatorie sub toate formele ei.
În înţelesul art. 2 al Convenţiei, termenul „muncă forţată sau obligatorie” înseamnă orice muncă sau serviciu pretins
unui individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare şi pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie.
Totuşi, Convenţia nu se aplică, sub rezerva anumitor condiţii şi garanţii, în cazul: serviciului militar obligatoriu,
anumitor obligaţii civice, munca în penitenciar, munca depusă în cazuri de forţă majoră. Munca forţată sau obligatorie,
sub toate formele ei, va trebui să fie remunerată în bani şi după tarife care, pentru acelaşi fel de muncă, nu vor trebui
să fie inferioare nici celor în vigoare în regiunea în care muncitorii sunt folosiţi, nici celor în vigoare în regiunea din
care au fost recrutaţi muncitorii (art. 14).
Un Protocol adoptat în anul 2014 la Convenţia nr. 29 privind munca forţată (1930) 27 se constituie într-un nou
instrument juridic care vizează progrese în activitatea de prevenire, protecţie şi de perfecţionare a măsurilor de
indemnizare, precum şi sporirea eforturilor de eliminare a formelor contemporane de sclavie. În Preambulul acestui
Protocol se surprind realităţi nedorite, dar întâlnite în prezent la nivel global, cum ar fi aceea a unui număr ridicat de
lucrători care sunt supuşi unui regim de muncă forţată sau obligatorie în economia privată, cu deosebire în anumite
sectoare ale economiei şi anumite categorii de lucrători, în mod special migranţii. De aceea, se impune, printre altele,
instituirea unui sistem de educaţie şi informare pentru angajatori, pentru a evita ca aceştia să fie implicaţi în practicile de
muncă forţată sau obligatorie [art. 2 lit. b)].
În plus, fiecare stat membru trebuie să asigure condiţiile ca toate victimele muncii forţate sau obligatorii, indiferent de
prezenţa sau statutul lor juridic pe teritoriul naţional, au acces în mod efectiv la căi de atac şi de reparaţie eficiente, cum
ar fi acordarea de indemnizaţii (art. 4 paragraful 1).
Pentru spaţiul economic şi social românesc, concretizarea unei astfel de exigenţe ar impune concretizarea unei
măsuri mult discutate în spaţiul doctrinar şi politic autohton, şi anume instituirea de instanţe specializate în materia
muncii şi securităţii sociale, aşa-numitele tribunale ale muncii.
Mai amintim la acest subcapitol Convenţia nr. 105 privind abolirea muncii forţate (1957), care a interzis folosirea muncii
forţate şi obligatorii în scopuri politice, ca metodă de mobilizare şi utilizare a forţei de muncă în scopul dezvoltării

26
Din datele prezentate pe site-ul OIM, rezultă că au fost supuse analizei Comitetului libertăţii sindicale peste 2300 de cazuri
(http://www.ilo.org/global/standards/applying-and-promoting-international-labour-standards/committee-on-freedom-of-association/lang--fr/
index.htm).
27
P029 – Protocoale de 2014 relatif à la convention sur le travail forcé, 1930, adoptat la sesiunea 103 a Conferinţei Internaţionale a Muncii,
11 iunie 2014, Geneva.
29
economice, ca măsură de disciplină a muncii şi pedeapsă pentru participarea la greve şi ca măsură de discriminare
rasială, socială, naţională sau religioasă.

1.3. Egalitatea de şanse şi tratament

Convenţia cea mai importantă în materie este Convenţia nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forţei de
muncă şi exercitării profesiei (1958). Discriminarea este definită ca fiind orice diferenţiere, excludere sau preferinţă
întemeiată pe rasă, culoare, sex, religie, convingeri politice, ascendenţă naţională sau origine socială, care are ca efect
să suprime sau să ştirbească egalitatea de şanse sau de tratament în materie de ocupare a forţei de muncă şi de
exercitare a profesiei [art. 1, paragraful 1, lit. a)].
Totuşi, nu sunt considerate ca fiind discriminări diferenţierile, excluderile sau preferinţele întemeiate pe calificările
cerute pentru o anumită ocupaţie (art. 1 paragraful 2).
Aşa cum se precizează, termenii ocuparea forţei de muncă şi exercitarea profesiei includ accesul la pregătirea
profesională, accesul la ocuparea forţei de muncă şi la exercitarea diferitelor profesii, precum şi condiţiile de ocupare a
forţei de muncă (art. 1 paragraful 3).
Pentru a fi în consonanţă cu prevederile Convenţiei, statelor membre le revin o serie de obligaţii, şi anume să abroge
orice dispoziţie legislativă şi să modifice orice dispoziţie sau practică administrativă incompatibilă cu politica menţionată,
să adopte legi şi să încurajeze programe de educare capabile să asigure acceptarea şi aplicarea politicii naţionale în
colaborare cu organizaţiile lucrătorilor şi patronilor (art. 3).

1.4. Alte convenţii fundamentale

Un număr de trei convenţii ale O.I.M. completează grupul normelor considerate ca raportându-se la drepturi
fundamentale. Este vorba, în primul rând, de Convenţia nr. 138 privind vârsta minimă (1973), stabilită, conform art. 2
paragraful 3, la 15 ani, limită de vârstă preluată şi de Directiva 94/33/CE a Uniunii Europene privind protecţia tinerilor la
locul de muncă.
A doua convenţie asimilată celor fundamentale este Convenţia nr. 100 privind egalitatea de remunerare (1951) care
instituie principiul egalităţii de remunerare a mâinii de lucru masculine şi a mâinii de lucru feminine pentru o muncă de
valoare egală28.
Convenţia nr. 182 privind eliminarea celor mai grave forme de muncă a copiilor (1999)29. Convenţia, ratificată de România
prin Legea nr. 203 din 15 noiembrie 200030, include în expresia „cele mai grave forme ale muncii copiilor”:
a) toate formele de sclavie sau practicile similare, ca de exemplu: vânzarea de sau comerţul cu copii, servitutea pentru
datorii şi munca de servitor, precum şi munca forţată sau obligatorie, inclusiv recrutarea forţată sau obligatorie a copiilor în
vederea utilizării lor în conflictele armate;
b) utilizarea, recrutarea sau oferirea unui copil în scopul prostituării, producţiei de material pornografic sau de
spectacole pornografice;
c) utilizarea, recrutarea sau oferirea unui copil în scopul unor activităţi ilicite, mai ales pentru producţia şi traficul de
stupefiante, aşa cum le definesc convenţiile internaţionale pertinente;
d) muncile care, prin natura lor sau prin condiţiile în care se exercită, sunt susceptibile să dăuneze sănătăţii, securităţii
sau moralităţii copilului.
Ţara noastră este parte la toate convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii ce au ca obiect de reglementare
drepturile fundamentale ale omului în procesul muncii.

1.5. Convenţiile de guvernare

Consiliul de administraţie al Biroului Internaţional al Muncii a calificat de asemenea 4 alte convenţii ca fiind instrumente
„prioritare”, încurajând statele membre să le ratifice datorită importanţei lor pentru funcţionarea sistemului de standarde
internaţionale ale muncii. Începând cu anul 2008, aceste convenţii sunt denumite convenţii de guvernare identificate de
Declaraţia OIM privind justiţia socială pentru o globalizare echitabilă ca fiind normele cele mai importante din punctul de
vedere al guvernării. Cele 4 convenţii sunt sunt următoarele:
28
Principiu atent dezvoltat, după cum vom prezenta în cuprinsul lucrării, de către normele Uniunii Europene. A se vedea, infra, p. 186-193.
29
Formele cele mai grave ale muncii copiilor sunt enumerate de art. 3 al Convenţiei. De asemenea, art. 7 paragraful 2 enumeră măsurile
ce trebuie avute în vedere pentru a elimina astfel de situaţii, cum sunt prevenirea angajării copiilor în cele mai grave forme ale muncii copiilor,
asigurarea accesului la educaţia de bază gratuită şi, ori de câte ori este posibil şi potrivit, la formarea profesională a tuturor copiilor sustraşi de
la cele mai grave forme ale muncii copiilor ş.a.
30
Publicată în M. Of. nr. 577 din 17 noiembrie 2000.
30
 – Convenţia (nr. 81) privind Inspecţia Muncii, 1947;
– Convenţia (nr. 122) privind politica de Ocupare a forţei de muncă, 1964;
– Convenţia (nr. 129) privind Inspecţia Muncii (Agricultura), 1969;
– Convenţia (nr. 144) privind consultările tripartite privind normele internaţionale ale muncii, 1976.

§2. Alte domenii de reglementare a convenţiilor O.I.M.

2.1. Securitatea angajării

În această materie este de amintită Convenţia nr. 158 privind concedierea (1982) care are drept scop protejarea
muncitorilor în cazul încetării relaţiei de muncă la iniţiativa patronilor. Articolul 4 stabileşte principiul justificării concedierii
(necesitatea unui motiv valabil legat de aptitudinile sau conduita lucrătorului sau bazat pe necesităţile de funcţionare ale
întreprinderii sau serviciului).
Convenţia precizează totodată, la art. 5-7, raţiunile care nu pot constitui motive valabile de concediere, cum sunt
afilierea sindicală sau participarea la activităţi sindicale în anumite ore, faptul de a fi solicitat sau exercitat un mandat de
reprezentare a lucrătorilor, faptul de a fi depus o plângere sau să fi participat la proceduri contra angajatorului motivat de
violări ale legislaţiei, rasă, culoare, sex, stare matrimonială, responsabilităţi familiale, sarcină, religie, opinie politică,
ascendenţă naţională sau origine socială, lipsa de la muncă în timpul concediului de maternitate şi absenţa temporară de
la muncă datorată unei boli sau accident.
O secţiune specială este dedicată procedurilor de recurs împotriva concedierii. Un lucrător care apreciază că a fost
supus unei măsuri de concediere nejustificată are dreptul de a ataca această măsură în faţa unui organism imparţial, şi
anume un tribunal, un tribunal al muncii, o comisie de arbitraj sau un arbitru (art. 8).
Convenţia mai prevede necesitatea unui preaviz legal, precum şi a unor indemnizaţii de plecare, ca şi a altor forme de
protecţie a veniturilor salariatului.
De asemenea, se menţionează necesitatea consultărilor angajatorilor cu reprezentanţii salariaţilor, precum şi a
notificării către autorităţile competente a măsurilor de concediere justificate de raţiuni economice, tehnologice, structurale
sau alte asemenea.

2.2. Relaţii profesionale

Având un impact direct asupra modului în care sunt respectate drepturile lucrătorilor la locul de muncă, normele
Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind relaţiile profesionale sunt de primă importanţă.
În rândul acestora se înscriu cele ce vizează promovarea negocierii colective. Sunt de amintit, în acest sens,
Convenţia nr. 154 privind negocierea colectivă (1981) 31, Convenţia nr. 135 privind reprezentanţii lucrătorilor (1971) şi
recomandările complementare.
Convenţia nr. 154 privind negocierea colectivă (1981) promovează negocierea colectivă liberă şi voluntară în toate
domeniile de activitate economică, cu excepţia forţelor armate şi poliţiei care pot fi exceptate. În ce priveşte funcţia
publică, prin legislaţie sau practica naţională pot fi fixate modalităţi speciale de aplicare (art. 1). În înţelesul convenţiei,
termenul de negociere colectivă „se aplică tuturor negocierilor care au loc între o persoană care angajează, un grup de
persoane care angajează sau una ori mai multe organizaţii ale lucrătorilor în vederea: a) fixării condiţiilor de muncă şi
angajării şi/sau b) reglementării relaţiilor între cei ce angajează lucrători şi/sau c) reglementării relaţiilor între cei ce
angajează sau organizaţiile lor şi una sau mai multe organizaţii ale lucrătorilor” (art. 2).
Scopul acestei norme este, totodată, de a promova negocierea colectivă, astfel încât ea să fie posibilă pentru toţi cei
ce angajează şi pentru toate categoriile de lucrători [art. 5 paragraful a) lit. a)], deci, de fapt crearea unei adevărate culturi
a dialogului.

2.3. Condiţii de muncă

Aspectele ce vizează reglementarea condiţiilor de muncă sunt poate cele mai sensibile atunci când vorbim de protecţia
lucrătorilor prin efectele directe pe care le incumbă asupra statutului acestora, precum şi asupra condiţiilor de lucru şi
viaţă.
Normele Organizaţiei Internaţionale a Muncii acoperă, în acest sens, prin standarde proprii, domenii de primă
importanţă, multe dintre ele ratificate şi de România.

31
Ratificată de România prin Legea nr. 112/1992.
31
 2.3.1. Salarii

Convenţia nr. 131 privind fixarea salariilor minime (1970) 32 reţine angajamentul statelor ratificante să instituie „un
sistem de salarii minime care să protejeze toate grupurile de salariaţi ale căror condiţii de muncă sunt de asemenea
natură încât acestor salariaţi să li se asigure o protecţie corespunzătoare” (art. 1 paragraful 1). Aceste grupuri sunt
determinate de acord cu organizaţiile reprezentative ale celor care angajează şi ale lucrătorilor sau după deplina
consultare a acestora.
Convenţia mai prevede că elementele care se iau în considerare pentru a determina nivelul salariilor minime se raportează
la „nevoile lucrătorilor şi ale familiilor lor faţă de nivelul general al salariilor în ţară, costul vieţii, prestaţiile de securitate socială
şi nivelurile de trai ale altor grupuri sociale” [art. 3 lit. a)].
De asemenea, este necesar a fi avuţi în vedere „factorii de ordin economic, inclusiv cerinţele dezvoltării economice,
productivitatea şi interesul care există pentru a realiza şi a menţine un înalt nivel de folosire a forţei de muncă ” [art. 3 lit.
b)]. Ca atare, decizia unui anumit cuantum al salariului minim este una complexă, cu impact multiplu la nivel social.
Convenţia nr. 95 (1949) privind protecţia salariului 33 se înscrie în acelaşi domeniu de interes. Convenţia precizează că
termenul salariu înseamnă, „oricare i-ar fi denumirea sau modul de calcul, remunerarea sau câştigurile susceptibile de a fi
evaluate în bani şi stabilite prin acordul părţilor sau de către legislaţia naţională, pe care cel care angajează le datorează
unui lucrător în baza unui contract de muncă, scris sau verbal, fie pentru munca efectuată sau care urmează a fi
efectuată, fie pentru serviciile prestate sau care urmează a fi prestate”(art. 1).
Conform art. 4, „contractele colective sau hotărârile arbitrale pot permite plata parţială în natură a salariului în
industriile sau profesiile unde acest mod de plată se practică în mod curent sau este preferat datorită naturii industriei sau
profesiei în cauză”.
Totodată, trebuie să fie luate măsuri corespunzătoare pentru ca, pe de o parte, prestaţiile în natură să folosească
personal lucrătorului şi familiei sale şi să fie conforme cu interesele acestora, iar, pe de altă parte, valoarea acestor
prestaţii să fie justă şi rezonabilă.
Convenţia instituie obligaţia plăţii rapide şi integrale a salariului prin evitarea practicilor care sunt de natură să
sporească peste măsură dependenţa salariaţilor faţă de patron.
Articolul 8 al Convenţiei prevede că „Reţinerile din salariu nu vor fi autorizate decât în condiţiile şi limitele prescrise de
legislaţia naţională sau stabilite printr-un contract colectiv ori o hotărâre arbitrală ”. Acest principiu foarte important îl
regăsim şi în Codul muncii român la art. 169 alin. (1). Norma din legea română nu menţionează însă posibilitatea
reţinerilor din salarii prin contracte colective de muncă sau hotărâri arbitrale. Diferenţa de reglementare acordă în principiu
legislaţiei interne un caracter mai favorabil.
Mai este util să amintim şi articolul 9 al Convenţiei 95/1949, care statuează că „ este interzisă orice reţinere din salariu
al cărei scop este să asigure o plată directă sau indirectă de un lucrător către cel care angajează, reprezentantului
acestuia sau unui intermediar (cum ar fi un agent însărcinat să recruteze forţă de muncă), în vederea obţinerii sau
păstrării unui serviciu”. Prevederea se referă nu numai la protecţia salariului, dar şi la necesitatea asigurării unor astfel de
relaţii între salariat şi angajator care să nu afecteze drepturile fundamentale ale angajaţilor.
Din punct de vedere al naturii juridice, Convenţia stabileşte că salariul, „constituie o creanţă privilegiată care trebuie plătit
integral mai înainte ca creditorii ordinari să poată revendica cota-parte ce li se cuvine”. Precizarea este importantă cu atât mai
mult cu cât Codul muncii român nu face această precizare.

2.3.2. Durata muncii şi concedii

Prima convenţie adoptată de O.I.M., Convenţia nr. 1 (1919) privind durata muncii34 a recunoscut o doleanţă mai veche
a lucrătorilor şi a stabilit că „durata muncii personalului nu va putea trece de opt ore pe zi şi patruzeci şi opt de ore pe
săptămână” (art. 2). Limita orelor de lucru, prevăzută la art. 2, poate fi depăşită, aşa cum stipulează art. 3 al Convenţiei,
„în caz de accident întâmplat sau iminent, sau în cazul în care sunt de efectuat lucrări urgente la maşini şi la utilaje, ori în
caz de forţă majoră, dar numai în măsura necesară pentru a evita pricinuirea vreunei tulburări serioase în mersul normal
al stabilimentului”.
Ulterior, prin Convenţia nr.47(1935), şi Recomandarea corespondentă nr. 116 (1962) a fost încurajat principiul
săptămânii de 40 ore fără reducerea salariului. Deşi România nu a ratificat Convenţia nr. 47(1935), Codul muncii a
adoptat acest principiu la art. 113 alin. (1).

32
Ratificată de România prin Decretul Consiliului de Stat al RSR nr. 83 din 23 iulie 1975 (B. Of. nr. 86 din 2 august 1975).
33
Ratificată de România prin Decretul Consiliului de Stat al RSR nr. 284 din 11 mai 1973 (B. Of. nr. 81 din 6 iunie 1973).
34
Legea de ratificare de către România a fost promulgată prin Decretul nr. 1990 din 9 mai 1921 (M. Of. nr. 34 din 17 mai 1921).
32
 Convenţia nr. 14 (1921)35 a garantat repausul săptămânal care trebuie acordat cel puţin 24 de ore consecutive în
cursul fiecărei perioade de 7 zile (art. 2).
Concediile anuale plătite de cel puţin trei săptămâni sunt prevăzute de Convenţia nr. 132 (1970). Convenţia nu este
ratificată de România, dar în Codul muncii se prevede la art. 145 alin. (1) o durată minimă a concediului de odihnă anual
de 20 de zile lucrătoare, ceea ce instituie un regim mai favorabil decât norma O.I.M.

2.3.3. Securitatea şi sănătatea la locul de muncă

Problematica securităţii şi sănătăţii la locul de muncă face obiectul a peste 40 de convenţii şi al unui număr şi mai
ridicat de recomandări, adeverind faptul că ea este în centrul preocupărilor O.I.M. Pe de altă parte, aproximativ jumătate
din celelalte norme se referă în mod direct sau indirect la aspecte ce interesează acest domeniu.
În rândul acestor standarde, se cuprind câteva care stabilesc principii fundamentale în materie.
Amintim, astfel, Convenţia nr. 155 privind securitatea şi sănătatea muncitorilor (1981) care stabileşte adoptarea unei
politici coerente în materie de securitate şi sănătate a muncitorilor şi mediului de muncă. Convenţia defineşte direcţiile de
acţiune ale unei astfel de politici şi stabileşte, totodată, o serie de norme destul de detaliate privind acţiunile la nivel
naţional, precum şi la nivel de întreprindere. Un Protocol la convenţie adoptat în anul 2002 vizează o revizuire periodică a
prescripţiilor şi a procedurilor prevăzute pentru declararea accidentelor de muncă şi bolilor profesionale şi publicarea de
statistici anuale corespondente.
O altă convenţie, şi anume, Convenţia nr. 161 privind serviciile de sănătate la locurile de muncă (1985) prevede
organizarea la nivelul întreprinderilor a serviciilor de medicina muncii, ce au drept obiectiv să consilieze angajatorii,
lucrătorii şi reprezentanţii lor în aspecte vizând menţinerea unui mediu de lucru sigur.
Convenţia nr. 187 privind cadrul promoţional pentru securitate şi sănătate la locul de muncă (2006) îşi propune să
promoveze o cultură a prevenţiei în materie de securitate şi sănătate. Se prevede că statele care vor ratifica convenţia
trebuie să dezvolte, în consultare cu organizaţiile patronale şi sindicale cele mai reprezentative, o politică, un sistem şi un
program naţional de securitate şi sănătate la locul de muncă. Politica naţională trebuie să fie elaborată în conformitate cu
principiile prevăzute la art. 4 al Convenţiei nr. 155 privind sănătatea şi securitatea lucrătorilor (1951), sistemul şi
programul la nivel naţional trebuie să fie proiectate ţinând cont de principiile conţinute în instrumentele relevante ale
O.I.M. a căror listă este anexată la Recomandarea nr. 197 privind cadrul de promovare referitor la securitatea şi
sănătatea în muncă (2006).
De asemenea, o serie de norme vizează să protejeze muncitorii contra unor riscuri precise. Printre convenţiile
adoptate menţionăm Convenţia nr. 172 privind condiţiile de muncă în hoteluri şi restaurante (1991), Convenţia nr. 174
asupra prevenirii accidentelor industriale majore (1993), Convenţia nr. 176 privind securitatea şi sănătatea în mine (1995).

2.4. Ocupare

2.4.1. Politica de ocupare

Obiectivul unei depline ocupări a forţei de muncă, în scop productiv şi în condiţii de liberă alegere a muncii este
promovat de Convenţia nr.122 privind politica de ocupare a forţei de muncă (1964). Politica adoptată în vederea atingerii
obiectivului menţionat va trebui să aibă în vedere stadiul şi nivelul dezvoltării economice, precum şi legăturile dintre
obiectivele utilizării forţei de muncă şi alte obiective economice şi sociale şi va fi aplicată prin metode adaptate la condiţiile
şi obiceiurile naţionale [art. 1, paragraful 3]. În plus, reprezentanţii celor ce angajează şi ai lucrătorilor vor trebui să fie
consultaţi asupra politicilor de angajare, pentru a se ţine seama în mod deplin de experienţa şi opinia lor, ca ei să
colaboreze la elaborarea acestor politici şi să ajute la obţinerea sprijinului în favoarea acestora.
Convenţia nr. 168 privind promovarea angajării şi protecţia contra şomajului (1988) stabileşte în sarcina statelor
ratificante obligaţia coordonării sistemelor de protecţie contra şomajului cu politicile de ocupare.
Două dintre convenţii concretizează principiul timpului de muncă elastic ce caracterizează o politică de ocupare
modernă. Este vorba de Convenţia nr. 175 privind munca cu timp parţial (1994), precum şi de Convenţia nr. 177 privind
lucrul la domiciliu (1996).

2.4.2. Serviciul de angajare

În baza Convenţiei nr. 88 (1948), statul trebuie să instituie un serviciu public şi gratuit de angajare. De asemenea,
Convenţia nr. 96 privind birourile de plasare cu plată (1949) prevede suprimarea progresivă a birourilor de plasare cu
plată.
35
Legea de ratificare de către România a fost promulgată prin Decretul nr. 2511 din 26 mai 1921 (M. Of. nr. 46 din 2 iunie 1923).
33
 2.4.3. Orientare şi formare profesională
Convenţia nr. 142 privind punerea în valoare a resurselor umane (1975) solicită statelor părţi să adopte şi să dezvolte
politici şi programe complete şi concertate de orientare şi formare profesională, prin stabilirea, în special datorită serviciilor
de angajare, a unei relaţii strânse între orientarea şi formarea profesională, pe de o parte, şi ocuparea forţei de muncă, pe de
altă parte.

2.4.4. Readaptarea şi angajarea persoanelor handicapate

Dispoziţiile Convenţiei nr. 159 (1983) vizează să asigure persoanelor handicapate, în deplină egalitate, un loc de
muncă convenabil, ca şi inserţia lor socială.

2.5. Politica socială

O convenţie generală privind politica socială (nr. 117), referitoare la obiective şi norme de bază a fost adoptată în
1962. Ea statuează, principial, că orice politică trebuie să urmărească în primul rând bunăstarea şi dezvoltarea populaţiei,
precum şi încurajarea acesteia către progresul social. De asemenea, în definirea oricărei politici de importanţă generală
va trebui să se ţină seama de repercusiunile acestei politici asupra bunăstării populaţiei (art. 1). În vederea concretizării
acestor obiective, Convenţia instituie o serie de norme de bază privind, în special, nivelurile de salarizare, protecţia
salariilor, protecţia contra oricărei discriminări, vârsta minimă de admitere la angajare, precum şi educaţie şi formare
profesională.

2.6. Administraţia muncii

În această categorie sunt grupate norme ce vizează instituirea unor ministere ale muncii competente şi eficiente. Sunt
avute în vedere domenii de activitate cum sunt:

2.6.1. Inspecţia muncii

Convenţia nr. 81 (1947) prevede un sistem de inspecţie a muncii menit să asigure aplicarea dispoziţiilor legale relative
la condiţiile de muncă şi de protecţie a muncitorilor în unităţile industriale şi, în mod facultativ, în cele comerciale.

2.6.2. Statistici
În baza Convenţiei nr. 160 privind statisticile de muncă (1985) statele ratificante se obligă să publice periodic statistici
de bază într-o serie de domenii expres prevăzute de convenţie. În situaţia elaborării sau revizuirii conceptelor, definiţiilor şi
metodologiei utilizate în acest scop, acestea trebuie să ia în considerare normele şi directivele cele mai recente stabilite
sub auspiciile O.I.M.

2.6.3. Consultări tripartite

O.I.M. a adoptat în 1976 Convenţia nr. 144 prin care se instituie în sarcina statelor ce o ratifică obligaţia asigurării unor
consultări tripartite în vederea punerii în aplicare a normelor internaţionale ale muncii. Natura şi formele procedurilor de
consultare sunt stabilite conform practicii naţionale şi după consultarea organizaţiilor reprezentative ale patronilor şi
lucrătorilor.

2.7. Relaţii profesionale

În această categorie sunt incluse o serie de instrumente normative ce se referă la diverse aspecte ale relaţiilor între
patroni şi lucrători.

2.7.1. Negociere colectivă, conciliere şi arbitraj voluntare, consultare şi colaborare

Amintim, în acest sens, Convenţia nr. 154 privind negocierea colectivă (1981), prin care se promovează negocierea
colectivă liberă şi voluntară în toate domeniile de activitate economică, cu excepţia forţelor armate şi poliţiei care pot fi
exceptate. În ce priveşte funcţia publică, prin legislaţie sau practica naţională pot fi fixate modalităţi speciale de aplicare
(art. 1).

34
 2.7.2. Comunicaţii în interiorul întreprinderii, analiza reclamaţiilor
Referitor la aceste aspecte ale relaţiilor profesionale, în cadrul O.I.M. nu au fost adoptate convenţii, ci două
recomandări, nr. 129 şi 130, ambele din 1967, prin care se expun elementele unei politici de comunicare la nivelul
întreprinderii, reafirmându-se dreptul muncitorilor (individuali sau în grup) de a înainta reclamaţii care să nu rămână
nesoluţionate.

2.7.3. Servicii sociale, locuinţe, timp liber

O serie de recomandări (nr. 21/1924, nr. 102/1956, nr. 115/1961) stabilesc norme în aceste sectoare complementare
prestării muncii propriu-zise.

2.8. Securitate socială

Şi acest domeniu a fost bogat normativizat prin convenţii şi recomandări. Convenţia cadru în materie este Convenţia
nr. 102 privind securitatea socială (norme minime) din 1952. Prin adoptarea ei s-a urmărit să se instituie, cu flexibilitatea
cerută de diversitatea existentă în statele membre, a unor niveluri minime de prestaţii în 9 ramuri ale securităţii sociale,
considerate ca fiind esenţiale (îngrijiri medicale, indemnizaţii de boală, prestaţii de şomaj, prestaţii de bătrâneţe, prestaţii
în cazul accidentelor de muncă şi al bolilor profesionale, prestaţii către familii, prestaţii de maternitate, prestaţii de
invaliditate şi prestaţii pentru urmaşi). Pentru a ratifica această Convenţie, statul interesat trebuie să se angajeze să
respecte normele prevăzute pentru cel puţin 3 dintre ramurile enumerate, din care una cel puţin dintre cele referitoare la
prestaţiile de şomaj, accidente de muncă şi boli profesionale, bătrâneţe, invaliditate sau urmaşi. Ulterior momentului
ratificării, statul respectiv îşi poate asuma angajamentul respectării şi cu privire la alte ramuri.
Pe lângă Convenţia nr. 102, au fost adoptate numeroase convenţii care detaliază diferitele domenii ale securităţii
sociale.

2.9. Munca femeilor

Normele O.I.M. urmăresc să asigure egalitatea de remunerare (Convenţia nr. 100/1951) a femeilor cu bărbaţii, precum
şi să instituie măsuri suplimentare de protecţie în cazul maternităţii (Convenţiile nr. 3/1919, nr. 103/1952 şi nr. 183/2000),
al muncii de noapte (Convenţia nr. 89/1948), interzicându-se totodată munca femeilor în muncile subterane (Convenţia nr.
45/1935).

2.10. Munca copiilor şi adolescenţilor

Ca şi în cazul muncii femeilor, munca copiilor şi adolescenţilor a fost reglementată prin convenţiile O.I.M. Au fost
stabilite, astfel, norme privind vârsta minimă de admitere la angajare (Convenţia nr. 138/1973) care nu poate fi sub 15 ani,
sau 18 ani pentru muncile periculoase, precum şi referitoare la examenul medical la angajare (Convenţiile nr. 77/1946 şi
nr. 124/1965) De asemenea, adolescenţii sub 18 ani nu pot fi folosiţi în munci de noapte (Convenţiile nr. 79/1946 şi nr.
90/1948).
De asemenea, pentru a se evita exploatarea muncii copiilor a fost adoptată Convenţia nr. 182/1999 privind eliminarea
celor mai grave forme de muncă a copiilor.

2.11. Alte categorii de lucrători

Norme de protecţie a altor categorii de lucrători pot fi regăsite în sistemul convenţional O.I.M. Ne vom limita însă, în
continuare, la enumerarea lor.
– lucrătorii vârstnici;
– lucrătorii migranţi36;
– lucrătorii indigeni, muncitorii din teritoriile nemetropolitane, popoare indigene şi tribale;
– marinari (mai mult de 50 convenţii şi recomandări);
– pescari;

36
Accelerarea fenomenului migraţionist în ultimii ani creşte importanţa standardelor ce vizează protecţia acestei categorii. A se vedea, Ghid
pentru ratificarea Convenţiei internaţionale pentru protecţia drepturilor tuturor muncitorilor migranţi şi ale membrilor familiilor acestora (CIDMM),
elaborat de Comitetul internaţional de coordonare pentru campania de ratificare a Convenţiei pentru drepturile migranţilor, 2012.
http://www.migrantsrights.org/documents/SCRatificationGuideROJune2012_000.pdf.
35
 – lucrători agricoli;
– docheri;
– personal infirmier.

Secţiunea a 5-a. Mecanisme de control

Ratificarea uneia sau alteia dintre convenţiile O.I.M. de către un stat implică angajamentul acestuia de a lua toate
măsurile necesare pentru a concretiza prevederile acestora. Conform Constituţiei O.I.M., există un control regulat bazat
pe sistemul rapoartelor şi un sistem cvasi-jurisdicţional bazat pe sistemul plângerilor şi reclamaţiilor.

§1. Controlul regulat

Guvernele trebuie să prezinte rapoarte către B.I.M. asupra măsurilor luate pentru a supune convenţiile nou adoptate
autorităţilor competente, asupra cadrului legislativ şi a practicii lor în ceea ce privesc convenţiile neratificate, ca şi asupra
măsurilor luate pentru a pune în aplicare convenţiile ratificate. Rapoartele asupra convenţiilor ratificate sunt realizate după
un formular de raport aprobat de către Consiliul de administraţie. Copii după aceste rapoarte trebuie transmise
organizaţiilor sindicale şi patronale cele mai reprezentative.
Rapoartele guvernelor sunt examinate în primă instanţă, în şedinţă anuală, de Comisia de experţi pentru aplicarea
convenţiilor şi recomandărilor compusă din 20 personalităţi independente de prim plan, cu o înaltă competenţă în
domeniul juridic sau social, şi care îşi desfăşoară activitatea cu titlu personal.
Raportul Comisiei de experţi, cuprinzând observaţii şi cereri directe către diversele guverne, este supus Conferinţei
Internaţionale a Muncii ce se convoacă anual pentru a fi examinat şi discutat de către o comisie tripartită a Conferinţei
special constituită în acest scop: Comisia de aplicare a convenţiilor şi recomandărilor. Punctele esenţiale ale dezbaterilor
şi concluziile Comisiei sunt incorporate într-un raport ce se înaintează plenului Conferinţei. O dată adoptat de către
Conferinţă, raportul este comunicat guvernelor, cărora li se atrage atenţia asupra punctelor pe care trebuie să le ia în
considerare în momentul redactării viitoarelor rapoarte.

§2. Proceduri speciale

Pe lângă controlul regulat, Constituţia O.I.M. prevede două proceduri speciale în cazul încălcării unei convenţii
ratificate de către o ţară anume: reclamaţiile şi plângerile.
În baza art. 24 şi 25 ale Constituţiei O.I.M., orice organizaţie patronală sau sindicală, fie ea naţională sau
internaţională, poate prezenta Biroului Internaţional al Muncii o reclamaţie prin care se invocă maniera nesatisfăcătoare
prin care un stat membru face aplicarea unei convenţii pe care a ratificat-o. Reclamaţiile sunt analizate de o comisie
tripartită a Consiliului de administraţie. De asemenea, ele pot fi transmise guvernului în cauză pentru ca acesta să facă o
declaraţie în acest sens. Dacă nu se primeşte nicio declaraţie, sau dacă declaraţia primită nu este satisfăcătoare,
Consiliul de administraţie poate face publică reclamaţia şi, dacă este cazul, răspunsul primit.
O procedură mai complexă, este aceea a plângerilor, prevăzută de art. 26-29, 31-34 ale Constituţiei O.I.M. Plângerile
pot fi depuse de oricare stat membru contra unui alt stat membru care, în opinia sa, nu ar asigura în mod satisfăcător
aplicarea unei convenţii pe care ambele state au ratificat-o. O procedură analoagă poate fi angajată de către Consiliul de
administraţie fie din oficiu, fie în baza unei plângeri depuse de un delegat (guvernamental, patronal, sindical) la Conferinţa
Internaţională a Muncii. Plângerile sunt de obicei analizate de o comisie de anchetă compusă din trei membri
independenţi desemnaţi în acest scop de Consiliul de administraţie. Comisia poate asculta mărturii şi poate desfăşura
anchete pe teren pentru a putea redacta un raport în care se includ constatările privind situaţia de fapt şi de drept, ca şi
recomandările pe care consideră necesar a le face pentru asigurarea aplicării convenţiei în chestiune. Raportul Comisiei
de anchetă este comunicat Consiliului de administraţie şi fiecăruia dintre guvernele interesate. Totodată, el este publicat.
Fiecare dintre guverne dispune de un termen de 3 luni pentru a indica dacă el acceptă sau nu recomandările conţinute în
raport. Orice guvern care nu acceptă aceste recomandări poate supune diferendul Curţii Internaţionale de Justiţie, fapt ce
nu s-a întâmplat până în prezent.

§3. Protecţia libertăţii sindicale şi a drepturilor sindicale

În concepţia O.I.M., libertatea sindicală este condiţia prealabilă a oricărui progres către justiţia socială, ea permiţând
lucrătorilor să-şi exprime aspiraţiile lor, să le întărească poziţia lor în negocierile colective reechilibrând contribuţia părţilor.

36
De asemenea, libertatea sindicală constituie o utilă contrapondere puterii statului, permiţând lucrătorilor să participe la
elaborarea şi aplicarea politicii economice şi sociale.
Importanţa deosebită a protecţiei libertăţii sindicale a determinat instituirea unor proceduri speciale pentru examinarea
plângerilor referitoare la violarea drepturilor sindicale, proceduri stabilite pe baza unui acord din anul 1950 între O.I.M. şi
Consiliul Economic şi Social al Naţiunilor Unite.
Trebuie reţinut că procedurile speciale referitoare la libertatea sindicală nu înlocuiesc, ci completează controlul regulat
al aplicării convenţiilor ca şi mecanismele speciale bazate pe sistemul reclamaţiilor şi plângerilor. Totodată, aceste
proceduri pot fi angajate împotriva guvernelor chiar dacă ele nu au ratificat convenţiile O.I.M. referitoare la libertatea
sindicală, în baza ideii conform căreia libertatea sindicală este unul din obiectivele afirmate de Constituţia O.I.M., trebuind
deci să fie respectată de statele membre în virtutea apartenenţei lor la organizaţie.
Prin acordul dintre O.I.M. şi ECOSOC au fost instituite două organe: Comisia de investigare şi conciliere în materia
libertăţii sindicale şi Comitetul libertăţii sindicale al Consiliului de administraţie.
Comisia de investigare şi conciliere în materia libertăţii sindicale este chemată să se pronunţe în cazuri de importanţă
deosebită. Compusă, de obicei din 3 membri numiţi de Consiliul de administraţie din rândul personalităţilor independente
de înaltă calificare, ea nu-şi poate desfăşura activitatea decât având consimţământul statului în cauză, fapt ce, de-a lungul
timpului, a îngreunat aplicarea întregii proceduri (folosită numai în 6 situaţii).
Mult mai operaţional s-a dovedit a fi Comitetul libertăţii sindicale al Consiliului de administraţie, instituit în anul 1951 ca
un organism tripartit compus din 9 membri (3 pentru fiecare grup) şi prezidat de o personalitate independentă. Funcţiile
sale au un caracter cvasi-judiciar, procedura pe care el o urmează fiind conformă principiilor fundamentale care
guvernează procedurile judiciare.
Reunindu-se de 3 ori pe an, la Geneva, Comitetul libertăţii sindicale examinează plângerile ce-i sunt înaintate
referitoare la violări ale convenţiilor privind libertatea sindicală, indiferent dacă statul în cauză a ratificat aceste convenţii
sau nu. În plus, consimţământul guvernelor vizate nu este necesar pentru analiza acestor plângeri. Comitetul examinează
documentele scrise ce-i sunt înaintate, precum şi comentariile statului în cauză. În cazurile de o gravitate deosebită,
Directorul General al B.I.M. poate cere guvernului să autorizeze un reprezentant al Directorului General pentru a efectua
o anchetă în ţara respectivă pentru definitivarea unui raport ce va fi utilizat de comitet în redactarea concluziilor şi
recomandărilor.
Dacă se stabileşte că a avut loc o încălcare a drepturilor sindicale, guvernul interesat poate fi invitat de către Consiliul
de administraţie să ia măsurile necesare pentru redresarea situaţiei şi să facă, totodată, un raport despre acesta într-un
termen determinat. În plus, dacă este necesar a se înlătura o situaţie care aduce atingere libertăţii sindicale şi dacă statul
respectiv a ratificat convenţiile pertinente, chestiunea este trimisă Comisiei de experţi pentru aplicarea convenţiilor şi
recomandărilor pentru a putea fi urmărită conform procedurilor controlului regulat.
De la crearea sa Comitetul libertăţii sindicale a examinat mai mult de 1800 de cazuri, unele destul de serioase,
referitoare la probleme cum sunt: constituirea organizaţiilor şi dreptul de a se afilia la acestea, alegerea şi destituirea
liderilor, ingerinţe ale administraţiei în activitatea sindicatelor, dizolvarea sau suspendarea organizaţiilor, dreptul la grevă,
actele de discriminare antisindicală în angajare, arestarea sindicaliştilor şi interzicerea reuniunilor şi manifestaţiilor
sindicale. Prin activitatea sa, Comitetul libertăţii sindicale a elaborat un ansamblu de principii care formează un veritabil
drept internaţional al libertăţii sindicale37.

Sarcini de învăţare (întrebări de control)

1. Care este conţinutul noţiunii de justiţie socială în accepţiunea O.I.M.?

2. Care sunt scopurile şi principiile sale fundamentale ale O.I.M. conţinute în Declaraţia de la Philadelphia?
3. Care sunt diferenţele între convenţiile şi recomandările adoptate în cadrul O.I.M.?
4. Care sunt domeniile de reglementare ale normelor O.I.M.?
5. În ce constă controlul regulat al aplicării normelor O.I.M.?
6. Care sunt procedurile speciale de control aplicate în cadrul O.I.M.?

Bibliografie

Aurescu Bogdan, Bolintineanu Alexandru, Năstase Adrian, Drept internaţional contemporan, Ed. All Beck, 2000.
Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional: introducere în dreptul internaţional public, ed. a 3-a, revizuit[ şi adăugită,
Editura ALL BECK, Bucureşti, 2003.

37
A se vedea Droit syndical de l’OIT, BIT, Geneve, 1996, p. 126.
37
 Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, Protecţia internaţională a drepturilor omului. Note de curs, ed. a IV-a, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2009.
D. Bogdan, M. Selegean, Drepturile şi libertăţile fundamentale în jurisprudenţa CEDO, Ed. All Beck, Bucureşti 2005.
Radu C. Demetrescu, Irina Moroianu Zlătescu, Drepturile omului în sistemul Naţiunilor Unite: protecţie şi promovare,
Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2000.
Ghid pentru ratificarea Convenţiei internaţionale pentru protecţia drepturilor tuturor muncitorilor migranţi şi ale
membrilor familiilor acestora (CIDMM), elaborat de Comitetul internaţional de coordonare pentru campania de ratificare a
Convenţiei pentru drepturile migranţilor, 2012
http://www.migrantsrights.org/documents/SCRatificationGuideROJune2012_000.pdf.
Andrei Popescu, Dreptul internaţional şi european al muncii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte, vol. I-II, Institutul Român
pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2007.
Nicolae Voiculescu, Drept social european, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014.
Nicolae Voiculescu, Vasile Neagu, Protecţia drepturilor lucrătorilor în dreptul internaţional şi european, Ed.
Universitară, Bucureşti, 2016.

38
 Unitatea de învăţare III.
Consiliul Europei

Titlul unităţii
Cuprinsul unităţii
Obiectivele învăţării
Conţinutul unităţii (sinteze teoretice, exemple)
Sarcini de învăţare
Bibliografie

Cuprinsul unităţii

Această unitate de învăţare prezintă structura şi activitatea normativă a Consiliului Europei. Un spaţiu extins este
destinat Convenţiei pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, jurisprudenţei, precum şi sistemului
de control creat în temeiul acesteia. De asemenea, se subliniază specificul procedurii în faţa Curţii europene a drepturilor
omului, precum şi condiţiile de admisibilitate a cererilor cu care aceasta este sesizată.
În materia drepturilor economico-sociale a fost adoptată Carta socială europeană. În curs se prezintă conţinutul
acestui important document al Consiliului Europei, precum şi mecanismul de control prevăzut de acesta.
În încheiere, sunt trecute în revistă alte convenţii ale Consiliului Europei, şi anume Convenţia pentru prevenirea torturii
şi a pedepselor şi tratamentelor inumane sau degradante, Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale,
Convenţia europeană privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane precum şi Convenţia Consiliului Europei privind
prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice.

Obiectivele învăţării

A explica specificul mecanismului de protecţie instituit la nivelul Consiliului Europei. A deprinde studenţii cu
jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului, precum şi cu procedurile antamate înaintea acesteia.

Conţinutul unităţii

Capitolul 3. Consiliul Europei

Secţiunea 1. Noţiuni introductive

§1. Obiective, scopuri

Consiliul Europei a luat fiinţă în anul 1949, ca organizaţie europeană de cooperare interguvernamentală şi
parlamentară, numărând, în prezent, 47 de state membre.
Conform primului articol din Statutul său, scopul organizaţiei este de a realiza o uniune mai strânsă între membrii săi
pentru salvgardarea şi promovarea idealurilor şi principiilor care le sunt patrimoniu comun şi de a favoriza progresul lor
economic şi social, cultural, ştiinţific, juridic şi administrativ.
Principiile statutare ale Consiliului Europei sunt: democraţia pluralistă, respectul drepturilor omului şi statul de drept.
Activităţile Consiliului Europei acoperă principalele domenii ce preocupă diversele societăţi, cu excepţia celui militar,
şi anume: drepturile omului, mass-media, cooperare juridică, probleme sociale şi economice, sănătate, educaţie, cultură,
sport, tineret, administraţie locală şi regională, mediu.

39
 În termenii articolului 3 al Statutului Consiliului European, semnat la Londra la 5 mai 1949, „orice membru al Consiliului
Europei recunoaşte principiul preeminenţei dreptului şi principiului în virtutea căruia orice persoană plasată sub jurisdicţia
sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului”.
Respectul preeminenţei dreptului, al drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale constituie, în acelaşi timp,
principalul criteriu al admiterii în cadrul Consiliului Europei, ca şi obligaţia esenţială pe care şi-o asumă statele membre.
Normele Consiliului Europei au dat conţinut noţiunii statului de drept. Aceasta implică principiul legalităţii, dreptul la o
bună administrare a justiţiei, accesul la un tribunal, garantarea unui proces echitabil şi public, imparţialitatea judecătorului,
proporţionalitatea pedepselor. Aceste principii trebuie să caracterizeze acţiunea executivului şi administraţiei, ca şi aceea
a puterii judecătoreşti şi legislative.
Cât priveşte respectul drepturilor omului, acesta a fost obiectivul major al Consiliului Europei, sistemul instituit în acest
scop având un dublu fundament convenţional: Convenţia europeană a drepturilor omului (1950) şi Carta socială
europeană (1961).

§2. Structura

Consiliul Europei are două organe principale: Comitetul Miniştrilor şi Adunarea Parlamentară. Acestea sunt asistate de
un Secretariat, plasat sub autoritatea unui secretar general ales de Adunarea Parlamentară. De asemenea, mai
funcţionează un Congres al puterilor locale şi regionale, compus dintr-o Cameră a puterilor locale şi o cameră a regiunilor.
Comitetul Miniştrilor este organul de decizie al Consiliului Europei. El se compune, de regulă, din miniştrii de externe ai
ţărilor membre ca titulari, putând fi supliniţi, în anumite situaţii, şi de alţi miniştri. Ei se reunesc de cel puţin două ori pe an
pentru a analiza stadiul cooperării la nivel european şi pentru a discuta probleme de interes politic.
Adjuncţii miniştrilor sunt reprezentanţi permanenţi ai guvernelor la Consiliul Europei. Aceştia se întrunesc câte o
săptămână în fiecare lună şi au, practic, aceleaşi puteri cu cele ale miniştrilor, supervizând activităţile Consiliului Europei.
Deciziile Comitetului Miniştrilor se fundamentează pe recomandările Adunării Parlamentare, pe propunerile comitetelor
de experţi guvernamentali şi pe cele ale conferinţei specializate ale miniştrilor şi ale Secretariatului General al Consiliului
Europei.
Deciziile Comitetului Miniştrilor se concretizează fie în recomandări către guvernele statelor membre, fie în convenţii şi
acorduri europene, acestea din urmă având un caracter obligatoriu pentru statele ce le ratifică.
Comitetul Miniştrilor adoptă, de asemenea, declaraţii şi rezoluţii în probleme politice internaţionale.
Cea mai mare parte a deciziilor necesită o majoritate de 2/3 din voturile exprimate. Anumite decizii importante, cum ar
fi adoptarea unor recomandări adresate guvernelor, trebuie luate în unanimitate. În problemele de procedură, majoritatea
simplă este suficientă.
Comitetul Miniştrilor poate decide crearea unor comitete de experţi guvernamentali care devin responsabile pentru un
sector determinat. Cele mai reprezentative comitete directoare sau europene, cum mai sunt denumite, au ca obiect de
activitate drepturile omului, politica socială, securitatea socială, populaţia, sănătatea, migraţia şi azilul, cooperarea
juridică, problemele criminalităţii ş.a.
Trebuiesc amintite, totodată, conferinţele miniştrilor din ţările europene, care au un important rol în fundamentarea
deciziilor Comitetului Miniştrilor. Astfel, începând din anul 1959 se desfăşoară periodic conferinţele miniştrilor însărcinaţi
cu problemele familiale, precum şi cele ale miniştrilor educaţiei, din anul 1961 ale miniştrilor justiţiei, din anul 1972 ale
miniştrilor muncii, din 1979 ale miniştrilor securităţii sociale, din 1980 ale miniştrilor însărcinaţi cu problemele migraţiei, din
1986 ale responsabililor ministeriali însărcinaţi cu problemele egalităţii dintre femei şi bărbaţi.
Cel de-al doilea organ reprezentativ al Consiliului Europei, Adunarea Parlamentară, este, spre deosebire de Comitetul
Miniştrilor, care este un organ de decizie, un organ consultativ, fără putere de legiferare. Numărul reprezentanţilor fiecărui
stat membru (între 2 şi 18) este stabilit în funcţie de populaţia ţării respective, compoziţia delegaţiilor reflectând raportul de
forţe între partidele politice din statul respectiv. Parlamentarii se pronunţă, însă, în nume propriu şi nu în numele
parlamentului care i-a desemnat sau al partidului pe care-l reprezintă.
În cadrul Adunării Parlamentare, s-au format următoarele grupuri politice: socialist, partidul popular european, grupul
democraţilor europeni, grupul liberal, grupul democratic şi reformator, grupul pentru stânga unitară europeană.
România este reprezentată de un număr de 10 parlamentari.
Hotărârile Adunării Parlamentare se constituie în orientări pentru guvernele statelor membre, respectiv pentru
parlamentele naţionale.
Pe lângă Adunare sunt organizate o serie de comitete de experţi în diverse domenii, inclusiv în cel al relaţiilor cu
statele nemembre.
Adunarea întreţine un dialog permanent, la toate nivelurile, cu Comitetul Miniştrilor, căruia îi prezintă rapoarte şi
recomandări.

40
 În sarcina Adunării Parlamentare stă alegerea Secretarului General al Consiliului Europei, a Secretarului General
adjunct, a judecătorilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi a grefierului Adunării.

§3. Activitatea normativă

Activitatea normativă a Consiliului Europei s-a concretizat în elaborarea a 219 de convenţii şi acorduri europene38,
precum şi a protocoalelor la acestea, majoritatea deschise spre ratificare sau aderare şi statelor care nu fac parte din
organizaţie.
Spre deosebire de instrumentele normative adoptate în cadrul Uniunii Europene, care sunt obligatorii pentru statele
membre, convenţiile Consiliului Europei sunt obligatorii doar în ţările care le semnează şi le ratifică sau aderă la acestea.
Aşadar, ele nu conferă un caracter supranaţional Consiliului Europei.
Pe de altă parte, convenţiile şi acordurile neratificate se constituie într-o sursă de inspiraţie sau de iniţiativă pentru
guvernele statelor membre.
Pe lângă convenţii, au fost adoptate de către Consiliul Europei numeroase recomandări adresate statelor membre, ce
stabilesc orientări în diverse probleme. Nefiind documente strict juridice, cu caracter obligatoriu, ele trasează direcţii de
acţiune ale organizaţiei, putând fi transformate în convenţii sau acorduri.
Este interesant de amintit că prin cele 219 de convenţii şi acorduri încheiate sub egida Consiliului Europei se acoperă
ceea ce ar fi trebuit să se reglementeze în zeci de mii de tratate bilaterale. Se învederează, astfel, eficienţa constituirii
organizaţiei europene în girarea relaţiilor atât de complexe interstatale prin intermediul tratatelor multilaterale.
Actele normative adoptate în cadrul Consiliului Europei acoperă aproape toate domeniile dreptului: dreptul civil,
inclusiv dreptul familiei, dreptul administrativ, dreptul internaţional, dreptul penal etc.
Întreg acest edificiu normativ vizează crearea unei infrastructuri care să favorizeze cooperarea interstatală în Europa,
să stimuleze actualizarea sistemelor naţionale de drept, precum şi să acopere, când e cazul, unele lacune legislative.

Secţiunea a 2-a. Convenţia europeană

a drepturilor omului (1950)

§1. Caracteristici generale

Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a fost semnată la Roma, la 4 noiembrie
1950 şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. Ea a transformat, pe plan regional european, 18 principii proclamate în
1948 în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite, în obligaţii juridice concrete.
Începând cu anul 1950, 16 protocoale au întărit Convenţia europeană a drepturilor omului. Ele garantează anumite
drepturi şi libertăţi, altele decât cele ce figurau deja în Convenţie sau modifică anumite dispoziţii procedurale.
România a ratificat acest document internaţional prin Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie39.
Ea este cel mai important instrument din sistemul convenţional al Consiliului Europei, ratificarea ei fiind o condiţie
obligatorie a acordării unei ţări calitatea de membru al acestei organizaţii europene, dat fiind că de fapt prin prevederile
sale se concretizează unul dintre principiile statutare ale acesteia.
Sistemul de protecţie european de protecţie a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale construit în baza
Convenţiei s-a dovedit a fi cel mai avansat şi eficace dintre toate sistemele existente, constituind, ca atare, un etalon
pentru structurarea altor sisteme regionale de protecţie a drepturilor omului, ca şi pentru alinierea multor sisteme juridice
şi practici jurisdicţionale naţionale la standardele acesteia.
Prin ratificarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului statele contractante îşi asumă anumite obligaţii juridice,
cea mai importantă fiind obligaţia de a veghea ca persoanele care sunt sub jurisdicţia lor, şi nu numai cetăţenii ţării
respective, să se bucure de drepturile şi libertăţile prevăzute de Convenţie. În acest scop, unele ţări au integrat
Convenţia în dreptul naţional, astfel încât orice individ să poată prezenta o plângere sau un apel la un tribunal naţional
sau către o altă autoritate bazându-se direct pe prevederile acesteia. Dar, chiar dacă o ţară nu a integrat Convenţia în
dreptul său, acesta nu trebuie să fie în conflict cu instrumentul european.
Convenţia nu este destinată să înlocuiască sistemele naţionale de protecţie a drepturilor omului, ci să constituie o
garanţie internaţională ce se adaugă dreptului de recurs în fiecare stat. Această garanţie se concretizează prin

38
Situaţia la 1 ianuarie 2017.
39
Publicată în M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994.
41
posibilitatea indivizilor care se consideră lezaţi în drepturile lor de a antama proceduri în faţa instituţiilor create în baza
Convenţiei în contra guvernului pe care-l consideră responsabil.
Această idee este întărită de către Protocolul nr. 15 de modificare a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale40 care a inclus în Preambulul Convenţiei o referinţă expresă la principiul subsidiarităţii şi la
doctrina marjei de apreciere. Se prevede astfel că „Înaltele Părţi Contractante, în conformitate cu principiul subsidiarităţii,
au responsabilitatea primară de a asigura drepturile şi libertăţile definite în prezenta Convenţie şi din Protocoalele sale, şi
că în acest sens, se bucură de o marjă de apreciere, sub controlul Curţii Europene pentru Drepturile Omului stabilită prin
prezenta Convenţie”.
Aşa cum se reţine în raportul explicativ la Protocolul 15, introducerea acestei prevederi reflectă faptul că sistemul
convenţiei este subsidiar în raport cu mecanismul de protejare a drepturilor omului la nivel naţional şi că autorităţile
naţionale sunt, în principiu, mai bine plasate decât instanţa internaţională pentru a evalua nevoile şi condiţiile locale 41.
Această marjă de apreciere este corelată cu controlul implementat de sistemul Convenţiei. În acest sens, rolul Curţii este
de a examina dacă deciziile autorităţilor naţionale sunt compatibile cu Convenţia, având în vedere marja de apreciere a
statelor.

§2. Drepturi şi libertăţi garantate

Majoritatea drepturilor şi libertăţilor protejate de Convenţia europeană a drepturilor omului şi de protocoalele adiţionale
la aceasta au un caracter civil sau politic. Drepturile sociale şi economice sunt înscrise şi garantate prin Carta socială
europeană.
Drepturile şi libertăţile înscrise în Convenţie sunt recunoscute „oricărei persoane aflate sub jurisdicţia statelor membre”
(art. 1). Sunt protejate, aşadar, nu doar drepturile cetăţenilor statului respectiv, dar şi cele ale străinilor, persoanelor fără
cetăţenie, precum şi persoanelor fără capacitate juridică, cum sunt copiii sau persoanele cu handicap sever.
Sistemul normativ instituit de Convenţia europeană a drepturilor omului cuprinde următoarele drepturi, al căror conţinut
şi jurisprudenţă semnificativă pe care le vom reda în continuare.

2.1. Convenţia din 1950

Articolul 2. Dreptul la viaţă

1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o
recurgere absolut necesară la forţă:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute;
c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.
Primul drept substanţial prevăzut de Convenţia europeană a drepturilor omului recunoaşte, în consens cu celelalte
importante documente programatice adoptate la nivel internaţional 42, importanţa garantării fiecărei persoane a dreptului la
viaţă. Totodată, sunt reţinute anumite situaţii excepţionale în care survenirea morţii nu constituie o încălcare a acestui
drept.
Dispoziţiile din art. 2 trebuiesc coroborate cu cele cuprinse în două protocoale adiţionale la convenţie, şi anume
Protocolul nr. 6 privind abolirea pedepsei cu moartea, precum şi Protocolul nr. 13 privind abolirea pedepsei cu moartea în
orice circumstanţe.
Prioritatea acordată în economia convenţiei, ca şi modul în care s-a raportat la el jurisprudenţa CEDO au accentuat
ideea conform căreia „dreptul la viaţă constituie un atribut inalienabil al persoanei umane şi că el formează o valoare
supremă printre drepturile omului”43.

40
Protocolul nr. 15 a fost adoptat la 24 iunie 2013. Ratificat de România la 28 mai 2015. Va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează
după expirarea perioadei de trei luni de la data la care toate părţile contractante la Convenţie îşi vor fi exprimat consimţământul de a fi legate
prin Protocol.
41
Raport explicativ Protocolul 15.
https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/DisplayDCTMContent?documentId=09000016800d38cc.
42
A se vedea art. 3 al Declaraţiei universale a drepturilor omului sau art. 6 paragraful 1. din Pactul internaţional privind drepturile civile şi
politice.
43
Hotărârea din 22 martie 2001, în cauza Streletz, Kessler şi Krenz c. Germania, §94.
42
 Curtea europeană a drepturilor omului a fost chemată să se pronunţe asupra unor aspecte delicate cum sunt
momentul la care se naşte dreptul la viaţă şi legitimitatea întreruperii voluntare de sarcină 44.
De asemenea, s-a analizat dacă, în mod complementar dreptului de a trăi, există şi un drept de a muri (eutanasia sau
moartea asistată medical)45.
În condiţiile în care la nivel naţional au loc ample discuţii referitoare la reformarea sistemului sanitar, este de reţinut că
într-o importantă decizie, Curtea a subliniat faptul că obligaţiile pozitive ce revin statelor pentru apărarea efectivă a
dreptului la viaţă se aplică şi în materie de sănătate publică. Aceasta semnifică existenţa îndatoririi pentru autorităţile
publice de a adopta reglementări care să impună spitalelor, publice sau private, luarea de măsuri de natură a asigura
protejarea vieţii bolnavilor.
Totodată, se impune instaurarea unui sistem judiciar eficace şi independent, apt să stabilească cauzele decesului unei
persoane care se găseşte sub autoritatea organismelor specializate în materie de sănătate şi care, dacă este cazul, să
facă posibilă angajarea răspunderii acestora pentru actele lor 46. Mai mult, actele sau omisiunile autorităţilor în cadrul
politicilor de sănătate publică pot, în anumite circumstanţe, angaja răspunderea lor din perspectiva aspectului material al
art. 247.
Statele părţi sunt obligate, în temeiul acestei obligaţii, să ia măsurile legale şi de reglementare necesare pentru ca
medicii să îşi pună întrebări cu privire la consecinţele previzibile pe care intervenţia medicală planificată le poate avea
asupra integrităţii fizice a pacienţilor lor şi să îi informeze în prealabil, astfel încât aceştia să fie în măsură să îşi dea
acordul în cunoştinţă de cauză48.
Într-o cauză analizată de Marea Cameră vizând o cerere primită din România, s-a precizat că „prima teză a art. 2 §1
obligă statul nu numai să nu provoace cu intenţie şi în mod ilegal moartea unei persoane, ci şi să ia măsurile necesare
pentru a proteja viaţa persoanelor aflate sub jurisdicţia sa. Obligaţiile pozitive care decurg din art. 2 ar trebui să fie
interpretate ca aplicându-se în contextul oricărei activităţi, fie ea publică sau nu, de natură să pună în discuţie dreptul la
viaţă”49.
De aceea, în temeiul obligaţiei sale de a proteja dreptul la viaţă, statul trebuie să ia nu doar măsuri rezonabile pentru a
garanta securitatea persoanelor în locuri publice, ci să se şi asigure că dispune de un sistem judiciar eficient şi
independent care să ofere căi juridice care să permită în termen rapid, în cazuri de vătămări grave sau deces, să se
stabilească faptele, să fie traşi la răspundere vinovaţii şi să ofere victimelor o reparaţie adecvată 50.
Articolul 2 impune statelor obligaţii pozitive de ordin procedural, inclusiv obligaţia de a efectua o anchetă privind
decesele survenite prin încălcarea prevederilor Convenţiei. Ancheta trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
independenţă, promptitudine şi rapiditate, capacitatea de a stabili faptele relevante, precum şi accesul publicului şi al
rudelor apropiate51.
Invocând aceste imperative în cauza Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii împotriva României, Curtea a observat
faptul că încălcarea art. 2 din Convenţie ca urmare a lipsei unei anchete efective era legată de o problemă pe scară largă,
dat fiind faptul că sute de persoane au fost implicate ca părţi lezate în procedura penală criticată. De aceea, Curtea a
adăugat că se impun măsuri generale la nivel naţional, statul pârât trebuind să oprească situaţia constatată în speţă, pe
care o consideră contrară Convenţiei, ce reiese din dreptul numeroaselor persoane atinse, cum sunt persoanele
reclamante, la o anchetă efectivă, care nu se termină cu efectul prescripţiei răspunderii penale, ţinând cont şi de
importanţa pentru societatea românească de a cunoaşte adevărul cu privire la evenimentele din decembrie 1989 52.

44
De exemplu, Hotărârea din 8 iulie 2004, în cauza Vo c. Franţa. În opinia Curţii, punctul de plecare al dreptului la viaţă ţine de aprecierea
statelor. Acest lucru se datorează, pe de o parte, faptului că majoritatea statelor semnatare ale Convenţiei nu au găsit răspunsul la această
întrebare şi, pe de altă parte, lipsei unui consens european privind definiţia ştiinţifică şi juridică a începerii vieţii. Se poate găsi cel mult un
numitor comun între state conform căruia embrionul/fetusul aparţine speciei umane.
45
Hotărârea din 19 iulie 2012, în cauza Koch c. Germaniei. Şi în această problemă statele părţi ale Convenţiei sunt departe de a fi ajuns la
un consens în ceea ce priveşte autorizarea sau neautorizarea oricărei forme de sinucidere asistată. Cu această ocazie, Curtea a constatat că
doar 4 din cele 42 de ţări au autorizat ca medicii să prescrie o doză letală de medicamente pentru a permite unui pacient să-şi pună capăt
zilelor.
46
Hotărârea Marii Camere din 17 ianuarie 2002 în cauza Calvelli şi Ciglio c. Italiei, §49. Hotărârea din 30 iunie 2015, în cauza Altuğ şi alţii
c. Turcia, §66.
47
Hotărârea din 30 iunie 2015, în cauza Altuğ şi alţii c. Turcia, §62.
48
Idem, §65.
49
Hotărârea Marii Camere din 17 iulie 2014, în cauza Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu c. România, §130.
50
Idem, §132.
51
Hotărârea din 27 septembrie1995, în cauza McCann şi alţii c. Marii Britanii, §157.
52
Hotărârea din 24 mai 2011, în cauza Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii împotriva României, §189, 193-194. În aceste circumstanţe,
Curtea nu consideră necesară amânarea examinării cauzelor similare pendinte pe rolul său, aşteptând ca statul român să ia măsuri (§195).
43
 Articolul 3. Interzicerea torturii
Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.

Acest drept se înscrie într-un sistem normativ internaţional şi trebuie să menţionăm în acest sens Convenţia O.N.U.
împotriva torturii şi altor pedepse şi tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (1984), precum şi Convenţia
europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (1987).
În Convenţia europeană a drepturilor omului, ca şi în celelalte documente menţionate, ne aflăm în faţa unei interdicţii
cu caracter absolut. Ca atare, articolul 3 nu prevede restricţii, nu comportă nicio derogare, chiar în situaţia existenţei unui
pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii. Interdicţia aplicării torturii sau a unor pedepse sau tratamente inumane ori
degradante este absolută şi prin raportare la comportamentul persoanei căreia acestea i-ar fi aplicate. De asemenea,
natura infracţiunii care i s-ar imputa reclamantului este lipsită de orice pertinenţă. 53
Redactarea sumară a art. 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului nu include şi o definiţie a torturii ori a
pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. Cât priveşte definiţia torturii poate fi utilizată ca reper cea cuprinsă
în Convenţia O.N.U. împotriva torturii şi altor pedepse şi tratamente cu cruzime, inumane sau degradante 54.
Prin jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a definit tratamentele inumane ca fiind acele acte prin
care se provoacă victimei leziuni sau vii suferinţe fizice şi morale, susceptibile de a-i produce puternice tulburări psihice 55.
Curtea reaminteşte că relele tratamente trebuie să atingă un prag minim de severitate pentru a intra sub incidenţa art.
3. Evaluarea acestui minim este relativă: ea depinde de toate circumstanţele cauzei, cum ar fi natura şi contextul
tratamentului, durata sa, efectele sale fizice şi psihice şi, în unele cazuri, sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei 56.
De asemenea, un tratament aplicat unei persoane poate fi considerat ca fiind degradant atunci când creează acesteia
sentimente de teamă, de nelinişte şi de inferioritate, de natură a o umili, a o înjosi şi, eventual, de a-i înfrânge rezistenţa
fizică şi morală57.
În doctrină s-a atras atenţia şi asupra importanţei distincţiei dintre noţiunile de „tratamente inumane sau degradante” şi
„pedepsele inumane sau degradante”, ambele interzise de art. 3 al Convenţiei. Astfel, tratamentele inumane sau degradante
„sunt rezultatul unor situaţii de fapt, concretizate în producerea unor traume fizice şi psihice de un anumit nivel, de agenţi ai
statului sau, în anumite situaţii chiar de persoane particulare, iar autorităţile statale, eventual, nu au luat măsurile care se
impuneau, spre a le preveni sau spre a-i pedepsi pe cei vinovaţi pentru suferinţele îndurate de victimă”. Pe de altă parte,
pedepsele inumane sau degradante sunt rezultatul unei practici statale instituţionalizate concretizate prin lege, în sens general
sau chiar cutumă58.
De asemenea, Curtea a instituit principiul conform căruia sarcina probei faptelor săvârşite atunci când o persoană se
află în mâinile poliţiei sau unei autorităţi comparabile revine autorităţilor, principiu care se aplică chiar şi în cazul în care
persoana se află într-un alt context decât lipsirea de libertate propriu-zisă, precum este cazul unui control al identităţii sau
al unui simplu interogatoriu59.
Absenţa unei răspunderi directe a statului pentru acte de violenţă astfel încât să angajeze art. 3 din Convenţie nu
scuteşte statul de obligaţiile care îi revin în temeiul acestei prevederi. În astfel de cazuri, art. 3 impune ca autorităţile să
efectueze o urmărire penală oficială efectivă a pretinselor rele tratamente, chiar dacă aceste tratamente au fost aplicate
de persoane fizice60.
Aceste măsuri ar trebui să asigure o protecţie efectivă, în special, a copiilor şi a altor persoane vulnerabile şi să includă
măsuri rezonabile pentru a preveni relele tratamente despre care autorităţile au avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă 61.
Mai mult, în ceea ce priveşte copiii, „care sunt deosebit de vulnerabili, măsurile aplicate de stat pentru a-i proteja

53
C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 200. Autorul
exemplifică cu decizii jurisprudenţiale.
54
Conform art. 1 paragraful 1: „Orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică
sau psihică, în special cu scopul de a obţine, de la această persoană sau de la o persoană terţă, informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi
pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei
terţe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau suferinţă sunt
provocate de către un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial, sau la instigarea sau cu
consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane”.
55
Hotărârea din 18 ianuarie 1978, în cauza Irlanda c. Regatul Unit, §167.
56
Hotărârea din 12 aprilie 2016, în cauza M.C. şi A.C. c. României, §107.
57
Hotărârea din 18 ianuarie 1978, în cauza Irlanda c. Regatul Unit, §71.
58
C. Bîrsan, op. cit., p. 230-231.
59
Hotărârea Marii Camere din 28 septembrie 2015 Bouyid c. Belgiei, §50-51.
60
Hotărârea din 12 aprilie 2016, în cauza M.C. şi A.C. c. României, §110.
44
împotriva actelor de violenţă (...) ar trebui să fie eficiente şi să includă nu doar măsuri rezonabile pentru a preveni relele
tratamente de care autorităţile au avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă, ci şi descurajarea efectivă a unor astfel de
încălcări grave ale integrităţii persoanei. Astfel de măsuri trebuie să vizeze asigurarea respectării demnităţii umane şi
protejarea interesului superior al copilului”62.
Într-o cauză ce a implicat o reclamantă în vârstă de 14 ani, Curtea a constatat încălcarea art. 3 (interzicerea
tratamentelor degradante) şi a art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) observând o tendinţă universală de a se
considera lipsa consimţământului drept element esenţial al violului şi al abuzului sexual. Ea a precizat că în mod frecvent,
victimele abuzurilor sexuale – în special fetele minore – nu opun rezistenţă din diferite motive psihologice (reacţionând
prin supunere pasivă sau disociindu-se psihologic de viol) sau de teamă ca agresorul să nu comită alte violenţe. Ca atare,
statele membre sunt obligate să incrimineze şi să sancţioneze în mod eficient orice raport sexual neconsimţit, chiar dacă
victima nu a opus rezistenţă fizică63.
Acuzaţiile de rele tratamente trebuie să fie susţinute de probe corespunzătoare. În ceea ce priveşte aprecierea
probelor, Curtea europeană a drepturilor omului aplică principiul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Cu toate
acestea, Curtea nu a avut niciodată scopul de a împrumuta abordarea din sistemele juridice naţionale care aplică acest
principiu. Sarcina sa este să se pronunţe nu cu privire la vinovăţie în temeiul dreptului penal sau cu privire la răspunderea
civilă, ci cu privire la răspunderea statelor contractante în temeiul Convenţiei. În cadrul procedurii în faţa Curţii, nu există
niciun obstacol procedural pentru admisibilitatea probelor, nici formule prestabilite pentru evaluarea acestora. Curtea
adoptă concluziile care, în opinia sa, sunt susţinute de libera apreciere a tuturor probelor, inclusiv deducţiile pe care le
poate face pe baza faptelor şi a observaţiilor părţilor. În conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, proba poate fi
constituită de o serie de indicii sau de prezumţii irefragabile, suficient de puternice, clare şi concordante. În plus, gradul de
convingere necesar pentru a ajunge la o anumită concluzie şi, în această privinţă, repartizarea sarcinii probei sunt
intrinsec legate de specificul faptelor, de natura alegaţiei formulate şi de dreptul prevăzut de Convenţie aflat în joc. De
asemenea, Curtea este atentă la gravitatea constatării potrivit căreia un stat contractant a încălcat drepturi fundamentale 64
Prin jurisprudenţa sa, Curtea europeană a drepturilor omului a interpretat dispoziţiile conţinute în art. 3 al Convenţiei în
situaţii cum sunt tratamentele aplicate persoanelor deţinute preventiv sau cu privire la condiţiile de detenţie, care au
implicaţii şi asupra sistemului judiciar românesc.
Referitor la persoanele private de libertate, Curtea a subliniat că un deţinut nu pierde, prin simplul fapt al încarcerării
sale, apărarea drepturilor sale garantate prin Convenţie. Din contră, persoanele aflate în detenţie au o poziţie vulnerabilă,
iar autorităţile au obligaţia să le apere. În temeiul art. 3, statul trebuie să se asigure că o persoană este deţinută în condiţii
compatibile cu respectarea demnităţii sale umane, că modul şi metoda de executare a măsurii nu o supun la stres sau
greutăţi care depăşesc nivelul inevitabil de suferinţă inerent în detenţie şi că, date fiind nevoile practice ale detenţiei,
sănătatea şi bunăstarea sa sunt asigurate în mod adecvat 65.
Astfel, urmare a numărului foarte mare de plângeri având ca obiect condiţiile inumane din penitenciarele româneşti 66,
dar şi rapoartele întocmite de Comitetul european pentru prevenirea torturii si a tratamentelor sau pedepselor inumane ori
degradante (CPT), în urma controalelor efectuate cu regularitate în centrele de detenţie din România, CEDO a pronunţat

61
Hotărârea din 15 martie 2016, în cauza M.G.C. c. României, §54.Curtea face trimitere şi la a se vedea cauzele Z şi alţii c. Regatului Unit
(MC), nr. 29392/95, §73, CEDO 2001-V; M. şi alţii c. Italiei şi Bulgariei, nr. 40020/03, §99, 31 iulie 2012; O’Keeffe c. Irlandei (MC), nr. 35810/09,
§144, CEDO 2014 (fragmente).
62
Idem, §54. În speţa menţionată, Curtea a concluzionat, la §74, că „abordarea urmată de instanţele naţionale, în contextul lipsei unei
practici naţionale consecvente în materie, nu au întrunit cerinţele inerente obligaţiilor pozitive ale statelor de a aplica efectiv un sistem de drept
penal care pedepseşte toate formele de viol şi abuz sexual asupra copiilor”. În acelaşi sens, a se vedea C.A.S. şi C.S. c. României, §82.
63
Hotărârea din 4 decembrie 2003, în cauza M.C. c. Bulgariei, §166.
64
Hotărârea din 23 martie 2016, în cauza Blokhin c. Rusiei, §139.
65
Hotărârea din 24 iulie 2001, în cauza Valašinas c. Lituaniei, §102.
66
O problemă sistemică/ structurală – catalogată ca atare de CEDO – este supraaglomerarea din sistemul penitenciar românesc, nealiniat
Standardelor Comitetului pentru Prevenirea Torturii. Incompatibile cu rigorile art. 3 din Convenţie, condiţiile de detenţie au adus România pe
primul loc în UE la numărul de condamnări suferite la CEDO (până la 31 decembrie 2015, Curtea de la Strasbourg constatase 243 de violări ale
art. 3 din Convenţie în cauzele privind statul român: 2 pentru interzicerea torturii, 178 pentru tratamentele inumane sau degradante şi 63 pentru
lipsa unei anchete efective; de asemenea, ţara noastră se situează pe locul 3 – din 47 de state semnatare ale Convenţiei – la numărul de
condamnări în materia condiţiilor inumane din penitenciare, fiind întrecuta doar de două ţări: Turcia şi Rusia). Principala cauză a problemei
endemice din închisorile româneşti este supraaglomerarea (potrivit ANP, la începutul lunii martie 2015, rata/ gradul de ocupare depăşea 200%
în 8 dintre cele 44 de penitenciare, iar media naţionala era de 157,7%). Urmează apoi lipsa unei igiene adecvate (apa potabilă, apa caldă,
ventilaţia, încălzirea în celule, separarea fumătorilor de nefumători etc.), asistenţa medicală necorespunzătoare, insuficienţa facilităţilor de
recreere şi multe altele. Tot acest concurs al deficienţelor s-a răsfrânt inclusiv asupra situaţiei deceselor înregistrate printre deţinuţi. Conform,
http://www.luju.ro/international/cedo/
45
hotărârea în cauza Iacov Stanciu c. României67. Cu această ocazie, judecătorii europeni au accentuat asupra necesităţii
ca autorităţile româneşti să introducă remedii efective care să permită încetarea încălcărilor şi acordarea unor reparaţii
echitabile victimelor condiţiilor inumane de detenţie.
O idee ce merită reţinută de Curte este aceea conform căreia condiţiile de detenţie necorespunzătoare nu sunt în mod
obligatoriu cauzate de probleme ale sistemului penitenciarelor ca atare, ci pot fi legate de probleme mai generale ale
politicii în materie penală. De asemenea, chiar şi într-o situaţie în care aspecte distincte ale condiţiilor de detenţie sunt în
conformitate cu reglementările interne, efectul cumulat al acestora poate fi de aşa natură încât să constituie un tratament
inuman. Aşa cum a subliniat Curtea în mod repetat, Guvernului îi revine sarcina de a-şi organiza sistemul penitenciar de
aşa natură încât să asigure respectarea demnităţii deţinuţilor 68.
O anumită sensibilitate în spaţiul public autohton a fost provocată de ceea ce s-a numit „justiţie televizată”, în situaţia
obligării unor persoane să poarte cătuşe. Problema a fost însă clarificată de CEDO69 care a precizat că, în mod normal,
această practică nu ridică probleme raportat la art. 3 al Convenţiei atunci când aceasta se impune în condiţiile unei
arestări sau detenţii legale şi nu presupune uzul forţei fizice, ca, de altfel, nici expunerea publică a persoanei care le
poartă, în limitele a ceea ce se consideră necesar, în circumstanţele situaţiei date. Din acest punct de vedere interesează
şi comportamentul acestei persoane, anume dacă a opus rezistenţă la momentul arestării, a încercat să fugă, să lovească
pe alţii sau să ascundă anumite probe.

Articolul 4. Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate

1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în condiţii de aservire.
2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie.
3. Nu se consideră „muncă forţată sau obligatorie” în sensul prezentului articol:
a. orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de articolul 5 din prezenta
Convenţie sau pe durata libertăţii condiţionate;
b. orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă în ţările în care acest
lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;
c. orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii;
d. orice muncă sau serviciu care fac parte din obligaţiile civice normale.

Drepturile conţinute în Convenţia europeană a drepturilor omului sunt, de regulă, drepturi civile şi politice. Totuşi,
câteva dintre ele vizează şi materia drepturilor economice şi sociale, iar articolul 4 este un exemplu în acest sens.
Sclavia şi munca forţată presupun forme de control asupra individului şi sunt caracterizate de condiţii opresive pe care
individul nu le poate schimba sau pe care nu le poate înlătura.
Cât priveşte munca forţată, CEDO a făcut apel, în definirea acesteia, la convenţiile Organizaţiei Internaţionale a
Muncii, conform cărora ea priveşte „orice muncă sau serviciu care este impus de la orice persoană sau ameninţarea
oricărei pedepse şi pentru care persoana respectivă nu s-a oferit ea însăşi ca voluntară” (art. 2 al Convenţiei O.I.M. nr.
29).
În interpretarea Curţii, în termenul muncă „forţată sau obligatorie” primul dintre adjective evocă ideea unei constrângeri
fizice sau morale. În ceea ce priveşte al doilea adjectiv, acesta nu poate viza o obligaţie juridică oarecare. De exemplu, o
muncă ce trebuie executată în temeiul unui contract liber încheiat, nu poate intra sub incidenţa art. 4, deoarece unul dintre
cei doi contractanţi s-a angajat faţă de celălalt să îl respecte şi se expune la sancţiuni dacă nu îşi onorează semnătura.
Trebuie să fie vorba despre o muncă „pretinsă (…) sub ameninţarea cu o pedeapsă oarecare” şi, în plus, contrară voinţei
persoanei în cauză, pentru care aceasta „nu s-a oferit de bunăvoie”70.
Mai mult, dacă un serviciu care trebuie furnizat pentru a avea acces la o anumită profesie impune o sarcină excesivă
sau disproporţionată faţă de avantajele care decurg din exercitarea viitoare a acesteia, astfel încât nu se poate considera
că persoana în cauză „s-a oferit de bunăvoie” să o îndeplinească, serviciul cerut intră sub incidenţa interzicerii muncii
obligatorii.71
Totuşi, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat o cerere vădit nefondată într-o speţă în care reclamanta,
de profesie filozof, şomeră şi beneficiară de ajutoare sociale începând cu anul 1983 până în anul 2004 a considerat că
în cazul ei este încălcat art. 4. după modificarea legislaţiei prin care avea posibilitatea de a mai primi aceste ajutoare

67
Hotărârea din 10 iulie 2012, în cauza Iacov Stanciu c. României.
68
Idem, §199. Sublinierile cu litere cursive în redarea ideilor din hotărârile menţionate în lucrare ne aparţin şi au finalitate didactică.
69
Hotărârea din 16 decembrie 1997, în cauza Raninen c. Finlandei §55.
70
Hotărârea din 23 noiembrie 1983, în cauza Van der Mussele c. Belgia, §34.
71
Idem, §37. Hotărârea din 4 iunie 2015, în cauza Chitos c. Grecia, §98.
46
sociale condiţionată de obţinerea şi de manifestarea disponibilităţii asumării unei slujbe „obişnuite”, iar neconformarea ar
fi dus la reducerea sumei acordate 72.

Articolul 5. Dreptul la libertate şi siguranţă

1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor
cazuri şi potrivit căilor legale:
a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de
către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive
verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să
săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa
legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;
e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui
alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe
teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.
2. Orice persoană arestată trebuie sa fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor
arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.
3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de
îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi
judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să
asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal,
pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este
ilegală.
5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la
reparaţii.

Articolul 5 este unul dintre drepturile fundamentale conţinute în Convenţia europeană a drepturilor omului, realitate
învederată şi de o bogată şi complexă jurisprudenţă dezvoltată în interpretarea sa. Ne aflăm în faţa unui „drept inalienabil,
la care nimeni nu poate renunţa, iar garanţiile sale privesc toate persoanele, inclusiv cele ce se găsesc în stare de
detenţie”73.
Dacă primul paragraf al articolului afirmă dreptul fundamental la libertate şi siguranţă, precum şi situaţiile în care se
poate deroga de la acest principiu, paragrafele 2-5 enumeră o serie de garanţii de care trebuie să beneficieze persoanele
arestate sau deţinute pentru a se da conţinut dreptului garantat de art. 5. Aşadar, spre deosebire de drepturile din
Convenţie menţionate anterior (cum este interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane ori degradante sau a sclaviei) el
poate cunoaşte limitări, neavând un caracter absolut, ci relativ.
Aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului, orice privare de libertate trebuie să respecte
exigenţele de fond şi de procedură reţinute de legislaţiile naţionale, dar, în acelaşi timp, ea trebuie să fie în concordanţă
cu obiectivul esenţial al art. 5, şi anume protejarea individului împotriva arbitrariului autorităţilor statale 74.
Pe de altă parte, excepţiile menţionate la lit. a)-f) ale paragrafului 1 sunt, aşa cum a ţinut să sublinieze Curtea,
limitative şi numai o interpretare restrictivă a dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 este compatibilă cu obiectul şi scopul
Convenţiei: asigurarea ca nimeni să nu fie privat, în mod arbitrar, de libertatea sa 75.
Cât privesc garanţiile prevăzute de paragrafele 2-5 de care beneficiază persoanele arestate în vederea înlăturării
consecinţelor arestării sau deţinerii abuzive, de-a lungul anilor o bogată jurisprudenţă a Curţii le-a interpretat şi le-a revelat
caracterul sistemic. Astfel, au fost aduse clarificări, printre altele, referitoare la semnificaţia aducerii persoanei arestate „ de
îndată” în faţa unui judecător, la înţelesul noţiunii de „judecător” sau „magistrat împuternicit de lege cu exercitarea

72
Decizia din 4 iunie 2010, în cauza Schuitemaker c. Olandei.
73
C Bîrsan, op. cit., p. 277.
74
Ibidem.
75
Hotărârea din 23 martie 2016, în cauza Blokhin c. Rusiei, §166. Această interpretare a constituit o constantă a Curţii (a se vedea,
Hotărârea din 22 februarie 1989, în cauza Ciulla c. Italia §41, Hotărârea din 4 aprilie 2000, în cauza Witold Litwa c. Polonia §49 ş.a).
47
atribuţiilor judiciare” sau la semnificaţia „termenului rezonabil” la care persoana arestată sau deţinută trebuie să fie
judecată sau pusă în libertate.
Arestarea preventivă reprezintă una din cele mai des aplicate forme ale privării de libertate. O astfel de măsură
constituie una din excepţiile de la regula generală stipulată în art. 5 §1, conform căreia orice persoană are dreptul la
libertate şi este prevăzută în sub-paragraful (c) a art. 5 §1 din Convenţie. Perioada care trebuie avută în vedere începe la
momentul reţinerii persoanei sau când aceasta este arestată preventiv şi se termină la momentul eliberării persoanei sau
atunci când acuzaţia este determinată, chiar şi în faţa primei instanţe 76.
Conform jurisprudenţei Curţii în temeiul art. 5 §3, existenţa suspiciunii rezonabile este o condiţie sine qua non a
validităţii menţinerii în starea de arest, dar, după o anumită perioadă de timp, aceasta nu mai este suficientă: Curtea
trebuie să stabilească (1) în ce măsură motivele invocate de autorităţile judiciare continuă să justifice privarea de libertate
şi (2) dacă aceste motive au fost „relevante” şi „suficiente”, dacă autorităţile naţionale au dat dovadă de „diligenţă” în
derularea procedurilor77.
În acest sens, motivele considerate ca fiind „relevante”şi „suficiente” (pe lângă existenţa suspiciunii rezonabile) în
jurisprudenţa Curţii vizează pericolul sustragerii, pericolul exercitării de presiuni asupra martorilor sau cel al alterării
probelor, pericolul de a forma înţelegeri frauduloase, pericolul de a recidiva, pericolul punerii în pericol a ordinii publice şi
nevoia de a proteja deţinutul78.
Arestarea preventivă a inculpatului nu trebuie prelungită dincolo de un termen rezonabil. Problema privind măsura în
care durata petrecută în arest preventiv este una rezonabilă nu poate fi evaluată în abstract. Pentru a stabili dacă este
rezonabil ca un acuzat să rămână în stare de arest preventiv este necesară evaluarea faptelor fiecărui caz în parte şi în
conformitate cu caracteristicile sale specifice. Detenţia continuă poate fi justificată într-un anumit sens doar dacă există
indicii reale privind cerinţa interesului public care, fără a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, prevalează asupra
principiului respectării libertăţii individuale, prevăzut în art. 5 din Convenţie 79.

Articolul 6. Dreptul la un proces echitabil

La fel ca şi articolul precedent, art. 6 are o importanţă deosebită pentru că prevede garanţii procedurale pentru a se
asigura un proces echitabil. În acest sens:

1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o
instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter
civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod
public, dar accesul în sala de şedinţe poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia
în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau
protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în
împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.
2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia va fi legal stabilită.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei
aduse împotriva sa;
b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un
apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
d) să întrebe dacă să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi
condiţii ca şi martorii acuzării;
e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.

76
Hotărârea Marii Camere din 5 iulie 2016, în cauza Buzadji c. Republica Moldova, §85. În cristalizarea acestor idei, Curtea trimite la un
număr important de hotărâri anterioare ale sale, printre care Wemhoff c. Germaniei din 27 iunie 1968, p. 23, §9; Labita c. Italiei, §147;
Kalashnikov c. Rusiei, §110, Solmaz c. Turciei, §23-24 din 16 ianuarie 2007.
77
Idem, §87.
78
Idem, §88. Marea Cameră menţionează o serie de hotărâri relevante, cum sunt: Stögmüller c. Austriei din 10 noiembrie 1969, §15;
Wemhoff c. Germaniei din 27 iunie 1968 §14; Toth c. Austriei, Tomasi c. Franţei din 27 august 1992 §70; şi I.A. c. Franţei din 23 septembrie
1998, §108.
79
Idem, §90.
48
 În literatura de specialitate s-a arătat că art. 6 instituie un drept de ordin procesual 80 şi reprezintă o caracteristică
esenţială a unei ordini publice europene a drepturilor omului 81.
Cele trei paragrafe ale art. 6 dau conţinut dreptului la un proces echitabil. Paragraful 1 conţine garanţiile de care
beneficiază orice persoană pentru a fi judecată în mod echitabil de un tribunal independent şi imparţial, în mod public şi
într-un termen rezonabil cu privire la drepturile sale civile sau privitor la orice acuzaţie ce i s-ar aduce în materie penală.
Totuşi, garanţia de imparţialitate specifică procesului echitabil priveşte exclusiv instanţele care se pronunţă asupra
nevinovăţiei sau vinovăţiei unui inculpat şi nu se aplică reprezentantului Parchetului, care este una dintre părţile la o
procedură judiciară contradictorie82.
Noţiunea de „acuzaţie în materie penală”, aşa cum este concepută de art. 6 §1, este considerată de Curte ca fiind
autonomă. Conform jurisprudenţei sale constante, existenţa sau nu a unei „acuzaţii în materie penală” se examinează pe
baza a trei criterii, cunoscute în general sub numele de „criteriile Engel”83. Primul este încadrarea juridică a infracţiunii în
dreptul intern, al doilea este însăşi natura infracţiunii, iar al treilea este gradul de severitate a pedepsei pe care persoana
respectivă o poate primi. Al doilea şi al treilea criteriu sunt alternative şi nu neapărat cumulative. Acest lucru nu exclude
adoptarea unei abordări cumulative în cazul în care o analiză separată a fiecărui criteriu nu conduce la o concluzie clară
în ceea ce priveşte existenţa unei acuzaţii în materie penală 84.
Prin jurisprudenţa Curţii, domeniul de aplicare a paragrafului 1 s-a referit la litigii de drept privat, la securitatea socială,
la accesul şi exerciţiul unei profesii, la funcţia publică ş.a. De asemenea, printr-o vastă jurisprudenţă au fost interpretate
garanţiile ce vizează desfăşurarea procesului, cum sunt egalitatea armelor, principiul contradictorialităţii, motivarea
hotărârilor, dreptul acuzatului de a păstra tăcerea sau publicitatea procesului.
Articolul 6 § 1 asigură tuturor dreptul de a formula orice pretenţie referitoare la drepturile şi obligaţiile civile în faţa unei
instanţe85.
Aşa cum a subliniat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dreptul de acces la o instanţă garantat de art. 6 § 1 din
Convenţie nu este absolut şi poate face obiectul unor limitări; acestea sunt permise în mod implicit, întrucât dreptul de
acces, prin însăşi natura sa, implică reglementare la nivel naţional. În această privinţă, statele contractante se bucură de
o anumită marjă de apreciere, cu toate că decizia finală în ceea ce priveşte respectarea cerinţelor Convenţiei îi aparţine
Curţii. Trebuie îndeplinită cerinţa ca limitările aplicate să nu restricţioneze sau să reducă accesul conferit individului într-un
mod sau într-o măsură în care însăşi esenţa dreptului respectiv să fie afectată 86.
Astfel, art. 6 este încălcat în situaţia în care încetarea urmăririi penale şi neexaminarea pretenţiilor părţii civile erau
imputabile autorităţilor, cauzate în special de întârzieri excesive în procedură care antrenaseră intervenţia prescripţiei
răspunderii penale pentru infracţiunile cercetate87.
Nerespectarea cerinţei de soluţionare într-un termen rezonabil a procedurilor judiciare civile sau penale a fost
constatată ca o problema sistemică în cauza Vlad şi alţii c. România. Pentru a preveni viitoare încălcări ale dreptului de a
beneficia de un proces care să se desfăşoare într-un termen rezonabil, Curtea a încurajat statul român fie să modifice
setul de căi de recurs interne existente, fie să introducă noi căi de recurs interne, cum ar fi o acţiune specifică în
despăgubiri, care să fie reglementată prin dispoziţii legale clare şi coerente, în scopul de a asigura o reparaţie efectivă în
cazul în care deja s-au produs încălcări ale acestor drepturi 88.
Curtea a subliniat cu mai multe ocazii că dreptul de acces la o instanţă, garantat de art. 6 din Convenţie, ar fi iluzoriu dacă
ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână
ineficientă în detrimentul unei părţi. Executarea unei sentinţe sau a unei hotărâri, pronunţată de orice instanţă, trebuie aşadar
considerată ca făcând parte integrantă din „proces”, în sensul art. 6 din Convenţie89. În acest sens, un termen de executare
nerezonabil de lung al unei hotărâri obligatorii poate, de asemenea, să implice încălcarea Convenţiei, iar o autoritate a
statului nu poate nici să pretexteze lipsa de fonduri sau de alte resurse pentru a nu onora o datorie întemeiată pe o
hotărâre judecătorească 90.

80
C. Bîrsan, op. cit., p. 394.
81
Fr. Sudre, Droit international et europeen des droits de l’homme, 6éme ed. P.U.F., 2003, p. 300, apud. C. Bîrsan op. cit., p. 394.
82
Decizie din 18 noiembrie 2014, în cauza Adrian Năstase c. României, §81.
83
A se vedea, Hotărârea din 8 iunie 1976, în cauza Engel şi alţii c. ţărilor de Jos, §82.
84
Hotărârea din 23 martie 2016, în cauza Blokhin c. Rusiei, §179.
85
Hotărârea Marii Camere din 12 iulie 2001, în cauza Prinţul Hans-Adam II al Lichtensteinului c. Germaniei, §43.
86
Hotărârea din 22 ianuarie 2009, în cauza Dinchev c. Bulgariei nr. 23057/03, §42.
87
Hotărârea din 14 iunie 2016, în cauza Dragomir c. România, §44.
88
Hotărârea din 26 iunie 2013, în cauza Vlad şi alţii c. România, §164.
89
Hotărârea din 7 ianuarie 2014, în cauza-pilot Fundaţia Cămine de Elevi ale Bisericii Reformate şi Stanomirescu c. România, §55.
90
Idem, §57, 60. În hotărârea citată se recomandă României să garanteze, prin măsuri legale şi/sau administrative corespunzătoare, că
hotărârile judecătoreşti obligatorii şi executorii pronunţate împotriva acestuia sunt executate din oficiu şi cu promptitudine, indiferent dacă
49
 Paragraful 2 al art. 6 prevede dreptul oricărei persoane acuzate de săvârşirea unei infracţiuni de a fi prezumată
nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită, adică printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă.
Aceasta înseamnă că membrii unui tribunal nu trebuie să aibă ideea preconcepută că cel trimis în judecată a comis
actul incriminat. De asemenea, sarcina probei incumbă acuzării, iar de situaţia îndoielnică beneficiază cel acuzat ( in
dubio pro reo)91. Prezumţia de nevinovăţie nu priveşte numai procesul penal în sens strict, ea acoperind şi fapte cu
conotaţie penală cum sunt frauda fiscală 92 sau sancţiunile administrative 93.
Paragraful 3 instituie o serie de garanţii speciale în materie penală ce se constituie într-o aplicaţie particulară a
principiului general privind dreptul la un proces echitabil reţinut la paragraful 1. De altfel, atunci când este sesizată cu
cerere întemeiată pe prevederile paragrafului 3 al art. 6, Curtea concentrează analiza sa atât cu privire la acest temei, cât
şi prin raportare la principiul general menţionat la paragraful 1 al aceluiaşi articol: asigurarea respectării dreptului la un
proces echitabil94.
O jurisprudenţă bogată a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a aplecat cu atenţie asupra acestor garanţii, în special
celor referitoare la dreptul de a fi informat asupra acuzaţiei, acordarea timpului şi facilităţilor necesare pregătirii apărării,
dreptul la apărare, dreptul acuzatului de a interoga martorii din proces sau dreptul la asistenţa gratuită a unui interpret.
În acest sens, Curtea a subliniat că, deşi nu este absolut, dreptul recunoscut de art. 6 § 3 lit. c) oricărui acuzat – de a fi
apărat în mod eficient de un avocat, la nevoie de unul numit din oficiu – se numără printre elementele fundamentale ale
unui proces echitabil95.
Ca urmare, este necesar de regulă ca accesul la un avocat să fie acordat încă de la prima audiere a unui suspect de
către poliţie, cu excepţia cazului în care se demonstrează, în lumina circumstanţelor particulare ale cazului, că există
motive imperioase pentru restrângerea acestui drept. Chiar şi atunci când astfel de motive imperioase pot justifica în mod
excepţional neacordarea accesului la un avocat, o astfel de restrângere – indiferent de justificarea ei – nu trebuie să
încalce în mod nejustificat drepturile acuzatului prevăzute la art. 6. În principiu, se aduce o atingere iremediabilă dreptului
la apărare atunci când declaraţiile incriminatoare făcute în timpul unei audieri realizate de poliţie în absenţa unui avocat
sunt folosite pentru a obţine o condamnare96.
Referitor la garanţia reţinută la paragraful 3 lit. d), rezultă din jurisprudenţa Curţii că neprezentarea unui martor în
şedinţă trebuie să fie justificată de un motiv serios şi că, atunci când o condamnare se bazează în mod exclusiv sau
determinant pe depoziţiile unei persoane căreia acuzatul nu i-a putut adresa întrebări sau nu a putut solicita să îi fie
adresate întrebări nici în faza cercetării, nici în cursul judecăţii, dreptul la apărare poate fi restrâns în mod incompatibil cu
garanţiile prevăzute la art. 697.

Articolul 7. Nicio pedeapsă fără lege

1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o
infracţiune, potrivit dreptului naţional şi internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care
era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în
momentul săvârşirii, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.

Articolul 7 stabileşte în primul său paragraf principiul legalităţii incriminării, precum şi pe cel neretroactivităţii legii penale.
În schimb, paragraful 2 al aceluiaşi articol instituie o excepţie referitoare la judecarea şi pedepsirea persoanelor ale căror
acţiuni la momentul săvârşirii erau considerate infracţiuni potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile
civilizate.
Principiul legalităţii incriminării este concretizarea adagiului latin nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului apreciind că respectarea sa constituie un element esenţial al preeminenţei dreptului şi, ca
atare, ocupă un loc primordial în sistemul de protecţie a drepturilor omului instituit de Convenţia europeană a drepturilor

este vorba despre condamnări pecuniare sau de obligaţia de a proceda la acţiuni specifice. De asemenea, aceste măsuri ar trebui să ţină
seama de eventualele situaţii în care există o imposibilitate obiectivă de executare şi care necesită, din partea autorităţilor, punerea în
aplicare a unor măsuri de executare prin echivalent (§83).
91
Hotărârea din 6 decembrie 1988, în cauza Barbera, Messegue şi Jabardo c. Spania, §77.
92
Hotărârea din 22 septembrie 1994, în cauza Heinrich c. Franţa, §64.
93
Hotărârea din 25 august 1987, în cauza Lutz c. Austria, §57.
94
Hotărârea din 26 iulie 2002, în cauza Meftah şi alţii c. Franţa, §40.
95
Hotărârea din 23 noiembrie 1993, în cauza Poitrimol c. Franţa, §34.
96
Hotărârea din 11 decembrie 2008, în cauza Panovits c. Cipru, §64-66.
97
Hotărârea din 15 decembrie 2015, în cauza Schatschaschwili c. Germaniei, §107 şi 118.
50
omului. El trebuie interpretat şi aplicat în aşa fel încât să se asigure o protecţie efectivă împotriva urmăririlor şi
condamnărilor penale arbitrare98.
Importanţa sa este dovedită şi de faptul că art. 15 paragraful 2 al Convenţiei nu permite nicio derogare de la
respectarea art. 7 aşa cum nu se acceptă derogări de la art. 2, cu excepţia cazului de deces rezultând din acte licite de
război, şi nici de la art. 3, 4 (paragraful 1).
Cât priveşte principiul neretroactivităţii legii penale, este firesc firesc ca o faptă să nu fie sancţionată atât timp cât nu
era considerată infracţiune la momentul săvârşirii sau a devenit infracţiune ulterior săvârşirii ei. Totuşi, ca o exceptie,
Curtea a apreciat că art. 7 nu este încălcat în cazul aplicării retroactive a unei legi penale noi mai favorabile cu privire la
pedeapsa prevăzută99.
Regulile cu privire la retroactivitate prevăzute de art. 7 din Convenţie nu se aplică decât dispoziţiilor care definesc
infracţiunile şi pedepsele prevăzute pentru sancţionarea acestora. Totuşi, în unele cauze, Curtea a apreciat că este
rezonabilă aplicarea de către instanţele naţionale a principiului tempus regit actum în ceea ce priveşte legile de procedură
(cu privire la o nouă reglementare a termenului pentru declararea recursului, cu privire la aplicarea unor noi prevederi în
materia evaluării mijloacelor de probă, cu privire la aplicarea imediată pentru procedurile în curs a legilor care modifică
normele privind prescripţia)100.

Articolul 8. Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie

1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este
prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională,
siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori
protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Articolul 8, ca şi următoarele din Convenţia europeană a drepturilor omului (art. 9-11) consacră o serie de drepturi ale
individului pentru care nu sunt admise ingerinţe arbitrare ale puterii publice.
Noţiunea de viaţă privată a făcut obiectul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care de-a lungul anilor i-
a lărgit sfera de cuprindere. Astfel, dacă la început ea viza „integritatea fizică şi morală a persoanei”, garanţia oferită de
art. 8 fiind, în principal, „destinată să asigure dezvoltarea fără ingerinţe exterioare, a personalităţii fiecărui individ, în relaţie
cu semenii săi”101, ea s-a extins şi la activitatea comercială sau profesională.
Corelativ acestora, Curtea s-a pronunţat în multiple cauze referitoare la dreptul la imagine, dreptul la nume şi
identitate, informaţiile privind starea de sănătate, libertatea sexuală.
Mai mult, Curtea a hotărât că o persoană poate, în anumite condiţii, să se pretindă victima unei încălcări cauzate prin
simpla existenţă a unor măsuri secrete sau a unei legislaţii care permite astfel de măsuri, fără a fi nevoie să pretindă că
acestea i-au fost aplicate în realitate102.
Deşi scopul articolului 8 este esenţial în a proteja o persoană împotriva ingerinţei arbitrare a autorităţilor publice,
aceasta nu doar obligă statul să se abţină de la asemenea acţiuni: în plus faţă de acest prim angajament, pot să existe
obligaţii pozitive inerente în scopul unui respect efectiv al vieţii private. Aceste obligaţii pot implica adoptarea unor măsuri
menite să protejeze respectul vieţii private chiar şi în sfera relaţiilor dintre diferite persoane 103.
O menţiune specială trebuie să facem şi cu privire la faptul că instanţa de la Strasbourg a inclus în sfera de aplicare a
art. 8 şi aspectele referitoare la protecţia mediului înconjurător, în condiţiile în care Convenţia nu include în mod expres un
drept la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat din punct de vedere ecologic. Astfel, printr-o importantă hotărâre,
Curtea a stabilit că atingerile grave aduse mediului pot afecta bunăstarea unei persoane şi o pot lipsi de utilizarea
normală a domiciliului său ceea ce aduce o vătămare a vieţii sale private şi familiale, chiar dacă nu reprezintă un pericol
grav pentru sănătatea persoanei private104.
În acest sens, statele-părţi au obligaţia pozitivă nu numai de a lua măsuri pentru a face să înceteze ori să se reducă
atingerile aduse mediului, dar şi să furnizeze informaţii despre riscurile grave existente, respectarea art. 8 presupunând

98
Hotărârea din 22 noiembrie 1995, în cauza C.R. c. Regatul Unit, §35.
99
Hotărârea din 27 septembrie 1995, în cauza G. c. Franţa, §26.
100
Decizia din 22 septembrie 2015 în cauza Cristian Borcea c. României, §60. Sunt exemplificate cauzele Mione c. Italiei (dec.) din 12
februarie 2004, şi Rasnik c. Italiei (dec.) din 10 iulie 2007, Martelli (dec.) din 12 aprilie 2007, Coëme şi alţii c. Belgiei, §147-149.
101
Hotărârea din 24 februarie 1998, în cauza Botta c. Italia, §32.
102
Hotărârea din 4 decembrie 2015, în cauza Roman Zakharov c. Rusia, §165. Principiul a fost stabilit prin Hotărârea din 6 septembrie
1978, în cauza Klass şi alţii c. Germania.
103
Hotărârea din 12 ianuarie 2016, în cauza Bărbulescu c. România, §52.
104
Hotărârea din 9 decembrie 1994, în cauza Lopez-Ostra c. Spania, §52-58.
51
punerea în operă a unei „proceduri efective şi accesibile” care să permită interesaţilor să ceară comunicarea ansamblului
de informaţii pertinente105.
Noţiunea de „viaţă familială” menţionată în paragraful 1 al art. 8 presupune existenţa unei familii, dar, totuşi, nu trebuie
făcută nicio distincţie între familia „legitimă”, care are la bază căsătoria valabil încheiată, şi familia „naturală”, care nu are
la bază o căsătorie, fiind o relaţie de fapt 106. Jurisprudenţa ce s-a referit la viaţa familială a vizat aspecte cum sunt
raporturile dintre părinţi şi copii107, încredinţarea copiilor, adopţia, persoanele de acelaşi sex etc.
Referitor la domiciliu, care conform art. 8 paragraful 1, trebuie de asemenea respectat, este necesar să precizăm că
prin jurisprudenţa Curţii aria de cuprindere a noţiunii a fost semnificativ lărgită incluzând localuri profesionale sau sediile
sociale 108.
Este evident că în condiţiile progreselor însemnate în ceea ce privesc mijloacele moderne de comunicare şi
transmitere a informaţiilor şi acest domeniu are implicaţii serioase referitoare la protecţia vieţii private, iar jurisprudenţa în
această materie devine tot mai bogată.
Respectul dreptului la corespondenţă vizează evitarea ingerinţei autorităţilor publice în ceea ce priveşte interceptarea
corespondenţei, înţeleasă ca fiind comunicarea dintre două sau mai multe persoane pe orice cale şi pe orice suport.
Multe cauze aduse pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului s-au raportat la problematica interceptărilor telefonice
de către autorităţile statale ca vector de luptă contra criminalităţii, situaţie în care trebuiesc instituite garanţii adecvate şi
suficiente împotriva oricăror abuzuri 109.
Aşa cum a subliniat Curtea, protecţia oferită de art. 8 din Convenţie ar fi afectată într-un mod inacceptabil dacă
utilizarea tehnicilor ştiinţifice moderne în cadrul procedurii penale ar fi autorizată cu orice preţ şi fără compararea atentă a
avantajelor care ar putea rezulta din utilizarea pe scară largă a acestor tehnici, pe de o parte, cu aspectele esenţiale care
interesează protecţia vieţii private, pe de altă parte 110.
Pe lângă faptul că protejează confidenţialitatea oricărei „corespondenţe” între indivizi, Curtea a precizat că acesta
acordă o protecţie întărită schimburilor între avocaţi şi clienţii lor. Acest lucru se justifică prin faptul că avocaţii au o
misiune fundamentală într-o societate democratică: apărarea justiţiabililor. Or, un avocat nu poate îndeplini această
misiune fundamentală dacă nu este în măsură să garanteze celor cărora le asigură apărarea că schimburile lor rămân
confidenţiale. Relaţia de încredere între ei, indispensabilă îndeplinirii acestei misiuni, intră astfel în joc. De aceasta
depinde, de asemenea, în mod indirect, dar necesar, şi respectarea dreptului justiţiabilului la un proces echitabil, mai
ales în ceea ce priveşte dreptul oricărui „acuzat” de a nu contribui la propria incriminare 111.
Cauza Bărbulescu c. România a ridicat problema raportului dintre aspectele privind viaţa privată şi obligaţiile
profesionale la locul de muncă. În speţă, reclamantul a fost concediat pentru că a utilizat în scopuri personale şi în timpul
programului de lucru contul de Internet al societăţii în contra dispoziţiilor regulamentului intern. În astfel de situaţii, Curtea
trebuie să examineze dacă Statul, în contextul obligaţiilor sale pozitive din art. 8, a acţionat cu un echilibru just între
drepturile reclamantului privitoare la viaţa privată şi corespondenţă şi între interesele angajatorului, fapt care în speţă s-a
realizat112.
După unele ezitări, în ultimii ani Curtea admite că un reclamant se poate pretinde victimă a unei încălcări cauzate de
simpla existenţă a unor măsuri de supraveghere secretă sau a unei legislaţii care autorizează astfel de măsuri dacă sunt
îndeplinite următoarele condiţii. În primul rând, Curtea va lua în considerare domeniul de aplicare a legislaţiei care
autorizează măsuri de supraveghere secretă şi va cerceta dacă reclamantul poate fi, eventual, afectat de legislaţia în
litigiu, fie pentru că acesta aparţine unui grup de persoane vizate de legislaţie, fie pentru că aceasta vizează în mod direct
toţi utilizatorii serviciilor de comunicaţii prin introducerea unui sistem în care oricărei persoane i se pot intercepta
comunicaţiile. În al doilea rând, Curtea va ţine seama de disponibilitatea unei căi de atac la nivel naţional şi va ajusta
nivelul controlului său în funcţie de eficacitatea acestor căi de atac 113.

105
Hotărârea din 19 februarie 1998, în cauza Guerra şi alţii c. Italia, sumar.
106
Hotărârea din 13 iunie 1979, în cauza Marckx c.Belgia, §40.
107
Prin Hotărârea 24 martie 2015, în cauza Zaieţ c. România CEDO s-a pronunţat pentru prima dată asupra anulării unei decizii de adopţie
după de părintele adoptiv a decedat şi copilul atinsese de mult vârsta majoratului.
108
Hotărârea din 16 aprilie 2002, în cauza Societe Colas Est şi alţii c. Franţa, §33-35.
109
Hotărârea din 26 martie 1987, în cauza Leander c. Suedia, §60.
110
Hotărârea Marii Camere din 4 decembrie 2008 în cauza S. şi Marper c. Marii Britanii, §127.
111
Hotărârea din 6 decembrie 2012, în cauza Michaud c. Franţei, §118.
112
Hotărârea din 12 ianuarie 2016, în cauza Bărbulescu c. România, §54. La 6 iunie 2016 cauza a fost trimisă Marii Camere. Guvernul
francez şi Confederaţia Europeană a Sindicatelor au fost autorizaţi ca terţi intervenienţi.
113
Hotărârea din 18 mai 2010 în cauza Kennedy c. Regatul Unit, §12; Hotărârea din 4 decembrie 2015 în cauza Roman Zakharov c. Rusia,
§171.
52
 În jurisprudenţa referitoare la măsurile de supraveghere secretă, Curtea stabileşte următoarele garanţii minime
împotriva abuzurilor de autoritate pe care legea trebuie să le conţină: natura infracţiunilor care pot duce la un mandat de
interceptare; definirea categoriilor de persoane care ar putea fi supuse interceptării; stabilirea unei limite a duratei
executării măsurii; procedura de urmat pentru examinarea, utilizarea şi păstrarea datelor colectate; măsurile de precauţie
ce trebuie luate pentru comunicarea datelor către alte părţi; precum şi circumstanţele în care este posibilă sau necesară
ştergerea ori distrugerea înregistrărilor114.
Paragraful 2 al art. 8 prevede posibilitatea unor ingerinţe ale autorităţilor publice în ceea ce priveşte respectarea
drepturilor enunţate la paragraful 1, recunoscându-le astfel o marjă de apreciere, proporţională cu scopul urmărit, fapt
considerat firesc, deoarece acestea, prin contactul lor direct cu realităţile din ţară sunt, în principiu, mai bine situate decât
o jurisdicţie internaţională în a aprecia anumite circumstanţe locale. Totuşi, întinderea acestei marje depinde de natura
dreptului garantat de Convenţie, aflat în discuţie, de importanţa lui pentru persoana care îl invocă, de natura activităţilor
restricţionate prin intervenţia autorităţilor statale şi de finalitatea restricţiei impuse 115.
Referitor la ingerinţa care, în conformitate cu paragraful 2 al art. 8, este „necesară într-o societate democratică” pentru
atingerea unui scop legitim, Curtea a recunoscut că, atunci când autorităţile naţionale pun în balanţă interesele statului
pârât pentru a proteja securitatea naţională prin măsuri secrete de supraveghere, pe de o parte, şi gravitatea ingerinţei în
exercitarea de către reclamant a dreptului la respectarea vieţii private, pe de altă parte, aceste autorităţi dispun de o
anumită marjă de apreciere în alegerea mijloacelor corespunzătoare pentru atingerea scopului legitim de protejare a
securităţii naţionale. Însă această marjă de apreciere se corelează cu un control european care vizează atât legislaţia, cât
şi deciziile de aplicare a acesteia. Curtea trebuie să se convingă de existenţa unor garanţii corespunzătoare şi eficiente
împotriva abuzurilor, deoarece un sistem de supraveghere secretă conceput pentru a proteja securitatea naţională riscă
să submineze democraţia, ba chiar să o distrugă, pe motivul apărării acesteia (s.n.).
Evaluarea acestei chestiuni depinde de toate circumstanţele cauzei, precum natura, domeniul de aplicare şi durata
măsurilor posibile; motivele necesare pentru dispunerea lor; autorităţile competente să le permită, să le efectueze şi să le
controleze; precum şi tipul de căi de atac prevăzut de dreptul intern. Curtea trebuie să verifice dacă procedurile de control
asupra iniţierii şi aplicării măsurilor restrictive sunt susceptibile de a circumscrie „ingerinţa” în ceea ce constituie o măsură
„necesară într-o societate democratică”116.
O cauză care a impus analiza raporturilor dintre sistemele de protecţie ale Consiliului Europei şi cel al Uniunii
Europene este Michaud împotriva Franţei117. În speţă, era vizată obligaţia impusă avocaţilor francezi de a raporta orice
suspiciune legată de o faptă de spălare de bani a clienţilor lor. Printre altele, reclamantul s-a plâns că obligaţia aceasta,
care rezulta din transpunerea unei directive a Uniunii Europene, intra în conflict cu art. 8 din Convenţie (dreptul la
respectarea vieţii private şi de familie), care protejează şi confidenţialitatea relaţiei avocat-client. Deşi anterior Curtea a
reţinut în cererea Bosphorus Airways împotriva Irlandei118 că protecţia drepturilor fundamentale de către Uniunea
Europeană este în principiu echivalentă celei oferite de sistemul Convenţiei, ea a reţinut că trebuie să se pronunţe asupra
acestei probleme, din moment ce „prezumţia de protecţie echivalentă” nu este aplicabilă în cerere. Astfel, ea a considerat
că obligaţia de raportare a suspiciunilor urmărea un scop legitim de prevenire a nerespectării ordinii publice ori a
infracţiunilor, din moment ce se urmărea combaterea spălării banilor şi a infracţiunilor adiacente şi că măsura se impunea
în vederea realizării scopului propus. Cu privire la acest din urmă aspect, Curtea a arătat că obligaţia de raportare a
suspiciunilor, astfel cum a fost implementată în Franţa, nu constituia o ingerinţă disproporţionată asupra privilegiului legal
acordat profesioniştilor, din moment ce avocaţii nu erau ţinuţi de această obligaţie în cursul apărării părţii, iar legislaţia
crease un filtru de protecţie a privilegiului lor, asigurându-se astfel că avocaţii nu vor depune aceste sesizări direct
autorităţilor, ci preşedintelui baroului de care aparţineau.
Ideea importantă subliniată cu acest prilej este aceea că statele rămân responsabile în temeiul Convenţiei cu privire la
măsurile pe care le iau pentru punerea în aplicare a obligaţiilor juridice internaţionale, inclusiv atunci când aceste obligaţii
decurg din apartenenţa lor la o organizaţie internaţională către care au transferat o parte din suveranitate(s.n.) 119. Dacă se
consideră că organizaţia oferă o astfel de protecţie echivalentă, se poate presupune că statele respectă cerinţele
Convenţiei atunci când nu fac decât să execute obligaţiile juridice care decurg din aderarea lor la respectiva organizaţie.

Articolul 9. Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie

114
Hotărârea din 4 decembrie 2015 în cauza Roman Zakharov c. Rusia, §231.
115
Hotărârea din 18 ianuarie 2001 în cauza Chapman c. Regatul Unit, §90.
116
Hotărârea din 4 decembrie 2015, în cauza Roman Zakharov c. Rusia, §232. De asemenea, Hotărârea din 6 septembrie 1978, în cauza
Klass şi alţii c. Germania, §49, 50, 59. Hotărârea din 18 mai 2010, în cauza Kennedy c. Regatul Unit, §153-154.
117
Hotărârea din 6 decembrie 2012, în cauza Michaud c. Franţei.
118
Hotărârea Marii Camere din 30 iunie 2005, în cauza Bosphorus Airways c. Irlandei, §160-165.
119
Idem, §154, Hotărârea din 6 decembrie 2012, în cauza Michaud c. Franţei, §102-103.
53
 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba
religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public
sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de
lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei
publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie a fost confirmată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca fiind unul
„dintre fundamentele unei societăţi democratice în sensul Convenţiei. Aceasta ţine de ideea de pluralism – idee dobândită
cu greu de-a lungul secolelor – inerentă pentru o asemenea societate”120.
În concretizarea acestei libertăţi, autorităţile statale au atât obligaţii negative, în sensul de a nu întreprinde acţiuni de
natură a restrânge exerciţiul efectiv al acesteia, cât şi obligaţii pozitive care constau în măsuri menite să înlăture
posibilitatea apariţiilor situaţiilor perturbatoare.
Libertatea religioasă are în sfera de cuprindere dreptul de a adera sau nu la o religie, de a o practica sau de a nu o
practica sau de a o schimba. Ea vizează şi pe cei ce se declară atei, agnostici, sceptici sau indiferenţi 121.
Aşa cum a subliniat CEDO, libertatea de a-şi manifesta convingerile religioase comportă şi un aspect negativ, adică
dreptul individului de a nu fi obligat să îşi manifeste confesiunea sau convingerile sale religioase şi de a nu fi obligat să
acţioneze de aşa manieră încât să se poată trage concluzia că există-sau nu – astfel de convingeri. Autorităţile statale nu
au dreptul de a interveni în domeniul libertăţii de conştiinţă a individului şi de a-i cerceta convingerile religioase ale
acestuia, ori de a-l obliga să îşi manifeste convingerile cu privire la divinitate. Aceasta are o şi mai mare aplicabilitate în
cazul în care o persoană este obligată să acţioneze astfel în scopul exercitării anumitor funcţii, mai ales cu ocazia unei
depuneri de jurământ. În speţa în care Curtea a făcut aceste consideraţii, ea a concluzionat că faptul că reclamantul a
trebuit să arate în faţa instanţei că nu era creştin ortodox şi că nu dorea să presteze jurământul religios, ci să facă o
declaraţie solemnă, a adus atingere libertăţii sale de a nu-şi manifesta convingerile religioase 122.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a clarificat şi natura raporturilor dintre religie şi stat, care exclud din partea
acestuia din urmă posibilitatea de a aprecia legitimitatea anumitor credinţe religioase sau a modalităţilor în care acestea
se exprimă, el trebuind să rămână neutru şi imparţial 123.
În unele situaţii, libertatea religioasă este raportată la mediul social şi profesional. Astfel în cauza Eweida şi alţii
împotriva Marii Britanii124, o fostă angajată a unei companii aeriene s-a plâns de interdicţia impusă de a nu mai purta un
crucifix în mod vizibil la locul de muncă. Curtea a arătat că într-o parte a balanţei a fost pusă dorinţa reclamantei de a-şi
manifesta credinţele religioase. În partea opusă a fost plasat interesul angajatorului de a proiecta o anumită imagine a
companiei, acest din urmă scop fiind în mod incontestabil legitim.
Limitările libertăţii de gândire, conştiinţă şi religie prevăzute de paragraful 2 al art. 9, ca şi cele prevăzute la cel
anterior, trebuie să aibă o bază legală, un scop legitim în raport cu siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a
moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora şi să fie necesare într-o societate democratică. În plus,
ele trebuie să fie proporţionale cu finalitatea urmărită.

Articolul 10. Libertatea de exprimare

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de
a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică
statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau
sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională,
integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia
reputaţiei sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi
imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Libertatea de exprimare a fost recunoscută ca fiind unul dintre „fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice,
una din condiţiile primordiale ale progresului ei”125. Aria sa de cuprindere este foarte largă referindu-se atât la opinii, idei,

120
Hotărârea din 14 decembrie 1999, în cauza Serif c. Grecia, §49.
121
Hotărârea din 25 mai 1993, în cauza Kokkinakis c. Grecia, §31.
122
Hotărârea din 21 fabruarie 2008, în cauza Alexandridis c. Grecia, §38.
123
Hotărârea din 30 ianuarie 1998, în cauza Partidul communist unificat din Turcia şi alţii c.Turcia, §57.
124
Hotărârea din 15 ianuarie 2013, în cauza Eweida şi alţii c. Marii Britanii.
125
Hotărârea din 7 decembrie 1976, în cauza Handyside c. Regatul Unit, §24.
54
cât şi la expresia artistică în care acestea sunt furnizate sau la informaţiile cu caracter comercial transmise prin orice fel
de mijloace tehnice.
În jurisprudenţa Curţii s-a subliniat în mod constant că ea priveşte nu numai „informaţiile” sau „ideile” apreciate
favorabil sau considerate ca inofensive sau indiferente, dar şi pe cele care contrariază, şochează sau neliniştesc; aceasta
este exigenţa pluralismului, a toleranţei şi a spiritului de deschidere într-o societate democratică 126.
Este însă important să reţinem că instanţa europeană a accentuat şi faptul că beneficiarilor libertăţii de exprimare le
incumbă în acelaşi timp „îndatoriri şi responsabilităţi”, menţionate la paragraful 2, a căror întindere depinde de domeniul în
care ea este pusă în valoare, de procedeele tehnice utilizate şi de alţi factori de circumstanţiere adecvaţi 127.
Totodată, nu intră sub aria de protecţie a art. 10 ideile sau opiniile care sunt contrare valorilor pe care Convenţia
europeană a drepturilor omului le instituie128.
Cum era şi firesc libertatea de exprimare a fost analizată în repetate rânduri de către Curtea Europeană a Drepturilor
Omului cu referire directă la mass-media. Instanţa de la Strasbourg a reiterat cu mai multe ocazii faptul că presa joacă un
rol esenţial într-o societate democratică: deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând seama în special de
protecţia reputaţiei şi a drepturilor altora, dar şi de necesitatea de a împiedica dezvăluirea de informaţii confidenţiale,
presa are totuşi obligaţia de a comunica, în conformitate cu îndatoririle şi responsabilităţile sale, informaţii şi idei privind
toate chestiunile de interes general129.
În mod corelativ, o mare atenţie se acordă protecţiei surselor jurnalistice considerată „una din pietrele de temelie ale
libertăţii presei”. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că „absenţa unei astfel de protecţii ar putea descuraja
sursele jurnalistice să ajute presa în informarea publicului pe teme de interes general. Ca urmare, presa ar putea fi
incapabilă să joace rolul său esenţial de «câine de pază», iar capacitatea sa de a furniza informaţii precise şi de încredere
s-ar diminua. (...) Un ordin de divulgare nu ar putea fi în conformitate cu articolul 10 din Convenţie decât dacă este
justificat de un interes public superior”130.
Din acest punct de vedere, s-a subliniat că garanţia pe care art. 10 o conferă ziariştilor cu privire la relatarea unor
probleme de interes general este subordonată condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă, în sensul de a furniza
informaţii exacte şi demne de încredere, cu respectarea principiilor unui jurnalism responsabil131.
Acest concept de jurnalism responsabil, activitate profesională protejată de art. 10 din Convenţie, este o noţiune care
nu se limitează la conţinutul informaţiilor colectate şi/sau diseminate prin mijloace jurnalistice, ci el înglobează şi
legalitatea comportamentului jurnaliştilor şi că faptul că un jurnalist a încălcat legea este un considerent relevant, dar nu
hotărâtor, pentru a stabili dacă acesta a acţionat sau nu în mod responsabil 132.
Curtea a precizat că din perspectiva îndatoririlor şi responsabilităţilor ce-i revin, presa îşi îndeplineşte funcţia sa
esenţială într-o societate democratică, fără a depăşi anumite limite, mai ales în privinţa reputaţiei şi drepturilor altor
persoane şi a prevenirii difuzării de informaţii confidenţiale, având misiunea de a comunica numai informaţii de interes
public, în înţelesul dat acestei noţiuni în jurisprudenţa sa 133.
Aria de cuprindere a art. 10 se extinde asupra activităţii de la locul de muncă în general, dar şi asupra activităţii
funcţionarilor publici în special, iar în acest caz, mai ales asupra importanţei dreptului la libertatea de exprimare în privinţa
chestiunilor de interes public, a dreptului acestora şi a altor angajaţi de a raporta comportamentul ilegal şi ilegalităţile de la
locul de muncă134. În acelaşi timp, Curtea a recunoscut faptul că angajaţii au faţă de angajatori o datorie de loialitate şi
discreţie. Aceasta se aplică îndeosebi în cazul funcţionarilor publici. Având în vedere natura funcţiei lor, funcţionarii publici
adesea au acces la informaţii pe care guvernul, pentru diverse motive legitime, poate să dorească să le păstreze
confidenţiale sau secrete. Astfel, datoria de discreţie a funcţionarilor publici va fi, în acest mod, una puternică 135.
Restrângerile ce pot fi aplicate libertăţii de exprimare de către autorităţile statale, enumerate la paragraful 2 al art. 10,
trebuie să fie necesare într-o societate democratică (adică să implice o nevoie socială imperioasă 136), să fie prevăzute de
lege, să urmărească un scop legitim şi să fie proporţionale cu scopul urmărit. Ele sunt expresia intereselor generale ale
societăţii (securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor,

126
Idem, §49, Hotărârea din 25 martie 1985, în cauza Sunday Times c. Regatul Unit, §65.
127
Hotărârea din 7 decembrie 1976, în cauza Handyside c. Regatul Unit, §49.
128
Hotărârea din 23 septembrie 1998, în cauza Lehideux şi Isorni c. Franţa, §53.
129
Hotărârea din 29 martie 2016, în cauza Bédat c. Elveţiei, §50.
130
Hotărârea din 27 martie 1996, în cauza Goodwin c. Regatului Unit, §39.
131
Hotărârea din 3 iunie 2014, în cauza Pentikäinen c. Finlandei, §90.
132
Ibidem.
133
Hotărârea din 6 februarie 2001, în cauza Tammer c. Estonia, §62.
134
Hotărârea marii camere din 12 februarie 2008, în cauza Guja c. Moldovei, concluzii.
135
Hotărârea din 14 martie 2002, în cauza De Diego Nafría c. Spania, §37.
136
Hotărârea din 7 decembrie 1976, în cauza Handyside c. Regatul Unit, §24.
55
protecţia sănătăţii sau a moralei, pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti), dar şi unor interese
de natură personală (protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informaţii
confidenţiale).
În sensul art. 10 § 2, adjectivul „necesar” implică o „nevoie socială imperioasă”. Statele contractante beneficiază de o
anumită marjă de apreciere pentru a hotărî cu privire la existenţa unei asemenea nevoi, însă aceasta este dublată de un
control european privind în acelaşi timp legislaţia şi deciziile prin care este aplicată, chiar şi atunci când sunt emise de o
instanţă independentă. Prin urmare, Curtea are competenţa de a se pronunţa în ultimă instanţă cu privire la aspectul dacă
o „restricţie” este compatibilă cu libertatea de exprimare protejată la art. 10.
Corelativ libertăţii de exprimare, Curtea a precizat că statele dispun de o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte
reglementarea discursului comercial şi publicitar137. Ca atare, publicitatea, atât de omniprezentă în spaţiul public poate
face obiectul unor restricţii destinate, în special, să împiedice concurenţa neloială şi publicitatea falsă ori înşelătoare. În
unele contexte, chiar şi publicarea unor mesaje publicitare obiective şi veridice poate suferi limitări destinate respectării
drepturilor altora sau bazate pe particularităţile unei anumite activităţi comerciale ori profesii 138.
Atunci însă când îşi exercită controlul, Curtea nu are sarcina de a se substitui instanţelor interne competente, ci de a
verifica din perspectiva art. 10 deciziile pe care acestea le-au pronunţat în virtutea puterii lor de apreciere. Nu rezultă că
aceasta trebuie să se limiteze la a stabili dacă statul pârât s-a folosit de această putere cu bună-credinţă, cu grijă şi în
mod rezonabil: ingerinţa în litigiu trebuie considerată în lumina întregii cauze pentru a stabili dacă aceasta era
„proporţională scopului legitim urmărit” şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt
„relevante şi suficiente” (...). Prin urmare, Curtea trebuie să se convingă de faptul că autorităţile naţionale au aplicat
norme conforme principiilor consacrate la art. 10, bazându-se, în plus, pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante 139.
Ceea ce însă s-a subliniat tot prin jurisprudenţă este ideea conform căreia nivelul protecţiei, art. 10 § 2 din Convenţie
nu lasă loc restrângerilor în privinţa libertăţii de exprimare în domeniul discursului politic sau al chestiunilor de interes
general140, în rândul acestora fiind incluse şi comentariile privind funcţionarea sistemului judiciar 141.

Articolul 11: Libertatea de întrunire şi asociere

1. Orice persoană are dreptul la libertate de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii
sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri
necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţionala, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor,
protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri
legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.

Articolul 11 al Convenţiei europene a drepturilor omului recunoaşte două libertăţi, şi anume libertatea de întrunire şi de
asociere, în conţinutul acesteia din urmă incluzându-se în mod expres libertatea sindicală, care este unul dintre puţinele
drepturi social-economice incluse în aceasta. În literatura de specialitate s-a observat că spre deosebire de celelalte
drepturi conţinute de Convenţie, acestea, deşi apar ca individuale, presupun un mod colectiv de exercitare142.
Paragraful 1 al art. 11 recunoaşte expres libertatea de întrunire paşnică, el necuprinzând manifestaţiile ai căror
organizatori au intenţii violente 143. Autorităţile statale sunt ţinute nu numai de a nu împiedica exercitarea acestei
libertăţi, ci şi de a adopta măsuri pozitive pentru concretizarea ei 144.
Cât priveşte libertatea sindicală, aceasta are o latură individuală, care se concretizează în dreptul oricărei persoane
angajate în raporturi de muncă de a se afilia la un sindicat existent, precum şi una ce se exercită în mod colectiv, fiind
vorba de dreptul oricărei persoane de a organiza împreună cu alţii sindicate şi dreptul de a se afilia celor existente.

137
Hotărârea din 20 noiembrie 1989, în cauza Markt intern Verlag GmbH şi Klaus Beermann c. Germaniei, §53.
138
Decizia din 25 august 2015, în cauza Constantin Dor c. României, §52.
139
Principii generale referitoare la libertatea de exprimare reiterate în Hotărârea din 23 iunie 2016, în cauza Baka c. Ungariei, §158 şi
desprinse dintr-o bogată jurisprudenţă anterioară (şi reamintite de Curte în cauzele Morice c. Franţei [(MC), nr. 29369/10, §124, 23 aprilie
2015], Delfi AS c. Estoniei [(MC), nr. 64569/09, §131, CEDO 2015] şi Perinçek c. Elveţiei [(MC), nr. 27510/08, §196, CEDO 2015 (extrase).
140
Idem, §159.
141
Ibidem. În acelaşi sens, Hotărârea din 15 iulie 2010, în cauza Roland Dumas c. Franţa, §43.
142
C. Bîrsan, op. cit., p. 804.
143
Hotărârea din 2 octombrie 2001, în cauza Stankov c. Bulgaria, §77.
144
Hotărârea din 21 iunie 1988, în cauza Pltform „Arzte fur das Leben” c. Austria, §32.
56
 Dreptul de afiliere sindicală presupune în mod corelativ şi dreptul de a nu adera la un anumit sindicat sau de a se
retrage din acesta, cu deosebire în situaţiile în care constrângerea unei persoane de a se înscrie într-un sindicat atinge
însăşi substanţa libertăţii sindicale, astfel cum este consacrată de art. 11 145.
De asemenea, în acord şi cu convenţiile în materie ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii 146, libertatea sindicală
presupune, printre altele, şi dreptul organizaţiilor sindicale de a-şi stabili propriile regulamente, de a-şi administra
activităţile specifice în totală libertate, cu respectarea cerinţelor legii, precum şi dreptul de a organiza federaţii de sindicate
sau de a adera la federaţii existente 147. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că ea aplică art. 11 din
Convenţie, în partea sa referitoare la libertatea sindicală, în lumina instrumentelor internaţionale în materie, în special a
convenţiilor OIM148.
Limitele ce pot fi impuse libertăţii de întrunire şi asociere reţinute la paragraful 2 al art. 11, ca şi în cazul art. 8-10
trebuie să fie prevăzute de lege, să constituie măsuri necesare într-o societate democratică şi să fie proporţionale cu
scopul urmărit.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a accentuat asupra legăturii dintre dreptul de întrunire paşnică şi libertatea de
exprimare, garantată de art. 10 al Convenţiei. Ea a arătat că libertatea sindicală nu este un drept independent, ci un
aspect particular al libertăţii de asociere, recunoscute de art. 11 din Convenţie 149. Ca atare, statele au nu numai obligaţia
de a proteja dreptul de întrunire paşnică, dar şi pe aceea de a se abţine să aducă restrângeri indirecte, abuzive
exerciţiului acestui drept. În plus, textul articolului 11 implică din partea statelor şi obligaţii pozitive, de natură a se asigura
efectivitatea acestor libertăţi150.
Pe de altă parte, limitele aplicate libertăţii de asociere impun o interpretare restrictivă, deoarece numai raţiuni
convingătoare şi imperative pot justifica o eventuală restrângere a exerciţiului ei în temeiul paragrafului 2 al art. 11 151.
În dese rânduri, Curtea a arătat că dreptul la libertatea de întrunire, unul dintre fundamentele unei societăţi
democratice, face obiectul unor excepţii care trebui să fie interpretate strict, iar necesitatea impunerii unor astfel de
restricţii trebuie să fie stabilită în mod convingător. Atunci când se examinează dacă restricţiile privind drepturile şi
libertăţile garantate de Convenţie pot fi considerate „necesare într-o societate democratică”, statele contractante
beneficiază de o anumită marjă de apreciere, dar nu de una nelimitată 152.
Pe de altă parte, statele contractante au obligaţia de a nu impune restricţii indirecte nerezonabile asupra dreptului de
întrunire paşnică. Ele trebuie să acţioneze astfel încât să fie asigurată garantarea exercitării efective a acestui drept 153.
În acest sens, statul trebuie, în special, să adopte măsurile de securitate preventive adecvate pentru a garanta buna
derulare a unui eveniment public, precum asigurarea prezenţei unor servicii medicale de prim-ajutor la locul desfăşurării
demonstraţiilor şi reglementarea traficului rutier, astfel încât perturbarea acestora să fie redusă la minimum 154.
În plus, este important ca autorităţile publice să demonstreze un anumit grad de toleranţă faţă de adunările paşnice,
chiar şi faţă de cele nelegale, astfel încât libertatea de întrunire garantată la art. 11 din Convenţie să nu fie golită de
conţinut155.
Totuşi, garanţiile prevăzute la art. 11 din Convenţie nu se aplică în cazul întrunirilor în cadrul cărora organizatorii şi
participanţii au intenţii violente, instigă la acte de violenţă sau neagă în alt fel fundamentele unei „ societăţi democratice”156.
În orice caz, o persoană nu încetează să beneficieze de dreptul la libertatea de întrunire paşnică din cauza unor acte de
violenţă sporadice sau a altor infracţiuni comise de alte persoane în cursul unei demonstraţii, dacă persoana în cauză îşi
păstrează intenţiile şi comportamentul paşnice157.
În jurisprudenţa sa, Curtea s-a pronunţat, ghidată de principiile menţionate, în cauze concrete privind restrângerea
activităţii asociaţiilor minorităţilor naţionale, partidelor politice sau interzicerea unor greve şi manifestaţii.

Articolul 12: Dreptul la căsătorie

145
Hotărârea din 25 aprilie 1996, în cauza Gustafsson c. Suediaia, §44.
146
A se vedea supra, p. 43-45
147
Conform celor precizate de fosta Comisie la 13 iunie 1985, în cauza Cheall c. Regatul Unit, p. 185.
148
Hotărârea din 27 februarie 2007, în cauza Associated Society of Locomotive Engineers and Firemen (ASLEF) c. Regatul Unit, §38.
149
Hotărârea din 27 octombrie 1975, în cauza Sindicatul naţional al Poliţiei belgiene c. Belgia, §38.
150
Hotărârea din 20 februarie 2003, în cauza Hutchison Raid c. Regatul Unit, §57.
151
Hotărârea din 10 iulie 1998, în cauza Sidiripoulos şi alţii c. Grecia, §40.
152
Hotărârea din 5 martie 2009, în cauza Barraco c. Franţei, §42.
153
Hotărârea din 5 decembrie 2006, în cauza Oya Ataman c. Turciei, §36.
154
Hotărârea din 15 octombrie 2015, în cauza Kudrevièius şi alţii c. Lituaniei, §158-160.
155
Idem, §37, 39.
156
Hotărârea din 21 octombrie 2010, în cauza Alexeiev c. Rusiei, §80.
157
Hotărârea din 5 ianuarie 2016, în cauza Frumkin c. Rusiei, §99; Hotărârea din 12 iunie 2014, în cauza Primov şi alţii c. Rusiei, §155.
57
 Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie conform legislaţiei
naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept.

Acest articol completează dispoziţiile art. 8 referitoare la respectarea vieţii de familie referindu-se la condiţiile care
generează familia însăşi. În cazul art. 12 nu vom mai găsi situaţii limitative, dar, aşa cum Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a precizat „în toate statele membre ale Consiliului Europei aceste «limitări» apar ca tot atâtea condiţii şi sunt
conţinute de regulile fie de formă, fie de fond (privitoare la căsătorie). Primele privesc în special publicitatea şi celebrarea
căsătoriei; celelalte au în vedere îndeosebi capacitatea, consimţământul şi unele impedimente la căsătorie”158.
Totuşi, aşa cum s-a subliniat159, art. 12 instituie dreptul subiectiv de a încheia o căsătorie, dar nu şi dreptul la viaţa
familială. Într-adevăr, efectul esenţial al căsătoriei este acela al naşterii vieţii de familie, dar nu şi cel exclusiv, pentru că
viaţa de familie în sensul art. 8 poate rezulta şi din legături de fapt.
Astfel cum este redactat, art. 12 se referă la familia tradiţională, între două persoane de sex biologic diferit, scopul
urmărit fiind acela de a proteja căsătoria în calitatea ei de fundament al familiei 160.
În ultimii ani, urmare a evoluţiilor în medicină şi ştiinţă, Curtea a analizat şi situaţia persoanelor transsexuale apreciind
că nu există nicio justificare pentru a priva o asemenea persoană de exercitarea dreptului la căsătorie 161.
Cât priveşte căsătoria între persoanele de acelaşi sex, Curtea a stabilit că articolul 12 nu impune obligaţia guvernelor
să reglementeze căsătoria dintre acestea. În situaţia actuală, autorizarea sau interzicerea căsătoriei homosexuale este
guvernată de către legile naţionale ale statelor membre162.

Articolul 13: Dreptul la un recurs efectiv

Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţia europeană a drepturilor omului au fost încălcate, are
dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în
exercitarea atribuţiilor lor oficiale.

Includerea acestui drept în textul Convenţiei europene a drepturilor omului este o expresie a caracterului subsidiar al
mecanismului de protecţie instituit de aceasta, în sensul că revine în primul rând instanţelor naţionale să asigure
respectarea drepturilor şi libertăţilor înscrise în Convenţie, mecanismul european având rolul subsidiar ca, pe lângă
acordarea „satisfacţiilor echitabile” acordate victimelor, prevăzute art. 41, să stimuleze statele membre să adopte acele
măsuri de ordin general necesare evitării pe viitor a unor noi încălcări de aceeaşi natură.
Instanţa naţională menţionată de art. 13 trebuie înţeleasă în sens larg nu numai ca organ jurisdicţional. Aşa cum a
decis Curtea Europeană a Drepturilor Omului, aceasta nu este necesar să fie o instituţie judiciară, „dar puterile de care ea
dispune şi garanţiile pe care le prezintă trebuie să fie luate în considerare spre a aprecia eficacitatea recursului ce se
exercită în faţa ei”163.

Articolul 14: Interzicerea discriminării

Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţia europeană a drepturilor omului trebuie sa fie asigurată fără nicio
deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială,
apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.

Aşa cum am putut observa în sistemul onusian de protecţie a drepturilor omului, analizat anterior, principiul
nediscriminării putea fi regăsit în toate documentele reprezentative analizate. La fel, la nivelul dreptului Uniunii Europene,
nediscriminarea constituie un fundament principial al construcţiei comunitare inclus ca atare în tratate şi normele de drept
derivat.
Articolul 14 al Convenţiei europene a drepturilor omului se înscrie în acest cadru internaţional de garantare a exercitării
drepturilor omului fără discriminare.
Trebuie să observăm că art. 14 menţionează drepturile şi libertăţile recunoscute de Convenţie. Ulterior, prin Protocolul
12 adoptat în anul 2000 s-a adoptat principiul interdicţiei oricărei forme de discriminare 164.

158
Hotărârea din 18 decembrie 1987, în cauza F. c. Elveţia, §32.
159
C. Bârsan, op. cit., p. 849.
160
Hotărârea din 27 septembrie 1990, în cauza Cossey c. Regatul Unit, §43.
161
Hotărârea din 11 iulie 2002, în cauza Christine Goodwin c. Regatul Unit, §103.
162
Hotărârea din 22 noiembrie 2010, în cauza Schalk şi Kopf c. Austria, §61, 63.
163
Hotărârea din 25 martie 1983, în cauza Silver şi alţii c. Regatul Unit, §113.
164
Prin Hotărârea din 22 decembrie 2009, în cauza Sejdic şi Finci c. Bosniei-Herţegovina Curtea europeană a drepturilor omului a constatat
pentru prima dată încălcarea acestui document, coroborat cu încălcarea art. 14 (interzicerea discriminării) şi cu art. 3 din Protocolul nr.1 (dreptul
58
 Este de subliniat că art. 14 din Convenţie completează celelalte dispoziţii substanţiale ale Convenţiei şi ale
protocoalelor adiţionale. Aşa cum a subliniat în repetate rânduri instanţa de la Strasbourg, el nu are o existenţă
independentă, ci poate fi invocat numai cu privire la drepturile şi libertăţile pe care acestea le reglementează. Deşi
incidenţa art. 14 nu presupune o încălcare a acestor drepturi şi libertăţi – iar astfel poate apărea ca autonom –, aplicarea
art. 14 se poate face numai în legătură cu un fapt care intră în sfera de aplicare a unui alt drept apărat de Convenţie 165.
În jurisprudenţa Curţii s-a accentuat în mod constant că dacă art. 14 garantează protecţia împotriva oricărei
discriminări, totuşi nu orice diferenţă de tratament semnifică în mod automat încălcarea sa, ci „trebuie stabilit că persoane
aflate în situaţii analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu-
şi găseşte o justificare obiectivă sau rezonabilă”166. În acest sens, statele dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a
determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de
tratament juridic aplicate167. În plus, este necesar a se asigura un raport de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi
scopul urmărit168.
În cauza Opuz c. Turciei, Curtea a constatat – pentru prima dată într-o cauză privind violenţa domestică – încălcări ale
art. 14, coroborat cu art. 2 şi art. 3, pentru violenţele suferite de cele două femei având legătură cu sexul acestora. Aşa
cum a arătat instanţa europeană, violenţa domestică afecta în principal femeile, iar pasivitatea generalizată şi
discriminatorie de care au dat dovadă instanţele turceşti crea un climat propice acestui tip de violenţă. În ciuda reformelor
în domeniu, indiferenţa de care justiţia, în general, a dat dovadă în materie şi impunitatea de care se bucurau autorii au
relevat lipsa de motivaţie din partea autorităţilor turce de a lua măsurile adecvate pentru a remedia problema: poliţia
încerca să convingă femeile să-şi retragă plângerile, întârzierile erau frecvente, iar instanţele atenuau asprimea
sancţiunilor în numele onoarei sau al tradiţiei 169.
Modul de aplicare a acestor principii a fost considerat neadecvat de către CEDO cu ocazia analizei unei cauze privind
o serie de violenţe la care au fost supuşi membrii unei comunităţi rome din satul Hădăreni, judeţul Mureş. Cu acel prilej,
Curtea a constat că atacurile au fost îndreptate împotriva reclamanţilor datorită originii lor etnice. Ea a constat însă că
originea etnică a reclamanţilor pare a fi fost decisivă în durata şi modul de soluţionare a cauzei de către instanţele
naţionale după ratificarea Convenţiei de către România. Ea a reţinut şi existenţa remarcilor discriminatorii repetate,
formulate de către autorităţi pe tot parcursul soluţionării cauzei al cărei obiect cădea în sfera de aplicare a art. 8 din
Convenţie170.
Într-o altă cauză ce are relevanţă de asemenea pentru spaţiul social românesc, reclamantul, de origine rromă, a
pretins că trei publicaţii subvenţionate de guvern (o carte privind rromii şi două dicţionare) conţin remarci şi expresii ce
reflectă ostilitatea faţă de comunitatea rromă prin folosirea neadecvată a termenului de „ţigan”. În speţa respectivă s-a
constatat neîncălcarea art. 14 din Convenţie. Cu toate acestea, Curtea a ţinut să semnaleze că ar fi fost de preferat să se
menţioneze în dicţionar că definiţia secundară a termenului „ţigan” este „peiorativă” sau „ofensatoare”, mai degrabă decât
„metaforică”171.

2.2. Drepturi prevăzute de Protocolul nr. 1 (20 martie 1953)

Articolul 1: Protecţia proprietăţii

Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii
bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.

Dreptul la proprietate inclus în Protocolul nr. 1 a generat şi el o jurisprudenţă deosebit de bogată, de-a lungul
anilor foarte mulţi dintre titularii cererilor adresate Curţii provenind din România, ţară în care legislaţia şi practica
judiciară a suferit de lipsă de coerenţă şi inadecvare cu norma europeană în procesul de restituire a bunurilor din
perioada totalitară.

la alegeri libere).
165
Hotărârea din 18 iulie 1994, în cauza Karlheinz Schmidt c. Germania, §22. Hotărârea din 12 iulie 2005, în cauza Moldovan şi alţii c.
României, §136.
166
Hotărârea din 18 februarie 1991, în cauza Fredin c. Suedia, §60.
167
Hotărârea din 22 octombrie 1996, în cauza Stubbings ş.a. c. Regatul Unit, §72.
168
Hotărârea din 26 septembrie 2002, în cauza Duchez c. Franţa, §442.
169
Hotărârea din 9 iunie 2009, în cauza Opuz c. Turciei, §192, 200.
170
Hotărârea din 12 iulie 2005, în cauza Moldovan şi alţii c. României, §139.
171
Hotărârea Marii Camere din 15 martie 2012, în cauza Aksu c. Turcia, §85.
59
 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că art. 1 din Protocolul nr. 1 conţine trei norme distincte: prima normă,
care apare în prima frază a primului paragraf şi care are un caracter general, enunţă principiul general al respectării
dreptului de proprietate; a doua normă, prevăzută în cea de-a doua frază din acelaşi paragraf, vizează privarea de
proprietate şi o supune anumitor condiţii; cea de-a treia normă, prevăzută în al doilea paragraf, recunoaşte dreptul statelor
de a reglementa, printre altele, folosinţa bunurilor conform interesului general 172.
Pe de altă parte, exercitarea reală şi eficace a dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 nu depinde doar de
obligaţia statului de a se abţine de la orice ingerinţă; pot fi impuse măsuri pozitive de protecţie, mai ales dacă există o
legătură directă între măsurile pe care un reclamant le poate pretinde în mod legitim din partea autorităţilor şi folosinţa
efectivă a bunurilor sale173.
Noţiunea de bun a cărui proprietate este garantată de art. 1 a fost înţeleasă în sens larg de către Curtea Europeană a
Drepturilor Omului prin jurisprudenţa sa. Aşa cum s-a arătat, „intră sub incidenţa acestui text toate drepturile reale
principale şi accesorii, precum şi drepturile reale corespunzătoare dreptului de proprietate publică, cum sunt dreptul real
de folosinţă sau dreptul de concesiune corespunzător dreptului de proprietate publică a statului, în măsura în care toate
aceste drepturi au ca titular subiecte de drept privat”174.
Sunt protejate, de asemenea, drepturile de creanţă 175, precum şi drepturile de creaţie intelectuală.
În schimb, aria de acoperire a art. 1 nu vizează şi garantarea dreptului de a dobândi un anumit bun 176.
Limitările dreptului de proprietate reţinute de alin. (2) al art. 1 sunt supuse, ca şi în cazul altor articole din Convenţie
unde acestea sunt permise în mod expres, cerinţei existenţei unui raport de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi
scopul avut în vedere.
Situaţiile în care un titular poate fi lipsit de proprietatea sa analizate de Curte prin jurisprudenţa sa au vizat
naţionalizări, exproprieri, confiscări, sau chiar situaţiile asimilate unei exproprieri de fapt ş.a. Privarea de proprietate
trebuie însă realizată, aşa cum se reţine în art. 1, numai în temeiul legii, înţeleasă însă în sens larg ca fiind orice normă
obligatorie şi generală, oricare ar fi izvorul său formal (legi, acte ale guvernului, ale autorităţilor administrative,
regulamente sau chiar practica judiciară a instanţelor supreme). Este important ca acestea să fie accesibile, precise şi
previzibile.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că scopul art. 1 din Protocolul nr. 1 este acela de a păstra un
echilibru just între cerinţele interesului general al comunităţii şi cerinţele privind drepturile fundamentale ale persoanei şi
că preocuparea de a realiza acest echilibru se aplică şi celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Protocol. Ca urmare,
trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit. De aceea, nu va exista
un echilibru corespunzător între interesul general şi drepturile individuale dacă persoana în cauză este obligată să suporte
o povară excesivă şi individuală177.
Cauzele de utilitate publică menţionate ca o condiţie a lipsirii cuiva de proprietatea sa implică analiza de către
autorităţile publice a unor necesităţi de ordin politic, economic şi social în vederea concretizării unor anumite politici
economice şi sociale178.
Chiar dacă o obligaţie de indemnizare nu este reţinută în mod expres în textul art. 1, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a subliniat în mod constant că „o privare de proprietate pentru cauză de utilitate publică nu se justifică fără plata
unei indemnizări, sub rezerva unor circumstanţe excepţionale”179, iar „în absenţa unei indemnizări nu s-ar asigura decât o
protecţie iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei”180.
Reglementarea folosinţei bunurilor conform interesului general menţionată de alin. (1) al art. 1 are drept efect limitarea
de către proprietari a atributului folosinţei bunurilor lor. Şi în acest caz, măsurile luate trebuie să fie proporţionale cu
scopul urmărit.
Partea finală a alin. (2) prevede că autorităţile publice pot reglementa în materia plăţii impozitelor ori a altor contribuţii
sau a amenzilor fără ca aceasta să constituie o afectare a dreptului de proprietate. În acest sens, statele părţi beneficiază
de o marjă de acţiune cu privire la mijloacele normative pe care le pot utiliza 181.

172
Hotărârea din 25 iunie 2015, în cauza Couturon c. Franţei, §29.
173
Idem, §33.
174
C. Bîrsan, op. cit., p. 972.
175
Hotărârea din 20 noiembrie 1995, în cauza Pressos Compania Navierea S.A. şi alţii c. Belgia, §31.
176
Hotărârea din 7 septembrie 1999, în cauza Rudzinska c. Polonia, §542.
177
Hotărârea din 15 decembrie 2015, în cauza S.C. Antares Transport S.A. şi S.C. Transroby S.R.L. c. României, §44.
178
Hotărârea din 21 februarie 1986, în cauza James şi alţii c. Regatul Unit, §46.
179
Hotărârea din 23 septembrie 1982, în cauza Sporrong şi Lonnroth c. Suedia, §54.
180
Hotărârea din 21 februarie 1986, în cauza James şi alţii c. Regatul Unit, §54.
181
Hotărârea din 21 mai 2002, în cauza Jokela c. Finlanda, §57.
60
 Efectele constatării încălcării dreptului la proprietate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului sunt cele de
ordin general ce constau în „obligaţia statelor de a adopta acele măsuri legislative, administrative sau de altă natură, care
să conducă la înlăturarea posibilităţii ca în viitor să se mai producă încălcări de genul celei constate într-o cauză dată ”182,
cât şi cele de ordin particular privitoare la „satisfacţia echitabilă” acordată reclamantului, şi care este reţinută de art. 41 al
Convenţiei.
Cu privire la aceste din urmă efecte, în mod consecvent şi principial Curtea a considerat că repunerea în situaţia
anterioară este cea mai apropriată soluţie, statul în cauză fiind obligat, în mod eventual, la plata de despăgubiri pentru
lipsirea de folosinţa bunului şi/sau daune morale 183.
Cazul României privind protecţia dreptului la proprietate este unul special atât prin numărul cazurilor în care s-a
pronunţat Curtea Europeană a Drepturilor Omului 184, cât şi prin faptul că instanţa europeană a fost nevoită să adopte la 12
octombrie 2010 o hotărâre-pilot privind ţara noastră cu ocazia analizei sale în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva
României185. Făcând trimiteri şi la cauze analizate anterior privitoare la România, Curtea a constatat că „prevederile
legislative şi schimbările ce le-au fost aduse s-au tradus printr-o practică judiciară neconstantă şi au generat o
incertitudine juridică generală în ceea ce priveşte interpretarea noţiunilor esenţiale referitoare la drepturile foştilor
proprietari, ale statului şi ale terţilor dobânditori ai bunurilor imobile naţionalizate” (§ 221).
Remediile sugerate sunt, de exemplu, „modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care Curtea a
constatat anumite lipsuri, şi prin implementarea urgentă a unor proceduri simplificate şi eficiente, întemeiate pe măsuri
legislative şi pe o practică judiciară şi administrativă coerentă, care să poată menţine un just echilibru între diferitele
interese în cauză” (§ 232). La fel, „refacerea totală a legislaţiei, care să conducă la reguli de procedură clare şi
simplificate, ar face sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa, spre deosebire de sistemul actual, ale cărui
prevederi sunt dispersate în mai multe legi, ordonanţe şi hotărâri. Plafonarea despăgubirilor şi eşalonarea lor pe o
perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele
foştilor proprietari şi interesul general al colectivităţii”(§ 235).
Având în vedere numărul foarte mare de cereri îndreptate împotriva României, referitoare la acelaşi tip de contencios,
Curtea a decis cu aceeaşi ocazie „să suspende pentru o perioadă de 18 luni, analiza tuturor cererilor rezultate din aceeaşi
problematică generală, în aşteptarea adoptării de către autorităţile române a unor măsuri capabile să ofere un remediu
adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparaţie” (§ 241).
Răspunsul acestora s-a concretizat destul de târziu prin adoptarea Legii nr. 165 din 16 mai 2013186.

Articolul 2. Dreptul la educaţie

Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi
învăţământului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi acest învăţământ conform convingerilor lor religioase
şi filozofice.

Dreptul la educaţie este unul dintre puţinele drepturi sociale incluse în Convenţia europeană a drepturilor omului şi în
protocoalele sale. Fiind redactat într-o formulare negativă, el este un drept de care trebuie să se bucure orice persoană.
În schimb, atunci când beneficiarii sunt copii, este garantat dreptul părinţilor de a fi respectate convingerile lor în raport cu
educaţia copiilor lor şi cu sistemul de învăţământ urmat.
Articolul 2 al Protocolului nr. 1 lasă la discreţia statului determinarea naturii şi scopului implicării sale în sistemul
educaţional, neavând obligaţia să asigure anumite facilităţi educaţionale sau să garanteze că fiecare individ primeşte
educaţia pe care o doreşte.
La rândul ei, jurisprudenţa a adâncit prin interpretare semnificaţia art. 2 al Protocolului nr. 1. Astfel, Curtea a apreciat
că „formularea negativă (a dreptului la educaţie) indică faptul că părţile contractante nu recunosc un astfel de drept la
educaţie astfel încât să le impună să instituie pe cheltuiala lor sau să subvenţioneze orice educaţie de un anumit tip sau
de un anumit nivel”. În fond, este vorba de „a garanta persoanelor aflate sub jurisdicţia părţilor contractante dreptul, în
principiu, de a dispune ele însele de mijloacele de instruire existente la un moment dat ”. De asemenea, pentru ca dreptul
la educaţie să fie efectiv, „este necesar ca beneficiarul să aibă posibilitatea să profite de pe urma educaţiei primite, adică

182
C. Bîrsan, op. cit., p. 1048.
183
Hotărârea din 31 octombrie 1995, în cauza Papamichalopoulos şi alţii c. Grecia, §48.
184
De la momentul aderării României la sistemul european de protecţie a drepturilor omului până în anul 2015 au fost înregistrate un număr
de 464 hotărâri ale Curţii referitoare la art. 1 al Protocolului (a treia ţară după Turcia şi Rusia).
185
Textul disponibil la adresa: http://www.dreptonline.ro/spete/detaliu_speta.php?cod_speta=413.
186
Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod
abuziv în perioada regimului comunist în România (M. Of. nr. 278 din 17 mai 2013). Modificată şi completată prin Legea nr. 103/2016 ( M. Of.
nr. 394 din 24 mai 2016).
61
să aibă dreptul să obţină, în conformitate cu legile în vigoare în fiecare stat, şi într-o formă sau alta, recunoaşterea oficială
a studiilor absolvite”187.
Reglementările adoptate de statele părţi în acest domeniu pot fi diferite în funcţie de nevoile societăţii şi de resursele
disponibile, dar nu trebuie niciodată să fie de natură să aducă atingere înseşi substanţei acestui drept 188.
Cât priveşte menţionarea dreptului părinţilor de a le fi respectate convingerile religioase şi filozofice în educaţia copiilor
lor, reţinut în partea finală a art. 2, aceasta vizează asigurarea existenţei unui pluralism educativ, condiţie esenţială pentru
funcţionarea unei societăţi democratice, astfel cum este aceasta invocată în Convenţie, şi care se realizează mai ales prin
organizarea învăţământului public189.
În funcţionarea acestuia, informaţiile şi cunoştinţele ce figurează în programele de învăţământ trebuie să fie transmise
copiilor în mod critic, obiectiv şi pluralist, interzicându-se statelor să urmărească un scop de îndoctrinare care nu respectă
convingerile religioase şi filozofice ale părinţilor190.
Curtea s-a referit şi la sintagma „convingeri religioase şi filozofice”, subliniind că termenul de „convingeri” desemnează,
de regulă, „anumite puncte de vedere ce ating un anumit nivel de forţă, de seriozitate, de coerenţă şi de importanţă”
pentru o persoană sau pentru un grup de persoane 191. Pe de altă parte, „convingerile filozofice” sunt acele convingeri ce
merită respectul unei „societăţi democratice, care nu sunt incompatibile cu demnitatea persoanei şi, în plus, nu apar ca
fiind în contradicţie cu dreptul fundamental la educaţie, deoarece prima frază a art. 2 domină ansamblul textului”192.

Articolul 3. Dreptul la alegeri libere

Înaltele Părţi Contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condiţii care să
asigure libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ.

În interpretarea Curţii Europene a Drepturilor Omului, articolul 3 garantează două drepturi subiective distincte, şi
anume dreptul de vot şi dreptul de a candida la alegerea corpului legislativ.
Rolul statului, în calitate de ultim garant al pluralismului, implică adoptarea de măsuri pozitive pentru a organiza
alegerile democratice în „condiţii care asigură libera exprimare a opiniei poporului privind alegerea corpului legislativ”193.
Tot Curtea a stabilit şi regimul juridic al art. 3 precizând că „În ordinea lor juridică internă, statele contractante pot
supune exerciţiul dreptului la vot şi pe cel al dreptului la eligibilitate unor condiţii cărora, în principiu, dispoziţiile art. 3 nu le
sunt potrivnice. Astfel, statele dispun în această materie de o largă marjă de apreciere, revenind însă Curţii, în ultimă
instanţă, misiunea de a verifica respectarea exigenţelor impuse de Protocolul nr. 1. Curtea trebuie să se asigure ca
asemenea condiţii să nu fie de natură a aduce atingere însăşi substanţei acestor drepturi, privându-le astfel de
efectivitatea lor, că ele urmăresc un scop legitim şi că mijloacele folosite pentru realizarea lor nu sunt disproporţionate; în
special, asemenea condiţii şi restricţii nu trebuie, practic, să anihileze libera exprimare a opiniei poporului în alegerea
corpului legislativ”194.
În sensul aplicării art. 3, orice lege electorală trebuie să fie apreciată în lumina evoluţiei politice a ţării, astfel încât
detalii inacceptabile în cadrul unui anumit sistem se pot justifica în cadrul altuia. Această marjă de manevră acordată
statului este, totuşi, limitată de obligaţia de a respecta principiul fundamental al art. 3, şi anume „ libera exprimare a opiniei
poporului privind alegerea corpului legislativ”195.
Totuşi, dacă dreptul de a candida nu este absolut, limitările implicite care pot face obiectul său, nu trebuie să-l reducă
până la a aduce atingere esenţei sale şi nici să-l priveze de efectivitatea sa. Acestea trebuie să fie conforme cu statul de
drept şi însoţite de suficiente garanţii pentru a evita arbitrariul şi abuzurile de putere în materie electorală, în special, în
ceea ce priveşte înregistrarea candidaţilor196.
În consecinţă, dacă este adevărat că statele dispun de o marjă mare de apreciere pentru a stabili condiţiile de
eligibilitate in abstracto, principiul caracterului efectiv al drepturilor impune ca deciziile de constatare a încălcării condiţiilor
respective în cazul unui candidat, să fie conforme cu un anumit număr de criterii care să permită evitarea arbitrarului. În
special, aceste decizii trebuie luate de un organ care prezintă un minim de garanţii de imparţialitate. De asemenea,

187
Hotărârea din 27 iulie 1968, în cauza Legislaţie lingvistică belgiană c. Belgia, §3.
188
Hotărârea din 25 februarie 1982, în cauza Cambell şi Cosans c. Regatul Unit, §41.
189
Hotărârea din 7 decembrie 1976, în cauza Kjeldsen, Busk Madsen şi Pedersen c. Danemarca, §50.
190
Idem, §53.
191
Hotărârea din 18 decembrie 1996, în cauza Efstratiou c. Grecia, §25.
192
Hotărârea din 25 februarie 1982, în cauza Cambell şi Cosans c. Regatul Unit, §36.
193
Hotărârea din 15 decembrie 2015, în cauza Ofensiva Tinerilor c. României, §49.
194
Hotărârea din 2 martie 1987, în cauza Mathieu-Mohin şi Clerfayt c. Belgia, §52.
195
Idem, §54.
196
Hotărârea din 15 decembrie 2015, în cauza Ofensiva Tinerilor c. României, §52, 53.
62
puterea autonomă de apreciere a organului respectiv nu trebuie să fie excesivă: trebuie fie circumscrisă, la un nivel
suficient de precizie, dispoziţiilor din dreptul intern. În sfârşit, procedura de constatare a caracterului ineligibil trebuie să fie
de natură să garanteze o decizie echitabilă şi obiectivă şi să evite orice abuz de putere din partea autorităţii
competente197.
Obligaţia de a desfăşura alegeri libere prevăzută de art. 3 a fost motivată de Curte ca şi în corelaţie cu
responsabilităţile ce revin statelor părţi la Convenţie în asigurarea pluralismului politic, ca expresie a vieţii politice
într-o societate democratică, deoarece „exprimarea voinţei poporului” nu ar putea fi concepută fără concursul unei
pluralităţi de partide politice ce reprezintă curentele de opinie ale populaţiei unei ţări 198 .
Aşa cum s-a subliniat, „exerciţiul drepturilor subiective ce intră în conţinutul art. 3, respectiv dreptul de vot şi dreptul la
eligibilitate, reprezintă legătura pe care ele o au cu drepturile şi libertăţile ce garantează manifestările sociale ale unei
persoane”. Acestea sunt dreptul la libertatea de conştiinţă şi de religie (art. 9), libertatea de exprimare (art. 10), libertatea
de asociere şi de întrunire paşnică (art. 11). Ca atare, „nu poate fi concepută exercitarea dreptului la vot, a celui de
eligibilitate şi a exerciţiului mandatului fără recunoaşterea şi garantarea efectivă a drepturilor şi libertăţilor amintite mai
sus”199.

2.3. Drepturi prevăzute de Protocolul nr. 4 (16 septembrie 1963)

Articolul 1. Interzicerea privării de libertate pentru datorii

Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală.

Acest articol se referă la interzicerea detenţiei în cazul neexecutării obligaţiilor civile contractuale indiferent de
subiectele acestora.
Dat fiind că în statele părţi există asigurate remedii juridice alternative în aceste situaţii, jurisprudenţa CEDO este ca şi
inexistentă cu privire la acest articol.

Articolul 2: Libertatea de circulaţie

1. Oricine se găseşte în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod liber şi să-şi aleagă în mod liber reşedinţa
sa.
2. Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa.
3. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor constrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri
necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea
faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
4. Drepturile recunoscute în paragraful 1 pot, de asemenea, în anumite zone determinate, să facă obiectul unor restrângeri care,
prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică.

Libertatea de circulaţie, garantată de art. 2 al Protocolului 4 se referă atât la dreptul oricărei persoane care se află în
mod legal pe teritoriul unui stat de a circula în mod liber pe teritoriul acestuia şi de a-şi alege în mod liber reşedinţa,
conform paragrafului 1, precum şi libertatea de a circula între ţări diferite, prin prohibirea interdicţiei de a părăsi orice ţară,
inclusiv propria ţară, garantată de paragraful 2.
Paragrafele 3 şi 4 enumeră situaţiile în care poate fi limitată libertatea de circulaţie, în condiţiile respectării principiului
proporţionalităţii între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Ca şi în situaţia altor drepturi incluse în Convenţie prezentate anterior, aceste limitări ale libertăţii de circulaţie trebuie
să fie „prevăzute de lege”, care trebuie să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în privinţa efectelor sale 200.
De asemenea, din momentul notificării deciziei autorităţilor naţionale de expulzare a unei persoane străine de pe
teritoriul unui stat, acea persoană nu se mai află „în mod legal” pe teritoriul statului în cauză, astfel că expulzarea ei nu
constituie o limitare a dreptului de circulaţie201.
Mai trebuie să precizăm că atât natura juridică, cât şi conţinutul libertăţii de circulaţie garantate de art. 2 al Protocolului
nr. 4 la Convenţia europeană a drepturilor omului diferă substanţial de libera circulaţie a persoanelor, ce constituie un
principiu fundamental al Uniunii Europene202.

197
Idem, §56
198
Hotărârea din 30 ianuarie 1998, în cauza Partidul comunist unificat din Turcia şi alţii c.Turcia, §44.
199
C. Bîrsan, op. cit., p. 1088-1089.
200
Hotărârea din 4 mai 2000, în cauza Rotaru c. România, §52.
201
Hotărârea din 27 aprilie 1995 în cauza Piermont c. Franţa, §44.
202
A se vedea Supra p. 167-173.
63
 Articolul 3: Interzicerea expulzării propriilor cetăţeni
1. Nimeni nu poate fi expulzat printr-o măsură individuală sau colectivă, de pe teritoriul statului al cărui cetăţean este.
2. Nimeni nu poate fi privat de dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui cetăţean este.

Acest articol vizează evitarea situaţiilor în care o autoritate publică ar adopta o măsură de expulzare a propriilor
cetăţeni de pe teritoriul său, indiferent de motivaţie. El nu acoperă şi extrădarea care constă în predarea unei persoane ce
are cetăţenia altui stat către autorităţile acestuia în situaţia în care persoana respectivă este urmărită penal sau trebuie să
execute o pedeapsă penală.
Nici art. 3 nu a înregistrat o jurisprudenţă bogată de-a lungul timpului.

Articolul 4: Interzicerea expulzărilor colective de străini

Expulzările colective de străini sunt interzise.

Menit să evite situaţii istorice în care s-a apelat la expulzări colective ale străinilor, acest articol vizează străinii (sau
apatrizii), luaţi ca un grup, aflaţi pe teritoriul unui stat şi care sunt constrânşi să-l părăsească, afară de cazul în o
asemenea măsură este luată în urma unui examen rezonabil şi obiectiv al situaţiei fiecăruia dintre membrii grupului 203.
Ca şi în cazul liberei circulaţii, în dreptul Uniunii Europene au fost reglementate, prin Directiva 2004/38/CE, situaţiile în
care cetăţenilor aparţinând statelor membre li se pot impune măsuri de restricţionare ale dreptului de intrare şi dreptului
de şedere pe motive de ordine publică, securitate publică şi sănătate publică.

2.4. Protocolul nr. 6 (28 aprilie 1983)

Articolul 1. Abolirea pedepsei cu moartea

Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici executat.

Protocolul nr. 6 vine în completarea prevederilor art. 2 din Convenţie desfiinţând pedeapsa cu moartea, cu excepţia
actelor săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de război. Dar şi în aceste situaţii pedeapsa cu moartea va fi
abolită ulterior prin Protocolul 13 la Convenţie adoptat la 3 mai 2002.

2.5. Drepturi prevăzute de Protocolul nr. 7 (22 noiembrie 1984)

Articolul 1. Garanţii procedurale în cazul de expulzărilor de străini

1. Un străin care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri
luate conform legii, iar el trebuie să poată:
a. să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale;
b. să ceară examinarea cazului său; şi
c. să ceară să fie reprezentat în acest scop în faţa autorităţilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate
de către această autoritate.
2. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în paragrafele articolului precedent atunci când
expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate naţională.

Adoptarea acestui articol a avut în vedere, aşa cum s-a reţinut în Raportul explicativ la Protocolul 7, ca, pe lângă
drepturile recunoscute străinilor şi care fac obiectul dispoziţiilor art. 3, art. 8, art. 13 ale Convenţiei, necesitatea de a
prevedea „în beneficul acestor persoane garanţii minimale în caz de expulzare de pe teritoriul unei părţi contractante” 204.
Aceste garanţii minimale au fost impuse de neaplicarea garanţiilor generale privitoare la un proces echitabil reţinute de
paragraful 1 al art. 6 procedurilor de expulzare a străinilor aflaţi legal pe teritoriul unei stat parte la Convenţie 205.

Articolul 2. Dreptul la dublu grad de jurisdicţie în materie penală

203
Conform deciziei fostei Comisii din 3 octombrie 1975, în cauza Becker c. Belgia, nr. 7011/1975.
204
Rapport explicatif du Protocole No. 7 à la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales, §6-7.
https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/DisplayDCTMContent?documentId=09000016800c972b.
205
Hotărârea din 5 octombrie 2000, în cauza Maaouia c. Franţa, §37.
64
 1. Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de
vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi
exercitat, sunt reglementate de lege.
2. Acest drept poate face obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore, aşa cum acestea sunt definite de lege, sau când
cel interesat a fost judecat in primă instanţă de către cea mai înaltă jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a
unui recurs împotriva achitării sale.

Dreptul la dublul grad de jurisdicţie în materie penală prevăzut de art. 2 al Protocolului 2 completează garanţiile
reţinute în art. 6 al Convenţiei în rândul cărora acesta nu se regăseşte.
Articolul 2 reglementează în cea mai mare parte aspecte instituţionale, cum ar fi accesibilitatea la o instanţă superioară
sau scopul reexaminării în cadrul procedurilor de apel sau recurs. Statele contractante se bucură, în principiu, de o largă
marjă de apreciere în stabilirea modului în care trebuie să fie exercitat dreptul garantat 206.
Jurisdicţia superioară menţionată la paragraful 1 care este sesizată de persoanele condamnate urmează să analizeze
atât temeiul condamnării, cât şi cuantumul pedepselor aplicate 207.

Articolul 3: Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară

Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată graţierea, pentru că un fapt nou sau
recent descoperit dovedeşte ca s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări
este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că
nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte.

Conform Raportului explicativ al Protocolului 7, art. 3 impune ca persoana care invocă dreptul la despăgubiri în caz de
eroare judiciară trebuie să fi fost condamnată penal printr-o hotărâre rămasă definitivă şi, ca urmare a acestei
condamnări, să fi suferit o pedeapsă. O hotărâre este definitivă atunci când, potrivit principiilor de drept comun în materie,
a trecut în puterea lucrului judecat, adică a devenit irevocabilă, nemaifiind susceptibilă de nicio cale ordinară de atac, fie
pentru că părţile le-au epuizat, fie că nu le-au exercitat în termenele prevăzute de lege. 208

Articolul 4. Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori

1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a
fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat.
2. Dispoziţiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a statului
respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze
hotărârea pronunţată.

Articolul 4 al Protocolului 7 constituie consacrarea în materie penală a principiului non bis in idem. El vizează
jurisdicţiile unui aceluiaşi stat şi nu garantează respectarea principiului non bis in idem dacă este vorba de urmări sau
condamnări ale jurisdicţiilor unor state diferite209.
Paragraful 1 al art. 4 nu are în vedere numai o dublă condamnare, ci şi o dublă urmărire. Textul îşi găseşte aplicaţie şi
atunci când o persoană a făcut obiectul unei urmări penale ce nu a condus la pronunţarea niciunei condamnări, deoarece
în materie penală principiul non bis in idem este aplicabil indiferent dacă cel urmărit a fost sau nu condamnat 210.
Dispoziţiile art. 4 nu se aplică în situaţia concursului ideal de infracţiuni, adică atunci când una şi aceeaşi faptă penală
constituie două infracţiuni distincte211.
Pe de altă parte, o persoană poate face obiectul, pentru acelaşi act, atât al urmăririi penale, cât şi al unei alte acţiuni
cu caracter diferit, spre exemplu, al unei proceduri disciplinare 212.

206
Hotărârea din 4 iunie 2015, în cauza Ruslan Yakovenko c. Ucrainei, §76-77.
207
Rapport explicatif du Protocole No. 7 à la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales, §17.
https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/DisplayDCTMContent?documentId=09000016800c972b.
208
Idem, §22.
209
Decizia fostei Comisii din 21 octombrie 1993, în cauza Baragiola c. Elveţia, §75.
210
Hotărârea din 3 octombrie 2002, în cauza Zigarella c. Italia, §289.
211
Hotărârea din 2 iulie 2002, în cauza Goktan c. Franţa, §50.
212
Rapport explicatif du Protocole No. 7 à la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales, §32.
https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/DisplayDCTMContent?documentId=09000016800c972b.
65
 Aşa cum a accentuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu vizează numai
cazul unei duble condamnări, ci de asemenea pe cel al dublei trimiteri în judecată 213. Astfel, această dispoziţie reafirmă
trei garanţii distincte conform cărora nimeni: i. nu poate fi trimis în judecată, ii. judecat sau iii. pedepsit de două ori pentru
aceleaşi fapte214.

Articolul 5. Egalitatea între soţi

Soţii se bucură de egalitate în drepturi şi în responsabilităţi cu caracter civil, între ei şi în relaţiile cu copiii lor în ceea ce priveşte
căsătoria, pe durata căsătoriei şi cu prilejul desfacerii acesteia. Acest articol nu împiedică statele să ia măsurile necesare în
interesul copiilor.

Egalitatea între soţi pe care o garantează art. al Protocolului nr. 7 se referă doar la drepturile şi responsabilităţile civile.
Ea nu se aplică în alte domenii ale dreptului cum sunt dreptul administrativ, fiscal, social, dreptul muncii etc. 215.
De asemenea, trebuie să remarcăm că textul se referă la „soţi”, urmând să înţelegem că nu vor beneficia de
prevederile art. 5 cei ce au stabilite relaţii neoficializate prin căsătorie.
Prin formularea sa, art. 5 prevede „egalitatea fundamentală între soţi, în special în privinţa drepturilor părinteşti”, cu
precizarea că „interesul copiilor prevalează în asemenea situaţii”216.

2.6. Protocolul 12 la Convenţia europeană a drepturilor omului (4 noiembrie 2000)

Protocolul nr. 12 interzice în general orice formă de discriminare. Dispoziţiile articolului 14 al Convenţiei privind
protecţia împotriva discriminării sunt limitate în domeniul de aplicare, deoarece acestea interzic discriminarea doar
atunci când se aplică la un drept recunoscut de Convenţia europeană a drepturilor omului. Protocolul 14 a eliminat
această limitare şi garantează că nicio persoană nu poate face obiectul oricărei forme de discriminare şi sub niciun
motiv de către o autoritate publică.

2.7. Protocolul nr. 13 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind
abolirea pedepsei cu moartea în toate circumstanţele (3 mai 2002)

Acest protocol aboleşte pedeapsa cu moartea în toate circumstanţele, chiar şi pentru acte săvârşite în timp de război
sau de pericol iminent de război. Excepţiile sau rezervele nu sunt admise la dispoziţiile Protocolului 13 la Convenţia
europeană a drepturilor omului.

§3. Condiţii de exercitare

În exercitarea drepturilor prevăzute în Convenţia europeană a drepturilor omului, statele membre trebuie să
urmărească respectarea următoarelor exigenţe:

3.1. Nediscriminarea

Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute trebuie să fie asigurată „fără vreo deosebire fondată în special pe sex,
rasă, culoare, limbă, religie, opinii publice sau orice alte opinii, originea naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate
naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie” (art. 14).
În acelaşi sens, Protocolul 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale interzice în
mod general discriminarea.
Distincţiile necesare pe care unele legi le prevăd în favoarea anumitor categorii de persoane nu trebuie să depăşească
anumite limite, de altfel destul de flexibile în perspectiva jurisprudenţei Curţii europene a drepturilor omului 217.
Convenţia europeană a drepturilor omului garantează drepturile indivizilor, şi nu ale grupurilor ca atare. Practic,
aceasta înseamnă că numai părţile care sunt în mod direct afectate prin violarea unuia sau mai multor drepturi prevăzute

213
Hotărârea din 29 mai 2001, în cauza Franz Fischer c. Austriei, §29.
214
Hotărârea din 23 iunie 2015, în cauza Butnaru şi Bejan-Piser c. României, §45.
215
Idem, §35.
216
Hotărârea din 23 iunie 1993, în cauza Hoffman c. Austria, §35.
217
Hotărârea din 8 iulie 1986, în cauza Lithgow şi alţii c. Regatul Unit.
66
de Convenţie pot înainta o cerere la Strasbourg. Chiar în cazul cererilor prezentate în grup, fiecare individ din cadrul
acestuia trebuie să susţină că a fost victima unei violări anume 21815.
Pe de altă parte, atunci când trebuie să se pronunţe asupra unui conflict între două drepturi care beneficiază de o
protecţie egală în temeiul Convenţiei, Curtea trebuie să pună în balanţă interesele aflate în joc 219.

3.2. Restrângerea exerciţiului unor drepturi

Aşa cum am mai amintit, după ce primul paragraf al art. 8-11 ale Convenţiei şi al art. 1 al Protocolului nr. 4 garantează
o serie de drepturi, cel de-al doilea paragraf al articolelor amintite (al 3-lea în cazul art. 2 al Protocolului nr. 4) stabilesc o
serie de temeiuri care pot fi invocate în vederea restrângerii drepturilor şi libertăţilor respective. Această structură
contribuie la identificarea unui echilibru între drepturile individului şi interesele mai largi ale unei societăţi democratice, ca
şi în instanţele la care s-ar ajunge în caz de conflict 220.
Jurisprudenţa a stabilit regula strictei interpretări a acestor clauze, astfel, încât să fie evitate eventualele abuzuri.
Aceasta înseamnă că „niciun alt criteriu decât acelea menţionate în însăşi clauza de exceptare nu va fi la baza vreunei
restricţii şi că aceste criterii trebuie să fie înţelese astfel încât limbajul să nu fie extins dincolo de înţelesul obişnuit”221.
În toate paragrafele menţionate, există două condiţii cărora li se aplică regula strictei interpretări, şi anume restricţiile
drepturilor şi libertăţilor trebuie să fie prevăzute de lege şi necesare într-o societate democratică.
Adoptarea de restricţii în condiţiile legii impune ca legea respectivă să fie accesibilă şi formulată în mod precis „astfel
ca orice cetăţean să-şi poată adapta conduita”222, iar exerciţiul puterii de discreţie a statului să vizeze un scop legitim 223.
De asemenea, un stat nu poate invoca o stare generală de necesitate pentru a justifica restrângerea drepturilor şi
libertăţilor224.
Articolele 17 şi 18 ale Convenţiei europene a drepturilor omului privesc şi ele restrângerea exerciţiului drepturilor şi
libertăţilor prevăzute de aceasta. Articolul 17 interzice statelor, grupărilor sau indivizilor de a acţiona astfel încât să fie
afectate sau chiar înfrânte drepturile şi libertăţile recunoscute în Convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor
drepturi şi libertăţi decât acelea prevăzute de ea. Sunt posibile, conform acestui articol, două situaţii: aceea în care statul
consideră că un grup sau un individ a acţionat contrar principiului, şi aceea în care un grup sau un individ acuză statul că
a depăşit limitele competenţei sale.
În schimb, art. 18 dispune că „restrângerile care, în termenii prezentei Convenţii, sunt aduse respectivelor drepturi
şi libertăţi nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute ”. Acest articol poate fi invocat în legătură
cu unul sau altul din drepturile garantate de Convenţie.

3.3. Derogări în caz de război sau alt pericol public

Articolul 15 al Convenţiei europene a drepturilor omului reglementează în mod foarte strict derogările de la obligaţiile
asumate de statele membre, în caz de război sau alt pericol public, şi anume „numai în măsura strictă în care situaţia o
cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii ce decurg din dreptul internaţional”.
Termenul de „pericol public” trebuie să întrunească următoarele elemente225:
1. să fie actual sau iminent;
2. efectele sale să implice întreaga naţiune;
3. să fie ameninţată continuarea vieţii organizate a comunităţii;
4. criza sau pericolul să fie excepţionale, astfel încât măsurile normale sau restricţiile permise de Convenţie pentru
asigurarea siguranţei publice, sănătăţii şi ordinii să se dovedească ineficiente.
Mai mult, paragraful 2 al art. 15 interzice derogările la art. 3 (tortura, pedepsele sau tratamentele inumane ori
degradante), art. 4 paragraful 1 (sclavia) şi art. 7 (neretroactivitatea legii penale).
Evident, astfel de situaţii sunt excepţionale şi putem da ca exemplu declaraţia guvernului Ucrainei din data de 9 iunie
2015, transmisă Secretarului General al Consiliului Europei, prin care a informat că exercită dreptul de derogare în
temeiul art. 15 din Convenţie cu privire la obligaţiile ce-i revin în temeiul art. 5, 6, 8 şi 13 din Convenţia privind teritoriul
218 15
A se vedea, Donna Gomien, Short guide to the European Convention on Human Rights, Council of Europe, Strasbourg, 1991, p. 32,
113.
219
Hotărârea din 29 martie 2016, în cauza Bédat c. Elveţiei, §52.
220
Hotărârea din 6 septembrie 1978, în cauza Klass şi alţii c. R.F. Germania.
221
Hotărârea din 26 aprilie 1979 în, cauza Sunday Times c. Regatul Unit.
222
Idem.
223
Hotărârea din 2 august 1984, în cauza Malone c. Regatul Unit.
224
Decizia fostei Comisii în cauza Grecia, 1969.
225
Ibidem.
67
unor zone situate în regiunile Doneţk şi Luhansk în cazul în care, având în vedere acţiunile grupurilor armate, autorităţile
ucrainene desfăşoară o operaţiune anti-teroristă.

§4. Mecanismul de protecţie a drepturilor omului instituit de Convenţia europeană a drepturilor omului

Respectarea drepturilor omului este asigurată, de către Curtea europeană a Drepturilor Omului, instituită de către
Convenţie, amendată de Protocoalele nr. 11 şi 14 şi, mai recent, prin protocoalele 15 şi 16.
Curtea examinează cererile conţinând alegaţii privind încălcări ale Convenţiei emanând, în temeiul art. 33 al
Convenţiei, fie de la state (cereri interstatale) 226, fie, conform art. 34, de la persoane fizice, organizaţii neguvernamentale
sau orice grup de particulari care se pretind victime ale vreunei violări a drepturilor şi libertăţilor garantate prin Convenţie
(recursuri individuale).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului are atât o competenţă jurisdicţională (vizând interpretarea şi aplicarea
Convenţiei europene a drepturilor omului), cât şi o competenţă consultativă.

4.1. Organizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului se compune dintr-un număr de judecători egal cu acela al statelor
contractante, neexistând însă nicio restricţie în ceea ce priveşte numărul de judecători de aceeaşi naţionalitate.
Judecătorii sunt aleşi de fiecare dată pentru nouă ani, de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Totuşi,
mandatul unei jumătăţi din numărul judecătorilor aleşi la primele alegeri va expira după trei ani, astfel încât reînnoirea
mandatelor unei jumătăţi din numărul judecătorilor să se facă la fiecare trei ani.
Judecătorii îşi exercită activitatea cu titlu individual şi nu reprezintă nici un stat. Ei nu pot exercita vreo activitate
incompatibilă cu obligaţiile lor de independenţă şi imparţialitate sau cu disponibilitatea cerută de o activitate exercitată pe
timp complet. Mandatul judecătorilor expiră la atingerea vârstei de şaptezeci de ani.
Curtea, în plenul ei îşi alege preşedintele, doi vicepreşedinţi şi doi preşedinţi de secţiune pe o perioadă de trei ani.
Conform regulamentului său, Curtea este formată din patru secţiuni, a căror compoziţie, fixată pe trei ani, trebuie sa fie
echilibrată atât din punct de vedere geografic, cât şi din punct de vedere al reprezentării pe sexe şi ţinând seama de
diferitele sisteme juridice existente în statele contractante. Fiecare secţiune este prezidată de un preşedinte, doi dintre
preşedinţii de secţiune fiind în acelaşi timp vicepreşedinţi ai Curţii. Preşedinţii de secţiune sunt asistaţi şi, dacă este cazul,
sunt înlocuiţi de vicepreşedinţii de secţiune.
Pentru examinarea cauzelor aduse înaintea sa, Curtea se întruneşte în complet de unic judecător, în comitete de trei
judecători, în Camere de şapte judecători şi într-o Mare Cameră de şaptesprezece judecători. Camerele Curţii constituie
comitete pentru o perioadă determinată.
Prin Protocolul 14 la Convenţia europeană a drepturilor omului s-a acordat competenţa unui singur judecător de a
declara o cerere inadmisibilă sau să o scoată de pe rol atunci când o astfel de decizie poate fi luată fără o analiză
suplimentară. Astfel, deciziile de inadmisibilitate în cazul cererilor vădit inadmisibile sunt luate de către un singur
judecător, asistat de raportori care nu sunt membri ai organelor judiciare. Astfel, s-a urmărit o mai mare celeritate cu
privire la analiza cererilor tot mai numeroase înaintate Curţii. Decizia judecătorului unic este definitivă. De asemenea,
judecătorul unic nu poate examina nicio cerere introdusă împotriva statului în numele căreia a fost ales.
Comitetele formate din trei judecători sunt constituite pe o perioadă de 12 luni, în cadrul fiecărei secţiuni. Aceste
comitete au un rol important în activitatea de selecţie a cererilor din punct de vedere al îndeplinirii condiţiilor de
admisibilitate. Conform art. 28 al Convenţiei, un Comitet sesizat cu o cerere individuală introdusă în virtutea art. 34 poate,
prin vot unanim, să o declare inadmisibilă sau să o radieze de pe rol, atunci când o astfel de decizie poate fi luată fără o
examinare complementară. Comitetul poate, de asemenea, să o declare admisibilă şi să adopte simultan o hotărâre
asupra fondului cauzei, atunci când problema interpretării şi aplicării Convenţiei şi a Protocoalelor sale în cauza
respectivă se înscrie într-o jurisprudenţă bine definită a Curţii (aşa-numitele cauze repetitive). Şi în cazul comitetelor de 3
judecători deciziile sunt definitive.
Dacă nicio decizie privind admisibilitatea nu a fost luată de judecătorul unic sau de Comitetul de 3 judecători şi nu a
fost pronunţată nicio hotărâre asupra fondului de către Comitet, o Cameră se poate pronunţa asupra admisibilităţii şi a
fondului cererilor individuale introduse în virtutea art. 34. Camerele sunt formate din şapte membri şi sunt constituite în
cadrul fiecărei secţiuni, pe baza sistemului rotaţiei, preşedintele de secţiune şi judecătorul ales în numele statului interesat

226
În ultimii ani, acest articol al Convenţiei a constituit temeiul unui număr de 4 cereri introduse de Ucraina contra Rusiei, ultima la 27
august 2015, privind evenimentele din Crimeea şi Ucraina de Est [Ucraina c. Rusia (IV), cererea nr. 42410/15]. Pe lângă aceste cereri
interstatale, mai mult de 1400 de reclamaţii individuale în mod direct legate de evenimentele în Crimeea sau de ostilităţile din estul Ucrainei
sunt pendinte Curţii Europene a Drepturilor Omului, http://www.echr.coe.int/Documents/InterStates_applications_FRA.pdf.
68
participând de drept. Atunci când judecătorul ales în numele statului interesat nu este membru al secţiunii, el participă în
calitate de membru de drept al camerei. Membrii secţiunii care nu sunt membri plini ai Camerei iau parte ca membri
supleanţi.
În cazul în care cererea prezentată unei Camere ridică o problemă gravă privind interpretarea Convenţiei sau a
Protocoalelor sale, sau dacă soluţionarea unei cauze poate conduce la o contradicţie cu o hotărâre pronunţată anterior de
Curte, Camera poate, atât timp cât nu a pronunţat hotărârea sa, să se desesizeze în favoarea Marii Camere, în afara
cazului în care una dintre părţi se opune la aceasta. Marea Cameră este compusă din şaptesprezece judecători şi este
constituită pentru o durată de trei ani.
În afara membrilor de drept – preşedintele, vicepreşedinţii şi preşedinţii de secţiuni –, ea se compune, după sistemul
rotaţiei, pornind de la două grupe care alternează la fiecare nouă luni şi a căror compoziţie se doreşte echilibrată din
punct de vedere geografic şi ţine seama de diferitele sisteme juridice existente în statele contractante.
Judecătorul ales în numele unui stat parte într-un litigiu este membru din oficiu al Camerei şi al Marii Camere. Fac
parte, de asemenea, din Marea Cameră, Preşedintele Curţii, vicepreşedinţii, preşedinţii Camerelor şi alţi judecători
desemnaţi conform Regulamentului Curţii. Când cauza este deferită Marii Camere, după ce anterior fusese prezentată
Camerei, nici un judecător al Camerei respective nu poate intra în componenţa Marii Camere, cu excepţia Preşedintelui
Camerei şi a judecătorului ales în numele statului parte interesat.

4.2. Procedura în faţa Curţii

4.2.1. Generalităţi

Fiecare stat contractant (cerere statală) sau persoana particulară care se consideră victima violării Convenţiei
(cerere individuală) poate adresa direct Curţii de la Strasbourg o cerere invocând violarea de către un stat contractant
a unuia din drepturile garantate de Convenţie. O notă pentru îndrumarea petiţionarilor şi formulare de cerere pot fi
obţinute de la grefă.
Pentru a putea introduce o cerere în temeiul art. 34, o persoană trebuie să poată demonstra că „ a suportat în mod
direct efectele” măsurii în litigiu. Această condiţie este necesară pentru declanşarea mecanismului de protecţie prevăzut
de Convenţie, chiar dacă acest criteriu nu ar trebui aplicat într-un mod rigid, mecanic şi inflexibil pe tot parcursul
procedurii227.
Procedura în fata Curţii Europene a Drepturilor Omului este adversativă şi publică. Audienţele sunt publice, dacă
Camera/Marea Camera nu decide altfel din cauza unor circumstanţe excepţionale. Memoriile şi alte documente depuse la
grefa Curţii de către părţi sunt accesibile publicului.
Solicitanţii individuali pot supune ei înşişi cererile, dar se recomandă reprezentarea de către un avocat şi aceasta este
chiar necesară pentru audieri sau după ce cererea a fost declarată admisibilă. Consiliul Europei a înfiinţat un sistem de
asistenţă juridică pentru reclamanţii care nu au resurse suficiente.
Limbile oficiale ale Curţii sunt franceza şi engleza, dar cererile pot fi redactate în una din limbile oficiale ale statelor
contractante. Îndată ce solicitarea a fost declarată admisibilă, trebuie utilizată una din limbile oficiale ale Curţii, dacă
preşedintele Camerei/Marii Camere nu autorizează folosirea în continuare a limbii folosite în cerere.

4.2.2. Procedura referitoare la admisibilitate

Atunci când din analiza elementelor prezentate de solicitant sunt suficiente prin ele însele pentru a dovedi că
cererea este inadmisibilă sau ar trebui radiată de pe rol, aceasta este examinată de către un judecător unic, cu
excepţia cazului când există raţiuni speciale pentru a decide altfel. În cazul în care Curtea este sesizată în temeiul art.
34 din Convenţie şi cererea pare să justifice analiza ei de către o cameră sau un comitet, Preşedintele secţiunii căreia
îi este repartizată cauza desemnează judecătorul care va examina cererea în calitate de judecător raportor. După o
examinare preliminară a cazului, raportorul hotărăşte dacă acesta trebuie examinat de un judecător unic, un comitet de
trei membri sau de o cameră 228.

Condiţiile de admisibilitate a cererilor individuale sunt stabilite de către art. 35, al Convenţiei europene a drepturilor
omului, aşa cum a fost modificat prin Protocolul nr. 14. Astfel, Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de

227
Hotărârea Marii Camere din 17 iulie 2014, în cauza Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu c. României, §96.
228
Conform art. 492 din Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului, ed. din 14 noiembrie 2016.
http://www.echr.coe.int/Documents/Rules_Court_FRA.pdf.
69
recurs interne, aşa cum se înţelege din principiile de drept internaţional general recunoscute, şi într-un termen de 6 luni229
de la data deciziei interne definitive.
Totodată, Curtea nu reţine nicio cerere individuală introdusă în virtutea art. 34, astfel cum a fost modificat prin
Protocolul 14, în cazul în care230:
a. ea este anonimă; sau
b. ea este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Curte sau deja supusă unei alte instanţe
internaţionale de anchetă sau de reglementare şi dacă nu conţine fapte noi.
De asemenea, Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în virtutea art. 34, atunci când ea
consideră că:
a. ea este incompatibilă cu dispoziţiile convenţiei sau ale protocoalelor sale, în mod vădit nefondată sau abuzivă; sau
b. reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu important, cu excepţia cazului în care respectarea drepturilor omului
garantate prin convenţie şi protocoalele sale impune o examinare a fondului cererii, şi cu condiţia de a nu respinge din
acest motiv nicio cauză care nu a fost examinată corespunzător de o instanţă naţională 231.
Curtea respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă în aplicarea prezentului art. 35. Ea poate proceda astfel
în orice stadiu al procedurii.

Regula epuizării căilor de recurs interne se regăseşte, de altfel, în toate sistemele de protecţie a drepturilor omului. Ea
permite statelor să rezolve, cu propriile mijloace, o situaţie născută din violarea dreptului internaţional. De asemenea, se
evită posibilitatea supraaglomerării instituţiilor internaţionale prin multiplicarea plângerilor care pot fi soluţionate pe plan
intern232.
Conform jurisprudenţei organelor Convenţiei, recursurile trebuie să fie accesibile, adecvate şi eficace, în măsură să
remedieze violarea drepturilor garantate.
Dacă cererea nu este respinsă de către Curte, statul în cauză poate solicita neacceptarea ei pentru că nu au fost
epuizate căile de recurs interne, trebuind să facă dovada în acest sens. Statul respectiv, însă, poate renunţa la beneficiul
regulii epuizării căilor de recurs interne. Renunţarea trebuie să fie formulată în mod explicit, dar în practică, cel mai
adesea, ea este implicită, în special atunci când statul reclamat acceptă continuarea procedurii fără să ridice această
excepţie.
Atunci când se analizează dacă un reclamant a epuizat recursurile interne, Curtea ia în consideraţie atât fondul
cazului, astfel cum a fost cercetat la nivelul jurisdicţiei interne, cât şi gradul în care recursurile sunt în mod efectiv
disponibile. Curtea a fost de părere că un reclamant nu este obligat să invoce Convenţia europeană a drepturilor omului
în faţa instanţelor naţionale, atât timp cât el a invocat prevederi ale legislaţiei interne cu conţinut în mod esenţial similar 233.
Totuşi, un reclamant trebuie să invoce Convenţia atunci când ea constituie singura bază legală pentru o anumită cauză 234.
O cerere declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne poate fi reexaminată de Curte o dată ce
reclamantul a epuizat căile de atac disponibile.
Cea de-a doua condiţie impusă de art. 35, conform căreia cererea trebuie introdusă într-un termen de şase luni de la
data deciziei interne definitive răspunde necesităţii de a se asigura încheierea procesului într-un termen rezonabil,
evitându-se astfel ca deciziile judiciare să fie în mod constant puse în cauză 235.
În anul 2013 au fost adoptate două noi protocoale la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care aduc modificări
suplimentare mecanismului de protecţie instituit de către aceasta.
Astfel, Protocolul nr. 15 de amendare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului vizează ameliorarea eficienţei
Curţii Europene a Drepturilor Omului prin introducerea următoarelor modificări la Convenţie:
– includerea în Preambulul Convenţiei a unei referinţe la principiul subsidiarităţii şi la doctrina marjei de apreciere;
– reducerea de la 6 luni la 4 luni a termenului în care plângerea trebuie să fie depusă la Curte;

229
O dată cu intrarea în vigoare a Protocolului 15 la CEDO termenul se va reduce la 4 luni.
230
Pentru prezentarea jurisprudenţei în materie, a se vedea: Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Ghid practic cu
privire la condiţiile de admisibilitate, 2014, http://www.echr.coe.int/Documents/Admissibility_guide_RON.pdf.
231
O dată cu intrarea în vigoare a protocolului 15 la CEDO, a doua condiţie va fi eliminată (cuvintele „şi cu condiţia de a nu respinge din
acest motiv nicio cauză care nu a fost examinată corespunzător de o instanţă naţională” vor fi excluse).
Prin decizia din 28 iunie 2010, în cauza Adrian Mihai Ionescu c. România, a fost aplicat pentru prima dată acest criteriu de admisibilitate (se
reclama un prejudiciu de 90 euro).
232
A se vedea, Th. Buergenthal, Al. Kiss, La protection internationale des droits de l’homme, Ed. N.P. Engel, Kehl, Strasbourg, Arlington,
1991, p. 60, 64.
233
Hotărârea din 19 martie 1991, în cauza Cardot c. Franţa.
234
Hotărârea din 27 februarie 1980, în cauza Deweer c. Belgia.
235
Hotărârea din 27 martie 1962, în cauza De Becker c. Belgia. A fost a doua cauză adusă în faţa Curţii.
70
 – modificarea criteriului de admisibilitate privind „prejudiciul important”, pentru a elimina cea de-a doua condiţie care
împiedică respingerea unei cauze care nu a fost examinată în mod corespunzător de o instanţă naţională;
– eliminarea dreptului părţilor într-o cauză de a se opune desesizării unei camere în favoarea Marii Camere;
– înlocuirea limitei de vârstă a judecătorilor prin exigenţa potrivit căreia vârsta candidaţilor la funcţia de judecător să fie
mai mică de 65 de ani la data la care lista din trei candidaţi va fi examinată de Adunarea Parlamentară.
La rândul său, Protocolul nr. 16 la Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale creează
cadrul pentru ca instanţele supreme din Înaltele Părţi Contractante (statele semnatare) să obţină de la Curtea Europeană
a Drepturilor Omului avizul asupra unor chestiuni de principiu legate de interpretarea sau aplicarea drepturilor şi libertăţilor
definite de Convenţia europeană şi de protocoalele sale. Examinarea cererii de aviz consultativ se face de către un
colegiu de 5 judecători al Marii Camere, urmată de emiterea avizului de către Marea Cameră a CEDO.

4.2.3. Procedura referitoare la fond

Conform art. 38, în cazul în care Curtea declară o cerere admisibilă, ea:
a) procedează la examinarea cauzei în condiţii de contradictorialitate, împreună cu reprezentanţii părţilor, şi, dacă este
cazul, la o anchetă, pentru a cărei desfăşurare eficientă statele interesate vor furniza toate facilităţile necesare;
b) se pune la dispoziţia celor interesaţi, în scopul de a se ajunge la rezolvarea cauzei pe cale amiabilă, pe baza
respectării drepturilor omului, astfel, cum acestea sunt recunoscute în Convenţie şi în Protocoalele sale.
Îndată ce Camera a hotărât să admită cererea, ea poate invita părţile să supună probe suplimentare şi observaţii
scrise, inclusiv în ceea ce îl priveşte pe reclamant, o eventuală cerere de „satisfacţie echitabilă” şi să asiste la o audiere
publică privind fondul cauzei.
Preşedintele Camerei poate, în interesul unei bune administrări a dreptăţii, să invite sau să autorizeze orice stat
contractant care nu este parte la procedură, sau orice persoană interesată în afara reclamantului, să facă observaţii
scrise, sau, în împrejurări excepţionale, să ia parte la audiere. Un stat contractant al cărui cetăţean este petiţionar în caz,
poate interveni de drept.
În cursul procedurii referitoare la fond, tratative destinate încheierii unei reglementari amiabile pot fi duse prin
intermediul grefierului. Aceste negocieri sunt confidenţiale 236.

4.2.4. Hotărârile

Camerele iau hotărâri cu majoritate de voturi. Fiecare judecător care ia parte la examinarea cazului are dreptul de a
anexa hotărârii, fie opinia sa separată – concordantă sau diferită – fie o simplă declaraţie de dezacord.
În decurs de trei luni de la data pronunţării hotărârii unei camere, oricare parte poate solicita ca afacerea sa fie deferită
Marii Camere, dacă ea ridică o problemă gravă referitoare la interpretarea sau la aplicarea Convenţiei sau a Protocoalelor
sale, sau o problemă gravă cu caracter general. Astfel de cereri sunt examinate de un colegiu de cinci judecători ai Marii
Camere, compus din preşedintele Curţii, preşedinţii secţiunilor, cu excepţia preşedintelui secţiunii de care aparţine
camera care a emis hotărârea, şi un alt judecător, ales, prin rotaţie, dintre judecătorii care nu au fost membrii camerei
iniţiale.
Hotărârea Camerei devine definitivă la expirarea termenului de trei luni sau înainte dacă părţile declară că nu au
intenţia de a face apel la Marea Cameră sau dacă colegiul de cinci judecători a respins asemenea cerere.
Daca colegiul acceptă cererea, Marea Cameră se pronunţă asupra cazului cu majoritate de voturi sub forma unei
hotărâri care este definitivă.
Toate hotărârile definitive ale Curţii sunt obligatorii pentru statele pârâte în cauză.
Dacă Curtea decide că a avut loc o violare a Convenţiei sau a Protocoalelor şi dacă dreptul intern al părţii contractante
nu permite decât în mod imperfect să se înlăture consecinţele acesteia, Curtea acordă părţii lezate o satisfacţie echitabilă
(art. 41).
Bineînţeles, o reglementare amiabilă a cazului este posibilă pe tot parcursul procedurii.
Articolul 41 din Regulamentul Curţii stabileşte că pentru a determina ordinea în care cauzele trebuie analizate, Curtea
ţine seama de importanţa şi urgenţa problemelor ridicate, pe baza unor criterii pe care ea le defineşte. Camera şi
preşedintele ei poate, cu toate acestea, să deroge de la aceste criterii şi să acorde un tratament prioritar unei cereri
anume.
Este important să menţionăm în acest sens hotărârile pilot prevăzute la art. 61 din regulamentul Curţii. Curtea poate
decide să aplice procedura hotărârii-pilot şi să adopte o hotărâre pilot, când faptele care au condus la o cerere

236
Mai pe larg, a se vedea, Curtea europeană a drepturilor omului, Cererea dumneavoastră la CEDO.
http://www.echr.coe.int/Documents/Your_Application_RON.pdf.
71
prezentată ei pun în evidenţă existenţa în statul respectiv a unei probleme structurale sau sistemice sau alte
disfuncţionalităţi similare care au rezultat sau poate avea ca rezultat introducerea altor cereri similare.
Orice cerere pentru care s-a decis aplicarea procedurii hotărârii pilot urmează să beneficieze de un tratament prioritar
în temeiul art. 41 din Regulamentul Curţii.
Procedura hotărârii-pilot a fost concepută ca o metodă prin care să se permită identificarea problemelor sistemice sau
structurale care stau la baza cererilor repetitive şi prin care să se impună statelor vizate soluţionarea problemelor
respective. În cadrul acestei proceduri, Curtea nu are doar funcţia de a se pronunţa dacă a existat sau nu o încălcare a
Convenţiei într-o cerere dată, ci şi de a identifica problema sistemică sau structurală şi de a oferi guvernului vizat indicaţii
clare privind măsurile pe care acesta trebuie să le ia pentru remedierea problemei.
Statului vizat îi revine însă rolul de a alege, sub supravegherea Comitetului Miniştrilor din cadrul Consiliului Europei,
modalitatea în care îşi va îndeplini obligaţiile în conformitate cu art. 46 din Convenţie (care priveşte efectul obligatoriu şi
executarea hotărârilor).
Una dintre caracteristicile esenţiale ale procedurii hotărârii-pilot constă în faptul că permite Curţii suspendarea – sau
„îngheţarea” – pe o anumită perioadă a cererilor care fac obiectul procedurii, cu condiţia ca guvernul în cauză să ia rapid
măsurile interne necesare pentru a se conforma hotărârii. Cu toate acestea, Curtea poate relua examinarea cererilor
suspendate de fiecare dată când interesul administrării justiţiei o impune. Curtea foloseşte însă această procedură cu
destul de multă flexibilitate, deoarece nu orice grup de cereri repetitive se califică pentru un tratament în procedură-pilot şi
nu orice grup de cereri poate fi „îngheţat”, mai ales dacă intră în categoria încălcărilor foarte grave ale drepturilor
omului237.
Alături de hotărârile-pilot, Curtea a dezvoltat şi o sub-categorie, nu de mai mică importanţă, dar mai numeroasă, a
hotărârilor semi-pilot238. Diferenţele dintre cele două categorii sunt minime şi mai degrabă procedurale (hotărârile nu sunt
descrise ca fiind hotărâri-pilot, includ natura problemei sistemice/structurale, dar nu şi măsurile generale pe care statul
trebuie să le ia, lăsându-le la alegerea acestuia, şi nu suspendă, de regulă, examinarea cererilor repetitive), obiectivele
fiind relativ aceleaşi, cel mai important fiind să identifice problema sistemică/structurală în cauză pentru a facilita
rezolvarea acesteia pe plan intern239.

4.2.5. Forţa obligatorie şi executarea hotărârilor

Conform paragrafului 1 al art. 46 al Convenţiei europene a drepturilor omului, statele părţi se angajează să se
conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi. Controlul executării deciziilor Curţii şi
constatarea încălcărilor survenite revine Comitetului Miniştrilor, care asigură, în special, adoptarea de către state a
măsurilor generale (modificarea legislaţiei, jurisprudenţei, reglementărilor şi practicilor) necesare evitării noilor încălcări. El
asigură, de asemenea, plata către reclamant/ă a reparaţiei echitabile acordate de Curte şi, în anumite cazuri, aplicarea
măsurilor concrete care garantează o reparaţie integrală (redeschiderea procedurii, ridicarea unei decizii de interdicţie sau
a unei ordonanţe de confiscare, ştergerea menţiunilor din cazierul judiciar, acordarea unui permis de şedere etc.).
Hotărârile definitive ale Curţii sunt transmise Comitetului Miniştrilor care supraveghează executarea lor. În cazul în
care Comitetul de Miniştri consideră că interpretarea unei hotărâri definitive cauzează dificultăţi de supraveghere a
executării hotărârii, el poate sesiza Curtea să se pronunţe asupra acestei probleme de interpretare. Decizia de a sesiza
Curtea este luată prin vot cu o majoritate de două treimi a reprezentanţilor cu drept de a participa la lucrările Comitetului
Miniştrilor.
De asemenea, în cazul în care Comitetul Miniştrilor consideră că un stat refuză să se conformeze unei hotărâri
definitive într-o cauză în care acesta este parte, şi după ce va fi pus în întârziere partea contractantă printr-o decizie luată
prin vot cu o majoritate de două treimi a reprezentanţilor cu drept de a participa la lucrările Comitetului Miniştrilor, el poate
sesiza Curtea asupra problemei respectării de către statul respectiv a obligaţiilor sale ce decurg din paragraful 1 al art. 46.
În cazul în care Curtea constată o încălcare a dispoziţiilor paragrafului 1, ea retrimite cauza Comitetului Miniştrilor
pentru ca acesta să examineze măsurile ce se impun.

4.2.6. Avizele consultative

237
Mai pe larg, a se vedea: http://www.echr.coe.int/Documents/FS_Pilot_judgments_RON.pdf.
În cauza Maria Atanasiu şi alţii c. României (12 octombrie 2010) a fost adoptată o hotărâre-pilot privind respectarea art. 1 din Protocolul nr.
1 (protecţia proprietăţii).
238
În cauza Iacov Stanciu c. România (24 iulie 2012) a fost adoptată o hotărâre semi-pilot privind respectarea art. 3 din Convenţie
(interzicerea torturii şi a pedepselor inumane sau degradande).
239
Conform, http://hotararicedo.ro/index.php/news/2014/11/abordarea-%C3%AEncalcarilor-sistemice-si-structurale-ale-drepturilor-omului-
in-jurisprudenta-cedo-procedura-hotararii-pilot
72
 În formularea actuală a art. 47 Curtea poate, la cererea Comitetului Miniştrilor, să dea avize consultative asupra
problemelor juridice privind interpretarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale. Hotărârea Comitetului Miniştrilor de a cere
avizul Curţii este luată cu majoritate de voturi.
Cererile de opinii consultative sunt examinate de Marea Cameră, ale cărei opinii sunt emise cu majoritate de voturi.
Fiecare judecător poate să-i anexeze fie expozeul opiniei sale separate – concordantă sau diferită – fie o simpla
declaraţie de dezacord.
O dată cu intrarea sa în vigoare, Protocolul 16 la Convenţia europeană a drepturilor omului 240 va acorda posibilitatea
jurisdicţiilor părţilor contractante de a solicita un aviz consultativ atunci când se apreciază că o anumită cauză aflată pe
rolul lor ridică o problemă gravă privind interpretarea sau aplicarea Convenţiei sau a protocoalelor sale. Se confirmă,
astfel, hotărârea statelor părţi la Convenţie de a reforma sistemul convenţional şi de a contribui la rezolvarea din timp a
unor chestiuni de interpretare a Convenţiei şi, implicit, a legislaţiei interne, prevenindu-se atât dezvoltarea unei
jurisprudenţe naţionale divergente, cât şi înregistrarea unui număr semnificativ de cereri individuale pe rolul Curţii
Europene a Drepturilor Omului (CEDO). Cererile de aviz consultativ vor fi analizate de către un colegiu de 5 judecători al
Marii Camere, avizele consultative urmând a fi emise de către Marea Cameră a CEDO.

Secţiunea a 3-a. Carta socială europeană (1961)

şi Carta socială europeană revizuită (1996)

§1. Caracteristici generale

Convenţia europeană a drepturilor omului garantează, cu unele excepţii, aşa cum am arătat, drepturile civile şi politice.
Ulterior, în vederea garantării drepturilor economice şi sociale, au fost adoptate o serie de convenţii, dintre care cele
mai importante sunt Carta socială europeană (1961), împreună cu Protocolul său adiţional (1988), Codul european de
securitate socială (1964), revizuit în 1990, Convenţia europeană de securitate socială (1972) şi Convenţia europeană
privind statutul juridic al muncitorului migrant (1977).
Carta socială europeană, care-şi are originile în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, ale cărei articole
22-25 consacră un anumit număr de drepturi sociale (dreptul la muncă, dreptul la securitate socială, dreptul la concedii
plătite, dreptul sindical, dreptul la protecţia mamelor şi copiilor), constituie corolarul Convenţiei europene a drepturilor
omului, instituind un sistem european pentru protecţia drepturilor economice şi sociale.
Prin urmare, Carta este considerată Constituţia socială a Europei şi este recunoscută ca fiind o componentă esenţială
a arhitecturii drepturilor omului pe continent241.
Definitivarea Cartei sociale europene a durat aproape zece ani, redactorii ei care au lucrat cu asistenţa Organizaţiei
Internaţionale a Muncii, inspirându-se, mai mult sau mai puţin, pe de o parte, din substanţa Pactului O.N.U. relativ la
drepturile economice şi sociale, cât, mai ales, din convenţiile şi recomandările OIM.
Dincolo de denumirea sa, Carta socială europeană nu este numai o declaraţie, ci reprezintă un ansamblu de drepturi
fundamentale în domeniul muncii, angajării, relaţiilor sociale şi securităţii sociale. Efortul redactorilor ei a fost de a
identificat, pentru fiecare dintre drepturile recunoscute, un ansamblu de obligaţii mai mult sau mai puţin precise ce vor
reveni statului ce ratifică acest instrument242.
Semnată la Torino, la 18 octombrie 1961, Carta socială europeană a intrat în vigoare la 26 februarie 1965.
Deşi numele său este „Carta socială europeană”, trebuie precizat că nu este vorba de o simplă declaraţie de principii,
ea fiind, de fapt, o convenţie internaţională obligatorie pentru statele care au ratificat-o. Cu alte cuvinte, nu ne aflăm numai
în faţa unui text programatic, ci a unui ansamblu de dispoziţii obligatorii.
Textul său cuprinde o primă parte declarativă, ce enumeră 19 drepturi sociale şi o a doua parte care indică obligaţiile
ce incumbă statelor semnatare ale convenţiei, reluându-se aceste 19 puncte dar dezvoltate într-un număr variabil de
paragrafe.
Ulterior, Carta socială europeană a fost completată prin trei protocoale, şi anume:
– Protocolul adiţional din 5 mai 1988, prin care se garantează noi drepturi grupate în patru articole;
– Protocolul de amendare din 21 octombrie 1991 prin care se restructurează procedura de control;
– Protocolul adiţional din 9 noiembrie 1995, care stabileşte procedura de reclamaţii colective.

240
Adoptat la 2 octombrie 2013. Semnat de România la 14 octombrie 2014. Va intra în vigoare la momentul ratificării sale de către 10 state
părţi. http://www.echr.coe.int/documents/protocol_16_eng.pdf.
241
http://www.coe.int/fr/web/turin-european-social-charter.
242
X. Prétot, Le droit social européen, P.U.F., Paris, 1990.
73
 La 3 mai 1996 a fost adoptată Carta socială europeană revizuită 243.Textul reuneşte drepturile garantate de Carta din
1961, cu un număr de amendamente, drepturile garantate de Protocolul adiţional din 1988, cât şi o serie de noi drepturi,
care ating, în noua redactare, un număr de 31.
Din analiza modului de redactare a articolelor din Cartă, specialiştii au constatat că s-a optat pentru un nivel mediu al
normelor, chiar sub cel mediu, care să permită un număr cât mai mare de ratificări 244.
Pe lângă această caracteristică a nivelului de reglementare, pentru ca un stat să ratifice Carta socială europeană
(revizuită) este suficient a fi acceptate 6 articole din următoarele 9 articole din cele 31 de articole ale Părţii I a Cartei: art.
1, 5, 6, 7, 12, 13, 16, 19 şi 20, precum şi, la alegere, cel puţin 16 articole ale Părţii a II-a sau 63 de paragrafe.
Acest mod mai complex de asumare a obligaţiilor de către un stat ratificant este caracteristic normelor internaţionale în
domeniul social şi este menit să faciliteze asumarea acelor obligaţii cărora structura economică şi instituţională din statul
respectiv le poate asigura concretizarea. În acest sens, menţionăm că, potrivit Legii nr. 74/1999, România a ratificat un
număr de 17 articole, respectiv 65 paragrafe numerotate 245.

§2. Conţinut

Articolele Cartei sociale europene (revizuite) conţin dispoziţii privind:

Art. 1. Dreptul la muncă

Prin garantarea dreptului la muncă, părţile se angajează să recunoască ca unul din principalele lor obiective „realizarea şi
menţinerea nivelului cel mai ridicat şi cel mai stabil posibil de ocupare a forţei de muncă” (paragraful 1).

Art. 2. Dreptul la condiţii de muncă echitabile

În aplicarea acestui sistem se urmăreşte a se fixa o „durată rezonabilă” a zilei de muncă sau a săptămânii de lucru, a
se prevedea zile de sărbătoare plătite şi un concediu anual de cel puţin patru săptămâni, protecţia lucrătorilor ce-şi
desfăşoară activitatea în condiţii periculoase, precum şi acordarea unui repaus săptămânal.
Dar, aşa cum s-a observat în literatura de specialitate, Carta se limitează la generalităţi şi nu se pune problema
stabilirii unei durate de muncă uniforme, comune.
Un paragraf special obligă statele ce ratifică Carta să se asigure că lucrătorii sunt informaţi asupra aspectelor esenţiale
ale contractului sau relaţiei de muncă.

Art. 3. Dreptul la securitate şi la igienă în muncă

Se prevede necesitatea adoptării de reglementări privind securitatea şi igiena muncii, precum şi a măsurilor necesare
privind controlul aplicării acestor reglementări.
Carta socială europeană revizuită a introdus o serie de dispoziţii prin care statele părţi sunt obligate să definească, să
aplice şi să reexamineze periodic o politică naţională coerentă privind securitatea şi sănătatea lucrătorilor la locul de
muncă.

Art. 4. Dreptul la o salarizare echitabilă

Statele membre se angajează să recunoască dreptul lucrătorilor la o remuneraţie suficientă pentru a le asigura lor, ca
şi familiilor lor un nivel de viaţă decent (paragraful 1).
Un salariu minim legal nu există în toate ţările semnatare. Totuşi, organele însărcinate cu controlul aplicării Cartei au
reuşit, prin interpretări, să dea o semnificaţie mai concretă acestei dispoziţii (salariul cel mai scăzut nu trebuie să fie
inferior unui procent de 60% din salariul mediu naţional). Se prevede, totodată, că remunerarea orelor suplimentare
trebuie să se facă la un tarif majorat.
În problema salariilor femeilor, textul afirmă dreptul lucrătorilor, bărbaţi şi femei, la o remunerare egală, pentru o muncă
de valoare egală, fără alte precizări în plus. În fapt, acest text nu este decât puţin diferit de cel privind egalitatea salariilor
bărbaţilor şi femeilor, înscris în convenţia corespondentă a Organizaţiei Internaţionale a Muncii (Convenţia nr. 100/1951).
Articolul 4 conţine, de asemenea, o dispoziţie privind eliminarea reţinerilor din salarii.
243
Ratificată şi de România prin Legea nr. 74 din 3 mai 1999.
244
X. Prétot, op. cit.
245
Conform art. 2 al Legii nr. 74/1999, „În conformitate cu prevederile art. A paragraful 1 din partea a III-a a Cartei sociale europene
revizuite, România acceptă partea I din prezenta cartă ca o declaraţie care determină obiectivele a căror realizare o va urmări prin toate
mijloacele utile şi se consideră legată prin prevederile art. 1, art. 4-9, art. 11, 12, 16, 17, 20, 21, 24, 25, 28 şi 29, precum şi, suplimentar, de
prevederile art. 2 paragrafele 1, 2, 4-7, art. 3 paragrafele 1-3, art. 13 paragrafele 1-3, art. 15 paragrafele 1 şi 2, art. 18 paragrafele 3 şi 4, art. 19
paragrafele 7 şi 8 şi art. 27 paragraful 2”.
74
 În sfârşit, se arată că, pentru a se stabili o remunerare echitabilă, statele membre pot alege între negocieri colective
sau o metodă legală.

Art. 5. Dreptul sindical

Conform art. 5, „în vederea garantării libertăţii pentru muncitori şi patroni de a constitui şi de a adera la aceste
organizaţii, părţile contractante se angajează ca legislaţia naţională să nu afecteze această libertate şi nici să nu fie
aplicată astfel încât să afecteze această libertate”.
Carta autorizează o serie de excepţii care au fost solicitate de ţările în care dreptul sindical nu aparţine tuturor
categoriilor de lucrători, cum este cazul funcţionarilor care nu se bucură, peste tot, de deplină libertate sindicală.
De asemenea, textul prevede că, pentru membrii forţelor armate, măsura în care garanţiile dreptului sindical vor fi
prevăzute va fi determinată de legislaţiile naţionale.

Art. 6. Dreptul de negociere colectivă

Recunoaşterea dreptului de negociere colectivă este corelată cu aceea a dreptului la grevă. Acesta este un serios pas
înainte, dacă luăm în considerare că dreptul la grevă nu este recunoscut expresis verbis în convenţiile Organizaţiei
Internaţionale a Muncii, iar unele legislaţii ale ţărilor membre ale Consiliului Europei nu recunosc ca atare acest drept.

Art. 7. Dreptul copiilor şi adolescenţilor la protecţie

Vârsta minimă de admitere la angajare este fixată la 15 ani, ceea ce este conform cu prevederile convenţiilor
Organizaţiei Internaţionale a Muncii.
Totodată, vârsta minimă pentru a fi admis la muncă în cazul anumitor ocupaţii determinate, considerate ca fiind
periculoase sau insalubre, a fost fixată prin Carta socială europeană revizuită la 18 ani.
De asemenea, este prevăzută o protecţie deosebită din punct de vedere medical, inclusiv un control medical periodic,
pentru lucrătorii sub18 ani.
Vârsta până la care durata de muncă trebuie să fie limitată a fost stabilită la 18 ani.

Art. 8. Dreptul lucrătoarelor la protecţia maternităţii

Carta socială, spre deosebire de convenţiile O.I.M., prevede că repausul de maternitate va putea fi însoţit, fie de un
concediu plătit, fie de prestaţii de securitate socială, fie de un vărsământ prelevat din fondurile publice.
Altfel spus, dreptul la concediul de maternitate dă posibilitatea unei alegeri, fapt ce distinge Carta socială de
prevederile Convenţiei O.I.M. nr. 3 privind protecţia maternităţii (1919). Conform convenţiei europene, protecţia
maternităţii se poate face în cadrul unei politici de securitate socială sau în cadrul dreptului muncii, trebuind să existe o
compensare cvasi-integrală a salariului femeii în timpul concediului său de maternitate. Carta merge, din acest punct de
vedere, mai departe faţă de convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii.
Carta revizuită a extins perioada în care o femeie însărcinată nu poate fi concediată. Această perioadă începe din
momentul în care muncitoarea notifică angajatorului faptul că este însărcinată şi se întinde până la sfârşitul
concediului de maternitate (stabilit la minimum 14 săptămâni).

Art. 9. Dreptul la orientare profesională

Statele membre se angajează să instituie un sistem instituţional care să sprijine toate persoanele, inclusiv pe cele cu
handicap, să rezolve problemele legate de alegerea unei profesii sau de promovare profesională, ţinând seama de
caracteristicile acestora, precum şi de posibilităţile pieţei forţei de muncă.

Art. 10. Dreptul la formare profesională

Acest articol instituie obligativitatea statelor de a implementa un sistem de pregătire, general şi coerent, şi a altor
sisteme de formare profesională în folosul tinerilor.
De asemenea, se prevăd măsuri speciale pentru recalificarea profesională a lucrătorilor adulţi, conform necesităţilor
progresului tehnic şi noilor orientări pe piaţa forţei de muncă, prin măsuri speciale de reconversie şi reinserţie de lungă
durată a şomerilor.

Art. 11. Dreptul la protecţia sănătăţii

Se prevede angajamentul adoptării acelor măsuri care să elimine, pe cât posibil, factorii ce induc o sănătate deficientă,
precum şi organizarea unor servicii de consultaţie şi educaţie vizând ameliorarea stării de sănătate şi întărirea simţului de
responsabilitate individuală în materie de sănătate.

75
 Art. 12. Dreptul la securitate socială
Se înscrie dezideratul menţinerii unui regim de securitate socială la un nivel satisfăcător, cel puţin egal celui necesar
pentru ratificarea Codului european de securitate socială.
În acelaşi timp, statele membre se angajează să ridice, progresiv, nivelul regimului de securitate socială, inclusiv prin
încheierea unor acorduri bilaterale şi multilaterale sau prin alte instrumente juridice internaţionale.

Art. 13. Dreptul la asistenţă socială şi medicală

În vederea asigurării exercitării efective a dreptului de asistenţă socială şi medicală, statele semnatare se angajează
să vegheze ca orice persoană care nu dispune de resurse suficiente şi care nu este în măsură să şi le procure prin
propriile mijloace sau să le primească din altă sursă, în special prin prestaţii rezultând dintr-un regim de securitate socială,
să poată obţine o asistenţă adecvată şi, în caz de boală, îngrijirile cerute de situaţia sa.

Art. 14. Dreptul de a beneficia de servicii sociale

În aplicarea acestui drept se urmăreşte încurajarea şi organizarea serviciilor ce utilizează metode proprii serviciului
social şi care contribuie la bunăstarea şi dezvoltarea indivizilor şi grupurilor profesionale, ca şi adaptarea lor la mediul
social.

Art.15. Dreptul persoanelor cu handicap la autonomie, integrare socială şi participare la viaţa comunităţii.
Se prevăd măsuri adecvate pentru plasarea persoanelor cu handicap fizic, în special prin intermediul serviciilor
specializate de plasare, precum şi măsuri de încurajare a patronilor pentru a angaja în muncă persoane cu handicap.

Art. 16. Dreptul familiei la protecţie socială, juridică şi economică

Este un drept asigurat prin intermediul prestaţiilor sociale familiale, prin dispoziţii fiscale de încurajare a construcţiilor
de locuinţe adaptate necesităţilor familiale, de ajutorare a tinerelor familii sau prin orice alte măsuri adecvate.

Art. 17. Dreptul copiilor şi adolescenţilor la protecţie socială, juridică şi economică

Articolul prevede, în mod general, că statele contractante vor lua toate măsurile necesare şi adecvate în acest sens,
inclusiv crearea sau menţinerea instituţiilor sau serviciilor corespunzătoare.

Art. 18. Dreptul la exercitarea unei activităţi lucrative pe teritoriul celorlalte Părţi
Pe lângă cadrul creat de Uniunea Europeană, acest articol instituie obligaţia de a aplica, într-un spirit liberal,
reglementările privind exercitarea de către străini a unei activităţi pe teritoriul altui stat.
Statele semnatare se angajează să faciliteze cetăţenilor altor state contractante să lucreze pe teritoriul lor, fiind expres
indicat că se vor adapta reglementările în vigoare şi că se vor simplifica formalităţile care privesc lucrătorii străini.

Art. 19. Dreptul lucrătorilor migranţi şi al familiilor lor la protecţie şi asistenţă

O dată ce se permite lucrătorilor străini să se instaleze pe teritoriul unui alt stat, trebuie să li se recunoască acestora
egalitatea drepturilor.
Cele 12 paragrafe ale articolului instituie egalitatea cu privire la impozite, taxe, acţiuni în justiţie, expulzare, transferul
câştigurilor ş.a.
Totuşi, conform art. 19, lucrătorul migrant poate cere doar în limitele legislaţiei statului în cauză ca familia să i se
alăture, precum şi să transfere integral câştigurile şi economiile sale.

Art. 20. Dreptul la egalitate de şanse şi tratament în materie de angajare şi profesie, fără discriminare bazată
pe sex
Sunt vizate, în principal, accesul la angajare, protecţia contra concedierii şi reinserţia profesională, reciclarea,
recalificarea profesională, condiţiile de angajare şi de muncă, inclusiv remunerarea, evoluţia profesională, inclusiv
promovarea.

Art. 21. Dreptul la informare şi consultare

Conform legislaţiei şi practicii naţionale, statele membre se angajează să ia sau să promoveze acele măsuri care să
permită lucrătorilor să fie informaţi periodic sau în timp oportun asupra situaţiei economice şi financiare a întreprinderii.
Este reţinută, totodată, obligaţia organizării de consultări privind deciziile susceptibile să afecteze în mod substanţial
interesele lucrătorilor.

76
 Art. 22. Dreptul de a lua parte la determinarea şi ameliorarea condiţiilor de muncă şi a mediului de muncă
Sunt reglementate protecţia sănătăţii şi securităţii în cadrul întreprinderii, organizarea serviciilor şi facilităţilor sociale şi
socio-culturale ale întreprinderii, precum şi controlul respectării reglementărilor în aceste domenii.

Art. 23. Dreptul persoanelor în vârstă la o protecţie socială

Sunt avute în vedere, printre altele, măsuri ce au ca obiect garantarea de resurse suficiente, locuinţe adecvate, diverse
ajutoare, îngrijirea sănătăţii etc.

Art. 24. Dreptul la protecţie în caz de concediere

Acest articol protejează lucrătorii împotriva concedierilor abuzive, precum şi dreptul acestora la o indemnizaţie
adecvată sau la o altă reparaţie corespunzătoare.

Art. 25. Dreptul lucrătorilor la protecţia propriilor creanţe în caz de insolvabilitate a patronului acestora
Creanţele lucrătorilor rezultate ca urmare a contractelor de muncă sau a relaţiilor de muncă trebuie să fie garantate de
o instituţie de garantare sau orice altă formă eficientă de protecţie.

Art. 26. Dreptul la demnitate în muncă

Articolul urmăreşte să promoveze sensibilizarea, informarea şi prevenirea în materie de hărţuire la locul de muncă sau
în legătură cu munca, precum şi în privinţa oricărui alt comportament ostil sau ofensiv.

Art. 27. Dreptul lucrătorilor cu responsabilităţi familiale la egalitate de şanse şi tratament

Scopul acestei prevederi este acela de a se evita ca responsabilităţile familiale să diminueze şansele profesionale ale
lucrătorilor. De aceea, statele trebuie să adopte măsuri specifice, în special în favoarea menţinerii şi întoarcerii la viaţa
activă după o perioadă de absenţă ca urmare a îngrijirii copilului şi a concediului parental.

Art. 28. Dreptul reprezentanţilor lucrătorilor la protecţie în întreprindere şi facilităţile acordate acestora
Părţile se angajează ca, în întreprinderi, reprezentanţii lucrătorilor să beneficieze de o protecţie efectivă împotriva
actelor care ar putea să le aducă un prejudiciu, inclusiv împotriva concedierii, şi care ar fi motivate de calitatea sau de
activităţile acestora ca reprezentanţi ai lucrătorilor din întreprindere.

Art. 29. Dreptul la informare şi la consultare în procedurile de concediere colectivă

Articolul prevede obligaţia patronilor de a informa şi consulta reprezentanţii lucrătorilor, în timp util, înaintea unor
concedieri colective, precum şi asupra posibilităţilor de a evita concedierile colective sau a limita numărul şi de a diminua
consecinţele acestora.

Art. 30. Dreptul la protecţie împotriva sărăciei şi excluderii sociale

Se reţine imperativul adoptării unor măsuri în cadrul unei abordări globale şi coordonate pentru promovarea accesului
efectiv în special la angajare, locuinţă, formare, învăţământ, cultură, asistenţă socială şi medicală al persoanelor care se
găsesc sau riscă să se găsească într-o situaţie de excludere socială sau de sărăcie şi al familiei acestora.

Art. 31. Dreptul la locuinţă

Se prevede necesitatea adoptării unor măsuri menite să favorizeze accesul la locuinţă la un nivel adecvat.

§3. Mecanismul de control

Există două tipuri principale de metode pentru a veghea la aplicarea convenţiilor internaţionale în domeniul social.
În primul rând, sunt plângerile emanând de la persoane individuale sau de la grupuri sau asociaţii. În al doilea rând,
există sistemul analizei periodice a rapoartelor generale anuale, elaborate de guvernele ce au ratificat o anumită
convenţie. Aceste rapoarte fac referire la diferite puncte prevăzute de convenţia respectivă.
Iniţial, Carta socială europeană a adoptat sistemul rapoartelor. Ulterior, prin Protocolul adiţional din 1995 s-a adăugat
un sistem de control bazat pe reclamaţiile colective.
Carta socială europeană prevede transmiterea de către guverne a două feluri de rapoarte: unele vizează posibilitatea
unui control de legalitate propriu-zisă, altfel spus executarea angajamentelor asumate; celelalte urmăresc un aşa-zis
control al eficacităţii, vizând, în principal, dispoziţiile care nu au fost acceptate de statul respectiv.

77
 Aceste rapoarte sunt redactate în mod similar celor elaborate sub auspiciile Organizaţiei Internaţionale a Muncii, Carta
prevăzând maniera în care ele sunt examinate.
Rapoartele se întocmesc bienal pentru dispoziţiile nucleului dur (respectiv la patru ani pentru alte dispoziţii) şi privesc
aplicarea dispoziţiilor părţii a II-a a Cartei pe care statul respectiv le-a acceptat.
Rapoartele sunt redactate urmărindu-se un formular adoptat de Comitetul Miniştrilor. Copii după aceste rapoarte
trebuie adresate anumitor organizaţii naţionale sindicale şi patronale reprezentative (art. 23), care pot formula observaţii
asupra conţinutului lor şi pot cere ca acestea să fie comunicate Secretarului General al Consiliului Europei.
Procedura de control propriu-zisă prevede intervenţia a trei organe.
1) Primul este Comitetul european al drepturilor sociale, comitet de experţi independenţi, compus din nouă membri
desemnaţi de Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei şi asistat de un observator al Organizaţiei Internaţionale a Muncii.
După analizarea rapoartelor bienale şi a eventualelor observaţii ale partenerilor sociali, acest comitet prezintă observaţiile
sale privind gradul de aplicare a dispoziţiilor Cartei sub forma „concluziilor”246.
2) Aceste concluzii, precum şi rapoartele bienale sunt apoi transmise unui comitet format din reprezentanţi ai fiecăruia
din statele ratificante şi denumit Comitetul guvernamental al cartei Sociale europene şi al Codului european de securitate
socială247. Acest comitet îşi desfăşoară activitatea în prezenţa unor observatori ai organizaţiilor internaţionale sindicale şi
patronale, care participă la şedinţele sale cu titlu consultativ. Comitetul poate, de asemenea, să consulte reprezentanţi ai
organizaţiilor internaţionale neguvernamentale ce au statut consultativ pe lângă Consiliul Europei.
Comitetul guvernamental pregăteşte deciziile Comitetului Miniştrilor şi, în particular, selecţionează, pe baza
consideraţiilor de politică socială şi economică, situaţiile care ar trebui să facă obiectul recomandărilor pentru fiecare stat
parte în cauză.
Comitetul guvernamental poate adresa un avertisment unui stat care nu se conformează unei prevederi a Cartei, în
cazul unei concluzii negative a Comitetului european al drepturilor sociale sau al lipsei de informaţii. Acest avertisment nu
are însă valoare juridică, fiind mai degrabă un semnal de alarmă care este menit să determine statul respectiv să
acţioneze, în caz contrar fiind adoptată o recomandare la următorul ciclu de control.
3) Conform articolului 27, paragraf 3 al Cartei, Comitetul guvernamental al Cartei trebuie să elaboreze un raport,
pentru Comitetul Miniştrilor, în anexa căruia sunt cuprinse, totodată, concluziile Comitetului de experţi amintit.
Comitetul Miniştrilor este apoi chemat să-şi exercite funcţiile ce i-au fost atribuite prin Carta socială şi care se
concretizează în emiterea de recomandări, solicitând statelor să-şi modifice legile sau practicile pentru a se conforma
Cartei.
În noiembrie 1995, a fost adoptat, un Protocol adiţional la Carta socială care instituie procedura reclamaţiilor colective,
un sistem similar celui existent în cadrul Organizaţiei Internaţionale a Muncii, prin care organizaţii patronale şi sindicale,
precum şi organizaţii internaţionale care au statut consultativ pe lângă Consiliul Europei pot invoca încălcări ale Cartei
sociale europene.
Procedura reclamaţiilor colective este, prin obiectul lor, şi anume drepturile economice şi sociale, complementară
celei jurisdicţionale organizată în baza Convenţiei europene a drepturilor omului, dar care vizează în special drepturile
civile şi politice. De asemenea, spre deosebire de aceasta din urmă, procedura stabilită de Protocolul adiţional la Carta
socială nu vizează cereri individuale, ci cereri introduse de organizaţii patronale, sindicale sau neguvernamentale. Ca
atare, o reclamaţie se poate referi numai probleme legate de nerespectarea legii sau de practica unui stat, conform
prevederilor Cartei şi nu poate să prezinte situaţii individuale. Prin urmare, o cerere poate fi introdusă fără a fi epuizate
căile de atac interne şi fără ca organizaţia respectivă să fie în mod necesar victima încălcării contestate.
Din păcate, România nu a ratificat Protocolul adiţional din 1995, neparticipând astfel la un sistem de control într-un
domeniu în care ţara noastră nu a atins standarde ridicate.
Plângerile sunt examinate de Comitetul european al drepturilor sociale, care trebuie să decidă mai întâi admisibilitatea
lor pe baza criteriilor enumerate de protocol. Comitetul înaintează un raport către Comitetul Miniştrilor, care în cazul
aplicării nesatisfăcătoare a dispoziţiilor Cartei sociale va adresa o recomandare statului contractant în cauză. De
asemenea, în circumstanţe speciale, Comitetul Miniştrilor poate să consulte Comitetul guvernamental asupra chestiunii în
cauză.

246
În activitatea de interpretare a anumitor norme ale Cartei, Comitetul european al drepturilor sociale a invocat prevederi ale Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului, în special art. 6 (accesul la un tribunal) şi art. 13 (dreptul la un recurs efectiv). Este situaţia unor drepturi cum
sunt nediscriminarea în folosirea forţei de muncă, egalitatea de remunerare, egalitatea şanselor şi de tratament în folosirea forţei de muncă şi
în profesiune etc.
247
Codul european de securitate socială (1964), Protocolul la Codul european de securitate socială (1964) şi Codul european de securitate
socială revizuit (1990) împreună cu Carta socială europeană stabilesc principiile a ceea se numeşte „modelul european de securitate socială”
prin care se stabilesc norme ce vizează o armonizare minimală în cadrul statelor participante.
78
 Pentru a fi admisibilă (conform art. 4 al Protocolului nr. 3), reclamaţia trebuie prezentată în scris, să se refere la o
prevedere acceptată de partea contractantă în cauză şi să indice în ce măsură această prevedere nu a fost aplicată în
manieră satisfăcătoare.
Paragraful 31 al raportului explicativ reţine în sarcina Comitetului european al drepturilor sociale necesitatea de a lua
în considerare şi următoarele elemente:
– o reclamaţie poate fi declarată admisibilă chiar dacă un caz similar a fost supus unei alte instanţe naţionale sau
internaţionale248;
– faptul că substanţa unei reclamaţii a constituit obiectul examinării în cadrul procedurii normale a rapoartelor
guvernamentale nu trebuie să împiedice –în sine – admiterea reclamaţiei;
– o reclamaţie nu se poate referi la situaţii individuale.

§4. Domeniu de aplicare

Având un caracter mai restrictiv decât Convenţia europeană a drepturilor omului, conform căreia părţile contractante
recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile enunţate în Convenţie, Carta socială nu se
aplică decât cetăţenilor statelor contractante. Anexa sa dispune în mod clar că „persoanele vizate la articolele 1-17 şi 20-
30 nu includ străinii decât în măsura în care ei sunt cetăţeni ai altor Părţi, care îşi au reşedinţa legală sau care lucrează în
mod obişnuit pe teritoriul Părţii respective, fiind înţeles că articolele menţionate vor fi interpretate în lumina dispoziţiilor art.
18 şi 19”.
Această concepţie, care se bazează pe noţiunea de reciprocitate, obişnuită în tratate, se îndepărtează de aceea din
care se inspiră convenţiile internaţionale ale muncii „deschise” ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii care, în mod
normal, stabilesc norme de protecţie aplicabile ansamblului lucrătorilor dintr-o ţară, independent de naţionalitatea lor. În
literatura de specialitate se apreciază că aceasta este o trăsătură de evidentă inferioritate în maniera de concepţie a
Cartei sociale249.
Articolul G al Părţii a V-a a Cartei sociale revizuite prevede o serie de restricţii ce pot fi aduse drepturilor prevăzute de
Cartă. Conform acestui articol, punerea în aplicare a drepturilor enunţate nu va putea face obiectul unor restricţii sau
limitări, cu excepţia celor care sunt necesare într-o societate democratică pentru a garanta respectarea drepturilor şi
libertăţilor altora sau pentru a proteja ordinea publică, securitatea naţională, sănătatea publică sau bunele moravuri.
Pe de altă parte, pentru ţările care nu au legislaţie socială dezvoltată, Carta le permite să pună în aplicare unele
din dispoziţiile conţinute prin intermediul convenţiilor colective încheiate între patroni sau organizaţii patronale şi
organizaţii sindicale. De altfel, această metodă prevăzută în art. 33 este deja admisă şi în cadrul Organizaţiei
Internaţionale a Muncii.
Mai trebuie să subliniem că majoritatea drepturilor incluse în Cartea socială europeană se regăsesc în conţinutul
Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene sau fac obiectul unor regulamente şi directive specifice adoptate de
către UE, după cum vom vedea în capitolul următor al lucrării. Între standardele constituite la nivelul Consiliului Europei şi
cele ale Uniunii Europene există evident raporturi de complementaritate, drepturile prevăzute de Cartă fiind garantate, mai
mult sau mai puţin explicit sau detaliat prin legislaţia UE 250.
Unele dificultăţi rezidă din nivelul diferit de asumare a obligaţiilor pe care statele membre ale Uniunii Europene şi le-
au asumat cu privire la Carta socială europeană, precum şi din faptul că nu toate au ratificat Protocolul adiţional la Carta
socială care instituie procedura reclamaţiilor colective 251.

§5. Jurisprudenţa

Controlul aplicării Cartei a condus la elaborarea unei vaste jurisprudenţe. Printre elementele cele mai importante
figurează definirea cu mai mare acurateţe a beneficiarilor, precum şi întinderea diverselor drepturi recunoscute de
Cartă252.
248
Este evident o derogare de la regulile ce guvernează alte mecanisme de control existente la nivel internaţional ce se explică prin faptul
că mecanismul reclamaţiilor colective prevăzut în această situaţie nu este unul jurisdicţional.
249
A se vedea, G. Lyon-Caen, A. Lyon-Caen, Droit social international et européen, Précis Dalloz, Paris, 1991, p. 143.
250
Cu privire la aceste raporturi a se vedea: European Committee of Social Rights, The relationship between European Union law and the
European Social Charter, Working Document, 15 July 2014, §19.
https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/DisplayDCTMContent?documentId=09000016806544ec.
251
Idem, §83-85.
252
A se vedea, Digest of the case law of the European Committee of Social Rights, 1 september 2008.
https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/DisplayDCTMContent?documentId=090000168049159f.
79
 – A fost, astfel, necesar să se expliciteze conţinutul ratione materiae al Cartei, dându-se, în unele cazuri, semnificaţie
conceptelor sau trasându-se limitele noţiunilor utilizate. Astfel, angajamentul figurând în articolul 1, paragraf 1, care este
de „a recunoaşte ca obiectiv principal realizarea deplinei angajări”, exclude adoptarea unui „sistem economic ce prevede
o rezervă permanentă de şomeri”. Comitetul european pentru drepturile sociale a interpretat această prevedere ca fiind o
obligaţie mai degrabă de mijloace decât o obligaţie de rezultat. Obiectul acestei norme nu este ca statele să recunoască
un drept individual la un loc de muncă, ci acela ca ele să ducă o politică economică pentru a ameliora situaţia locurilor de
muncă şi să ia măsurile necesare în acest sens.
– Dreptul la securitate şi igienă în muncă, enunţat de articolul 3, nu menţionează în mod expres categoriile de lucrători
interesaţi. Unele organe de control au apreciat că reglementarea securităţii şi igienei trebuie, în principiu, să fie aplicabilă
atât lucrătorilor salariaţi cât şi lucrătorilor familiali sau independenţi, în toate sectoarele economiei. Totuşi, gradul acestei
reglementări şi al celui de control al aplicării sale pot diferi, în funcţie de sectorul respectiv; astfel, de exemplu, normele de
securitate vor avea caracteristici proprii de aplicare în industrie şi agricultură.
– În faţa unei noţiuni atât de imprecise, cum este aceea a „duratei rezonabile de muncă” (art. 2, paragraful 1), organele
de control, considerând relativitatea sa în timp şi spaţiu, s-au abţinut s-o definească în mod absolut. Aprecierea trebuie
făcută de la caz la caz, ţinând seama nu numai de durata muncii, aşa cum este ea stabilită de legislaţia naţională, dar
totodată şi de cea care rezultă din convenţiile colective. De altfel, un alt element de apreciere trebuie căutat în natura şi
întinderea dreptului angajatorului de a cere, dacă e cazul, efectuarea de ore suplimentare.
– Pentru a fi considerat ca echitabil, în sensul art. 4 paragraful 1, un salariu nu trebuie să fie mult sub nivelul salariului
mediu naţional. Pragul adoptat în acest sens de Comitetul drepturilor sociale este de 60% (valoare netă). Salariile trebuie
să fie, de asemenea, întotdeauna deasupra pragului de sărăcie din ţara respectivă. Metoda de calcul a Comitetului se
bazează pe sumele nete, adică după scăderea cotizaţiilor de asigurare socială şi ţinând seamă de scutirile de care
beneficiază salariatul în privinţa impozitului pe venit.
– Importantul principiu al egalităţii salariilor între bărbaţi şi femei, pentru o muncă de valoare egală, recunoscut de art.
4, paragraful 3, a făcut, de asemenea, obiectul unei interpretări a organelor de control, prevăzute de Cartă. A rezultat că,
în cazul nerespectării, acest principiu trebuie să poată face obiectul unui recurs efectiv în faţa unui tribunal sau altei
instanţe independente. În astfel de cazuri, reclamantul trebuie să fie la adăpostul oricărui act de retorsiune din partea
angajatorului său. În plus, dacă clauze contrare acestui principiu ar fi convenite, totuşi, în convenţii colective sau în
contracte de muncă, ele ar trebui să fie considerate ca nule şi neavenite.
– Paragraful 4 al articolului 4 califică, de asemenea, ca „rezonabil” termenul de preaviz de care trebuie să beneficieze
orice muncitor, în caz de încetare a angajării. În acest caz, demersul organelor de control a fost de a aprecia, de la caz la
caz, durata preavizului, ţinând seama de criterii de echitate, cum sunt, de exemplu, vechimea în muncă.
– Dreptul la un preaviz rezonabil în caz de încetare a angajării se aplică tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv celor
care se află într-o relaţie de muncă atipică sau celor care se află în perioada de probă.
– Articolul 5 permite statelor să restricţioneze dreptul sindical al poliţiştilor, dar nu autorizează suprimarea completă a
acestui drept. Se poate impune funcţionarilor de poliţie să adere la organizaţii sau de a constitui numai organizaţii
compuse exclusiv din proprii membrii. Totuşi, aceste asociaţii ale poliţiştilor trebuie să poată să-şi exercite anumite
prerogative sindicale, precum dreptul de a negocia condiţiile de muncă, retribuţia şi dreptul de întrunire. Aderarea la
sindicat nu poate fi în nici un caz obligatorie.
– Articolul 6 paragraful 4 recunoaşte dreptul angajatorilor şi lucrătorilor la acţiuni colective. Organele de control au fost
unanime în a recunoaşte că, dacă pentru lucrători, acest drept se traduce prin recurgerea la grevă, pentru angajatori
„lock-out-ul” este mijlocul principal, dacă nu singurul, şi că cele două tipuri de acţiune colectivă nu trebuie puse, în mod
necesar, pe picior de egalitate.
Dreptul la acţiuni colective este garantat doar în cazul conflictelor de interese. Rezultă că el nu vizează grevele
„politice” şi că nu trebuie invocat în cazul conflictelor de drepturi, adică în cazul diferendelor având ca obiect existenţa,
valabilitatea sau interpretarea unei convenţii colective sau violarea unei astfel de convenţii.
– Dreptul la acţiuni colective, ca orice alt drept, poate fi reglementat în exerciţiul său, în limitele sale definite. Astfel,
articolul 6 paragraful 4 permite, în mod expres, anumite restricţii, inclusiv obligaţia de a respecta un anumit timp „pacea
socială”, dacă aceasta decurge dintr-o convenţie colectivă.
– A fost considerată, de asemenea, ca o măsură admisibilă, obligaţia impusă de legislaţie, de a respecta, înainte de a
se recurge la o acţiune colectivă, o perioadă de „temporizare”, în cazul în care ar fi începute negocieri sau ar fi în curs de
desfăşurare proceduri de conciliere şi arbitraj.
– Referitor la efectele grevei, conform avizului organelor de control, aceasta nu trebuie să ducă la încetarea
contractului de muncă. Totuşi, nu există o violare a Cartei dacă această încetare nu este decât formală şi dacă, la sfârşitul
grevei, muncitorul continuă să beneficieze de drepturi avute anterior.

80
 – Interzicerea muncii copiilor, prevăzută de paragraful 1 al articolului 7 acoperă toate domeniile de activitate, adică
toate sectoarele economice şi toate tipurile de întreprinderi, inclusiv întreprinderile familiale şi toate formele de muncă,
remunerată sau nu, muncile agricole, munca domestică şi munca la domiciliu, sub-contractarea şi munca efectuată de
copii în cadrul familiei.
Ca derogare de la interdicţia de a angaja copii sub 15 ani, paragraful 1 autorizează angajarea lor la munci uşoare
determinate, care nu riscă să dăuneze sănătăţii, moralităţii şi educaţiei lor. Aceste munci trebuie să fie în principiu
enunţate într-o listă restrictivă.
– Aplicarea principiului egalităţii de tratament în domeniul muncii, s-a concretizat în diverse ţări, prin eliminarea
progresivă şi constantă a oricărei forme de discriminare bazată pe sex. Aceasta a condus organele de control la
precizarea întinderii paragrafului 4 al art. 8, care comportă obligaţia de a reglementa angajarea femeilor pentru munca de
noapte în unităţile industriale şi de a interzice orice folosire a forţei de muncă feminine în lucrul subteran în mine, ca şi,
dacă există, în orice lucrări ce nu convin acestora, datorită caracterului lor periculos, insalubru sau penibil.
Interdicţia angajării forţei de muncă feminine în locuri de muncă subterane nu vizează decât folosirea femeilor la lucrări
de extracţie subterane în mine, putând fi admise pentru activităţi în special de natură socială, medicală, de inspecţie şi
conducere.
– În termenii paragrafului 2 al art. 15, politica locurilor de muncă pentru persoanele cu handicap nu trebuie să se
limiteze la posibilităţile de acces la un loc de muncă, ci ea trebuie să vizeze integrarea durabilă a persoanelor cu
handicap, de exemplu, cu ajutorul măsurilor privind menţinerea în serviciu. În acest scop, patronii trebuie să fie supuşi
unor obligaţii pozitive (obligaţia de reabilitare) şi negative (interzicerea de a concedia o persoană din cauza handicapului).
– Pentru a se asigura respectarea art. 20, statele trebuie să prevadă în legislaţia lor o protecţie adecvată împotriva
oricărei măsuri de discriminare sau de retorsiune. Legislaţia trebuie să prevadă redresarea situaţiei respective – spre
exemplu, în caz de concediere, reintegrarea persoanei interesate – şi o compensaţie pentru orice pierdere financiară
suferită în cursul perioadei intermediare. Atunci când o asemenea soluţie nu este posibilă, poate fi prevăzută o
compensaţie financiară, dar numai cu condiţia ca aceasta să fie suficient de importantă pentru a-l descuraja pe patron,
dar şi pentru a-l despăgubi pe lucrător.
De asemenea, este posibil să se prevadă o inversare parţială a sarcinii dovezii în cazurile alegaţiilor referitoare la
discriminare bazată pe sex, pârâtul trebuind să facă dovada că discriminarea aparentă se datorează unor factori
obiectivi care nu au nimic de-a face cu discriminarea bazată pe sex şi nu constituie, deci, o violare a principiului
egalităţii de tratament.
– Dreptul la informare şi consultare (art. 21), precum şi dreptul de a lua parte la determinarea şi ameliorarea condiţiilor
de muncă şi a mediului de muncă (art. 22) trebuie să fie însoţite de garanţii care să asigure exercitarea sa efectivă, în
special posibilitatea pentru lucrători de a face recurs când drepturile nu le sunt respectate. În plus, trebuie prevăzute
sancţiuni în cazul în care întreprinderile nu se conformează obligaţiilor lor în această privinţă.

Secţiunea a 4-a. Alte convenţii ale Consiliului Europei

§1. Convenţia pentru prevenirea torturii şi a pedepselor şi tratamentelor inumane sau degradante

Consiliul Europei a adoptat, în 1987, Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante, care a intrat în vigoare în 1989 253 care, având ca bază art. 3 al Convenţiei europene a
drepturilor omului, instituie un mecanism special, denumit Comitetul european pentru prevenirea torturii (CPT).
Crearea acestui mecanism a plecat de la premisa că sistemul instituit de Convenţia pentru protecţia drepturilor omului
şi libertăţilor fundamentale, care se bazează pe plângerile individuale sau ale statelor care susţin că au loc încălcări ale
drepturilor omului, poate fi în mod util completat de un mecanism extrajudiciar de natură preventivă, a cărui sarcină ar fi
examinarea tratamentului aplicat persoanelor private de libertate, cu scopul de a întări, dacă este cazul, protecţia acestor
persoane împotriva torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante 254.
Comitetul este compus din experţi independenţi şi imparţiali, care provin din domenii diferite: jurişti, medici, experţi în
probleme penitenciare sau ale poliţiei. El poate vizita orice fel de loc de detenţie: închisori şi centre de detenţie pentru
minori, posturi de poliţie, centre de deţinere a deţinuţilor imigranţi şi spitale psihiatrice pentru a examina tratamentul
aplicat persoanelor private de libertate. El are acces nelimitat la locurile de detenţie, poate intervieva fără martori deţinuţii

253
Seria Tratatelor Europene, nr. 126. Textul a fost amendat în conformitate cu prevederile Protocolului nr. 1 (STE nr. 151) şi nr. 2 (STE nr.
152) care au intrat în vigoare la 1 martie 2002.
254
Raportul explicativ la Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante,
paragraful 13. http://www.cpt.coe.int/roumain.htm.
81
şi poate intra în contact, în mod liber, cu orice altă persoană sau organizaţie neguvernamentală susceptibilă de a-i furniza
informaţii.
Obiectivul urmărit de Comitet este întărirea protecţiei deţinuţilor împotriva torturii şi a pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante, şi nu condamnarea statelor pentru abuzuri. După fiecare vizită, Comitetul elaborează un raport
în care stabileşte rezultatele vizitei şi recomandările pe care le consideră necesare pentru îmbunătăţirea situaţiei
persoanelor private de libertate.
Acest raport confidenţial este trimis statului în cauză. Raportul include solicitarea unui răspuns scris din partea statului,
în care să se precizeze măsurile luate pentru aplicarea recomandărilor făcute, reacţiile la comentariile formulate şi
răspunsurile la informaţiile solicitate. Rapoartele Comitetului şi răspunsurile statelor în cauză sunt confidenţiale, dar a
devenit o practică obişnuită ca statele să fie de acord să facă publice aceste documente 255.
În cazul excepţional în care un stat nu reuşeşte să coopereze, Comitetul european pentru prevenirea torturii poate
decide să facă o declaraţie publică.

§2. Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale

Plecând de la constatarea că „tulburările istoriei europene au arătat că protecţia minorităţilor naţionale este esenţială
pentru stabilitatea, securitatea democratică şi pacea Continentului”, precum şi faptul că „o societate pluralistă şi cu
adevărat democratică trebuie nu numai să respecte identitatea etnică, culturală, lingvistică şi religioasă a fiecărei
persoane aparţinând unei minorităţi naţionale, dar şi, deopotrivă, să creeze condiţii corespunzătoare care să le permită
să-şi exprime, să păstreze şi să dezvolte această identitate, considerând că realizarea unui climat de toleranţă şi dialog
este necesară pentru a permite diversităţii culturale să reprezinte o sursă, dar şi un factor, nu de divizare, ci de îmbogăţire
a fiecărei societăţi”, Consiliul Europei a adoptat Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale 256, primul
instrument multilateral obligatoriu din punct de vedere juridic destinat protejării minorităţilor naţionale în general.
Această convenţie-cadru defineşte anumite obiective pe care statele contractante se angajează să le urmărească prin
intermediul legislaţiei şi politicilor naţionale, cum sunt egalitatea în faţa legii, adoptarea de măsuri vizând păstrarea şi
punerea în valoare a culturilor, protejarea identităţilor, religiilor, limbilor minoritare şi tradiţiilor, garantarea accesului la
media, stabilirea de relaţii transfrontaliere libere şi paşnice.
De asemenea, ele trebuie să garanteze libertatea de întrunire, de asociere, de exprimare, gândire, de conştiinţă şi de
religie precum şi accesul la mass-media şi capacitatea de a le utiliza. Totodată, Convenţia mai prevede linii directoare cu
privire la drepturile şi libertăţile lor lingvistice în materie de educaţie 257.
Termenul „cadru” din denumirea documentului recunoaşte posibilitatea ca statele membre să adapteze dispoziţiile
Convenţiei la situaţia specifică a ţării lor prin intermediul legislaţiei naţionale şi a politicilor guvernamentale adecvate 258.
Acest adevăr trebuie reţinut ca atare pentru că nu se pot impune rezolvări normative şi instituţionale identice în condiţii
sociale, istorice sau culturale diferite. Important este să fie atinse obiectivele principiale ale convenţiei.
În plus, în Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale însuşi conceptul de „minoritate naţională” nu este
definit, pentru că nu există o definiţie generală convenită de către toate statele membre ale Consiliului Europei. Prin
urmare, fiecare parte la Convenţia-cadru are o marjă de apreciere pentru a determina care grupuri de pe teritoriul său
sunt vizate de prevederile Convenţiei. Însă, această decizie trebuie să fie făcută cu bună-credinţă şi în conformitate cu
principiile generale ale dreptului internaţional, inclusiv principiul liberei auto-identificări conţinut în articolul 3 al Convenţiei-
cadru. Fiecare persoană are dreptul de a decide dacă doreşte sau nu să fie considerată ca aparţinând unei minorităţi
naţionale. Cu toate acestea, decizia sa trebuie să se bazeze pe criterii obiective legate de identitate, cum ar fi limba,
religia, tradiţiile şi patrimoniul cultural259.
Convenţia-cadru a intrat în vigoare la 1 februarie 1998. Statele contractante trebuie să pregătească un raport privind
măsurile adoptate si să-l prezinte în termen de 1 an de la data ratificării şi apoi o dată la fiecare 5 ani 260.
255
Raportul privind ultima vizită în România din 7-17 iunie 2014 a delegaţiei Comitetutui european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor
sau tratamentelor inumane sau degradande (CPT), publicat la 24 septembrie 2015, poate fi consultat la adresa:
http://www.cpt.coe.int/documents/rom/2015-31-inf-fra.pdf.
256
STE nr. 157, adoptată la 10 noiembrie 1994, intrată în vigoare la 1 februarie 1998. Ratificată de România la 11 mai 1995 prin Legea nr.
33/1995 (M. Of. nr. 82 din 4 mai 1995).
257
A se vedea textul Convenţiei cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale şi Raportul explicativ la adresa:
https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/DisplayDCTMContent?documentId=09000016800c1314.
258
Conform, prezentării convenţiei pe site-ul Consiliului Europei, http://www.coe.int/fr/web/minorities/fcnm-factsheet.
259
Ibidem.
260
Al IV-lea Raport naţional privind implementarea prevederilor Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale în România,
transmis la 1 februarie 2016, poate fi consultat la adresa:
82
 Comitetul Miniştrilor, ajutat de un Comitet consultativ alcătuit din 18 experţi independenţi sunt implicaţi în monitorizarea
Convenţiei cadru. Comitetul Consultativ evaluează aceste rapoarte şi determină dacă obligaţiile au fost complet
îndeplinite. Opiniile lui sunt transmise Comitetului Miniştrilor care informează statele părţi asupra concluziilor şi
recomandărilor. Regulile care guvernează această procedură de monitorizare permit, de asemenea, organizaţiilor
neguvernamentale şi asociaţiilor minorităţilor să transmită informaţii şi/sau rapoarte alternative.
Consiliul Europei a imaginat o serie de activităţi pentru protecţia minorităţilor naţionale ca parte a programului său de
cooperare şi asistenţă: organizarea de reuniuni pentru a oferi informaţii detaliate despre Convenţia cadru pentru
minorităţile naţionale (şi alte instrumente juridice europene) şi încurajează statele care nu sunt parte la Convenţia-cadru
să o semneze261 şi să o ratifice. Pentru statele părţi reuniunile de informare permit discutarea, de o manieră aprofundată,
evoluţiile intervenite la nivel naţional şi cel privind aplicarea Convenţiei-cadru. Delegaţiile includ parlamentari, oficiali
guvernamentali şi reprezentanţi ai minorităţilor naţionale. Sunt efectuate, de asemenea, expertize legislative privind
chestiuni relative la protecţia minorităţilor naţionale. Sunt organizate, totodată, seminarii de pregătire asupra redactării
rapoartelor statale cu scopul de a eficientiza procedura de supervizare.

§3. Convenţia europeană privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane

În fiecare an, mii de femei, copii şi bărbaţi sunt victime ale traficului în scopul exploatării sexuale sau altui gen de
exploatare, în interiorul ori în exteriorul frontierelor ţărilor lor. Acest fenomen a dobândit o amploare fără precedent, încât
se poate vorbi de o nouă formă de sclavaj, printre statele membre ale Consiliului Europei fiind unele care sunt ţări de
origine, de tranzit şi de destinaţie a victimelor acestui trafic.
Consiliul Europei a adoptat Convenţia europeană privind lupta contra traficului cu fiinţe umane 262, obiectivul asumat al
acestei convenţii fiind prevenirea şi combaterea traficului cu fiinţe umane sub toate formele sale, atât la nivel naţional, cât
şi la cel internaţional, legat sau nu de crima organizată.
Un prim principiu fundamental enunţat cu precizie în convenţie prevede că protecţia şi promovarea drepturilor victimelor
trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare, indiferent dacă este bazată pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii
politice sau de altă natură, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă
situaţie.
În înţelesul convenţiei, expresia „trafic de fiinţe umane” desemnează recrutarea, transportul, transferul, cazarea sau
primirea persoanelor, prin ameninţarea cu sau utilizarea forţei sau altor forme de constrângere, prin răpire, fraudă,
înşelăciune, abuz de autoritate sau de o situaţie de vulnerabilitate, sau prin oferirea sau acceptarea de plăţi sau avantaje
pentru obţinerea consimţământului unei persoane având autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării.
Exploatarea cuprinde, cel puţin, exploatarea prostituţiei celorlalţi sau alte forme de exploatare sexuală, munca sau
serviciile forţate, sclavia sau practicile similare acesteia, aservirea sau prelevarea de organe [(art. 4 lit. a)].
O protecţie specială este asigurată copiilor (care conform Convenţiei sunt persoanele cu vârsta până la 18 ani), în
cazul cărora recrutarea, transportul, transferul, cazarea sau primirea în scopul exploatării sunt considerate „trafic de fiinţe
umane”, chiar dacă nu implică niciunul dintre mijloacele enunţate mai sus [art. 4 lit. c)].
Convenţia stabileşte prin articolele sale o serie de obligaţii referitoare la prevenirea traficului de fiinţe umane, stabilind,
totodată măsuri pentru protecţia şi promovarea drepturilor victimelor şi asigurarea cadrului instituţional pentru anchete
eficiente.
Un obiectiv fundamental al convenţiei este şi acela de a stimula cooperarea internaţională în domeniul luptei împotriva
traficului de fiinţe umane.
De asemenea, statele părţi sunt ţinute să adopte măsurile legislative şi alte măsuri necesare pentru a asista victimele
în reabilitarea fizică, psihologică şi socială. O astfel de asistenţă va include cel puţin: (a) condiţii de viaţă care să poată
asigura subzistenţa lor, prin măsuri precum cazare corespunzătoare şi sigură, asistenţa psihologică şi materială; (b)
accesul la îngrijiri medicale de urgenţă; (c) servicii de traducere şi interpretare, dacă este cazul; (d) consiliere şi informaţii
privind, în special, drepturile prevăzute de lege pentru ei şi serviciile ce le sunt puse la dispoziţie, într-o limbă pe care

https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/DisplayDCTMContent?documentId=09000016805990b1.
261
Este interesant de observat că două state importante, Franţa (care în mod tradiţional nici nu recunoaşte statutul de minoritate naţională
pe teritoriul său) şi Turcia nu au semnat şi nici ratificat convenţia, deşi, în ultimii ani se confruntă cu serioase probleme interne ce ţin ce
domeniul Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale.
262
SCTE nr. 197. Adoptată la 3 mai 2005, intrată în vigoare la 1 februarie 2008. Ratificată de România prin Legea nr. 330 din 11 iulie 2006
(M. Of. nr. 622 din 19 iulie 2006).
Textul convenţiei disponibil la adresa:
https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/DisplayDCTMContent?documentId=090000168064899c.
83
acestea o pot înţelege; (e) asistenţă care să permită ca drepturile şi interesele lor să fie prezentate şi luate în considerare
în etapele procedurii penale desfăşurate împotriva autorilor de infracţiuni; (f) accesul la educaţie pentru copii (art. 12).
Mai trebuie amintit faptul că eficientizarea activităţilor de combatere a traficului de fiinţe umane este asigurată şi prin
mecanismul său independent de monitorizare, concretizat în structurarea Grupului de experţi pentru lupta împotriva
traficului de fiinţe umane (denumit „GRETA”).
În concluzie, se poate spune că acest instrument al Consiliului Europei se distinge prin:
– recunoaşterea traficului de persoane ca o încălcare a drepturilor omului;
– o atenţie specială acordată asistenţei victimelor şi protejării drepturilor acestora;
– o arie vastă de aplicare;
– se adresează tuturor formelor de trafic: naţional/ transnaţional, care au legătură sau nu cu criminalitatea organizată;
– se referă la toate persoanele traficate: Convenţia se aplică tuturor persoanelor care sunt victime ale traficului de
persoane, fie că sunt femei, copii sau bărbaţi;
– pune bazele unui cadru juridic cuprinzător pentru protecţia victimelor şi a martorilor, măsuri specifice şi obligatorii
urmând a fi adoptate;
– instituie un mecanism de monitorizare efectiv şi independent: experienţa a demonstrat că, în zonele unde există
astfel de sisteme independente de monitorizare (de exemplu, tortura şi minorităţile), acestea au o mare credibilitate în
rândul statelor părţi, iar natura cooperantă a unor astfel de mecanisme este pe deplin înţeleasă şi recunoscută;
– o Convenţie a Consiliului Europei, în contextul mai limitat şi mai uniform al Consiliului Europei, conţine prevederi mai
precise şi merge dincolo de standardele minime asupra cărora s-a căzut de acord în alte instrumente internaţionale 263.

§4. Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a
violenţei domestice

Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice,
numită şi Convenţia de la Istanbul 264, este un document centrat pe prevenirea agresiunilor, protecţia victimelor acestui tip
special de violenţă, precum şi asupra trimiterii în judecată a agresorilor.
Astfel, Convenţia de la Istanbul stabileşte că violenţa împotriva femeilor reprezintă o formă de perpetuare a unei culturi
a intoleranţei şi a negării şi urmăreşte, în acelaşi timp, schimbarea atitudinilor şi mentalităţilor bărbaţilor şi tinerilor. De
asemenea, prin iniţierea unei proceduri penale, cultura, obiceiul, tradiţia, religia sau onoarea nu vor mai putea constitui
justificări ale comiterii infracţiunilor de gen.
În înţelesul convenţiei, „violenţa împotriva femeilor” este o încălcare a drepturilor omului şi o formă de discriminare
împotriva femeilor (se includ fetele cu vârsta până la 18 ani) şi va însemna toate acţiunile de violenţă de gen care rezultă
în sau care sunt probabile a rezulta în vătămarea sau suferinţa fizică, sexuală, psihologică sau economică cauzată
femeilor, inclusiv ameninţările cu asemenea acţiuni, constrângerea sau deprivarea arbitrară de libertate, indiferent dacă
se produce în public sau în viaţa privată [(art. 3 lit. a)].
De asemenea, „violenţa domestică” înseamnă toate acţiunile de violenţă fizică, sexuală, psihologică sau economică,
care se produc în mediul familial sau domestic ori între foştii sau actualii soţi sau parteneri, indiferent dacă agresorul
împarte sau a împărţit acelaşi domiciliu cu victima [art. 3 lit. b)]. Aşadar, şi bărbaţii pot fi victime ale violenţei domestice,
iar copiii sunt victime ale violenţei domestice, inclusiv în calitate de martori ai violenţei în familie.
Violenţa în familie include, în principal, două tipuri de violenţă: violenţa partenerului intim, indiferent că este vorba de
soţi sau parteneri, actuali sau foşti, şi violenţa între generaţii care are loc, de obicei, între părinţi şi copii. Aceasta este o
definiţie care se aplică în mod egal ambelor sexe acoperind victime şi autori de ambele sexe 265.
Scopurile convenţiei, stabilite de primul său articol sunt următoarele:
a) de a proteja femeile împotriva tuturor formelor de violenţă şi de a preveni, de a urmări în justiţie şi de a elimina
violenţa împotriva femeilor şi violenţa domestică;
b) de contribui la eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor şi de a promova egalitatea substanţială
între femei şi bărbaţi, inclusiv prin împuternicirea femeilor;

263
Convenţia europeană privind lupta contra traficului cu fiinţe umane, Raportul explicativ, §51.
https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/DisplayDCTMContent?documentId=090000168064899b.
264
STCE nr. 210, adoptată la Istanbul la 11 mai 2011, intrată în vigoare la 1 august 2014. România a semnat Convenţia la data de 27 iunie
2014 şi a ratificat-o prin Legea nr. 30/2016 (M. Of. nr. 224 din 25 martie 2016). Textul convenţiei este disponibil la adresa:
https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/DisplayDCTMContent?documentId=090000168046253e.
265
Rapport explicatif de la Convention du Conseil de l’Europe sur la prévention et la lutte contre la violence à l’égard des femmes et la
violence domestique, §41 https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/DisplayDCTMContent?documentId=09000016800d38c9.
84
 c) de a proiecta un cadru cuprinzător, politici şi măsuri pentru protecţia şi asistenţa tuturor victimelor violenţei împotriva
femeilor şi a violenţei domestice;
d) de a promova cooperarea internaţională în vederea eliminării violenţei împotriva femeilor şi violenţei domestice;
Convenţia prevede şi sancţiuni penale şi juridice pentru acte de violenţă fizică şi psihică, pentru molestări psihologice,
dar şi pentru căsătoria forţată, mutilarea genitală a femeilor, violenţa şi hărţuirea sexuală (inclusiv violul), avortul şi
sterilizarea forţate. În plus, înlesnirea sau complicitatea şi tentativa de comitere a unui act de violenţă vor fi recunoscute
drept infracţiuni, atunci când sunt comise intenţionat.
De asemenea, indiferent că vorbim de bărbaţi sau femei, Convenţia stipulează că infracţiunile comise împotriva
foştilor sau actualilor parteneri sau soţi, în mod repetat, ori cele comise împotriva unei persoane vulnerabile, a unui
copil sau în prezenţa acestuia, cele extrem de violente sau în timpul cărora s-au folosit arme, dar şi infracţiunile care
au dus la vătămări fizice sau psihice ale victimei vor fi considerate agravante.
În sprijinul victimelor violenţei se prevede asigurarea asistenţei în plângerile individuale sau colective şi a unor servicii
specializate, înfiinţarea unor linii telefonice de urgenţă (24 de ore din 24), a unor adăposturi corespunzătoare, precum şi
de centre de criză, de sesizare şi sprijin a cazurilor de viol, implementarea unor servicii de protecţie şi asistenţă pentru
martori şi martori copii, precum şi asigurarea cadrului legal prin care orice persoană, care a fost martoră la comiterea unor
acte de violenţă, să fie încurajată să raporteze acest lucru autorităţilor competente.
Convenţia de la Istanbul interzice totodată, în cazul tuturor formelor de violenţă, soluţionarea extrajudiciară obligatorie
a litigiilor, inclusiv medierea şi concilierea.
Pentru a garanta eficacitatea aplicării prevederilor sale Convenţia prevede crearea unui grup de experţi, Grupul de
experţi în intervenţia contra violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice (GREVIO), care asigură monitorizarea
respectării acesteia de către statele părţi. Pentru aceasta, ele trebuie să depună la secretarul general al Consiliului
Europei, în baza unui chestionar elaborat de GREVIO, un raport privind măsurile legislative şi alte măsuri, care
implementează dispoziţiile convenţiei, pentru a fi analizat de către GREVIO.
Dacă GREVIO primeşte informaţii demne de încredere, indicând o situaţie în care problemele necesită atenţie
imediată pentru a preveni sau limita amploarea sau numărul încălcărilor grave ale Convenţiei, aceasta poate solicita
prezentarea urgentă a unui raport special privind măsurile luate pentru a preveni un model grav, masiv sau persistent de
violenţă împotriva femeilor (art. 68. pct. 13).
Trebuie să amintim că în dreptul intern a fost adoptată Legea nr. 217 din 22 mai 2003 pentru prevenirea şi combaterea
violenţei în familie266 care, împreună cu norma Consiliului Europei, trebuie să-şi arate efectele, dacă luăm în considerare
amploarea nedorită a acestui fenomen în ţara noastră.

§5. Comisarul drepturilor omului

Postul de Comisar al drepturilor omului a fost instituit în cadrul Consiliului Europei in anul 1999.
Comisarul este o instituţie independentă împuternicită să promoveze educaţia, sensibilizarea asupra drepturilor
omului, cât şi respectarea acestor drepturi şi să asigure conformitatea deplină şi eficientă cu instrumentele normative ale
Consiliului Europei.
Jucând un rol complementar şi esenţialmente preventiv, Comisarul exercită funcţii diferite faţă de cele ale Curţii
europene a drepturilor omului şi a altor organe convenţionale. Fără a avea putere jurisdicţională, el oferă consiliere,
analize şi recomandări statelor membre pentru remedierea insuficienţelor legislative şi prevenirea încălcării drepturilor
omului în practică.
Mandatul său prevede, de asemenea, cooperarea cu alte instituţii internaţionale pentru promovarea şi protecţia
drepturilor omului, cât şi posibilitatea de a interveni pe baza oricărei informaţii pertinente care îi este furnizată de guverne,
parlamente naţionale, avocatul poporului sau alte instituţii similare, particulari sau organizaţii neguvernamentale.
Lucrând împreună cu alte instituţii ale Consiliului Europei, Comisarul poate adresa un raport, o recomandare sau un
aviz asupra oricărei chestiuni specifice Comitetului Miniştrilor, cât şi Adunării Parlamentare.
Astfel, putem da ca exemplu Raportul prezentat de Comisarul pentru drepturile omului al Consiliului Europei după o
vizită în România267, ocazie cu care s-a subliniat că autorul acestuia este „profund preocupat de numărul foarte mare de
instituţii pentru persoane cu dizabilităţi, inclusiv copii, în pofida obiectivelor de dezinstituţionalizare stabilite de guvern.
Sunt îngrijorătoare în special numeroasele rapoarte privind condiţiile de trai inadecvate, marginalizarea socială şi relele

266
Republicată în M. Of. nr. 205 din 24 martie 2014, modificată prin O.G. nr. 6/2015, Legea nr. 272/2015 şi Legea nr. 351/2015.
267
Raportul Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei Nils Muižnieks în urma vizitei efectuate în România în Perioada 31
Martie – 4 Aprilie 2014, CommDH(2014)14,
https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/DisplayDCTMContent?documentId=09000016806db6c3.
85
tratamente cu care se confruntă copiii şi adulţii cu dizabilităţi în instituţii, precum şi cele privind lipsa accesului la justiţie
pentru aceste persoane”.
De asemenea, „Comisarul este profund îngrijorat de numărul mare de copii abandonaţi care trăiesc în România, dintre
care aproximativ 80.000 sunt lăsaţi în urmă de părinţi migranţi care lucrează în străinătate. Comisarul este la fel de
îngrijorat de situaţia a cel puţin 6.000 de copii ai străzii din ţară, care sunt grav afectaţi de excluziune socială, de violenţă
şi de abuzuri. Este în mod special preocupat de faptul că acest fenomen este transmis peste mai multe generaţii”.
În sfârşit, Comisarul şi-a mai exprimat în mod special preocuparea cu privire la „persistenţa anti-ţigănismului
instituţionalizat din România, caracterizată prin retorica virulentă împotriva romilor în discursul public, inclusiv la cel mai
înalt nivel politic”, fiind, totodată, îngrijorat de „ritmul foarte lent de punere în executare de către România a hotărârilor
Curţii europene a drepturilor omului privind violenţa rasială împotriva romilor şi subliniază că este extrem de important
pentru statul de drept din România ca toate hotărârile pronunţate de Curte să fie puse în executare prompt, integral şi
efectiv”.
Aceste aspecte au fost reiterate într-o scrisoare prin care Comisarul pentru drepturile omului al Consiliului Europei a
adresat-o ulterior primului-ministru al României268.

Sarcini de învăţare (întrebări de control)

1. Ce diferenţiază Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale de alte norme
internaţionale în materie?
2. Care sunt drepturile şi libertăţile fundamentale garantate de Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale şi protocoalele adiţionale?
3. Care sunt condiţiile de exercitare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale garantate de Convenţia pentru protecţia
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi protocoalele adiţionale?
4. Cum este organizată Curtea Europeană a Drepturilor Omului?
5. Care este procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului?
6. Care sunt condiţiile de admisibilitate a unei cereri individuale la Curtea Europeană a Drepturilor Omului?
7. Care este conţinutul Cartei sociale europene (revizuite)?
8. Care este mecanismul de control instituit de Carta socială europeană?
9. Care sunt prevederile esenţiale ale Convenţiei cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale?

Bibliografie

Aurescu Bogdan, Bolintineanu Alexandru, Năstase Adrian, Drept internaţional contemporan, All Beck, 2000.
Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional: introducere în dreptul internaţional public, ed. a 3-a, rev. şi adăugită, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2003.
Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, Protecţia internaţională a drepturilor omului-Note de curs, ed. a 5-a, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2010.
Bianca Selejan Gutan, Protecţia europeană a drepturilor omului, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011.
Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol. 1 şi 2. Ed. C.H.Beck,
Bucureşti, 2005-2006.
D. Bogdan, M. Selegean, Drepturile şi libertăţile fundamentale în jurisprudenţa CEDO, Ed. All Beck, Bucureşti 2005.
Radu Chiriţă, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, vol. I şi II, Ed. C.H. Beck, 2007.
Radu Chiriţă, Dreptul la un proces echitabil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008.
Convenţia europeană a drepturilor omului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016.
Radu C. Demetrescu, Irina Moroianu Zlătescu, Drepturile omului în sistemul Naţiunilor Unite: protecţie şi promovare,
Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2000.
Ion Diaconu, Drepturile omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1993.
Răzvan Dincă, Cereri în faţa C.E.D.O. Condiţii de admisibilitate, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001.
Nicolae Ecobescu, Mariana Niţelea; coord. Nicolae Ecobescu, Manualul Consiliului Europei, Biroul de Informare al
Consiliului Europei, Bucureşti, 2006.
D.J. Harris, M. O’Boyle, C. Warbrick, Law of the European Convention on Human Rights, Butterworths, London,
Dublin, Edinburgh 1995.
Cristian Jura, Drepturile omului : drepturile minorităţilor naţionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006.
Andrei Popescu, Dreptul internaţional şi european al muncii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
268
La lettre du Commissaire Muižnieks adressée au Premier ministre de la Roumanie, 23 iunie 2016.
86
 Corneliu Liviu Popescu, Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cauzele împotriva României
(1998-2002), Ed. All-Beck, Bucureşti, 2003.
Corneliu-Liviu Popescu, Curtea Europeană a drepturilor Omului, All-Beck, Bucureşti, 2004.
Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte, vol. I-II, Institutul Român
pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2007.
Chiriţă Radu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii şi explicaţii, ed. 1, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2008.
Beatrice Ramascanu, Jurisprudenţa CEDO în cauzele împotriva României, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008.
J.F. Renucci, Droit europeen des droits de l’homme, L.G.D.J., Paris, 2002.
Michele De Salvia, Compendium de la CEDH, 2003.
Bianca Selejan-Guţan, Protecţia europeană a Drepturilor omului, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006.
Bianca Selejan-Guţan, Horaţiu Rusu, Hotărârile CEDO împotriva României (1998-2006), Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2006.
Fredric Sudre, Drept European şi internaţional al drepturilor omului, Ed. Polirom Iaşi, 2006.
F. Sudre, J.P. Marguenaud, J. Andriantsimbazovina, A. Gouttenoire, M. Levinet, Les grands arrêts de la Cour
européenne des Droits de l’Homme, P.U.F. 2003.
Nicolae Voiculescu, Dreptul social european, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015.

Digest of the case law of the European Committee of Social Rights, 1 september 2008.
https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/DisplayDCTMContent?documentId=090000168049159f.
Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Ghid practic cu privire la condiţiile de admisibilitate, 2014,
http://www.echr.coe.int/Documents/Admissibility_guide_RON.pdf.
The relationship between European Union law and the European Social Charter, Working Document, 15 July 2014,
pct. 19 https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/DisplayDCTMContent?documentId=09000016806544ec.

O.G. nr. 94/1999 privind participarea României la procedurile în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a
Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei şi regresul statului în urma hotărârilor şi convenţiilor de rezolvare pe cale
amiabilă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 87/2001, modificată prin O.U.G. nr. 64/2003 pentru stabilirea
unor măsuri privind înfiinţarea, organizarea, reorganizarea sau funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al
Guvernului, a ministerelor, a altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi a unor instituţii publice.
H.G. nr. 868/2003 privind organizarea şi funcţionarea Agentului guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, modificată prin H.G. nr. 425/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Externe.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele care privesc România: Monitoarele Oficiale ale
României, partea I, site-ul Curţii Europene a Drepturilor Omului (www.echr.coe.int), site-ul Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie (www.scj.ro).

87
 Unitatea de învăţare IV.
Uniunea Europeană

Titlul unităţii
Cuprinsul unităţii
Obiectivele învăţării
Conţinutul unităţii (sinteze teoretice, exemple)
Sarcini de învăţare
Bibliografie

Cuprinsul unităţii

Acest capitol prezintă contribuţia Uniunii Europene la evoluţia mecanismelor internaţionale de protecţie a drepturilor
omului. Sunt analizate evoluţiile la nivelul tratatelor europene, precum şi Cartea drepturilor fundamentale ale Uniunii
Europene.
O atenţie deosebită este acordată uneia dintre libertăţile fundamentale ale dreptului Uniunii Europene, şi anume
libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de muncă. Se explicitează domeniul de aplicare al acestei libertăţi, precum şi
conţinutul său material concretizat în reglementări specifice.
Principiul egalităţii de şanse şi nediscriminării şi modul său de reflectare în standardele europene face de
asemenea obiectul unei secţiuni.
Dreptul la un proces echitabil în cadrul procedurilor penale este detaliat prin prezentarea directivelor adoptate în ultimii
ani ale căror idei substanţiale se regăsesc în acest capitol.

Obiectivele învăţării

A asimila cunoştinţele fundamentale referitoare la mecanismele de protecţie a drepturilor omului dezvoltate în cadrul
Uniunii Europene. A identifica jurisprudenţa semnificativă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materia drepturilor şi
libertăţilor fundamentale.

Conţinutul unităţii

Capitolul 4. Uniunea Europeană

Secţiunea 1. Uniunea Europeană – repere istorice

Începutul celei mai importante construcţii economice, sociale şi juridice ale Europei, şi anume Uniunea Europeană, a
constat în declaraţia din 9 mai 1950 a lui Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe, în care prezenta planul
pe care îl elaborase în vederea unificării industriei europene a cărbunelui şi oţelului. Era, cu adevărat, o iniţiativă istorică în
favoarea unei „Europe organizate şi vii”, care este „indispensabilă civilizaţiei” şi fără de care „pacea în lume nu ar putea fi
salvată”. Acest plan a devenit o realitate o dată cu încheierea tratatului ce a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui
şi Oţelului (CECA), semnat la 18 aprilie 1951 la Paris.
Câţiva ani mai târziu, tratatele de la Roma din 25 martie 1957 au consfinţit constituirea Comunităţii Economice
Europene (CEE) şi Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM).
Cele 6 state membre fondatoare erau Franţa, Italia, Belgia, Luxemburg, Olanda şi Republica Federală Germania. La 1
ianuarie 1973 Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Danemarca şi Irlanda au aderat la Comunitate.
Ulterior, Comunitatea europeană s-a extins spre sud prin acceptarea ca membri a Portugaliei şi Spaniei (1 ianuarie
1986), precum şi a Greciei (1 ianuarie 1981).

88
 Începând cu 1 ianuarie 1995, organizaţia s-a lărgit prin aderarea a trei noi state: Austria, Suedia, Finlanda.
O dată cu intrarea în vigoare a tratatelor de la Roma, au fiinţat 3 comunităţi diferite, bazându-se fiecare dintre ele pe
câte un tratat. Se poate considera că aceste 3 comunităţi, care privesc domenii diferite, formează o unitate prin
organizarea lor politică şi juridică. Ele au fost instituite de către aceleaşi state membre şi urmăreau aceleaşi obiective de
bază, care sunt reluate în preambulurile celor 3 tratate: realizarea unei „Europe organizate”, stabilirea fundamentelor unei
„uniuni tot mai strânse între popoarele europene” şi un efort comun pentru a contribui la „bunăstarea popoarelor lor”.
Tocmai în acest spirit, Parlamentul European a adoptat Rezoluţia din 16 februarie 1978 care a propus desemnarea celor
trei comunităţi prin expresia Comunitatea Europeană.
Un moment important îl constituie semnarea de către cele 12 state membre la vremea respectivă, în anul 1986, a Actului
Unic European. Principalul scop al acestui document a fost eliminarea ultimelor bariere în calea creării pieţei unice până la
31 decembrie 1992. În plus, Actul Unic European a extins sfera competenţelor Comunităţii şi a introdus o serie de schimbări
procedurale menite să accelereze procesul decizional la nivel comunitar.
La 7 februarie 1992 a fost semnat, la Maastricht, Tratatul privind Uniunea Europeană (T.U.E.). Prin ratificarea sa, la
sfârşitul anului 1993, de către toate statele membre ale Comunităţii Europene (numită de-acum oficial Uniunea
Europeană), s-a deschis drumul realizării, în etape, atât a unei uniuni politice, cât şi a unei uniuni economice şi monetare,
constituind, fără îndoială, un reper fundamental în istoria civilizaţiei europene.
Pentru a apropia Uniunea de cetăţenii săi, prin Tratatul de la Maastricht s-a creat o nouă instituţie, şi anume Mediatorul
European. Acesta, denumit şi Ombudsman, este desemnat de Parlamentul European, iar durata mandatului său este
egală cu cea a Parlamentului. Rolul Mediatorului este acela de a investiga plângerile privind administrarea incorectă în
instituţiile şi organismele Uniunii Europene. Orice cetăţean al Uniunii sau orice persoană fizică sau juridică cu domiciliul
sau sediul într-un stat membru al UE poate înainta o plângere către Mediator.
La 1 mai 1999 a intrat în vigoare Tratatul de Amsterdam al cărui obiectiv l-a constituit revizuirea Tratatului de la
Maastricht prin luarea unor decizii privind, în principal, perfecţionarea activităţii instituţiilor europene, progresele necesare
în materie de politică externă şi de securitate comună, precum şi apropierea Uniunii de membrii săi, prin eliminarea
deficienţelor în domeniul social, al justiţiei si al afacerilor interne, în controlul democratic al funcţionării sale.
Tratatul de la Amsterdam, a contribuit la consolidarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor europeni. Acesta a
introdus o procedură de sancţionare a statelor membre care violează drepturile fundamentale ale cetăţeanului. De
asemenea, aria de aplicare a principiului nediscriminării, limitată până atunci la naţionalitate, a fost extinsă la sex, rasă,
religie, vârstă şi orientare sexuală.
Totodată, Tratatul de la Amsterdam a îmbunătăţit politica de transparenţă a Uniunii şi le-a permis cetăţenilor un acces
mai larg la documentele oficiale ale instituţiilor europene.
O Conferinţă interguvernamentală convocată pentru a dezbate problemele instituţionale legate de viitoarea extindere a
Uniunii s-a terminat la 11 decembrie 2000 prin adoptarea Tratatului de la Nisa, a cărui ratificare de către statele membre
s-a încheiat la sfârşitul anului 2002.
În anul 2004, a avut loc cea mai consistentă lărgire a Uniunii, 10 noi state căpătând statutul mult râvnit de stat
membru.
Începând cu 1 ianuarie 2007, România şi Bulgaria au aderat la Uniunea Europeană, iar, de la 1 iulie, Croaţia a devenit
şi ea stat membru.
Tratatul de la Lisabona (2007) a adus modificări în structura şi regulile de funcţionare a instituţiilor europene menite a
mări eficienţa aplicării politicilor Uniunii Europene în contextul lărgirii semnificative a acesteia. Urmare a intrării sale în
vigoare, Carta drepturilor fundamentale a drepturilor omului ale Uniunii Europene a căpătat o valoare juridică identică cu a
tratatelor europene.
Sistemul instituţional al Uniunii Europene care i-au asigurat eficacitatea în structurarea politicilor, inclusiv pe plan
legislativ este compus din: Parlamentul European, Consiliul, Comisia şi Curtea de Justiţie. Un rol important îl au, totodată,
Curtea de Conturi, precum şi Comitetul Economic şi Social.
Trebuie remarcată, totodată, şi adânca implicare a instituţiilor sale în domenii care, în mod tradiţional, ţineau de
controlul exclusiv al fiecărui stat individual, ca şi în capacitatea sa de a adopta acte normative ce leagă direct şi automat
nu numai statele membre, şi, în egală măsură, persoanele fizice şi juridice din aceste state.
Prin urmare, specific Uniunii este gradul ridicat de implicare a ei în raporturile juridice interne ale statelor membre,
zonă unde organizaţiile internaţionale clasice tind doar să fie implicate prin intermediul relaţiilor juridice externe ale
membrilor lor.
Cât priveşte sistemul drepturilor fundamentale ale omului, aşa cum vom arăta mai jos, ele sunt implicite libertăţilor
fundamentale pe care s-a structurat organizaţia, dar au făcut şi obiectul direct a numeroase norme comunitare.
Dreptul la petiţie către Parlamentul European de care beneficiază orice persoană care domiciliază pe teritoriul Uniunii
reprezintă un alt factor important de apropiere a cetăţenilor de instituţiile europene.

89
 Referitor la sistemele de protecţie structurate la nivelul celor două organizaţii, Consiliul Europei şi Uniunea Europeană,
deşi accesul persoanelor la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este mult mai restrâns decât accesul la Curtea
europeană a drepturilor omului, în temeiul art. 34 din Convenţia europeană a drepturilor omului, CEDO a admis că, luat în
ansamblu, mecanismul de control prevăzut de legislaţia Uniunii Europene oferă o protecţie comparabilă cu cea oferită de
Convenţie. În primul rând, pentru că particularii beneficiază de controlul normelor Uniunii Europene, care se efectuează
prin intermediul acţiunilor exercitate de către statele membre şi de către instituţiile Uniunii Europene în faţa Curţii de
Justiţie. În al doilea rând, pentru că ei au posibilitatea de a solicita constatarea încălcării dreptului comunitar de către un
stat membru prin sesizarea instanţelor naţionale, controlul Curţii de Justiţie operându-se în acest caz prin intermediul
procedurii preliminare, revenindu-le acestor jurisdicţii să o pună în aplicare 269.
În ultimii ani, spaţiul Uniunii Europene s-a confruntat cu o serie de fenomene şi realităţi ce au generat necesitatea
unor reacţii la nivelul politicilor şi normelor şi care au vizat elemente ce ţin de rezolvarea unor aspecte ce se raportează
direct la drepturile omului, cum sunt discrepanţele de venituri şi calitatea vieţii între statele membre, nivelul crescut al
şomajului în unele din acestea, cu deosebire cel în rândul tinerilor şi lipsa perspectivelor pozitive de inserţie pentru
aceştia, problemele sociale şi umanitare ridicate de numărul mare de migranţi din spaţiul extracomunitar ş.a.
Acestea au fost raţiunile pentru care s-a ajuns la concluzia necesităţii structurării, printr-o viitoare propunere a
Comisiei, a unui pilon al drepturilor sociale, conceput ca un cadru de referinţă pentru a monitoriza ocuparea forţei de
muncă şi a performanţelor sociale ale statelor membre participante, de a conduce reforme la nivel naţional şi, mai precis,
astfel încât să stimuleze un proces reînnoit de convergenţă în Europa 270.

Secţiunea a 2-a. Carta drepturilor fundamentale

ale Uniunii Europene (2000)
La 7 decembrie 2000, la Nisa a fost adoptată Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene cu scopul de a
se întări protecţia drepturilor fundamentale în lumina evoluţiei societăţii, a progresului social şi a dezvoltărilor ştiinţifice şi
tehnologice.
Tratatul de la Lisabona din 2007 modifică art. 6 alin. ( 1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, precizându-se în
noua formulare faptul că „Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor
fundamentale (…) care are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor”. Aşadar, prin această dispoziţie s-a conferit Cartei
forţă juridică obligatorie pentru instituţiile Uniunii Europene, caracter pe care nu l-a avut la momentul adoptării sale. Ca
urmare, Curtea de Justiţie va putea controla respectarea Cartei drepturilor fundamentale ale omului, şi punerea în operă a
reglementărilor europene de către statele membre. Prin aceasta se poate spune că s-a intrat într-o nouă etapă importantă
a construcţiei europene, aşa cum aprecia chiar preşedintele Comisiei Europene de la momentul respectiv 271.
Aşa cum se arată în preambulul Cartei, „Uniunea se întemeiază pe valorile indivizibile şi universale ale demnităţii
umane, libertăţii, egalităţii şi solidarităţii; Uniunea se sprijină pe principiul democraţiei şi pe principiul statului de drept.
Uniunea situează persoana în centrul acţiunii sale instituind cetăţenia Uniunii şi creând un spaţiu de libertate, de
securitate şi de justiţie. Uniunea contribuie la păstrarea şi dezvoltarea acestor valori comune respectând diversitatea
culturilor şi tradiţiilor popoarelor Europei, precum şi a identităţii naţionale a statelor membre şi a organizării puterilor
publice la nivel naţional, regional şi local; Uniunea caută să promoveze o dezvoltare echilibrată şi durabilă şi asigură
libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi a capitalurilor, precum şi libertatea de stabilire ”.
Această Cartă a fost elaborată de către o Convenţie alcătuită din membri ai parlamentelor naţionale şi ai Parlamentului
European, reprezentanţi ai guvernelor statelor membre şi un membru al Comisiei Europene. Alcătuită din şase titluri –
Demnitatea, Libertăţile, Egalitatea, Solidaritatea, Drepturile cetăţenilor, Justiţia –, Carta conţine 54 de articole care
definesc valorile fundamentale ale Uniunii, precum şi drepturile civile, politice, economice şi sociale ale cetăţenilor
europeni.
Carta mai accentuează un adevăr, şi anume acela conform căruia faptul de a beneficia de aceste drepturi implică
responsabilităţi şi îndatoriri atât faţă de terţi, precum şi faţă de comunitatea umană în general şi faţă de generaţiile
viitoare.
Primul titlu al Cartei, denumit „Demnitatea”, cuprinde articole care se referă la:
– demnitatea umană;
– dreptul la viaţă;
– dreptul la integritate al persoanei;

269
Hotărârea din 6 decembrie 2012, în cauza Michaud c. Franţei, §111.
270
http://ec.europa.eu/social/main.jsp?langId=ro&catId=1226.
271
Jose Manuel Barroso, Declaraţie cu ocazia semnării Cartei drepturilor fundamentale, Strasbourg, 12 decembrie 2007, IP/7/16.
90
 – interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante;
– interzicerea sclaviei şi a muncii forţate.

Titlul II, „Libertăţile” cuprinde următoarele drepturi şi libertăţi:

– dreptul la libertate şi la securitate;
– respectarea vieţii particulare şi de familie;
– protecţia datelor cu caracter personal;
– dreptul de căsătorie şi dreptul de întemeiere a unei familii;
– libertatea de gândire, de conştiinţă şi religioasă;
– libertatea de exprimare şi de informare;
– libertatea de întrunire şi de asociere;
– libertatea artelor şi ştiinţelor;
– dreptul la educaţie;
– libertatea profesională şi dreptul la muncă;
– libertatea de a desfăşura o activitate comercială;
– dreptul de proprietate;
– dreptul la azil;
– protecţia în caz de evacuare, expulzare sau extrădare.

Titlul III, denumit „Egalitatea”, se referă la:

– egalitatea în drepturi;
– nediscriminarea;
– diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică;
– egalitatea între bărbaţi şi femei;
– drepturile copilului;
– drepturile persoanelor în vârstă;
– integrarea persoanelor cu handicap;

Titlul IV, „Solidaritatea” este inovator prin faptul că asociază drepturile sociale şi economice după cum urmează:
– dreptul lucrătorilor la informare şi consultare în cadrul întreprinderii;
– dreptul la negociere şi la acţiuni colective;
– dreptul de acces la serviciile de plasament;
– protecţia în cazul concedierii nejustificate;
– condiţii de muncă echitabile şi corecte;
– interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă;
– viaţa de familie şi viaţa profesională;
– securitatea socială şi asistenţa socială;
– asistenţa medicală;
– accesul la serviciile de interes economic general;
– protecţia mediului;
– protecţia consumatorilor.
Să observăm includerea în Cartă a prevederilor explicite referitoare la mediu şi protecţia consumatorilor pe care nu le
regăsim în documentele celorlalte organizaţii internaţionale.

Titlul V enumeră „Drepturile cetăţenilor”, şi anume:

– dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European;
– dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor locale;
– dreptul la bună administrare;
– dreptul de acces la documente;
– Mediatorul European;
– dreptul de petiţie;
– libertatea de circulaţie şi de şedere;
– protecţia diplomatică şi consulară.

Titlul VI este dedicate justiţiei, şi cuprinde o serie de garanţii importante privind:

91
 – dreptul de a apela efectiv şi de acces la o instanţă imparţială;
– prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare;
– principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor;
– dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit penal de două ori pentru aceeaşi infracţiune.
Observăm că în cuprinsul diverselor titluri regăsim atât drepturi civile şi politice, cât şi drepturi economice, sociale şi
culturale, Carta optând astfel pentru alte criterii de sistematizare decât cele existente la nivelul celorlalte organizaţii
internaţionale cu competenţe în materie.
Dispoziţiile Cartei se adresează instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii, cu respectarea principiului
subsidiarităţii, precum şi statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii (art. 51).
Totodată, Carta reafirmă drepturile care rezultă în principal din tradiţiile constituţionale şi din obligaţiile internaţionale
comune statelor membre, din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, din
Cartele sociale adoptate de Uniune şi de către Consiliul Europei, precum şi din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului [Preambul, alin. (5)].
De altfel, aşa cum se arată în art. 52 paragraful 3, în măsura în care Carta conţine drepturi ce corespund unora
garantate prin Convenţia europeană de apărare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea
lor sunt aceleaşi ca şi cele cuprinse în Convenţia menţionată. Această dispoziţie împiedică dreptul Uniunii să confere o
protecţie mai largă.
Orice restrângere a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor recunoscute prin Cartă trebuie să fie prevăzută de lege şi să
respecte substanţa acestor drepturi şi libertăţi. Prin respectarea principiului proporţionalităţii, pot fi impuse restrângeri
numai în cazul în care acestea sunt necesare şi numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute
de Uniune sau necesităţii protejării drepturilor şi libertăţilor celorlalţi (art. 52 paragraful 1).
Dispoziţiile Cartei conţin principii care pot fi puse în aplicare prin acte legislative de punere în aplicare adoptate de
către instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii, precum şi prin acte ale statelor membre în cazurile în care acestea
pun în aplicare dreptul Uniunii, în exercitarea competenţelor lor respective. Invocarea lor în faţa instanţei judecătoreşti se
admite numai în scopul interpretării şi controlului legalităţii unor astfel de acte (art. 52 paragraful 5).
În paragraful al 2-lea al art. 6 din TUE, s-a reţinut că Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate de convenţia
amintită şi astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, constituie principii generale ale
dreptului Uniunii.
Totuşi, după o perioadă lungă de negocieri, ideea aderării Uniunii Europene la Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a fost abandonată o dată cu emiterea de către Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene a unui aviz272 în care a reţinut un număr de incompatibilităţi reale sau potenţiale în această materie.
Astfel, s-a precizat273 că un Acord preconizat privind aderarea Uniunii Europene la Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu este compatibil cu art. 6 alin. (2) TUE şi nici cu Protocolul nr.
8 cu privire la art. 6 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană referitor la aderarea Uniunii la Convenţia europeană
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale întrucât:
– este susceptibil să aducă atingere caracteristicilor specifice şi autonomiei dreptului Uniunii, deoarece nu asigură
coordonarea între art. 53 din CEDO şi art. 53 din Cartă, nu previne riscul de a aduce atingere principiului încrederii
reciproce între statele membre în dreptul Uniunii şi nu prevede nicio corelare între mecanismul instituit prin Protocolul nr.
16 şi procedura de trimitere preliminară prevăzută la art. 267 TFUE;
– este susceptibil să aducă atingere art. 344 TFUE, deoarece nu exclude posibilitatea ca litigiile dintre statele membre
sau dintre acestea şi Uniune referitoare la incidenţa Convenţiei europene a drepturilor omului în domeniul de aplicare
material al dreptului Uniunii să fie deduse judecăţii Curţii Europene a Drepturilor Omului;
– nu prevede modalităţi de funcţionare a mecanismului copârâtului şi a procedurii implicării prealabile a Curţii care să
permită conservarea caracteristicilor specifice ale Uniunii şi ale dreptului său şi
– nu ţine seama de caracteristicile specifice ale dreptului Uniunii în ceea ce priveşte controlul jurisdicţional al actelor,
acţiunilor sau omisiunilor în materie de PESC, deoarece încredinţează controlul jurisdicţional al unora dintre aceste acte,
acţiuni sau omisiuni exclusiv unui organ extern Uniunii.

272
Avizul Plenului Curţii 2 din 13 din 18 decembrie 2014, Aviz emis în temeiul articolului 218 alineatul (11) TFUE – Proiect de acord
internaţional – Aderarea Uniunii Europene la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale –
Compatibilitatea proiectului menţionat cu Tratatele UE şi FUE. http://curia.europa.eu/juris/celex.jsf?
celex=62013CV0002&lang1=fr&lang2=RO&type=TXT&ancre=.
273
Avizul Plenului Curţii 2/13 din 18 decembrie 2014, §258.
92
 Secţiunea a 3-a. Libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de muncă
Una dintre libertăţile fundamentale ale dreptului Uniunii Europene o constituie libera circulaţie a persoanelor şi a forţei
de muncă274.
Această libertate fundamentală a fost concepută încă de la început ca având menirea de a contribui la crearea unei
pieţe interne a forţei de muncă, iar din punct de vedere politic să realizeze o mai mare coeziune a popoarelor ce compun
Uniunea Europeană prin eliminarea barierelor privind migraţia şi promovarea ideii de „cetăţenie europeană”.
În plus, libera circulaţie a forţei de muncă a fost gândită ca un mecanism de compensare care să permită ţărilor care
se confruntă cu un anumit nivel al şomajului să exporte din surplusul său către ţările în care se înregistrează o penurie a
mâinii de lucru.
Libera circulaţie a lucrătorilor este prezentată în Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), în art. 45-
48275, după dispoziţiile referitoare la libera circulaţie a mărfurilor şi în corelaţie cu libera circulaţie a serviciilor şi
capitalurilor.
Libera circulaţie a lucrătorilor se defineşte prin dreptul de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă, de a circula
liber în acest scop pe teritoriul statelor membre, de şedere într-un stat membru pentru a desfăşura o activitate salarizată
în conformitate cu actele cu putere de lege şi actele administrative care reglementează încadrarea în muncă a lucrătorului
statului respectiv, precum şi de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în acest stat, în
condiţiile regulamentelor adoptate de Comisie [art. 45 alin. (3)].
În contra celor care interpretau dispoziţiile de mai sus, în sensul că libera circulaţie presupune de la început că
lucrătorul care se deplasează răspunde unei oferte efectiv făcute cu privire la un loc de muncă şi că nu este vorba de
dreptul de a pleca în mod liber pe teritoriul ţărilor membre pentru a căuta un loc de muncă, Curtea de justiţie a statuat că
resortisanţii unui stat membru au dreptul de a intra şi a rămâne pe teritoriul unui alt stat membru „ pentru a căuta o
activitate profesională, salariată sau independentă”276.
Ca un corolar al acestei libertăţi, statelor membre li se cere să desfiinţeze orice discriminare între lucrătorii statelor
membre pe motiv de cetăţenie, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, remunerarea şi celelalte condiţii de muncă [art.
45 alin. (2)].
Totuşi, alin. (3) al aceluiaşi articol reglementează dreptul liberei circulaţii sub rezerva restricţiilor justificate de motive
de ordine publică, siguranţă publică, ca şi pentru raţiuni de sănătate publică.
Libera circulaţie a lucrătorilor reprezintă în fapt o concretizare în domeniul forţei de muncă a principiului general
cuprins în art. 18 al Tratatului TFUE conform căruia „în domeniul de aplicare a tratatelor, şi fără a aduce atingere
dispoziţiilor speciale pe care le prevede, se interzice orice discriminare exercitată pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate”.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a marcat, la rândul ei, importanţa acestui principiu, subliniind că art. 45 este
direct aplicabil în sistemele juridice din fiecare stat membru făcând inaplicabilă orice dispoziţie juridică naţională contrară.
Curtea a precizat, de asemenea, că art. 45 se aplică chiar dacă munca este depusă în afara Comunităţii, atât timp cât
relaţia juridică de angajare este perfectată în cadrul Comunităţii 277.

§1. Domeniu de aplicare

Drepturile acordate de articolul 45 al Tratatului C.E.E. şi de legislaţia derivată emisă în aplicarea sa privesc lucrătorii şi
familiile lor.
În principiu, numai lucrătorii din statele membre au libertatea de a circula în cadrul Uniunii Europene, dar fiecare stat
membru stabileşte, conform propriei legislaţii, cine îi sunt cetăţenii, ca şi modalităţile de pierdere şi dobândire a cetăţeniei.
În acelaşi timp, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene s-a pronunţat în mai multe rânduri asupra prevederilor ce
au instituit libertatea de mişcare a forţei de muncă.

274
Pentru o abordare mai detaliată a întregii problematici expuse în această parte a lucrării, a se vedea N. Voiculescu, Drept social
european, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014.
275
Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), versiunea consolidată. Acesta îşi are originile în Tratatul privind Comunităţii
Economice Europene (CEE) semnat la Roma la 25 martie 1957 şi Tratatul ce instituie Comunitatea Europeană (CE). Vezi, Uniunea Europeană.
Versiunea consolidată a Tratatelor. Carta drepturilor Fundamentale, Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii Europene, Luxemburg, 2010, unde pot fi
consultate tabelele de corespondenţă ale articolelor din tratatele fundamentale.
276
Hotărârea din 8 aprilie 1976, în cauza Royer, nr. 48/75, Culegere, p. 497.
277
Hotărârea din 4 aprilie 1974 în cauza Comisia c. Franţa nr. 167/73 (Culegere 1974, p. 359). Articolului 45 al TFUE îi corespunde art.
48 al Tratatului CEE.
93
 Astfel, a reieşit că legislaţia comunitară vizează „lucrătorii” în sensul dreptului comunitar şi nu al dreptului naţional. În
cazul Lawrie-Blum (nr. 66/85), Curtea de Justiţie a stabilit că pentru un muncitor „caracteristica esenţială” este că, în
timpul unei anumite perioade de timp, el prestează servicii pentru şi sub conducerea altuia în schimbul unei remuneraţii.
Termenul „lucrător” cuprinde persoanele angajate în ţara gazdă, cele care se află în căutarea unui loc de muncă,
şomerii apţi de muncă şi care anterior au fost angajaţi (cazul Hoekstra, nr. 75/63), persoanele incapabile de muncă
datorită bolii sau accidentării suferite în timpul angajării în ţara gazdă [art. 7 alin. (l), Directiva 68/36o], persoanele care au
atins vârsta normală de pensionare în timpul desfăşurării activităţii în ţara gazdă.
Aşadar, se acordă o semnificaţie mai largă noţiunii de lucrător salariat. Lucrător, în înţelesul dreptului comunitar, este
şi cel care prestează doar o activitate ocazională sau cu timp parţial. E suficient ca activitatea să fie efectivă, să nu fie pur
şi simplu una benevolă (cazul Levin nr. 53/81).
De asemenea, pentru acordarea statutului de lucrător, munca prestată trebuie să îndeplinească sau să derive dintr-un
scop economic (cazul Bettray nr. 344/87).
Ceea ce Curtea a stabilit prin jurisprudenţa sa este faptul că libera circulaţie a forţei de muncă nu este menită numai
să realizeze o piaţă unică în beneficiul economiei statelor, dar ea are scopul de a acorda dreptul lucrătorilor de a-şi ridica
standardul de viaţă prin orice mijloace, chiar dacă acesta nu este suficient pentru atingerea nivelului minim de subzistenţă
într-un stat anume. Faptul că lucrătorul are mijloace adiţionale, cum sunt sprijinul familiei sau proprietăţile private pentru
a-şi suplimenta veniturile nu afectează statutul său de lucrător protejat în cadrul Comunităţii (Cazul Levin nr. 53/81).
Preluând generoasele interpretări jurisprudenţiale anterioare, Directiva 2004/38 prevede la art. 7 alin. (3) că un
cetăţean care nu mai este lucrător sau persoană care exercită o activitate independentă îşi menţine statutul de lucrător
sau persoană care exercită o activitate independentă în următoarele condiţii:
a) se află în incapacitate temporară de a munci, ca rezultat al unei boli sau al unui accident;
b) este înregistrat(ă) în mod corespunzător ca fiind în şomaj involuntar, după ce a fost angajat(ă) pe o perioadă de peste un
an, şi s-a înregistrat ca persoană care caută de lucru la oficiul de plasare a forţelor de muncă competent;
c) este înregistrat(ă) în mod corespunzător ca fiind în şomaj involuntar, după ce a îndeplinit un contract de muncă pe
termen limitat, cu durata sub un an, sau după ce a devenit şomer(ă) în mod involuntar în timpul primelor douăsprezece
luni şi s-a înregistrat ca persoană care caută de lucru la oficiul de plasare a forţelor de muncă relevant. În acest caz,
statutul de lucrător se menţine pentru o perioadă de cel puţin şase luni;
d) începe un stagiu de formare profesională. Cu excepţia cazului în care se află în şomaj involuntar, menţinerea
statutului de lucrător presupune ca pregătirea să aibă legătură cu activitatea profesională anterioară.
Membrilor familiei lucrătorului care se deplasează li se asigură, de asemenea, dreptul de intrare şi şedere pe teritoriul
statelor membre ale Uniunii Europene.
Familia este definită în acest context, ca fiind compusă din soţia (ul) lucrătorului(ei) şi descendenţii lor direcţi care au
vârsta sub 21 de ani sau care se află în întreţinerea lor, precum şi rudele directe întreţinute în linie ascendentă ale
lucrătorului şi ale soţiei (lui).
Directiva 2004/38 a inclus în definiţia „membrului de familie” şi partenerul cu care cetăţeanul Uniunii a contractat un
parteneriat înregistrat, pe baza legislaţiei unui stat membru, dacă legislaţia statului membru gazdă tratează parteneriatele
înregistrate drept echivalente ale căsătoriei şi în conformitate cu condiţiile prevăzute în legislaţia relevantă a statului
membru gazdă.

§2. Conţinutul material

2.1. Dreptul de intrare şi de şedere

Prin Directiva 2004/38 s-a dorit să se codifice şi să se revizuiască instrumentele comunitare existente care tratează în
mod separat salariaţii, persoanele care exercită o activitate independentă, precum şi studenţii şi alte persoane inactive în
scopul simplificării şi întăririi dreptului la liberă circulaţie şi şedere 278 pentru toţi cetăţenii Uniunii.
Dreptul de intrare al unui cetăţean dintr-un stat membru pe teritoriul unui alt stat membru este recunoscut pe baza unei
cărţi de identitate valabile sau a unui paşaport valabil şi nu se impune cetăţenilor Uniunii nicio viză de intrare sau
formalitate echivalentă [art. 5(1)].
În mod corelativ, Directiva 2004/38 statuează nu numai dreptul de intrare, ci şi dreptul de ieşire pe care-l au toţi
cetăţenii Uniunii de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a călători în alt stat membru [art. 4(1)].
Cetăţenii Uniunii beneficiază de dreptul de şedere în statul membru gazdă pentru o perioadă de cel mult trei luni, fără
a face obiectul niciunei condiţii sau formalităţi, alta decât cerinţa de a deţine o carte de identitate valabilă sau un paşaport
278
Regulamentul nr. 883/2004 a clarificat şi terminologic termenii de „rezidenţă” şi pe cel de şedere. Astfel, „rezidenţa” înseamnă locul în
care locuieşte de obicei o anumită persoană, pe când „şedere” înseamnă rezidenţă temporară [Preambul alin. j) şi k)].
94
valabil, fără a se aduce atingere unui tratament mai favorabil aplicabil persoanelor care caută de lucru, conform Curţii de
Justiţie (art. 6).
În schimb, dreptul de şedere pentru o perioadă mai mare de trei luni se acordă, conform art. 7 alin. (1) al Directivei
2004/38, dacă cetăţenii Uniunii care-l valorifică:
a) sunt salariaţi sau exercită o activitate independentă în statul membru gazdă;
b) au suficiente resurse pentru ei şi pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de
asistenţă socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de şedere şi posedă o asigurare medicală cuprinzătoare,
valabilă în statul membru gazdă;
c) – sunt înscrişi într-o instituţie privată sau publică, acreditată sau finanţată de către statul membru gazdă pe baza
legislaţiei sau practicilor sale administrative, cu scopul principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională; şi
– posedă o asigurare cuprinzătoare în statul membru gazdă şi asigură autoritatea naţională competentă, printr-o
declaraţie sau o altă procedură echivalentă la propria alegere, că posedă suficiente resurse pentru ei înşişi şi pentru
membrii de familie, astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă în
timpul perioadei de şedere; sau
d) sunt membri de familie care însoţesc ori se alătură unui cetăţean al Uniunii care îndeplineşte condiţiile menţionate la
lit. a), b) sau c).
Directiva 2004/38 nu mai reţine necesitatea eliberării permiselor de rezidenţă. În schimb, art. 8 acordă posibilitatea
statelor membre gazdă să ceară cetăţenilor Uniunii să se înregistreze la autorităţile competente atunci când perioadele de
şedere depăşesc trei luni.
Termenul pentru înregistrare este de cel puţin trei luni de la data sosirii. Se eliberează imediat un certificat de
înregistrare, care conţine numele şi adresa persoanei înregistrate, precum şi data înregistrării. Nerespectarea cerinţei de
înregistrare de către persoana respectivă o poate face pe aceasta pasibilă de sancţiuni proporţionale şi discriminatorii.
Pentru eliberarea unui certificat de înregistrare, pot fi solicitate în mod limitativ o serie de documente menţionate la
alin. (3) al art. 8. Documentele doveditoare cerute de autorităţile competente pentru eliberarea unui certificat de
înregistrare sau a unui permis de şedere sunt specificate pentru a se evita ca practicile administrative sau interpretările
divergente să constituie un obstacol disproporţionat în calea exercitării dreptului de şedere de către cetăţenii Uniunii şi
membrii familiilor acestora.
Dat fiind că noţiunea de „resurse suficiente” este de natură să genereze o serie de ambiguităţi şi neclarităţi, se prevede
că statele membre nu pot stabili valoarea acestora, ci trebuie să ia în considerare situaţia personală a persoanei în cauză.
În toate cazurile, această valoare nu poate fi mai mare decât pragul sub care resortisanţii din statul membru gazdă pot
beneficia de asistenţă socială sau, dacă acest criteriu nu este aplicabil, mai mare decât pensia minimă de asigurări
sociale plătită de către statul membru gazdă (alin. 4).
De asemenea, alin. (5) al art. 8 enumeră documentele care pot fi cerute membrilor de familie ai cetăţenilor Uniunii,
care sunt ei înşişi cetăţeni ai Uniunii, în vederea eliberării certificatului de înregistrare.
Dreptul de şedere al membrilor de familie ai unui cetăţean al Uniunii care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru se
confirmă, în condiţiile art. 10 al Directivei 2004/38, prin eliberarea unui document intitulat „Permis de şedere de membru
de familie pentru un cetăţean al Uniunii”.
Acest permis de şedere este valabil timp de cinci ani de la data eliberării sau pe perioada prevăzută de şedere a
cetăţeanului Uniunii, dacă această perioadă este mai mică de cinci ani (art. 11).
Valabilitatea permisului de şedere nu este afectată de absenţe temporare care nu depăşesc şase luni pe an sau
de absenţe de durată mai mare datorată serviciului militar obligatoriu, sau de o absenţă de maximum douăsprezece
luni consecutive determinată de motive importante, precum sarcina şi naşterea, boli grave, studiu sau formare
profesională, sau mutare în interes de serviciu în alt stat membru sau într-o ţară terţă.
Decesul sau plecarea cetăţeanului Uniunii din statul membru gazdă nu afectează dreptul de şedere al membrilor săi
de familie care sunt resortisanţi ai unui stat membru.
Cât privesc membrii de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru, aceştia nu-şi pierd dreptul de şedere în
cazul decesului capului familiei, cu condiţia să fi avut reşedinţa în statul membru gazdă în calitate de membri de familie
timp de cel puţin un an înainte de decesul cetăţeanului Uniunii (art. 12).
Divorţul, anularea căsătoriei cetăţeanului sau încetarea parteneriatului său înregistrat nu afectează dreptul de şedere
al membrilor familiei sale, care sunt resortisanţi ai unui stat membru (art. 13).
Dreptul de şedere de care se bucură cetăţenii Uniunii Europene şi membrii familiilor lor subzistă atât timp cât aceştia
nu devin o povară exagerată pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă. Totuşi, preluând idei din
jurisprudenţa anterioară a Curţii de Justiţie, Directiva 2004/38 subliniază, la art. 14 alin. (4), că o măsură de expulzare nu
trebuie să fie consecinţa automată a faptului că cetăţeanul Uniunii sau membrii familiei sale au recurs la sistemul de
asistenţă socială al statului membru gazdă.

95
 În plus, expirarea cărţii de identitate sau a paşaportului pe baza căruia persoana în cauză a intrat în statul membru
gazdă şi i s-a eliberat un certificat de înregistrare sau un permis de şedere nu constituie un motiv de expulzare din statul
membru gazdă [art. 16 alin. (2)]

2.2. Liberul acces la angajare şi egalitatea de tratament

Normele adoptate de către instituţiile Uniunii Europene au sistematizat soluţii jurisprudenţiale anterioare ale Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene şi au urmărit, totodată, eliminarea unor obstacole existente în ceea ce priveşte mobilitatea
forţei de muncă în spaţiul comunitar.
Astfel, trebuie menţionat, în primul rând, Regulamentul (UE) nr. 492/2011 al Parlamentului European şi al
Consiliului din 5 aprilie 2011 privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Uniunii 279.
Primul Capitol al său conţine dispoziţii referitoare la încadrarea în muncă, egalitatea de tratament şi familia lucrătorilor,
ocazie cu care sunt stabilite principiile fundamentale ce caracterizează piaţa europeană a muncii.
Astfel, „orice resortisant al unui stat membru, indiferent de reşedinţa sa, are dreptul de acces la o activitate salariată şi
de a desfăşura această activitate pe teritoriul altui stat membru, în conformitate cu actele cu putere de lege şi cu actele
administrative care reglementează încadrarea în muncă a resortisanţilor statului respectiv” (art. 1).
Totodată, „orice resortisant al unui stat membru şi orice angajator care desfăşoară o activitate pe teritoriul unui stat
membru pot face schimb de cereri şi de oferte de încadrare în muncă şi pot încheia şi executa contracte de muncă, în
conformitate cu actele cu putere de lege şi cu actele administrative în vigoare, fără a da naştere la discriminări” (art. 2).
Ca atare, sunt interzise actele cu putere de lege şi actele administrative sau practicile administrative ale unui stat membru
care, conform art. 3 alin. (1):
(a) restrâng sau supun unor condiţii care nu se aplică propriilor lor cetăţeni cererea şi oferta de locuri de muncă,
accesul la ocuparea unui loc de muncă sau dreptul străinilor de a desfăşura o activitate 280. Primul paragraf nu se aplică în
cazul condiţiilor privind cunoştinţele lingvistice solicitate în raport cu natura locului de muncă urmând a fi ocupat. Totuşi,
excesele au fost sancţionate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în hotărârea în cauza Angonese, Curtea a
afirmat că numai faptul că s-a cerut demonstrarea competenţelor lingvistice printr-un anumit certificat (care nu putea fi
obţinut decât în Bolzano) a fost disproporţionat. Comisia a subliniat că acelaşi principiu se aplică testelor lingvistice pentru
accesul la educaţie. De asemenea, într-o speţă recentă, Curtea a considerat că ar constitui o discriminare interzisă de art.
45 TFUE, precum şi de Regulamentul (UE) nr. 492/2011 cerinţa unui mijloc de probă unic pentru a atesta cunoştinţe
lingvistice, enunţată în legislaţia belgiană, drept condiţie prealabilă pentru accesul la posturile care trebuie ocupate în
serviciile publice locale ale regiunilor de limbă franceză sau de limbă germană, pentru candidaţii pentru care nu rezultă
din diplomele lor că şi-au terminat studiile în limba vizată 281.
(b) deşi se aplică indiferent de cetăţenie, scopul sau efectul lor exclusiv sau principal este de a împiedica accesul
resortisanţilor altui stat membru la locurile de muncă oferite.
Printre dispoziţiile şi practicile statelor membre prohibite se numără, în baza art. 3 alin. (2), în special cele care:
(a) fac obligatorie recurgerea la proceduri speciale de recrutare pentru străini. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a
decis că prevederile naţionale care împiedică sau descurajează un lucrător resortisant al unui stat membru să îşi
părăsească statul de origine pentru a-şi exercita dreptul la liberă circulaţie constituie obstacole în calea acestei libertăţi,
chiar dacă acestea se aplică indiferent de cetăţenia lucrătorilor în cauză 282.
(b) restrâng sau supun unor condiţii diferite de cele aplicabile angajatorilor care desfăşoară activităţi pe teritoriul
statului membru, respectiv oferta de muncă publicată în presă sau prin orice alt mijloc;
(c) supun eligibilitatea pentru ocuparea unui loc de muncă unor condiţii de înregistrare la oficiile de ocupare a forţei de
muncă sau împiedică recrutarea nominală a lucrătorilor în cazul persoanelor care nu îşi au reşedinţa pe teritoriul statului
membru respectiv283.

279
Publicat în J.O. L 141 din 27 mai 2011, p. 1-12. A abrogat Regulamentul (CEE) nr. 1612/68, care a avut un rol esenţial în constituirea
pieţei europene a forţei de muncă.
280
Hotărârea Curţii din data de 6 iunie 2000, Roman Angonese c. Cassa di Risparmio di Bolzano SpA. Cerere având ca obiect pronunţarea
unei hotărâri preliminare: Pretore di Bolzano – Italia. Cauza C-281/98.
281
Hotărârea Curţii (Camera a şasea) din 5 februarie 2015, Comisia Europeană c. Regatului Belgiei. Cauza C-317/14, J.O. C 303 din 8
septembrie 2014, p. 28-29.
282
A se vedea Hotărârea din 17 martie 2005, Kranemann, C-109/04, Rec., p. I-2421, §26, şi Hotărârea din 16 martie 2010, Olympique
Lyonnais, C-325/08, Rec., p. I-2177, §34.
283
Această prevedere a făcut deja obiectul unei speţe aduse în atenţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. În Cauza C-641/11
Comisia Europeană/Republica Italiană, Comisia a reproşat autorităţilor din provincia italiană Bolzano ( Trentino Alto Adige)
introducerea unui criteriu prioritar de alegere a candidaţilor, întemeiat pe rezidenţa cu o durată de cel puţin doi ani, criteriu care ar fi în
96
 Mai sunt amintite ca nefiind aplicabile resortisanţilor celorlalte state membre, actele cu putere de lege şi actele
administrative ale statelor membre care restricţionează încadrarea în muncă a străinilor, ca număr sau ca procentaj, în
funcţie de întreprindere, de ramura de activitate sau de regiune ori la nivel naţional [art. 4 paragraful 1].
Resortisantul unui stat membru care caută un loc de muncă pe teritoriul altui stat membru este îndrituit să primească
pe teritoriul acestuia aceeaşi asistenţă pe care oficiile de ocupare a forţei de muncă o oferă propriilor resortisanţi care
caută un loc de muncă (art. 5).
Foarte importantă este prevederea de la art. 6, conform căreia încadrarea în muncă şi recrutarea unui resortisant al
unui stat membru pentru un loc de muncă într-un alt stat membru nu pot depinde de criterii medicale, profesionale sau
altele care sunt discriminatorii pe criterii de cetăţenie, în comparaţie cu cele aplicate resortisanţilor din celălalt stat
membru care doresc să desfăşoare aceeaşi activitate.

2.2.1. Conţinutul egalităţii de tratament

Conţinutul egalităţii de tratament este explicitat de articolul 7 al Regulamentului (UE) nr. 492/2011 , care prevede că el
se referă la următoarele aspecte:

2.2.1.1. Tratamentul egal

Lucrătorul resortisant al unui stat membru nu poate fi tratat diferit, pe teritoriul celorlalte state membre, faţă de lucrătorii
naţionali, pe criterii de cetăţenie, în ceea ce priveşte condiţiile de încadrare în muncă şi de muncă şi, în special, în ceea
ce priveşte remunerarea, concedierea şi, în cazul în care rămâne fără un loc de muncă, reintegrarea profesională şi
reangajarea [art. 7 alin. (1)].

2.2.1.2. Avantaje fiscale şi sociale

Lucrătorul resortisant al unui stat membru beneficiază de aceleaşi avantaje sociale şi fiscale ca şi lucrătorii naţionali.
Noţiunea de „avantaje sociale” a fost interpretată de Curtea de Justiţie în cel mai larg sens, acoperind şi drepturi care nu
erau direct legate de contractul de angajare284.

2.2.1.3. Accesul la formare în şcoli profesionale şi centre de recalificare

Lucrătorul resortisant al unui stat membru, în acelaşi temei şi în aceleaşi condiţii ca şi lucrătorii naţionali, are acces la
formare în şcoli profesionale şi centre de recalificare.

2.2.1.4. Nulitatea oricăror clauze discriminatorii

Orice clauză a unei convenţii colective sau individuale sau a altei reglementări colective privind accesul la încadrarea
în muncă, încadrarea, remunerarea şi alte condiţii de muncă sau concedierea este nulă de drept, în măsura în care
prevede sau permite condiţii discriminatorii pentru lucrătorii care sunt resortisanţi ai celorlalte state membre [art. 7 alin.
(4)].

2.2.1.5. Afilierea la organizaţii sindicale şi exercitarea drepturilor sindicale

Conform art. 8 al Regulamentului 492/2011, lucrătorul care este resortisant al unui stat membru şi ocupă un loc de
muncă pe teritoriul altui stat membru beneficiază de egalitate de tratament în ceea ce priveşte afilierea la organizaţii
sindicale şi exercitarea drepturilor sindicale, inclusiv a dreptului de vot şi accesul la posturile administrative sau de
conducere ale unei organizaţii sindicale. De asemenea, el beneficiază de dreptul de a fi ales în organele reprezentative
ale lucrătorilor din cadrul întreprinderii.

2.2.1.6. Avantaje privind locuinţele

Lucrătorul care este resortisant al unui stat membru şi care ocupă un loc de muncă pe teritoriul altui stat membru
beneficiază de toate drepturile şi avantajele acordate lucrătorilor naţionali în ceea ce priveşte locuinţele, inclusiv dreptul
de proprietate asupra locuinţei de care are nevoie (art. 9 paragraful 1).

2.2.1.7. Familiile lucrătorilor

contradicţie cu obligaţiile impuse la art. 45 TFUE, precum şi la art. 3 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 492/2011.
284
Hotărârea din 30 septembrie 1975, în Cauza Cristini v. S.N.C.F. nr. 32/75, Rec., 1975, p. 1085.
97
 Copiilor resortisantului unui stat membru care este sau a fost încadrat în muncă pe teritoriul unui alt stat membru le
este recunoscut dreptul de a fi admişi în sistemul de învăţământ general, la cursurile de ucenici şi de formare profesională
în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii statului respectiv, dacă aceştia domiciliază pe teritoriul acelui stat. Statele membre
încurajează iniţiativele care le permit acestor copii să urmeze cursurile menţionate în cele mai bune condiţii (art. 10).
Egalitatea de tratament în materie de învăţământ, recunoscută copiilor lucrătorilor comunitari acoperă oricare formă de
învăţământ, indiferent că este de natură profesională sau fiind în domeniul educaţiei generale 285.

2.2.2. Măsurile de facilitare a exercitării drepturilor conferite lucrătorilor în contextul liberei circulaţii a
lucrătorilor

2.2.2.1. Directiva 2014/54/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 aprilie 2014 privind măsurile de
facilitare a exercitării drepturilor conferite lucrătorilor în contextul liberei circulaţii a lucrătorilor
La câţiva ani doar de la adoptarea Regulamentului nr. 492/2011, a fost resimţită necesitatea de a întări
mecanismul legislativ, astfel încât să fie asigurată aplicarea şi asigurarea respectării mai corecte şi mai uniforme a
drepturilor conferite prin tratat şi prin Regulamentul (UE) nr. 492/2011.
Aceasta este raţiunea adoptării Directivei 2014/54/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 aprilie
2014 privind măsurile de facilitare a exercitării drepturilor conferite lucrătorilor în contextul liberei circulaţii a
lucrătorilor286 ce-şi propune să contribuie la asigurarea exercitării efective a libertăţii de circulaţie a lucrătorilor din
Uniunea Europeană care este încă, aşa cum se precizează în Preambulul documentului, „o provocare majoră”287, dat fiind
că lucrătorii nu îşi cunosc drepturile la liberă circulaţie, având din această cauză o poziţie „potenţial mai vulnerabilă”, şi se
pot confrunta încă cu restricţii sau obstacole nejustificate în calea exercitării dreptului lor la liberă circulaţie, precum
nerecunoaşterea calificărilor, discriminare pe motiv de cetăţenie şi exploatare atunci când se deplasează într-un alt stat
membru.
Directiva a fost elaborată în condiţiile recunoaşterii realităţii conform căreia libera circulaţie a lucrătorilor constituie un
succes din punct de vedere juridic, dar este cel mai puţin utilizată dintre cele patru libertăţi ale pieţei unice 288.
Una dintre cauzele principale ale acestei realităţi o constituie nerespectarea legislaţiei UE de către autorităţile publice
(legislaţie neconformă sau aplicată incorect), precum şi practicile generale care mai există în statele membre, cum ar fi:
– condiţii diferite aplicate pentru recrutarea de resortisanţi ai UE;
– condiţii privind cetăţenia pentru accesul la posturi care nu intră sub incidenţa excepţiei de la art. 45 alin. (4) din
TFUE;
– introducerea de cote de naţionalitate pentru cetăţenii UE (de exemplu, în domeniul sportului profesional);
– condiţii de lucru diferite pentru resortisanţii UE (remuneraţii, perspective de carieră, grad etc.);
– acces la avantaje sociale supus unor condiţii care sunt mai uşor de îndeplinit de către resortisanţi decât de către
cetăţenii UE (de exemplu, o condiţie de şedere);
– calificările profesionale şi experienţa dobândite în alte state membre nu sunt luate în considerare sau sunt luate în
considerare într-un mod diferit decât cele obţinute în statul membru gazdă în scopul accesului la locuri de muncă (de
exemplu, pentru cele din urmă se atribuie puncte suplimentare);
– legislaţiile naţionale impun lucrătorilor migranţi din UE şi familiilor acestora să fie rezidenţi în ţara-gazdă pentru a
avea acces la burse de studiu, în ciuda jurisprudenţei consacrate a Curţii de Justiţie în acest domeniu;
– discriminarea lucrătorilor frontalieri.
De asemenea, nerespectarea legislaţiei UE de către angajatorii publici şi privaţi şi consilieri juridici constituie o
cauză generatoare de discriminări ce alterează libera circulaţie a forţei de muncă (de exemplu, se acceptă pentru
posturi vacante doar candidaţi care sunt rezidenţi în ţară de anumit timp, nu recunosc experienţa profesională sau
calificările profesionale dobândite în alt stat membru, sunt impuse cerinţe lingvistice excesive etc.).
Având în vedere dificultăţile pe care le întâmpină lucrătorii migranţi din UE în a accede la informaţii sau la mijloace,
Directiva 2014/54/UE stabileşte dispoziţii care facilitează aplicarea şi asigurarea respectării, în mod uniform, a drepturilor
conferite prin art. 45 din TFUE şi prin articolele 1-10 din Regulamentul (UE) nr. 492/2011. Sunt avute în vedere aspectele
care se referă la accesul la locuri de muncă; condiţiile de muncă şi de încadrare în muncă, în special în ceea ce priveşte
285
A se vedea, Hotărârea din 15 martie 1989 în Cauza Echternach e.a. c. Minister van Onderwijs en Wetenschappen, nr. 389/87 şi 390/87,
Rec., p. 00723, §29-30, disp. 4.
286
Publicată în J.O. L 128 din 30 aprilie 2014, p. 8-14.
287
Preambul, alin. (5).
288
Doar 6,9 milioane de cetăţeni ai UE locuiesc şi muncesc în străinătate într-o altă ţară a UE (conform,
http://www.consilium.europa.eu/ro/policies/labour-mobility/, accesat la 20 ianuarie 2016).
98
remunerarea, concedierea, securitatea şi sănătatea în muncă şi, în cazul în care lucrătorii din Uniune rămân fără un loc
de muncă, reintegrarea profesională şi reangajarea; accesul la avantajele sociale şi fiscale; afilierea la organizaţii
sindicale şi dreptul de a fi ales în organele reprezentative ale lucrătorilor; accesul la formare; accesul la locuinţe; accesul
la educaţie, la cursurile de ucenici şi de formare profesională pentru copiii lucrătorilor din Uniune; asistenţa acordată de
oficiile forţelor de muncă.

2.2.2.2. Directiva 96/71/CE privind detaşarea lucrătorilor efectuată în cadrul unei prestări de servicii şi Directiva
2014/67/UE – normă control

În anul 1996 a fost adoptată Directiva 96/71/CE privind detaşarea lucrătorilor efectuată în cadrul unei prestări de
servicii289 care şi-a propus, pe de o parte, să furnizeze servicii transfrontaliere, iar, pe de altă parte, să garanteze un nivel
adecvat de protecţie a drepturilor lucrătorilor temporar detaşaţi, înţeleşi ca fiind, Conform art. 2 al directivei, lucrătorii care,
pe o perioadă limitată, îşi desfăşoară munca pe teritoriul unui stat membru diferit de cel în care lucrează în mod normal.
Directiva a instituit un set minimal de reguli imperative de protecţie pe care trebuie să le respecte în ţara de primire
angajatorii care detaşează lucrătorii în vederea efectuării unei munci cu titlu temporar pe teritoriul statului în care se
prestează munca, asigurându-le, pe această cale, aceleaşi drepturi fundamentale la locul de muncă cu cele aplicabile în
ţara în care sunt detaşaţi.
Totuşi, în anii ce au urmat adoptării Directivei 96/71/CE, s-a constatat că dispoziţiile sale nu sunt suficiente pentru a
elimina o serie de fenomene negative de natură să afecteze atât libera concurenţă la nivelul Uniunii, cât şi să diminueze
nivelul de protecţie al drepturilor lucrătorilor, în rândul cărora se include un număr important de lucrători români. Au fost
astfel menţionate situaţii în care unele întreprinderi şi-au stabilit în mod artificial sediul social cu singurul scop de a fi ţinute
să asigure un nivel de protecţie a muncii mai scăzut sau plăţi de securitate socială mai scăzute.
Pe de altă parte, lucrătorii detaşaţi sunt mai vulnerabili, pentru că atunci când se află în altă ţară ei nu-şi cunosc
drepturile, care nu rareori nu sunt respectate de angajatorii lor.
Aceste raţiuni au stat la baza adoptării Directivei 2014/67/UE privind asigurarea respectării aplicării Directivei
96/71/CE privind detaşarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii290. Scopul declarat al acestei noi directive este
acela de a evita, preveni şi combate folosirea abuzivă şi eludarea normelor aplicabile de către întreprinderile care profită în
mod neadecvat sau fraudulos de libera prestare a serviciilor prevăzută în TFUE şi/sau de aplicarea Directivei 96/71/CE,
precum şi îmbunătăţirea punerii în aplicare şi monitorizarea noţiunii de detaşare prin introducerea la nivelul Uniunii a unor
elemente mai uniforme, care să faciliteze o interpretare comună.
Printre mijloacele de eludare a obligaţiilor legale, documente europene291 au menţionat practici cum sunt:
– angajările exclusiv în vederea detaşării, prin societăţi fictive, care permit stabilirea unui sediu în ţara considerată ţara
de origine a detaşării;
– „falşii independenţi”, care nu plătesc asigurări sociale şi se sustrag aplicării condiţiilor de muncă şi de salarizare ale
ţării-gazdă, astfel cum prevede Directiva 96/71/CE, care nu se aplică decât în cazul salariaţilor;
– instituirea unor platforme de lucrători detaşaţi, practicată de anumite mari grupuri comerciale, prin crearea unei filiale
într-un stat cu norme fiscale şi sociale mai avantajoase din punct de vedere financiar şi detaşarea salariaţilor dinspre
acesta;
– recursul abuziv la detaşare în posturi care sunt, în realitate, permanente;
– nedeclararea detaşării.
Pentru limitarea unor asemenea fenomene negative, directiva conţine dispoziţii care facilitează ca elementele faptice
constituente care caracterizează natura temporară inerentă noţiunii de detaşare, precum şi condiţia ca angajatorul să fie
cu adevărat stabilit în statul membru din care se efectuează detaşarea să fie examinate de autoritatea competentă a
statului membru gazdă şi, dacă este cazul, în strânsă cooperare cu statul membru de stabilire.
Dacă se constată că prestatorul de servicii nu este stabilit în mod efectiv în statul membru de stabilire sau că adresa
ori datele întreprinderii sunt false, autorităţile competente nu ar trebui să pună capăt procedurii din motive formale, ci să
ancheteze chestiunea în continuare pentru a stabili identitatea persoanei fizice sau juridice responsabile cu detaşarea
(Preambul pct. 42).

289
Directiva Parlamentului European şi a Consiliului nr. 96/71/CE din 16 decembrie 1996 privind detaşarea lucrătorilor în cadrul prestării de
servicii (J.O. L 18 din 21 ianuarie 1997, p. 1-6).
290
Directiva 2014/67/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 mai 2014 privind asigurarea respectării aplicării Directivei
96/71/CE privind detaşarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii şi de modificare a Regulamentului (UE) nr. 1024/2012 privind cooperarea
administrativă prin intermediul Sistemului de informare al pieţei interne („Regulamentul IMI”) (J.O. L 159 din 28 mai 2014), p. 11-31.
291
Avizul Comitetului Regiunilor privind „Detaşarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii”. J.O. C 17 din 19 ianuarie 2013, p. 67-80.
99
 Prin aceste dispoziţii, se urmăreşte reducerea multiplicării societăţilor de tip „cutie poştală”, în special în anumite
sectoare, cum ar fi construcţiile şi transportul rutier, unde, de exemplu, întreprinderi de acest tip (fără o activitate
economică reală în ţara „de origine”) au utilizat „detaşări” false pentru a eluda normele naţionale privind securitatea
socială şi protecţia lucrătorilor detaşaţi şi pentru a specula sistemele de fiscalitate mai puţin apăsătoare.
De asemenea, se îmbunătăţeşte protecţia drepturilor lucrătorilor detaşaţi prin prevenirea fraudei, cum ar fi declararea
lucrătorilor detaşaţi ca independenţi deşi există legături de subordonare cu întreprinderi şi agenţii de plasare, precum şi în
ceea ce priveşte lanţurile de subcontractare, în care drepturile lucrătorilor detaşaţi nu sunt întotdeauna respectate.
Directiva 2014/67/UE este o „directivă de control” în materia detaşării lucrătorilor, pentru că prevede instituirea de
proceduri de monitorizare eficace în statele membre pentru asigurarea respectării aplicării Directivei 96/71/CE, precum şi
facilitarea accesului la informaţii privind clauzele şi condiţiile de încadrare în muncă, puse la dispoziţie la scară largă, cu
titlu gratuit şi cu un acces efectiv la acestea, nu doar prestatorilor de servicii din alte state membre, ci şi lucrătorilor
detaşaţi în cauză.
În vederea asigurării unei mai bune şi mai uniforme transpuneri a Directivei 96/71/CE, precum şi asigurarea respectării
aplicării acesteia în practică şi de a reduce, pe cât posibil, diferenţele în materie de implementare şi de asigurare a
respectării aplicării în Uniune, statele membre sunt chemate să coopereze între ele şi să se asigure că sunt efectuate
verificări, inspecţii şi investigaţii eficace şi adecvate pe teritoriul lor, contribuind, în acest mod, printre altele, la combaterea
muncii fără forme legale în cazul detaşării şi ţinând seama, de asemenea, de alte iniţiative juridice prin care se urmăreşte
o mai bună abordare a acestei problematici [art. 6 alin. (2)].
Pentru executarea obligaţiilor stabilite în Directiva 96/71/CE, este necesar ca în statele membre să existe mecanisme
eficace care să permită lucrătorilor detaşaţi să depună plângeri sau să iniţieze proceduri, fie în mod direct, fie, cu
aprobarea lor, prin intermediul unor părţi terţe relevante desemnate, cum ar fi sindicatele sau alte asociaţii, precum şi prin
instituţii comune ale partenerilor sociali împotriva angajatorilor lor, precum şi dreptul de a iniţia proceduri judiciare sau
administrative, în statul membru pe al cărui teritoriu sunt sau au fost detaşaţi lucrătorii, în cazul în care aceştia consideră
că au suferit pierderi sau daune ca urmare a nerespectării normelor aplicabile, chiar şi după încetarea relaţiei în cadrul
căreia se presupune că a avut loc nerespectarea [art. 11 alin. (1)]. Lucrătorii detaşaţi care iniţiază proceduri judiciare sau
administrative beneficiază de protecţie împotriva oricărui tratament defavorabil din partea angajatorului lor [art. 11 alin.
(5)]292.

2.3. Dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după desfăşurarea unei activităţi salariate în acel stat

Directiva 2004/38 cuprinde şi ea în cadrul Capitolului IV dispoziţii referitoare la dreptul de şedere permanentă.
Regula generală pe care ea o introduce pentru cetăţenii Uniunii Europene şi membrii familiilor lor este aceea conform
căreia cetăţenii Uniunii care şi-au avut reşedinţa legală în statul membru gazdă pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani
au dreptul de şedere permanentă în statul respectiv [art. 16 alin. (1)]. Dispoziţia amintită se aplică şi în cazul membrilor
de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru şi care şi-au avut reşedinţa legală împreună cu cetăţeanul
Uniunii în statul membru gazdă, pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani.
Continuitatea şederii nu este afectată de absenţe temporare care nu depăşesc un total de şase luni pe an sau de
absenţe de durată mai lungă datorate serviciului militar obligatoriu ori de o absenţă de maxim douăsprezece luni
consecutive determinată de motive importante, precum sarcina sau naşterea, boli grave, studiu sau formare profesională,
sau mutare în interes de serviciu în alt stat membru sau într-o ţară terţă. Odată dobândit, dreptul de şedere permanentă
se pierde numai în cazul unei absenţe din statul membru gazdă pe o perioadă care depăşeşte doi ani consecutivi [art. 16
alin. (3) şi (4)].
Articolul 17 al Directivei 2004/38 prevede că dreptul de şedere permanentă în statul membru gazdă se acordă înaintea
încheierii unei perioade neîntrerupte de cinci ani de şedere dacă:
a) salariaţii sau persoanele care exercită o activitate independentă, în momentul în care încetează să lucreze, au
împlinit vârsta prevăzută de legislaţia statului membru respectiv pentru pensia pentru limită de vârstă sau lucrătorii care
încetează să exercite o muncă salariată pentru a se pensiona înainte de limita de vârstă, cu condiţia să fi lucrat în statul
membru respectiv cel puţin în cele douăsprezece luni precedente şi să-şi fi avut reşedinţa acolo pe o perioadă
neîntreruptă mai mare de trei ani.
b) Salariaţii sau persoanele care exercită o activitate independentă şi au avut reşedinţa în statul membru gazdă timp
de cel puţin doi ani şi au încetat lucrul din cauza unei incapacităţi permanente de muncă. Dacă această incapacitate este
rezultatul unui accident de muncă sau al unei boli profesionale, care îndreptăţeşte persoana respectivă la o indemnizaţie
plătită integral sau parţial de o instituţie a statului membru gazdă, nu se impune nicio condiţie privind durata şederii.

292
Mai pe larg, a se vedea N. Voiculescu, V. Neagu, Protecţia drepturilor lucrătorilor în dreptul internaţional şi european, Ed. Universitară,
Bucureşti, 2016, p. 216-235.
100
 Condiţiile privind durata şederii şi a activităţii prevăzute la lit. a) şi b) nu se aplică dacă lucrătorul sau persoana care
exercită o activitate independentă are un soţ/soţie sau un partener care este resortisant al satului membru gazdă sau şi-a
pierdut naţionalitatea statului membru respectiv prin căsătoria cu lucrătorul sau persoana care exercită o activitate
independentă.
c) Salariaţii sau persoanele care exercită o activitate independentă şi care, după trei ani de muncă şi şedere
neîntreruptă în statul membru gazdă, lucrează ca angajaţi sau persoane care exercită o activitate independentă în alt stat
membru, dar îşi păstrează reşedinţa în statul membru gazdă în care se întorc de obicei în fiecare zi sau cel puţin o dată
pe săptămână.
Indiferent de naţionalitate, membrii de familie ai unui salariat sau ai unei persoane care exercită o activitate
independentă care locuiesc împreună cu acesta pe teritoriul statului membru gazdă au dreptul de şedere permanentă în
statul membru respectiv, dacă lucrătorul salariat sau persoana care exercită o activitate independentă a dobândit dreptul
de şedere permanentă în statul membru respectiv.
Totodată, membrii familiei unui cetăţean al Uniunii care au dreptul de şedere sau dreptul de şedere permanentă într-un
stat membru sunt îndreptăţiţi să se angajeze sau să exercite o activitate independentă în statul respectiv (art. 23).
Din punct de vedere administrativ, statele membre urmează să elibereze, la cerere, cetăţenilor Uniunii îndreptăţiţi la
şedere permanentă un document care să ateste şederea permanentă.
În schimb, pentru membrii de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru, dar sunt îndreptăţiţi la şedere
permanentă, se eliberează un permis de şedere permanentă, care se reînnoieşte automat la fiecare zece ani (art. 20).
Toţi cei care în temeiul Directivei 2004/38 îşi au reşedinţa pe teritoriul unui stat membru gazdă beneficiază de
tratament egal cu cel al resortisanţilor statului respectiv. Totuşi, nu există obligaţia statului gazdă de a acorda dreptul la
asistenţă socială în timpul primelor trei luni de şedere şi nici nu este obligat ca, înainte de dobândirea dreptului de şedere
permanentă, să acorde ajutoare pentru studii, inclusiv pentru formare profesională, constând în burse studenţeşti sau
credite studenţeşti unor persoane altele decât lucrătorii, persoanele care exercită o activitate independentă, persoanele
care îşi menţin acest statut şi membrii familiilor acestora (art. 24).

2.4. Restricţii ale dreptului de intrare şi dreptului de şedere pe motive de ordine publică, securitate publică şi
sănătate publică

Directiva 2004/38, prin Capitolul VI stabileşte, pe de o parte, principiile pe baza cărora un stat poate refuza intrarea sau
rezidenţa acelora care, în alte condiţii ar fi eligibili, pe temeiul ordinii publice, securităţii publice sau sănătăţii publice. Pe de
altă parte, ea stabileşte o serie de garanţii procedurale care trebuie să fie respectate de autorităţile competente atunci când
se pune problema excluderii unor străini pe baza unuia din motivele amintite.
În timp ce noţiunile de securitate publică şi sănătate publică nu au ridicat probleme de interpretare, înţelesul şi scopul
noţiunii de ordine publică au necesitat interpretarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene. Astfel, în cauza Rutili293,
Curtea a decis că restricţiile pe acest temei nu pot afecta dreptul unui cetăţean al unui stat membru de a intra pe teritoriul
altui stat membru, să rămână şi să circule în acesta, decât dacă prezenţa sa constituie o ameninţare reală şi suficient de
gravă pentru ordinea publică. Curtea a adăugat că această abordare constituie o aplicare a principiilor cuprinse în
Convenţia europeană a drepturilor omului (l950), conform căreia nu vor fi aplicate restricţii privind drepturile prevăzute în
art. 8-11 pe temeiul securităţii naţionale şi siguranţei publice decât dacă acestea ar fi necesare pentru protecţia acestor
interese într-o societate democratică294. Restricţiile fac deci subiectul principiului proporţionalităţii.
Directiva 2004/38 porneşte de la ideea conform căreia expulzarea cetăţenilor Uniunii şi a membrilor familiilor lor din
motive de ordine publică sau securitate publică este o măsură care poate afecta grav persoane care, folosindu-se de
drepturile şi libertăţile conferite de Tratat, s-au integrat în mod real în statul membru gazdă. Domeniul de aplicare al unor
asemenea măsuri ar trebui, prin urmare, să fie limitat, în conformitate cu principiul proporţionalităţii, evocat de
jurisprudenţă, pentru a se ţine seama de gradul de integrare al persoanelor în cauză, durata şederii acestora în statul
membru gazdă, vârsta, starea de sănătate, situaţia lor familială şi economică, precum şi legăturile cu ţara de origine.
În consecinţă, cu cât este mai mare gradul de integrare al cetăţenilor Uniunii şi al membrilor familiilor lor în statul
gazdă, cu atât ar trebui să fie mai mare gradul lor de protecţie împotriva expulzării.
În acest sens, o măsură de expulzare îndreptată împotriva unor cetăţeni ai Uniunii care au locuit mulţi ani pe teritoriul
statului membru gazdă, în special dacă s-au născut şi şi-au avut reşedinţa acolo întreaga lor viaţă, ar trebui să se ia
numai în circumstanţe excepţionale, dacă există motive imperative ce ţin de securitatea publică (Preambul, § 24)
Directiva 2004/38 stabileşte un număr de circumstanţe în care măsurile luate pe temeiul ordinii publice sau securităţii
publice nu vor fi justificate:
293
Hotărârea din 28 octombri 1975, în cauza Rutili (Nr.36/75).
294
Este vorba despre următoarele drepturi: respectul vieţii private şi familiale, libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei, libertatea de opinie.
101
 a) ele pot fi invocate pentru a sluji unor scopuri economice [art. 27 alin. (1)];
b) măsurile luate din motive de ordine publică sau securitate publică respectă principiul proporţionalităţii şi se bazează
exclusiv pe conduita personală a individului în cauză. De asemenea, condamnările penale anterioare nu constituie motive
în sine pentru luarea unor asemenea măsuri [art. 27 alin. (2)];
c) nu se poate lua o decizie de expulzare împotriva unui cetăţean al Uniunii, cu excepţia cazului în care decizia se
bazează pe motive imperative de securitate publică, definite de statele membre, dacă acesta:
– şi-a avut reşedinţa în statul membru gazdă în cei zece ani anteriori sau
– este minor, cu excepţia cazului în care expulzarea este în interesul copilului, conform Convenţiei Naţiunilor Unite cu
privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989.
Cât priveşte excepţia bazată pe sănătatea publică, singurele boli care justifică măsuri de restricţionare a liberei
circulaţii sunt bolile cu potenţial epidemic, conform definiţiei din documentele relevante ale Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii, precum şi alte boli infecţioase sau boli parazitare contagioase, dacă acestea fac obiectul unor dispoziţii de
protecţie ce se aplică resortisanţilor din statul membru gazdă. În plus, bolile ce se declanşează după o perioadă de trei
luni de la data sosirii nu constituie motive de expulzare de pe teritoriul respectiv (art. 29).
Directiva 2004/38 stabileşte, totodată, dispoziţii menite să protejeze pe cei ce vor să-şi valorifice drepturile de intrare şi
de şedere în statele membre. Acestea se referă la:
a) Notificarea deciziilor
Persoanele interesate sunt notificate în scris cu privire la orice decizie adoptată în situaţia sa, astfel încât să poată
înţelege conţinutul notificării şi implicaţiile acesteia [art. 30 alin. (1)].
b) Motivarea deciziilor
Persoanele interesate sunt informate în mod precis şi complet cu privire la motivele de ordine publică, securitate
publică sau sănătate publică pe care se bazează decizia luată în cazul lor, cu excepţia situaţiilor în care acest lucru este
contrar intereselor de securitate ale statului [art. 30 alin. (2)].
c) Dreptul la apărare
Notificarea precizează tribunalul sau autoritatea administrativă la care persoana interesată poate face recurs şi, dacă
este cazul, termenul acordat persoanei respective pentru a părăsi teritoriul statului membru, care nu poate fi mai mic de o
lună de la data notificării [art. 30 alin. (3)].
d) Garanţii procedurale
Persoanele interesate au acces, în statul membru gazdă, la căi de recurs judiciare şi, dacă este cazul, administrative,
pentru a face apel sau a solicita o revizuire în legătură cu o decizie luată împotriva lor din motive de ordine publică,
securitate publică sau sănătate publică [art. 31 alin. (1)].
Persoanele care fac obiectul unei interdicţii de acces în teritoriu din motive de ordine publică sau securitate publică pot
prezenta o cerere pentru ridicarea interdicţiei după o perioadă de timp rezonabilă, în funcţie de circumstanţe, şi în orice
caz după trei ani de la executarea hotărârii definitive de interdicţie care a fost pronunţată în mod valabil în conformitate cu
dreptul comunitar, aducând argumente ce atestă că s-a produs o schimbare reală a circumstanţelor care au justificat
decizia de interdicţie pronunţată împotriva lor [art. 32 alin. (1)].
Mai trebuie menţionat faptul că statele membre pot adopta măsurile necesare pentru a refuza, anula sau retrage orice
drept conferit de Directiva 2004/38, în caz de abuz de drept sau fraudă, cum sunt căsătoriile de convenienţă sau alte
forme de relaţii contractate exclusiv în scopul de a beneficia de dreptul de liberă circulaţie şi şedere (art. 35).

Secţiunea a 4-a. Egalitatea de şanse

şi nediscriminarea
Principiul fundamental al nediscriminării îl regăsim în toate materiile la nivelul Uniunii Europene. Am precizat în
capitolul anterior aspectele privind egalitatea de tratament şi nediscriminarea în ceea ce priveşte concretizarea liberei
circulaţii a forţei de muncă.
La fel de importante sunt însă şi aspectele referitoare la egalitatea de tratament între femei şi bărbaţi şi
nediscriminarea în Uniunea Europeană, garantate chiar prin tratatele fundamentale şi care au făcut obiectul unei bogate
jurisprudenţe295.
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) stabileşte în cuprinsul art. 157 obligaţia fiecărui stat membru de
a asigura „aplicarea principiului egalităţii de remunerare între lucrătorii de sex masculin şi cei de sex feminin, pentru
aceeaşi muncă sau pentru o muncă de aceeaşi valoare”.

295
A se vedea, Compilation of case law on the equality of treatment between women and men and on non-discrimination in the European
Union, 3rd ed., Publication Office of the European Union, Luxembourg, 2010.
102
 Aşa cum se menţionează în art. 157 alin. (2), egalitatea de remunerare, fără discriminare pe motiv de sex, presupune
ca:
(a) remuneraţia acordată pentru aceeaşi muncă plătită la normă să fie stabilită pe baza aceleiaşi unităţi de măsură;
(b) remuneraţia acordată pentru aceeaşi muncă plătită cu ora să fie aceeaşi pentru locuri de muncă echivalente.
Dispoziţiile cu putere de principiu cu privire la nediscriminarea bazată pe sex, au fost dezvoltate printr-o serie de
directive, multe dintre ele fiind abrogate şi integrate în Directiva nr. 2006/54/CE privind punerea în aplicare a
principiului egalităţii de şanse şi al egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în materie de angajare şi de
muncă (reformă)296.
Lucrătorii sunt protejaţi, prin directivele adoptate în materie, împotriva oricărei discriminări referitor la condiţiile de
muncă (inclusiv remunerarea297), accesul la locurile muncă298 şi accesul la programele de formare profesională.
De fapt, între normele europene privind condiţiile de muncă şi cele ce au fost adoptate în concretizarea prevederii
principiale de la art. 157 TFUE nu poate fi făcută o delimitare netă, nediscriminarea şi egalitatea de şanse fiind exigenţe
normative de fond în care au câmp de aplicare, în mod corelativ, standardele din domeniul muncii şi politicilor sociale.
Prin acţiunea lor comună, se asigură un climat normativ, instituţional şi comportamental menit să maximizeze protecţia
drepturilor lucrătorilor.

§1. Principiul egalităţii de şanse şi al egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în materie de angajare
şi de muncă

Directiva 2006/54/CE privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de şanse şi al egalităţii de tratament
între bărbaţi şi femei în materie de angajare şi de muncă 299, a reunit în conţinutul ei dispoziţii destinate concretizării
principiului egalităţii de tratament referitor la aspecte cum sunt: a) accesul la muncă, inclusiv promovare, şi la formarea
profesională; b) condiţiile de muncă, inclusiv remuneraţia; c) sistemele profesionale de securitate socială. De asemenea,
regăsim în textul său dispoziţii ce stabilesc modalităţi de aplicare efectivă a acestui principiu prin stabilirea unor proceduri
adecvate.
Standardele introduse de această directivă sunt minimale, statele membre putând adopta sau menţine dispoziţii mai
favorabile protecţiei principiului egalităţii de tratament decât cele care sunt prevăzute în cuprinsul ei.
Luându-se în considerare şi jurisprudenţa anterioară a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în textul Directivei nr.
2006/54/CE se definesc, la art. 2 alin. (1), importante noţiuni pentru domeniul asigurării egalităţii de tratament, şi anume:
a) discriminare directă: situaţia în care o persoană este tratată într-un mod mai puţin favorabil din cauza sexului în
comparaţie cu o altă persoană care este, a fost sau ar fi într-o situaţie comparabilă;
b) discriminare indirectă: situaţia în care o dispoziţie, un criteriu sau o practică aparent neutră ar dezavantaja în special
persoanele de un anumit sex în raport cu persoane de celălalt sex, în afară de cazul în care această dispoziţie, acest
criteriu sau această practică este justificată în mod obiectiv de un scop legitim, iar mijloacele pentru a atinge acest scop
sunt corespunzătoare şi necesare;

296
Mai trebuie amintite în această materie: Directiva 92/85/CEE privind punerea în aplicare a măsurilor vizând promovarea îmbunătăţirii
securităţii şi sănătăţii în muncă a lucrătoarelor gravide, lăuze sau care alăptează; Directiva Consiliului 2000/43/CE privind implementarea
principiului tratamentului egal între persoane indiferent de originea etnică sau rasială; Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000
privind crearea unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în domeniul ocupării şi al muncii; Directiva 2010/18/UE a Consiliului din 8
martie 2010 de punere în aplicare a Acordului-cadru revizuit privind concediul pentru creşterea copilului încheiat de BUSINESSEUROPE,
UEAPME, CEEP şi CES şi de abrogare a Directivei 96/34/CE; Directiva 2010/41/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 iulie 2010
privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţii şi femeile care desfăşoară o activitate independentă şi de abrogare a Directivei
86/613/CEE a Consiliului.
297
De altfel, principiul egalităţii salariilor a făcut obiectul unei bogate jurisprudenţe a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a decis că
acesta face parte din fundamentele Comunităţii, fiind de aplicabilitate directă, şi, totodată, susceptibil de a fi invocat în faţa jurisdicţiilor naţionale
(Hotărârea din 8 aprilie 1976, în Cauza Defrenne v. SABENA, nr. 43-75).
298
Egalitatea de tratament vizează şi lucrătorii migranţi tot mai numeroşi în ultimii ani proveniţi din state terţe ale Uniunii Europene cu privire
la aspecte fundamentale cum sunt condiţiile de muncă, remunerarea şi concedierea, sănătatea şi securitatea în muncă etc. (A ae vedea, în acest
sens, Capitolul III al Directivei 2011/98/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind o procedură unică de
solicitare a unui permis unic pentru resortisanţii ţărilor terţe în vederea şederii şi ocupării unui loc de muncă pe teritoriul statelor membre şi un set
comun de drepturi pentru lucrătorii din ţările terţe cu şedere legală pe teritoriul unui stat membru. De asemenea, a se vedea art. 14 al Directivei
2009/50/CE a Consiliului din 25 mai 2009 privind condiţiile de intrare şi de şedere a resortisanţilor din ţările terţe pentru ocuparea unor locuri de
muncă înalt calificate).
299
Publicată în J.O. L 204 din 26 iulie 2006, p. 23-36.
103
 c) hărţuire: situaţia în care se manifestă un comportament indezirabil legat de sexul unei persoane, având ca obiect
sau ca efect prejudicierea demnităţii unei persoane şi crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant, umilitor sau
ofensator;
d) hărţuire sexuală: situaţia în care un comportament indezirabil cu conotaţie sexuală se manifestă în mod fizic, verbal
sau nonverbal, având ca obiect sau ca efect prejudicierea demnităţii unei persoane şi în special crearea unui cadru
intimidant, ostil, degradant, umilitor sau ofensator;
e) remuneraţie: salariu sau plată obişnuită de bază sau minimă şi orice alt avantaj, plătite direct sau indirect, în
numerar sau în natură, de către angajator lucrătorului pe motivul încadrării în muncă a acestuia din urmă;
f) sisteme profesionale de securitate socială: sistemele care nu sunt reglementate de Directiva 79/7/CEE a Consiliului
din 19 decembrie 1978 privind aplicarea treptată a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul
securităţii sociale, care au ca obiect furnizarea către lucrători, salariaţi sau lucrătorii care desfăşoară activităţi
independente, grupaţi în cadrul unei întreprinderi sau al unui grup de întreprinderi, al unei ramuri economice sau sector
profesional sau interprofesional, prestaţii destinate să completeze prestaţiile sistemelor de securitate socială prevăzute de
lege sau să se substituie acestora, indiferent dacă afilierea la aceste sisteme este obligatorie sau facultativă.
Conform prevederilor Directivei nr. 2006/54/CE, se include în noţiunea de discriminare, în temeiul pct. 2 al art. 2):
a) hărţuirea şi hărţuirea sexuală, precum şi orice tratament mai puţin favorabil cauzat de respingerea unor astfel de
comportamente de către persoana respectivă sau de supunerea sa la acestea. Hărţuirea şi hărţuirea sexuală sunt
considerate a fi contrare principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei şi constituie discriminare pe criteriul
sexului. Aceste forme de discriminare se manifestă nu numai la locul de muncă, dar şi în ceea ce priveşte accesul la
muncă, la formare şi promovare profesională. Prin urmare, s-a considerat necesar ca aceste forme de discriminare să fie
interzise şi să facă obiectul unor sancţiuni efective, proporţionate şi disuasive.
b) îndemnul de a practica faţă de persoane discriminarea pe criteriul sexului;
c) orice tratament mai puţin favorabil aplicat unei femei şi determinat de sarcină sau de concediul de maternitate, în
sensul Directivei 92/85/CEE.
Diversele aspecte ale egalităţii de remunerare sunt detaliate în Titlul II al Directivei 2006/54/CE. Astfel, articolul 4
instituie interdicţia oricărei discriminări în privinţa remunerării. Conform dispoziţiei menţionate, „pentru aceeaşi muncă sau
pentru o muncă căreia i se atribuie o valoare egală, discriminarea directă sau indirectă pe criteriul sexului este eliminată
din ansamblul elementelor şi al condiţiilor de remunerare”.
În aplicarea acestui principiu, autorităţile competente din statele membre ale Uniunii trebuie ca, „ în colaborare cu
partenerii sociali, să acţioneze împotriva problemei persistente a remuneraţiei diferite pe criterii de sex şi a segregării
între sexe, problemă care este şi rămâne evidentă pe piaţa muncii”. În atingerea acestui obiectiv pot fi avute în vedere
reglementări flexibile în ceea ce priveşte durata timpului de lucru, care să permită atât bărbaţilor, cât şi femeilor, să
îmbine mai bine viaţa profesională cu cea familială. De asemenea, mai pot fi luate în considerare reglementări
corespunzătoare în ceea ce priveşte concediul pentru creşterea copilului, care ar putea fi cerut de oricare dintre părinţi,
precum şi punerea în aplicare a unor infrastructuri accesibile şi economice în materie de protecţie a copiilor şi de
acordare de îngrijiri persoanelor dependente (Preambul § 11).
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit într-o cauză binecunoscută, cu valoare de paradigmă, Defrenne c.
Sabena, că principiul egalităţii de remunerare între lucrătorii masculini şi cei feminini, stabilit de art. 119 (devenit art. 157
TFUE) este susceptibil de a fi invocat în faţa jurisdicţiilor naţionale 300.

§2. Egalitatea de tratament în sistemele profesionale de securitate socială

Un alt principiu dezvoltat în Titlul II al Directivei 2006/54/CE îl constituie cel ce stabileşte egalitatea de tratament în
sistemele profesionale de securitate socială.
În temeiul art. 5, este interzisă orice discriminare directă sau indirectă pe criteriul sexului în sistemele profesionale de
securitate socială, cu referire, în special, la aspectele următoare: a) domeniul de aplicare al acestor sisteme şi condiţiile
de acces la aceste sisteme; b) obligaţia de a contribui şi calcularea contribuţiilor; c) calcularea prestaţiilor, inclusiv
majorările datorate pentru soţ şi pentru persoane aflate în întreţinere, şi condiţiile de durată şi menţinere a dreptului la
prestaţii.
Categoriile de persoane vizate de aceste prevederi acoperă populaţia activă, inclusiv lucrătorii care desfăşoară
activităţi independente, lucrătorii a căror activitate este întreruptă de boală, maternitate, un accident sau şomaj involuntar,
precum şi persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă, lucrătorii pensionaţi şi lucrătorii invalizi şi persoanele aflate în
întreţinerea acestor lucrători, în conformitate cu legislaţiile şi/sau practicile naţionale (art. 6).
300
Hotărârea Curţii din data de 8 aprilie 1976, în cauza Gabrielle Defrenne c. Société anonyme belge de navigation aérienne Sabena,
Cauza 43-75, Dispozitiv, §1.
104
 În continuare, articolul 7 al Directivei nr. 2006/54/CE, stabileşte domeniul de aplicare materială, care se referă la:
a) sistemele profesionale de securitate socială care asigură protecţia împotriva următoarelor riscuri: boală,
invaliditate, bătrâneţe, inclusiv în cazul pensionării anticipate, accident de muncă şi boală profesională, şomaj;
b) sistemele profesionale de securitate socială care prevăd alte prestaţii sociale, în numerar sau în natură şi în special
pensii de urmaş şi prestaţii familiale, dacă aceste prestaţii constituie avantaje plătite de către angajator lucrătorului în
temeiul muncii acestuia din urmă.
Pentru a evita ambiguităţile şi pentru a aduce clarificări privind fapte prohibite de directivă, articolul 9 enumeră o serie
de exemple de dispoziţii contrare principiului egalităţii de tratament care au la bază criteriul sexului, fie direct, fie indirect.

§3. Egalitatea de tratament în ceea ce priveşte accesul la încadrare în muncă, la formare şi la promovare
profesională şi condiţiile de muncă

Câteva articole ale Directivei 2006/54/CE sunt menite să reglementeze aspectele privind asigurarea egalităţii de
tratament în ceea ce priveşte accesul la încadrare în muncă, la formare şi la promovare profesională şi condiţiile de
muncă. Pentru aceasta, art. 14 interzice orice discriminare directă sau indirectă pe criteriul sexului în sectoarele public
sau privat, inclusiv organismele publice, în ceea ce priveşte:
a) condiţiile de acces la încadrare în muncă, la activităţile nesalariale sau la muncă, inclusiv criteriile de selecţie şi
condiţiile de recrutare, oricare ar fi ramura de activitate şi la toate nivelurile ierarhiei profesionale, inclusiv în materie de
promovare;
b) accesul la toate tipurile şi la toate nivelurile de orientare profesională, de formare profesională, de perfecţionare şi
de reconversie profesională, inclusiv dobândirea unei experienţe practice în muncă;
c) condiţiile de încadrare în muncă şi de muncă, inclusiv condiţiile de concediere, precum şi remuneraţia, astfel cum
este prevăzut la articolul 141 din tratat;
d) afilierea la şi angajarea în cadrul unei organizaţii sindicale sau patronale sau în cadrul oricărei organizaţii ai cărei
membri exercită o profesie dată, inclusiv avantajele oferite de acest tip de organizare.
O normă specială, art. 15, vizează femeia aflată în concediu de maternitate care are dreptul, la încheierea acestui
concediu, să îşi regăsească locul de muncă sau un loc de muncă echivalent în condiţii care nu sunt mai puţin
favorabile pentru aceasta şi să beneficieze de orice îmbunătăţire a condiţiilor de muncă la care ar fi avut dreptul în
timpul absenţei sale.
De asemenea, art. 19 prevede principiul inversării sarcinii probei, în baza căruia, din momentul în care o persoană se
consideră lezată de nerespectarea, în privinţa sa, a principiului egalităţii de tratament şi prezintă, în faţa unei jurisdicţii sau
a unei alte instanţe competente, fapte care îi permit să presupună existenţa discriminării directe sau indirecte, pârâtului îi
revine sarcina de a dovedi că nu a existat o încălcare a principiului egalităţii de tratament.
Statele membre sunt îndemnate să introducă în dreptul intern măsurile necesare pentru a se asigura că prejudiciul
suferit de o persoană lezată din cauza discriminării pe criteriul sexului este efectiv reparat sau despăgubit în conformitate
cu modalităţile pe care acestea le stabilesc, într-o manieră care să descurajeze o astfel de discriminare şi proporţional cu
prejudiciul suferit. O astfel de despăgubire sau măsură reparatorie nu poate fi limitată a priori de un plafon maximal, cu
excepţia cazului în care angajatorul poate dovedi că unica pagubă suferită de un reclamant ca urmare a discriminării în
sensul prezentei directive este refuzul de a i se lua în considerare cererea de încadrare în muncă (art. 18).
Un rol important este acordat dialogului social între partenerii sociali, dar şi prin implicarea organizaţiilor
neguvernamentale, în vederea promovării egalităţii de tratament, inclusiv, de exemplu, prin supravegherea practicilor la
locul de muncă, în cadrul accesului la încadrare în muncă, la formare şi promovare profesională, precum şi prin
supravegherea contractelor colective de muncă, prin coduri de conduită, prin cercetare sau schimbul de experienţă şi
bune practici (art. 21).
Un articol intitulat „victimizarea” (art. 24) asigură temeiul normativ de a-i proteja pe lucrători, inclusiv pe reprezentanţii
acestora împotriva oricărei concedieri sau a oricărui alt tratament defavorabil din partea angajatorului ca reacţie la o
plângere formulată la nivelul întreprinderii sau la o acţiune în justiţie vizând obligarea la respectarea principiului egalităţii
de tratament301.

Secţiunea a 5-a. Dreptul la un proces echitabil

în cadrul procedurilor penale

301
Mai pe larg, a se vedea N. Voiculescu, V. Neagu, Protecţia drepturilor lucrătorilor în dreptul internaţional şi european, Ed. Universitară,
Bucureşti, 2016, p. 101-112.
105
 O serie de directive adoptate în ultimii ani la nivelul Uniunii Europene se constituie într-un mecanism normativ de
garantare a dreptului la un proces echitabil complementar celui existent la nivelul celui instituit la Consiliul Europei prin
Convenţia europeană a drepturilor omului.

§1. Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 2016 privind
consolidarea anumitor aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul
procedurilor penale

Scopul directivei302 este acela de a consolida dreptul la un proces echitabil în cadrul procedurilor penale prin
stabilirea unor norme minime comune privind anumite aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi ale dreptului de a fi
prezent la proces. Normele incluse fiind minime, statele membre pot extinde drepturile prevăzute în aceasta pentru a
asigura un nivel de protecţie mai ridicat. Directiva se aplică numai procedurilor penale astfel cum sunt interpretate de
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, fără a aduce atingere jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Prin stabilirea unor norme minime comune privind protecţia drepturilor procedurale ale persoanelor suspectate şi
acuzate, directiva are, de asemenea, ca obiectiv consolidarea încrederii statelor membre în sistemele de justiţie penală
ale celorlalte state membre, pentru a facilita astfel recunoaşterea reciprocă a hotărârilor în materie penală.
Principiile prevăzute în norma europeană sunt următoarele:
1. Nevinovăţie până la dovedirea vinovăţiei. Este interzisă orice manifestare publică din partea autorităţilor care ar
putea sugera vinovăţia, înainte de aflarea verdictului. O definiţie comună a prezumţiei de nevinovăţie va fi valabilă pentru
toate statele membre.
2. Sarcina probei revine acuzării. Nu persoana acuzată este cea care trebuie să îşi dovedească nevinovăţia. Orice
îndoială este în beneficiul persoanei suspectate sau acuzate.
3. Dreptul la tăcere. Dreptul de a tăcea şi de a nu se auto-incrimina sunt de asemenea protejate. Acestea nu trebuie
interpretate împotriva suspecţilor şi acuzaţilor ca o recunoaştere a vinovăţiei pentru a obţine condamnarea lor.
4. Dreptul de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale. Este un drept esenţial care garantează un
proces echitabil. Încălcarea acestui drept va acorda persoanelor suspectate sau acuzate dreptul la un nou proces.
Statele membre trebuie să ia măsurile adecvate pentru ca autorităţile publice, atunci când comunică informaţii mass-
mediei, să nu se refere la persoanele suspectate sau acuzate ca fiind vinovate atât timp cât nu s-a dovedit conform legii
că sunt vinovate. Se precizează că Autorităţile competente ar trebui să se abţină de la prezentarea persoanelor
suspectate sau acuzate ca fiind vinovate (s.n.), în instanţă sau în public, prin utilizarea unor măsuri de constrângere fizică,
cum ar fi cătuşele pentru mâini sau pentru picioare, boxele de sticlă sau cuştile, cu excepţia situaţiilor în care aceste
măsuri sunt necesare din motive specifice cauzei, fie legate de securitate, inclusiv împiedicarea persoanelor suspectate
sau acuzate de a se răni sau de a-i răni pe alţii ori de a distruge bunuri de orice tip, fie legate de împiedicarea persoanelor
suspectate sau acuzate de a se sustrage urmăririi sau de a avea contact cu persoane terţe, cum ar fi martorii sau
victimele (Preambul, alin. 20).
Directiva trebuie să se aplice din momentul în care o persoană este suspectată sau acuzată de comiterea unei
infracţiuni, sau a unei presupuse infracţiuni şi, prin urmare, chiar înainte ca persoana respectivă să fie informată de
către autorităţile competente ale unui stat membru, prin notificare oficială sau în alt mod, cu privire la faptul că este
suspectată sau acuzată. Ea se aplică în toate fazele procedurilor penale, până când hotărârea prin care se stabileşte
vinovăţia sau nevinovăţia persoanei suspectate sau acuzate de săvârşirea infracţiunii rămâne definitivă.

§2. Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul
la interpretare şi traducere în cadrul procedurilor penale

Plecându-se de la ideea consolidării încrederii reciproce în sistemele penale ale statelor membre ale Uniunii Europene
care necesită o punere în aplicare mai consistentă a drepturilor şi a garanţiilor prevăzute în art. 6 al Convenţiei europene
a drepturilor omului şi în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, a fost adoptată această directivă 303 care
instituie norme minime în domeniile serviciilor de interpretare şi traducere în cadrul procedurilor penale.
În Preambulul directivei se precizează că dreptul la interpretare şi dreptul la traducere pentru persoanele care nu
vorbesc şi nu înţeleg limba în care se desfăşoară procedurile sunt consacrate în art. 6 din Convenţia europeană, astfel
cum este interpretat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, norma europeană vizând facilitarea acestor
drepturi, urmând să se aplice şi ca măsuri adiacente necesare executării mandatului european de arestare.

302
Publicată în J.O. L 65 din 11 martie 2016, p. 1-11.
303
Publicată în J.O. L 65 din 11 martie 2016, p. 1-11.
106
 Dreptul la interpretare şi traducere se aplică persoanelor din momentul în care acestora li se aduce la cunoştinţă de
către autorităţile competente ale unui stat membru, prin notificare oficială sau în alt mod, faptul că sunt suspectate sau
acuzate de comiterea unei infracţiuni, până la finalizarea procedurilor, prin aceasta înţelegându-se soluţionarea definitivă
a întrebării dacă persoanele în cauză au comis infracţiunea, inclusiv, după caz, stabilirea pedepsei şi soluţionarea
oricărei căi de atac (art. 1 paragraful 2).
De asemenea, persoanelor suspectate sau acuzate, care nu înţeleg limba în care se desfăşoară procedurile penale
respective, li se furnizează într-un interval rezonabil de timp traducerea scrisă a tuturor documentelor esenţiale pentru a
se garanta faptul că respectivele persoane pot să îşi exercite dreptul la apărare şi pentru a garanta caracterul echitabil al
procedurilor (art. 3 paragraful 1).

§3. Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la
informare în cadrul procedurilor penale

Această directivă304 stabileşte normele minime relative la informaţiile privind drepturile persoanelor suspectate sau
acuzate, precum şi dreptul de acces la materialele cauzei. Acest lucru nu afectează informaţiile furnizate cu privire la alte
drepturi procedurale care derivă din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, din Convenţia europeană a
drepturilor omului, din dreptul intern şi din legislaţia aplicabilă a Uniunii, astfel cum a fost interpretată de instanţele
competente.
Conform art. 3 al directivei, statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate sunt informate prompt
cu privire la cel puţin următoarele drepturi procedurale, astfel cum se aplică în dreptul intern, pentru a asigura posibilitatea
exercitării efective a drepturilor respective:
a) dreptul de a fi asistat de un avocat;
b) orice drept la consiliere juridică gratuită şi condiţiile pentru obţinerea unei astfel de consilieri;
c) dreptul de a fi informat cu privire la acuzare, în conformitate cu articolul 6;
d) dreptul la interpretare şi traducere;
e) dreptul de a păstra tăcerea.
Informaţiile puse la dispoziţie în conformitate sunt furnizate oral sau în scris, într-un limbaj simplu şi accesibil, ţinând
seama de orice nevoie specială a persoanelor suspectate vulnerabile sau acuzate vulnerabile.
În cazul în care persoanele suspectate sau acuzate sunt arestate sau reţinute, informaţiile privind drepturile
procedurale aplicabile trebuie furnizate printr-o notă scrisă privind drepturile, întocmită într-un mod uşor de înţeles, astfel
încât să ajute persoanele respective la înţelegerea efectivă a drepturilor de care beneficiază. O astfel de Notă privind
drepturile ar trebui furnizată cu promptitudine fiecărei persoane arestate în momentul lipsirii de libertate prin intervenţia
autorităţilor de aplicare a legii, în contextul procedurilor penale. Nota ar trebui să cuprindă informaţiile de bază privind
posibilităţile de contestare a legalităţii arestării, de obţinere a unei revizuiri a reţinerii sau de solicitare a eliberării provizorii,
atunci când şi în măsura în care există astfel de drepturi în legislaţia naţională. Pentru a ajuta statele membre să
întocmească Nota privind drepturile, un model orientativ este prevăzut în anexa I. În conţinutul Notei privind drepturile pot
fi incluse şi alte drepturi procedurale relevante care se aplică în statele membre.
Referitor la această Notă, alin. (2) al art. 4 prevede că pe lângă informaţiile furnizate în conformitate cu articolul 3, ea
cuprinde informaţii cu privire la următoarele drepturi, astfel cum se aplică ele în conformitate cu dreptul intern:
a) dreptul de acces la materialele cauzei;
b) dreptul de a informa autorităţile consulare şi o persoană;
c) dreptul de acces la asistenţă medicală de urgenţă; şi
d) numărul maxim de ore sau de zile pentru care persoana suspectată sau acuzată poate fi privată de libertate înainte
de a se ajunge în faţa unei autorităţi judiciare.
Nota privind drepturile cuprinde, de asemenea, informaţii de bază cu privire la orice posibilitate, în temeiul dreptului
intern, de a contesta legalitatea arestării, de a obţine o revizuire a detenţiei sau de a solicita eliberarea provizorie.
Dreptul la informare în scris cu privire la drepturile în momentul arestării, prevăzut în directivă, se aplică, mutatis
mutandis, şi persoanelor arestate în scopul executării unui mandat european de arestare, în baza Deciziei-cadru
2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 305 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între
statele membre. Pentru a ajuta statele membre să întocmească Nota privind drepturile destinată acestor persoane, un
model este prevăzut în anexa II la directivă.

304
Publicată în J.O. L 142 din 1 iunie 2012, p. 1-10.
305
Publicată în J.O. L 190 din 18 iulie 2002.
107
 §4. Directiva 2012/29/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a
unor norme minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii şi de înlocuire a
Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului

Această directivă306 respectă drepturile fundamentale şi se conformează principiilor recunoscute de Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene. În special, aceasta caută să promoveze dreptul la demnitate, viaţă, integritate fizică şi
mentală, libertate şi siguranţă, respectarea vieţii private şi de familie, dreptul la proprietate, principiul nediscriminării,
principiul egalităţii între femei şi bărbaţi, drepturile copilului, ale persoanelor în vârstă şi ale persoanelor cu handicap,
precum şi dreptul la un proces echitabil.
Conform art. 1, scopul directivei este acela de a garanta faptul că victimele criminalităţii beneficiază de informaţii, de
sprijin şi protecţie adecvate şi sunt în măsură să participe în procedurile penale.
De asemenea, statele membre garantează faptul că victimele sunt recunoscute şi tratate cu respect, atenţie şi
profesionalism şi de o manieră individualizată şi nediscriminatorie, în toate contactele cu serviciile de sprijinire a victimelor
sau de justiţie reparatorie sau cu o autoritate competentă, care intervine în cadrul procedurilor penale.
Drepturile prevăzute de directivă se aplică victimelor de o manieră nediscriminatorie, inclusiv în ceea ce priveşte
statutul acestora din punctul de vedere al reşedinţei. În cazul în care victima este un copil, statele membre asigură luarea
în considerare în primul rând a interesului superior al acestuia, evaluat în mod individual.
Diversele articole ale directivei stabilesc un număr important de drepturi, cum sunt:
– dreptul de a înţelege şi de a se face înţeles (art. 3);
– dreptul de a primi informaţii încă de la primul contact cu o autoritate competentă (art. 4);
– drepturile victimelor în momentul formulării unei plângeri (art. 5);
– dreptul de a primi informaţii cu privire la propria cauză (art. 6);
– dreptul la servicii de interpretariat şi traducere (art. 7);
– dreptul de acces la serviciile de sprijinire a victimelor (art. 8);
– sprijinul din partea serviciilor de sprijinire a victimelor (art. 9).
De asemenea, referitor la derularea procedurilor penale, în Capitolul 3 al directivei sunt reţinute următoarele drepturi:
– dreptul de a fi audiat (art. 10);
– drepturi în cazul unei hotărâri de neîncepere a urmăririi penale (art. 11);
– dreptul la garanţii în contextul serviciilor de justiţie reparatorie (art. 12);
– dreptul la asistenţă juridică (art. 13);
– dreptul la rambursarea cheltuielilor (art. 14);
– dreptul la restituirea bunurilor (art. 15);
– dreptul de a obţine în cadrul procedurilor penale o decizie privind despăgubirile din partea autorului infracţiunii (art.
16);
– drepturile victimelor care au reşedinţa în alt stat membru (art. 17).
Capitolul 4 al directivei reglementatează aspecte referitoare la protecţia victimelor şi recunoaşterea victimelor cu nevoi
de protecţie specifice. Este înscris astfel dreptul la protecţie prin care statele membre garantează adoptarea unor măsuri
de protecţie a siguranţei victimelor şi a membrilor familiilor acestora împotriva victimizării secundare şi repetate şi a
intimidării şi răzbunării, inclusiv împotriva riscului unor vătămări emoţionale sau psihologice, şi de protecţie a demnităţii
victimelor pe durata audierilor şi în momentul depunerii mărturiei (art. 18).
De asemenea, sunt avute în vedere dreptul la evitarea contactului dintre victimă şi autorul infracţiunii (art. 19), dreptul
la protecţie al victimelor în cursul cercetării (art. 20), dreptul la protecţia vieţii private (art. 21).
Acordarea asistenţei se acordă pe baza unei evaluări individuale a victimelor pentru a se identifica nevoile de protecţie
specifice şi pentru a se determina dacă şi în ce măsură ar putea beneficia de măsuri speciale în cursul procedurilor
penale, evaluare ce trebuie să ia în considerare în special caracteristicile personale ale victimei, tipul sau natura
infracţiunii şi circumstanţele infracţiunii (conform art. 22).

§5. Directiva 2013/48/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2013 privind dreptul de
a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale şi al procedurilor privind mandatul european de
arestare, precum şi dreptul ca o persoană terţă să fie informată în urma privării de libertate şi dreptul de a
comunica cu persoane terţe şi cu autorităţi consulare în timpul privării de libertate

306
Publicată în J.O. L 315 din 14 noiembrie 2012, p. 57-73.
108
 În concretizarea obiectivului de a menţine şi de a dezvolta un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie în cadrul Uniunii
Europene, precum şi pentru punerea în aplicare a principiului recunoaşterii reciproce a deciziilor în materie penală, a fost
adoptată această directivă307 care include, ca şi celelalte directive menţionate în această secţiune, norme minime.
Totuşi, recunoaşterea reciprocă a deciziilor în materie penală poate funcţiona în mod eficace doar într-un climat de
încredere, în cadrul căruia nu doar autorităţile judecătoreşti, ci toţi participanţii la procesul penal consideră deciziile
autorităţilor judecătoreşti din alte state membre ca fiind echivalente celor emise de propriile autorităţi, presupunând
încredere nu numai în justeţea normelor din alte state membre, ci şi în faptul că aceste norme sunt aplicate în mod corect
[Preambul, alin. (6)].
De aceea, normele comune minime sunt menite să conducă la o mai mare încredere în sistemele de justiţie penală ale
tuturor statelor membre, fapt care să determine, la rândul său, o cooperare judiciară mai eficientă, într-un climat de
încredere reciprocă, şi promovarea pe teritoriul Uniunii a unei culturi în materie de drepturi fundamentale [Preambul, alin.
(8)].
Obiectul directivei, astfel cum este el precizat în art. 1, îl constituie stabilirea de norme minime privind drepturile
persoanelor suspectate şi acuzate în procedurile penale şi ale persoanelor care fac obiectul procedurilor în temeiul
Deciziei-cadru 2002/584/JAI (privind mandatul european de arestare) de a avea acces la un avocat şi ca o persoană terţă
să fie informată cu privire la lipsirea de libertate şi de a comunica cu persoane terţe şi cu autorităţi consulare în timpul
lipsirii de libertate.
Prin aceasta, se promovează aplicarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special a art. 4, 6, 7, 47
şi 48, prin dezvoltarea art. 3, 5, 6 şi 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, astfel cum au fost interpretate de
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, în jurisprudenţa sa, stabileşte periodic standarde cu privire la dreptul de a
avea acces la un avocat. Jurisprudenţa respectivă prevede, printre altele, faptul că caracterul echitabil al procedurilor
impune ca o persoană suspectată sau acuzată să poată obţine întreaga gamă de servicii legată în mod specific de
asistenţa juridică [Preambul, alin. (12)].
Directiva se aplică persoanelor suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale din momentul în care li s-a adus
la cunoştinţă de către autorităţile competente ale unui stat membru, prin notificare în mod oficial sau în alt mod, faptul că
sunt suspectate sau acuzate de săvârşirea unei infracţiuni, indiferent dacă sunt sau nu lipsite de libertate. Directiva se
aplică până în momentul finalizării procedurilor, prin aceasta înţelegându-se stabilirea în mod definitiv că persoana
suspectată sau acuzată a săvârşit infracţiunea, inclusiv, dacă este cazul, pronunţarea sentinţei şi soluţionarea oricărei căi
de atac (art. 2).
Articole distincte reţin, totodată, dreptul de a comunica cu persoane terţe în urma lipsirii de libertate (art. 6), precum şi
dreptul de a comunica cu autorităţile consulare (art. 7).

§6. Directiva (UE) 2016/1919 a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 octombrie 2016 privind
asistenţa juridică gratuită pentru persoanele suspectate şi persoanele acuzate în cadrul procedurilor penale
şi pentru persoanele căutate în cadrul procedurilor privind mandatul european de arestare

Această directivă308 vizează instituirea de standarde minime comune privind dreptul la asistenţă judiciară provizorie al
persoanelor suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale, atunci când acestea sunt private de libertate şi la
asistenţă judiciară provizorie şi la asistenţă judiciară al persoanelor care fac obiectul procedurilor privind mandatul
european de arestare.
Măsurile privind protecţia persoanelor vulnerabile suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale fac parte dintr-
un pachet normativ care includ directivele prezentate în această secţiune şi care garantează principiile care stau la baza
dreptului la un proces echitabil. Directiva este strâns legată de Directiva 2013/48/UE privind dreptul de a avea acces la un
avocat şi scopul său este de a contribui la exercitarea efectivă a dreptului de acces la un avocat prevăzut în directiva
respectivă în primele etape ale procedurii de către persoanele suspectate sau acuzate private de libertate şi de a garanta
că persoanele căutate în cadrul procedurii aferente mandatului european de arestare au acces la asistenţă judiciară,
pentru a se garanta dreptul de acces la un avocat atât în statul de executare, cât şi în statul membru emitent („ dreptul la
dublă apărare”).
Directiva se aplică , conform art. 2, persoanelor suspectate şi persoanelor acuzate în cadrul procedurilor penale care au
dreptul de a avea acces la un avocat în temeiul Directivei 2013/48/UE şi care sunt private de libertate, trebuie să fie
asistate de un avocat în conformitate cu dreptul Uniunii sau cu dreptul intern sau trebuie sau pot să fie prezente la un act

307
Publicată în J.O. L 294 din 6 noiembrie 2013, p. 1-12.
308
Publicată în J.O. L 297 din 4 noiembrie 2016, p. 1-8.
109
de cercetare sau de strângere de probe, (inclusiv, cel puţin, la următoarele: recunoaşterea dintr-un grup de persoane;
confruntări; reconstituiri ale unei infracţiuni).
De asemenea, directiva se aplică de la momentul privării de libertate, şi anume începând cu momentul în care persoana
respectivă este luată în custodia poliţiei sau într-un tip similar de custodie, care include şi perioadele ce preced momentul
în care se formulează o acuzaţie oficială împotriva persoanei în cauză şi al arestării sale. Acest lucru reflectă jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume art. 5 alin. (1) din Convenţie.
Pentru a stabili dacă asistenţa juridică trebuie să fie acordată, statele membre pot aplica, în baza art. 4, criteriul stării
materiale, criteriul temeiniciei sau ambele. Atunci când un stat membru aplică criteriul stării materiale, acesta ia în
considerare toţi factorii relevanţi şi obiectivi, cum ar fi veniturile, capitalul, situaţia familială a persoanei în cauză, precum şi
costurile asistenţei juridice din partea unui avocat şi nivelul de trai din statul membru respectiv, pentru a stabili dacă, în
conformitate cu criteriile aplicabile în acel stat membru, persoanele suspectate sau acuzate nu dispun de resurse suficiente
pentru a beneficia de asistenţă juridică din partea unui avocat.
Pe de altă parte, atunci când statele membre aplică criteriul temeiniciei, se ia în considerare gravitatea infracţiunii,
complexitatea cauzei, precum şi gradul de severitate a sancţiunii în cauză, pentru a stabili dacă interesele justiţiei impun
acordarea asistenţei juridice gratuite.
Directiva acoperă şi persoanele căutate în cadrul procedurilor aferente mandatului european de arestare. În astfel de
situaţii, directiva se aplică din momentul arestării, în statul membru de executare până la predarea persoanelor respective
sau, în cazurile în care acestea nu sunt predate, până când decizia privind predarea devine definitivă.

§7. Directiva (UE) 2016/800 a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2016 privind garanţiile
procedurale pentru copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale

Directiva309 instituie norme minime specifice privind drepturile copiilor suspectaţi sau acuzaţi în cadrul procedurilor
penale prin luarea în considerare a interesului superior al copilului, astfel cum este prevăzut la art. 24 din Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene. Textul acesteia este complementar şi trebuie să fie pus în aplicare ţinând seama de
dispoziţiile substanţiale ale Directivei 2012/13/UE, precum şi pe cele ale Directivei 2013/48/UE.
Scopul declarat al directivei este acela de a stabili garanţii procedurale pentru a se asigura că copiii, care înseamnă
persoane cu vârsta mai mică de 18 ani, care sunt persoane suspectate sau acuzate în proceduri penale sunt în măsură
să înţeleagă şi să urmeze procedurile respective şi să îşi exercite dreptul la un proces echitabil, şi de a preveni recidiva în
cazul copiilor şi de a promova integrarea socială a acestora (Preambul paragraful 1). Directiva se aplică şi persoanelor
care erau copii în momentul când au început să facă obiectul procedurilor, dar care ulterior au împlinit vârsta de 18 ani.
În procesul adoptării a fost luată în considerare jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a stabilit
standarde privind garanţiile speciale în cazul persoanelor vulnerabile, în special copiii. Această jurisprudenţă prevede,
printre altele, că echitatea procedurilor şi dreptul la un proces echitabil presupun ca persoana implicată să poată înţelege
mizele minime ale procedurii, să aibă capacitatea de a participa şi de a-şi exercita efectiv drepturile şi să beneficieze de
protecţia vieţii private. În aceste condiţii, consolidarea garanţiilor procedurale pentru copii (înţeleşi ca fiind persoanele care
au o vârstă mai mică de 18 ani în momentul în care sunt suspectate sau acuzate de săvârşirea unei infracţiuni, până la
încheierea procedurilor) este scopul fundamental al directivei.
Articolele directivei reţin o serie de drepturi considerate esenţiale pentru atingerea scopului acesteia, printre care
menţionăm: Dreptul la informare (art. 4), Dreptul copilului ca titularul răspunderii părinteşti să fie informat (art. 5), asistenţă
din partea unui avocat (art. 6), Dreptul la o evaluare individuală (art. 7), Dreptul la examinare medicală (art. 8),
înregistrarea audio-video a interogărilor (art. 9), limitarea privării de libertate şi recurgerea la măsuri alternative detenţiei
(art. 10 şi 11), acordarea unui tratament specific în cazul privării de libertate (art. 12), instrumentarea la timp şi cu diligenţă
a cauzelor (art. 13), Dreptul la protecţia vieţii private (art. 14), Dreptul copilului de a fi însoţit de titularul răspunderii
părinteşti în cursul procedurii (art. 15), Dreptul copiilor de a se prezenta în persoană şi a participa la propriul proces (art.
16).
Directiva accentuează asupra necesităţii ca personalul autorităţilor de aplicare a legii şi al centrelor de detenţie care
instrumentează cauze care implică copii să beneficiaze de formare profesională specifică, la un nivel corespunzător
contactului pe care îl au cu copiii, cu privire la drepturile copiilor, tehnicile de interogare adecvate, psihologia copilului şi
comunicarea într-un limbaj adaptat copilului. La fel, şi judecătorii, procurorii şi avocaţii care se ocupă de procedurile
penale în care sunt implicaţi copii trebuie să aibă competenţe specifice în acest domeniu şi să aibă acces efectiv la
formare specifică (art. 20).
În anumite state membre, cum este şi cazul României, copiii care au săvârşit un act calificat drept infracţiune nu fac
obiectul procedurilor penale, în conformitate cu legislaţia naţională, ci sunt supuşi altor tipuri de proceduri care pot
309
Publicată în J.O. L 132 din 21 mai 2016, p. 1-20.
110
conduce la impunerea anumitor măsuri restrictive (de exemplu, măsuri de protecţie, măsuri educative). Astfel de
proceduri nu intră în domeniul de aplicare a directivei.

Sarcini de învăţare (întrebări de control)

1. Care sunt drepturile şi libertăţile conţinute în Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene?
2. În ce condiţii se acordă dreptul de şedere pentru o perioadă mai mare de trei luni într-un stat membru al Uniunii
Europene pentru cetăţenii comunitari?
3. În ce constă liberul acces la angajare şi egalitatea de tratament prevăzute de dreptul comunitar?
4. Care sunt condiţiile acordării dreptului de şedere permanentă prevăzute de Directiva 38/2004?
5. În ce condiţii se poate restricţiona dreptul de intrare şi dreptul de şedere pe motive de ordine publică, securitate
publică şi sănătate publică?
6. Care sunt principalele provocări referitoare la drepturile lucrătorilor în spaţiul Uniunii Europene?
7. Cum se reflectă principiul egalităţii de şanse şi al nediscriminării în normele Uniunii Europene?
8. Demonstraţi conexiunile dintre directivele privind un proces echitabil şi jurisprudenţa corespondentă a CEDO?

Bibliografie

Agenţia pentru drepturi fundamentale a Uniunii Europene, Manual de drept european în materie de azil, frontiere şi
imigraţie, Luxemburg: Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii Europene, 2014.
Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional: introducere în dreptul internaţional public, ed. a 3-a, rev. şi adăugită, Ed. All-
Beck, Bucureşti, 2003.
Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, Protecţia internaţională a drepturilor omului. Note de curs, ed. a 5-a, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2010.
Bianca Selejan Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011.
Andrei Popescu, Dreptul internaţional şi european al muncii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
J.F. Renucci, Droit europeen des droits de l’homme, L.G.D.J., Paris, 2002.
Fredric Sudre, Drept European şi internaţional al drepturilor omului, Ed. Polirom Iaşi, 2006.
The relationship between European Union law and the European Social Charter, Working Document, 15 July 2014,
pct. 19.
https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/DisplayDCTMContent?documentId=09000016806544ec.
Nicolae Voiculescu, Drept social european, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014.
Nicolae Voiculescu, Vasile Neagu, Protecţia drepturilor lucrătorilor în dreptul internaţional şi european, Ed.
Universitară, Bucureşti, 2016.
Nicolae Voiculescu, Maria Iuliana Neagu, Responsabilitatea socială a întreprinderilor.De la concept la normativizare,
Ed. Universitară, Bucureşti, 2016.
Irina Moroianu Zlătescu, Radu Demetrescu, Drept instituţional comunitar şi drepturile omului, Institutul Român pentru
Drepturile Omului, Bucureşti, 2005.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, site-ul Uniunii Europene, www.europa.eu.

111
 Bibliografie generală

Agenţia pentru drepturi fundamentale a Uniunii Europene, Manual de drept european în materie de azil, frontiere şi
imigraţie, Luxemburg: Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii Europene, 2014.

Alice Mariana Apetrei, Drepturile Omului în Uniunea Europeană, Ed. Lumen, 2010.
Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol. 1 şi 2. Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2005-2006.
Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului comentată, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, 2009.
D. Bogdan, M. Selegean, Drepturile şi libertăţile fundamentale în jurisprudenţa CEDO, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005.
Bozesan Vasile, Libertatea de exprimare. Hotărâri ale Curtii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cauzele
împotriva României, Ed. Universitară, Bucureşti, 2013.
 Compilation of case law on the equality of treatment between women and men and on non-discrimination in the
European Union, Third edition, Publication Office of the European Union, Luxembourg, 2010.
Convenţia europeană a drepturilor omului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016.
Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Ghid practic cu privire la condiţiile de admisibilitate, 2014.
http://www.echr.coe.int/Documents/Admissibility_guide_RON.pdf
Călin Dragoş coord., Hotărârile CEDO în cauzele împotriva României 2013. Analiză, consecinţe, autorităţi potenţial
responsabile, Ed. Universitară, Bucureşti, 2014.
*** Dicţionar de Drepturile Omului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013.
Dragoş Călin, Ionuţ Militaru, Vasile Bozeşan, Florin Mihăiţă, Dorin Pană, Limitele libertăţii de exprimare. Politicieni,
jurnalişti, magistraţi. Comentarii şi jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014.
Drăghici Andreea, Protecţia juridică a drepturilor copilului. Curs universitar, Ed. Universul Juridic, 2013.
Radu Chiriţă, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, vol. I şi II, Ed. C.H. Beck, 2007.
Radu Chiriţă, coord., Discriminarea în jurisprudenţa CEDO, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012.
Radu Chiriţă, coord., Arestarea şi detenţia în jurisprudenţa CEDO, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012.
Titus Corlăţean, Executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
Titus Corlăţean, Protecţia europeană şi internaţională a drepturilor omului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012.
Radu C. Demetrescu, Irina Moroianu Zlătescu, Drepturile omului în sistemul Naţiunilor Unite: protecţie şi promovare,
Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2000.
Răzvan Dincă, Cereri în faţa CEDO Condiţii de admisibilitate, Ed. All-Beck, Bucureşti, 2001.
Nicolae Ecobescu, Mariana Niţelea; coord. Nicolae Ecobescu, Manualul Consiliului Europei, Biroul de Informare al
Consiliului Europei, Bucureşti, 2006.
Galea Ion, Aderarea Uniunii Europene la Convenţia europeană a drepturilor omului. Analiză critică, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2012.
Ghid pentru ratificarea Convenţiei internaţionale pentru protecţia drepturilor tuturor muncitorilor migranţi şi ale
membrilor familiilor acestora (CIDMM), elaborat de Comitetul internaţional de coordonare pentru campania de ratificare a
Convenţiei pentru drepturile migranţilor, 2012.
http://www.migrantsrights.org/documents/SCRatificationGuideROJune2012_000.pdf.
Bianca Selejan-Guţan, Protecţia europeană a Drepturilor omului, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011.
Bianca Selejan-Guţan, Horaţiu Rusu, Hotărârile CEDO împotriva României (1998-2006), Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2006.
Diana-Olivia Hatneanu, Raluca Stancescu-Cojocaru, Cum să formulăm o cerere la CEDO (Explicaţii, jurisprudenta,
formulare şi modele), Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009.
Cristian Jura, Drepturile omului: drepturile minorităţilor naţionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006.
Moldovan Carmen, Libertatea de exprimare. Principii – Restricţii – Jurisprudenţă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012.
Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte, vol. I-II, Institutul Român
pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2007.
Prisacariu Mihaela Roxana, Statutul juridic al minorităţilor naţionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011.
J.F. Renucci, Droit europeen des droits de l’homme, L.G.D.J., Paris, 2002.
J.F. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, 2009.
112
 Fredric Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Ed. Polirom Iaşi, 2006.
Fredric Sudre, J.P. Marguenaud, J. Andriant, A. Gouttenoire, M. Levinet, Les grands arrêts de la Cour européenne des
Droits de l’Homme, P.U.F. 2003.
The relationship between European Union law and the European Social Charter, Working Document, 15 July 2014,
pct. 19.
https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/DisplayDCTMContent?documentId=09000016806544ec.
Ovidiu Predescu, Nasty Marian Vladoiu, Drept european şi internaţional al drepturilor omului. Note de curs, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2014.
Nicolae Voiculescu, Drept social european, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014.
Nicolae Voiculescu, Vasile Neagu, Protecţia drepturilor lucrătorilor în dreptul internaţional şi european, Ed.
Universitară, Bucureşti, 2016.
Nicolae Voiculescu, Maria Iuliana Neagu, Responsabilitatea socială a întreprinderilor. De la concept la normativizare,
Ed. Universitară, Bucureşti, 2016.

Reviste
Analele Universităţii Titu Maiorescu, Seria Drept; Curierul judiciar; Noua revistă de drepturile omului; Revista română
de drept public; Buletin CEDO;

Legislaţie
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele care privesc România: Monitoarele Oficiale ale
României, partea I, site-ul Curţii Europene a Drepturilor Omului (www.echr.coe.int), site-ul Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie (www.scj.ro).
O.G. nr. 94/1999 privind participarea României la procedurile în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a
Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei şi regresul statului în urma hotărârilor şi convenţiilor de rezolvare pe cale
amiabilă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 87/2001, cu modificările ulterioare.
H.G. nr. 868/2003 privind organizarea şi funcţionarea Agentului guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
cu modificările ulterioare.

Adrese INTERNET
www.ilo.org., Organizaţia Internaţională a Muncii.
www.coe.int., Consiliul Europei.
www.echr.coe.int, Curtea europeana a drepturilor omului.
www.coe.int/T/E/Human_Rights, Directia generala a drepturilor omului.
www.coe.int/T/E/Commissioner_H.R, Comisarul drepturilor omului.
www.europa.eu, Uniunea Europeană.
www.hotararicedo.ro.
www.jurisprudentacedo.ro/.
www.juridice.ro/cedo.
www.jurisprudenta.com.
http://www.scj.ro/.
http://www.csm-just.ro/csm/index.php?cmd=9503.
http://www.ier.ro/index.php/site/search_avans.

113
 TEME REFERATELA DISCIPLINA
PROTECŢIA INTERNAŢIONALĂ A DREPTURILOR OMULUI. JURISPRUDENŢA CURŢII EUROPENE A
DREPTURILOR OMULUI

1. Drepturile omului în sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite - Carta O.N.U., Declaraţia universală a
drepturilor omului, Pactele internaţionale cu privire la drepturile omului
2. Convenţia ONU asupra eliminării formelor de discriminare faţă de femei - drepturi garantate, mecanisme
de control, politici internaţionale şi naţionale
3. Convenţia cu privire la drepturile copilului - drepturi garantate, mecanisme de control, legislaţie naţională,
politici internaţionale şi naţionale
4. Interzicerea torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante: norme
internaționale, mecanisme de control și studii de caz
5. Mecanisme şi proceduri de protecţie a drepturilor omului sub egida ECOSOC
6. Dreptul la dezvoltare și la dezvoltarea durabilă în documentele și normele Organizației Națiunilor Unite
7. Organizaţia Internaţională a Muncii - conţinutul normelor adoptate şi transpunerea lor in dreptul intern
8. Organizaţia Internaţională a Muncii - mecanisme de control
9. Convenţia europeană a drepturilor omului – importanța în sistemul internațional de protecție a drepturilor
omului
10. Curtea Europeană a Drepturilor Omului - organizare şi procedură
11. Dreptul la viață în dreptul internațional al drepturilor omului și în legislația română
12. Interzicerea sclaviei și a muncii forțate: norme internaționale și jurisprudență
13. Dreptul la libertate şi la siguranţă în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului și în legislația
română
14. Dreptul la un proces echitabil – jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor omului şi jurisprudenţa
împotriva României
15. Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului și
în legislația română
16. Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului și în
legislația română
17. Libertatea de exprimare în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului și în legislația română
18. Libertatea de întrunire şi de asociere în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului și în legislația
română
19. Dreptul de proprietate – jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa împotriva
României – sinteză şi concluzii
20. Dreptul la educaţie în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului și în legislația română
21. Dreptul la alegeri libere în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului și în legislația română
22. Drepturi prevăzute de Protocolul 4 la Convenţiei europene a drepturilor omului: conținut și jurisprudență
23. Drepturi prevăzute de Protocolul 7 la Convenţiei europene a drepturilor omului: conținut și jurisprudență
24. Proceduri și condiții de admisibilitate a cererilor la Curtea Europeană a Drepturilor Omului
25. Procedura în fața Curții Europene a Drepturilor Omului
26. Limitări și derogări ale drepturilor prevăzute în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele
adiționale
27. Drepturile minorităţilor și dreptul la autodeterminare în reglementările internaționale.
28. Carta socială europeană revizuită - drepturi garantate şi mecanisme de control
29. Convenţii ale Consiliului Europei - Convenţia pentru prevenirea torturii si a pedepselor si tratamentelor
inumane sau degradante, Convenţia europeană privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane
30. Uniunea Europeană şi drepturile omului - Carta drepturilor fundamentale
31. Libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de muncă în dreptul comunitar
32. Nediscriminarea și egalitatea de gen în normele internaționale și europene
33. Normele Uniunii Europene privind statutul cetățenilor din statele terțe, migranți și azilanți
34. Dreptul la un proces echitabil în cadrul procedurilor penale în directivele Uniunii Europene
35. Dreptul la integritate al persoanei și protecția datelor cu caracter personal
36. Dreptul la un mediu ambiant sănătos: convenții internaționale, jurisprudență și studii de caz

114
 Anexe

1. Declaraţia universală a drepturilor omului310

Preambul
Considerând că recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile constituie
fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume,
Considerând că ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care revoltă conştiinţa omenirii şi că făurirea
unei lumi în care fiinţele umane se vor bucura de libertatea cuvântului şi a convingerilor şi vor fi eliberate de teamă şi mizerie a fost
proclamată drept cea mai înaltă aspiraţie a oamenilor,
Considerând că este esenţial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca
soluţie extremă, la revolta împotriva tiraniei şi asupririi,
Considerând că este esenţial a se încuraja dezvoltarea relaţiilor prieteneşti între naţiuni,
Considerând că în Carta popoarele Organizaţiei Naţiunilor Unite au proclamat din nou credinţa lor în drepturile fundamentale ale
omului, în demnitatea şi în valoarea persoanei umane, drepturi egale pentru bărbaţi şi femei şi că au hotărât să favorizeze progresul
social şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în cadrul unei libertăţi mai mari,
Considerând că statele membre s-au angajat să promoveze în colaborare cu Organizaţia Naţiunilor Unite respectul universal şi
efectiv faţă de drepturile omului şi libertăţile fundamentale, precum şi respectarea lor universală şi efectivă,
Considerând că o concepţie comună despre aceste drepturi şi libertăţi este de cea mai mare importanţă pentru realizarea deplină a
acestui angajament,

ADUNAREA GENERALA proclamă

prezenta DECLARAŢIE UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI, ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele şi
toate naţiunile, pentru ca toate persoanele şi toate organele societăţii să se străduiasca, având această Declaraţie permanent în minte,
ca prin învaţătură şi educaţie să dezvolte respectul pentru aceste drepturi şi libertăţi şi să asigure prin măsuri progresive, de ordin
naţional şi internaţional, recunoaşterea şi aplicarea lor universală şi efectivă, atât în sânul popoarelor statelor membre, cât şi al celor
din teritoriile aflate sub jurisdicţia lor.
Articolul 1. Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi
trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii.
Articolul 2. Fiecare om se poate prevala de toate drepturile şi libertăţile proclamate în prezenta Declaraţie fără niciun fel de
deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice alta opinie, de origine naţională sau
socială, avere, naştere sau orice alte împrejurări.
În afară de aceasta, nu se va face nicio deosebire după statutul politic, juridic sau internaţional al ţării sau al teritoriului de care ţine
o persoană, fie ca această ţară sau teritoriu sunt independente, sub tutelă, neautonome sau supuse vreunei alte limitări a suveranităţii.
Articolul 3. Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale.
Articolul 4. Nimeni nu va fi ţinut în sclavie, nici în servitute; sclavajul şi comerţul cu sclavi sunt interzise sub toate formele lor.
Articolul 5. Nimeni nu va fi supus torturii, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.
Articolul 6. Fiecare om are dreptul să i se recunoască pretutindeni personalitatea juridică.
Articolul 7. Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au, fără nicio deosebire, dreptul la o egală protecţie a legii. Toţi oamenii au dreptul
la o protecţie egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta Declaraţie şi împotriva oricărei provocări la o asemenea
discriminare.
Articolul 8. Orice persoană are dreptul la satisfacţia efectivă din partea instanţelor juridice naţionale competente împotriva actelor
care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin Constituţie sau lege.
Articolul 9. Nimeni nu trebuie să fie arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar.

310
Adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 10 de decembrie 1948.
115
 Articolul 10. Orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal
independent şi imparţial care va hotărî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală
îndreptată împotriva sa.
Articolul 11. Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când
vinovăţia sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanţiile necesare apărării sale.
Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituiau, în momentul când au fost comise, un act cu caracter penal
conform dreptului internaţional sau naţional. De asemenea, nu se va aplica nicio pedeapsă mai grea decât aceea care era aplicabilă în
momentul când a fost săvârşit actul cu caracter penal.
Articolul 12. Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală, în familia sa, în domiciliul lui sau în corespondenţa
sa, nici la atingeri aduse onoarei şi reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau
atingeri.
Articolul 13. Orice persoană are dreptul de a circula în mod liber şi de a-şi alege reşedinţa în interiorul graniţelor unui stat. Orice
persoană are dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv a sa, şi de reveni în ţara sa.
Articolul 14. În caz de persecuţie, orice persoana are dreptul de a căuta azil şi de a beneficia de azil în alte ţări.
Acest drept nu poate fi invocat în caz de urmărire ce rezultă în mod real dintr-o crimă de drept comun sau din acţiuni contrare
scopurilor şi principiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Articolul 15. Orice persoană are dreptul la o cetăţenie. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa sau de dreptul de a-
şi schimba cetăţenia.
Articolul 16. Cu începere de la împlinirea vârstei legale, bărbatul si femeia, fără nicio restricţie în ce priveşte rasa, naţionalitatea
sau religia, au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei, în decursul căsătoriei
şi la desfacerea ei. Căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimţământul liber şi deplin al viitorilor soţi. Familia constituie elementul
natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului.
Articolul 17. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât şi în asociaţie cu alţii. Nimeni nu poate fi lipsit în mod
arbitrar de proprietatea sa.
Articolul 18. Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia
sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alţii, atât în mod public, cât şi
privat, prin învăţătură, practici religioase, cult şi îndeplinirea riturilor.
Articolul 19. Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din
afară, precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de frontierele de
stat.
Articolul 20. Orice persoana are dreptul la libertatea de întrunire şi de asociere paşnică. Nimeni nu poate fi silit să facă parte dintr-o
asociaţie.
Articolul 21. Orice persoana are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale ţării sale, fie direct, fie prin reprezentanţi
liber aleşi.
Orice persoana are dreptul de acces egal la funcţiile publice din ţara sa. Voinţa poporului trebuie să constituie baza puterii de stat;
această voinţa trebuie să fie exprimată prin alegeri nefalsificate, care să aibă loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal şi
exprimat prin vot secret sau urmând o procedura echivalentă care să asigure libertatea votului.
Articolul 22. Orice persoană, în calitatea sa de membru al societăţii, are dreptul la securitatea socială; ea este îndreptăţită ca prin
efortul naţional şi colaborarea internaţională, ţinându-se seama de organizarea şi resursele fiecărei ţări, să obţină realizarea drepturilor
economice, sociale şi culturale indispensabile pentru demnitatea sa şi libera dezvoltare a personalităţii sale.
Articolul 23. Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă,
precum şi la ocrotirea împotriva şomajului.
Toţi oamenii, fără nicio discriminare, au dreptul la salariu egal pentru muncă egală.
Orice om care munceşte are dreptul la o retribuire echitabilă şi satisfăcătoare care să-i asigure atât lui, cât şi familiei sale, o
existenţă conformă cu demnitatea umană si completată, la nevoie, prin alte mijloace de protecţie socială.
Orice persoană are dreptul de a întemeia sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
Articolul 24. Orice persoană are dreptul la odihnă şi recreaţie, inclusiv la o limitare rezonabilă a zilei de muncă şi la concedii
periodice plătite.
Articolul 25. Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei sale, cuprinzând hrana,
îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de şomaj, boală,
invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, în urma unor împrejurări independente
de voinţa sa.
Mama şi copilul au dreptul la ajutor şi ocrotire deosebite. Toţi copiii, fie că sunt născuţi în cadrul căsătoriei sau în afara acesteia, se
bucura aceeaşi protecţie socială.
116
 Articolul 26
Orice persoană are dreptul la învăţătură. Învăţământul trebuie să fie gratuit, cel puţin în ceea ce priveşte învăţământul elementar şi
general. Învăţământul elementar trebuie să fie obligatoriu. Învăţământul tehnic şi profesional trebuie să fie la îndemâna tuturor, iar
învăţământul superior trebuie să fie de asemenea egal, accesibil tuturora, pe bază de merit.
Învăţământul trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalităţii umane şi întărirea respectului faţă de drepturile omului şi
libertăţile fundamentale. El trebuie să promoveze înţelegerea, toleranţa, prietenia între toate popoarele şi toate grupurile rasiale sau
religioase, precum şi dezvoltarea activităţii Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru menţinerea păcii.
Părinţii au dreptul de prioritate în alegerea felului de învăţământ pentru copiii lor minori.
Articolul 27
Orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viaţă culturală a colectivităţii, de a se bucura de arte şi de a participa la
progresul ştiinţific şi la binefacerile lui.
Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale şi materiale care decurg din orice lucrare ştiinţifică, literară sau artistică al
cărei autor este.
Articolul 28
Orice persoană are dreptul la o orânduire socială şi internaţională în care drepturile şi libertăţile expuse în prezenta Declaraţie pot fi
pe deplin înfăptuite.
Articolul 29. Orice persoană are îndatoriri faţă de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă
şi deplină a personalităţii sale.
În exercitarea drepturilor si libertăţilor sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul
de a asigura cuvenita recunoaştere şi respectare a drepturilor şi libertăţilor altora şi ca să fie satisfăcute justele cerinţe ale moralei,
ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică.
Aceste drepturi şi libertăţi nu vor putea fi în niciun caz exercitate contrar scopurilor şi principiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Articolul 30. Nicio dispoziţie a prezentei Declaraţii nu poate fi interpretată ca implicând pentru vreun stat, grupare sau persoană
dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a săvârşi vreun act îndreptat spre desfiinţarea unor drepturi sau libertăţi enunţate în
prezenta Declaraţie.

117
 2. Pactul internaţional
cu privire
la drepturile civile şi politice

Preambul

Statele părţi la prezentul Pact,

Considerând că, în conformitate cu principiile enunţate în Carta Naţiunilor Unite, recunoaşterea demnităţii inerente tuturor
membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile, constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume,
Recunoscând că aceste drepturi decurg din demnitatea inerentă persoanei umane,
Recunoscând că, în conformitate cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, idealul fiinţei umane libere, bucurându-se de
libertăţile civile şi politice şi eliberată de teamă şi de mizerie, nu poate fi realizat decât dacă se creează condiţii care permit fiecăruia să
se bucure de drepturile sale civile şi politice, ca şi de drepturile sale economice, sociale sau culturale,
Considerând că, potrivit Cartei Naţiunilor Unite, statele au obligaţia de a promova respectarea universală şi efectivă a drepturilor şi
libertăţilor omului,
Luând în considerare faptul că individul are îndatoriri faţă de semenii săi şi faţă de colectivitatea căreia îi aparţine şi este dator a se
strădui să promoveze şi să respecte drepturile recunoscute în prezentul Pact,
Au convenit asupra următoarelor articole:

Partea întâi

Articolul 1
1. Toate popoarele au dreptul de a dispune de ele însele. În virtutea acestui drept, ele îşi determină liber statutul politic şi îşi asigură
liber dezvoltarea economică, socială şi culturală.
2. Pentru a-şi înfăptui scopurile, toate popoarele pot dispune liber de bogăţiile şi de resursele lor naturale, fără a aduce atingere
obligaţiilor care decurg din cooperarea economică internaţională, întemeiată pe principiul interesului reciproc, şi din dreptul
internaţional. În nici un caz un popor nu va putea fi lipsit de propriile mijloace de trai.
3. Statele părţi la prezentul Pact, inclusiv cele care au răspunderea administrării de teritorii neautonome şi de teritorii sub tutelă,
trebuie să înlesnească realizarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele şi să respecte acest drept, în conformitate cu
dispoziţiile Cartei Naţiunilor Unite.

Partea a doua

Articolul 2
1. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să respecte şi să garanteze tuturor indivizilor care se găsesc pe teritoriul lor şi ţin de
competenţa lor drepturile recunoscute în prezentul Pact, fără nici o deosebire, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie
politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe orice altă împrejurare.
2. Statele părţi la prezentul pact se angajează să garanteze că drepturile enunţate în el vor fi exercitate fără nici o discriminare
întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau
orice altă împrejurare.
3. Statele părţi la prezentul Pact se angajează:
a) să garanteze că orice persoană ale cărei drepturi sau libertăţi recunoscute în prezentul Pact au fost violate va dispune de o cale
de recurs efectivă, chiar atunci când încălcarea a fost comisă de persoane acţionând în exerciţiul funcţiunilor lor oficiale;
b) să garanteze că autoritatea competentă, judiciară, administrativă ori legislativă sau orice altă autoritate competentă potrivit
legislaţiei statului, va hotărî asupra drepturilor persoanei care foloseşte calea de recurs şi să dezvolte posibilităţile de recurs
jurisdicţional;
c) să garanteze că autorităţile competente vor da urmare oricărui recurs care a fost recunoscut ca justificat.
Articolul 3
Statele părţi la prezentul Pact se angajează să asigure dreptul egal legal al bărbaţilor şi al femeilor de a se bucura de toate
drepturile civile şi politice enunţate în prezentul Pact.
118
 Articolul 4
1. În cazul în care un pericol public excepţional ameninţă existenţa naţiunii şi este proclamat printr-un act oficial, statele părţi la
prezentul Pact pot ca, în limita strictă a cerinţelor situaţiei, să ia măsuri derogatorii de la obligaţiile prevăzute în prezentul Pact, cu
condiţia ca aceste măsuri să nu fie incompatibile cu celelalte obligaţii pe care le au potrivit dreptului internaţional şi ca din ele să nu
rezulte o discriminare întemeiată numai pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, sau origine socială.
2. Dispoziţia precedentă nu autorizează nicio derogare de la prevederile articolelor 6, 7, 8 (paragraful 1 şi 2), 11, 15, 16 şi 18.
3. Statele părţi la prezentul Pact care fac uz de dreptul de derogare trebuie ca prin intermediul Secretarului general al Organizaţiei
Naţiunilor Unite să semnaleze de îndată celorlalte state părţi dispoziţiile de la care au derogat, precum şi motivele care au provocat
această derogare. O nouă comunicare va fi făcută, prin acelaşi intermediu, la data la care ele au pus capăt derogărilor.
Articolul 5
1. Nicio dispoziţie din prezentul Pact nu poate fi interpretată ca implicând pentru un stat, o grupare sau un individ vreun drept de a
se deda la o activitate sau de a săvârşi un act urmărind suprimarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute în prezentul Pact ori limitări ale
lor mai ample decât cele prevăzute în Pact.
2. Nu se poate admite nici o restricţie sau derogare de la drepturile fundamentale ale omului recunoscute sau în vigoare în orice
stat parte la prezentul Pact în aplicarea legilor, convenţiilor, regulamentelor sau cutumelor, sub pretextul că prezentul Pact nu
recunoaşte aceste drepturi sau le recunoaşte într-o măsură mai mică.

Partea a treia

Articolul 6
1. Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod
arbitrar.
2. În ţările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, o sentinţă de condamnare la moarte nu va putea fi pronunţată decât
pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu legislaţia în vigoare în momentul în care crima a fost comisă, legislaţie care nu trebuie
să fie în contradicţie cu dispoziţiile prezentului Pact şi nici cu cele ale Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid.
Această pedeapsă nu poate fi aplicată decât în virtutea unei hotărâri definitive pronunţată de un tribunal competent.
3. Când privarea de viaţă constituie crimă de genocid, se înţelege că nici o dispoziţie din prezentul articol nu autorizează un stat
parte la prezentul Pact să deroge în nici un fel de la vreo obligaţie asumată în virtutea dispoziţiilor Convenţiei pentru prevenirea şi
reprimarea crimei de genocid.
4. Orice condamnat la moarte are dreptul de a solicita graţierea sau comutarea pedepsei. Amnistia, graţierea sau comutarea
pedepsei cu moartea poate fi acordată în toate cazurile.
5. O sentinţă de condamnare la moarte nu poate fi pronunţată pentru crime comise de persoane sub vârsta de 18 ani şi nu poate fi
executată împotriva unor femei gravide.
6. Nici o dispoziţie din prezentul articol nu poate fi invocată pentru a se întârzia sau a se împiedica abolirea pedepsei capitale de
către un stat parte la prezentul Pact.
Articolul 7
Nimeni nu va fi supus torturii şi nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. În special, este interzis ca o
persoană să fie supusă, fără consimţământul său, unei experienţe medicale sau ştiinţifice.
Articolul 8
1. Nimeni nu va fi ţinut în sclavie; sclavia şi comerţul cu sclavi, sub toate formele, sunt interzise.
2. Nimeni nu va putea fi ţinut în servitute.
3. a) Nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie;
b) alineatul a) al prezentului paragraf nu poate fi interpretat ca interzicând, în ţările în care anumite infracţiuni pot fi pedepsite cu
detenţiunea însoţită de muncă forţată, executarea unei pedepse de muncă forţată, pronunţată de un tribunal competent;
c) nu se consideră „muncă forţată sau obligatorie“ în sensul prezentului paragraf:
(i) orice muncă sau serviciu, neindicate în alineatul b), cerute în mod normal unui individ deţinut în virtutea unei decizii legale a
justiţiei sau eliberat condiţionat în urma unei asemenea decizii;
(ii) orice serviciu cu caracter militar şi, în ţările în care obiecţia de conştiinţă este admisă, orice serviciu naţional cerut în virtutea legii
celor care ridică obiecţii de conştiinţă;
(iii) orice serviciu cerut în cazurile de forţă majoră sau de sinistre care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii;
(iv) orice muncă sau orice serviciu care fac parte din obligaţiile cetăţeneşti normale.
Articolul 9
1. Orice individ are dreptul la libertate şi la securitatea persoanei sale. Nimeni nu poate fi arestat sau deţinut în mod arbitrar. Nimeni
nu poate fi privat de libertatea sa decât pentru motivele legale şi în conformitate cu procedura prevăzută de lege.
119
 2. Orice individ arestat va fi informat, în momentul arestării sale, despre motivele acestei arestări şi va fi înştiinţat, în cel mai scurt
timp, de orice învinuire care i se aduce.
3. Orice individ arestat sau deţinut pentru comiterea unei infracţiuni penale va fi adus, în termenul cel mai scurt, în faţa unui
judecător sau a unei alte autorităţi împuternicite prin lege să exercite funcţiuni judiciare şi va trebui să fie judecat într-un interval
rezonabil sau să fie eliberat. Detenţiunea persoanelor care urmează a fi trimise în judecată nu trebuie să constituie regulă, dar punerea
în libertate poate fi subordonată unor garanţii asigurând înfăţişarea lor la şedinţele de judecată, pentru toate celelalte acte de procedură
şi, dacă este cazul, pentru executarea hotărârii.
4. Oricine a fost privat de libertate prin arestare sau detenţiune are dreptul de a introduce recurs în faţa unui tribunal, pentru ca
acesta să hotărască neîntârziat asupra legalităţii detenţiunii sale şi să ordone eliberarea sa, dacă detenţiunea este ilegală.
5. Orice individ care a fost victima unei arestări sau detenţiuni ilegale are drept la o despăgubire.
Articolul 10
1. Orice persoană privată de libertate va fi tratată cu umanitate şi cu respectarea demnităţii inerente persoanei umane.
2. a) Persoanele aflate în prevenţie vor fi, în afară de circumstanţe excepţionale, separate de condamnaţi şi vor fi supuse unui regim
distinct, potrivit condiţiei lor de persoane necondamnate.
b) Tinerii aflaţi în prevenţie vor fi separaţi de adulţi şi se va hotărî în legătură cu cazul lor cât mai repede cu putinţă.
3. Regimul penitenciar va cuprinde un tratament al condamnaţilor având drept scop esenţial îndreptarea lor şi reclasarea lor socială.
Tinerii delincvenţi vor fi separaţi de adulţi şi supuşi unui regim potrivit vârstei şi statutului lor legal.
Articolul 11
Nimeni nu poate fi întemniţat pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală.
Articolul 12
1. Orice persoană care se află în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula acolo liber şi de a-şi alege liber reşedinţa.
2. Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria sa ţară.
3. Drepturile sus-menţionate nu pot face obiectul unor restricţii decât dacă acestea sunt prevăzute prin lege, necesare pentru a
ocroti securitatea naţională, ordinea publică, sănătatea ori moralitatea publică sau drepturile şi libertăţile altora şi sunt compatibile cu
celelalte drepturi recunoscute în prezentul Pact.
4. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de dreptul de a intra în propria sa ţară.
Articolul 13
Un străin care se află în mod legal pe teritoriul unui stat parte la prezentul Pact nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii
luate în conformitate cu legea şi, dacă raţiuni imperioase de securitate naţională nu se opun, el trebuie să aibă posibilitatea de a
prezenta considerentele care pledează împotriva expulzării sale şi de a obţine examinarea cazului său de către autoritatea competentă,
ori de câte una sau mai multe persoane special desemnate de această autoritate, fiind reprezentat în acest scop.
Articolul 14
1. Toţi oamenii sunt egali în faţa tribunalelor şi curţilor de justiţie. Orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat
în mod echitabil şi public de către un tribunal competent, independent şi imparţial, stabilit prin lege, care să decidă fie asupra
temeiniciei oricărei învinuiri penale îndreptate împotriva ei, fie asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil.
Şedinţa de judecată poate fi declarată secretă în totalitate sau pentru o parte a desfăşurării ei, fie în interesul bunelor moravuri, al
ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate democratică, fie dacă interesele vieţii particulare ale părţilor în cauză o cer, fie
în măsura în care tribunalul ar socoti acest lucru ca absolut necesar, când datorită circumstanţelor speciale ale cauzei, publicitatea ar
dăuna intereselor justiţiei; cu toate acestea, pronunţarea oricărei hotărâri în materie penală sau civilă va fi publică, afară de cazurile
când interesul minorilor cere să se procedeze altfel sau când procesul se referă la diferende matrimoniale ori la tutela copiilor.
2. Orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale este prezumată a fi nevinovată cât timp culpabilitatea sau nu a fost
stabilită în mod legal.
3. Orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul, în condiţii de deplină egalitate, la cel puţin următoarele
garanţii:
a) să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod detaliat, despre natura şi motivele acuzaţiei ce i
se aduce;
b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale şi să comunice cu apărătorul pe care şi-l alege;
c) să fie judecată fără o întârziere excesivă;
d) să fie prezentă la proces şi să se apere ea însăşi sau să aibă asistenţa unui apărător ales de ea; dacă nu are apărător, să fie
informată despre dreptul de a-l avea şi, ori de câte ori interesul justiţiei o cere, să i se atribuie un apărător din oficiu, fără plată dacă ea
nu are mijloace pentru a-l remunera;
e) să interogheze sau să facă a fi interogaţi martorii acuzării şi să obţină înfăţişarea şi interogarea martorilor apărării în aceleaşi
condiţii cu cele ale martorilor acuzării;
f) să beneficieze de asistenţa gratuită a unui interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la şedinţa de judecată;
120
 g) să nu fie silită să mărturisească împotriva ei însăşi sau să se recunoască vinovată.
4. Procedura aplicabilă tinerilor care nu sunt încă majori potrivit legii penale va ţine seama de vârsta lor şi de interesul reeducării lor.
5. Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune are dreptul de a obţine examinarea de către o jurisdicţie superioară, în
conformitate cu legea, a declarării vinovăţiei şi a condamnării sale.
6. Când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau se acordă graţierea deoarece un fapt nou sau nou-descoperit
dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă în urma acestei condamnări va primi o indemnizaţie în
conformitate cu legea, afară de cazul când s-a dovedit că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă ei, în
întregime sau în parte.
7. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit din pricina unei infracţiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre
definitivă în conformitate cu legea şi cu procedura penală a fiecărei ţări.
Articolul 15
1. Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituiau un act delictuos, potrivit dreptului naţional sau
internaţional, în momentul în care au fost săvârşite. De asemenea, nu se va aplica o pedeapsă mai severă decât cea care era
aplicabilă în momentul comiterii infracţiunii. Dacă ulterior comiterii infracţiunii, legea prevede aplicarea unei pedepse mai uşoare,
delincventul trebuie să beneficieze de aceasta.
2. Nimic din prezentul articol nu se opune judecării sau condamnării oricărui individ din pricina unor acţiuni sau omisiuni care atunci
când au fost săvârşite erau considerate ca fapte criminale, potrivit principiilor generale de drept recunoscute de toate naţiunile.
Articolul 16
Orice om are dreptul de a i se recunoaşte pretutindeni personalitatea juridică.
Articolul 17
1. Nimeni nu va putea fi supus vreunor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa particulară, în familia, domiciliul sau corespondenţa sa,
nici la atingeri ilegale aduse onoarei şi reputaţiei sale.
2. Orice persoană are drept la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.
Articolul 18
1. Orice persoană are drept la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei; acest drept implică libertatea de a avea sau de a adopta o
religie sau o convingere la alegerea sa, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, individual sau în comun, atât în
public cât şi în particular prin cult şi îndeplinirea riturilor, prin practici şi prin învăţământ.
2. Nimeni nu va fi supus vreunei constrângeri putând aduce atingere libertăţii sale de a avea sau de a adopta o religie sau o
convingere la alegerea sa.
3. Libertatea manifestării religiei sau convingerilor nu poate fi supusă decât restricţiilor prevăzute de lege şi necesare pentru
ocrotirea securităţii, ordinii şi sănătăţii publice ori a moralei sau a libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale altora.
4. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să respecte libertatea părinţilor şi, atunci când este cazul, a tutorilor legali, de a
asigura educaţia religioasă şi morală a copiilor lor, în conformitate cu propriile lor convingeri.
Articolul 19
1. Nimeni nu trebuie să aibă de suferit din cauza opiniilor sale.
2. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi
informaţii şi idei de orice fel, indiferent de frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită ori artistică, sau prin orice alt mijloc, la alegerea sa.
3. Exercitarea libertăţilor prevăzute la paragraful 2 al prezentului articol comportă obligaţii şi răspunderi speciale. În consecinţă, ea
poate fi supusă anumitor limitări care trebuie însă stabilite în mod expres prin lege şi care sunt necesare:
a) respectării drepturilor sau reputaţiei altora;
b) apărării securităţii naţionale, ordinii publice, sănătăţii sau moralităţii publice.
Articolul 20
1. Orice propagandă în favoarea războiului este interzisă prin lege.
2. Orice îndemn la ură naţională, rasială sau religioasă care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la violenţă este
interzis prin lege.
Articolul 21
Dreptul de întrunire paşnică este recunoscut. Exercitarea acestui drept nu poate fi supusă decât restricţiilor, conforme cu legea şi
necesare într-o societate democratică, în interesul securităţii naţionale, al securităţii publice, al ordinii publice ori pentru a ocroti
sănătatea sau moralitatea publică sau drepturile şi libertăţile altora.
Articolul 22
1. Orice persoană are dreptul de a se asocia în mod liber cu altele, inclusiv dreptul de a constitui sindicate şi de a adera la ele,
pentru ocrotirea intereselor sale.
2. Exercitarea acestui drept nu poate fi supusă decât restricţiilor prevăzute de lege şi care sunt necesare într-o societate
democratică, în interesul securităţii naţionale, al securităţii publice, al ordinii publice ori pentru a ocroti sănătatea sau moralitatea
121
publică sau drepturile şi libertăţile altora. Prezentul articol nu se opune ca exercitarea acestui drept de către membrii forţelor armate şi
ai poliţiei să fie supusă unor restricţii legale.
3. Nici o dispoziţie din prezentul articol nu permite statelor părţi la Convenţia din 1948 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind
libertatea sindicală şi ocrotirea dreptului sindical să ia măsuri legislative aducând atingere – sau să aplice legea într-un mod care să
aducă atingere – garanţiilor prevăzute în acea Convenţie.
Articolul 23
1. Familia este elementul natural şi fundamental al societăţii şi are drept la ocrotire din partea societăţii şi a statului.
2. Dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie este recunoscut bărbatului şi femeii, începând de la vârsta nubilă.
3. Nici o căsătorie nu va putea fi încheiată fără consimţământul liber şi deplin al viitorilor soţi.
4. Statele părţi la prezentul Pact vor lua măsurile potrivite pentru a asigura egalitatea în drepturi şi răspunderi a soţilor în privinţa
căsătoriei, în timpul căsătoriei şi atunci când ea se desface. În cazul desfacerii, se vor lua măsuri pentru a asigura copiilor ocrotirea
necesară.
Articolul 24
1. Orice copil, fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, origine naţională sau socială, avere sau
naştere, are dreptul din partea familiei sale, a societăţii şi a statului la măsurile de ocrotire pe care le cere condiţia de minor.
2. Orice copil trebuie să fie înregistrat imediat după naştere şi să aibă un nume.
3. Orice copil are dreptul de a dobândi o cetăţenie.
Articolul 25
Orice cetăţean are dreptul şi posibilitatea, fără nici una dintre discriminările la care se referă articolul 2 şi fără restricţii nerezonabile:
a) de a lua parte la conducerea treburilor publice, fie direct, fie prin intermediul unor reprezentanţi liber aleşi;
b) de a alege şi de a fi ales, în cadrul unor alegeri periodice, oneste, cu sufragiu universal şi egal şi cu scrutin secret, asigurând
exprimarea liberă a voinţei alegătorilor;
c) de a avea acces, în condiţii generale de egalitate, la funcţiile publice din ţara sa.
Articolul 26
Toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la o ocrotire egală din partea legii. În această privinţă legea
trebuie să interzică orice discriminare şi să garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egală şi eficace contra oricărei discriminări, în
special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau
întemeiată pe orice altă împrejurare.
Articolul 27
În statele în care există minorităţi etnice, religioase sau lingvistice, persoanele aparţinând acestor minorităţi nu pot fi lipsite de
dreptul de a avea, în comun cu ceilalţi membri ai grupului lor, propria lor viaţă culturală, de a profesa şi practica propria lor religie sau
de a folosi propria lor limbă.

Partea a patra

Articolul 28
1. Se instituie un Comitet al drepturilor omului (denumit în continuare, în prezentul Pact, Comitetul). Acest Comitet este compus din
optsprezece membri şi are funcţiile stabilite în cele de mai jos.
2. Comitetul este compus din resortisanţi ai statelor părţi la prezentul Pact, care trebuie să fie personalităţi de înaltă moralitate şi
având o competenţă recunoscută în domeniul drepturilor omului. Se va ţine seama de interesul pe care îl prezintă participarea la
lucrările Comitetului a câtorva persoane având o experienţă juridică.
3. Membrii Comitetului sunt aleşi şi exercită această funcţie cu titlu individual.
Articolul 29
1. Membrii Comitetului sunt aleşi prin vot secret, dintr-o listă de candidaţi care întrunesc condiţiile prevăzute în articolul 28, propuşi
în acest scop de către statele părţi la prezentul Pact.
2. Fiecare stat parte la prezentul Pact poate să propună cel mult doi candidaţi. Aceşti doi candidaţi trebuie să fie resortisanţi ai
statului care îi propune.
3. Candidatura aceleiaşi persoane poate fi propusă pentru o nouă alegere.
Articolul 30
1. Prima alegere va avea loc în cel mult şase luni de la data intrării în vigoare a prezentului Pact.
2. Cu cel puţin patru luni înainte de orice alegere în Comitet, alta decât o alegere pentru completarea unui loc declarat vacant în
conformitate cu articolul 34, Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite invită în scris statele părţi la prezentul Pact să
desemneze, în termen de trei luni, candidaţii pe care îi propun ca membri ai Comitetului.

122
 3. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite întocmeşte o listă alfabetică a tuturor candidaţilor astfel propuşi şi o comunică
statelor părţi la prezentul Pact cel mai târziu cu o lună înainte de fiecare alegere.
4. Membrii Comitetului sunt aleşi în cursul unei reuniuni a statelor părţi la prezentul Pact, convocată de Secretarul general al
Organizaţiei Naţiunilor Unite la sediul Organizaţiei. La această reuniune, unde cvorumul este constituit de două treimi din statele părţi la
prezentul Pact, sunt aleşi ca membri ai Comitetului candidaţii care obţin cel mai mare număr de voturi şi majoritatea absolută a voturilor
reprezentanţilor statelor părţi prezenţi şi votanţi.
Articolul 31
1. Comitetul nu poate să cuprindă mai mult de un resortisant al unui stat.
2. Pentru alegerile în Comitet se va ţine seama de o repartiţie geografică echitabilă şi de reprezentarea diferitelor forme de
civilizaţie, precum şi a principalelor sisteme juridice.
Articolul 32
1. Membrii Comitetului sunt aleşi pe patru ani. Ei sunt reeligibili dacă li se propune din nou candidatura. Cu toate acestea, mandatul
a nouă membri aleşi la prima alegere ia sfârşit două doi ani: imediat după prima alegere, numele acestor nouă membri va fi tras la sorţi
de către preşedintele reuniunii la care se referă paragraful 4 al articolului 30.
2. La expirarea mandatului, alegerile au loc în conformitate cu dispoziţiile articolelor precedente din această parte a Pactului.
Articolul 33
1. Dacă după părerea unanimă a celorlalţi membri, un membru al Comitetului a încetat a-şi îndeplini funcţiile pentru orice cauză alta
decât o absenţă cu caracter temporar, preşedintele Comitetului informează despre aceasta pe Secretarul general al Organizaţiei
Naţiunilor Unite, care declară atunci vacant locul pe care îl ocupa membru menţionat.
2. În caz de deces sau de demisie a unui membru al Comitetului, preşedintele informează despre aceasta de îndată pe Secretarul
general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, care declară locul vacant cu începere de la data decesului sau de la data când operează
demisia.
Articolul 34
1. Când un loc a fost declarat vacant în conformitate cu articolul 33, dacă mandatul membrului care trebuie înlocuit nu expiră în cele
şase luni următoare datei la care a fost declarat vacant, Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite înştiinţează despre aceasta
statele părţi la prezentul Pact, care pot, în termen de două luni, să desemneze candidaţi în conformitate cu dispoziţiile articolului 29, în
vederea completării locului vacant.
2. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite întocmeşte o listă alfabetică a candidaţilor astfel propuşi şi o comunică statelor
părţi la prezentul Pact. Alegerea în vederea completării locului vacant va avea apoi loc în conformitate cu dispoziţiile pertinente din
această parte a Pactului.
3. Orice membri al Comitetului ales pentru completarea unui loc declarat vacant, în conformitate cu articolul 33, face parte din
Comitet până la data expirării normale a mandatului membrului al cărui loc a devenit vacant în Comitet, în conformitate cu dispoziţiile
articolului menţionat.
Articolul 35
Membrii Comitetului primesc, cu aprobarea Adunării Generale a Naţiunilor Unite, remuneraţii suportate din fondurile Organizaţiei
Naţiunilor Unite în condiţii stabilite de Adunarea generală, luându-se în considerare importanţa funcţiilor Comitetului.
Articolul 36
Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite pune la dispoziţia Comitetului personalul şi mijloacele materiale care îi sunt
necesare pentru a îndeplini în mod eficient funcţiile care îi sunt încredinţate în virtutea prezentului Pact.
Articolul 37
1. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va convoca membrii Comitetului, pentru prima reuniune, la sediul Organizaţiei.
2. După prima sa reuniune, Comitetul se va întruni cu orice prilej prevăzut prin regulamentul său interior.
3. Reuniunile Comitetului au loc, în mod obişnuit, la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite sau la Oficiul Naţiunilor Unite de la Geneva.
Articolul 38
Înainte de a intra în funcţie, orice membru al Comitetului trebuie să-şi ia, în şedinţă publică, angajamentul solemn că îşi va îndeplini
funcţia cu deplină imparţialitate şi conştiinciozitate.
Articolul 39
1. Comitetul îşi alege un birou pe o perioadă de doi ani. Membrii biroului sunt reeligibili.
2. Comitetul stabileşte el însuşi regulamentul său interior; acesta trebuie să cuprindă însă, între altele, următoarele dispoziţii:
a) cvorumul este de doisprezece membri;
b) deciziile Comitetului se iau cu majoritatea membrilor prezenţi.
Articolul 40
1. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să prezinte rapoarte asupra măsurilor pe care le-au adoptat şi care transpun în viaţă
drepturile recunoscute în prezentul Pact, precum şi asupra progreselor realizate în folosinţa acestor drepturi:
123
 a) în termen de un an de la intrarea în vigoare a prezentului Pact, pentru fiecare stat parte interesat, în ceea ce îl priveşte;
b) după aceea, de fiecare dacă când Comitetul i-o va cere.
2. Toate rapoartele vor fi adresate Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite care le va transmite spre examinare
Comitetului. Rapoartele vor trebui să indice, dacă va fi cazul, factorii şi dificultăţile care afectează punerea în aplicare a dispoziţiilor
prezentului Pact.
3. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite poate, după consultări cu Comitetul, să transmită instituţiilor specializate
interesate copia oricăror părţi din rapoarte care pot avea legătură cu sfera lor de competenţă.
4. Comitetul studiază rapoartele prezentate de statele părţi la prezentul Pact. El înaintează statelor părţi propriile sale rapoarte,
precum şi orice observaţii generale pe care le socoteşte potrivite. Comitetul poate, de asemenea, să transmită Consiliului Economic şi
Social aceste observaţii, însoţite de copii ale rapoartelor pe care le-a primit de la statele părţi la prezentul Pact.
5. Statele părţi la prezentul Pact pot să prezinte Comitetului comentarii cu privire la orice observaţie făcută în virtutea paragrafului 4
al prezentului articol.
Articolul 41
1. Orice stat parte la prezentul Pact poate, în virtutea prezentului articol, să declare în orice moment că recunoaşte
Comitetului competenţa de a primi şi examina comunicări în care un stat poate pretinde că un alt stat parte nu-şi îndeplineşte
obligaţiile ce decurg din prezentul Pact. Comunicările prezentate în virtutea prezentului articol nu pot fi primite şi examinate
decât dacă ele emană de la un stat parte care a făcut o declaraţie prin care recunoaşte, în ceea ce îl priveşte, competenţa
Comitetului. Comitetul nu va primi nici o comunicare privitoare la un stat parte care nu a făcut o asemenea declaraţie.
Comunicărilor primite în conformitate cu prezentul articol li se aplică următoarea procedură:
a) Dacă un stat parte la prezentul Pact socoteşte că un alt stat, de asemenea parte la Pact, nu aplică dispoziţiile Pactului, el poate,
printr-o comunicare scrisă, să atragă atenţia acelui stat asupra chestiunii. În termen de trei luni de la primirea comunicării, statul
destinatar va furniza statului care a adresat comunicarea explicaţii sau orice alte declaraţii scrise lămurind chestiunea, care vor trebui
să cuprindă, pe cât este posibil şi util, indicaţii asupra regulilor sale de procedură şi asupra căilor de recurs fie folosite deja, fie
pendinte, fie deschise încă.
b) Dacă în termen de şase luni de la primirea comunicării originale de către statul destinatar chestiunea nu a fost soluţionată spre
satisfacerea celor două state părţi interesate, şi unul şi altul vor avea dreptul de a o supune Comitetului, adresând câte o notificare
Comitetului şi celuilalt stat interesat.
c) Comitetul nu poate lua în examinare o cauză care îi este supusă decât după ce s-a asigurat că toate căile interne de recurs
disponibile au fost utilizate şi epuizate, în conformitate cu principiile de drept internaţional unanim recunoscute. Această regulă nu se
aplică însă în cazurile în care procedurile de recurs depăşesc termenele rezonabile.
d) Şedinţele în care Comitetul examinează comunicările prevăzute în prezentul articol sunt secrete.
e) Sub rezerva dispoziţiilor alineatului c), Comitetul îşi va oferi bunele oficii statelor părţi interesate, spre a se ajunge la o soluţie
amiabilă a chestiuni, întemeiată pe respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, aşa cum le recunoaşte prezentul Pact.
f) În orice cauză care îi este supusă, Comitetul poate cere statelor părţi interesate, la care se referă alineatul b), să-i furnizeze orice
informaţie pertinentă.
g) Statele părţi interesate la care se referă alineatul b) au dreptul de a fi reprezentate cu prilejul examinării problemei de către
Comitet şi de a prezenta observaţii orale sau scrise, ori în ambele forme.
h) În termen de douăsprezece luni din ziua când a primit notificarea la care se referă alineatul b), Comitetul trebuie să prezinte un
raport.
i) Dacă s-a putut găsi o soluţie în conformitate cu dispoziţiile alineatului e), Comitetul se mărgineşte, în raportul său, la o scurtă
expunere a faptelor şi a soluţiei la care s-a ajuns;
ii) Dacă nu s-a putut găsi o soluţie în conformitate cu dispoziţiile alineatului e), Comitetul se mărgineşte în raportul său la o scurtă
expunere a faptelor; textul observaţiilor scrise şi procesul-verbal al observaţiilor orale prezentate de statele părţi interesate vor fi
alăturate raportului. Raportul pentru fiecare cauză va fi comunicat statelor părţi interesate.
2. Dispoziţiile prezentului articol vor intra în vigoare când zece părţi la prezentul Pact vor fi făcut declaraţia prevăzută la paragraful 1
din prezentul articol. Declaraţia menţionată va fi depusă de către statul parte Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, care
o va transmite în copie celorlalte state părţi. O declaraţie poate fi retrasă oricând printr-o notificare adresată Secretarului general.
Această retragere nu va aduce atingere examinării oricărei chestiuni care face obiectul unei comunicări deja transmise în virtutea
prezentului articol; nici o altă comunicare a unui stat parte nu va fi însă primită după ce Secretarul general va primi notificarea de
retragere a declaraţiei, decât dacă statul parte interesat va fi făcut o nouă declaraţie.
Articolul 42
1. a) Dacă o chestiune supusă Comitetului în conformitate cu articolul 41 nu a fost soluţionată spre satisfacţia statelor părţi
interesate, Comitetul poate, cu asentimentul prealabil al acestora, să desemneze o Comisie de conciliere ad-hoc (denumită în

124
continuare Comisia). Comisia îşi oferă bunele oficii statelor părţi interesate spre a se ajunge la o soluţie amiabilă a chestiunii,
întemeiată pe respectarea prezentului Pact.
b) Comisia se compune din cinci membri numiţi cu acordul statelor părţi interesate. Dacă ele nu ajung în termen de trei luni la o
înţelegere asupra compunerii Comisiei în întregime sau în parte, membrii Comisiei în privinţa cărora nu s-a realizat acordul vor fi aleşi
prin scrutin secret dintre membrii Comitetului, cu o majoritate de două treimi din membrii Comitetului.
2. Membrii Comisiei îşi exercită funcţiile cu titlu individual. Ei nu trebuie să fie resortisanţi nici ai statelor părţi interesate, nici ai unui
stat care nu este parte la prezentul Pact şi nici ai unui stat parte care nu a făcut declaraţia prevăzută de articolul 41.
3. Comisia îşi alege preşedintele şi îşi adoptă regulamentul interior.
4. Comisia îşi ţine şedinţele în mod normal la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite sau la Oficiul Naţiunilor Unite de la Geneva. Cu
toate acestea, ea se poate întruni în orice alt loc potrivit, pe care Comisia îl poate stabili consultându-se cu Secretarul general al
Organizaţiei Naţiunilor Unite şi cu statele părţi interesate.
5. Secretariatul prevăzut în articolul 36 îşi va oferi serviciile şi comisiilor desemnate în virtutea prezentului articol.
6. Informaţiile obţinute şi examinate de Comitet sunt puse la dispoziţia Comisiei, iar Comisia poate să ceară statelor părţi interesate
să-i furnizeze orice informaţii complementare pertinente.
7. După ce a examinat chestiunea sub toate aspectele, dar în orice caz într-un termen de douăsprezece luni de când a fost
sesizată, Comisia supune un raport preşedintelui Comitetului, care îl va comunica statelor părţi interesate:
a) dacă Comisia nu poate să termine examinarea chestiunii în douăsprezece luni, ea se mărgineşte să arate pe scurt în raportul
său stadiul în care se află examinarea chestiunii;
b) dacă s-a ajuns la o soluţionare amiabilă a chestiunii, întemeiată pe respectarea drepturilor omului recunoscute în prezentul Pact,
Comisia se mărgineşte să arate pe scurt, în raportul său, faptele şi soluţia la care s-a ajuns.
c) dacă nu s-a ajuns la o soluţionare în sensul alineatului b), în raportul Comisiei vor figura concluziile sale cu privire la toate
aspectele de fapt ale chestiunii dezbătute de statele părţi interesate, precum şi constatările sale cu privire la posibilităţile de soluţionare
amiabilă a cauzei; raportul va cuprinde, de asemenea, observaţiile scrise şi un proces-verbal al observaţiilor orale prezentate de statele
părţi interesate;
d) dacă raportul Comisiei este înaintat în conformitate cu alineatul c), statele părţi interesate vor înştiinţa pe preşedintele
Comitetului, în termen de trei luni de la primirea raportului, dacă acceptă sau nu cele formulate de raportul Comisiei.
8. Dispoziţiile precedentului articol nu aduc atingere atribuţiilor Comitetului prevăzute în art. 41.
9. Toate cheltuielile membrilor Comisiei se repartizează în mod egal între statele părţi interesate, pe baza unui calcul estimativ
stabilit de Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
10. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite este împuternicit ca, dacă este nevoie, să plătească cheltuielile membrilor
Comisiei înainte ca rambursările să fi fost efectuate de statele părţi interesate, în conformitate cu paragraful 9 al prezentului articol.
Articolul 43
Membrii Comitetului şi membrii Comisiilor de conciliere ad-hoc care ar putea fi desemnaţi în conformitate cu articolul 42 au drept la
înlesnirile, privilegiile şi imunităţile recunoscute experţilor în misiune ai Organizaţiei Naţiunilor Unite, aşa cum sunt ele enunţate în
secţiunile pertinente ale Convenţiei cu privire la privilegiile şi imunităţile Naţiunilor Unite.
Articolul 44
Dispoziţiile de punere în practică a prezentului Pact se aplică fără a aduce atingere procedurilor instituite în materie de drepturi ale
omului în virtutea, sau potrivit instrumentelor constitutive şi Convenţiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite şi instituţiilor specializate şi nu
împiedică statele părţi de a recurge la alte proceduri pentru soluţionarea unui diferend în conformitate cu acordurile internaţionale
generale sau speciale care le leagă.
Articolul 45
Comitetul înaintează anual Adunării Generale a Naţiunilor Unite, prin intermediul Consiliului Economic şi Social, un raport asupra
lucrărilor sale.

Partea a cincea

Articolul 46
Nicio dispoziţie din prezentul Pact nu trebuie interpretată ca aducând atingere dispoziţiilor Cartei Naţiunilor Unite şi celor ale
constituţiilor instituţiilor specializate care definesc răspunderile diverselor organe ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi ale instituţiilor
specializate cu privire la chestiunile prevăzute în prezentul Pact.
Articolul 47
Nicio dispoziţie din prezentul Pact nu va fi interpretată ca aducând atingere dreptului inerent al tuturor popoarelor de a beneficia şi
de a se folosi pe deplin şi în mod liber de bogăţiile şi resursele lor naturale.

125
 Partea a şasea

Articolul 48
1. Prezentul Pact este deschis spre semnare oricărui stat membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite sau membru al uneia dintre
instituţiile sale specializate, oricărui stat parte la statutul Curţii internaţionale de justiţie, precum şi oricărui alt stat invitat de Adunarea
generală a Naţiunilor Unite să devină parte la prezentul Pact.
2. Prezentul Pact este supus ratificării, iar instrumentele de ratificare vor fi depuse la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor
Unite.
3. Prezentul Pact va fi deschis spre aderare oricărui stat la care se referă paragraful 1 din prezentul articol.
4. Aderarea se va face prin depunerea la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite a unui instrument de aderare.
5. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite informează toate statele care au semnat prezentul pact sau care au aderat la
el despre depunerea fiecărui instrument de ratificare sau de aderare.
Articolul 49
1. Prezentul Pact va intra în vigoare la trei luni de la data depunerii la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite a celui de al
treizeci şi cincilea instrument de ratificare sau aderare.
2. Pentru fiecare dintre statele care vor ratifica prezentul Pact sau vor adera la el după depunerea celui de al treizeci şi cincilea
instrument de ratificare sau de aderare, pactul va intra în vigoare la trei luni de la data depunerii de către acest stat a instrumentului său
de ratificare sau de aderare.
Articolul 50
Dispoziţiile prezentului Pact se aplică fără nici o limitare sau excepţie tuturor unităţilor constitutive ale statelor federative.
Articolul 51
1. Orice stat parte la prezentul Pact poate să propună un amendament şi să-i depună textul la Secretarul general al Organizaţiei
Naţiunilor Unite. Secretarul general va transmite apoi toate proiectele de amendament statelor părţi la prezentul Pact, cerându-le să-i
comunice dacă doresc să se convoace o conferinţă a statelor părţi pentru a examina aceste proiecte şi a le supune votării. Dacă cel
puţin o treime din state se declară în favoarea acestei convocări, secretarul general va convoca conferinţa sub auspiciile Organizaţiei
Naţiunilor Unite. Orice amendament adoptat de majoritatea statelor prezente şi votante la conferinţă, va fi supus spre aprobare Adunării
generale a Naţiunilor Unite.
2. Aceste amendamente intră în vigoare după ce au fost aprobate de Adunarea generală a Naţiunilor Unite şi acceptate de o
majoritate de două treimi a statelor părţi la prezentul Pact, în conformitate cu respectivele lor reguli constituţionale.
3. Când aceste amendamente intră în vigoare, ele sunt obligatorii pentru statele părţi care le-au acceptat, celelalte părţi rămânând
legate de dispoziţiile prezentului Pact şi de orice amendament pe care l-au acceptat anterior.
Articolul 52
Independent de notificările prevăzute în paragraful 5 al articolului 48, Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va informa
toate statele la care se referă paragraful 1 al menţionatului articol:
a) cu privire la semnăturile, instrumentele de ratificare şi de aderare depuse în conformitate cu articolul 48;
b) cu privire la data când prezentul Pact va intra în vigoare în conformitate cu articolul 49 şi la data când vor intra în vigoare
amendamentele prevăzute în articolul 51.
Articolul 53
1. Prezentul Pact, ale cărui texte în chineză, engleză, rusă şi spaniolă sunt în egală măsură autentice, va fi depus la arhivele
Organizaţiei Naţiunilor Unite.
2. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va transmite tuturor statelor la care se referă articolul 48 câte o copie după
prezentul Pact.

126
 3. Pactul internaţional
cu privire la drepturile economice,
sociale şi culturale

Preambul

Statele părţi la prezentul Pact,

Considerând că, în conformitate cu principiile enunţate în Carta Naţiunilor Unite, recunoaşterea demnităţii inerente tuturor
membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume,
Recunoscând că aceste drepturi decurg din demnitatea inerentă persoanei umane,
Recunoscând că, în conformitate cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, idealul fiinţei umane libere, eliberate de teamă
şi mizerie, nu poate fi realizat decât dacă se creează condiţii care permit fiecăruia să se bucure de drepturile sale economice,
sociale şi culturale, ca şi de drepturile sale civile şi politice,
Considerând că, potrivit Cartei Naţiunilor Unite, statele au obligaţia de a promova respectarea universală şi efectivă a drepturilor şi
libertăţilor omului,
Luând în considerare faptul că omul are îndatoriri faţă de semenii săi şi faţă de colectivitatea căreia îi aparţine, şi este dator a se
strădui să promoveze şi să respecte drepturile recunoscute în prezentul Pact,
Au convenit asupra următoarelor articole:

Partea întâi

Articolul 1
1. Toate popoarele au dreptul de a dispune de ele însele. În virtutea acestui drept ele îşi determină liber statutul politic şi îşi asigură
liber dezvoltarea economică, socială şi culturală.
2. Pentru a-şi înfăptui scopurile, toate popoarele pot dispune liber de bogăţiile şi de resursele lor naturale, fără a aduce atingere
obligaţiilor care decurg din cooperarea economică internaţională, întemeiată pe principiul interesului reciproc, şi din dreptul
internaţional. În nici un caz un popor nu va putea fi lipsit de propriile mijloace de trai.
3. Statele părţi la prezentul Pact, inclusiv cele care au răspunderea administrării de teritorii neautonome şi de teritorii sub tutelă,
trebuie să înlesnească realizarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele şi să respecte acest drept, în conformitate cu
dispoziţiile Cartei Naţiunilor Unite.

Partea a doua

Articolul 2
1. Fiecare stat parte la prezentul Pact, se angajează să acţioneze, atât prin propriul său efort, cât şi prin asistenţă şi cooperare
internaţională, în special pe plan economic şi tehnic, folosind la maximum resursele sale disponibile, pentru ca exercitarea deplină a
drepturilor recunoscute în prezentul Pact să fie asigurată progresiv prin toate mijloacele adecvate, inclusiv prin adoptarea de măsuri
legislative.
2. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să garanteze că drepturile enunţate în el vor fi exercitate fără nici o discriminare
întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau
orice altă împrejurare.
3. Ţările în curs de dezvoltare, ţinând seama în modul cuvenit de drepturile omului şi de economia lor naţională, pot să stabilească
în ce măsură vor garanta celor care nu le sunt cetăţeni drepturile economice recunoscute în prezentul Pact.
Articolul 3
Statele părţi la prezentul Pact se angajează să asigure dreptul egal pe care îl au bărbatul şi femeia de a beneficia de toate
drepturile economice, sociale şi culturale care sunt enumerate în prezentul Pact.
Articolul 4
Statele părţi la prezentul Pact recunosc că în ce priveşte folosinţa drepturilor asigurate de către stat în conformitate cu prezentul Pact, statul
nu poate supune aceste drepturi decât la limitările stabilite de lege, numai în măsura compatibilă cu natura acestor drepturi şi exclusiv în
vederea promovării bunăstării generale într-o societate democratică.
127
 Articolul 5
1. Nici o dispoziţie din prezentul Pact nu poate fi interpretată ca implicând pentru un stat, o grupare sau un individ vreun drept de a
se deda la o activitate sau de a săvârşi un act urmărind suprimarea drepturilor sau libertăţilor recunoscute în prezentul Pact ori limitări
ale lor mai ample decât cele prevăzute în Pact.
2. Nu se poate admite nici o restricţie sau derogare de la drepturile fundamentale ale omului, recunoscute sau în vigoare în orice
ţară în virtutea unor legi, convenţii, regulamente sau cutume, sub pretextul că prezentul Pact nu recunoaşte aceste drepturi sau le
recunoaşte într-o măsură mai mică.

Partea a treia

Articolul 6
1. Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul la muncă ce cuprinde dreptul pe care îl are orice persoană de a obţine
posibilitatea să-şi câştige existenţa printr-o muncă liber aleasă sau acceptată şi vor lua măsuri potrivite pentru garantarea acestui drept.
2. Măsurile pe care fiecare stat parte la prezentul Pact le va lua spre a asigura deplina exercitare a acestui drept trebuie să includă
orientarea şi pregătirea tehnică şi profesională, elaborarea de programe, de măsuri şi de tehnici potrivite pentru a asigura o dezvoltare
economică, socială şi culturală constantă şi o deplină întrebuinţare productivă a forţelor de muncă în condiţii care garantează indivizilor
folosinţa libertăţilor politice şi economice fundamentale.
Articolul 7
Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de condiţii de muncă juste şi prielnice,
care să asigure îndeosebi:
a) remuneraţia care asigură tuturor muncitorilor cel puţin:
(i) un salariu echitabil şi o remuneraţie egală pentru o muncă de valoare egală, fără nici o distincţie; în special femeile trebuie să
aibă garanţia că condiţiile de muncă ce li se acordă nu sunt inferioare acelora de care beneficiază bărbaţii şi să primească aceeaşi
remuneraţie ca ei pentru aceeaşi muncă;
(ii) o existenţă decentă pentru ei şi familia lor, în conformitate cu dispoziţiile prezentului Pact;
b) securitatea şi igiena muncii;
c) posibilitatea egală pentru toţi de a fi promovaţi în munca lor la o categorie superioară adecvată, luându-se în considerare numai
durata serviciilor îndeplinite şi aptitudinile;
d) odihna, timpul liber, limitarea raţională a duratei-muncii şi concediile periodice plătite, precum şi remunerarea zilelor de
sărbătoare.
Articolul 8
1. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să asigure:
a) dreptul pe care îl are orice persoană, în vederea favorizării şi ocrotirii intereselor sale economice, de a forma, împreună cu alte
persoane, sindicate şi de a se afilia la un sindicat la alegerea sa, sub singura rezervă a regulilor stabilite de organizaţia interesată.
Exercitarea acestui drept nu poate face obiectul altor restricţii decât cele prevăzute de lege şi care constituie măsuri necesare într-o
societate democratică, în interesul securităţii naţionale sau al ordinii publice, ori pentru a ocroti drepturile şi libertăţile altora;
b) dreptul pe care îl au sindicatele de a forma federaţii sau confederaţii naţionale şi dreptul pe care îl au acestea din urmă de a
forma organizaţii sindicale internaţionale şi dreptul de a se afilia la acestea;
c) dreptul pe care îl au sindicatele de a-şi exercita liber activitatea, fără alte limitări decât cele prevăzute de lege şi care constituie
măsuri necesare într-o societate democratică, în interesul securităţii naţionale sau al ordinii publice ori pentru a ocroti drepturile şi
libertăţile altora;
d) dreptul la grevă, exercitat în conformitate cu legile fiecărei ţări.
2. Prezentul articol nu se opune ca exercitarea acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau de către funcţionarii
publici să fie supusă unor restricţii legale.
3. Nici o dispoziţie din prezentul articol nu permite statelor părţi la Convenţia din 1948 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind
libertatea sindicală şi ocrotirea dreptului sindical să ia măsuri legislative aducând atingere – sau să aplice legi într-un fel care ar aduce
atingere – garanţiilor prevăzute în menţionata Convenţie.
Articolul 9
Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană la securitate socială, inclusiv asigurări sociale.
Articolul 10
Statele părţi la prezentul Pact recunosc că:
1. O ocrotire şi o asistenţă cât mai largă cu putinţă trebuie acordată familiei, elementul natural şi fundamental al societăţii, în special
pentru întemeierea sa şi în răstimpul cât are responsabilitatea întreţinerii şi educării copiilor care sunt în sarcina sa. Căsătoria trebuie
să fie liber consimţită de viitori soţi.
128
 2. O ocrotire specială trebuie acordată mamelor, într-o perioadă de timp rezonabilă, înainte şi după naşterea copiilor. Mamele
salariate trebuie să beneficieze, în decursul acestei perioade, de un concediu plătit sau de un concediu beneficiind de alocaţii de
securitate socială adecvate.
3. Măsuri speciale de ocrotire şi de asistenţă trebuie luate în favoarea tuturor copiilor şi adolescenţilor, fără nici o discriminare din
motive de filiaţiune sau din alte motive. Copiii şi adolescenţii trebuie ocrotiţi împotriva exploatării economice şi sociale. Folosirea lor la
lucrări de natură a le dăuna moralităţii sau sănătăţii, de a le pune viaţa în primejdie sau de a dăuna dezvoltării lor normale trebuie
sancţionată prin lege. Statele trebuie, de asemenea, să stabilească limite de vârstă sub care folosirea muncii salariate a copiilor va fi
interzisă şi sancţionată prin lege.

Articolul 11
1. Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul oricărei persoane la un nivel de trai suficient pentru ea însăşi şi familia sa, inclusiv
hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă suficiente, precum şi la o îmbunătăţire continuă a condiţiilor sale de existenţă. Statele părţi vor lua
măsuri potrivite pentru a asigura realizarea acestui drept şi recunosc în acest scop importanţa esenţială a unei cooperări internaţionale
liber consimţite.
2. Statele părţi la prezentul Pact, recunoscând dreptul fundamental pe care îl are orice persoană de a fi la adăpost de foame, vor
adopta, individuale şi prin coperare internaţională, măsurile necesare, inclusiv programe concrete:
a) pentru a îmbunătăţi metodele de producţie, de conservare şi de distribuire a produselor alimentare prin deplina utilizare a
cunoştinţelor tehnice şi ştiinţifice, prin difuzarea principiilor de educaţie în ce priveşte nutriţia şi prin dezvoltarea sau reforma regimurilor
agrare, în aşa fel încât să asigure cât mai bine punerea în valoare şi utilizarea resurselor naturale;
b) pentru a asigura o repartiţie echitabilă a resurselor alimentare mondiale în raport cu nevoile, ţinând seama de problemele care se
pun atât ţărilor importatoare, cât şi ţărilor exportatoare de produse alimentare.
Articolul 12
1. Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi
mintală pe care o poate atinge.
2. Măsurile pe care statele părţi la prezentul Pact le vor adopta în vederea asigurării exercitării depline a acestui drept vor cuprinde
măsurile necesare pentru a asigura:
a) scăderea mortalităţii noilor născuţi şi a mortalităţii infantile, precum şi dezvoltarea sănătoasă a copilului;
b) îmbunătăţirea tuturor aspectelor igienei mediului şi ale igienei industriale;
c) profilaxia şi tratamentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale şi a altora, precum şi lupta împotriva acestor maladii;
d) crearea de condiţii care să asigure tuturor servicii medicale şi un ajutor medical în caz de boală.
Articolul 13
1. Statele părţi la prezentul pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană la educaţie. Ele sunt de acord că educaţia trebuie să
urmărească deplina dezvoltare a personalităţii umane şi a simţului demnităţii sale şi să întărească respectarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale. Pe lângă aceasta, ele sunt de acord că prin educaţie orice persoană trebuie să devină capabilă de a juca un
rol util într-o societate liberă, că educaţia trebuie să favorizeze înţelegerea, toleranţa şi prietenia între toate naţiunile şi toate grupurile
rasiale, etnice sau religioase şi să încurajeze dezvoltarea activităţilor Naţiunilor Unite pentru menţinerea păcii.
2. Statele părţi la prezentul Pact recunosc că în vederea asigurării deplinei exercitări a acestui drept:
a) învăţământul primar trebuie să fie obligatoriu şi accesibil tuturor în mod gratuit;
b) învăţământul secundar, sub diferitele sale forme, inclusiv învăţământul secundar tehnic şi profesional, trebuie să fie generalizat şi
să devină accesibil tuturor prin toate mijloacele potrivite şi în special prin instaurarea în mod progresiv a gratuităţii lui;
c) învăţământul superior trebuie să devină accesibil tuturor în deplină egalitate, în funcţie de capacitatea fiecăruia, prin toate
mijloacele potrivite şi în special prin introducerea treptată a gratuităţii;
d) educaţia de bază trebuie încurajată sau intensificată cât mai mult posibil, pentru persoanele care au primit instrucţie primară sau
care n-au primit-o până la capăt;
e) trebuie să se urmărească activ dezvoltarea unei reţele şcolare la toate nivelurile, să se stabilească un sistem adecvat de burse şi
să se amelioreze în mod continuu condiţiile materiale ale personalului didactic.
3. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să respecte libertatea părinţilor şi, atunci când este cazul, a tutorilor legali, de a alege
pentru copiii lor instituţii de învăţământ altele decât cele ale autorităţilor publice, dar conforme cu normele minimale pe care le poate
prescrie sau aproba statul în materie de educaţie şi de a asigura educaţia religioasă şi morală a copiilor lor în conformitate cu propriile
lor convingeri.
4. Nici o dispoziţie din prezentul articol nu trebuie interpretată ca aducând atingere libertăţii indivizilor şi persoanelor juridice de a
înfiinţa şi de a conduce instituţii de învăţământ cu condiţia ca principiile enunţate în paragraful 1 al prezentului articol să fie respectate,
iar educaţia dată în aceste instituţii să fie conformă cu normele minimale pe care le poate prescrie statul.
Articolul 14
129
 Orice stat parte la prezentul Pact care în momentul în care devine parte nu a putut încă asigura în teritoriul său metropolitan sau în
teritoriile aflate sub jurisdicţia sa obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar, se angajează să stabilească şi să adopte, într-un
termen de doi ani, un plan detaliat de măsuri necesare pentru a realiza treptat, într-un număr rezonabil de ani, fixat prin acest plan,
deplina aplicare a principiului învăţământului primar obligatoriu şi gratuit pentru toţi.
Articolul 15
1. Statele părţi la prezentul Pact recunosc fiecăruia dreptul:
a) de a participa la viaţa culturală;
b) de a beneficia de progresul ştiinţific şi de aplicaţiile sale;
c) de a beneficia de protecţia intereselor morale şi materiale decurgând din orice producţie ştiinţifică, literară sau artistică al cărui
autor este.
2. Măsurile pe care statele părţi la prezentul Pact le vor lua pentru a asigura deplina exercitare a acestui drept trebuie să cuprindă
măsurile necesare pentru a asigura menţinerea, dezvoltarea şi difuzarea ştiinţei şi culturii.
3. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să respecte libertatea indispensabilă cercetării ştiinţifice şi activităţilor creatoare.
4. Statele părţi la prezentul Pact recunosc urmările binefăcătoare care trebuie să rezulte din încurajarea şi dezvoltarea cooperării şi
contactelor internaţionale în domeniul ştiinţei şi culturii.

Partea a patra

Articolul 16
1. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să prezinte, în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în această parte a Pactului,
rapoarte asupra măsurilor pe care le-au adoptat şi asupra progreselor obţinute în asigurarea respectării drepturilor recunoscute în Pact.
2. a) Toate rapoartele vor fi adresate Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, care le va transmite în copie, spre
examinare, Consiliului Economic şi Social, în conformitate cu dispoziţiile prezentului Pact.
b) Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va transmite, de asemenea, instituţiilor specializate, copii de pe rapoartele sau
de pe părţile relevante din rapoartele trimise de statele părţi la prezentul Pact, care sunt şi membre ale instituţiilor specializate
respective, în măsura în care aceste rapoarte sau părţi din rapoarte privesc probleme de competenţa instituţiilor lor menţionate, potrivit
actelor lor constitutive.
Articolul 17
1. Statele părţi la prezentul Pact îşi vor prezenta rapoartele pe etape, potrivit unui program pe care îl va stabili Consiliul Economic şi
Social în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentului Pact, după ce va fi consultat statele părţi şi instituţiile specializate
interesate.
2. Rapoartele pot să aducă la cunoştinţă factorii şi dificultăţile care împiedică statele de a-şi îndeplini întrutotul obligaţiile prevăzute
în prezentul Pact.
3. În cazul în care informaţii cu privire la acest subiect au fost deja trimise Organizaţiei Naţiunilor Unite sau unei instituţii specializate
de către un stat parte la Pact, nu va mai fi necesar a se reproduce informaţiile, ci o referire precisă la aceste informaţii va fi suficientă.
Articolul 18
În virtutea responsabilităţilor care îi sunt conferite de Carta Naţiunilor Unite în domeniul drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale,
Consiliul Economic şi Social va putea încheia înţelegeri cu instituţiile specializate, în vederea prezentării de către acestea de rapoarte cu
privire la progresul realizat în îndeplinirea dispoziţiilor prezentului Pact, care intră în cadrul activităţilor lor. Rapoartele vor putea cuprinde
date asupra deciziilor şi recomandărilor adoptate în legătură cu traducerea în viaţă, de către organele competente ale instituţiilor
specializate, a acestor dispoziţii.
Articolul 19
Consiliul Economic şi Social poate transmite Comisiei drepturilor omului, în scop de studiu şi de recomandări de ordin general, sau
pentru informare, dacă este cazul, rapoartele privind drepturile omului pe care le comunică statele în conformitate cu articolele 16 şi 17
şi rapoartele privind drepturile omului, pe care le comunică instituţiile specializate, în conformitate cu articolul 18.
Articolul 20
Statele părţi la prezentul Pact şi instituţiile specializate interesate pot prezenta Consiliului Economic şi Social observaţii cu privire la
orice recomandare de ordin general făcută în virtutea articolului 19 sau cu privire la orice menţiune a unei recomandări de ordin general
figurând într-un raport al Comisiei drepturilor omului sau în orice alt document menţionat în raportul respectiv.
Articolul 21
Consiliul Economic şi Social poate prezenta periodic Adunării Generale rapoarte cuprinzând recomandări cu caracter general şi un
rezumat al informărilor primite de la statele părţi la prezentul Pact şi de la instituţiile specializate în legătură cu măsurile luate şi
progresele realizate în vederea asigurării respectării generale a drepturilor recunoscute în prezentul Pact.
Articolul 22
130
 Consiliul Economic şi Social poate supune atenţiei celorlalte organe ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, organelor subsidiare şi
instituţiilor specializate interesate, care se ocupă de furnizarea unei asistenţe tehnice, orice problemă pe care o ridică rapoartele
menţionate în prezenta parte a prezentului Pact şi care poate ajuta acestor organisme să se pronunţe fiecare în propria sa sferă de
competenţă asupra oportunităţii măsurilor internaţionale capabile să contribuie la punerea în aplicare efectivă şi progresivă a
prezentului Pact.
Articolul 23
Statele părţi la prezentul Pact sunt de acord că măsurile de ordin internaţional destinate să asigure realizarea drepturilor
recunoscute în Pact cuprind în special încheierea de convenţii, adoptarea de recomandări, furnizarea unei asistenţe tehnice şi
organizarea, împreună cu guvernele interesate, a unor reuniuni regionale şi reuniuni tehnice în scop de consultare şi de studiu.
Articolul 24
Nicio dispoziţie din prezentul Pact nu trebuie interpretată ca aducând atingere dispoziţiilor din Carta Naţiunilor Unite şi din datele
instituţiilor specializate care definesc răspunderile diverselor organe ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi ale instituţiilor specializate cu
privire la chestiunile prevăzute în prezentul Pact.
Articolul 25
Nicio dispoziţie din prezentul Pact nu va fi interpretată ca aducând atingere dreptului inerent al tuturor popoarelor de a beneficia şi
de a se folosi pe deplin şi în mod liber de bogăţiile şi resursele lor naturale.

Partea a cincea

Articolul 26
1. Prezentul Pact este deschis spre semnare oricărui stat membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite sau membru al vreuneia dintre
instituţiile sale specializate, oricărui stat parte la Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, precum şi oricărui alt stat invitat de Adunarea
generală a Naţiunilor Unite să devină parte la prezentul Pact.
2. Prezentul Pact este supus ratificării, iar instrumentele de ratificare vor fi depuse la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor
Unite.
3. Prezentul Pact va fi deschis spre aderare oricărui stat la care se referă paragraful 1 din prezentul articol.
4. Aderarea se va face prin depunerea la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite a unui instrument de aderare.
5. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va informa toate statele care au semnat prezentul Pact sau care au aderat la el
despre depunerea fiecărui instrument de ratificare sau de aderare.
Articolul 27
1. Prezentul Pact va intra în vigoare la trei luni de la data depunerii la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite al celui de-
al treizeci şi cincilea instrument de ratificare sau de aderare.
2. Pentru fiecare dintre statele care vor fi ratificat prezentul Pact sau vor adera la el după depunerea celui de-al treizeci şi cincilea
instrument de ratificare sau de aderare, Pactul va intra în vigoare la trei luni de la data depunerii de către acel stat a instrumentului său
de ratificare sau de aderare.
Articolul 28
Dispoziţiile prezentului Pact se aplică, fără nici o limitare sau excepţie, tuturor unităţilor constitutive ale statelor federative.
Articolul 29
1. Orice stat parte la prezentul Pact poate să propună un amendament şi să depună textul acestuia la Secretarul general al
Organizaţiei Naţiunilor Unite. Secretarul general va transmite apoi toate proiectele de amendamente statelor părţi la prezentul Pact,
cerându-le să-i comunice dacă doresc să se convoace o conferinţă a statelor părţi pentru a examina aceste proiecte şi a le supune
votării. Dacă cel puţin o treime din state se declară în favoarea acestei convocări, Secretarul general va convoca conferinţa sub
auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite. Orice amendament adoptat de majoritatea statelor prezente şi votante la conferinţă va fi supus
aprobării Adunării generale a Naţiunilor Unite.
2. Aceste amendamente intră în vigoare după aprobarea lor de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite şi acceptarea de către o
majoritate de două treimi a statelor părţi la prezentul Pact, în conformitate cu respectivele lor reguli constituţionale.
3. Când aceste amendamente intră în vigoare, ele sunt obligatorii pentru statele părţi care le-au acceptat, celelalte state părţi
rămânând legate de dispoziţiile prezentului Pact şi de orice amendament anterior pe care l-au acceptat.
Articolul 30
Independent de notificările prevăzute la paragraful 5 al articolului 26, Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, va informa
toate statele la care se referă paragraful 1 al aceluiaşi articol:
a) cu privire la semnăturile, instrumentele de ratificare şi de aderare depuse în conformitate cu articolul 26;
b) cu privire la data la care prezentul Pact va intra în vigoare, în conformitate cu articolul 27 şi la data când vor intra în vigoare
amendamentele prevăzute în articolul 29.
131
 Articolul 31
1. Prezentul Pact, ale cărui texte în limbile chineză, engleză, franceză, rusă şi spaniolă sunt în egală măsură autentice, va fi depus
la arhivele Organizaţiei Naţiunilor Unite.
2. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va transmite tuturor statelor la care se referă articolul 26 câte o copie certificată
după prezentul Pact.

132
 4. Convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii ratificate de România 311

C1. Convenţia privind durata muncii (industrie), 1919;

C2. Convenţia privind şomajul, 1919;
C3. Convenţia privind protecţia maternităţii, 1919;
C4.Convenţia privind munca de noapte (femei), 1919, denunţată;
C5. Convenţia privind vârsta minimă (industrie), 1919, denunţată;
C6. Convenţia privind munca de noapte a copiilor (industrie), 1919;
C7. Convenţia privind vârsta minimă (munca maritimă), 1920, denunţată;
C8. Convenţia privind indemnizaţiile de şomaj (naufragiu), 1920;
C9. Convenţia privind plasarea în muncă a marinarilor, 1920;
C10. Convenţia privind vârsta minimă (agricultură), 1921, denunţată;
C11. Convenţia privind dreptul de asociere (în agricultură), 1921;
C13. Convenţia privind ceruza (vopsitorie), 1921;
C14. Convenţia privind repausul săptămânal (industrie), 1921;
C15. Convenţia privind vârsta minimă (marinari), 1921, denunţată;
C16. Convenţia privind examinarea medicală a tinerilor (munca maritimă), 1921;
C22. Convenţia privind contractul de angajare al marinarilor, 1926;
C24. Convenţia privind asigurarea de boală (industrie), 1927;
C27. Convenţia privind indicarea greutăţii pe coletele transportate cu vaporul, 1929;
C29. Convenţia privind munca forţată, 1930;
C59. Convenţia (revizuită) privind vârsta minimă (industrie), 1937, denunţată;
C68. Convenţia privind alimentaţia şi serviciul la masă (echipajul navelor), 1946, denunţată;
C81. Convenţia privind inspecţia muncii, 1947;
C87. Convenţia privind libertatea sindicală şi protecţia dreptului sindical, 1948;
C88. Convenţia privind serviciul de ocupare, 1948;
C89. Convenţia privind munca de noapte (femei) (revizuită), 1948 şi Protocolul 1990;
C.92 Convenţia privind cazarea echipajelor (revizuită), 1949, denunţată;
C95. Convenţia privind protecţia salariului, 1949;
C98. Convenţia privind dreptul de organizare şi negociere colectivă, 1949;
C100. Convenţia privind egalitatea de remuneraţie, 1951;
C102. Convenţia privind securitatea socială(norme minime), 1952;
C105. Convenţia privind abolirea muncii forţate, 1957;
C108. Convenţia privind carnetele de identitate ale marinarilor, 1958;
C111. Convenţia privind discriminarea (angajare şi profesie), 1958;
C116. Convenţia privind revizia articolelor finale, 1961;
C117. Convenţia privind politica socială (obiective şi norme de bază), 1962;
C122. Convenţia privind politica de angajare, 1964;
C127. Convenţia privind greutatea maximă, 1967;
C129. Convenţia privind inspecţia muncii (agricultură), 1969;
C131. Convenţia privind fixarea salariilor minime, 1970;
C133. Convenţia privind cazarea echipajelor (dispoziţii complementare), 1970, denunţată;
C134. Convenţia privind prevenirea accidentelor (navigatori), 1970 denunţată;
C135. Convenţia privind reprezentanţii lucrătorilor, 1971;
C136. Convenţia privind benzenul, 1971;
C137. Convenţia privind munca în porturi, 1973;
C138. Convenţia privind vârsta minimă, 1973;
C144. Convenţia privind consultările tripartite referitoare la normele internaţionale ale muncii, 1976;
C147. Convenţia privind marina comercială (norme minime), 1976 şi Protocolul relativ la aceasta, 1996, denunţată;
C150. Convenţia privind administraţia muncii, 1978;
311
Situaţie existentă la 1 februarie 2017.
133
C154. Convenţia privind negocierea colectivă, 1981;
C163. Convenţia privind bunăstarea marinarilor, 1987, denunţată;
C166. Convenţia privind repatrierea marinarilor (revizuită), 1987, denunţată;
C168. Convenţia privind promovarea ocupării şi protecţia împotriva şomajului, 1988;
C180. Convenţia privind durata muncii navigatorilor şi efectivele navelor, 1996, denunţată;
C182. Convenţia privind eliminarea celor mai grave forme de muncă a copiilor, 1999;
C183. Convenţia asupra protecţiei maternităţii, 2000
MLC 2006 Convenţia privind munca maritimă, 2006

134
 5. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale312

Roma, 4 noiembrie 1950

Guvernele semnatare, membre ale Consiliului Europei,

Considerând Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie
1948;
Considerând că scopul acestei declaraţii este recunoaşterea şi aplicarea universală şi efectivă a drepturilor pe care ea le enunţă;
Considerând că scopul Consiliului Europei este realizarea unei uniuni mai strânse între membrii săi şi că unul dintre
mijloacele pentru a atinge acest scop este apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;
Reafirmând ataşamentul lor profund faţă de aceste libertăţi fundamentale care constituie temelia însăşi a justiţiei şi a păcii în lume şi
a căror menţinere se bazează în mod esenţial, pe de o parte, pe un regim politic cu adevărat democratic, iar pe de altă parte, pe o
concepţie comună şi un respect comun drepturilor omului din care acestea decurg;
Hotărâte, în calitatea lor de guverne ale statelor europene animate de acelaşi spirit şi având un patrimoniu comun de idealuri şi de
tradiţii politice, de respect al libertăţii şi de preeminenţă a dreptului, să ia primele măsuri pentru garantarea colectivă a anumitor drepturi
enunţate în
Declaraţia Universală;
Au convenit asupra celor ce urmează:

Articolul 1. Obligaţia de a respecta drepturile omului

Înaltele Părţi Contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Titlul I al prezentei
Convenţii.

TITLUL I
DREPTURI ŞI LIBERTĂŢI

Articolul 2. Dreptul la viaţă

1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în
executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal când infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o
recurgere absolut necesară la forţă:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b) pentru a efectua o arestare legală sau a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute;
c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.
Articolul 3. Interzicerea torturii
Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.
Articolul 4. Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate
1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în condiţii de aservire.
2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie.
3. Nu se consideră „muncă forţată sau obligatorie” în sensul prezentului articol:
a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de articolul 5 din prezenta Convenţie
sau pe durata libertăţii condiţionate;
b) orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă în ţările în care acest lucru
este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;
c) orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii;
d. orice muncă sau serviciu care fac parte din obligaţiile civice normale.
Articolul 5. Dreptul la libertate şi la siguranţă
1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă.

312
Textul Convenţiei este prezentat aşa cum a fost amendat în conformitate cu dispoziţiile Protocolului nr. 14 (STE nr. 194).
135
 Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau deţineri legale pentru nerespectarea unei hotărâri pronunţate de un tribunal, conform legii,
ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive
verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o
infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în
vederea aducerii sale în faţa autorităţii competente;
e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui
alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală unei persoane în scopul împiedicării pătrunderii ilegale pe teritoriu sau
împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.
2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor
arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.
3. Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol trebuie adusă de îndată
înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-
un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure
prezentarea persoanei în cauză la audiere.
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs în faţa unui tribunal,pentru ca
acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.
5. Orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol, are dreptul la reparaţii.
Articolul 6. Dreptul la un proces echitabil
1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă
independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra
temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în
sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al
ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a
părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi
de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.
2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.
3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul:
a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, despre natura şi cauza acuzaţiei
aduse împotriva sa;
b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui
apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
d) să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi
martorii acuzării;
e) să fie asistat gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.
Articolul 7. Nicio pedeapsă fără lege
1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit
dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul
săvârşirii infracţiunii.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în
momentul săvârşirii, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.
Articolul 8. Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie
1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege
şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a
ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.
Articolul 9. Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie

136
 1. Orice persoană are dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie ; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia
sau convingerile, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în
particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care,
într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii, a moralei publice, a
drepturilor şi a libertăţilor altora.
Articolul 10. Libertatea de exprimare
1. Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare.
Acest drept include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice
şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune, cinematografie sau
televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau
sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea
teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor
altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Articolul 11. Libertatea de întrunire şi de asociere
1. Orice persoană are dreptul la libertate de întrunire paşnică şi la libertate de asociere, inclusiv a constitui cu alţii sindicate şi de a
se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate
democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor,
protecţia sănătăţii, a moralei ori a drepturilor şi a libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse
exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.
Articolul 12. Dreptul la căsătorie
Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie conform legislaţiei
naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept.
Articolul 13. Dreptul la un remediu efectiv
Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv
unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.
Articolul 14. Interzicerea discriminării
Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în
special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate
naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.
Articolul 15. Derogarea în caz de stare de urgenţă
1. În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice Înaltă Parte Contractantă poate lua măsuri care derogă
de la obligaţiile prevăzute de prezenta Convenţie, în măsura strictă în care situaţia o impune şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în
contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional.
2. Dispoziţia precedentă nu permite nicio derogare de la articolul 2, cu excepţia cazului de deces rezultând din acte licite de război, şi nici de la
articolele 3, 4 (paragraful1) şi 7.
3. Orice Înaltă Parte Contractantă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe Secretarul General al Consiliului
Europei cu privire la măsurile luate şi la motivele care le-au determinat. Aceasta trebuie, de asemenea, să informeze Secretarul General
al Consiliului Europei şi asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în vigoare şi dispoziţiile Convenţiei devin din nou deplin
aplicabile.
Articolul 16. Restricţiile activităţii politice a străinilor
Nicio dispoziţie a articolelor 10, 11 şi 14 nu poate fi considerată ca interzicând Înaltelor Părţi Contractante să impună restrângeri
activităţii politice a străinilor.
Articolul 17. Interzicerea abuzului de drept
Nicio dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca autorizând unui stat, unui grup sau unui individ, un drept oarecare
de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau libertăţilor recunoscute de prezenta
Convenţie, sau de a aduce limitări acestor drepturi şi libertăţi, decât celeprevăzute de această Convenţie.
Articolul 18. Limitarea folosirilor restrângerilor drepturilor
Restricţiile care, în termenii prezentei Convenţii, sunt aduse respectivelor drepturi şi libertăţi, nu pot fi aplicate decât în scopul
pentru care ele au fost prevăzute.

TITLUL II
137
 CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

Articolul 19. Înfiinţarea Curţii

Pentru a asigura respectarea angajamentelor ce decurg pentru Înaltele Părţi Contractante din prezenta Convenţie şi din
Protocoalele sale, se înfiinţează o Curte europeană aDrepturilor Omului,numită în continuare „Curtea”. Aceasta va funcţiona
permanent.
Articolul 20. Numărul judecătorilor
Curtea se compune dintr-un număr de judecători egal cu cel al Înaltelor Părţi Contractante.
Articolul 21. Condiţiile exercitării funcţiilor
1. Judecătorii trebuie să se bucure de cea mai înaltă reputaţie morală şi să întrunească cerinţele exercitării unor înalte funcţii
judiciare sau să fie jurisconsulţi cu o competenţă recunoscută.
2. Judecătorii îşi exercită mandatul cu titlu individual.
3. Pe durata mandatului lor, judecătorii nu pot exercita nicio activitate incompatibilă cu cerinţele de independenţă, imparţialitate sau
disponibilitate impuse de o activitate cu caracter permanent; orice problemă ridicată în aplicarea acestui paragraf este soluţionată de
către Curte.
Articolul 22. Alegerea judecătorilor
Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Parlamentară în numele fiecărei Înalte Părţi Contractante, cu majoritatea voturilor exprimate, de
pe o listă de trei candidaţi prezentaţi de Înalta Parte Contractantă.
Articolul 23. Durata mandatului şi revocarea
1. Judecătorii sunt aleşi pentru o perioadă de nouă ani. Ei nu pot fi realeşi.
2. Mandatul judecătorilor se încheie atunci împlinesc vârsta de 70 de ani.
3. Judecătorii rămân în funcţie până la înlocuirea lor. Ei continuă totuşi să se ocupe de cauzele cu care au fost deja sesizaţi.
4. Un judecător nu poate fi revocat din funcţie decât dacă ceilalţi judecători decid, cu o majoritate de două treimi, că el nu mai
corespunde condiţiilor cerute.
Articolul 24. Grefa şi raportorii
1. Curtea dispune de o grefă ale cărei sarcini şi organizare sunt stabilite prin regulamentul Curţii.
2. Atunci când se pronunţă în complet de judecător unic, Curtea este asistată de raportori care îşi exercită funcţiile sub autoritatea
Preşedintelui Curţii. Raportorii fac parte din grefa Curţii.
Articolul 25. Adunarea plenară
Curtea, reunită în Adunarea plenară,
a) alege, pentru o durată de trei ani, pe preşedintele său şi pe unul sau doi vicepreşedinţi ; ei pot fi realeşi;
b) constituie Camere pentru o perioadă determinată;
c) alege preşedinţii Camerelor Curţii, care pot fi realeşi;
d) adoptă regulamentul Curţii;
e) alege grefierul şi pe unul sau mai mulţi grefieri adjuncţi;
f) formulează orice cerere în virtutea articolului 26 paragraful 2.
Articolul 26. Judecătorul unic, Comitetele, Camerele şi Marea Cameră
1. Pentru examinarea cauzelor prezentate, Curtea îşi desfăşoară activitatea în complete de judecător unic, Comitete de trei
judecători, Camere de şapte judecători şi într-o Mare Cameră de şaptesprezece judecători. Camerele Curţii constituie comitetele pentru
o perioadă determinată.
2. La cererea Adunării generale a Curţii, Comitetul de Miniştri poate reduce la cinci numărul judecătorilor Camerei, prin decizie
unanimă şi pentru o perioadă determinată.
3. Judecătorul unic nu poate examina nicio cerere introdusă împotriva Înaltei Părţi Contractante în numele căreia a fost ales.
4. Judecătorul ales în numele unui stat parte la litigiu este membru de drept al Camerei şi al Marii Camere ; în cazul absenţei
acestui judecător sau când el nu-şi poate desfăşura activitatea, acest stat parte desemnează o persoană care să activeze în calitate de
judecător.
5. Din Marea Cameră fac totodată parte preşedintele Curţii, vicepreşedinţii, preşedinţii Camerelor şi alţi judecători desemnaţi
conform regulamentului Curţii. Când cauza este deferită Marii Camere în virtutea articolului 43, niciun judecător al Camerei care a
pronunţat hotărârea nu poate face parte din Marea Cameră, cu excepţia preşedintelui Camerei şi a judecătorului care a participat în
numele Înaltei Părţi Contractante interesate.
Articolul 27. Competenţa judecătorului unic
1. Judecătorul unic poate declara inadmisibilă sau poate radia de pe rol o cerere introdusă în virtutea articolului 34, atunci când o
astfel de decizie poate fi adoptată fără o examinare complementară.
2. Decizia este definitivă.
138
 3. Dacă judecătorul unic nu declară inadmisibilă sau nu radiază de pe rol o cerere, acesta o transmite unui Comitet sau unei
Camere pentru o examinare suplimentară.
Articolul 28. Competenţa comitetelor
1. Un Comitet sesizat cu o cerere individuală introdusă în virtutea articolului 34 poate, prin vot unanim,
a. să o declare inadmisibilă sau să o radieze de pe rol, atunci când o astfel de decizie poate fi luată fără o examinare
complementară;
b. să o declare admisibilă şi să adopte simultan o hotărâre asupra fondului cauzei, atunci când problema interpretării şi aplicării
Convenţiei şi a Protocoalelor sale în cauza respectivă se înscrie într-o jurisprudenţă bine definită a Curţii;
2. Deciziile şi hotărârile Curţii prevăzute în paragraful 1 sunt definitive.
3. Dacă judecătorul ales în numele unei Înalte Părţi Contractante, parte în litigiu, nu este membru al Comitetului, el poate fi solicitat
de către Comitet, în orice stadiu al procedurii, să participe în locul unui membru, avându-se în vedere toţi factorii pertinenţi, inclusiv
dacă Înalta Parte Contractantă a contestat aplicarea dispoziţiilor paragrafului 1 b.
Articolul 29. Decizii ale Camerelor asupra admisibilităţii şi fondului
1. Dacă nicio decizie nu a fost luată în virtutea articolelor 27 şi 28 şi nicio hotărâre nu a fost pronunţată în virtutea articolului 28, o
Cameră se poate pronunţa asupra admisibilităţii şi a fondului cererilor individuale introduse în virtutea articolului 34.
2. O Cameră se pronunţă asupra admisibilităţii şi fondului cererilor interstatale introduse în virtutea articolului 33. În afara unei
decizii contrare a Curţii în cazuri excepţionale, decizia asupra admisibilităţii este luată în mod separat.
Articolul 30. Desesizarea în favoarea Marii Camere
În cazul în care cererea prezentată unei Camere ridică o problemă gravă privind interpretarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale,
sau dacă soluţionarea unei cauze poate conduce la o contradicţie cu o hotărâre pronunţată anterior de Curte, Camera poate, atât timp
cât nu a pronunţat hotărârea sa, să se desesizeze în favoarea Marii Camere, în afara cazului în care una dintre părţi se opune la
aceasta.
Articolul 31. Atribuţii ale Marii Camere
Marea Cameră
a) se pronunţă asupra cererilor introduse în virtutea articolului 33 sau 34, atunci când cauza i-a fost deferită de Cameră în virtutea
articolului 30 sau deferită în virtutea articolului 43;
b) se pronunţă asupra problemelor cu care Comitetul de Miniştri sesizează Curtea în virtutea articolului 46 paragraf 4; şi
c) examinează cererile de aviz consultativ introduse în virtutea articolului 47.
Articolul 32. Competenţa Curţii
1. Competenţa Curţii acoperă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale, care îi sunt
supuse în condiţiile prevăzute de articolele 33, 34, 46 şi 47.
2. În caz de contestare a competenţei sale, Curtea hotărăşte.
Articolul 33. Cauzele interstatale
Orice Înaltă Parte contractantă poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a prevederilor Convenţiei şi ale Protocoalelor
sale de către o altă Înaltă Parte Contractantă.
Articolul 34. Cereri individuale
Curtea poate fi sesizată, printr-o cerere, de orice persoană fizică, organizaţie neguvernamentală sau grup de particulari care se
pretind victime ale unei încălcări de către una dintre Înaltele Părţi Contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în
Protocoalele sale. Înaltă Parte Contractantă se angajează să nu împiedice prin nicio măsură exerciţiul eficace al acestui drept.
Articolul 35. Condiţiile de admisibilitate
1. Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum se înţelege din principiile de drept
internaţional general recunoscute, şi într-un termen de 6 luni începând cu data deciziei interne definitive.
2. Curtea nu reţine nicio cerere individuală introdusă în virtutea articolului 34, în cazul în care:
a. ea este anonimă ; sau
b. ea este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Curte sau deja supusă unei alte instanţe internaţionale
de anchetă sau de reglementare şi dacă nu conţine fapte noi.
3. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în virtutea articolului 34, atunci când ea consideră că:
a) ea este incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei sau ale Protocoalelor sale, în mod vădit nefondată sau abuzivă; sau
b) reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu important, cu excepţia cazului în care respectarea drepturilor omului garantate prin
Convenţie şi Protocoalele sale impune o examinare a fondului cererii, şi cu condiţia de a nu respinge din acest motiv nicio cauză care
nu a fost examinată corespunzător de o instanţă naţională.
4. Curtea respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă în aplicarea prezentului articol. Ea poate proceda astfel în orice
stadiu al procedurii.
Articolul 36. Intervenţia terţilor
139
 1. În orice cauză prezentată de un reclamant unei Camere sau Marii Camere, Înalta Parte Contractantă, al cărei cetăţean este
reclamantul, are dreptul de a prezenta observaţii scrise şi de a lua parte la audieri.
2. În interesul bunei administrări a justiţiei, preşedintele Curţii poate invita orice înaltă Parte Contractantă care nu este parte în
cauză sau orice persoană interesată, alta decât reclamantul, să prezinte observaţii scrise sau să ia parte la audiere.
3. În orice cauză prezentată unei Camere sau Marii Camere, Comisarul pentru drepturile omului al Consiliului Europei poate
prezenta observaţii scrise sau participa la audieri.
Articolul 37. Radierea de pe rol
1. În orice stadiu al procedurii, Curtea poate decide radierea de pe rol a unei cereri atunci când circumstanţele permit să se
conchidă că:
a) reclamantul nu doreşte să o mai menţină; sau
b) litigiul a fost soluţionat; sau
c) din orice alt motiv constatat de Curte, continuarea examinării cererii nu se mai justifică.
Totuşi, Curtea continuă examinarea cererii dacă respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi prin Protocoalele sale o
impune.
2. Curtea poate hotărî reînscrierea pe rol a unei cereri atunci când ea consideră că împrejurările o justifică.
Articolul 38. Examinarea contradictorie a cauzei
Curtea examinează cauza conform principiului contradictorialităţii cu reprezentanţii părţilor şi, dacă este cazul, procedează la o
anchetă pentru a cărei bună desfăşurare Înaltele Părţi Contractante asigură toate facilităţile necesare.
Articolul 39. Soluţionarea pe cale amiabilă
1. În orice etapă a procedurii, Curtea se poate pune la dispoziţia părţilor interesate în scopul soluţionării pe cale amiabilă a cauzei,
respectând drepturile omului prevăzute de Convenţie şi Protocoalele sale.
2. Procedura descrisă la paragraful 1 este confidenţială.
3. În cazul soluţionării pe cale amiabilă, Curtea radiază cauza de pe rol printr-o decizie care se limitează la un rezumat al faptelor şi
al soluţiei adoptate.
4. Această decizie este transmisă Comitetului de Miniştri, care supraveghează executarea clauzelor de soluţionare pe cale
amiabilă, aşa cum acestea figurează în decizie.
Articolul 40. Audierea publică şi accesul la documente
1. Audierea este publică, în afara cazului în care Curtea nu decide altfel, motivat de circumstanţe excepţionale.
2. Documentele depuse la grefă sunt accesibile publicului, în afara cazului în care preşedintele Curţii nu decide altfel.
Articolul 41. Satisfacţie echitabilă
Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi
Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o
satisfacţie echitabilă.
Articolul 42. Hotărâri ale Camerelor
Hotărârile Camerelor devin definitive conform dispoziţiilor articolului 44 paragraful 2.
Articolul 43. Retrimitere în faţa Marii Camere
1. Într-un termen de trei luni de la data hotărârii unei Camere, orice parte în cauză poate, în cazuri excepţionale, să solicite
retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere.
2. Un colegiu de cinci judecători ai Marii Camere acceptă cererea atunci când cauza ridică o problemă gravă privind interpretarea
sau aplicarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale, sau o altă problemă gravă cu caracter general.
3. În cazul în care colegiul acceptă cererea, Marea Cameră se pronunţă asupra cauzei printr-o hotărâre.
Articolul 44. Hotărâri definitive
1. Hotărârea Marii Camere este definitivă.
2. Hotărârea unei Camere devine definitivă:
a) când părţile declară că ele nu vor solicita retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere; sau
b) la trei luni de la data hotărârii, dacă retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere nu a fost cerută; sau
c) când Colegiul Marii Camere respinge cererea de retrimitere formulată potrivit articolului 43.
3. Hotărârea definitivă se publică.
Articolul 45. Motivarea hotărârilor şi deciziilor
1. Hotărârile şi deciziile care declară cererile admisibile sau inadmisibile sunt motivate.
2. Dacă hotărârea nu exprimă în totalitate sau în parte opinia unanimă a judecătorilor, oricare judecător are dreptul să adauge
acesteia expunerea opiniei sale separate.
Articolul 46. Forţa obligatorie şi executarea hotărârilor
1. Înaltele Părţi Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi.
140
 2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri care supraveghează executarea ei.
3. În cazul în care Comitetul de Miniştri consideră că interpretarea unei hotărâri definitive cauzează dificultăţi de supraveghere a
executării hotărârii, el poate sesiza Curtea să se pronunţe asupra acestei probleme de interpretare. Decizia de a sesiza Curtea este
luată prin vot cu o majoritate de două treimi a reprezentanţilor cu drept de a participa la lucrările Comitetului de Miniştri.
4. În cazul în care Comitetul de Miniştri consideră că o Înalta Parte Contractantă refuză să se conformeze unei hotărâri definitive
într-o cauză în care aceasta este parte, şi după ce va fi pus în întârziere Înalta Parte Contractantă printr-o decizie luată prin vot cu o
majoritate de două treimi a reprezentanţilor cu drept de a participa la lucrările Comitetului de Miniştri, el poate sesiza Curtea asupra
problemei respectării de Înalta Parte Contractantă respectivă a obligaţiilor ei ce decurg din paragraful 1.
5. În cazul în care Curtea constată o încălcare a dispoziţiilor paragrafului 1, ea retrimite cauza Comitetului de Miniştri pentru ca
acesta să examineze măsurile ce se impun. În cazul în care Curtea constată că nu a avut loc încălcare a dispoziţiilor paragrafului 1, ea
retrimite cauza Comitetului de Miniştri, care decide să închidă supravegherea executării.
Articolul 47. Avizele consultative
1. La cererea Comitetului de Miniştri, Curtea poate să dea avize consultative asupra problemelor juridice privind interpretarea
Convenţiei şi a Protocoalelor sale.
2. Aceste avize nu se pot referi la probleme privind conţinutul sau întinderea drepturilor şi a libertăţilor definite în titlul I al Convenţiei
şi în Protocoalele sale, nici asupra altor probleme de care Curtea sau Comitetul de Miniştri ar putea să ia cunoştinţă ca urmare a
introducerii unui recurs prevăzut în Convenţie.
3. Decizia Comitetului de Miniştri de a cere un aviz Curţii este luată prin votul majorităţii reprezentanţilor cu drept de a participa la
lucrările Comitetului de Miniştri.
Articolul 48. Competenţa consultativă a Curţii
Curtea decide dacă cererea de aviz consultativ prezentată de Comitetul de Miniştri este de competenţa sa, aşa cum aceasta este
definită de articolul 47.
Articolul 49. Motivarea avizelor consultative
1. Avizul Curţii este motivat.
2. Dacă avizul nu exprimă în totalitate sau în parte opinia unanimă a judecătorilor, oricare judecător are dreptul să alăture acestuia
expunerea opiniei sale separate.
3. Avizul Curţii este transmis Comitetului de Miniştri.
Articolul 50. Cheltuielile de funcţionare a Curţii
Cheltuielile de funcţionare a Curţii sunt în sarcina Consiliului Europei.
Articolul 51. Privilegii şi imunităţi ale judecătorilor
Judecătorii beneficiază, pe durata exercitării funcţiilor lor, de privilegiile şi imunităţile prevăzute de articolul 40 din Statutul Consiliului
Europei şi de acordurile încheiate în virtutea acestui articol.

TITLUL III
DISPOZIŢII DIVERSE

Articolul 52. Anchetele Secretarului General

Orice Înaltă Parte Contractantă va furniza, la solicitarea Secretarului General al Consiliului Europei, explicaţiile cerute asupra
modului în care dreptul său intern asigură aplicarea efectivă a tuturor dispoziţiilor acestei convenţii.
Articolul 53. Apărarea drepturilor omului recunoscute
Nicio dispoziţie din prezenta Convenţie nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părţi contractante sau oricărei alte convenţii la care această parte
contractantă este parte.
Articolul 54. Competenţele Comitetului de Miniştri
Nicio dispoziţie a prezentei Convenţii nu aduce atingere competenţelor conferite Comitetului de Miniştri prin statutul Consiliului
Europei.
Articolul 55. Excluderea altor moduri de soluţionare a litigiilor
Cu excepţia unor acorduri speciale, Înaltele Părţi Contractante renunţă să se prevaleze de tratate, convenţii sau declaraţii în vigoare
încheiate între ele în scopul de a supune, pe calea unei cereri, un diferend apărut din interpretarea sau aplicarea prezentei Convenţii, unui alt
mod de reglementare decât cele prevăzute în susnumita Convenţie.
Articolul 56. Aplicarea teritorială
1. Orice stat, în momentul ratificării sau în orice alt moment ulterior, poate să declare, prin notificare adresată Secretarului General
al Consiliului Europei, că prezenta Convenţie se va aplica, sub rezerva paragrafului 4 al prezentului articol, unuia sau tuturor teritoriilor
ale căror relaţii internaţionale el le asigură.
141
 2. Convenţia se va aplica teritoriului sau teritoriilor desemnate în notificare începând cu a 30-a zi de la data la care Secretarul
General al Consiliului Europei va fi primit această notificare.
3. În respectivele teritorii, dispoziţiile prezentei Convenţii vor fi aplicate ţinând seama de necesităţile locale.
4. Orice stat care a făcut o declaraţie conform primului paragraf din acest articol poate să declare, în orice moment ulterior, referitor
la unul sau mai multe teritorii vizate în această declaraţie, că acceptă competenţa Curţii pentru a lua cunoştinţă de cererile persoanelor
fizice, ale organizaţiilor neguvernamentale sau ale grupurilor de persoane particulare, conform articolului 34 din convenţie.
Articolul 57. Rezervele
1. Oricare stat, în momentul semnării prezentei Convenţii sau al depunerii instrumentului său de ratificare, poate să formuleze o
rezervă în legătură cu o dispoziţie anume a Convenţiei, în măsura în care o lege atunci în vigoare pe teritoriul său nu este conformă cu
această dispoziţie. Rezervele cu caracter general nu sunt autorizate în termenii prezentului articol.
2. Orice rezervă emisă conform prezentului articol necesită o scurtă expunere privind legea în cauză.
Articolul 58. Denunţarea
1. O Înalta Parte Contractantă nu poate denunţa prezenta Convenţie decât după expirarea unui termen de cinci ani de la data
intrării în vigoare a Convenţiei în ceea ce o priveşte şi prin intermediul unui preaviz de şase luni, dat printr-o notificare adresată
Secretarului General al Consiliului Europei, care informează despre aceasta celelalte părţi contractante.
2. Această denunţare nu poate avea ca efect să dezlege Înalta Parte Contractantă interesată de obligaţiile conţinute în prezenta
Convenţie în ceea ce priveşte orice fapt care, putând constitui o încălcare a acestor obligaţii, ar fi fost comis de ea anterior datei la care
denunţarea are efect.
3. Sub aceeaşi rezervă ar înceta de a mai fi parte la prezenta Convenţie orice parte contractantă care ar înceta de a mai fi membru
al Consiliului Europei.
4. Convenţia poate fi denunţată conform dispoziţiilor paragrafelor precedente în ceea ce priveşte orice teritoriu pentru care ea a fost
declarată aplicabilă potrivit articolului 56.
Articolul 59. Semnarea şi ratificarea
1. Prezenta Convenţie este deschisă spre semnare membrilor Consiliului Europei. Ea va fi ratificată. Ratificările vor fi depuse la
Secretarul General al Consiliului Europei.
2. Uniunea europeană poate adera la prezenta Convenţie.
3. Prezenta Convenţie va intra în vigoare după depunerea a zece instrumente de ratificare.
4. Pentru orice semnatar care o va ratifica ulterior, Convenţia va intra în vigoare din momentul depunerii instrumentului de ratificare.
5. Secretarul General al Consiliului Europei va notifica tuturor membrilor Consiliului Europei intrarea în vigoare a Convenţiei, numele
Înaltelor Părţi Contractante care au ratificat-o, precum şi depunerea oricărui instrument de ratificare intervenită ulterior. Încheiată la
Roma, la 4 noiembrie 1950, în franceză şi în engleză, ambele texte fiind egal autentice, într-un singur exemplar care va fi depus în
arhivele Consiliului Europei. Secretarul General va transmite copie certificată tuturor semnatarilor.

142
 6. Notă
în atenţia persoanelor ce doresc să se adreseze
Curţii Europene a Drepturilor Omului

I. Cu ce fel de cazuri se ocupă Curtea313?

1. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este o instituţie internaţională care, în anumite circumstanţe, poate fi sesizată cu plângeri
de către persoane ce pretind că drepturile lor, prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, au fost violate. Această
convenţie este un tratat internaţional prin care numeroase state europene au căzut de acord să protejeze anumite drepturi
fundamentale ale cetăţenilor. Aceste drepturi sunt prevăzute în Convenţia însăşi, precum şi în protocoalele nr. 1, 4, 6, 7 şi 13, la care
o parte dintre state au subscris. Citiţi aceste texte şi rezervele anexate.
2. Dacă consideraţi că unul din statele prevăzute în anexă a violat în detrimentul dumneavoastră direct şi personal vreunul
dintre aceste drepturi fundamentale, vă puteţi plânge Curţii.
3. Curtea poate cerceta numai plângeri referitoare la violarea unuia sau mai multor drepturi enumerate în Convenţie şi protocoale.
Ea nu este o instanţă de apel împotriva instanţelor naţionale şi nu poate anula sau modifica deciziile lor. Nici nu poate interveni direct în
favoarea dumneavoastră pe lângă autoritatea de care vă plângeţi.
4. Curtea poate examina numai cererile îndreptate împotriva unuia dintre statele care au ratificat
Convenţia şi Protocoalele sale, şi dacă se referă la evenimente posterioare unei date determinate.
Această dată variază de la stat la stat şi după cum cererea se referă la un drept enunţat în Convenţie sau în Protocoale.
5. Vă puteţi plânge Curţii numai cu privire la actele unei autorităţi publice dintr-unul dintre aceste state (Parlament, administraţie,
tribunal etc). Curtea nu se poate ocupa de plângeri îndreptate împotriva unor persoane particulare sau a unor instituţii private.
6. Conform articolului 35 § 1 din Convenţie, Curtea nu poate fi sesizată decât după ce au fost epuizate în prealabil căile de
recurs interne şi în termen de şase luni începând cu data deciziei definitive interne. O plângere care nu respectă aceste condiţii de
admisibilitate nu va putea fi examinată de către Curte.
7. Înainte de a vă adresa Curţii, trebuie să fi utilizat, în statul în cauză, toate remediile juridice care ar fi putut fi utile în situaţia de
care vă plângeţi; în caz contrar, va trebui să demonstraţi că aceste remedii nu puteau fi eficace. Prin urmare, mai întâi ar fi trebuit să
sesizaţi tribunalele interne, până la
şi inclusiv instanţa supremă competentă, în faţa căreia ar fi trebuit să prezentaţi, cel puţin în substanţă, motivele plângerii pe care
doriţi să le supuneţi atenţiei Curţii.
8. În exercitarea acestor remedii, trebuie să fi respectat regulile de procedură naţionale, mai ales termenele prescrise de
acestea. Dacă, de exemplu, recursul dumneavoastră a fost respins ca tardiv sau pentru nerespectarea unei reguli de competenţă sau
de procedură care vă poate fi imputată, Curtea nu va putea examina cererea dumneavoastră.
9. Dacă totuşi vă plângeţi de o decizie judecătorească, mai ales de condamnare, nu este necesar să fi încercat să obţineţi
revizuirea procesului după ce aţi parcurs instanţele judiciare uzuale. Nu este necesar nici să fi exercitat recursuri de graţiere sau să fi
solicitat graţierea sau amnistierea. În plus, petiţiile (adresate Parlamentului, şefului statului sau al guvernului, unui ministru sau
ombudsman) nu constituie remedii pe care trebuia să le fi încercat.
10. După ce autoritatea naţională competentă cea mai înaltă a pronunţat o decizie, dispuneţi de un interval de şase luni pentru a
sesiza Curtea. Acest interval începe sa curgă de la data la care aţi luat cunoştinţă dumneavoastră personal sau avocatul
dumneavoastră de decizia finală în ordinea normală a
instanţelor, şi nu începând de la respingerea ulterioară a unei eventuale cereri în revizuire a procesului sau a unui alt recurs
extraordinar, a unei cereri de graţiere sau amnistiere sau a oricărei alte cereri adresate unei autorităţi cu titlu de graţiere.
11. Termenul de şase luni este întrerupt de prima dumneavoastră scrisoare adresată Curţii, expunând cu claritate, chiar dacă în
mod sumar, obiectul plângerii dumneavoastră eventuale sau de trimiterea formularului de cerere completat. O simplă cerere de informaţii
nu este suficientă pentru a întrerupe termenul de şase luni.

313
Document redactat de Grefa Curţii Europene a Drepturilor Omului, iunie 2010
Disponibil, împreună cu textul Convenţiei şi Formularul de cerere la adresele:
http://www.hotararicedo.ro/files/files/Ghid%20plangere%20CEDO%202011.pdf
http://www.echr.coe.int/Documents/PD_institution_proceedings_ENG.pdf (proceduri transmitere)
http://www.echr.coe.int/Pages/home.aspx?p=applicants/forms&c=fre (formular cerere şi procură)
143
 12. Cu titlu informativ, mai mult de 90% din cererile examinate de către Curte sunt declarate inadmisibile pentru nerespectarea
uneia sau alteia din condiţiile de admisibilitate mai sus menţionate.

II. CUM SĂ VĂ ADRESAŢI CURŢII?

13. Limbile oficiale ale Curţii sunt franceza şi engleza, dar, dacă vă este mai uşor, puteţi, de asemenea, scrie Grefei în limba
oficială a unuia dintre statele care a ratificat Convenţia. În timpul fazei iniţiale a procedurii, puteţi primi, de asemenea, şi scrisori în
aceste limbi. Vă rugăm să notaţi că, într-un stadiu ulterior al procedurii, atunci când Curtea nu va declara cererea dumneavoastră
inadmisibilă, pe baza dosarului trimis de dumneavoastră, şi va decide, totodată, să ceară guvernului să prezinte observaţii scrise în
privinţa plângerilor dumneavoastră, toată corespondenţa pe care grefa Curţii o va adresa părţilor va fi redactată în franceză sau
engleză, iar dumneavoastră sau reprezentantul dumneavoastră, veţi fi obligaţi, în principiu, să folosiţi franceza sau engleza pentru a
redacta observaţiile dumneavoastră ulterioare.
14. Nu puteţi depune o plângere la Curte decât prin curier normal (şi nu prin telefon). Dacă dumneavoastră trimiteţi o plângere prin
curier electronic sau prin fax, este imperativ necesar să o retrimiteţi prin curier normal. Este inutil să vă deplasaţi personal la
Strasbourg pentru a vă expune cazul oral.
15. Orice curier relativ la plângerea dumneavoastră trebuie trimis la adresa următoare:
Monsieur le Greffier de la
Cour européenne des Droits de l’Homme
Conseil de l’Europe
F–67075 STRASBOURG CEDEX.
Avem rugămintea de a nu capsa, lipi sau lega prin orice modalitate copiile documentelor
transmise Curţii. Toate paginile trebuiesc numerotate de la prima până la ultima (numere consecutive).
16. La primirea primei dumneavoastră scrisori sau a formularului de cerere, grefa Curţii vă va răspunde informându-vă de
deschiderea în numele dumneavoastră a unui dosar al cărui număr trebuie menţionat în orice corespondenţă ulterioară. În
continuare, vi se vor solicita probabil documente, informaţii sau explicaţii suplimentare referitoare la plângerea dumneavoastră.
Dimpotrivă, grefa nu va poate da informaţii cu privire la dispoziţiile legale în vigoare în statul împotriva căruia vă plângeţi şi nu dă
consultaţii juridice privind aplicarea şi interpretarea dreptului naţional.
17. Este în interesul dumneavoastră să faceţi dovada de diligenţă în corespondenţa cu grefa. Orice întârziere sau absenţă a
răspunsului este susceptibilă să fie considerată ca o manifestare de dezinteres cu privire la continuarea examinării dosarului
dumneavoastră.
18. Dacă estimaţi că motivele dumneavoastră de plângere se referă la unul dintre drepturile garantate de Convenţie sau de unul
dintre Protocoale şi dacă aţi îndeplinit condiţiile descrise mai sus, sunteţi invitat să completaţi cu grija şi lizibil formularul de cerere
şi să îl trimiteţi împreună cu toate documentele pertinente cât mai curând posibil, şi în orice caz nu mai târziu de şase luni de
la data primei dumneavoastră scrisori la Curte. Dacă formularul de cerere şi toate documentele pertinente nu vor fi trimise în acest
termen, aceasta va fi considerată ca o manifestare de dezinteres cu privire la continuarea examinării dosarului şi se va proceda la
distrugerea dosarului dumneavoastră.
19. Conform articolului 47 al regulamentului Curţii, formularul de cerere va trebui să conţină:
a) un scurt rezumat al faptelor de care doriţi să vă plângeţi, precum şi al capetelor de cerere;
b) menţionarea dreptului sau drepturilor garantate de Convenţie care consideraţi că v-au fost încălcate;
c) indicarea remediilor juridice pe care le-aţi exercitat;
d) lista deciziilor pronunţate în cazul dumneavoastră de către o autoritate publică, precizând pentru fiecare decizie: data, conţinutul
(în mod sumar) şi autoritatea care a pronunţat-o. Anexaţi la scrisoarea dumneavoastră o copie completă de pe aceste decizii. (Aceste
documente nu vă vor fi returnate. Prin urmare, este în interesul dumneavoastră să trimiteţi numai copii şi nu originale).
20. Conform articolului 45 din regulamentul Curţii, formularul trebuie semnat de dumneavoastră personal în calitate de reclamant
sau de către reprezentantul dumneavoastră.
21. Dacă nu doriţi ca identitatea dumneavoastră să fie dezvăluită, trebuie să precizaţi acest lucru şi să expuneţi motivele ce justifică
o derogare de la regula normală de procedură publică. Curtea poate autoriza anonimatul în cazuri excepţionale şi motivate.
22 Pentru depunerea plângerii iniţiale, eventualul dumneavoastră reprezentant nu trebuie să fie neapărat avocat. Cu toate acestea,
în cazul în care Curtea va decide să ceară guvernului să trimită observaţii scrise în răspuns la plângerile făcute de dumneavoastră, veţi
fi obligat, în principiu, să fiţi reprezentat în procedura ulterioară de un avocat, care trebuie să fie, numai dacă nu este dispensat, un
consultant abilitat să-şi exercite activitatea într-unul dintre statele care au ratificat Convenţia. În plus, acesta trebuie să aibă cunoştinţe
adecvate ale uneia dintre limbile oficiale ale Curţii (engleza şi franceza). Vă reamintim că, începând cu acest stadiu al procedurii,
corespondenţa pe care grefa Curţii o va adresa părţilor va fi redactată în franceză sau englezi, iar dumneavoastră sau reprezentantul
dumneavoastră veţi utiliza pentru răspuns, una dintre cele două limbi oficiale, excepţie făcând cazul în care aţi primit autorizare scrisă
144
din partea Curţii spre a continua a folosi o limbă neoficială. Dacă doriţi să sesizaţi Curtea prin intermediul unui avocat sau al unui alt
reprezentant, trebuie să anexaţi la formularul de cerere o procură în favoarea acestuia. Reprezentantul unei persoane juridice
(societate, asociaţie etc.) sau al unui grup de persoane trebuie să justifice ce drept statutar sau legal de reprezentare are.
23. Curtea nu acordă asistenţă judiciară pentru a vă ajuta să plătiţi un avocat în vederea redactării plângerii dumneavoastră
iniţiale. Într-un stadiu ulterior al procedurii, şi anume după decizia Curţii de a comunica cererea guvernului respectiv pentru observaţii
scrise, veţi putea, dacă este cazul, să
obţineţi asistenţa judiciară dacă nu dispuneţi de mijloacele de a retribui un avocat şi dacă Curtea consideră necesar să acorde
această asistenţă în vederea bunei desfăşurări a procedurii.
24. Examinarea cererii dumneavoastră este gratuită. Grefa vă va ţine la curent cu privire la progresele înregistrate de procedură.
Aceasta, cel puţin la început, este scrisă. Aşadar, nu trebuie să vă prezentaţi la sediul Curţii.

145
 7. Carta drepturilor fundamentale
a Uniunii Europene

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost elaborată de o convenţie alcătuită dintr-un reprezentant al Comisiei
Europene, din reprezentanţi ai fiecărui stat membru, din membri ai Parlamentului European şi ai parlamentelor naţionale şi cuprinde
ansamblul drepturilor civice, politice, economice şi sociale ale cetăţenilor europeni şi ale tuturor celor care locuiesc pe teritoriul Uniunii
Europene. Documentul a fost proclamat în mod oficial la Nisa, la 7 decembrie 2000, de Parlamentul European, Consiliu şi Comisie.
Carta a fost modificată şi proclamată pentru a doua oară la Strasbourg, la 12 decembrie 2007, şi publicată în Jurnalul Oficial,
seria C, nr. 303 din 14 decembrie 2007, iar în decembrie 2009, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, i-a fost
conferită aceeaşi forţă juridică obligatorie ca aceea a tratatelor.
Împreună cu versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană şi cea a Tratatului privind funcţionarea Uniunii
Europene, Carta a fost publicată în Jurnalul Oficial, seria C, nr. 326 din 26 octombrie 2012 şi, ulterior, în Jurnalul Oficial, seria C, nr.
202 din 7 iunie 2016.

Parlamentul European, Consiliul şi Comisia proclamă în mod solemn textul următor ca fiind Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene.
Preambul
Popoarele Europei, stabilind între ele o uniune tot mai strânsă, au hotărât să împărtăşească un viitor paşnic întemeiat pe valori
comune.
Conştientă de patrimoniul său spiritual şi moral, Uniunea este întemeiată pe valorile indivizibile şi universale ale demnităţii umane,
libertăţii, egalităţii şi solidarităţii; aceasta se întemeiază pe principiile democraţiei şi statului de drept. Uniunea situează persoana în
centrul acţiunii sale, instituind cetăţenia Uniunii şi creând un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie.
Uniunea contribuie la păstrarea şi la dezvoltarea acestor valori comune, respectând diversitatea culturilor şi tradiţiilor popoarelor
Europei, precum şi identitatea naţională a statelor membre şi organizarea autorităţilor lor publice la nivel naţional, regional şi local;
Uniunea caută să promoveze o dezvoltare echilibrată şi durabilă şi asigură libera circulaţie a persoanelor, serviciilor, mărfurilor şi
capitalurilor, precum şi libertatea de stabilire.
În acest scop, este necesară consolidarea protecţiei drepturilor fundamentale, făcându-le mai vizibile prin cartă, în spiritul evoluţiei
societăţii, a progresului social şi a dezvoltărilor ştiinţifice şi tehnologice.
Prezenta cartă reafirmă, cu respectarea competenţelor şi sarcinilor Uniunii, precum şi a principiului subsidiarităţii, drepturile care
rezultă în principal din tradiţiile constituţionale şi din obligaţiile internaţionale comune statelor membre, din Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, din Cartele sociale adoptate de Uniune şi de către Consiliul Europei, precum
şi din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. În acest context, carta va fi
interpretată de către instanţele judecătoreşti ale Uniunii şi ale statelor membre, acordând atenţia cuvenită explicaţiilor redactate sub
autoritatea prezidiului Convenţiei care a elaborat carta şi actualizate sub răspunderea prezidiului Convenţiei Europene.
Beneficiul acestor drepturi implică responsabilităţi şi îndatoriri atât faţă de terţi, precum şi faţă de comunitatea umană în general şi
faţă de generaţiile viitoare.
În consecinţă, Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile enunţate în continuare.
Titlul I. Demnitatea
Articolul 1. Demnitatea umană
Demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată şi protejată.
Articolul 2. Dreptul la viaţă
(1) Orice persoană are dreptul la viaţă.
(2) Nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu moartea sau executat.
Articolul 3. Dreptul la integritate al persoanei
(1) Orice persoană are dreptul la integritate fizică şi psihică.
(2) În domeniile medicinei şi biologiei trebuie respectate în special:
(a) consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză al persoanei interesate, în conformitate cu procedurile prevăzute de lege;
(b) interzicerea practicilor de eugenie, în special a celor care au drept scop selecţia persoanelor;
(c) interzicerea utilizării corpului uman şi a părţilor sale, ca atare, ca sursă de profit;
(d) interzicerea clonării fiinţelor umane în scopul reproducerii.

146
 Articolul 4. Interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante
Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.
Articolul 5. Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate
(1) Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în servitute.
(2) Nimeni nu poate fi constrâns să efectueze o muncă forţată sau obligatorie.
(3) Traficul de fiinţe umane este interzis.
Titlul II. Libertăţile
Articolul 6. Dreptul la libertate şi la siguranţă
Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă.
Articolul 7. Respectarea vieţii private şi de familie
Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a secretului comunicaţiilor.
Articolul 8. Protecţia datelor cu caracter personal
(1) Orice persoană are dreptul la protecţia datelor cu caracter personal care o privesc.
(2) Asemenea date trebuie tratate în mod corect, în scopurile precizate şi pe baza consimţământului persoanei interesate sau în
temeiul unui alt motiv legitim prevăzut de lege. Orice persoană are dreptul de acces la datele colectate care o privesc, precum şi
dreptul de a obţine rectificarea acestora.
(3) Respectarea acestor norme se supune controlului unei autorităţi independente.
Articolul 9. Dreptul la căsătorie şi dreptul de a întemeia o familie
Dreptul la căsătorie şi dreptul de a întemeia o familie sunt garantate în conformitate cu legile interne care reglementează
exercitarea acestor drepturi.
Articolul 10. Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie
(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. Acest drept implică libertatea de a-şi schimba
religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în particular,
prin intermediul cultului, învăţământului, practicilor şi îndeplinirii riturilor.
(2) Dreptul la obiecţie pe motive de conştiinţă este recunoscut în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea
acestui drept.
Articolul 11. Libertatea de exprimare şi de informare
(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a
transmite informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.
(2) Libertatea şi pluralismul mijloacelor de informare în masă sunt respectate.
Articolul 12. Libertatea de întrunire şi de asociere
(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere la toate nivelurile şi în special în
domeniile politic, sindical şi civic, ceea ce implică dreptul oricărei persoane de a înfiinţa împreună cu alte persoane sindicate şi de a se
afilia la acestea pentru apărarea intereselor sale.
(2) Partidele politice la nivelul Uniunii contribuie la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor Uniunii.
Articolul 13. Libertatea artelor şi ştiinţelor
Artele şi cercetarea ştiinţifică sunt libere. Libertatea universitară este respectată.
Articolul 14. Dreptul la educaţie
(1) Orice persoană are dreptul la educaţie, precum şi la accesul la formare profesională şi formare continuă.
(2) Acest drept include posibilitatea de a urma gratuit învăţământul obligatoriu.
(3) Libertatea de a înfiinţa instituţii de învăţământ cu respectarea principiilor democratice, precum şi dreptul părinţilor de a asigura
educarea şi instruirea copiilor lor, potrivit propriilor convingeri religioase, filozofice şi pedagogice, sunt respectate în conformitate cu
legile interne care reglementează exercitarea acestora.
Articolul 15. Libertatea de alegere a ocupaţiei şi dreptul la muncă
(1) Orice persoană are dreptul la muncă şi dreptul de a exercita o ocupaţie aleasă sau acceptată în mod liber.
(2) Orice cetăţean al Uniunii are libertatea de a-şi căuta un loc de muncă, de a lucra, de a se stabili sau de a presta servicii în orice
stat membru.
(3) Resortisanţii ţărilor terţe care sunt autorizaţi să lucreze pe teritoriul statelor membre au dreptul la condiţii de muncă echivalente
acelora de care beneficiază cetăţenii Uniunii.
Articolul 16. Libertatea de a desfăşura o activitate comercială
Libertatea de a desfăşura o activitate comercială este recunoscută în conformitate cu dreptul Uniunii şi cu legislaţiile şi practicile
naţionale.
Articolul 17. Dreptul de proprietate

147
 (1) Orice persoană are dreptul de a deţine în proprietate, de a folosi, de a dispune şi de a lăsa moştenire bunurile pe care le-a
dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile şi condiţiile
prevăzute de lege şi în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit-o. Folosinţa bunurilor
poate fi reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general.
(2) Proprietatea intelectuală este protejată.
Articolul 18. Dreptul de azil
Dreptul de azil este garantat cu respectarea normelor prevăzute de Convenţia de la Geneva din 28 iulie 1951 şi de Protocolul din 31
ianuarie 1967 privind statutul refugiaţilor şi în conformitate cu Tratatul privind Uniunea Europeană şi cu Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene (denumite în continuare „tratatele”).
Articolul 19. Protecţia în caz de strămutare, expulzare sau extrădare
(1) Expulzările colective sunt interzise.
(2) Nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea,
torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante.
Titlul III. Egalitatea
Articolul 20. Egalitatea în faţa legii
Toate persoanele sunt egale în faţa legii.
Articolul 21. Nediscriminarea
(1) Se interzice discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială,
caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură, apartenenţa la o minoritate naţională,
averea, naşterea, un handicap, vârsta sau orientarea sexuală.
(2) În domeniul de aplicare a tratatelor şi fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale ale acestora, se interzice orice discriminare pe
motiv de cetăţenie.
Articolul 22. Diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică
Uniunea respectă diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică.
Articolul 23. Egalitatea între femei şi bărbaţi
Egalitatea între femei şi bărbaţi trebuie asigurată în toate domeniile, inclusiv în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, munca şi
remunerarea.
Principiul egalităţii nu exclude menţinerea sau adoptarea de măsuri care să prevadă avantaje specifice în favoarea sexului sub-
reprezentat.
Articolul 24. Drepturile copilului
(1) Copiii au dreptul la protecţia şi îngrijirile necesare pentru asigurarea bunăstării lor. Ei îşi pot exprima în mod liber opinia. Aceasta
se ia în considerare în problemele care îi privesc, în funcţie de vârsta şi gradul lor de maturitate.
(2) În toate acţiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorităţi publice sau de instituţii private, interesul superior
al copilului trebuie să fie considerat primordial.
(3) Orice copil are dreptul de a întreţine cu regularitate relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi, cu excepţia cazului în
care acestea sunt contrare interesului său.
Articolul 25. Drepturile persoanelor în vârstă
Uniunea recunoaşte şi respectă dreptul persoanelor în vârstă de a duce o viaţă demnă şi independentă şi de a participa la viaţa
socială şi culturală.
Articolul 26. Integrarea persoanelor cu handicap
Uniunea recunoaşte şi respectă dreptul persoanelor cu handicap de a beneficia de măsuri care să le asigure autonomia, integrarea
socială şi profesională, precum şi participarea la viaţa comunităţii.
Titlul IV. Solidaritatea
Articolul 27. Dreptul lucrătorilor la informare şi la consultare în cadrul întreprinderii
Lucrătorilor sau reprezentanţilor acestora li se garantează, la nivelurile corespunzătoare, informarea şi consultarea în timp util, în
cazurile şi în condiţiile prevăzute de dreptul Uniunii şi de legislaţiile şi practicile naţionale.
Articolul 28. Dreptul de negociere şi de acţiune colectivă
Lucrătorii şi angajatorii sau organizaţiile lor au dreptul, în conformitate cu dreptul Uniunii şi cu legislaţiile şi practicile naţionale, de a
negocia şi de a încheia convenţii colective la nivelurile corespunzătoare şi de a recurge, în caz de conflicte de interese, la acţiuni
colective pentru apărarea intereselor lor, inclusiv la grevă.
Articolul 29. Dreptul de acces la serviciile de plasament
Orice persoană are dreptul de acces la un serviciu gratuit de plasament.
Articolul 30. Protecţia în cazul concedierii nejustificate

148
 Orice lucrător are dreptul la protecţie împotriva oricărei concedieri nejustificate, în conformitate cu dreptul Uniunii şi cu legislaţiile şi
practicile naţionale.
Articolul 31. Condiţii de muncă echitabile şi corecte
(1) Orice lucrător are dreptul la condiţii de muncă care să respecte sănătatea, securitatea şi demnitatea sa.
(2) Orice lucrător are dreptul la o limitare a duratei maxime de muncă şi la perioade de odihnă zilnică şi săptămânală, precum şi la o
perioadă anuală de concediu plătit.
Articolul 32. Interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă
Încadrarea în muncă a copiilor este interzisă. Vârsta minimă de încadrare în muncă nu poate fi inferioară celei la care încetează
perioada de şcolarizare obligatorie, fără a aduce atingere normelor mai favorabile tinerilor şi cu excepţia unor derogări limitate.
Tinerii acceptaţi să lucreze trebuie să beneficieze de condiţii de muncă adaptate vârstei şi să fie protejaţi împotriva exploatării
economice sau a oricărei activităţi care ar putea pune în pericol securitatea, sănătatea, dezvoltarea lor fizică, psihică, morală sau
socială sau care le-ar putea compromite educaţia.
Articolul 33. Viaţa de familie şi viaţa profesională
(1) Familia se bucură de protecţie juridică, economică şi socială.
(2) Pentru a putea concilia viaţa de familie şi viaţa profesională, orice persoană are dreptul de a fi protejată împotriva oricărei
concedieri din motive de maternitate, precum şi dreptul la un concediu de maternitate plătit şi la un concediu parental acordat în urma
naşterii sau adopţiei unui copil.
Articolul 34. Securitatea socială şi asistenţa socială
(1) Uniunea recunoaşte şi respectă dreptul de acces la prestaţiile de securitate socială şi la serviciile sociale care acordă protecţie
în caz de maternitate, boală, accident de muncă, dependenţă de alte persoane sau bătrâneţe, precum şi în caz de pierdere a locului de
muncă, în conformitate cu normele stabilite de dreptul Uniunii şi de legislaţiile şi practicile naţionale.
(2) Orice persoană care are reşedinţa şi se deplasează în mod legal în cadrul Uniunii are dreptul la prestaţii de securitate socială şi
la avantaje sociale, în conformitate cu dreptul Uniunii şi cu legislaţiile şi practicile naţionale.
(3) Pentru a combate marginalizarea socială şi sărăcia, Uniunea recunoaşte şi respectă dreptul la asistenţă socială şi la asistenţă în
ceea ce priveşte locuinţa, destinate să asigure o viaţă demnă tuturor celor care nu dispun de resurse suficiente, în conformitate cu
normele stabilite de dreptul Uniunii şi de legislaţiile şi practicile naţionale.
Articolul 35. Protecţia sănătăţii
Orice persoană are dreptul de acces la asistenţa medicală preventivă şi de a beneficia de îngrijiri medicale în condiţiile stabilite de
legislaţiile şi practicile naţionale. În definirea şi punerea în aplicare a tuturor politicilor şi acţiunilor Uniunii se asigură un nivel ridicat de
protecţie a sănătăţii umane.
Articolul 36. Accesul la serviciile de interes economic general
Uniunea recunoaşte şi respectă accesul la serviciile de interes economic general, astfel cum se prevede în legislaţiile şi practicile
naţionale, în conformitate cu tratatele, în scopul promovării coeziunii sociale şi teritoriale a Uniunii.
Articolul 37. Protecţia mediului
Politicile Uniunii trebuie să prevadă un nivel ridicat de protecţie a mediului şi de îmbunătăţire a calităţii acestuia, care să fie asigurat
în conformitate cu principiul dezvoltării durabile.
Articolul 38. Protecţia consumatorilor
Politicile Uniunii asigură un nivel ridicat de protecţie a consumatorilor.
Titlul V. Drepturile cetăţenilor
Articolul 39. Dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European
(1) Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European, în statul membru
în care acesta îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat.
(2) Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot universal direct, liber şi secret.
Articolul 40. Dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor locale
Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor locale în statul membru în care acesta îşi are
reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat.
Articolul 41. Dreptul la bună administrare
(1) Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce priveşte problemele sale, de un tratament imparţial, echitabil şi într-un termen
rezonabil din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii.
(2) Acest drept include în principal:
(a) dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere;
(b) dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidenţialitate şi de
secretul profesional şi comercial;
(c) obligaţia administraţiei de a-şi motiva deciziile.
149
 (3) Orice persoană are dreptul la repararea de către Uniune a prejudiciilor cauzate de către instituţiile sau agenţii acesteia în
exercitarea funcţiilor lor, în conformitate cu principiile generale comune legislaţiilor statelor membre.
(4) Orice persoană se poate adresa în scris instituţiilor Uniunii într-una din limbile tratatelor şi trebuie să primească răspuns în
aceeaşi limbă.
Articolul 42. Dreptul de acces la documente
Orice cetăţean al Uniunii şi orice persoană fizică sau juridică care are reşedinţa sau sediul social într-un stat membru are dreptul de
acces la documentele instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii, indiferent de suportul pe care se află aceste documente.
Articolul 43. Ombudsmanul European
Orice cetăţean al Uniunii, precum şi orice persoană fizică sau juridică care are reşedinţa sau sediul social într-un stat membru au
dreptul de a sesiza Ombudsmanul European cu privire la cazurile de administrare defectuoasă în activitatea instituţiilor, organelor,
oficiilor sau agenţiilor Uniunii, cu excepţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în exercitarea funcţiei sale jurisdicţionale.
Articolul 44. Dreptul de petiţionare
Orice cetăţean al Uniunii şi orice persoană fizică sau juridică care are reşedinţa sau sediul social într-un stat membru are dreptul de
a adresa petiţii Parlamentului European.
Articolul 45. Libertatea de circulaţie şi de şedere
(1) Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de circulaţie şi de şedere liberă pe teritoriul statelor membre.
(2) Libertatea de circulaţie şi de şedere poate fi acordată, în conformitate cu tratatele, resortisanţilor ţărilor terţe stabiliţi legal pe
teritoriul unui stat membru.
Articolul 46. Protecţia diplomatică şi consulară
Orice cetăţean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei ţări terţe în care statul membru, al cărui resortisant este, nu este reprezentat,
de protecţia autorităţilor diplomatice sau consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelui stat.
Titlul VI. Justiţia
Articolul 47. Dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil
Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în faţa
unei instanţe judecătoreşti, în conformitate cu condiţiile stabilite de prezentul articol.
Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public şi într-un termen rezonabil, în faţa unei instanţe judecătoreşti independente
şi imparţiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată şi reprezentată.
Asistenţa juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a-i
asigura accesul efectiv la justiţie.
Articolul 48. Prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare
(1) Orice persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăţia va fi stabilită în conformitate cu legea.
(2) Oricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare.
Articolul 49. Principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor
(1) Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia infracţiune potrivit
dreptului intern sau dreptului internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la momentul
săvârşirii infracţiunii. În cazul în care, ulterior săvârşirii infracţiunii, legea prevede o pedeapsă mai uşoară, se aplică aceasta din urmă.
(2) Prezentul articol nu aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane care s-a făcut vinovată de o acţiune sau omisiune care,
în momentul săvârşirii, era incriminată pe baza principiilor generale recunoscute de comunitatea naţiunilor.
(3) Pedepsele nu trebuie să fie disproporţionate faţă de infracţiune.
Articolul 50. Dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeaşi infracţiune
Nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracţiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin
hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea.
Titlul VII. Dispoziţii generale care reglementează interpretarea şi aplicarea cartei
Articolul 51. Domeniul de aplicare
(1) Dispoziţiile prezentei carte se adresează instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii, cu respectarea principiului
subsidiarităţii, precum şi statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, acestea respectă
drepturile şi principiile şi promovează aplicarea lor în conformitate cu atribuţiile pe care le au în acest sens şi cu respectarea limitelor
competenţelor conferite Uniunii de tratate.
(2) Prezenta cartă nu extinde domeniul de aplicare a dreptului Uniunii în afara competenţelor Uniunii, nu creează nicio competenţă
sau sarcină nouă pentru Uniune şi nu modifică competenţele şi sarcinile stabilite de tratate.
Articolul 52. Întinderea şi interpretarea drepturilor şi principiilor
(1) Orice restrângere a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege şi să
respecte substanţa acestor drepturi şi libertăţi. Prin respectarea principiului proporţionalităţii, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în

150
care acestea sunt necesare şi numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesităţii
protejării drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.
(2) Drepturile recunoscute prin prezenta cartă care fac obiectul unor dispoziţii prevăzute de tratate se exercită în condiţiile şi cu
respectarea limitelor stabilite de acestea.
(3) În măsura în care prezenta cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia
menţionată. Această dispoziţie nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecţie mai largă.
(4) În măsura în care prezenta cartă recunoaşte drepturi fundamentale, aşa cum rezultă acestea din tradiţiile constituţionale
comune statelor membre, aceste drepturi sunt interpretate în conformitate cu tradiţiile menţionate.
(5) Dispoziţiile prezentei carte care conţin principii pot fi puse în aplicare prin acte legislative şi de punere în aplicare adoptate de
instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii, precum şi prin acte ale statelor membre în cazurile în care acestea pun în aplicare
dreptul Uniunii, în exercitarea competenţelor lor respective. Invocarea lor în faţa instanţei judecătoreşti se admite numai în scopul
interpretării şi controlului legalităţii unor astfel de acte.
(6) Legislaţiile şi practicile naţionale trebuie să fie luate în considerare pe deplin, după cum se precizează în prezenta cartă.
(7) Instanţele judecătoreşti ale Uniunii şi ale statelor membre ţin seama de explicaţiile redactate în vederea orientării interpretării
prezentei carte.
Articolul 53. Nivelul de protecţie
Niciuna dintre dispoziţiile prezentei carte nu poate fi interpretată ca restrângând sau aducând atingere drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale recunoscute, în domeniile de aplicare corespunzătoare, de dreptul Uniunii şi dreptul internaţional, precum şi de
convenţiile internaţionale la care Uniunea sau toate statele membre sunt părţi, şi în special Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi prin constituţiile statelor membre.
Articolul 54. Interzicerea abuzului de drept
Niciuna dintre dispoziţiile prezentei carte nu trebuie să fie interpretată ca implicând vreun drept de a desfăşura orice activitate sau
de a îndeplini orice act îndreptat împotriva oricăruia dintre drepturile şi libertăţile recunoscute prin prezenta cartă sau de a le impune
restrângeri mai ample decât cele prevăzute prin prezenta cartă.

*
**

Textul anterior preia, cu adaptări, carta proclamată la 7 decembrie 2000 şi, de la data intrării în vigoare a Tratatului de la
Lisabona, înlocuieşte respectiva cartă.

151