D 1 Drept Civil Partea Generala Trusca Petrica Trusca Andrada Doc

PROF. UNIV. DR. CONF. UNIV. DR.
PETRICĂ TRUȘCĂ ANDRADA MIHAELA TRUŞCĂ
DREPT CIVIL
PARTEA GENERALĂ
CURS PENTRU IDD/IFR
SPECIALIZAREA DREPT
BUCUREȘTI
2014
1
!!! LUCRAREA DE FAȚĂ REPREZINTĂ DOAR O PUNERE ÎN TEMĂ A
STUDENȚILOR DE LA CURSURILE CU FRECVENȚĂ REDUSĂ. PENTRU
PREZENTAREA LA EXAMEN ESTE NECESAR STUDIUL LITERATURII DE
SPECIALITATE PRECIZATĂ ÎN PROGRAMA ANALITICĂ!
CUPRINS
Unitatea de învăţare 1
CARACTERIZARE GENERALĂ A DREPTULUI CIVIL ROMÂN
1.1. Considerații necesare asupra noțiunii de drept

1.1.1. Noțiunea de drept în general
1.1.2. Diviziunea dreptului în drept public și drept privat
1.1.3. Accepțiunile noțiunii de „drept civil”
1.2. Noțiunea dreptului civil român
1.2.1. Definiție
1.3. Rolul dreptului civil român
1.3.1. Poziția dreptului civil de „drept comun”
1.4. Principiile dreptului civil român
1.4.1. Caracterizarea principiilor fundamentale ale dreptului civil
1.5. Delimitarea dreptului civil față de alte ramuri de drept
1.6. Îndrumător pentru autoverificare
TEORIA LEGII CIVILE
2.1. Izvoarele dreptului civil român

2.1.1. Noțiunea de izvor al dreptului civil
2.1.2. Categorii de izvoare ale dreptului civil
2.2. Aplicarea legii civile
2.2.1. Precizări prealabile
2.2.2. Intrarea și ieșirea din vigoare a legii civile
2.2.3. Aplicarea legii civile în timp
2.2.4. Aplicarea legii civile în spațiu
2.2.5. Aplicarea legii civile asupra persoanelor
2.3. Interpretarea legii civile
2.3.1. Definiție
2.3.2. Clasificarea interpretării legii civile
RAPORTUL JURIDIC CIVIL
3.1. Definiție
3.2. Caracterele raportului juridic civil
3.3. Structura raportului juridic civil
3.4. Subiectele raportului juridic civil
2
3.4.1. Definiții
3.4.2. Categoriile subiectelor de drept civil
3.4.3. Determinarea subiectelor raportului juridic civil
3.4.4. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil
3.4.5. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil
3.5. Capacitatea civilă
3.5.1. Noțiune
3.5.2. Capacitatea civilă a persoanei fizice
3.5.3. Capacitatea civilă a persoanei juridice
CONȚINUTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL
4.1. Noțiune
4.2. Dreptul subiectiv civil
4.2.1. Definiție
4.2.2. Clasificare
4.2.3. Abuzul de drept
4.3. Obligația civilă
4.3.1. Definiție
4.3.2. Clasificare
OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL
0
5.1. Noțiune
5.2. Clasificarea bunurilor
1
ACTUL JURIDIC CIVIL
6.1. Noțiune
6.2. Clasificarea actelor juridice civile
6.3. Condiții pentru valabilitatea actului juridic civil
6.3.1. Definiție
6.3.2. Clasificarea condițiilor
6.3.3. Capacitatea de a încheia actul juridic civil
6.3.4. Consimțământul
6.3.5. Obiectul actului juridic civil
6.3.6. Cauza (scopul) actului juridic civil
FORMA ACTULUI JURIDIC CIVIL
7.1 Definiție
7.2 Principiul consensualismului
7.3 Forma cerută ad validitatem
7.4 Forma cerută ad probationem
3
7.5 Forma cerută pentru opozabilitate față de terți
7.6 Îndrumător pentru autoverificare
MODALITĂȚILE ACTULUI JURIDIC CIVIL
8.1. Noțiune
8.2. Termenul
8.2.1. Definiție și reglementare
8.2.2. Clasificare și efecte
8.3. Condiția
8.4. Sarcina
EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL
9.1. Noțiune
9.2. Principiile efectelor actului juridic civil
9.2.1. Principiul forței obligatorii - pacta sunt servanda
9.2.2. Principiul irevocabilității actului juridic civil
9.2.3. Principiul relativității efectelor actului juridic civil
NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL
10.1 Definiție
10.2 Delimitarea nulității față de alte sancțiuni de drept civil
10.3 Clasificarea nulității actului juridic civil
10.4 Cauzele de nulitate
10.5. Efectele nulității actului juridic civil
10.5.1. Definiție
10.5.2. Principiul retroactivității efectelor nulității
10.5.3. Principiul repunerii în situația anterioară
10.5.4. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial
Bibliografie obligatorie:
 Petrică Trușcă, Andrada Trusca, Drept civil. Partea generală, Editura Universul
Juridic, București, 2012
 Andrada Trușcă, Drept civil I. Curs pentru Administrația publică, Editura Universul
Juridic, București, 2013
 Gabriel Boroi, Carla Anghelescu, Drept civil. Partea generală, Editura Hamangiu,
București, 2011
 Codul civil
Metoda de evaluare:
4
Examenul final se susţine sub formă scrisă, pe bază de subiecte în extenso, ţinându-se cont de
participarea la activităţile tutoriale şi rezultatul la temele de control ale studentului.
5
CARACTERIZARE GENERALĂ A DREPTULUI CIVIL ROMÂN
1.1. Considerații necesare asupra noțiunii de drept

1.1.1. Noțiunea de drept în general
1.1.2. Diviziunea dreptului în drept public și drept privat
1.1.3. Accepțiunile noțiunii de „drept civil”
1.2. Noțiunea dreptului civil român
1.2.1. Definiție
1.3. Rolul dreptului civil român
1.3.1. Poziția dreptului civil de „drept comun”
1.4.1. Caracterizarea principiilor fundamentale ale dreptului civil
1.5. Delimitarea dreptului civil față de alte ramuri de drept
1.1. Consideraţii necesare asupra noţiunii de drept

1.1.1. Noţiunea de drept în general
La început a existat obiceiul care a impus în viaţa colectivă
anumite reguli de conduită - ca derivând din natură şi raţiune - a
căror respectare era asigurată prin deprindere şi teamă de izolare.
În decursul timpului obiceiul s-a transformat în drept natural
sau drept cutumiar. Dreptul natural sau cutumiar se consideră a fi
rezultat din legile veşnice şi nestrămutate ale naturii, precum şi din
necesităţile unei discipline sociale a vieţii în cadrul colectivităţii.
1.1.2. Diviziunea dreptului în drept public şi drept privat
În cazul în care la raporturile juridice participă statul, ne aflăm
în prezenţa dreptului public. Se consideră că fac parte din dreptul
public: dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul
procesual penal, dreptul constituţional, ş.a.m.d.
În cazul în care raporturile juridice se stabilesc între
particulari, persoane fizice şi juridice, pe bază de egalitate în drepturi
- chiar dacă participă şi statul - ne aflăm în prezenţa dreptului privat.
Se consideră că fac parte din dreptul privat: dreptul civil, dreptul
comercial, dreptul familiei, dreptul muncii ş.a.m.d.
1.1.3. Accepţiunile noţiunii de “drept civil”
Sintagma drept civil este susceptibilă de mai multe înţelesuri
(C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu,Tratat de drept
civil român, Vol. 1, Bucureşti, 1928, p. 1-3; Gh. Beleiu, Drept civil
român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţie
revăzută şi adăugită de M. Nicolae și P. Trușcă, Ed. Universul
Juridic, București, 2007, p. 15; T. Pop, Drept civil român. Teoria
generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 7; I. Dogaru,
Elementele dreptului civil, vol.1, Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, Ed. Şansa, Bucureşti, 1993, p. 13-14; Şt.
Răuschi, T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoana
fizică. Persoana juridică, Ed. Fundaţiei Chemarea Iaşi, 1995, p. 12).
Într-un prim înţeles, prin drept civil se desemnează ramura de
drept, adică un ansamblu de norme juridice. Acest înţeles mai este
utilizat în doctrină, prin expresiile drept obiectiv şi drept pozitiv.
6
În al doilea înţeles se desemnează unul din elementele
conţinutului raportului juridic civil ca element de structură al acestui
raport şi anume, dreptul subiectiv civil, respectiv o posibilitate
recunoscută de legea civilă, subiectului activ – titularul dreptului
subiectiv civil – în virtutea căruia acesta poate avea o anumită
conduită, poate cere o conduită corespunzătoare dreptului său de la
subiectul pasiv, iar în caz de nevoie, poate face apel la justiţie, dacă
dreptul său nu poate fi protejat juridic decât în acest fel.
Într-un ultim înţeles, prin drept civil este desemnată acea
ramură a ştiinţei juridice care are ca obiect de cercetare dreptul civil
ca ramură de drept. Ştiinţa dreptului civil, la rândul ei, formează
obiectul de studiu pentru disciplina de învăţământ, utilizându-se
această expresie: drept civil.
1.2. Noţiunea dreptului civil român
1.2.1. Definiţie
Definim dreptul civil ca fiind acea ramură a sistemului de
drept, alcătuită dintr-un ansamblu de norme juridice care
reglementează raporturi patrimoniale și nepatrimoniale stabilite între
persoane fizice și persoane juridice aflate pe poziții de egalitate
juridică.
1.3. Rolul dreptului civil
1.3.1. Poziţia dreptului civil de “drept comun”
În sistemul dreptului românesc, dreptul civil se concretizează
prin aceea că el joacă rolul de drept comun faţă de alte ramuri de
drept. Aceasta înseamnă că, ori de câte ori, pentru celelalte ramuri de
drept, nu există reglementări proprii ori sunt insuficiente, se face
apel, împrumutându-se normele corespunzătoare ale dreptului civil.
Astfel spus, dreptul civil împrumută norme ale sale altor ramuri de
drept, când acestea n-au norme proprii pentru un caz ori aspect.
1.4.1. Caracterizarea principiilor fundamentale ale dreptului
civil
A) Principiul proprietăţii. Acest principiu este consacrat în
Constituţie şi, în baza lui, dreptul civil cuprinde norme care ocrotesc
şi garantează subiectelor de drept liberul exerciţiu al dreptului de
proprietate. Astfel, textul art. 44 din Constituţie dispune că: “Dreptul
de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate.
Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege”, iar alin.
2 stabileşte că (1)“Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în
mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot
dobândii dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în
condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi
din alte tratate internaţionale la care România este parte; pe bază de
reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi
prin moştenire legală”.
B) Principiul egalităţii în faţa legii civile. Pentru persoanele
fizice, acest principiu este consacrat atât de Constituţie, cât şi în
normele de drept civil.
Art. 16 alin. (1) din Constituţie dispune că: “Cetăţenii sunt
egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără
discriminări”. Codul civil, în art. 30 dispune: „rasa, culoarea,
naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau
orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenenţa
7
politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie
defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum şi
orice altă situaţie similară nu au nicio influenţă asupra capacităţii
civile.”
Pentru persoana juridică, acest principiu trebuie înţeles în
sensul că toate persoanele juridice dintr-o anumită categorie se
supun, în mod egal, legilor civile edictate pentru reglementarea
acelei categorii de persoane juridice.
C) Principiul îmbinării intereselor personale cu cele generale.
În temeiul acestui principiu, cetăţenii sunt obligaţi să “respecte
Constituţia, supremaţia sa şi legile (art. 1 din Constituţie), ,,să-şi
exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără
să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi” (art. 57 din Constituţie).
D) Principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective
civile. Acest principiu conferă un caracter real, de siguranţă pentru
drepturile subiective civile şi este consacrat atât de Constituţie, de
reglementările internaționale, cât şi de legea civilă.
E. Principiul bunei-credințe este consacrat de o serie de
dispoziții cuprinse în Constituție (art. 57), dar și în dispoziții ale
Codului civil. Art. 14 alin. 1 consacră acest principiu atât pentru
persoanele fizice, cât și pentru persoanele juridice, conform căruia
„orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să-și exercite
drepturile și să-și execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord
cu ordinea publică și bunele moravuri”.
1.5. Delimitarea dreptului civil faţă de alte ramuri de
drept
Criteriile de delimitare:
- Obiectul de reglementare;
- Metoda de reglementare;
- Caracterul normelor juridice;
- Calitatea subiectelor;
- Specificul sancţiunilor;
- Principiile proprii;
1.6. Îndrumar pentru autoverificare
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Definiți dreptul civil.

2. Ce înțelegeți prin rolul dreptului civil de drept comun?
3. Caracterizați principiile fundamentale ale dreptului civil.
4. Delimitați dreptul civil față de dreptul constituțional.
5. Delimitați dreptul civil față de dreptul administrativ.
6. Delimitați dreptul civil față de dreptul financiar.
7. Delimitați dreptul civil față de dreptul muncii.
8. Delimitați dreptul civil față de dreptul internațional privat.
8
Bibliografie obligatorie
1. Petrică Trușcă, Andrada Mihaela Trușcă, Drept civil. Partea generală, Editura Universul Juridic,
2012.
2. Codul civil.
9
TEORIA LEGII CIVILE

2.1.1. Noțiunea de izvor al dreptului civil
2.1.2. Categorii de izvoare ale dreptului civil
2.2.2. Intrarea și ieșirea din vigoare a legii civile
2.2.3. Aplicarea legii civile în timp
2.2.4. Aplicarea legii civile în spațiu
2.2.5. Aplicarea legii civile asupra persoanelor
2.3.1. Definiție

2.1.1. Noţiunea de izvor al dreptului civil
Izvoarele dreptului civil reprezintă formele în care sunt
exprimate regulile de conduită generale, abstracte şi
impersonale, de aplicabilitate repetată, care privesc comportarea
subiectelor de drept în raporturi juridice civile.
În concluzie, putem spune că prin noţiunea de izvor de
drept civil urmează să înţelegem normele juridice grupate în
diferite acte normative – legi, ordonanțe, hotărâri – care se
ocupă de reglementarea raporturilor juridice civile.
2.1.2. Categorii de izvoare (surse) ale dreptului civil în
sens formal
a) Legile
Principalele forme juridice în care se exprimă izvoarele
dreptului civil sunt legile – acte normative adoptate de
Parlamentul României – şi hotărârile Guvernului României.
Tot caracter de izvor al dreptului civil are şi actul
normativ adoptat de un ministru ori şeful unui alt organ al
administraţiei de stat – indiferent de denumire: ordin, in-
strucţiune, regulament etc. – dacă are ca obiect de reglementare
relaţii sociale ce intră în “obiectul dreptului civil”.
b) Uzanțele
Conform art. 1 alin. 6 din C. civ., prin uzanțe se înțelege
obiceiul (cutuma) și uzurile profesionale.
Obiceiul (cutuma) este o regulă de conduită stabilită în
practica vieții sociale și respectată un timp îndelungat, în
virtutea deprinderii, ca o normă socotită obligatorie de către o
anumită comunitate (C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al.
Băicoianu, op. cit., vol. I, București, Ed. Națională, p. 17).
c) Principiile generale ale dreptului
Potrivit art. 1 alin. 2 C. civ., „în cazurile neprevăzute de
lege se aplică uzanțele, iar în lipsa acestora, dispozițiile legale
privitoare la situații asemănătoare, iar când nu există asemenea
dispoziții, principiile generale ale dreptului”.
10
d) Izvoare neformale
În Codul civil sunt precizate expres izvoarele dreptului
civil, dar în literatura de specialitate s-a considerat, și se mai
consideră în această perioadă că mai sunt izvoare ale dreptului
civil: jurisprudența, doctrina și morala.
Actele normative care constituie izvoare ale dreptului
civil acţionează simultan sub trei aspecte:
1) un anumit interval de timp (întrucât legea civilă nu
este eternă), ceea ce se cheamă “aplicarea legii civile în timp”;
2) pe un anumit teritoriu (există atâtea legi civile
naţionale câte state suverane coexistă), ceea ce se cheamă
“aplicarea legii civile în spaţiu” şi
3) cu privire la anumiţi destinatari (întrucât nu există o
singură lege, care să se aplice tuturor subiectelor de drept), ceea
ce se numeşte “aplicarea legii civile asupra persoanelor”.
2.2.2. Intrarea şi ieşirea din vigoare a legii civile
Principiul în materie este în sensul că legea civilă intră
în vigoare la trei zile de la data publicării în Monitorul Oficial al
României, Partea I (întrucât aici este adusă la cunoştinţa
publică), iar excepţia la o dată ulterioară prevăzută în textul ei,
dacă legea stabileşte o anumită dată de intrare în vigoare.
Punctul terminus al acţiunii unei legi este cel al ieşirii
din vigoare. Procedeul tehnico-juridic de ieşire din vigoare a
unei legi este abrogarea.
Abrogarea unei legi poate fi expresă sau implicită.
Cât priveşte desuetudinea (a ieşi din uz), menţionăm că
intervine în acele situaţii în care, datorită raţiunilor pentru care
un anumit act normativ (sau numai anumite dispoziţii dintr-un
act normativ) a fost adoptat, acesta nu mai este aplicat, fără,
însă, a fi abrogat.
2.2.3. Aplicarea legii civile în timp.
Principiul neretroactivităţii legii civile noi este acea
regulă de drept, potrivit căreia, o lege civilă se aplică numai
situaţiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare,
neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute
anterior.
Principiul aplicării imediate a legii civile noi este regula
de drept, potrivit căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă
nouă se aplică tuturor situaţiilor apărute după intrarea ei în
vigoare; aceasta deoarece, tot ce se petrece sub legea nouă
trebuie să i se supună, astfel încât, prin acest principiu se
exclude aplicarea legii vechi.
Excepţiile de la cele două principii ale aplicării legii
civile în timp sunt:
- retroactivitatea legii civile noi care înseamnă aplicarea
legii civile noi la situaţii juridice anterioare intrării ei în vigoare.
În legătură cu această “excepţie de la principiul neretroactivităţii
legii civile” se pot formula două observaţii:
1. dispoziţia constituţională (art.15 alin.2) nu permite
nici o excepţie de la acest principiu, în materie civilă;
2. principiul neretroactivităţii vizează normele juridice
11
cuprinse în noua lege destinată a reglementa situaţii juridice.
- Ultraactivitatea (supravieţuirea) legii civile vechi.
Reprezintă excepţia de la principiul aplicării imediate a legii noi
şi constă într-o limitare, vremelnică, a aplicării legii noi, legea
veche urmând să se aplice, cu titlu tranzitoriu, situaţiilor juridice
în curs la momentul intrării în vigoare a noii legi, aplicarea
acestei legi fiind amânată până la consumarea respectivelor
situaţii juridice.
2.2.4. Aplicarea legii civile în spaţiu.
Acţiunea legii civile în spaţiu presupune cunoaşterea
limitelor teritoriale cărora ea se aplică. Aceasta, în sensul că
fiecare stat are legile sale proprii şi urmăreşte aplicarea lor în
limitele graniţelor sale. Din acest punct de vedere, problema
acţiunii legii civile în spaţiu comportă două aspecte: unul
naţional (intern), care vizează situaţia raporturilor civile stabilite
între subiectele de drept civil de cetăţenie ori naţionalitate
română, pe teritoriul statului român şi unul internaţional, care
vizează situaţia raporturilor juridice civile cu un element de
extraneitate (cetăţenie, naţionalitate, locul încheierii şi executării
contractului, locul producerii unui delict civil ori consumarea
efectelor sale).
2.5. Aplicarea legii civile asupra persoanelor
Aşa cum a rezultat din cele expuse anterior, normele
juridice fiind norme de conduită, se adresează oamenilor ca
subiecţi ai raporturilor juridice fie priviţi individual (ca persoane
fizice), fie priviţi ca entități (persoane juridice).
Nu trebuie să tragem concluzia că toate normele juridice
civile sunt aplicabile fără distincţie tuturor persoanelor fizice sau
juridice, deoarece există şi unele norme care se aplică numai
persoanelor fizice, după cum există şi norme de drept civil care
se aplică numai persoanelor juridice. De aceea, distingem între:
- legi civile cu vocaţie generală de aplicare, având ca
destinatari atât persoane fizice, cât şi persoane juridice; Codul
civil;
- legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor
fizice: O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe
cale administrativă a numelor persoanelor fizice;
- legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor
juridice: O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații;
2.3.1. Definiţie
Prin interpretarea legii civile înţelegem operaţiunea
logico-raţională de lămurire, explicare a conţinutului şi sensului
normelor de drept civil, în scopul justei lor aplicări, prin corecta
încadrare a diferitelor situaţii din viaţa practică în ipotezele ce le
conţin (Gh. Beleiu, op. cit., p. 61).
1. În funcţie de organul ori persoana de la care provine,
interpretarea normelor juridice poate fi oficială şi neoficială:
a) Interpretarea oficială este interpretarea făcută în
exercitarea atribuţiilor ce-i revin potrivit legii, de către un organ
de stat care a edictat norma juridică supusă interpretării,
concretizându-se în norme interpretative.
12
b) Interpretarea neoficială se dă legii civile în doctrină
ori de către avocat, în pledoariile sale în faţa instanţei
judecătoreşti.
2. În funcţie de rezultatul interpretării, se distinge între:
interpretarea literală (declarativă), interpretarea extensivă şi
interpretarea restrictivă.
a) Interpretarea literală este cea impusă de concluzia
că, formularea textului legal interpretat şi situaţiile concrete din
practică ce se încadrează în ipoteza sa există concordanţă,
nefiind necesar nici de a se extinde şi nici de a se restrânge
aplicarea textului în cauză.
b) Interpretarea extensivă este atunci când interpretul,
ca urmare a analizei formulării textului legal şi a situaţiilor ce s-
ar încadra în formularea respectivă, ajunge la concluzia că, în
înţelesul său literal, textul legal nu acoperă unele raporturi
juridice sau situaţii juridice pe care, în intenţia legiuitorului,
trebuia să le acopere.
c) Interpretarea restrictivă este opusul interpretării
extensive, respectiv, din compararea formulării textului şi a
situaţiilor de fapt cărora trebuie să se aplice, interpretul ajunge la
concluzia că legea are o formulare prea cuprinzătoare faţă de
intenţia reală a legiuitorului.
3. În funcţie de metoda de interpretare folosită, se
deosebeşte între: a) interpretarea gramaticală, b) interpretarea
sistematică, c) interpretarea istorico-teleologică și d)
interpretarea logică.
a) Interpretarea gramaticală constă în lămurirea
conţinutului unei norme juridice pe baza regulilor gramaticii,
ceea ce presupune folosirea procedeelor de analiză morfologică
şi sintactică a textului legal, ţinându-se cont de înţelesul
termenilor utilizaţi în textul respectiv, de legătura dintre aceşti
termeni, de construcţia propoziţiei sau a frazei, de particulele
întrebuinţate, precum şi de semnele de punctuaţie (G. Boroi, op.
cit., p. 30).
b) Interpretarea sistematică constă în lămurirea
înţelesului unei dispoziţii legale ţinându-se cont de legăturile
sale cu alte dispoziţii, fie din acelaşi act normativ, fie din alt act
normativ.
c) Interpretarea istorico-teleologică constă în stabilirea
sensului unei dispoziţii legale ţinându-se seama de finalitatea
urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ din care face
parte acea dispoziţie, într-un context istoric dat.
d) Interpretarea logică constă în lămurirea sensului unei
norme juridice pe baza legilor logicii formale şi a sistemului de
argumentare pe care se sprijină, pentru desluşirea înţelesului
unei norme juridice civile.
13
1. Analizati izvoarele dreptului civil.

2. Analizați intrarea și ieșirea din vigoare a legii civile.
3. Analizați aplicarea legii civile în timp.
4. Analizați aplicarea legii civile în spațiu.
5. Analizați aplicarea legii civile asupra persoanelor.
6. Care sunt criteriile de clasificare a interpretării legii civile?
1. Raporturile juridice civile nepatrimoniale pot fi:

a) Raporturi juridice civile obligaționale.
b) Raporturi de identificare a subiectelor de drept civil.
c) Raporturi generate de creația intelectuală.
2. Sunt izvoare de drept civil:
a) Cutuma.
b) Doctrina.
c) Jurisprudența.
3. Principiul neretroactivității legii civile se impune:
a) Legiuitorului.
b) Organului de jurisdicție care aplică legea.
c) Tuturor participanților la raporturi juridice.
4. Încetarea aplicării legii civile poate avea loc prin:
a) Ajungere la termen.
b) Abrogare expresă, directă sau indirectă.
c) Abrogare tacită totală.
5. Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între
comercianți și consumatori conține norme juridice care se aplică:
a) Numai persoanelor juridice.
b) Numai persoanelor fizice.
c) Persoanelor fizice și juridice.
6. Legea civilă intră în vigoare:
a) La data publicării în Monitorul Oficial.
b) La data promulgării.
c) La 3 zile de la publicare sau la data prevăzută în textul ei.
7. Legea civilă nouă se aplică:
a) Situațiilor juridice care se ivesc din momentul intrării ei în vigoare.
b) Situațiilor juridice subiective născute anterior intrării ei în vigoare și care nu și-au
produs încă efectele.
c) Situațiilor juridice născute anterior intrării ei în vigoare, care și-au produs în
întregime efectele.
8. Aplicarea legii civile în timp este guvernată de următoarele principii:
a) Ultraactivitatea legii civile.
14
b) Neretroactivitatea legii civile.
c) Aplicarea imediată a legii civile.
9. Sunt izvoare ale dreptului civil:
a) Practica judiciară.
b) Doctrina judiciară.
c) Legile, ca acte normative emise de puterea legislativă.
10. Raporturile juridice civile patrimoniale pot fi:
a) Raporturi juridice civile reale.
b) Raporturi juridice civile prin care se individualizează subiectele de drept.
c) Raporturi juridice civile obligaționale.
2012.
2. Codul civil.
15
RAPORTUL JURIDIC CIVIL
3.1. Definiție
3.4.1. Definiții
3.5.1. Noțiune
3.1. Definiţie
Raportul juridic civil este definit ca fiind relaţia socială –
patrimonială ori nepatrimonială – reglementată de norma de drept
civil (Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, Ed. Universul Juridic, Ediţia a VII-a
revăzută şi adăugită de: M. Nicolae, P. Truşcă, 2007 p. 61; T. Pop,
Drept civil român. Teoria generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1993).
- raportul juridic civil are un caracter social. Conţinutul
acestui caracter constă în reglementarea sa de către norma de drept
civil, sens în care relaţia dintre oameni nu-şi pierde trăsătura sa de a
fi relaţie socială, iar în al doilea rând, norma de drept civil (ca orice
normă juridică, de altfel) nu se poate adresa decât conduitei
oamenilor, în calitatea lor de fiinţe sociale, dotate cu raţiune.
- raportul juridic civil are caracter voliţional. Caracterul
voliţional al raportului juridic civil se exprimă prin aceea că: 1) el
este întotdeauna rezultatul reglementării relaţiei sociale prin norma
juridică, normă care exprimă voinţa legiuitorului înfăţişând
electoratul, şi 2) naşterea anumitor raporturi juridice civile presupune
şi voinţa exprimată în condiţiile legii, de către participanţii la astfel
de raporturi.
- raportul juridic civil se caracterizează prin poziţia de
egalitate juridică a părţilor. Metoda specifică de reglementare a
dreptului civil este cea a egalităţii juridice a părţilor. Astfel,
egalitatea juridică a părţilor este un caracter propriu raportului juridic
civil.
Privit din punctul de vedere al structurii sale, raportul juridic
civil este alcătuit din trei elemente constitutive: părţile, conţinutul şi
obiectul.
- părţile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele
16
fizice şi persoanele juridice în calitate de titulare de drepturi
subiective civile sau de obligații civile;
- conţinutul raportului juridic civil este alcătuit din totalitatea
drepturilor subiective şi a obligaţiilor civile pe care le au părţile
raportului juridic civil respectiv;
- obiectul raportului juridic civil constă în conduita părților,
respectiv, acţiunile ori inacţiunile la care sunt îndreptăţite părţile ori
de care acestea sunt ţinute să le respecte.
Spunem că acestea sunt elemente constitutive, adică esenţiale,
în sensul că, lipsa oricăruia dintre ele face să nu ne aflăm în prezenţa
unui raport juridic civil. Cu alte cuvinte, aceste trei elemente trebuie
să fie întrunite cumulativ, pentru a fi în prezenţa unui raport juridic
civil.
3.4.1.Definiţii
Definiţia persoanei fizice. Pentru dreptul civil “persoana
fizică” este omul, privit ca titular de drepturi subiective şi obligaţii
civile (art. 25 alin. 2 C. civ.).
Definiţia persoanei juridice. Persoana juridică reprezintă orice
formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este
titular de drepturi subiective şi obligaţii civile. (art. 25 alin. 3 C. civ.)
Există două mari categorii de subiecte de drept civil:
1) persoanele fizice;
2) persoanele juridice.
1) În categoria persoanelor fizice putem distinge mai multe
subcategorii:
a) În raport cu capacitatea de exerciţiu, distingem
între:
- persoane fizice lipsite de capacitatea de exerciţiu: intră în
această categorie, minorii sub 14 ani şi persoanele puse sub
interdicţie judecătorească;
- persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă; fac parte din
această categorie minorii între 14 şi 18 ani;
- persoanele cu capacitate de exerciţiu deplină, sunt persoane
fizice cu deplină capacitate, majorii.
b) În raport de cetăţenie persoanele fizice pot fi:
- persoanele fizice de cetăţenie română;
- persoanele fizice care nu au cetăţenia română: în această
categorie sunt incluse persoanele fizice fără cetăţenie (apatrizii) şi
cele cu dublă cetăţenie (din care nici una nu este română).
2) Persoanele juridice se pot clasifica astfel:
a) În raport de natura proprietăţii lor, deosebim:
- persoane juridice particulare sau de drept privat;
- persoane juridice de stat sau publice ori de drept public;
- persoane juridice mixte;
b) După criteriul naţionalităţii lor, distingem:
- persoanele juridice de naţionalitate română, de regulă, cele
care îşi au sediul în România;
- persoanele juridice de altă naţionalitate, străină.
c) După scopul lor, deosebim:
- persoane juridice cu scop patrimonial sau lucrativ;
- persoane juridice nonprofit sau fără scop lucrativ.
17
Prin determinarea subiectelor raportului juridic civil se
înţelege cunoaşterea, individualizarea acestora. Sub acest aspect,
prezintă interes dacă părţile raportului juridic civil sunt cunoscute
(individualizate) amândouă sau numai una, din momentul naşterii
acestui raport.
În cazul raporturilor juridice, care au în conţinutul lor drepturi
absolute, numai subiectul activ este determinat, care este însuşi
titularul dreptului subiectiv civil, iar subiectele pasive sunt
nedeterminate.
În cazul raporturilor juridice, care au în conţinutul lor drepturi
relative, atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv sunt determinate.
Pe categorii de raporturi de drept civil, pluralitatea de subiecte
se prezintă astfel:
- în raporturile reale, având în conţinut dreptul de proprietate,
subiectul pasiv este nedeterminat dar constituit, întotdeauna, din
pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil, în afară de titularul
dreptului de proprietate; subiectul activ, însă, poate fi o persoană (în
cazul proprietăţii exclusive), ori să fie alcătuit din mai multe per-
soane, determinate (în cazul proprietăţii comune). Potrivit art. 632 C.
civ. „(1) Formele proprietăţii comune sunt următoarele: a)
proprietatea pe cote-părţi (coproprietatea); b) proprietatea în
devălmăşie (devălmăşia). (2) Coproprietatea poate fi obişnuită sau
forţată.”
a) Coproprietatea obișnuită există în situația când mai multe
persoane dețin în proprietate un bun sau mai multe bunuri,
determinate, fiecare având calitatea de coproprietari, situație în care
fiecare coproprietar are o cotă parte ideală de drept (1/2; 1/4), dar nu
are o parte determinată din bunul privit în materialitatea lui ori, după
caz, nu are un anumit bun sau anumite bunuri din universalitatea
respectivă, astfel că dreptul său se regăsește cu al celorlalți în orice
părticică a bunului. Nu este necesar ca drepturile coproprietarilor să
fie egale ca întindere.
b) Coproprietatea forțată prezintă aceleași trăsături ca și
coproprietatea obișnuită cu deosebirea că nu poate înceta prin partaj
sau împărțeală. Coproprietatea forțată este reglementată în art. 646 -
666, unde sunt detaliate ca și exemple: părțile comune dintr-o clădire
sau ansamblu rezidențial unde există spații cu destinația de locuință,
având proprietari diferiți (casa scării, ascensor, uscătorie etc.)
c) devălmăşia, este acea formă a dreptului de proprietate
comună care se caracterizează prin aceea că titularii săi nu au
determinată (cunoscută) cota-parte ce ar reveni fiecăruia din drept, ci
acesta este nefracţionat, astfel că dreptul de proprietate nu este
divizat şi, cu atât mai mult, nici lucrul sau lucrurile nu sunt
fracţionate.
- în raporturile juridice nepatrimoniale, subiectul pasiv, fiind
nedeterminat, este constituit din pluralitatea celorlalte subiecte de
drept civil, cu excepţia subiectului activ. În schimb, pluralitatea
activă este mai rară, întâlnindu-se totuşi în raporturile nepatrimoniale
generate de creaţia intelectuală şi prezentându-se sub forma coauto-
ratului. În cazul coautoratului, deosebim, pe de o parte, opera
18
comună divizibilă, respectiv opera comună a fost creată de mai multe
persoane, fiecare având o contribuţie determinată, iar, pe de altă
parte, opera comună indivizibilă, atunci când contribuţia coautorilor
este nedeterminată.
- în raporturile obligaţionale (de creanţă) pluralitatea poate fi:
 activă, când există mai mulţi creditori;
 pasivă, când există mai mulţi debitori;
 mixtă, când există mai mulţi creditori şi mai mulţi
debitori.
În cazul raporturilor civile nepatrimoniale nu se pune
problema schimbării subiectului activ care este titularul dreptului,
întrucât drepturile nepatrimoniale sunt inalienabile, iar subiectele
pasive sunt nedeterminate (fiind formate din toate celelalte subiecte
de drept civil, în afară de subiectul activ).
În cazul raporturilor civile patrimoniale, urmează a se
distinge între raporturile reale şi raporturile de obligaţii.
În cazul raporturilor reale poate interveni o schimbare a
subiectului activ printr-un mod legal de transmitere (dobândire) a
drepturilor reale.
În situaţia raporturilor civile patrimoniale obligaţionale poate
interveni o schimbare atât a subiectului activ (creditorul), cât şi a
subiectului pasiv (debitorul).
Subiectul activ (creditorul) poate fi schimbat prin: cesiunea de
creanţă, subrogaţia personală, novaţia prin schimbare de creditor.
Subiectul pasiv (debitorul) poate fi schimbat prin: novația prin
schimbare de debitor, preluarea datoriei, poprirea.
3.5.1. Noţiune
Calitatea de a fi subiect de drept civil – atât în cazul
persoanelor fizice, cât şi în cazul persoanelor juridice – este
exprimată prin aptitudinea – generală – de a fi titular de drepturi şi
obligaţii civile.
Potrivit art. 28 alin. 1 C. civ. „Capacitatea civilă este
recunoscută tuturor persoanelor”.
În structura capacităţii civile intră două elemente: capacitatea
de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu, elemente pe care le vom
prezenta, distinct, atât pentru persoana fizică, cât şi pentru persoana
juridică.
a) capacitatea de folosinţă a persoanei fizice. Prin capacitatea
de folosinţă a persoanei fizice se înţelege aptitudinea persoanei de a
avea drepturi şi obligaţii civile.
Potrivit dispoziţiilor art. 35 din C. civ.: “Capacitatea de
folosinţă începe la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea
acesteia.
Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă
numai dacă el se naşte viu” (art. 36 C. civ. coroborat cu art. 412 C.
civ.).
b) capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice. Prin capacitatea
de exerciţiu a persoanei fizice se înţelege aptitudinea omului de a-şi
exercita drepturile civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile, prin
încheierea de acte juridice civile.
19
Art. 43 C. civ. dispune: (1) În afara altor cazuri prevăzute de
lege, nu au capacitate de exerciţiu:
a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
b) interzisul judecătoresc.
(2) Pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice
se încheie, în numele acestora, de reprezentanţii lor legali, în
condiţiile prevăzute de lege. (3) Cu toate acestea, persoana lipsită de
capacitatea de exerciţiu poate încheia singură actele anume prevăzute
de lege, actele de conservare, precum şi actele de dispoziţie de mică
valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul încheierii
lor.”
Potrivit art. 41 C. civ., „(1) Minorul care a împlinit vârsta de
14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă. (2) Actele juridice ale
minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă se încheie de către
acesta, cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în
cazurile prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă.
Încuviinţarea sau autorizarea poate fi dată, cel mai târziu, în
momentul încheierii actului. (3) Cu toate acestea, minorul cu
capacitate de exerciţiu restrânsă poate face singur acte de conservare,
acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte de
dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la
data încheierii lor.
În sfârşit, potrivit art. 38 C. civ.: “(1) Capacitatea de exerciţiu
deplină începe de la data când persoana devine majoră. (2) Persoana
devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani”, ca regulă.
Prin excepție, capacitatea de exercițiu deplină poate fi
dobândită înainte de majorat, după caz, fie prin căsătorie (art. 39 alin.
1 C. civ. coroborat cu art. 272 alin. 2 C. civ.), fie prin recunoaștere de
către instanța de tutelă, când pentru motive temeinice minorul care a
împlinit vârsta de 16 ani dobândește capacitate de exercițiu anticipată
(art. 40 C. civ.).
a) capacitatea de folosință a persoanei juridice este
aptitudinea de a avea drepturi și obligații civile.
Începutul capacității de folosință a persoanei juridice este
marcat de momentul dobândirii personalității juridice ce are loc în
funcție de modul lor de înființare și de categoria de persoane juridice
din care fac parte.
Potrivit art. 194 alin. 1 C. civ., „(1) Persoana juridică se
înfiinţează:
a) prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul
autorităţilor şi al instituţiilor publice, al unităţilor administrativ-
teritoriale, precum şi al operatorilor economici care se constituie de
către stat sau de către unităţile administrativ-teritoriale. În toate
cazurile, actul de înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres dacă
autoritatea publică sau instituţia publică este persoană juridică;
b) prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat,
în condiţiile legii;
c) în orice alt mod prevăzut de lege.”
Prin excepție, persoana juridică dobândește o capacitate de
folosință anticipată, chiar înainte de data înregistrării sau de la data
actului de autorizare, ori de la data îndeplinirii altor cerințe, cu
privire la drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligațiilor
20
și a oricăror măsuri preliminare, însă numai în măsura necesară ca
persoana juridică să ia ființă în mod valabil (art. 205 alin. 3 C. civ.).
Încetarea capacității de folosință a persoanei juridice are loc
atunci când încetează personalitatea juridică. Potrivit art. 244 C. civ.
„Persoana juridică încetează, după caz, prin constatarea ori
declararea nulităţii, prin fuziune, divizare totală, transformare,
dizolvare sau desfiinţare ori printr-un alt mod prevăzut de actul
constitutiv sau de lege”.
b) capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice constă în
aptitudinea de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile,
încheind acte juridice civile, prin organele sale de administrare.
Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice se dobândește la data
constituirii organelor sale de administrare.
Potrivit art. 210 alin. 1 C. civ. „Până la data constituirii
organelor de administrare, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea
obligaţiilor care privesc persoana juridică se fac de către fondatori ori
de către persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în acest
scop”.
Conținutul capacității de exercițiu a persoanei juridice este
marcat de două limite: a) capacitatea de folosință și b) pluralitatea
organelor de administrare ale persoanei juridice respective.
Încetarea capacității de exercițiu corespunde, practic, cu
încetarea capacității de folosință a persoanei juridice.
1. Definiți raportul juridic civil.

2. Care sunt caracterele raportului juridic civil?
3. Care sunt categoriile de subiecte ale raportului juridic civil?
4. Ce înțelegeți prin determinarea subiectelor raportului juridic civil?
5. Ce înțelegeți prin pluralitatea subiectelor raportului juridic civil?
6. Ce înțelegeți prin schimbarea subiectelor raportului juridic civil?
7. Ce înțelegeți prin capacitatea civilă?
8. De câte feluri este capacitatea civilă a persoanei fizice?
9. De câte feluri este capacitatea civilă a persoanei juridice?
21
2012.
2. Codul civil.
22
CONȚINUTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL
4.1. Noțiune
4.2.1. Definiție
4.2.2. Clasificare
4.3. Obligația civilă
4.3.1. Definiție
4.3.2. Clasificare
4.1. Noţiune
Prin conţinut al raportului juridic civil se înţelege totalitatea
drepturilor subiective şi obligaţiilor civile ce revin părţilor acestui
raport.
Drepturile subiective civile formează latura activă a
conţinutului raportului juridic civil, iar obligaţiile civile alcătuiesc
latura pasivă a acestuia.
Cele două laturi ale conţinutului raportului juridic civil nu sunt
independente, ci dimpotrivă, se află într-o strânsă corelaţie, deoarece
nu există drept subiectiv civil fără obligaţie civilă căreia să îi
corespundă. Această afirmaţie este valabilă pentru orice raport
juridic civil, indiferent că este un raport real, obligaţional sau
nepatrimonial.
4.2.1. Definiţia dreptului subiectiv civil
Posibilitatea recunoscută de lege subiectului activ dintr-un
raport juridic civil - persoana fizică ori persoană juridică - în virtutea
căreia aceasta poate, în limitele dreptului și moralei, să aibă o
anumită conduită și putând pretinde subiectului pasiv o conduită
corespunzătoare, iar, în caz de nevoie, să solicite concursul forței
coercitive a statului.
4.2.2. Clasificarea drepturilor subiective civile
A. Drepturi subiective civile absolute şi relative
Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în virtutea căruia
titularul său poate avea o anumită conduită, fără a face apel la
altcineva pentru a şi-l exercita.
Sunt absolute drepturile personal nepatrimoniale şi drepturile
reale.
Drepturile absolute prezintă următoarele caracteristici:
- raportul juridic, care are în conţinutul său un drept absolut,
se stabileşte între titularul dreptului, ca subiect activ, şi toate celelalte
persoane, ca subiecte pasive, nedeterminate, în momentul stabilirii
raportului juridic;
- dreptul absolut este opozabil tuturor – erga omnes – în
sensul că tuturor subiectelor de drept civile le revine obligaţia de a
nu-l încălca;
- conţinutul obligaţiei subiectelor pasive nedeterminate este
23
îndatorirea lor generală şi negativă de a nu aduce atingere dreptului
absolut al subiectului activ.
Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept în virtutea căruia
titularul poate pretinde subiectului pasiv o conduită determinată, fără
de care dreptul nu se poate realiza.
Categoria drepturilor subiective civile relative include toate
drepturile de creanță.
Drepturile relative prezintă următoarele caracteristici:
- raportul juridic care are în conţinutul său un drept relativ se
stabileşte între titularul (sau titularii) dreptului ca subiect activ şi o
(sau mai multe) persoană determinată din însăşi momentul stabilirii
raportului juridic ca subiecte pasive;
- obligaţia corelativă unui asemenea drept poate consta, după
caz, în a da, a face sau a nu face; astfel încât conţinutul obligaţiei
corelative dreptului relativ nu este întotdeauna acelaşi, putând consta
fie într-o acţiune (a da şi a face) ca obligaţie pozitivă, fie într-o
abţinere (a nu face), ca obligaţie negativă;
- este opozabil numai subiectului pasiv determinat.
B. Drepturi subiective civile patrimoniale şi nepatrimoniale
Dreptul patrimonial este dreptul subiectiv civil al cărui
conţinut poate fi evaluabil în bani.
Drepturile patrimoniale se împart, la rândul lor, în drepturi
reale şi drepturi de creanţă.
Dreptul real (jus in re), este acel drept patrimonial în virtutea
căruia titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra unui bun,
în mod direct și nemijlocit, fără concursul altei persoane.
Drepturile reale prezintă următoarele caracteristici:
- iau naştere din raporturi juridice stabilite între titularul
dreptului, ca subiect activ şi toate celelalte subiecte de drept, ca
subiecte pasive nedeterminate;
- conferă subiectului activ puterea de a-şi exercita
prerogativele (posesia, folosinţa şi dispoziţia) dreptului direct asupra
lucrului, fără concursul unei alte persoane;
- dreptului real îi corespunde obligaţia generală şi negativă
ce revine subiectelor pasive nedeterminate de a nu face nimic de
natură să aducă atingere exerciţiului dreptului;
- drepturile reale sunt absolute fiind opozabile tuturor (erga
omnes), în sensul că toate subiectele de drept sunt ţinute să respecte
prerogativele pe care titularii lor le au;
- drepturile reale conferă titularilor – pe lângă celelalte
atribute specifice (posesie, folosinţă, dispoziţie) – atât un drept de
urmărire, cât şi un drept de preferinţă;
- drepturile reale sunt limitate ca număr, fiind expres
reglementate de lege (numai prin lege putând fi create noi drepturi
reale) părţile neputând crea prin convenţia lor alte drepturi reale.
Dreptul de creanţă (jus ad personam) – este acel drept
patrimonial în temeiul căruia subiectul activ numit creditor, poate
pretinde subiectului pasiv numit debitor, ca acesta să dea, să facă sau
să nu facă ceva, respectiv să îndeplinească o obligaţie corelativă prin
executarea căreia se realizează dreptul creditorului.
Drepturile de creanţă prezintă următoarele caracteristici:
- dreptul de creanţă rezultă din raporturi juridice care se
stabilesc între una sau mai multe persoane determinate, ca subiect
24
activ şi una sau mai multe persoane determinate, ca subiect pasiv.
- conferă titularului lor (creditor) posibilitatea de a cere
subiectului pasiv determinat (debitor), ca acesta să dea, să facă sau să
se obţină a face ceva;
- implică obligaţia din partea debitorului care să constea în a
da, a face sau a nu face;
- drepturile de creanţă sunt relative, sens în care nu sunt
opozabile decât subiectului pasiv determinat. Asta nu înseamnă că
drepturile de creanţă nu trebuie respectate şi de către terţele persoane,
ci doar că executarea obligaţiei corelative nu poate fi cerută de
creditor decât debitorului respectiv;
- drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr, întrucât nu
sunt prevăzute expres de lege, iar părţile putând conveni asupra
creării oricăror drepturi subiective în raporturile dintre ele.
- drepturile de creanţă izvorăsc din acte juridice (contracte sau
acte juridice unilaterale), precum şi din fapte juridice în sens restrâns
(fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, plata nedatorată etc)
Dreptul personal nepatrimonial este acel drept subiectiv ce are
un conţinut moral, nu poate fi evaluat în bani şi care, fiind strâns
legat de persoană ca subiect de drept civil ajută la individualizarea
acestuia.
Din categoria drepturilor personale nepatrimoniale fac parte:
- drepturi care privesc existenţa şi integritatea (fizică şi
morală) a persoanei fizice, precum: dreptul la viaţă, dreptul la
onoare, dreptul la demnitate umană etc.;
- drepturi care privesc identificarea persoanei, cum ar fi: a)
pentru persoana fizică: dreptul la nume, dreptul la pseudonim,
dreptul la domiciliu; b) pentru persoana juridică: dreptul la denumire,
dreptul la sediu, dreptul la marcă.
- drepturile decurgând din creaţia intelectuală ca formă de
exprimare a personalităţii, adică drepturile nepatrimoniale ce
izvorăsc din opera literară, artistică ori ştiinţifică şi din invenţie.
C. Drepturi subiective civile principale şi accesorii
Dreptul principal este dreptul subiectiv civil care are o
existenţă de sine stătătoare, soarta sa nedepinzând de vreun alt drept.
Dreptul accesoriu este dreptul subiectiv civil a cărui soartă
juridică depinde de existenţa altui drept subiectiv civil, cu rol de
drept principal.
D. Drepturi subiective civile pure şi simple şi drepturi afectate
de modalităţi
Drepturile subiective civile pure şi simple sunt cele care
conferă o deplină certitudine titularilor lor, întrucât nici existenţa şi
nici exercitarea lor nu depinde de vreo împrejurare viitoare: un
asemenea drept poate fi exercitat de îndată, după naşterea lui, în mod
definitiv şi irevocabil. Marea majoritate a drepturilor civile sunt pure
şi simple.
Un asemenea drept, pur şi simplu, este spre exemplu, dreptul
de proprietate dobândit de donatar, printr-un “dar manual”.
Drepturile subiective civile afectate de modalităţi sunt drepturi
a căror existenţă ori exercitare depinde de o împrejurare viitoare,
certă ori incertă.
În dreptul civil, prin abuz de drept înţelegem exercitarea unui
25
drept subiectiv civil cu încălcarea principiilor exercitării sale.
În mod curent, sancţionarea abuzului de drept se face prin
refuzul concursului forţei de constrângere a statului, în sensul că,
organul de jurisdicţie, constatând că este în prezenţa exercitării
abuzive a unui drept subiectiv civil, nu va admite cererea
reclamantului, aşa cum a fost formulată, sau, după caz, prin
înlăturarea apărării pârâtului.
4.3. Obligaţia civilă
4.3.1. Definiţie
Obligaţia civilă este definită ca fiind îndatorirea subiectului
pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumită conduită, cores-
punzătoare dreptului subiectiv corelativ, conduită care poate consta
în a da, a face ori a nu face ceva şi care, la nevoie, poate fi impusă
prin forţa coercitivă a statului (G. Beleiu, op. cit., 2007, p. 88; G.
Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit., 2011, p. 67).
4.3.2. Clasificare
I. Clasificarea obligaţiilor în funcţie de obiectul lor
a) Obligaţii de a da, a face şi a nu face. În dreptul civil,
obligaţia de a da înseamnă îndatorirea debitorului dintr-un raport
juridic obligațional de a constitui sau a transmite, în folosul
creditorului, un drept real asupra unui bun. Astfel, de exemplu,
obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra
lucrului vândut în patrimoniul cumpărătorului este o obligaţie de a
da.
Obligaţia de a face este îndatorirea ce revine subiectului pasiv
de a efectua o lucrare, a presta un serviciu ori de a preda un lucru,
adică, o prestaţie pozitivă în afara acelora care se încadrează în
noţiunea de “a da”. În acest sens sunt obligaţii de a face: a) obligaţia
vânzătorului de a preda lucrul vândut cumpărătorului; b) obligaţia
locatorului de a pune la dispoziţia locatarului lucrul închiriat; c)
obligaţia asumată de o anumită persoană de a presta anumite servicii
sau de a executa anumite lucrări; d) restituirea de către depozitar a
lucrului aflat în depozit etc.
Obligaţia de a nu face ceva, constă într-o abţinere la care este
îndatorat debitorul, de la ceva ce ar fi putut să facă în lipsa obligaţiei
asumate.
b) Obligaţiile civile pozitive şi obligaţii negative.
- obligaţiile pozitive sunt acelea care constau în “a da” şi “a
face”;
- obligaţiile negative sunt acelea care constau în “a nu face”.
c) Obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace.
Obligaţiile de rezultat (numite şi determinate) sunt acele
îndatoriri ce revin debitorului față de creditorul unui raport
obligațional, de a desfășura o anumită activitate cu scopul de a obține
un rezultat bine stabilit.
Obligaţiile de mijloace (numite şi obligaţii de prudenţă şi
diligenţă) sunt acele îndatoriri ce revin debitorului față de creditorul
unui raport obligațional, de a depune toate mijloacele necesare pentru
atingerea rezultatului promis, fără a se obliga la atingerea rezultatului
propus (art. 1481 alin. 2 C. civ.).
B. Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor în obligaţii
obişnuite (între părţi), opozabile terţilor şi obligaţii reale
1) Obligaţia obişnuită este îndatorirea ce revine debitorului
26
faţă de care s-a născut (ce revine celui ce s-a obligat). Această
obligaţie este opozabilă numai între părţi, tot astfel cum se întâmplă
şi cu dreptul de creanţă.
Marea majoritate a obligaţiilor civile sunt de acest fel.
2) Obligaţiile opozabile terţilor – numite şi scriptae in rem – se
caracterizează prin aceea că sunt atât de strâns legate de posesia
lucrului, încât creditorul nu poate obţine satisfacerea dreptului său
decât dacă posesorul actual al lucrului va fi obligat să respecte acest
drept, deşi nu a participat direct şi personal la formarea raportului de
obligaţie.
3) Obligaţiile reale – numite şi obligaţii propter rem – constau
în îndatorirea ce revine, potrivit legii, celui ce deţine un bun în
considerarea importanţei deosebite a bunului respectiv pentru
societate.
C. Clasificarea obligaţiilor în funcţie de sancţiune
- obligaţii perfecte sunt acelea a căror executare este asigurată
în cazul în care debitorul nu le aduce la îndeplinire de bună-voie
printr-o acţiune în justiţie şi obţinerea unui titlu executoriu ce poate fi
pus în executarea silită. Majoritatea obligaţiilor civile intră în această
categorie;
- obligaţia imperfectă (numită şi naturală) este acea obligaţie a
cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dar odată executată,
de bună-voie, debitorul nu mai are posibilitatea să ceară restituirea
prestaţiei.
1. Definiți dreptul subiectiv civil.

2. Clasificați drepturile subiective civile.
3. Care sunt caracteristicile drepturilor reale?
4. Care sunt caracteristicile drepturilor de creanță?
5. Faceți o comparație între dreptul real și dreptul de creanță.
6. Ce este abuzul de drept?
7. Definiți obligația civilă.
8. Clasificați obligațiile civile.
1. Prin obligație de a da se înțelege îndatorirea:

a) De a preda un lucru;
b) De a transmite sau de a constitui un drept real;
c) De a transmite un drept de creanță.
2. Constituie o obligație de mijloace:
a) Obligația pe care și-o asumă medicul de a depune toată priceperea sa în tratarea
pacientului;
27
b) Obligația de a câștiga un anumit proces, asumată de avocat față de clientul său;
c) Obligația de a preda un anumit lucru.
3. Drepturile absolute:
a) Se pot realiza numai cu concursul unei alte persoane;
b) Cuprind toate drepturile patrimoniale;
c) Au drept obligație corelativă o obligație opozabilă erga omnes.
4. Obligația propter rem:
a) Are ca izvor legea sau convenția părților;
b) Se transmite odată cu bunul, fără a fi nevoie de vreo formalitate specială;
c) Constă în îndatorirea de a transmite sau de a constitui un drept real.
5. Dreptul real și dreptul de creanță se aseamănă, printre altele, prin aceea că:
a) Au determinate atât subiectul activ, cât și subiectul pasiv;
b) Sunt evaluabile pecuniar;
c) Sunt însoțite de prerogativa preferinței.
6. Obligația perfectă:
a) Se mai numește și obligație naturală;
b) Se valorifică, de regulă, pe cale de excepție;
c) Oferă posibilitatea creditorului de a recurge la forța coercitivă a statului pentru a obține
executarea ei.
7. Bunurile fungibile:
a) Pot fi considerate nefungibile, în temeiul voinței părților;
b) Pot fi înlocuite unele cu altele în executarea unei obligații;
c) Sunt producătoare de fructe.
8. Spre deosebire de drepturile reale, drepturile de creanță:
a) Nu se bucură de prerogativa urmăririi;
b) Sunt limitate ca număr;
c) Fac parte din categoria drepturilor absolute.
9. Bunurile consumptibile:
a) Implică fie consumarea substanței bunurilor, fie înstrăinarea lor;
b) Nu pot fi considerate neconsumptibile prin voința părților;
c) Sunt, ca regulă, bunuri nefungibile.
10. Obligația de a preda bunul vândut este:
a) O obligație de a da;
b) Corelativă unui drept de creanță;
c) O obligație de mijloace.
28
2012.
2. Codul civil.
29
OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL
5.1. Noțiune
5.1. Noțiune
5.1. Noţiune
Prin obiect al raportului juridic civil se înţelege acţiunea sau
inacţiunea, adică conduita (comportamentul) la care este îndrituit
(îndreptăţit) subiectul activ şi cea de care este ţinut subiectul pasiv.
Putem spune că, întotdeauna, obiectul raportului juridic civil îl
reprezintă conduita părţilor.
Definiţia bunului în dreptul civil
Prin bun înţelegem o valoare economică (patrimonială care
este evaluabilă în bani) susceptibilă de a face o trebuinţă omului (de
ordin material şi spiritual), dar şi susceptibilă de apropriere sub
forma de drept patrimonial.
1) în funcţie de natura lor şi calificarea dată de lege, unde
distingem între bunuri mobile şi bunuri imobile.
Categorii de bunuri mobile:
a) bunuri mobile prin natura lor, adică acele bunuri ce se
pot deplasa dintr-un loc în altul fie prin forţă proprie
cum este animalul, fie printr-o forţă exterioară cum sunt
lucrurile neînsufleţite (autoturism). Bunurile din această
categorie sunt cele mai numeroase (art. 539 Cod civil);
b) bunuri mobile prin determinarea legii. Această
categorie de bunuri este formată din bunuri în realitate
incorporale, în înţelesul că prin opoziţie cu prima
categorie care sunt bunuri corporale, aici intră drepturile
asupra bunurilor din prima categorie. (de exemplu, toate
drepturile de creanță, drepturile de creație intelectuală,
acțiunile în justiție care protejează un drept mobiliar).
c) în cea de a treia categorie intră mobilele prin
anticipaţie. Bunurile ce intră în această categorie sunt
imobile prin natura lor, dar care sunt văzute de părţile
unui act juridic ca fiind mobile, în considerarea a ceea
ce vor deveni în viitor.
Imobilele, la rândul lor, se împart în trei categorii:
a) imobile prin natura lor. Aceste bunuri şi în limbajul
obişnuit sunt desemnate prin expresia de imobil; fac
parte din această categorie terenurile şi construcţiile şi
tot ce se ţine prin rădăcini de pământ, cum sunt fructele
neculese;
b) imobile prin destinaţie. Aceste bunuri sunt mobile prin
natura lor, dar cărora proprietarul le dă o anumită
destinaţie prin care dobândesc regim juridic de imobil.
c) imobile prin determinarea legii. În această categorie
30
intră tot bunuri incorporale şi anume drepturile reale
imobiliare, cum ar fi acţiunile în justiţie care au ca scop
valorificarea unui drept real asupra unui bun imobil.
2) După regimul circulaţiei lor juridice, distingem între
bunurile aflate în circuitul civil, ce formează obiect al raportului
juridic civil şi bunuri scoase din circuitul civil.
Sunt în circuitul civil acele bunuri care pot forma obiectul
actelor juridice; în alţi termeni, bunurile care pot fi dobândite ori
înstrăinate prin act juridic fac parte din bunurile ce se află în circuitul
civil.
Din această categorie de bunuri fac parte două subdiviziuni:
- bunuri care pot circula liber, neîngrădit;
- bunuri care pot fi dobândite, deţinute ori înstrăinate
condiţional, adică în condiţii restrictive, cum sunt armele de foc şi
muniţiile, supuse Legii nr. 295/2004, republicată, privind regimul
armelor şi al muniţiilor
Sunt scoase din circuitul civil acele bunuri care nu pot forma
obiect al actului juridic civil: spunem că asemenea bunuri sunt
inalienabile.
Un asemenea bun este teritoriul României [art. 3 (1) din
Constituţie].
3) După modul în care sunt determinate, distingem între
bunuri res certa (individual determinate) sau determinate prin
caractere proprii şi bunuri res genera (determinate prin caractere
generice).
Sunt bunuri individual determinate acele bunuri care, potrivit
naturii lor sau voinţei exprimate de părţi în actul juridic civil, se
individualizează prin însuşiri proprii, specifice. Spre exemplu, o casă
se individualizează prin localitate, stradă, număr; un autoturism se
individualizează prin marcă, serie motor, serie caroserie; sau un
unicat.
Sunt determinate generic acele bunuri care se individualizează
prin însuşirile speciei ori categoriei din care fac parte, iar
individualizarea se face prin cântărire, măsurare, numărare. Spre
exemplu: banii, combustibilii, cerealele, fructele etc.
4) După cum pot fi sau nu împărţite fără să li se schimbe
destinaţia, distingem între bunuri divizibile şi bunuri indivizibile.
Sunt bunuri divizibile cele care pot fi fracţionate, fără să li se
schimbe destinaţia. Spre exemplu, un balot de stofă, o bucată de
tablă, sau scândură etc.
Sunt bunuri indivizibile cele care nu pot fi fracţionate sau dacă
le fracţionezi li s-a schimbat destinaţia (art. 545 alin. 2 C. civ.:
„Bunurile care nu pot fi împărţite în natură fără a li se schimba
destinaţia sunt bunuri indivizibile”. Spre exemplu o haină, o maşină,
un animal etc.
5) După cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei
obligaţii civile, distingem între bunuri fungibile şi bunuri
nefungibile.
Bunul fungibil este bunul care poate fi înlocuit unul cu altul în
executarea unei obligaţii civile, fără să afecteze valabilitatea plăţii
cum ar fi banii, mărfurile de bună calitate, cerealele.
Bunul care nu poate fi înlocuit unul cu altul în executarea unei
obligaţii, încât debitorul nu este liberat decât prin predarea bunului
31
datorat, este nefungibil. Spre exemplu, un tablou, o casă, un
autoturism.
6) După cum folosirea lor implică ori nu consumarea ori
înstrăinarea lor, distingeam între bunurile consumptibile şi
neconsumptibile.
Bunurile consumptibile sunt acele bunuri care nu pot fi
folosite fără ca prima lor întrebuinţare să nu implice consumarea
substanţei ori înstrăinarea lor. Spre exemplu, alimentele,
combustibilii, banii etc, sunt bunuri consumptibile.
Bunurile neconsumptibile sunt acele bunuri care pot fi folosite
în mod repetat, fără ca prin aceasta să se consume substanţa lor sau
să fie implicată înstrăinarea. Spre exemplu, terenurile, clădirile,
maşinile etc, sunt bunuri neconsumptibile.
7) După cum sunt sau nu producătoare de bunuri, distingem
între bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere. Este frugifer acel bun
care poate produce periodic, fără consumarea substanţei sale, alte
bunuri ori produse, numite fructe.
Este nefrugifer bunul care nu are însuşirea de a da naştere,
periodic, la produse fără consumarea substanţei sale.
Art. 548 C. civ. distinge trei categorii de fructe în dreptul civil:
- Fructele naturale sunt produsele directe şi periodice ale unui
bun, obţinute fără intervenţia omului, cum ar fi acelea pe care
pământul le produce de la sine, producţia şi sporul animalelor.
- Fructele industriale sunt produsele directe şi periodice ale
unui bun, obţinute ca rezultat al intervenţiei omului, cum ar fi
recoltele de orice fel.
- Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului
de către o altă persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile,
arenzile, dobânzile, venitul rentelor şi dividendele.”
8) După corelaţia dintre ele, deosebim între bunuri principale
şi bunuri accesorii.
Este bun principal acel bun care poate fi folosit independent
de alt bun.
Este accesoriu bunul care a fost destinat în mod stabil și
exclusiv întrebuințării economice a altui bun și rămâne accesoriu atât
timp cât satisface această utilizare (art. 546 alin. 1 C. civ.).
9) După modul lor de percepere, distingem între bunurile
corporale şi bunurile incorporale.
Este corporal acel bun care are o existenţă materială, fiind
uşor perceptibil simţurilor omului.
Este incorporală valoarea economică ce are o existenţă ideală,
abstractă, putând fi percepută cu “ochii minţii!”. Drepturile
patrimoniale sunt asemenea bunuri.
10) După cum sunt sau nu supuse urmăririi şi executării silite
pentru plata unei datorii, distingem între bunuri sesizabile şi bunuri
insesizabile.
Bunurile sesizabile sunt acele bunuri care sunt susceptibile de
a forma obiectul urmăririi şi executării silite a debitorului.
Bunurile insesizabile sunt acele bunuri care nu pot fi urmărite
silit pentru plata unei datorii a debitorului.
32
1. Definiți obiectul raportului juridic civil.

2. Definiți bunul.
3. Clasificați bunurile în funcție de toate criteriile cunoscute.
1. Prerogativa urmăririi (dreptul de urmărire):

a) Constă în posibilitatea titularului oricărui drept patrimonial de a pretinde restituirea
lucrului de la orice persoană care l-ar deține;
b) Constă în posibilitatea titularului dreptului real de a-și realiza dreptul respectiv cu
prioritate față de titularii altor drepturi;
c) Este specifică dreptului real, nu și dreptului de creanță.
2. Obligația scriptae in rem:
a) Se mai numește și obligație reală;
b) Incubă și titularului actual al dreptului real, chiar dacă acesta nu a participat direct și
personal la formarea raportului obligațional;
c) Se mai numește și obligație opozabilă și terților.
3. Obligațiile naturale:
a) Se mai numesc și obligații imperfecte;
b) Pot fi valorificate numai pe cale de excepție (apărare);
c) Sunt îndatoriri care decurg din bunurile moravuri (din regulile de conviețuire socială).
4. Drepturile reale accesorii:
a) Includ, între altele, dreptul de uzufruct;
b) Presupun, ca drept principal, un drept de creanță;
c) Includ, între altele, dreptul de gaj.
5. Fac(e) parte din categoria bunurilor imobile prin natura lor:
a) Terenurile, izvoarele și cursurile de apă;
b) Orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter temporar;
c) Dreptul de ipotecă asupra unei construcții.
6. Fructele civile:
a) Se dobândesc prin percepere;
b) Se dobândesc zi cu zi (prin simpla scurgere a timpului);
c) Sunt foloasele rezultate în urma consumării substanței unui bun.
7. Abuzul de drept subiectiv civil:
a) Înseamnă depășirea limitelor externe, de ordin material sau juridic, ale dreptului respectiv.
b) Constituie o excepție de la principiul pacta sunt servanda;
c) Presupune, printre altele, exercitarea dreptului subiectiv cu rea-credință.
8. Este un bun incorporal:
a) Dreptul de proprietate;
b) Dreptul de a pretinde arvuna;
c) Dreptul la domiciliu.
9. Interpretarea oficială:
33
a) Cuprinde și interpretarea efectuată de către avocat în pledoariile sale, fiind realizată în
cadrul oficial al ședinței de judecată;
b) Are caracter general obligatoriu;
c) Provine de la însuși organul de stat care a edictat norma juridică supusă interpretării;
10. Interpretarea literală:
a) Presupune utilizarea regulilor gramaticii limbii române;
b) Se mai numește și interpretare declarativă;
c) Nu este susceptibilă a fi dată unei norme juridice ce conține o enumerare limitativă.
2012.
2. Codul civil.
34
ACTUL JURIDIC CIVIL
6.1. Noțiune
6.3.1. Definiție
6.3.2. Clasificarea condițiilor
6.3.4. Consimțământul
6.1. Noţiune
Actul juridic civil este definit ca fiind manifestarea de voinţă
făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv, de a naşte,
modifica ori stinge un raport juridic civil (Gh. Beleiu, Drept civil
român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti 2007, p.129; G. Boroi, C.A.
Anghelescu, op. cit., Ed. Hamangiu, 2011, p. 105).
A. După numărul părţilor, actele juridice se
împart în unilaterale, bilaterale şi multilaterale (plurilaterale).
a) Actul juridic unilateral este acel act care constă în
manifestarea de voinţă a unei sigure părţi (art. 1324 C. civ.).
b) Sunt bilaterale actele juridice civile care necesită acordul
de voinţă a două părţi. Intră în această categorie.
c) Sunt multilaterale (plurilaterale) actele juridice civile care
implică acordul de voinţă ce provine de la trei sau mai multe părţi.
B. După scopul urmărit la încheierea lor, actele juridice se
divid în acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit. La rândul lor, cele
cu titlu oneros se subdivid în acte comutative şi aleatorii, iar cele cu
titlu gratuit se subdivid în liberalităţi şi acte dezinteresate.
a) Actul juridic cu titlu oneros este acela prin care fiecare parte
urmărește să își procure un avantaj în schimbul obligațiilor asumate
(art. 1172 alin. 1 C. civ.).
b) Actul juridic cu titlu gratuit este acela prin care una din
părți urmărește să procure celeilalte părți un beneficiu, fără a obține
în schimb vreun avantaj (art. 1172 alin. 2 C. civ.).
Actele juridice cu titlu oneros se subclasifică, la rândul lor, în
acte juridice comutative și acte juridice aleatorii.
- actul juridic comutativ este acela în care, la momentul
încheierii sale, este cerută existența drepturilor și obligațiilor părților,
iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă (art. 1173
alin. 1 C. civ.).
- actul juridic aleatoriu este acela care, prin natura lui sau prin
voința părților, oferă cel puțin uneia din părți, șansa unui câștig și o
expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment
viitor și incert (art. 1173 alin. 2 C. civ.).
35
Actele juridice cu titlu gratuit se subclasifică, la rândul lor, în
acte juridice dezinteresate și liberalități.
- actul juridic dezinteresat este acela prin care dispunătorul
procură un avantaj patrimonial unei persoane, fără ca prin aceasta să-
și micșoreze patrimoniul.
- liberalitatea este actul juridic prin care o persoană dispune
cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea unei
alte persoane (art. 984 alin. 1 C. civ.).
C. După efectul lor, actele civile se împart în: constitutive,
translative şi declarative.
a) Actele constitutive sunt acele acte care dau naştere la un
drept subiectiv civil care n-a existat anterior şi care se stabileşte, de
regulă, la data încheierii actului juridic.
b) Actele translative sunt acele acte care au ca efect
strămutarea unui drept dintr-un patrimoniu, în alt patrimoniu.
c) Actele declarative sunt acele acte care au ca efect
consolidarea ori definitivarea unui drept subiectiv care a existat
anterior încheierii actului.
D. După importanţa lor, există acte juridice civile de
conservare, de administrare şi de dispoziţie.
a) Actul juridic de conservare este acela prin care se urmărește
preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil.
b) Actul de administrare este acel act juridic civil prin care se
realizează o normală punere în valoare a unui bun ori a unui
patrimoniu.
c) Actul de dispoziţie este acel act juridic care are ca rezultat
ieşirea unui drept sau bun din patrimoniu sau grevarea sa cu o
sarcină reală (ipotecă, gaj).
E. După conţinutul lor, actele juridice civile se împart în:
patrimoniale şi nepatrimoniale.
a) Sunt patrimoniale actele juridice care au un conţinut
evaluabil în bani.
b) Sunt nepatrimoniale actele juridice care au un conţinut
neevaluabil în bani.
F. După modul (forma) de încheiere, actele civile se împart în:
consensuale, solemne şi reale.
a) Actul juridic consensual este acela care se încheie sau ia
naştere prin simpla manifestare de voinţă a părţii sau părţilor fără
nicio altă formalitate.
b) Actul juridic solemn este acel act juridic la a cărui încheiere
simpla manifestare de voinţă este insuficientă, legea cerând ca voinţa
să îmbrace o anumită formă specială. Forma specială, solemnă, este
cerută de lege pentru însăşi validitatea actelor juridice respective
(forma cerută “ad validitatem” ori “ad solemnitatem”).
c) Actul juridic real este acela care nu se poate încheia decât
dacă manifestarea de voinţă este însoţită de predarea (remiterea)
bunului care face obiectul actului juridic (art. 1174 alin. 4 C. civ.).
G. După momentul producerii efectelor, actele civile se împart
în: acte între vii (inter vivos) şi acte pentru cauză de moarte (mortis
causa).
a) Actele între vii reprezintă marea majoritate a actelor juridice
civile, acestea fiind făcute, de regulă, pentru ca efectele lor să se
producă în timpul vieţii (existenţei) subiectelor de drept care le
36
încheie.
b) Actul pentru cauză de moarte (mortis causa) este actul
juridic civil de a cărui esenţă este faptul că nu-şi produce efectele
decât la moartea autorului.
H. După rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului lor,
actele juridice civile se împart în acte subiective şi acte condiţie.
a) Este act subiectiv acel act juridic al cărui conţinut este
determinat prin voinţa autorului ori autorilor lui.
b) Este act-condiţie acel act juridic la a cărui încheiere părţile
îşi exprimă voinţa doar în privinţa naşterii actului, conţinutul lui fiind
predeterminat de norme de la care părţile nu pot deroga.
I. După legătura lor cu modalitatea (termen, condiţie), actele
juridice se împart în acte pure şi simple şi acte afectate de modalităţi.
a) Este pur şi simplu actul juridic civil care nu cuprinde o
modalitate: termen, condiţie ori sarcină. Unele acte juridice civile
sunt incompatibile cu modalităţile: este cazul actului de opţiune
(acceptarea şi renunţarea la moştenire) ori actul de recunoaştere a
filiaţiei.
b) Este afectat de modalităţi actul juridic civil care cuprinde o
modalitate.
J. După raportul dintre ele, actele civile se împart în:
principale şi accesorii.
a) Este principal actul juridic civil care are o existenţă de sine
stătătoare, soarta actului nedepinzând de soarta altui act juridic.
b) Este accesoriu acel act juridic a cărui soartă juridică
depinde de soarta altui act juridic principal.
K. După legătura cu cauza (scopul), distingem între actele
cauzale şi cele abstracte.
a) Este cauzal acel act juridic a cărui valabilitate implică
analiza cauzei ori scopului său; dacă scopul este imoral, ilicit ori
lipseşte, însuşi actul juridic este lovit de nulitate.
b) Este abstract (necauzal) actul juridic civil care este detaşat
de elementul cauză (scop), valabilitatea sa neimplicând analiza
acestui element.
L. După modalitatea încheierii lor, actele juridice civile se
împart în acte strict personale şi acte care pot fi încheiate şi prin
reprezentare.
Este strict personal actul juridic civil care nu poate fi făcut
decât personal fără a putea fi încheiat prin reprezentare (testamentul,
recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei).
M. După reglementarea şi denumirea lor legală, se disting
actele tipice (numite) şi actele atipice (nenumite).
a) Este numit (sau tipic) actul juridic civil care are o denumire
stabilită de legea civilă, precum şi o reglementare proprie.
b) Este nenumit (sau atipic) actul juridic civil care nu se
bucură de o reglementare şi de o denumire.
N. După modul lor de executare, actele juridice civile se
împart în: acte cu executare dintr-o dată (uno ictu) şi acte cu
executare succesivă.
a) Este cu executare dintr-o dată (uno ictu) actul juridic a
cărui executare presupune o singură prestaţie din partea debitorului.
Acest act se mai numeşte şi act cu executare instantanee.
b) Cu executare succesivă este acel act a cărui executare
37
presupune mai multe prestaţii eşalonate în timp.
6.3. Condiţii pentru valabilitatea actului juridic civil
6.3.1. Definiţie
În legislaţia civilă, se utilizează termenul “condiţii” pentru a
se desemna componentele actului juridic civil. Astfel, art. 1179 C.
civ. dispune:
„Condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt:
1. Capacitatea de a contracta;
2. Consimţământul părților;
3. Un obiect determinat și licit;
4. O cauză licită și morală.”
6.3.2. Clasificarea condiţiilor actului juridic civil
a. În funcţie de aspectul la care se referă, se disting:
- condiţii de fond, cele care privesc conţinutul actului juridic
civil;
- condiţii de formă, cele care se referă la exteriorizarea voinţei.
b. După obligativitatea sau neobligativitatea în sensul
respectării lor la încheierea actului juridic civil, distingem între:
- condiţii esenţiale, cele cerute pentru chiar valabilitatea
actului;
- condiţii neesenţiale sau întâmplătoare, cele care pot fi
prezente ori pot lipsi, fără a pune în discuţie valabilitatea actului.
c. După sancţiunea nerespectării lor, se pot distinge între:
- condiţii de validitate, a căror nerespectare se sancţionează cu
nulitatea actului juridic civil;
- condiţii de eficacitate, a căror nerespectare nu atrage
nulitatea actului juridic civil, ci alte consecinţe ca: neputinţa
dovedirii actului cu alte mijloace de probă, inopozabilitatea faţă de
terţi.
d. În funcție de vocația lor, distingem între:
- condiții generale, cele care privesc toate actele juridice
civile;
- condiții speciale, cele care privesc numai anumite acte
juridice civile.
În continuare vor fi analizate condițiile esențiale pentru
validitatea actului juridic civil, așa cum rezultă din dispozițiile
Codului civil și clasificarea dată în literatura de specialitate.
Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege acea
condiţie de fond şi esenţială care constă în aptitudinea subiectului de
drept civil (persoană fizică, persoană juridică) de a deveni titular de
drepturi şi obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile.
Principiul capacităţii şi excepţia de la acest principiu
a) Principiul (regula) capacităţii de a încheia acte juridice.
Ori de câte ori legea nu prevede altfel, persoanele au
aptitudinea de a încheia orice act juridic.
b) Excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile.
Incapacitatea reprezintă excepţia, în sensul că, numai în cazurile
anume prevăzute de lege o persoană nu poate participa la întocmirea
unui act juridic civil. Ca toate excepţiile, şi excepţia în materie de
capacitate – incapacitatea – trebuie să fie expres prevăzută de lege
(art. 29 alin. 1 C. civ.). Fiind o excepţie de la regulă, orice dispoziţie
legală care instituie asemenea incapacităţi este de strictă interpretare
38
şi aplicare (exceptio est strictissimae interpretationis), concluzie
desprinsă și din art. 10 C. civ.).
Această caracterizare a incapacității de a încheia acte juridice
civile este cuprinsă cu precădere în dispozițiile Codului civil, astfel:
- art. 147 alin. 1 C. civ. dispune „Este interzisă, sub sancţiunea
nulităţii relative, încheierea de acte juridice între tutore sau soţul, o
rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, pe de o parte, şi
minor, pe de altă parte”;
- art. 990 alin. 1 C. civ. stabilește „Sunt anulabile liberalităţile
făcute medicilor, farmaciştilor sau altor persoane, în perioada în care,
în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate
dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului”;
- art. 1653 alin. 1 C. civ. dispune „Sub sancţiunea nulităţii
absolute, judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii
publici, consilierii juridici şi practicienii în insolvenţă nu pot
cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care
sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi
desfăşoară activitatea”;
- art. 1654 C. civ. stabilește „(1) Sunt incapabili de a cumpăra,
direct sau prin persoane interpuse, chiar şi prin licitaţie publică: a)
mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă;
excepţia prevăzută la art. 1.304 alin. (1) rămâne aplicabilă; b)
părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru
bunurile persoanelor pe care le reprezintă; c) funcţionarii publici,
judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precum şi
alte asemenea persoane, care ar putea influenţa condiţiile vânzării
făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le
administrează ori a căror administrare o supraveghează. (2)
Încălcarea interdicţiilor prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) se
sancţionează cu nulitatea relativă, iar a celei prevăzute la lit. c) cu
nulitatea absolută.”
6.3.4. Consimţământul
Pentru a fi valabil, consimţământul (manifestarea de voinţă)
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii cumulativ:
- să fie exprimat în cunoștință de cauză, respectiv să provină
de la o persoană cu discernământ;
- să fie serios, adică să fie exprimat cu intenţia de a produce
efecte juridice;
- să fie exteriorizat (așa cum reiese din art. 1178 C. civ. și art.
1240 C. civ.);
- să fie liber exprimat, respectiv să nu fie alterat de vreun viciu
de consimţământ.
Consimţământul să fie exprimat în cunoștință de cauză,
respectiv, să provină de la o persoană cu discernământ. Întrucât
actul juridic este manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a
produce efecte juridice, persoana care îl încheie trebuie să aibă
puterea de a aprecia, de a discerne aceste efecte, să le dorească, sens
în care persoana trebuie să aibă discernământ, pentru a delibera în
cunoştinţă de cauză.
Consimţământul să fie serios, adică să fie exprimat cu intenţia
de a produce efecte juridice. Prin această condiţie se înţelege faptul
că manifestarea de voinţă trebuie făcută de autorul ei, cu intenţia de
a se obliga juridiceşte, adică cu intenţia de a da naştere, modifica ori
39
stinge un raport juridic civil concret.
Consimţământul trebuie să fie exteriorizat
Voinţa internă produce efecte juridice numai dacă este
exteriorizată, adică făcută cunoscută către alţii, întrucât numai astfel
se poate uni cu o altă voinţă pentru a se realiza acordul de voinţă
specific actelor bilaterale şi multilaterale.
Consimţământul trebuie să nu fie alterat printr-un viciu de
consimţământ. Manifestarea de voinţă a părţilor, pentru a produce
efecte juridice, adică pentru a fi valabilă, trebuie nu numai să emane
de la o persoană capabilă şi conştientă, dar se cere ca această
manifestare de voinţă să fie liberă, neinfluențată, nealterată de
anumite vicii, numite vicii de consimţământ.
Sunt vicii de consimţământ: eroarea, dolul (viclenia), violenţa
şi leziunea.
Viciile de consimţământ
A) Eroarea.
- Definiţie. Eroarea este falsa reprezentare a realităţii la
încheierea unui act juridic civil.
- Clasificare
I. În funcție de consecințele pe care le produce eroarea poate
fi: eroare esențială și eroare neesențială.
1. Eroarea este esențială:
a) Când poartă asupra naturii sau obiectului actului juridic ce
se încheie (error in negotium).
b) Când poartă asupra identității fizice a obiectului prestației
(error in corpore).
c) Când poartă asupra calităților substanțiale ale obiectului
prestației ori alte împrejurări considerate esențiale de către părți în
absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in substantiam).
d) Când poartă asupra identității persoanei sau asupra unei
calități a acesteia în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat
(error in personam).
2. Eroarea neesențială este falsa reprezentare a unor
împrejurări mai puțin importante la încheierea actului juridic civil și
care nu afectează valabilitatea actului juridic civil.
II. În funcție de natura realității fals reprezentate distingem
între eroarea de fapt, eroarea de drept, eroarea de calcul, eroarea de
comunicare și eroarea de transmitere.
1. Eroarea de fapt (error facti) constă în falsa reprezentare a
unei situații (stări sau împrejurări) faptice, la încheierea actului
juridic civil.
2. Eroarea de drept (error iuris) constă în falsa reprezentare la
încheierea actului juridic civil a existenței sau a conținutului unui act
normativ.
3. Eroarea de calcul care poate fi o simplă eroare materială cu
excepția cazului când poartă asupra cantității obiectului și este
esențială pentru încheierea contractului (art. 1210 C. civ.).
4. Eroarea de comunicare care poate fi invocată în privința
declarației de voință (art. 1211 teza a I-a C. civ.).
5. Eroarea de transmitere care poate fi invocată atunci când
declarația de voință a fost transmisă inexact prin intermediul altei
persoane sau prin mijloace de comunicare la distanță (art. 1211 teza a
II-a C. civ.).
40
III. În funcție de culpa subiectului de drept aflat în eroare,
deosebim între eroarea scuzabilă și eroarea nescuzabilă.
1. Eroarea scuzabilă exclude culpa subiectului de drept și nu
poate fi invocată atunci când realitatea ar fi putut fi cunoscută de
acesta cu diligențe rezonabile (art. 1208 alin. 1 C. civ.). Fiind un
element subiectiv, diligența rezonabilă se va aprecia de la caz la caz;
2. Eroarea nescuzabilă implică o culpă din partea autorului
declarației de voință și nu poate fi invocată ca viciu de consimțământ
(art. 1208 alin. 1 C. civ.).
IV. În funcție de asumarea riscului erorii distingem între
eroarea asumată și eroarea neasumată.
1. Eroarea asumată constă în aceea că potrivit principiului
libertății actelor juridice civile, părțile pot conveni o clauză prin care
riscul de eroare să fie asumat de cel care ar putea-o invoca sau de cel
care ar fi trebuit să își asume acest risc.
2. Eroarea neasumată se caracterizează prin aceea că autorul
declarației de voință nu-și asumă riscul la o eventuală eroare
esențială în care s-ar afla.
Structura erorii – viciu de consimţământ
Eroarea are un singur element, de natură psihologică – falsa
reprezentare a realităţii –, de unde rezultă dificultatea probării ei.
Fiind un fapt juridic stricto sensu, acest viciu de consimțământ poate
fi probat prin orice mijloc de probă.
B) Dolul (viclenia)
Prin dol (viclenie) se înţelege inducerea în eroare a unei
persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să
încheie un act juridic.
Structura. Dolul, ca viciu de consimţământ, este alcătuit din
două elemente:
1) un element obiectiv, material, ce constă în utilizarea de
mijloace viclene (maşinaţiuni, şiretenii, manopere frauduloase)
pentru a induce în eroare;
2) un element subiectiv, intenţional, ce constă în intenţia de a
induce în eroare o persoană, pentru a o determina să încheie un act
juridic civil.
Sancțiune. Dolul ca viciu de consimțământ atrage sancțiunea
nulității relative a actului juridic.
Proba dolului. Potrivit art. 1214 alin. 4 “Dolul nu se
presupune”, ceea ce înseamnă că partea care invocă dolul ca viciu de
consimţământ va trebui să-l dovedească.
C)Violenţa
Prin violenţă – viciu de consimţământ – se înţelege
ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să-i insufle o temere,
ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi
încheiat.
Clasificare.
1) După natura răului cu care se ameninţă, violenţa este de
două feluri: violenţă fizică şi violenţă morală.
- violenţa fizică, constă în faptul reducerii victimei la un rol
de simplu instrument la încheierea actului. Există violenţă când
ameninţarea cu un rău priveşte integritatea fizică, dar şi bunurile
persoanei;
41
- violenţa morală, constă în ameninţarea cu un rău moral, de
natură să provoace o teamă care duce la încheierea unui act juridic
care, altfel, nu s-ar fi încheiat. Există violenţă morală atunci când
ameninţarea cu un rău se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele
persoanei.
2) După caracterul ameninţării, violenţa este de două feluri:
- violenţa sau ameninţarea legitimă (justă) care este făcută în
exercitarea unui drept şi care nu conduce la anulabilitatea actului
juridic astfel încheiat.
- violenţa sau ameninţarea nelegitimă (injustă), care este
făcută fără drept şi care conduce la anulabilitatea actului astfel
încheiat sub imperiul unei temeri insuflate.
Structura violenţei. Ca structură, violenţa, viciu de
consimţământ – presupune întrunirea a două elemente constitutive:
- un element obiectiv (exterior), care constă în
ameninţarea cu un rău;
- un element subiectiv (intern), de natură psihologică, care
constă în insuflarea unei temeri persoanei ameninţate.
Condiţii. Pentru a fi viciu de consimţământ, violenţa trebuie să
întrunească, cumulativ, următoarele trei condiţii:
- temerea insuflată să fie determinantă pentru încheierea
actului juridic civil;
- amenințarea să fie nelegitimă (injustă).
- în actele juridice bilaterale și plurilaterale amenințarea să
provină de la cealaltă parte sau de la un terț, însă numai dacă
cocontractantul (cealaltă parte) cunoștea sau, după caz, ar fi trebuit să
cunoască violența săvârșită de către terț.
Sancțiune. Sancțiunea violenței, ca viciu de consimțământ,
constă în nulitatea relativă a actului juridic civil (art. 1216 alin. 1 C.
civ.).
Proba violenței. Fiind un fapt juridic, violența poate fi probată
prin orice mijloc de probă; sarcina probei revine persoanei care
pretinde că este victimă a violenței.
D) Leziunea
Leziunea este acel viciu de consimţământ care constă în
disproporţia vădită de valoare între două prestaţii, sau cu alte cuvinte
leziunea este o pagubă egală cu diferenţa de valoare dintre două
prestaţii stipulate în cadrul unui act juridic.
Leziunea este reglementată în articolele 1221-1224 din C. civ.
și poate fi invocată atât de către majori, cât și de către minori, cu
anumite particularități.
În cazul majorilor, leziunea poate fi invocată numai pentru
actele juridice bilaterale, cu titlu oneros și comutative, indiferent
dacă sunt de administrare sau de dispoziție.
Acțiunea în anulare în cazul majorilor va putea fi pornită
numai dacă leziunea depășește 50% din valoarea pe care o avea la
momentul încheierii actului prestația promisă sau executată de partea
lezată, iar disproporția de valoare trebuind să subziste până la data
introducerii acțiunii (art. 1222 alin. 2 C. civ.).
În cazul minorilor, leziunea poate fi invocată numai pentru
actele juridice bilaterale, cu titlu oneros și comutative, dacă fac parte
din categoria celor de administrare și sunt păgubitoare pentru minor.
În ce privește subiectul lezionar, este avut în vedere minorul cu
42
capacitate de exercițiu restrânsă (minorul între 14 și 18 ani) care
încheie acte juridice personal și singur, fără încuviințarea
ocrotitorului legal.
Structura. Structura leziunii diferă în funcţie de concepţia care
stă la baza reglementării ei.
În concepţia subiectivă, leziunea presupune două elemente:
- un element obiectiv, care constă în disproporţia de
valoare între contraprestaţii;
- un element subiectiv, care constă în profitarea de starea
de nevoie, lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe
în care se găseşte cealaltă parte.
Condiţii. Pentru anularea actului juridic civil în caz de leziune
este necesar să fie întrunite următoarele condiţii:
- pentru majori:
a) actul încheiat să facă parte din categoria actelor juridice
bilaterale, cu titlu oneros și comutative, indiferent dacă sunt de
administrare sau de dispoziție;
b) disproporția de valoare dintre prestații să se datoreze stării
de nevoie, lipsei de experiență ori lipsei de cunoștințe a uneia din
părți, de care a profitat cealaltă parte.
- pentru minori:
a) actul încheiat să facă parte din categoria actelor juridice
bilaterale, cu titlu oneros și comutative;
b) să fie acte juridice de administrare;
c) să fie încheiate de minorul cu capacitate de exercițiu
restrânsă (între 14 și 18 ani);
d) să fie lezionare (păgubitoare) pentru minor, astfel încât
minorul își asumă o obligație excesivă prin raportare la starea sa
patrimonială.
Sancțiune. Potrivit art. 1222 alin. 1 C. civ., „Partea al cărei
consimţământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa,
anularea contractului sau reducerea obligaţiilor sale cu valoarea
daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită”.
Prin obiect al actului juridic civil se înțelege conduita părților
stabilită prin acel act juridic, respectiv acțiunile ori inacțiunile la care
părțile sunt îndreptățite sau de care sunt ținute.
Condiţii de valabilitate
Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii generale:
- obiectul trebuie să existe;
- obiectul trebuie să fie în circuitul civil;
- obiectul să fie determinat sau determinabil;
- obiectul să fie posibil;
- obiectul să fie licit şi moral.
1. Obiectul actului juridic civil trebuie să existe, este o
condiţie primordială de valabilitate pentru că, în măsura în care nu
există obiectul, nu se mai pune problema îndeplinirii, nici a celorlalte
condiţii, întrucât actul nu produce nici un efect.
2. Obiectul trebuie să fie în circuitul civil. Această condiție se
referă la bunuri, ca obiect derivat al actului juridic civil, fiind
formulată expres în privința contractelor de art. 1229 C. civ., care
dispune: „Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face
43
obiectul unei prestaţii contractuale”, iar în art. 1657 C. civ. se
prevede că „Orice bun poate fi vândut în mod liber, dacă vânzarea
nu este interzisă ori limitată prin lege sau prin convenţie ori
testament”, și reluată în materia contractului de ipotecă de art. 2351
alin. 1 C. civ., conform căruia „bunurile inalienabile sau insesizabile
nu pot fi ipotecate”.
3. Obiectul actului juridic civil să fie determinat sau
determinabil. Obiectul este determinat când se precizează în act
elementele care îl individualizează, şi determinabil, când se prevăd în
actul juridic suficiente elemente necesare determinării lui în viitor.
4. Obiectul actului juridic civil trebuie să fie posibil. Această
condiție este impusă de principiul conform căruia nimeni nu poate fi
obligat la ceea ce este imposibil (ad impossibilium nulla obligatio).
În privința imposibilității inițiale a obiectului obligației, art. 1227 C.
civ. stabilește că actul juridic „este valabil chiar dacă, la momentul
încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitate de a-şi
executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel”.
5. Obiectul actului juridic civil trebuie să fie licit şi moral.
Această condiţie rezultă din art. 1179 alin. 1 pct. 3 C. civ., art. 1225
alin. 2 C. civ. și art. 1226 alin. 2 C. civ. Din aceste dispoziții legale se
instituie obligația tuturor participanților la raporturile juridice civile
de a avea o conduită în consecință cu legea. Când obiectul actului
juridic este reprezentat de operațiunea juridică, art. 1225 alin. 3 C.
civ. dispune că „obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege
sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri”.
Cauza (scopul) este acel element al actului juridic civil care
constă în motivul care determină fiecare parte să încheie contractul
(art. 1235 C. civ.).
Condiţiile valabilității cauzei actului juridic civil
Potrivit art. 1236 alin. 1 C. civ., pentru a fi valabilă, cauza
actului juridic civil trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele
condiții:
a) să existe;
b) să fie licită;
c) să fie morală.
a) Cauza să existe
Lipsa cauzei se datorează lipsei voinței juridice. Voința
juridică lipsește în cazurile lipsei de discernământ. Cum însă, voința
juridică este formată nu numai din consimțământ (care presupune
existența discernământului) ci și din cauză, înseamnă că atunci când
lipsește discernământul lipsește și cauza, în sensul că partea nu are
puterea de a aprecia efectele juridice care se produc în baza
manifestării sale de voință ori consecințelor acestora.
b) Cauza să fie licită
Potrivit art. 1236 alin. 2 C. civ., cauza este ilicită când este
contrară legii și ordinii publice. Cauza este considerată ilicită și în
ipoteza fraudei la lege, atunci când actul juridic este doar mijlocul
pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative (art. 1237 C.
civ.).
Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a
contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte
a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască (art. 1238
44
alin. 2 C. civ.). Ca efect al nulității, potrivit art. 1638 C. civ.,
„prestația primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite rămâne
întotdeauna supusă restituirii”.
c) Cauza să fie morală
Conform art. 1236 alin. 3 C. civ., cauza este imorală atunci
când este contrară bunelor moravuri.
Cauza imorală atrage nulitatea absolută a actului juridic dacă
este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau,
după împrejurări, trebuia s-o cunoască (art. 1238 alin. 2 C. civ.).
1. Definiți actul juridic civil.

2. Clasificați actele juridice civile în funcție de criteriile cunoscute.
3. Analizați eroarea ca viciu de consimțământ.
4. Analizați dolul ca viciu de consimțământ.
5. Analizați violența ca viciu de consimțământ.
6. Analizați leziunea ca viciu de consimțământ.
7. Analizați condițiile generale ale obiectului actului juridic civil.
8. Analizați condiţiile valabilității cauzei actului juridic civil.
1. În funcţie de modul de formare, actele juridice civile se clasifică în:

a) acte juridice unilaterale, acte juridice bilaterale şi acte juridice multilaterale;
b) acte juridice constitutive, acte juridice translative şi acte juridice declarative;
c) acte juridice consensuale, acte juridice solemne (formale) şi acte juridice reale.
2. Capacitatea de a încheia actul juridic civil este:
a) o condiţie necesară şi suficientă pentru existenţa discernământului;
b) o stare de drept, spre deosebire de discernământ, care este o stare de fapt;
c) o condiţie de fond esenţială, de eficacitate şi generală a actului juridic civil.
3. Constituie cerinţe ale valabilităţii consimţământului:
a) să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
b) să provină de la o persoană cu discernământ;
c) să provină de la o persoană cu capacitate de exerciţiu.
4. Lipseşte intenţia de a produce efecte juridice:
a) când manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă (jocandi causa), din prietenie, din curtoazie sau
pură complezenţă;
b) când declaraţia de voinţă s-a făcut sub condiţie simplă potestativă din partea celui ce se obligă;
c) când manifestarea de voinţă este foarte vagă.
5. Falsa reprezentare a realităţii la încheierea actului juridic civil atrage sancţiunea nulităţii absolute,
în cazul în care priveşte:
a) identitatea sau însuşirile esenţiale ale persoanei cocontractante sau beneficiare a actului juridic;
b) calităţile substanţiale ale obiectului acelui act juridic;
c) identitatea fizică a obiectului (error in corpore) acelui act juridic.
45
6. Este vorba de un viciu de consimţământ în cazul în care:
a) lipseşte discernământul;
b) manifestarea de vointa a fost facută cu o rezervă mintală, cunoscută de destinatarul acesteia;
c) partea a avut, la încheirea actului juridic, o falsă reprezentare a calităţilor substanţiale ale obiectului
acestuia.
7. Dolul, ca viciu de consimţământ:
a) dacă este dovedit, atrage nulitatea absolută a actului juridic;
b) este aplicabil şi actelor juridice unilaterale;
c) nu afecteaza valabilitatea contractului atunci când provine de la reprezentantul cocontractantului.
a) dacă este dovedit, atrage sancţiunea nulităţii absolute a actului astfel încheiat;
b) poate fi probat prin orice mijloc de probă;
c) având o natură juridică dublă, de viciu de consimţământ şi de faptă ilicită a autorului manoperelor
dolosive, poate constitui temei atât pentru anularea actului juridic, cât şi pentru o acţiune în
despăgubire.
9. În materia violenţei, ca viciu de consimţământ:
a) sancţiunea care intervine este nulitatea absolută;
b) ameninţarea să provină de la cealaltă parte contractantă;
c) temerea insuflată celui ameninţat trebuie să fie considerabilă şi actuală.
10. Pot fi anulate pentru leziune actele juridice civile care îndeplinesc şi următoarele condiţii:
a) să fie încheiate de minorul între 14 şi 18 ani singur, fără încuviinţarea ocrotitorului legal;
b) să fie acte juridice bilaterale, cu titlu oneros şi comutative;
c) să fie acte de dispoziţie.
2012.
2. Codul civil.
46
FORMA ACTULUI JURIDIC CIVIL
7.1 Definiție
7.2 Principiul consensualismului
7.3 Forma cerută ad validitatem
7.4 Forma cerută ad probationem
7.5 Forma cerută pentru opozabilitate față de terți
7.6 Îndrumător pentru autoverificare
7.1. Definiţie
Prin “forma actului juridic civil” se înţelege mijlocul,
modalitatea de exteriorizare a voinţei interne.
Acesta este sensul restrâns (stricto sensu) al termenului
“forma” actului juridic. Acest înţeles este cârmuit de principiul
consensualismului.
Există şi un sens larg (lato sensu) al “formei” actului juridic
civil, sens în care termenul “formă” este sinonim cu expresia
“condiţii de formă”, expresie care, la rândul ei, are trei accepţiuni:
1. Condiţia de formă impusă ad validitatem ori ad
solemnitatem când forma este cerută pentru încheierea valabilă a
actului;
2. Condiţia de formă impusă de lege ad probationem, sau
pentru probarea actului juridic civil;
3. Condiţia de formă impusă de lege pentru opozabilitatea
actului faţă de alte persoane, terţi, care sunt în drept să facă abstracţie
(să ignore) de actul juridic care trebuie adus la cunoştinţa altor
persoane, prin îndeplinirea formalităţii impusă de lege în acest scop.
7.2. Principiul consensualismului
Prin forma actului juridic în sens restrâns înţelegem
modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă (a hotărârii de a
încheia un act juridic), făcută cu intenția de a crea, modifica sau
stinge un raport juridic civil concret.
Principiul consensualismului în dreptul civil este regula
potrivit căreia, din punctul de vedere al formei sale, actul juridic civil
se încheie prin simpla manifestare de voinţă, fără să fie nevoie ca
această voinţă să îmbrace o formă specială.
De la acest principiu există cele trei excepţii; şi după cum se
ştie, excepţiile nu se prezumă, nu se presupun, ele trebuie să fie
prevăzute expres; care, în esenţă, sunt cerinţe ale formei actului
juridic civil: forma cerută ad validitatem; forma cerută ad pro-
bationem; forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi.
7.3. Forma cerută ad validitatem
Prin forma actului juridic cerută ad validitatem se înțelege
acea condiție de validitate, esențială și specială, care constă în
necesitatea îndeplinirii formalităților prestabilite de lege, în lipsa
cărora actul juridic nu s-ar putea naște în mod valabil.
Pentru valabilitatea unor acte juridice legea impune ca
manifestarea de voință sau acordul de voință să îmbrace o anumită
formă, cu anumite formalități, denumite acte solemne.
47
Actele juridice solemne sunt acelea care se încheie valabil
numai atunci când manifestarea de voință a părților îmbracă o
anumită formă prescrisă de lege (art. 1174 alin. 3 C. civ.).
În principiu, actul juridic solemn îmbracă forma actului
autentic. Actul autentic, potrivit art. 1171 (Codul civil din 1864,
articol în vigoare), este acela care s-a făcut cu solemnitățile cerute de
lege, de un funcționar public, care are drept de a funcționa în locul
unde actul s-a făcut.
Instituirea de către lege a formei ad validitatem ţine seama de
anumite rațiuni:
- atenţionarea părţilor asupra importanţei deosebite pe care o
au anumite acte juridice pentru patrimoniul celui /celor care le
încheie. Intră în această categorie de acte: contractul de donaţie,
contractul de ipotecă imobiliară, renunțarea expresă la succesiune.
- asigurarea unei depline libertăţi şi a certitudinii
consimţământului. Este cazul testamentului şi chiar al donaţiei.
- realizarea unei publicităţi de natură să ocrotească
interesele creditorului, precum şi ocrotirea intereselor terţilor.
Condiţii ce trebuie respectate pentru asigurarea formei ad
validitatem
- întregul conţinut al actului juridic (adică toate clauzele
actului juridic civil, esenţiale şi cele neesenţiale) trebuie să îmbrace
forma cerută pentru validitatea sa, nefiind permisă determinarea
conținutului actului prin trimiterea la o sursă externă.
- actul aflat în interdependenţă cu actul solemn trebuie să
îmbrace şi el forma specială. Este cazul mandatului dat pentru
încheierea unui act solemn, care trebuie constatat printr-o procură
autentică (art. 2013 alin. 2 C. civ.);
- uneori, actul care determină ineficacitatea actului solemn
trebuie, în principiu, să îmbrace şi el forma solemnă (excepţie face
legatul, care poate fi revocat şi tacit);
- actul juridic prin care se modifică un act solemn trebuie să
îmbrace și el forma solemnă (art. 1243 C. civ.).
Aplicaţii ale formei ad validitatem
- convenția matrimonială, care sub sancțiunea nulității
absolute se încheie prin înscris autentificat de notarul public (art. 330
alin. 1 C. civ.);
- înlăturarea efectelor nedemnității succesorale de drept sau
judiciare (art. 961 alin. 1 C. civ.);
- contractul de donație (art. 1011 alin. 1 C. civ.);
- promisiunea de donație (art. 1014 alin. 1 C. civ.);
- testamentul (art. 1040 C. civ.);
- revocarea expresă a unui legat (art. 1051 alin. 1 C. civ.);
- renunțarea expresă la succesiune (art. 1120 alin. 2 C. civ.);
- contractul de societate în cazul aportului unor bunuri imobile
sau, după caz, al altor drepturi reale imobiliare (art. 1883 alin. 2 C.
civ.);
- contractul de arendare trebuie încheiat în formă scrisă (art.
1838 alin. 1 C. civ.);
7.4. Forma cerută ad probationem
Prin forma cerută pentru probarea actului juridic civil se
înţelege acea condiţie impusă de lege sau de părţi, care constă în
întocmirea unui înscris care să probeze actul juridic civil.
48
Sancţiunea nerespectării formei cerute ad probationem, nu
constă în nevalabilitatea actului – negatium juris –, ci în
imposibilitatea dovedirii actului juridic cu alt mijloc de probă.
Practic, această sancţiune este o decădere din dreptul de a proba.
Caracteristicile formei cerută ad probationem
- este obligatorie (iar nu facultativă) deoarece părţile sunt
silite să dea voinţei lor juridice, o anumită formă, cea a înscrisului;
- nerespectarea ei atrage sancţiunea inadmisibilităţii probării
actului (negotium) cu alt mijloc de probă;
- reprezintă, ca şi forma cerută ad validitatem, o excepţie de la
principiul consensualismului.
Aplicaţii ale formei ad probationem
În legislaţia civilă există o serie de dispoziţii legale care fac
aplicaţia cerinţei formei ad probationem, deosebindu-se între două
procedee tehnico-juridice:
a) instituirea formei ad probationem pentru o anume
categorie de acte juridice civile, respectiv cele care au o
valoare mai mare decât cea prevăzută de lege (art. 1191
alin. 1 C. civ. din 1864, articol în vigoare);
b) instituirea formei ad probationem, cu caracter particular,
pentru anumite acte juridice, cum ar fi:
- contractul de societate (art. 1884 alin. 1 C. civ.);
- contractul de comision (art. 2044 C. civ.);
- contractul de consignație (art. 2055 C. civ.);
- contractul de depozit (art. 2104 C. civ.), cu excepția
depozitului necesar când bunul a fost încredințat unei persoane sub
constrângerea unei întâmplări neprevăzute (art. 2124 alin. 2 C. civ.),
cât și dovada introducerii bunurilor în hotel, indiferent de valoarea
lor (art. 2133 C. civ.) poate fi făcută prin declarații de martori;
- contractul de asigurare (art. 2200 alin. 1 teza I C. civ.);
- contractul de tranzacție (art. 2272 C. civ.);
- contractul de sponsorizare (art. 1 alin. 2 din Legea nr.
32/1994 privind sponsorizarea, cu modificările și completările
ulterioare;
7.5. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi
Prin forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi înţelegem
acele formalităţi care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul
juridic opozabil şi persoanelor care nu au participat la încheierea lui,
în scopul ocrotirii drepturilor sau intereselor lor. (Gh. Beleiu, op.
cit., 2001, p. 176; G. Boroi, op. cit., p. 187-188).
Aplicaţii ale formei cerută pentru opozabilitate
Dintre formele de publicitate prevăzute de normele dreptului
civil, menţionăm următoarele:
- publicitatea convențiilor matrimoniale prin înscrierea în
Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale (art. 334 alin.
1 C. civ.);
- publicitatea inventarului de bunuri mobile în cazul regimului
separației de bunuri prin anexarea la convenția matrimonială și
înscrierea în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale
(art. 361 alin. 3 C. civ.);
- înscrierea în cartea funciară pentru bunurile mobile prin
anticipație (art. 540 alin. 2 C. civ.);
- comunicarea scrisă a cesiunii, acceptarea cesiunii de către
49
debitor printr-un înscris cu dată certă (art. 1578 alin. 1 C. civ.);
- înregistrarea contractului de arendare într-un registru
special ținut de secretarul consiliului local în a cărui rază se află
bunurile arendate (art. 1838 alin. 3 C. civ.);
- înregistrarea operațiunilor privind ipotecile mobiliare, a
operațiunilor asimilate acestora, precum și a altor drepturi prevăzute
de lege în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare (art. 2413
alin. 1 C. civ.);
- publicitatea constituirii gajului bunurilor mobile corporale
prin înscrierea în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare
(art. 2482 alin. 1 C. civ.);
- înregistrarea în registrele de publicitate imobiliară sau în
cartea funciară a contractelor de concesiune a terenurilor de orice
natură (art. 71 din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor
de concesiune proprietate publică, astfel cum a fost aprobată prin
Legea nr. 22/2007);
- înregistrarea în Cartea petrolieră a actelor juridice de orice
natură privitoare la perimetrele de exploatare (art. 54 lit. k din
Legea nr. 238/2004 a petrolului);
- menţiunile cu caracter de protecţie, precum şi
înregistrările în materia dreptului de autor şi drepturilor conexe (art.
126 şi art. 148 din Legea nr. 8/1996 cu modificările și completările
ulterioare, etc.);
1. Definiți forma actului juridic civil.

2. Analizați principiul consensualismului.
3. Analizați forma cerută ad validitatem.
4. Analizați forma cerută ad probationem.
5. Analizați forma cerută pentru opozabilitate față de terți.
1. În funcţie de momentul în care îşi produc efectele, actele juridice se clasifică în:
a) acte juridice pure şi simple şi acte juridice afectate de modalităţi;
b) acte juridice între vii (inter vivos) şi acte juridice pentru cauză de moarte (mortis cauza);
c) acte juridice cauzale şi acte juridice abstracte.
2. Capacitatea de a încheia actul juridic civil:
a) este o stare de drept, deoarece izvorăşte din lege;
b) este o stare de fapt;
c) constituie o condiţie necesară şi suficientă pentru existenţa discernământului.
3. Prin excepţie, tăcerea valorează consimţământ:
a) când legea prevede expres aceasta;
b) când prin voinţa expresă a părţilor, se atribuie o anumită semnificaţie juridică tăcerii;
c) când tăcerea are valoare de consimţământ protrivit obiceiului.
50
4. Falsa reprezentare a realităţii la încheierea actului juridic atrage sancţiunea nulităţii relative, în cazul
în care priveşte:
a) calităţile substanţiale ale obiectului acelui act juridic;
b) natura actului juridic ce se încheie;
c) identitatea fizică a obiectului (error in corpore) acelui act juridic.
5. Eroarea asupra identităţii sau însuşirilor esenţiale ale persoanei cocontractante sau beneficiare:
a) atrage nulitatea absolută a actului juridic respectiv;
b) atrage inopozabilitatea actului;
c) poate atrage anularea actului juridic respectiv, în condiţiile legii.

a) nu afectează valabilitatea contractului atunci când împrejurarea ascunsă de una din părţi era cunoscută
de cocontractant;
b) este aplicabil numai actelor juridice bilaterale şi multilaterale;
c) se sancţionează cu nulitatea absolută a actului juridic civil.
7. Dolul incident (secundar):
a) nu constituie viciu de consimţământ;
b) constituie viciu de consimţământ numai dacă există pentru fiecare parte a actului juridic bilateral
(multilateral);
c) vizează împrejurări nedeterminante pentru încheierea actului juridic civil, neatrăgând anulabilitatea
acestuia, putându-se cere, cel mult, o reducere a valorii prestaţiei, daca este cazul.
8. Violenţa reprezintă viciu de consimţământ la încheierea unui act juridic civil, când este exercitată:
a) asupra descendenţilor sau ascendenţilor celui care s-a obligat;
b) numai de partea în favoarea căreia s-a încheiat actul juridic civil;
c) orice altă persoană de care cel ameninţat este legat de o temeinică afecţiune.
9. Violenţa constituie viciu de consimţământ dacă:
a) ameninţarea să fie injustă (nelegitimă);
b) provine numai de la persoana cu care s-a contractat;
c) este indiferentă.
10. Elementul obiectiv (material) face parte în mod obligatoriu din structura următoarelor vicii de
consimţământ:
a) eroarea;
b) dolul;
c) violenţa, leziunea.
51
2012.
2. Codul civil.
52
MODALITĂȚILE ACTULUI JURIDIC CIVIL
8.1. Noțiune
8.2. Termenul
8.3. Condiția
8.3. Condiția
8.4. Sarcina
8.1. Noţiune
Prin modalitatea actului juridic civil se înţelege acel element
cuprins într-un act juridic care constă într-o împrejurare ce are
influenţă asupra efectelor pe care le produce sau trebuie să le
producă actul respectiv.
8.2. Termenul
8.2.1. Definiţie şi reglementare
Termenul este un eveniment, viitor şi sigur ca realizare, până
la care se amână fie începerea, fie încetarea exerciţiului drepturilor
subiective şi executării obligaţiilor civile.
Termenul, în mod obişnuit, este indicat printr-o dată
calendaristică.
8.2.2. Clasificare şi efecte
a) Clasificare
1. După criteriul efectului său, termenul este de două feluri:
suspensiv şi extinctiv;
Termenul suspensiv este termenul care amână începutul
exerciţiului dreptului subiectiv şi executării obligaţiei corelative,
până la împlinirea lui (ex. data plătirii chiriei).
Termenul extinctiv este termenul care amână stingerea
exerciţiului dreptului subiectiv şi executării obligaţiei corelative,
până la împlinirea lui (ex., data morții credirentierului în cazul
contractului de întreținere).
2. În funcţie de titularul beneficiului termenului, distingem:
- termen în favoarea debitorului. În acest caz, debitorul poate
plăti, de bună voie, mai înainte, dar nu poate fi silit de creditor la
aceasta, care reprezintă regula;
- termen în favoarea creditorului. În acest caz, creditorul
poate cere executarea obligaţiei înainte de împlinirea termenului, fără
ca debitorul să se poată opune (ex. cazul depozitului);
- termen în favoarea ambelor părţi. În acest caz, executarea
anticipată a obligaţiilor este posibilă cu acordul ambelor părţi (ex.
53
termenul într-un contract de asigurare).
3. În funcţie de izvorul său, termenul poate fi:
- termen voluntar sau convenţional, care a fost stabilit de
părţile unui act juridic civil;
- termen legal, care este stabilit de lege şi care face parte, de
drept, din actul juridic civil;
- termen judiciar, care poate fi acordat de instanţa
judecătorească debitorului în cazurile prevăzute de lege
4. După criteriul cunoaşterii, sau nu, a datei împlinirii sale, la
momentul încheierii actului juridic civil, termenul este de două
feluri:
- termen cert, când momentul împlinirii sale este cunoscut la
data încheierii actului (de obicei o dată calendaristică);
- termen incert, când împlinirea lui nu este cunoscută ca dată
calendaristică (ex. data morţii credirentierului într-un contract de
rentă viageră).
b) Efecte
1) Efectele termenului suspensiv au ca punct de plecare faptul
că nu afectează existenţa drepturilor şi obligaţiilor, ci numai
exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor, în sensul amânării
începutului acestora până în momentul împlinirii lui.
2) Efectele termenului extinctiv. Termenul extinctiv constă
într-o suită de termene suspensive (succesive), efectul pe care-l are
este acela de a marca data stingerii dreptului subiectiv şi a obligaţiei
corelative (ex. moartea credirentierului marchează sfârşitul dreptului
de a pretinde renta viageră şi obligaţia de a o plăti); împlinirea
termenului închirierii marchează încetarea dreptului de a folosi bunul
ce-i formează obiectul obligaţiei și de a asigura liniştita folosinţă.
Atât termenul suspensiv, cât și termenul extinctiv produc
efecte numai pentru viitor (ex nunc).
8.3. Condiţia
8.3.1. Definiţie şi reglementare
Prin condiţie, ca modalitate a actului juridic civil, se înţelege
un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde existenţa
(naşterea sau desfiinţarea) dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei
corelative.
Trăsăturile definitorii ale condiţiei – modalitate a actului
juridic civil – sunt următoarele:
- este un eveniment viitor; un eveniment care a avut deja
loc nu constituie o condiţie. Faptul că părţile au
cunoscut ori nu au cunoscut împrejurarea că eveni-
mentul era împlinit la data încheierii actului juridic se va
traduce, fie într-o eroare – viciu de consimţământ, fie
într-un act juridic pur şi simplu, după caz;
- realizarea evenimentului viitor este nesigură, incertă;
spre deosebire de termenul incert, unde nesiguranţa
priveşte numai momentul realizării (certe) a eveni-
mentului, în cazul condiţiei, nesiguranţa priveşte însăşi
realizarea evenimentului ori faptului;
- spre deosebire de termen, condiţia afectează existenţa
(naşterea ori desfiinţarea) dreptului subiectiv şi a
obligaţiei civile corelative.
54
a) Clasificare.
1) După efectele pe care le produce, deosebim între condiţia
suspensivă şi condiţia rezolutorie.
Condiţia suspensivă este aceea de a cărei îndeplinire depinde
naşterea (eficacitatea) drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor
corelative; de exemplu “îţi vând apartamentul din Bucureşti dacă voi
fi transferat la Braşov”.
Condiţia rezolutorie este aceea de a cărei îndeplinire depinde
desfiinţarea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative.
Spre exemplu, îţi vând imobilul meu, dar dacă nu voi fi detașat la
Iași până la sfârșitul anului, vânzarea se va desființa.
2) În raport de legătura cu voinţa părţilor a realizării sau
nerealizării evenimentului (după cauza de care depinde realizarea sau
nerealizarea evenimentului ori faptului), deosebim între condiţie
cazuală (casus = întâmplare), mixtă şi potestativă.
Condiţia cauzală este cea a cărei realizare depinde de hazard
(întâmplare), fiind independentă de voinţa părţilor. Spre exemplu,
“îţi vând echipamentul de schi, dacă până la 20 decembrie a.c. nu va
ninge” (căderea zăpezii, până la data stabilită de părţi, reprezintă un
eveniment care nu poate fi influenţat cu nimic, în realizarea sau
nerealizarea lui, de vreuna dintre părţi).
Condiţia mixtă este atunci când realizarea evenimentului
depinde atât de voinţa uneia din părţi, cât şi de voinţa unei terţe
persoane determinate (cunoscute). Spre exemplu, “îţi vând
calculatorul meu, dacă tata îmi va face cadou, de ziua mea, o
tabletă”.
Condiţia potestativă este cea a cărei realizare sau nerealizare a
evenimentului depinde de voinţa uneia sau celeilalte părţi a actului
juridic.
3) După cum condiţia constă în îndeplinirea ori neîndeplinirea
evenimentului, distingem între condiţia pozitivă şi condiţia negativă.
Condiţia pozitivă este cea care afectează existenţa drepturilor
subiective şi a obligaţiilor corelative printr-un eveniment ce urmează
să se îndeplinească (dacă este formulată în sens afirmativ). Spre
exemplu, “îţi vând garsoniera mea, dacă voi fi transferat la Cluj”.
Condiţia negativă, dimpotrivă, este cea care afectează
existenţa drepturilor subiective şi a obligaţiilor corelative printr-un
eveniment ce urmează să nu se îndeplinească (atunci când este
formulată în sens negativ). Spre exemplu, “îţi donez autoturismul
dacă nu voi fi transferat în provincie”.
b) Efectele condiţiei. Două principii guvernează efectele
condiţiei şi anume:
În primul rând, condiţia afectează însăşi existenţa drepturilor
subiective şi obligaţiilor corelative (art. 1399 C. civ.).
În al doilea rând, efectele condiţiei se produc, în principiu,
retroactiv (ex tunc), în sensul că momentul de la care sau până la care
se produc nu este momentul îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei,
ci momentul încheierii actului juridic sub condiţie. Art. 1407 alin. 1
C. civ. „Condiţia îndeplinită este prezumată a produce efecte
retroactiv, din momentul încheierii contractului, dacă din voinţa
părţilor, natura contractului ori dispoziţiile legale nu rezultă
contrariul”.
55
8.4. Sarcina
8.4.1. Noţiune şi reglementare
Sarcina – ca modalitate a actului juridic civil – este obligaţia
impusă de dispunător gratificatului, care constă după caz în a da, a
face sau a nu face ceva, în actele cu titlu gratuit.
Codul civil nu conţine o reglementare generală a sarcinii, aşa
cum există pentru termen şi condiţie, însă întâlnim aplicaţii ale
acestei modalităţi, în materia donaţiei şi legatului – respectiv art.
1018, 1020, 1029 şi 1069 alin. 1 C. civ., etc. Aplicaţiile acestei
modalităţi le întâlnim şi în Legea nr. 32/1994, Legea sponsorizării,
art. 10.
a) Clasificare. În funcţie de persoana beneficiarului:
1) sarcina în favoarea dispunătorului; spre exemplu, într-un contract
de donaţie, donatorul impune donatarului obligaţia de a-i plăti o
datorie a sa faţă de o terţă persoană;
2) sarcina în favoarea gratificatului; spre exemplu, prin testament
dispunătorul impune legatarului să folosească suma de bani
lăsată în scopul efectuării unei lucrări de specialitate;
3) sarcina în favoarea unei terţe persoane; spre exemplu, îţi las casa
ca moştenire cu îndatorirea de a plăti o rentă viageră unei
persoane determinate.
b) Efecte. Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic în
caz de neexecutare a ei, ci numai eficacitatea acestuia. Consecinţa
neexecutării sarcinii este, în principiu, revocarea (rezoluţiunea)
actului juridic prin care a fost impusă.
Întrucât, sarcina conferă actului juridic caracter sinalagmatic,
neexecutarea ei dă dreptul dispunătorului de a opta între a cere
rezoluţiunea (revocarea) actului juridic sau a pretinde executarea în
natură a sarcinii (art. 1027 alin. 1 C. civ.).
1. Definiți modalitățile actului juridic civil.

2. Definiți și clasificați termenul.
3. Definiți și clasificați condiția.
4. Definiți și clasificați sarcina.
56
2012.
2. Codul civil.
57
EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL
9.1. Noțiune
9.2.1. Principiul forței obligatorii - pacta sunt servanda
9.2.2. Principiul irevocabilității actului juridic civil
9.2.3. Principiul relativității efectelor actului juridic civil
9.1. Noțiune
Prin efectele actului juridic civil se înţeleg drepturile
subiective şi obligaţiile civile la care dă naştere, pe care le modifică
sau le stinge un asemenea act.
9.2.1. Principiul forţei obligatorii – pacta sunt servanda
Definiţie.
Este principiul consacrat în art. 1270 alin. 1 C. civ., potrivit
căruia „contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile
contractante”.
Excepţii. Principul pacta sunt servanda cunoaşte şi excepţii.
Excepţiile de la acest principiu sunt acele situaţii în care efectele
actului juridic civil nu se produc aşa cum au dorit părţile, la
încheierea lui, ci independent de voinţa părţilor sau, după caz, a
părţii, aceste efecte sunt ori mai restrânse ori mai extinse, decât cele
stabilite iniţial.
1) Drept cazuri de restrângere a forţei obligatorii sunt
menţionate situaţiile în care actul juridic încetează înainte de termen,
datorită inexistenţei unui element al său, precum:
- încetarea de drept a contractului de locațiune dacă bunul ce
formează obiect derivat al contractului juridic este distrus în
întregime sau nu mai poate fi folosit potrivit destinației stabilite (art.
1818 alin. 1 C. civ.);
- încetarea contractului de locațiune ca urmare a desființării
dreptului care permitea locatorului să asigure folosința bunului
închiriat (art. 1819 alin. 1 C. civ.), cu excepția cazului în care
locatarul a fost de bună-credință la momentul încheierii locațiunii,
contractul va produce totuși efecte așa cum au stipulat părțile, dar nu
mai mult de 1 an de la data desființării titlului locatorului (art. 1819
alin. 2 C. civ.);
- încetarea contractului de închiriere a locuinței în termen de
30 de zile de la data înregistrării decesului chiriașului (art. 1834 alin.
1 C. civ.);
- încetarea contractului de mandat din cauza morții,
incapacității sau falimentului mandantului ori mandatarului (art.
2030 lit. c) C. civ.);
- încetarea contractului de arendare ca urmare a decesului,
incapacității sau falimentului arendașului (art. 1850 C. civ.);
- încetarea contractului de antrepriză prin moartea
58
beneficiarului dacă acesta face imposibilă sau inutilă executarea
contractului (art. 1870 C. civ.);
- încetarea contractului de consignație prin moartea,
dizolvarea, falimentul, interdicția sau radierea consignantului ori a
consignatarului (art. 2063 C. civ.);
- încetarea contractului de întreținere încheiat pe durată
determinată din cauza decesului creditorului întreținerii, dacă decesul
survine înainte de expirarea duratei contractului (art. 2263 alin. 1 C.
civ.).
2) În categoria cazurilor de extindere a forţei obligatorii
includem:
- prorogarea (prelungirea) efectelor actului juridic, prin
efectul legii, peste termenul convenit de părţi. Este inclus aici cazul
prelungirii (prorogării) contractelor de închiriere la care face referire
art. 1 din Legea nr. 17/1994, şi art. 7 alin. 1 din Legea nr. 112/1995
(în care este stabilit un termen de 5 ani);
- prelungirea efectelor actului cu executare succesivă atunci
când, pe parcursul existenţei lui, intervine un caz de forţă majoră
care împiedică, un anumit timp, executarea obligaţiilor. Pe durata
existenţei lui sunt suspendate temporar efectele obligatorii ale
contractului şi redevin active de îndată ce forţa majoră a încetat;
- revizuirea efectelor actului juridic din cauza modificării
echilibrului firesc al valorii prestaţiilor reciproce ale părţilor, în urma
schimbării împrejurărilor avute în vedere în momentul încheierii
actului juridic (este vorba de teoria impreviziunii – rebus sic
stantibus), astfel se pune problema revizuirii (modificării) clauzelor
iniţiale ale actului în scopul restabilirii echilibrului valoric al
prestaţiilor (art. 1271 C. civ.).
9.2.2. Principiul irevocabilităţii actului juridic civil
Definiţie.
Este principiul consacrat de art. 1270 alin. 2 C. civ., potrivit
căruia, „contractul se modifică sau încetează numai prin acordul
părților ori din cauze autorizate de lege”.
c) Excepţii. Constituie excepţii de la irevocabilitatea actului
juridic civil acele cazuri în care actului juridic bilateral i se poate
pune capăt prin voinţa unei singure părţi; actului juridic multilateral
i se poate pune capăt prin voinţa uneia sau mai multor părţi, dar nu
toate, iar actului juridic unilateral i se poate pune capăt prin voinţa
autorului lui.
1. Excepţii de la irevocabilitate în categoria actelor bilaterale
şi multilaterale. Există cazuri de acte bilaterale şi multilaterale care
pot fi revocate unilateral, iar acest fapt reprezintă denunţarea lor.
Codul civil şi alte legi consacră asemenea situaţii:
- revocarea donației între soți este posibilă numai în timpul
căsătoriei (art. 1031 C. civ.);
- denunțarea contractului de locațiune, de oricare dintre părți,
cu condiția notificării prealabile într-un termen stabilit de lege sau în
lipsă, de uzanțe (art. 1816 alin. 1 C. civ.);
- denunțarea de către chiriaș a contractului de închiriere a
locuinței pe durată determinată înainte de împlinirea termenului
stabilit, cu condiția notificării prealabile într-un termen de cel puțin
60 de zile (art. 1825 C. civ.);
- denunțarea de către chiriaș a contractului de închiriere a
59
locuinței pe durată nedeterminată, cu condiția notificării prealabile
într-un termen ce nu poate fi mai mic decât sfertul intervalului de
timp pentru care s-a stabilit plata chiriei (art. 1824 alin. 1 C. civ.);
- denunțarea de către locator a contractului de închiriere a
locuinței pe durată nedeterminată, cu condiția notificării prealabile
într-un termen care nu poate fi mai mic de 60 de zile, dacă intervalul
de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei este de o lună sau mai
mare, respectiv 15 zile, dacă acest interval de timp este mai mic de o
lună (art. 1824 alin. 2 C. civ.);
- revocarea contractului de mandat de către mandant (art. 2030
alin. 1 lit. a) C. civ.);
- încetarea contractului de mandat prin renunțarea
mandatarului la mandat (art. 2030 alin. 1 lit. b) C. civ.);
- încetarea contractului de depozit la cererea deponentului (art.
2115 alin. 1 C. civ.);
- denunțarea contractului de asigurare, cu condiția notificării
prealabile de către una dintre părți într-un termen de cel puțin 20 de
zile, calculate de la data primirii notificării de către cealaltă parte
(art. 2209 C. civ.);
- încetarea acordului petrolier prin renunţare din partea
titularului său (art. 38 lit. b şi art. 40 alin. 1 din Legea nr. 238/2004
cu modificările și completările ulterioare);
- denunţarea contratului de comandă a unei opere viitoare
(art. 46 alin. 3 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și
drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare);
- denunţarea unilaterală a contractului de voluntariat de una
din părţi cu un termen de preaviz de 30 de zile (art.16 din Legea nr.
195/2001, republicată).
2. Excepţii de la irevocabilitate în categoria actelor
unilaterale. Acte unilaterale în materie contractuală:
- oferta fără termen ori, după caz, acceptarea ofertei poate fi
retrasă dacă retragerea ajunge la destinatar anterior ori concomitent
cu oferta sau, după caz cu acceptarea, întrucât destinatarul nu a făcut
nici un fel de cheltuieli şi nu există nici un risc ca el să fie vătămat
(ex. lansezi unei persoane o ofertă de contract, trimiţând-o prin poştă,
până ajunge la destinatar există posibilitatea revenirii printr-o
telegramă, fax, telefon) (art. 1199 C. civ. coroborat cu art. 1191 C.
civ.).
- consimțământul de a recurge la reproducerea asistată medical
cu terț donator poate fi revocat oricând, în scris, inclusiv în fața
medicului chemat să asigure asistența pentru reproducere (art. 442
alin. 2 teza a II-a C. civ.);
- consimțământul părintelui firesc sau, după caz, al tutorelui
exprimat la încuviințarea adopției poate fi revocat în termen de 30 de
zile de la data exprimării lui în condițiile legii (art. 466 alin. 2 C.
civ.);
- testamentul (art. 1034 C. civ.);
- legatul (art. 1068 C. civ.);
- promisiunea publică de recompensă este susceptibilă de
revocare (art. 1329 alin. 1 C. civ.);
- revenirea asupra consimțământului exprimat de o persoană la
prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule până la
momentul prelevării (art. 68 alin. 1 C. civ.).
60
De reţinut că principiul forţei obligatorii şi principiul
irevocabilităţii dobândesc anumite particularităţi în cazul contractelor
sinalagmatice (bilaterale), în sensul că aceste contracte produc şi
unele efecte specifice, precum:
1) excepţia de neexecutare (exceptio non adimpleti
contractus);
2) rezoluţiunea (sau rezilierea) pentru neexecutarea culpabilă;
3) riscul contractului.
9.2.3. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil
Definiţie.
Acest principiu este consacrat de art. 1280 C. civ., potrivit
căruia „contractul produce efecte numai între părți, dacă prin lege
nu se prevede altfel”.
Având în vedere că prezentarea principiului relativității
efectelor actului juridic nu se poate face în mod satisfăcător fără a
analiza și efectele actului juridic față de alte persoane decât cele care
au participat la încheierea lui, este necesar a fi lămurite unele noțiuni
care sunt folosite frecvent în literatura de specialitate, în legislație cât
și în practica judecătorească, noțiuni aflate în strânsă legătură cu ceea
ce înseamnă principiul relativității efectelor actului juridic. Aceste
noțiuni sunt: părți (parte), având-cauză și terț, în ceea ce privește
sensul legăturii subiectelor de drept cu un act juridic.
Parte înseamnă persoana fizică sau juridică care încheie actul
juridic, personal sau prin reprezentant (legal sau convențional), și în
patrimoniul, ori față de care se produc efectele actului respectiv,
întrucât ele au exprimat un interes propriu și direct în acel act.
Terții (penitus extranei) sunt persoanele total străine de actul
juridic și de părțile actului, întrucât nu au participat nici direct nici
prin reprezentare la încheierea acestuia și față de care actul juridic nu
produce nici un efect.
Între parte şi terţ, ca noţiuni de extremă, în centru se află o
noţiune intermediară, cea de având cauză, respectiv persoana care,
deşi nu a participat la încheierea actului, totuşi suportă efectele
acestuia, datorită legăturii ei juridice cu părţile actului. Ca regulă
generală, aceste persoane se determină prin noţiunea de succesori ai
părţilor în drepturi şi obligaţii.
În literatura de specialitate, se apreciază că există trei categorii
de avânzi-cauză, după cum urmează:
1. Succesorii universali și succesorii cu titlu universal.
- succesorii universali sunt acele persoane care dobândesc un
patrimoniu, adică o totalitate de drepturi și obligații patrimoniale
(universalitate juridică alcătuită din drepturi și obligații). Sunt
succesori universali: moștenitorul legal unic, legatarul universal
(adică acea persoană căreia i se conferă prin testament vocație la
întreaga moștenire lăsată de testator), persoana juridică dobânditoare
a întregului patrimoniu al altei persoane juridice ca efect al fuziunii
ori transformării.
- succesorii cu titlu universal sunt acele persoane care
dobândesc o parte, o fracțiune dintr-un patrimoniu, iar nu un
patrimoniu întreg. Sunt succesori cu titlu universal: moștenitorii
legali (ai unei persoane decedate și care nu a lăsat testament),
legatarii cu titlu universal, adică acele persoane care dobândesc, prin
testament (vocație), o fracțiune din patrimoniul testatorului, persoana
61
juridică dobânditoare a unei părți din patrimoniul altei persoane
juridice ca efect al divizării (totală sau parțială).
Între succesorii universali şi cei cu titlu universal nu există o
deosebire calitativă, ci numai una cantitativă şi din această cauză ei
formează prima clasă de avânzi cauză;
2) Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane care
dobândesc numai un anumit drept subiectiv, privit în mod individual
(ut singuli), iar nu ca parte componentă a unui patrimoniu. Succesorii
cu titlu particular sunt, spre exemplu: cumpărătorul, donatorul,
legatarul cu titlu particular, persoana juridică dobânditoare a
activului net, ca efect al dizolvării altei persoane juridice.
3) Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au o
garanție reală (ipotecă, gaj, privilegiu) care să le asigure realizarea
creanței pe care o au împotriva debitorului. Acești creditori au, drept
garanție a creanței lor, un drept de gaj general asupra bunurilor
prezente și viitoare ale debitorului lor, bunuri ce servesc drept
garanție comună a creditorilor (art. 2324 alin. 1 C. civ.).
Excepţii de la principiul relativităţii. În doctrină se disting
două categorii de excepţii: a) excepţiile aparente; b) excepţiile reale.
A) Excepții aparente. În excepţiile aparente vom include, în
primul rând, situaţia avânzilor-cauză; ei nu constituie excepţii reale,
deoarece în cazul succesorilor, de exemplu, ei dobândesc drepturile
şi obligaţiile autorilor lor, pentru că legea le permite, ei sunt chemaţi
la moştenire prin voinţa legii sau, dacă ai acceptat moştenirea, nu ai
acceptat împotriva voinţei tale.
Creditorii chirografari nu dobândesc drepturi subiective și
obligații civile din actul juridic încheiat de debitorul lor, iar dreptul
de a solicita anularea actului fraudulos al debitorului lor izvorăște din
lege.
Promisiunea faptei altuia (numită şi convenţia de porte-fort -
a te face luntre şi punte). Spre exemplificare, A, B şi C sunt
coproprietari pe un autoturism, şi numai una, A, vinde lui D
autoturismul. A promite să facă totul pentru a obţine consimţământul
celorlalţi doi, iar după ce încheie contractul, B şi C trebuie să ratifice
actul. Deci “A” nu are mandat de la B şi C, dar în realitate, A nu
promite fapta lor, ci promite propria faptă, în sensul că se obligă să le
determine pe cele două părţi să încheie ori să ratifice actul (art. 1283
C. civ.).
Impropriu este spus, promisiunea faptei altuia pentru că de
fapt este promisiunea propriei fapte. De aceea, promisiunea faptei
altuia intră în excepţii aparente pentru că nu obligă pe altcineva, te
obligi pe tine; nu-ţi îndeplineşti obligaţia, răspunzi tu ca parte.
Acţiunile directe constau în dreptul unei persoane
(reclamantul) de a intenta acțiune în justiție contra altei persoane
(pârâtul) cu care nu se află în raport contractual, reclamantul fiind
însă în raporturi contractuale cu o altă persoană, cu care și pârâtul se
află în raporturi contractuale.
Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o
persoană (reprezentantul) încheie un act juridic în numele şi pe
seama altei persoane (reprezentatul), efectele actului juridic astfel
încheiat producându-se direct în persoana celui reprezentat (art. 1296
C. civ.).
Gestiunea de afaceri sau gestiunea intereselor altei persoane
62
este acea situație când o persoană numită gerant, prin fapta sa
voluntară și unilaterală, intervine și săvârșește acte materiale sau
încheie acte juridice în interesul altei persoane, numită gerat, fără a fi
primit mandat din partea acestuia din urmă. În măsura în care aceste
acte au fost necesare și utile geratului, atunci acestea își vor produce
efectele față de gerat în temeiul art. 1337 alin. 2 C. civ., așa încât ne
aflăm în prezența unei excepții aparente de la principiul relativității
efectelor actului juridic.
B) Excepţia reală de la principiul relativităţii, este stipulaţia
pentru altul.
Stipulaţia pentru altul sau contractul în folosul unei terțe
persoane este actul juridic bilateral prin care o parte, numită
promitent, se obligă față de cealaltă parte numită stipulant, să
execute o prestație în favoarea unei a treia persoane, numită
beneficiar, fără ca aceasta din urmă să participe la încheierea
contractului nici personal și nici reprezentată de stipulant.
Potrivit art. 1284 alin. 2 C. civ., „Prin efectul stipulaţiei,
beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului
executarea prestaţiei”. Din acest text legal, rezultă că stipulația
pentru altul poate fi considerată ca o excepție de la principiul
relativității în ceea ce privește posibilitatea creării unor drepturi în
favoarea altor persoane (terți) decât părțile actului.
1. Definiți efectele actului juridic civil.

2. Analizați principiul forței obligatorii.
3. Analizați principiul irevocabilității actului juridic civil.
4. Analizați principiul relativității efectelor actului juridic civil.
5. Ce înțelegeți prin „parte”?
6. Ce înțelegeți prin „terț”?
7. Ce înțelegeți prin „având-cauză”?
8. Ce înțelegeți prin „creditor chirografar”?
63
1. Petrică Trușcă, Andrada Mihaela Trușcă, Drept civil. Partea generală, Editura Universul
Juridic, 2012.
2. Codul civil.
64
NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL
10.1 Definiție
10.2 Delimitarea nulității față de alte sancțiuni de drept civil
10.3 Clasificarea nulității actului juridic civil
10.4 Cauzele de nulitate
10.5. Efectele nulității actului juridic civil
10.5.1. Definiție
10.5.2. Principiul retroactivității efectelor nulității
10.5.3. Principiul repunerii în situația anterioară
10.5.4. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial
10.1. Definiţie
Nulitatea este definită ca acea sancțiune de drept civil, care
constă în lipsirea actului juridic (negotium iuris) de acele efecte care
sunt contrare normelor edictate pentru încheierea valabilă a actului
juridic civil.
10. 2. Delimitarea nulităţii faţă de alte sancţiuni de drept
civil
a) nulitatea şi rezoluţiunea. Dacă nulitatea constă în lipsirea
de efecte a unui act juridic încheiat cu nerespectarea normelor
privind condiţiile sale de validitate, rezoluţiunea este acea sancţiune
de drept civil ce presupune desfiinţarea retroactivă a unui contract
sinalagmatic, cu executare dintr-o dată (uno ictu), pentru neexecu-
tarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi.
b) Nulitatea şi rezilierea. Dacă nulitatea constă în lipsirea de
efecte a unui act juridic încheiat cu nerespectarea normelor privind
condiţiile sale de validitate, rezilierea este sancţiunea de drept civil
ce intervine în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor de către una
din părţi în contractele sinalagmatice cu executare succesivă şi
constă în încetarea efectelor contractului respectiv pentru viitor.
c) Nulitatea şi revocarea. Dacă nulitatea constă în lipsirea de
condiţiile sale de validitate, revocarea, ca sancţiune de drept civil,
constă în înlăturarea efectelor actului juridic civil datorită
ingratitudinii gratificatului sau neexecutării culpabile a sarcinii.
d) Nulitatea şi caducitatea. Dacă nulitatea constă în lipsirea de
condiţiile sale de validitate, caducitatea este acea cauză de
ineficacitate ce constă în lipsirea actului juridic civil valabil încheiat
de orice efecte datorită apariţiei unor cauze ulterioare încheierii sale
şi care este independentă de voinţa autorului actului.
e) Nulitatea şi inopozabilitatea. Dacă nulitatea constă în
lipsirea de efecte a unui act juridic încheiat cu nerespectarea
normelor privind condiţiile sale de validitate, inopozabilitatea este
sancţiunea de drept civil care intervine în cazul nerespectării de către
părţile anumitor acte juridice a dispoziţiilor legale adoptate în scopul
ocrotirii intereselor terţilor, prin anumite măsuri de publicitate
65
prevăzute de lege pentru anumite acte juridice.
10.3. Clasificarea nulităţii actului juridic civil
1. în funcţie de natura interesului (general ori individual)
ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic
civil, nulitatea este absolută şi relativă (art. 1246 alin. 2 C. civ.).
Nulitatea absolută este acea cauză de ineficacitate care
intervine în caz de nerespectare la încheierea actului juridic civil a
unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general
(art. 1247 alin. 1 C. civ.) respectiv, a unei dispoziții legale imperative
de ordine publică, care instituie o condiție de validitate pentru
încheierea actului juridic.
Nulitatea relativă este acea formă de ineficacitate care
sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei
dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular (art.
1248 alin. 1 C. civ.), respectiv, a unei dispoziții legale imperative de
ordine privată, care instituie o condiție de validitate pentru încheierea
actului juridic.
2. În funcţie de întinderea efectelor sale, distingem între
nulitatea totală și nulitatea parţială.
Nulitatea totală desființează actul juridic în întregul său. Cu
alte cuvinte, nulitatea totală este cea care intervine în cazul în care nu
pot fi menținute nici un fel de efecte care s-au produs ori care
urmează a se produce în temeiul unui act juridic. Spre exemplu,
încheierea contractului de donație cu nerespectarea formei autentice
cerute de lege (art. 1011 alin. 1 C. civ.).
Nulitatea parțială desființează numai o parte din efectele
actului juridic civil. Cu alte cuvinte, nulitatea parțială este aceea care
intervine ori de câte ori o clauză sau anumite clauze din actul juridic
nu contravin legii, lipsind actul juridic numai de acele efecte care
sunt contrare legii, celelalte efecte menținându-se.
3. După modul de consacrare legislativă, distingem între
nulitate expresă (textuală) şi nulitate virtuală (implicită).
Nulitatea se numeşte expresă atunci când rezultă în mod
explicit dintr-un text legal. Majoritatea nulităţilor este formată din
cazurile de nulitate expresă, prevăzute fie în Codul civil, fie în alte
izvoare de drept civil.
Nulitatea se numeşte virtuală atunci când ea nu este prevăzută
expres de lege, dar care rezultă neîndoielnic din modul în care este
reglementată o anumită condiţie de validitate a actului juridic, sau
după cum dispune art. 1253 C. civ. „În afara cazurilor în care legea
prevede sancţiunea nulităţii, contractul se desfiinţează şi atunci când
sancţiunea nulităţii absolute sau, după caz, relative trebuie aplicată
pentru ca scopul dispoziţiei legale încălcate să fie atins”.
4. După felul condiţiei de validitate nerespectată la încheierea
actului juridic civil, se deosebeşte între nulitate de fond şi nulitate de
formă.
Nulitatea de fond este acea nulitate care intervine în cazul
lipsei ori nevalabilităţii unei condiţii de fond a actului juridic civil.
Constituie nulităţi de fond cele care intervin în cazurile lipsei ori
nerespectării condiţiilor de valabilitate privind: consimţământul,
capacitatea, obiectul şi cauza (scopul). Spre exemplu, art. 1226 alin.
2 C. civ. dispune: „Sub sancţiunea nulităţii absolute, el trebuie să fie
determinat sau cel puţin determinabil şi licit”.
66
Nulitatea de formă este acea nulitate care sancţionează
nerespectarea condiţiei de formă cerută ad validitatem.
10.4. Cauzele de nulitate
a) Cauze de nulitate absolută.
- nerespectarea dispozițiilor legale privind capacitatea civilă a
persoanelor, în cazurile: a) nerespectarea unei incapacități speciale de
folosință a persoanei fizice instituite pentru ocrotirea unui interes
general (spre exemplu, incapacități de a cumpăra drepturi litigioase,
instituite de art. 1653 alin. 1 C. civ; alte incapacități de a cumpăra,
instituite de art. 1654 lit. c) C. civ. etc.); b) lipsa capacității de
folosință a persoanei juridice, art. 196 alin. 1 lit. a); nerespectarea
principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice
fără scop lucrativ, art. 206 alin. 2 și 3 C. civ.);
- lipsa totală a consimţământului (de exemplu, manifestarea de
voință a fost exprimată fără intenția de a produce efecte juridice;
lipsa consimțământului tuturor coproprietarilor la partajul voluntar,
art. 684 alin. 2 C. civ. etc.);
- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil, în sensul că nu
este determinat ori nu este licit (spre exemplu, art. 1225 alin. 2 C.
civ., art. 1847 alin. 2 C. civ.);
- nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic civil, dar
numai atunci când cauza este ilicită (și în situația fraudei la lege) sau
imorală;
- nerespectarea formei actului juridic cerute ad validitatem, ca
o condiție de validitate pentru anumite acte juridice;
- nerespectarea dreptului de preemțiune în cazurile expres
prevăzute de lege (spre exemplu, art. 45 alin. 5 din Legea Codului
silvic nr. 46/2008, cu modificările și completările ulterioare cu
respectarea ordinii prevăzute la art. 1746 C. civ., art. 36 alin. 5 din
Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național
mobil, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
b) Cauzele de nulitate relativă.
- nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la capacitatea
civilă a persoanelor, însă numai atunci când: a) actul juridic de
administrare sau de dispoziție a fost încheiat de persoana lipsită de
capacitatea de exerciţiu; b) actul juridic de administrare încheiat fără
încuviinţarea din partea ocrotitorului legal şi este lezionar pentru
patrimoniul minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă; c) actul
juridic de dispoziţie a fost încheiat fără încuviinţarea prealabilă a
ocrotitorului legal sau a instanței de tutelă; d) actul juridic s-a
încheiat în numele persoanei juridice de către subiecte de drept care
nu îndeplinesc condițiile legale ori statutare pentru a reprezenta o
persoană juridică (incapabile, incompatibile) și produc o vătămare
persoanei juridice respective (art. 211 alin. 1 C. civ.); e) actul juridic
a fost încheiat cu nerespectarea unei incapacităţi speciale de folosinţă
instituită pentru protecţia unor interese particulare (art. 991 C. civ.).
- lipsa discernământului la momentul încheierii actului juridic
civil (art. 1205 alin. 1 C. civ.);
- eroarea esențială ca viciu de consimțământ (art. 1207 alin. 1
C. civ.);
- dolul ca viciu de consimțământ (art. 1214 alin. 2 C. civ.);
- violența ca viciu de consimțământ (art. 1216 alin. 1 C. civ.);
- leziunea ca viciu de consimțământ (art. 1222 alin. 1 C. civ.);
67
- lipsa cauzei (scopului) actului juridic civil (art. 1238 alin. 1
C. civ.);
- nerespectarea dreptului de preemţiune în cazurile expres
prevăzute de lege, respectiv: art. 15 alin. 2 şi art. 30 alin. 3 din Legea
nr. 16/1996 a Arhivelor naţionale; art. 42 alin. 2 și 3 din Legea nr.
10/2001).
Regimul juridic al nulităţii
Regimul juridic al nulităţii absolute constă, în principal, în
următoarele trei reguli:
1) nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are un interes
juridiceşte ocrotit.
2) Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, pe cale de
acţiune sau de excepţie, fiind imprescriptibilă.
3) În principiu nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin
confirmare sau în alt mod (non potest convalescere).
Regimul juridic al nulităţii relative se concretizează în
următoarele reguli:
1) Nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de
persoana ocrotită şi al cărui interes a fost nesocotit la încheierea
actului juridic.
2) Nulitatea relativă poate fi invocată numai în cadrul
termenului de prescripţie extinctivă.
3) Nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare
expresă ori tacită de către cel ce o poate invoca.
10.5. Efectele nulităţii actului juridic civil
10.5.1. Definiţie
Prin efectele nulităţii actului juridic civil înţelegem
consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii; respectiv
urmările datorate desfiinţării totale sau parţiale a unui act juridic care
a fost încheiat cu nesocotirea dispoziţiilor legale referitoare la
condiţiile sale de validitate.
- dacă actul juridic nu şi-a produs încă efectele (nu a fost
executat până în momentul în care este anulat), aplicându-se
sancţiunea nulităţii, acel act nu mai poate fi executat nici după acest
moment;
- dacă actul juridic şi-a produs efectele (a fost executat), în tot
sau în parte, până în momentul când actul juridic este anulat,
aplicarea nulităţii înseamnă desfiinţarea retroactivă a actului şi, în
consecinţă, urmează ca tot ce s-a prestat în baza lui să se restituie
(reciproc sau unilateral, după caz), iar dacă n-a fost executat în
întregime, ci numai parţial, nu se va mai putea cere executarea a ceea
ce a mai rămas de executat;
- dacă actul juridic şi-a produs efectele (a fost executat), iar,
până în momentul declarării nulităţii, una din părţile acestuia a
încheiat un act juridic cu o terţă persoană, prin care fie s-a transmis
dreptul născut din actul nul, fie s-a constituit ori s-a transmis un drept
în strânsă legătură cu dreptul născut din actul nul, aplicarea sancţiunii
nulităţii presupune desfiinţarea retroactivă a actului juridic executat
(actul juridic primar, iniţial), restituirea prestaţiilor efectuate în baza
acestui act, precum şi desfiinţarea actului juridic subsecvent.
10.5.2. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii.
Prin principiul retroactivităţii efectelor nulităţii înţelegem
acea regulă de drept potrivit căreia nulitatea produce efecte nu numai
68
pentru viitor, ci şi pentru trecut, respectiv, efectele nulităţii se produc
din chiar momentul încheierii actului juridic civil.
Excepţii de la principiul retroactivităţii.
- cazul căsătoriei putative (art. 304 din C. civ.);
- cazul copiilor dintr-o căsătorie anulată (art. 305 alin. 1 din
C. civ.);
- cazul minorului de bună-credință la încheierea căsătoriei,
care păstrează capacitatea deplină de exercițiu dobândită prin
căsătorie, în cazul în care căsătoria este anulată (art. 39 alin. 2 C.
civ.);
- cazul declarării nulității persoanei juridice (art. 198 alin. 1 C.
civ.);
10.5.3. Principiul repunerii în situaţia anterioară (restitutio
in integrum).
Prin principiul restitutio in integrum (repunerii în situaţia ante-
rioară) înţelegem acea regulă de drept potrivit căreia tot ce s-a
executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât
părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act juridic
nu s-ar fi încheiat.
Excepţii de la principiul restitutio in integrum.
- cazul celui lipsit de capacitatea de exercițiu sau cu
capacitatea de exercițiu restrânsă, care este obligat să restituie
prestațiile primite numai în limita folosului realizat (art. 47 C. civ.);
- cazul posesorului (dobânditorul dintr-un act juridic translativ
ori constitutiv de drepturi reale principale asupra unui bun frugifer)
de bună credință, este exonerat de obligația de a restitui, odată cu
bunul și fructele culese în intervalul de timp cât a durat buna sa
credință (art. 948 C. civ. și art. 1645 alin. 1 C. civ.);
10.5.4. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a
anulării actului iniţial (resoluto iure dantis, resolvitur ius
accipientis).
Prin acest principiu se înțelege acea regulă de drept în virtutea
căreia anularea (desființarea) actului juridic inițial (primar) atrage și
anularea actului juridic subsecvent (următor), datorită legăturii sale
juridice cu primul.
Excepţie de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius
accipientis.
- cazul actelor de conservare şi de administrare a bunului (caz
dedus din art. 1649 C. civ.);
- cazul posesorului de bună-credință care a dobândit un bun
mobil, este prevăzut de art. 937 alin. 1 C. civ.;
- cazul aplicării art. 54 alin. 2 teza a II-a C. civ.;
- cazul unor contracte cu executare succesivă;
- cazul prevăzut de art. 1819 alin. 2 C. civ.;
69
1. Definiți nulitatea actului juridic civil.

2. Delimitați nulitatea față de alte sancțiuni de drept civil.
3. Clasificați nulitatea actului juridic civil.
4. Care sunt cauzele de nulitate absolută?
5. Care sunt cauzele de nulitate relativă?
6. În ce constă regimul juridic al nulității absolute?
7. În ce constă regimul juridic al nulității relative?
8. Definiți efectele nulității actului juridic civil.
9. Analizați principiul retroactivității efectelor nulității și excepțiile de la acest principiu.
10. Analizați principiul repunerii în situația anterioară și excepțiile de la acest principiu.
11. Analizați principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial și excepțiile de
la acest principiu.
1. Capacitatea de a încheia actul juridic civil este:

a) o condiţie necesară şi suficientă pentru existenţa discernământului;
b) o stare de drept, spre deosebire de discernământ, care este o stare de fapt;
c) o condiţie de fond esenţială, de eficacitate şi generală a actului juridic civil.
2. Eroarea reprezintă:
a) falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui act juridic civil;
b) inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene, pentru a o determina să încheie un anumit
act juridic civil;
c) ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să îi producă o temere ce o determină să încheie un
act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
a) dacă este dovedit, atrage nulitatea absolută a actului juridic;
b) este aplicabil şi actelor juridice unilaterale;
c) nu afecteaza valabilitatea contractului atunci când provine de la reprezentantul cocontractantului.
4. Violenţa constituie viciu de consimţământ dacă:
a) ameninţarea să fie injustă (nelegitimă);
b) provine numai de la persoana cu care s-a contractat;
c) este indiferentă.
5. Constituie cerinţe generale ale valabilităţii obiectului actului juridic civil:
a) obiectul să fie un fapt personal al celui ce se obligă;
b) cel care se obligă să fie titularul dreptului;
c) obiectul să fie determinat sau determinabil.
6. Forma actului juridic civil cerută ad validitatem:
a) atrage, în caz de nerespectare, nulitatea relativa a actului juridic;
b) nu afectează valabilitatea actului juridic, ci doar posibilitatea probării acestuia;
c) atrage, în caz de nerespectare, nulitatea absoluta a actului juridic.
7. În funcţie de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic
civil, nulităţile se clasifică în:
a) nulităţi totale şi nulităţi parţiale;
70
b) nulităţi amiabile şi nulităţi judiciare;
c) nulităţi absolute şi nulităţi relative.
8. Nulitatea relativă a unui act juridic civil:
a) poate fi invocată de cel al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic;
b) nulitatea relativă, în principiu, nu poate fi acoperită prin confirmare;
c) poate fi invocată oricând, pe cale de acţiune sau de excepţie.
9. Efectele nulităţii:
a) nu diferă după cum nulitatea este totală sau parţială;
b) sunt aceleaşi, indiferent de natura interesului ocrotit prin dipoziţia legală ce stabileşte cerinţa de
validitate nerespectată la momentul încheierii actului juridic;
c) se produc ulterior momentului încheierii actului juridic şi se datorează neexecutării culpabile a
obligaţiei de către una din părţi.
10. În categoria principiilor ce guvernează efectele nulităţii includem, printre altele, principiul:
a) neretroactivităţii;
b) irevocabilităţii;
c) restitutio in integrum.
1. Petrică Trușcă, Andrada Mihaela Trușcă, Drept civil. Partea generală, Editura Universul
Juridic, 2012.
2. Codul civil.
71

D 1 Drept Civil Partea Generala Trusca Petrica Trusca Andrada Doc

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

D 1 Drept Civil Partea Generala Trusca Petrica Trusca Andrada Doc

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PROF. UNIV. DR. CONF. UNIV. DR.

PETRICĂ TRUȘCĂ ANDRADA MIHAELA TRUŞCĂ

CURS PENTRU IDD/IFR

1.1. Considerații necesare asupra noțiunii de drept

2.1. Izvoarele dreptului civil român

1.1. Considerații necesare asupra noțiunii de drept

1.1. Consideraţii necesare asupra noţiunii de drept

1.6. Îndrumar pentru autoverificare

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Definiți dreptul civil.

2.1. Izvoarele dreptului civil român

2.1. Izvoarele dreptului civil român

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Analizati izvoarele dreptului civil.

1. Raporturile juridice civile nepatrimoniale pot fi:

3.6. Îndrumar pentru autoverificare

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Definiți raportul juridic civil.

4.4. Îndrumar pentru autoverificare

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Definiți dreptul subiectiv civil.

1. Prin obligație de a da se înțelege îndatorirea:

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Definiți obiectul raportului juridic civil.

1. Prerogativa urmăririi (dreptul de urmărire):

6.4. Îndrumar pentru autoverificare

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Definiți actul juridic civil.

1. În funcţie de modul de formare, actele juridice civile se clasifică în:

7.6. Îndrumar pentru autoverificare

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Definiți forma actului juridic civil.

6. Dolul, ca viciu de consimţământ:

8.5. Îndrumar pentru autoverificare

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Definiți modalitățile actului juridic civil.

1.6. Îndrumar pentru autoverificare

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Definiți efectele actului juridic civil.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Definiți nulitatea actului juridic civil.

1. Capacitatea de a încheia actul juridic civil este:

S-ar putea să vă placă și