Universitatea „George Bacovia” Bacău

ELEMENTE DE
PROCEDURĂ JURIDICĂ
- suport de curs -

Niţă Nelu

Uz intern

2010
 CUPRINS

Capitolul 1.DREPTUL PROCESUAL CIVIL.

1.1 Definiţia şi obiectul dreptului procesual civil.
1.2 Sistemul procesului civil şi a dreptului procesual civil.
1.3 Relaţiile dreptului procesual civil cu celelalte ramuri de drept.
Capitolul 2. IZVOARELE ŞI PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PROCESUAL
CIVIL
2.1 Izvoarele dreptului procesual-civil român
- Normele de procedură şi importanţa lor
- Acţiunile legilor procesual-civile
2.2 Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil român
Capitolul 3. ACŢIUNEA CIVILĂ
3.1. Noţiune, importanţă, corelaţia dintre drept şi acţiune.
3.2 Caracterele acţiunii civile.
3.3 Dreptul la acţiune.
3.4 Elementele şi clasificarea acţiunilor civile.
3.5 Asigurarea acţiunii
Capitolul 4. PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL
4.1 Instanţa de judecată
- funcţiile instanţei de judecată
- alcătuirea instanţei
4.2 Părţile în procesul civil
- Noţiunea şi poziţia procesuală a părţilor în procesul civil
- Drepturile şi obligaţiile procesuale ale părţilor
- Condiţiile cerute de lege pentru c o persoană să poată fi parte într-un proces civil
4.3 Terţele persoane în procesul civil
- Consideraţiuni generale
- Intervenţia şi felurile ei
- Chemarea în judecată a altor persoane care ar pretinde aceleaşi drepturi ca şi
reclamantul
- Chemarea în garanţie
4.4 Reprezentarea judiciară
- Noţiunea şi felurile reprezentării judiciare
4.5 Participarea procurorului în procesul civil
- Formele participării procurorului în procesul civil.

2
Capitolul 5. COMPETENŢA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI ÎN MATERIE CIVILĂ
5.1 Competenţa generală
5.2 Competenţa materială
5.3 Competenţa teritorială
5.4 Incidente procesuale privind instanţa sesizată.
Capitolul 6. ACTELE DE PROCEDURĂ ŞI TERMENELE PROCESUALE
6.1 Clasificarea actelor de procedură
6.2 Sancţiuni procesuale – Nulităţi în materie
6.3 Clasificarea termenelor procesuale Sancţiuni specifice.
Capitolul 7. PROBELE ÎN PROCESUL CIVIL
7.1 Sarcina şi obiectul probei
7.2 Admisibilitatea şi administrarea mijloacelor de probă.
Capitolul 8. CĂILE DE ATAC
8.1 Condiţiile generale de exercitare
8.2 Clasificarea căilor de atac
8.3 Caracterizarea
- apelului
- recursului
- contestaţiei în anulare
- revizuirii
8.4 Obiectul şi efectele căilor de atac
Capitolul 9. EXECUTAREA SILITĂ
9.1 Noţiunea şi importanţa executării silite
9.2 Trăsăturile caracteristice ale executării silite.
9.3 Participanţii la executarea silită.
9.4 Titlurile executării.
9.5 Prescripţia dreptului de a cere executarea silită.
9.6 Obiectul executării silite.
9.7 Formele executării silite.
Capitolul 10. DREPTUL PROCESUAL PENAL
Capitolul 11. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL
PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL
Capitolul 12. ACŢIUNEA PENALĂ ŞI ACŢIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL
12.1 Acţiunea penală – obiect, subiect, caractere
12.2 Punerea în mişcare, exercitarea şi stingerea acţiunii penale.
12.3 Cauzele de împiedicare a punerii în mişcare şi exercitării acţiunii penale.
12.4 Acţiunea civilă – obiect şi caractere.
3
 12.5 Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal.
12.6 Raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă
Capitolul 13. PROBELE ÎN PROCESUL PENAL
13.1 Noţiunea şi definiţia probelor
13.2 Aprecierea probelor
13.3 Convingerea organelor penale şi convingerea juridică
13.4 Obiectul probaţiunii
13.5 Sarcina probaţiunii
13.6 Prezumţia de nevinovăţie
13.7 Clasificarea probelor
13.8 MIJLOACELE DE PROBĂ
a) Denumirea şi enumerarea mijloacelor de probă
b) Declaraţia învinuitului sau inculpatului
c) Declaraţiile părţii vătămate
d) Declaraţiile martorilor
e) Înscrisurile ca mijloace de probă
f) Mijloacele materiale de probă
g) Constatarea tehnico-ştiinţifică şi constatarea medico-legală
h) Expertizele
Capitolul XIV. CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV

4
 Capitolul I
DREPTUL PROCESUAL CIVIL

1.1. Definiţia şi obiectul dreptului procesual civil.

Dreptul fiecărui stat, se compune dintr-un ansamblu de norme juridice, norme care reglementează
cele mai variate aspecte ale vieţii economice şi sociale.
Ca ramură a dreptului unitar, în România, dreptul procesual civil reprezintă „totalitatea
normelor juridice care reglementează modul în care se desfaşoară activitatea organelor judiciare, a
părţilor şi a celorlalţi participanţi, precum şi raporturile ce se stabilesc între aceştia, în vederea
soluţionării cauzelor civile şi executării hotărârilor pronunţate în aceste cauze”.
Cu privire la, locul pe care îl ocupă ramura dreptului procesual civil, în cadrul sistemului de drept,
există două opţiuni :
a) Într-o primă părere, se consideră că dreptul procesual civil şi penal, precum şi organizarea
judecătorească, s-ar putea încadra într-o singură ramură de drept, aceea a dreptului judiciar. În
justificarea acestei opinii, se porneşte de la legătura ce există între normele de organizare şi cele
procesuale.
b) După o altă părere, dreptul procesual penal, civil şi organizarea judecătorească constituie
ramuri de drept independente. Argumentul adus în favoarea acestei opinii, se sprijină pe faptul că,
raporturile juridice reglementate, în cadrul fiecărei grupe, sunt raporturi distincte.
Practica şi doctrina juridică, socoteste justă cea de a doua opinie, deoarece gruparea normelor
juridice, în ramuri distincte ale dreptului, se face nu numai după legătura ce există între ele, ci şi după
particularităţile raporturilor pe care le reglementează şi metoda folosită în reglementarea lor.
Fiecare ramură a dreptului, are un obiect diferit de celelalte ramuri de drept.
Obiectul dreptului procesual civil, ca ramură de drept şi stiinţă juridică, îl formează „raporturile
juridice procesual civile şi normele procesuale care reglementează aceste raporturi”.
Raporturile juridice procesual civile, sunt raporturile ce se stabilesc, între organele şi
persoanele care iau parte la activitatea judiciară, activitate ce se desfaşoară în scopul realizării, pe
cale judiciară, a unui drept sau interes civil (procesul civil).
Raporturile juridice procesual civile, sunt multiple şi variate. Dintre acestea amintim:
a) raporturile ce se stabilesc între instanţa de judecată pe de o parte şi ceilalţi participanţi, pe de
altă parte.
- raporturi dintre instanţă şi părţi
o reclamant
o pârât
5
 - raporturi dintre instanţă şi procuror
- raporturi dintre instanţă şi martori
- raporturi dintre instanţă şi experţi
- raporturi dintre instanţă şi organele de executare silită, etc.
b) raporturi juridice procesual civile ce se stabilesc numai între părţile litigioase
- raporturi dintre părţi
- raporturi dintre părţi şi apărători
- raporturi dintre părţi şi experţii aleşi
- raporturi dintre părţi şi martorii propuşi
- raporturi dintre părţi şi organele de executare silită
Deşi, teoretic, este posibilă separarea acestor raporturi juridice procesual civile, ele nu pot fi
privite separat unele de altele, deoarece în practică ele se succed, se combină şi întrepătrund între ele.
Normele juridice procesual civile, constituie obiectul de studiu al dreptului procesual civil, ca
ştiinţă.
Sarcina dreptului procesual civil, ca stiinţă, este de a studia, sub toate aspectele, conţinutul
normelor juridice procesual civile, luate în ansamblu şi fiecare în parte.
Stiinţa dreptului procesual civil, este chemată nu numai să descrie şi să sintetizeze normele
judice procesual civile, în vigoare, ci, să studieze şi condiţiile obiective, care au determinat elaborarea
unei anumite instituţii sau norme procedurale, să dea unor noţiuni generale şi abstracte, folosite de
legiuitor, conţinutul concret în raport de cerinţele vieţii juridice practice, să sesizeze anumite lacune
ale legii şi să facă propuneri pentru completarea lor.

1.2. Sistemul procesului civil şi a dreptului procesual civil.

Procesul civil, „reprezintă activitatea de judecare şi rezolvare a cauzelor civile, precum şi

raporturile ce se stabilesc, în cursul acestei activităţi, între toţi participanţii la proces”.
Actele în care se concretizează activitatea procesuală şi raporturile juridice procesuale, unite între
ele, alcătuiesc fazele de desfăşurare a procesului civil.
Sistemul procesual civil, este format, astfel, din fazele procesuale în desfaşurarea lor succesivă.
În mod obişnuit, procesul civil percepe două faze :
a) Faza judecăţii propriu-zise, care se desfăşoară în faţa instanţei de judecată de fond, în mod
obligatoriu şi a instanţei de control judiciar, în mod facultativ. Această fază se încheie prin rămânerea
definitivă a hotărârilor pronunţate, situaţie prin care este de dorit să se rezolve conflictul.
b) Faza executării silite, în cadrul căreia creditorul îşi realizează, cu ajutorul organelor de
executare silită, drepturile sale împotriva debitorilor. Se poate trece în faza executării silite, numai în
cazul hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti, rămase definitive şi irevocabile, şi care, în acelaşi
timp, au fost investite cu titlu executoriu.
6
 Faza de judecată propriu-zisă, este formată din:
- faza scrisă, în care părţile îşi comunică reciproc pretenţiile şi apărările lor;
- faza dezbaterilor, publice şi contradictorii, asupra obiectului litigiului;
- faza de deliberare şi pronunţare a hotărârii, de către instanţa de judecată;
În afara acestor faze normale şi obligatorii pentru judecată, în faţa instanţei de fond, procesul civil
cunoaşte şi faza controlului judiciar, fază care se poate desfăşura prin exercitarea căilor de atac ordinare
şi extraordinare. Această fază, a controlului judiciar, se desfăşoară:
- fie, în faţa unei instanţe superioare, de apel, recurs sau de recurs extraordinar, după caz;
- fie, chiar în faţa instanţei a cărei hotărâre este atacată, prin contestaţie în anulare şi revizuire;
Faza de executare silită, are ca etape:
- investirea titlului cu formulă executorie;
- somaţiile;
- poprirea sumelor de bani şi aplicarea sechestrului;
- predarea sau vânzarea bunurilor urmărite şi distribuirea sumelor, în cazul în care sunt mai
mulţi creditori;
Sistemul procesual civil se deosebeşte de sistemul disciplinei dreptului procesual civil.
Disciplina dreptului procesual civil, ca sistem de cunoştinţe juridice, poate fi împărţită în trei
părţi :
- Partea generală, tratează noţiunile şi instituţiile generale, comune tuturor fazelor procesului;
- Partea specială (judecata), tratează activitatea procesuală propriu-zisă, noţiunile şi instituţiile
specifice fiecărei faze de judecată. În această parte sunt tratate şi procedurile speciale, derogatorii de la
procedura de drept comun;
- Executarea silită, tratează noţiunile şi instituţiile privind punerea în executare a hotărârilor
judecătoreşti şi a titlurilor executorii;

1.3. Relaţiile dreptului procesual civil cu celelalte ramuri de drept.

Raporturile juridice procesual-civile, care fac obiectul reglementării dreptului procesual civil, sunt
raporturi complexe, în sensul că acestea, adeseori, ne indică o legătură cu alte raporturi juridice, care fac
obiectul reglementării altor ramuri ale dreptului.
De aceea, este necesar să cunoaştem corelaţiile, dintre ramura dreptului procesual civil şi celelalte
ramuri ale dreptului.
1.Corelaţia dreptului procesual civil cu dreptul constituţional
Instituţiile care se ocupă cu organizarea instanţelor, precum şi principiile fundamentale privitoare
la desfăşurarea activităţii de judecată, sunt prevăzute în Constituţie, fiind preluate şi dezvoltate în legile
de organizare judiciară şi în codurile specifice ramurii de drept.

7
 De asemenea, drepturile fundamentale ale oamenilor, a căror apărare constituie una din sarcinile
justiţiei, sunt prevăzute şi garantate de Constituţie.

2. Corelaţia dreptului procesual civil cu dreptul civil

În raport cu dreptul civil material, dreptul procesual civil, reprezintă mijlocul prin care se poate
ajunge la constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, la restabilirea unui drept încălcat, la
repararea unui prejudiciu, la crearea unor situaţii juridice noi privind starea şi capacitatea persoanelor,
etc.
În raportul dintre dreptul civil (ca drept material) şi dreptul procesual civil, ne aflăm în prezenţa
unui raport dintre conţinut şi formă. Dreptul procesual civil contribuie la realizarea dreptului civil,
material şi invers, dreptul procesual civil ar fi de neconceput dacă nu ar avea un drept material pe care să
îl valorifice.
3. Corelaţia dreptului procesual civil cu dreptul familiei
Legătura dintre dreptul familiei (ca drept material) şi dreptul procesual civil, poate fi urmărită în
judecarea litigiilor ce au drept obiect raporturi juridice de familie. Exemplificăm acţiunile introduse
pentru: divorţ, cercetare şi tăgada paternităţii, stabilirea pensiei de întreţinere, desfacerea înfierii,
decăderea din drepturile părinteşti etc. În toate aceste cazuri judecata se desfăşoară după normele şi
regulile stabilite de dreptul procesual civil.
4. Corelaţia dreptului procesual civil cu dreptul muncii
În principiu, jurisdicţia muncii este o jurisdicţie specială, în sensul că litigiile de muncă se
soluţionează, în marea lor majoritate, într-o primă fază, de organe speciale, altele decât instanţele
judecătoreşti, după norme şi reguli speciale, prevăzute în Codul muncii şi diferite legi speciale.
Cu toate acestea, o serie de litigii de muncă, cum sunt: stabilirea despăgubirilor în care paguba s-a
produs ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, soluţionarea cererilor privind dispoziţiile de reţinere a unor
sume de bani, precum şi orice alte litigii prevăzute în mod expres de lege, sunt date, de la început, spre
soluţionare în competenţa instanţelor judecătoreşti.
Procedura de soluţionare, în faţa instanţei, a litigiilor de dreptul muncii, este cea prevăzută de
legea procesual civilă.
Între aceste două ramuri ale dreptului există aceeaşi legătură, de la conţinut la formă.
5. Corelaţia dreptului procesual civil cu dreptul penal.
Legea penală română are drept scop apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti, luând măsuri de pedepsire a celor ce încalcă aceste valori sociale.
În codul penal, sunt prevăzute infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei în general. Unele
dintre acestea cum ar fi: mărturia mincinoasă, sustragerea sau distrugerea actelor aflate la dosarul cazului
civil, împotrivirea la executarea hotărârilor judecătoreşti, darea şi luarea de mită, comiterea unui fals,
ruperea de sigilii şi sustragerea de sub sechestru, traficul de influenţă, etc., pot fi săvârşite şi în cadrul
procesului-civil.
8
 Săvârşirea unor asemenea fapte în cadrul unui proces civil, împiedică activitatea de înfăptuire a
justiţiei în cauzele civile şi, de aceea, dreptul penal este chemat, ca prin mijloacele sale specifice, să
contribuie la realizarea în bune condiţii a activităţii judiciare şi în acest domeniu.
6. Corelaţia dreptului procesual civil cu dreptul administrativ.
Prin activitatea ce o desfăşoară, anumite instituţii ale statului, contribuie la înfăptuirea justiţiei în
cauzele civile. Amintim, în primul rând, activitatea desfăşurată de Ministerul Justiţiei.
Ca organ al administraţiei publice centrale, Ministerul Justiţiei contribuie la buna funcţionare a
sistemului judiciar şi la asigurarea condiţiilor înfăptuirii justiţiei ca serviciu public, la apărarea ordinii de
drept şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
În realizarea acestor scopuri fundamentale, Ministerul Justiţiei cooperează instituţional cu celelalte
ministere, cu Administraţia Prezidenţială şi Parlamentul, cu Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), cu
organizaţiile neguvernamentale, cu Ministerul Public (MP) şi exercită autoritatea prevăzută la art. 132
alin. (1) din Constituţia României, republicată.
7. Corelaţia dreptului procesual civil cu alte ramuri de drept.
Dreptul procesual civil are legături cu dreptul financiar, care conţine o serie de dispoziţii, cum
sunt cele referitoare la plata taxelor de timbru ce se aplică, cu unele excepţii, în cazul judecării oricărui
proces civil.
De asemenea, executarea unor titluri, se face tot în baza normelor, prevăzute în dreptul financiar.
Dreptul procesual civil are legături şi cu dreptul internaţional privat, care reglementează, prin
normele sale, raporturile juridice civile sau procesual civile, ale persoanelor fizice şi juridice cu un
element de extraneitate.
Printre raporturile cu caracter procesual, de care se ocupă ramura dreptului internaţional privat,
exemplificăm :
- conflictele de competenţă jurisdicţională;
- conflictele de legi de procedură civilă;
- recunoaşterea şi executarea hotărârilor pronunţate de instanţe străine etc.;

9
 Capitolul II
IZVOARELE ŞI PRINCIPIILE FUNDAMENTALE
ALE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL

2.1. Izvoarele dreptului procesual civil român

1. Noţiunea de izvor de drept

Noţiunea de izvor de drept are două înţelesuri: un înţeles material şi altul formal.
În înţeles material, prin izvor de drept înţelegem condiţiile vieţii materiale, factorii care, în
ultimă analiză, determină voinţa clasei dominante, în vederea elaborării conţinutului normelor
juridice.
În înţeles formal, prin izvor de drept înţelegem formele specifice de exprimare a voinţei clasei
dominante, prin mijlocirea cărora această voinţă devine obligatorie.
Examinarea izvoarelor fiecărei ramuri de drept, sub aspect pur juridic, se face numai pe baza
sensului formal al noţiunii de izvor de drept.
Ca izvoare formale ale dreptului procesual civil, exemplificăm:
1) Legile
2) Ordonanţele şi hotărârile Guvernului României
3) Normele, regulamentele şi ordinele adoptate de organele competente
4) Doctrina
5) Practica judiciară
Legea, în accepţiunea juridică a cuvântului, este un act normativ al organului suprem al puterii
de stat – Parlamentul României.
Din punct de vedere al importanţei lor, legile se împart în fundamentale, organice şi ordinare.
a) Constituţia României – legea noastră fundamentală – ca izvor principal al dreptului procesual
civil, se referă la modul de organizare a instanţelor judecătoreşti, stabilind totodată şi principiile care stau
la baza acestor instituţii, precum şi drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, garantarea şi
apărarea lor.
Cele mai răspândite izvoare ale dreptului procesual civil sunt legile ordinare care cuprind
dispoziţii cu caracter procesual civil.
b) Codul de procedură civilă – principalul izvor şi legea de bază a dreptului procesual civil,
cuprinde regulile generale, privind întreaga desfăşurare a procesului civil.
Primul Cod de procedură civilă român a fost promulgat la 11 septembrie 1865 şi a fost pus în
aplicare la 1 decembrie, în acelaşi an. Legiuitorul român din acea vreme n-a creat, însă, o operă legislativă
proprie, în care să se oglindească particularităţile economice, sociale şi politice existente în ţară, în
momentul elaborării acestui cod, ci a reprodus, în mare parte, texte din legiuiri străine. Majoritatea
10
textelor Codului de procedură civilă din anul 1865, au fost reproduse după o lege de procedură civilă a
Cantonului Geneva, precum şi după unele dispoziţii ale Codului de procedură civilă francez din 1806.
Iniţial acest cod a fost aplicat numai pe teritoriul vechilor principate Moldova şi Ţara Românească.
Extinderea aplicării acestui cod pe teritoriul ţării s-a făcut treptat la 15 octombrie 1938, în Bucovina şi la
1 septembrie 1945, în Ardeal, odată cu extinderea Codului civil român.
După instaurarea în ţara noastră a regimului democrat popular, codul de procedură civilă a fost
supus la unele transformări de structură, au fost înlocuite unele principii şi instituţii, altele au fost
înlocuite treptat cu principii şi instituţii noi, corespunzătoare noului regim social.
După Revoluţia din 1989, în România s-a revenit la forma iniţială a Codului de procedură civilă,
cu unele modificări adecvate noului regim şi completat cu alte legi speciale, ce s-au impus a fi elaborate,
datorită condiţiilor economice, sociale şi politice actuale.
2. Normele de procedură, clasificarea şi importanţa lor
a) Legile de procedură, cuprind norme de organizare, norme de competenţă şi norme de
procedură propriu-zisă, care arată:
- instituţiile care sunt chemate să îndeplinească activitatea de jurisdicţie în materie civilă, ceea
ce corespunde normelor de organizare;
- atribuţiile ce le are fiecare organ jurisdicţional, reprezentând astfel normele de competenţă;
- actele şi operaţiunile ce le au de îndeplinit instituţiile şi persoanele care participă la proces,
drepturile şi obligaţiile pe care acestea le au, ceea ce corespunde normelor de procedură propriu-zisă;
Între normele de procedură propriu-zisă, normele de organizare şi competenţă este o legătură
foarte strânsă.
b) Normele de procedură civilă, pot fi îmărţite şi după conţinutul lor în:
- norme generale;
- norme speciale;
Normele generale, se aplică în orice materie şi în toate cazurile, cu excepţia celor pentru care
legea a stabilit un regim derogatoriu.
Normele speciale, se aplică numai într-o singură materie sau categorie de cazuri, prin derogare de
la normele generale.
c) Normele de procedură civilă, după caracterul lor se împart în:
- norme imperative;
- norme dispozitive;
Normele imperative, sunt normele care reglementează probleme de interes general, impunând
părţilor în proces o anumită conduită, încălcarea lor atrăgând nulitatea actului astfel săvârşit.
Normele dispozitive, sunt normele care înlocuiesc sau întregesc voinţa neexprimată a părţilor, ori
au menirea de a proteja interesele celor care, prin situaţia lor specială, necesită o apărare deosebită şi care
îngăduie, chiar, prin conţinutul lor, de a se deroga de la dispoziţiile pe care le conţin.

11
 Deosebirea dintre normele imperative şi normele dispozitive dă naştere la următoarele
consecinţe:
a) de la regimul stabilit de normele imperative nu se poate deroga, norma imperativă fiind
obligatorie pentru toţi participanţii la proces, inclusiv pentru instanţa de judecată;
b) de la regimul stabilit de normele dispozitive se poate deroga, fie prin voinţa ambelor părţi,
fie numai prin voinţa părţii căreia norma i se adresează, în mod expres;
c) încălcarea normelor imperative este sancţionată cu nulitatea absolută sau cu decăderea
din drepturi, iar faptul încălcării poate fi invocat de orice participant la proces, sau din oficiu, de către
instanţă, în orice fază a procesului;
d) nerespectarea normelor dispozitive este sancţionată cu nulitate relativă, ce nu poate fi
invocată decât de cei interesaţi şi numai în limita anumitor termene şi condiţii, nulitatea relativă putându-
se chiar acoperi, prin manifestarea expresă sau tacită a voinţei celui în drept a o invoca;
În literatura juridică se precizează că au caracter imperativ acele dispoziţii care, în finalitatea
lor, depăşesc interesul particular al părţilor litigioase şi urmăresc asigurarea funcţionării normale a
justiţiei, exprimând principii fundamentale ale procesului civil. De asemenea, se precizează că au
caracter dispozitiv normele al căror scop este îndreptat spre apărarea intereselor particulare ale
părţilor.
3. Acţiunea legilor procesual-civile
Legea procesuală civilă, ca orice altă lege se naşte, trăieşte şi se stinge în timp, se aplică în spaţiu
şi se adresează persoanelor. Deci, legea procesuală civilă acţionează în timp, în spaţiu şi cu privire la
persoane.
a) Acţiunea legilor procesual civile în timp
Cu privire la acţiunea legii procesual civile în timp, se ridică două probleme:
- apariţia, aplicarea şi abrogarea legilor procesuale;
- modul de rezolvare a conflictelor de legi în timp;
În principiu, orice lege de drept procesual are eficienţă într-o anumită perioadă de timp, astfel:
momentul intrării sale în vigoare constituie momentul iniţial al aplicării ei, iar momentul scoaterii din
vigoare, momentul final al acestei aplicări. Între aceste două momente se întinde durata aplicării sale în
timp. Momentul intrării în vigoare şi momentul ieşirii din vigoare, de regulă sunt menţionate în actul
normativ care urmează a se aplica.
b) Acţiunea legilor procesual civile în spaţiu
Principiul care guvernează acţiunea legilor procesuale în spaţiu, este acela a aplicării lor în
limitele statului care a editat aceste legi, corespunzător principiului teritorialităţii.
Aplicarea legilor de procedură conform principiului teritorialităţii dă naştere la următoarele
consecinţe:
 legile procesuale nu se pot aplica decât proceselor civile care se judecă pe teritoriul nostru
naţional; ele nu pot acţiona dincolo de graniţele României;
12
  aplicarea unei legi materiale străine, pe teritoriul nostru naţional, nu determină şi aplicarea
legii procesuale a statului respectiv;
 efectuarea actelor de procedură în România, la cererea unei instanţe străine, prin comisiile
rogatorii, se face întotdeauna după procedura stabilită de legislaţia ţării noastre;
 hotărârile judecătoreşti pronunţate într-o ţară străină, pot fi executate pe teritoriul nostru,
numai dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute, în mod expres, de legea noastră procesuală, executarea
făcându-se după normele şi regulile procesuale prevăzute de această lege;
c) Acţiunea legilor procesuale cu privire la persoane
Înscrierea în legea fundamentală a ţării noastre – Constituţia României – a principiului egalităţii în
faţa legilor a tuturor cetăţenilor, fără nici o deosebire, face ca problema acţiunii legilor procesuale, cu
privire la persoane, să nu comporte nici o discuţie.
Egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor ţării în faţa instanţelor judecătoreşti, constituie unul
din principiile de bază ale procesului civil.
Egalitatea în drepturi în faţa instanţelor judecătoreşti, este aplicabilă atât persoanelor fizice cât şi
persoanelor juridice.

2.2. Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil român

Procesul civil român este organizat pe anumite principii şi reguli de bază.

Cunoaşterea acestor principii, contribuie la stabilirea liniilor directoare ce trebuie respectate în
elaborarea normelor juridice procesual-civile, determină şi orientează, în practica judiciară, activitatea
de interpretare şi aplicare a acestor norme.
Aceste principii pot fi grupate astfel:
a) grupa principiilor ce stau la baza organizării şi funcţionării instanţelor judecătoreşti şi
care, sunt în directă legătură cu activitatea de înfăptuire a justiţiei în cauzele civile:
- judecarea cauzelor repartizate aleatoriu, pe complete de judecată, în sistem informatizat;
- independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii;
b) grupa principiilor care domină întreaga activitate procesuală şi care îmbină în mod
dialectic aplicarea tuturor celorlalte principii:
- principiul legalităţii;
- principiul adevărului obiectiv;
c) grupa principiilor care ilustrează modul concret de organizare şi înfăptuire a justiţiei în
cauzele civile:
- principiul egalităţii şi folosirii limbii materne;
- principiul dreptului la apărare;
- principiul contradictorialităţii;
- principiul disponibilităţii;
13
 - principiul echităţii şi justiţiei;
- principiul publicităţii şi oralităţii;
- principiul nemijlocirii şi continuităţii;
- principiul rolului activ al judecătorului;
Aceste principii se regăsesc în Constituţia României, în Legea privind organizarea judiciară, în
Legea privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, în Codul de procedură civilă, etc.
În procesul aplicării lor, aceste principii se găsesc în raport de interdependenţă, se condiţionează
reciproc şi prezintă aceeaşi valoare.
1. Judecarea cauzelor repartizate aleatoriu, pe complete de judecată, în sistem informatizat
Principiul repartizării aleatorii, în sistem informatizat, pe complete de judecată, a cauzelor civile,
este consacrat în Legea pentru organizarea judiciară.
Respectarea acestui principiu, prezintă o deosebită importanţă. Prin repartizarea aleatorie a
cauzelor civile, în sistem informatizat, judecătorilor li se asigură, în mai bune condiţii, independenţa,
sustrăgându-i oricăror influenţe sau amestec, din partea vreunei instituţii, partid politic sau persoane,
indiferent ce grad sau funcţie ar deţine aceasta.
2. Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii
Importanţa acestui principiu, constă în aceea că orice amestec, ori de unde ar veni el, nu trebuie şi
nu poate influenţa pe judecător, în darea unei anumite soluţii. Independenţa le asigură judecătorilor
posibilitatea de a acţiona potrivit convingerilor intime, pe baza legii şi în conformitate cu conştiinţa lor
juridică.
3. Principiul legalităţii
Acest principiu şi-a găsit consacrarea în Constituţia României, unde se prevede că una din
sarcinile statului este asigurarea legalităţii şi apărarea ordinii de drept, fiecare cetăţean fiind dator să
respecte Constituţia şi legile ţării.
Asigurarea respectării legalităţii de către toţi participanţii la procesul civil, inclusiv instanţa de
judecată, constituie o sarcină specială a instanţelor judecătoreşti.
Asigurarea respectării legalităţii în procesul civil, în concret, înseamnă: supravegherea atentă a
respectării legii de către fiecare participant, stabilirea adevărului, interpretarea şi aplicarea justă a legilor,
pronunţarea de hotărâri legale şi temeinice.
Legalitatea instanţelor este supusă controlului prin exercitarea căilor de atac.
Un rol important în realizarea principiului legalităţii în procesul civil revine procurorului, care are
ca sarcină de a veghea la respectarea legalităţii, în cauzele de orice fel, în faţa instanţelor judecătoreşti,
precum şi în ceea ce priveşte activitatea acestora, de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti şi a
altor titluri executorii.

14
 4. Principiul adevărului obiectiv
Consacrarea legală a stabilirii adevărului obiectiv, în procesul civil, o găsim în art. 130 alin. 2 din
Codul de procedură civilă, care prevede: ”... judecătorii sunt datori să stăruie, prin toate mijloacele legale,
pentru a descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor”.
Calificarea juridică a faptelor şi aplicarea legii, se face asupra unor fapte cunoscute şi stabilite, aşa
cum s-au petrecut ele în realitate. Procesul cunoaşterii adevărului obiectiv, se încheie odată cu stabilirea
faptelor. Calificarea juridică a faptelor nu se include în acest proces.
5. Principiul egalităţii
Justiţia din România se înfăptuieşte în mod egal, pentru toate persoanele.
Constituţia României garantează deplina egalitate, a cetăţenilor patriei noastre, în toate domeniile
de activitate.
Nu există privilegii de judecată pentru anumite categorii de persoane şi nici instanţe speciale, care
să judece litigiile dintre acestea. Judecata se face, pentru toţi cetăţenii şi locuitorii patriei noastre, după
aceleaşi reguli procesuale. Instanţei de judecată îi revine obligaţia de a asigura echilibrul părţilor din
proces. În acest sens, instanţa de judecată trebuie să se îngrijească de aducerea la cunoştinţa părţilor a
termenelor de judecată, să le comunice din oficiu diversele acte de procedură, să le lămurească asupra
drepturilor şi obligaţiilor lor, etc.
6. Principiul folosirii limbii materne
Acest principiu are drept scop, de a se face accesibilă justiţia şi celor care nu cunosc limba
română, limbă în care se desfăşoară dezbaterile şi de a-i pune într-o situaţie de egalitate, cu cei care o
cunosc.
Aplicarea consecventă a acestui principiu, în cadrul dezbaterilor judiciare, asigură participarea
efectivă a tuturor persoanelor, care iau parte la rezolvarea cauzelor civile şi nu cunosc limba română şi,
totodată, realizarea rolului educativ al procesului.
7. Principiul dreptului la apărare
Principiul dreptului la apărare, în procesul civil, îmbracă două aspecte:
a) părţile se pot folosi de toate mijloacele legale, pentru promovarea, în condiţii normale, a
dreptului lor;
b) în tot cursul procesului, ele îşi pot angaja un apărător;
8. Principiul contradictorialităţii
Contradictorialitatea, în procesul civil, înseamnă posibilitatea acordată prin lege, părţilor, de a
discuta în contradictoriu, în faţa instanţei, toate elementele de fapt şi de drept ale cauzei.
Pentru a asigura contradictorialitatea dezbaterilor, părţile trebuie să fie încunoştiinţate despre orice
fel de activitate procesuală, ce se desfăşoară la sediul instanţei sau în afara sediului instanţei.
9. Principiul disponibilităţii
Disponibilitatea, în procesul civil, înseamnă recunoaşterea dreptului părţilor, de a dispune de
obiectul procesului şi de mijloacele sale procesuale de apărare.
15
 Prin obiectul procesului se înţelege, dreptul sau interesul legal al părţilor, născut de raportul
juridic civil, dedus judecăţii.
Prin mijloace procesuale, se înţeleg mijloacele acordate de lege părţilor, în vederea apărării
drepturilor şi intereselor lor legale.
Disponibilitatea în procesul civil cuprinde:
a) dreptul părţii de a intenta sau nu acţiunea;
b) dreptul reclamantului de a determina pretenţiile, ce formează obiectul procesului;
c) dreptul reclamantului de a renunţa la acţiune şi al pârâtului de a recunoaşte pretenţiile
reclamantului, precum şi dreptul ambelor părţi de a se înţelege şi a stinge procesul, printr-o tranzacţie;
d) dreptul părţii care a pierdut procesul, de a ataca sau nu hotărârea pronunţată împotriva sa;
e) dreptul părţii care a obţinut câştig de cauză, de a cere sau nu executarea silită a hotărârii,
precum şi dreptul celeilalte părţi de a achiesa şi executa hotărârea, pronunţată în defavoarea sa, de
bunăvoie;
Disponibilitatea părţilor, asupra obiectului procesului, cât şi asupra mijloacelor procesuale de
apărare, nu poate fi folosită în scopul eludării legii, de a şicana sau de a dobândi foloase nelegitime.
10. Principiul echităţii şi justiţiei
Cuvântul echitate, provine din limba latină: „Ecvitas”, cu înţelesul de: nepărtinire, cumpătare şi
dreptate.
Acţiunea principiului echităţii, trebuie să priveasca atât activitatea legiuitorului, referitoare la
elaborarea actelor normative, cât şi activitatea de interpretare şi aplicare a dreptului, de către organele
care aplică legea.
Justiţia, urmăreşte, ca în tratamentul dintre oameni, să fie exclusă orice disparitate, care nu ar fi
fondată pe consolidarea drepturilor fiecăruia, astfel că prescripţiile dreptului pozitiv sunt supuse
controlului justiţiei. In ipoteza în care apar legi injuste, se impune schimbarea lor, eventual a ordinii
existente, atunci când aceasta este un obstacol definitiv în realizarea justiţiei.
11. Principiul publicităţii
Judecata în cauzele civile, în faţa tuturor instanţelor, este publică. Excepţie fac cazurile când legea
dispune altfel.
12. Principiul oralităţii
Art. 127, din Codul de procedură civilă, prevede că: „Pricinile (cauzele) se dezbat verbal, dacă
legea nu dispune altfel”. În cadrul dezbaterilor, toţi participanţii îşi fac arătările şi susţinerile lor, în mod
verbal, procesul putând fi urmărit, în tot cursul desfăşurării sale, atât de părţi cât şi de publicul care asistă.
Sunt şi unele faze ale procesului civil, care se desfăşoară numai în scris:
a) cererea de chemare în judecată;
b) întâmpinarea;
c) cererea reconvenţională;
d) cererea de apel sau recurs;
16
 Procesul nostru civil, având în vedere cele de mai sus, îmbină procedura scrisă cu cea orală.
13. Principiul nemijlocirii
Principiul nemijlocirii, constă în obligaţia instanţei de judecată, de a cerceta direct şi nemijlocit
întreg materialul, ce contribuie la lămurirea împrejurărilor cauzei.
În situaţiile în care, sursele de informare directă sunt puţine, instanţa se va informa şi din surse
mijlocite:
a) prezumţii;
b) copii de pe înscrisuri;
c) declaraţii de martori, care cunosc faptele din auzite etc.;
14. Principiul continuităţii
Continuitatea, în aplicarea sa integrală, înseamnă ca: aceeaşi cauză să fie judecată, de la început
până la sfârşit, de acelaşi complet de judecată şi, pe cât posibil, într-o singură şedinţă, la sfârşitul căreia
să aibă loc deliberarea şi pronunţarea hotărârii.
Pentru realizarea principiului continuităţii, în procesul civil, trebuie îndeplinite, cumulativ, două
condiţii:
a) unicitatea completului de judecată, pentru ca, acelaşi complet să judece cauza de la început
până la sfârşit;
b) continuitatea şedinţei de judecată, astfel încât, odată începută dezbaterea asupra unei cauze,
ea să fie dusă până la sfârşit, fără a se putea intra, între timp, în dezbaterea altei cauze;
15. Principiul rolului activ al judecătorului
În procesul civil, judecătorii sunt obligaţi, prin lege „să stăruie prin toate mijloacele legale
pentru a descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor”, precum şi, „să
dea părţilor, ajutor activ, în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor” (art. 130 alin. 1 din Codul de
procedură civilă).
În procesul civil, rolul activ al judecătorului, se conturează sub următoarele aspecte:
a) înlesnirea părţilor de a se adresa instanţei, prin primirea cererilor şi apărărilor lor orale;
b) darea de îndrumări părţilor, asupra îndreptării greşelilor şi completării lipsurilor existente
în cererile lor;
c) prelungirea termenelor prevăzute de lege, pentru îndeplinirea unor acte de procedură;
d) în vederea lămuririi problemelor esenţiale ale cauzei, să ceară părţilor explicaţii şi să le
pună întrebări, asupra punctelor neclare, precum şi să pună în discuţie contradictorie a părţilor, orice
împrejurări de fapt sau de drept, care duc la dezlegarea cauzei;
e) să ordone, din oficiu, probele pe care le va găsi de cuviinţă, chiar dacă părţile se
împotrivesc;
f) să verifice, în cadrul judecăţii recursului, legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, în
întregul ei.
Rolul activ al judecătorului trebuie să se îmbine cu iniţiativa părţilor, nu să o suplinească.
17
 Capitolul III
ACŢIUNEA CIVILĂ

3.1. Noţiunea de acţiune civilă, conţinutul şi importanţa acesteia

Statul român nu se rezumă numai la recunoaşterea drepturilor civile, ci, garantează şi posibilitatea
exercitării şi apărării lor.
În Constituţia României se precizează că, statul garantează exercitarea deplină a drepturilor
cetăţenilor, asigură legalitatea şi apără ordinea de drept.
Legea trebuie cunoscută şi respectată de toţi cetăţenii însă mai există cetăţeni care încalcă
dispoziţiile legii, au o comportare nedemnă faţă de proprietatea publică şi personală, faţă de muncă, faţă
de familie, faţă de relaţiile de convieţuire socială, etc. Împotriva acestor persoane se aplică sancţiuni
juridice corespunzătoare.
Principala cale de realizare şi apărare a drepturilor civile subiective, în cazul în care
convingerea este ineficientă, o constituie calea acţiunii civile în justiţie.
Funcţia principală a acţiunii civile în justiţie, este de a pune în mişcare, în condiţiile şi formele
stabilite de lege, aparatul judiciar de judecată şi executare, în vederea realizării sau valorificării
drepturilor civile încălcate sau nerecunoscute.
Acţiunea civilă are drept scop ca, prin intermediul organelor de jurisdicţie, să se stabilească
dacă, în cazul supus judecăţii, există raporturi juridice civile, care este conţinutul acestora şi, în caz
afirmativ, care este modalitatea realizării lor, ştiut fiind faptul că subiectele lor se află în conflict.
Definiţie: Acţiunea civilă reprezintă mijlocul procesual, creat prin lege şi pus la îndemâna celor
interesaţi, de a cere instanţelor judecătoreşti, sau altor organe de jurisdicţie, să apere drepturile sau
interesele lor civile, obligând pe cei care le-au încălcat sau nesocotit, să le respecte sau să le
recunoască.
Conţinutul acţiunii civile

Acţiunea civilă cuprinde în conţinutul său, toate mijloacele de protecţie judiciară, a dreptului
supus judecăţii:
a) primirea cererilor şi apărărilor părţilor;
b) administrarea probelor;
c) luarea măsurilor asiguratorii;
d) judecata propriu-zisă;
e) exercitarea căilor de atac;
f) executarea silită, etc.;
18
 Corelaţia dintre dreptul subiectiv şi acţiunea civilă

Pentru a clarifica problema corelaţiei, dintre dreptul subiectiv şi acţiunea civilă, trebuie să
răspundem la întrebarea: dacă „acţiunea civilă, ca mijloc de protecţie judiciară a drepturilor civile
subiective, este cuprinsă în însuşi conţinutul acestor drepturi sau este ceva distinct şi autonom ?”.
Ca răspuns la această întrebare au rezultat două concepţii:
a) acţiunea civilă este identificată cu însuşi dreptul subiectiv material, fiind considerată ca un
moment dinamic, în dezvoltarea acesteia sau că acţiunea este inerentă dreptului subiectiv şi se
încorporează în conţinutul acestuia;
b) acţiunea civilă este distinctă de dreptul subiectiv, fiind un drept nou, diferit de dreptul a
cărui recunoaştere sau protecţie se urmăreşte. Este dreptul la acţiune, dreptul de a obţine protecţia
judiciară, atunci când dreptul subiectiv este încălcat sau nerecunoscut;
Un drept subiectiv încălcat sau nerespectat, poate fi apărat, numai dacă este consacrat printr-o
normă juridică, iar aducerea conflictului ivit în faţa organelor de jurisdicţie, înseamnă a da expresie
împuternicirii legale, ce decurge din norma juridică, care recunoaşte şi apără acel drept.
Noţiunea de acţiune civilă, în practica judiciară este folosită şi pentru a desemna depunerea cererii
de chemare în judecată. Deşi foarte uzitată, această folosire trebuie evitată.
Cererea de chemare în judecată, reprezintă actul de procedură, în care acţiunea civilă este
concretizată şi prin care instanţa de judecată este investită cu judecarea cauzei.
Cererea de chemare în judecată este primul act, dintr-o serie de acte şi forme procedurale, prin
intermediul cărora acţiunea civilă este pusă în mişcare şi susţinută până la completa sa epuizare.

Importanţa acţiunii civile

Scopul în vederea căruia sunt recunoscute drepturile civile subiective, nu va putea fi atins, dacă
titularii acestor drepturi nu vor dispune, în caz de nevoie, şi de mijloacele de apărare a acestor drepturi,
precum şi de garantarea eficacităţii acestor mijloace.
În cazul în care ar fi încălcat sau nesocotit, fără protecţia organizată a statului, dreptul subiectiv ar
reprezenta numai o simplă dorinţă sau poate şi mai puţin, o iluzie, iar scopul său nu ar mai fi atins.
În dreptul procesual civil există posibilitatea, nelimitată şi necondiţionată, de a te adresa
justiţiei.
Fără instituţia acţiunii civile, nu se poate vorbi de activitatea judiciară, special organizată în
vederea apărării drepturilor civile subiective, încălcate sau nerecunoscute.

19
 Acţiunea civilă, este mijlocul prin care instanţa este investită cu judecarea oricărui conflict,
apărut în cadrul circuitului civil, motorul care declanşează procesul şi care, îl menţine în mişcare
până la terminarea lui.

3.2. Trăsăturile caracteristice ale acţiunii civile

Principalele trăsături caracteristice ale acţiunii civile, reflectă legătura dintre dreptul subiectiv şi
acţiunea, aleasă sau impusă, pentru apărarea acestuia, precum şi principiile care stau la baza exercitării şi
susţinerii ei, pentru atingerea scopurilor urmărite de acţiunea civilă.
Acţiunea civilă prezintă următoarele caracteristici mai semnificative:
a) acţiunea civilă împrumută întotdeauna natura dreptului, a cărui realizare sau
valorificare se urmăreşte;
La baza oricărei acţiuni civile, trebuie să stea o pretenţie de drept material, a celui care o exercită.
Aşa fiind, acţiunea civilă împrumută caracteristicile dreptului material la care se referă, fiind reală
sau personală, mobiliară sau imobiliară, după cum dreptul însuşi este real sau de creanţă, mobiliar sau
imobiliar. Acţiunea civilă poate fi, deci, transmisibilă sau netransmisibilă, divizibilă sau indivizibilă,
susceptibilă sau nu de a fi stinsă prin voinţa părţilor, etc., după cum dreptul însuşi, poate face sau nu,
obiectul unor asemenea acte juridice.
b) acţiunea civilă aparţine titularului dreptului încălcat şi, în principiu, numai acesta o
poate exercita;
În faţa instanţei se apără un anumit drept subiectiv, ce aparţine unui anumit titular şi acţiunea nu
poate să aparţină şi să fie exercitată decât de acesta.
Sunt însă cazuri, prevăzute de lege, când acţiunea civilă poate fi exercitată şi de alte instituţii sau
persoane, cum ar fi: procuror, instituţii de ocrotire, organe administrative, creditori, etc.
c) acţiunea civilă se întemeiază pe ideea de responsabilitate civilă, a persoanei obligate şi se
referă la patrimoniul acesteia;
De regulă, în materie civilă, acţiunea se poartă asupra unor valori materiale şi nu asupra persoanei.
Această trăsătură constă în aceea că, asigură restabilirea drepturilor încălcate (principiul reparaţiunii
integrale) şi stimulează, în acelaşi timp, pe cei obligaţi, să ia toate măsurile, pentru a preveni şi limita
întinderea efectelor păgubitoare ale faptelor lor ilicite.
Practica a dovedit că sunt şi acţiuni, care se referă la starea şi capacitatea persoanelor şi nu la
patrimoniul lor. Aceste acţiuni sunt constitutive sau transformatoare de drepturi nepatrimoniale. Acţiunile
cu caracter nepatrimonial, pot genera acţiuni cu caracter patrimonial.
d) acţiunea civilă poate fi exercitată, nu numai împotriva persoanei obligate ci şi împotriva
unei alte persoane, care răspunde, potrivit dispoziţiilor legale, pentru persoana obligată
(răspunderea pentru altul);

20
 În cazurile expres prevăzute de lege, titularul dreptului încălcat sau nerecunoscut, îşi poate
îndrepta acţiunea, fără a i se putea opune excepţia lipsei de calitate procesuală, nu numai împotriva celui
care a săvârşit fapta, ci şi împotriva celui care răspunde, din punct de vedere civil pentru fapta săvârşită.
e) dacă persoana obligată îşi îndeplineşte, de bună voie, obligaţiile ce-i revin, exerciţiul
acţiunii civile poate fi evitat;
Părţile se pot împăca, înainte de introducerea acţiunii civile, dar şi în faza de judecată. Pentru
realizarea împăcării în faza de judecată, un rol important îl joacă instanţa de judecată.
f) acţiunea civilă este revocabilă, în sensul că titularul dreptului, poate renunţa de a mai
stărui în continuarea ei;
Acţiunea civilă, odată pusă în mişcare şi din moment ce instanţa s-a investit cu judecarea ei, nu
mai poate fi oprită, decât prin voinţa titularului dreptului, a cărui realizare sau valorificare se urmăreşte.
În conformitate cu principiul disponibilităţii, legea procesual civilă dă posibilitatea reclamantului,
de a pune capăt acţiunii civile, în orice fază s-ar găsi, fie prin renunţare la acţiune sau la însuşi dreptul
pretins, fie prin împăcarea cu pârâtul, punând astfel capăt litigiului început.
Prin efectuarea acestor acte, nu trebuie să se urmărească scopuri ilicite, prin care să se eludeze
legea, să se prejudicieze interesele statului ori cele ale unor terţe persoane.
g) dacă acţiunea civilă s-a dovedit a fi neîntemeiată, ea nu dă naştere la sancţiuni;
Exerciţiul acţiunii civile este liber, în sensul că titularul dreptului, nu poate fi tras la răspundere
pentru faptul de a fi ridicat o pretenţie, pe care judecata a găsit-o neîntemeiată.
Este normal să fie aşa, deoarece oricine se poate înşela asupra dreptului pe care îl pretinde, asupra
motivării sale sau asupra naturii raporturilor juridice pe care le aduce în discuţie.
Fiindu-i dovedită culpa, de a fi pornit în mod injust acţiunea şi de a fi stăruit în judecarea ei,
reclamantul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, pe care cealaltă parte le-a făcut, în legătură cu
apărarea sa.
Ideea de sancţiune intervine numai în cazurile determinate, cu totul excepţionale şi numai când se
dovedeşte reaua credinţă.

3.3. Dreptul la acţiune civilă

Noţiunea de acţiune civilă are două accepţiuni: una generală obiectivă şi alta specială subiectivă.
Accepţiunea generală obiectivă, a noţiunii de acţiune civilă, este determinată de caracterul obiectiv
al normelor juridice, care recunosc şi apără drepturile civile subiective. Această accepţiune relevă, pe de o
parte, corespondenţa directă dintre normele juridice civile şi de cele procesual civile, iar pe de altă parte,
corespondenţa dintre drepturile civile subiective şi instrumentul juridic prin care se asigură, în caz de
nevoie, protecţia şi apărarea lor.

21
 Privită ca mijloc de apărare, pe de o parte, a normelor juridice civile, iar pe de altă parte, ca mijloc
specific şi concret de apărare a drepturilor civile subiective, acţiunea civilă se înfăţişează, în ceea ce
priveşte raţiunea şi scopurile sale, ca o modalitate generală şi abstractă cu caracter obiectiv.
Având în vedere faptul că acţiunea civilă, este lăsată la latitudinea titularilor drepturilor civile
subiective, în ceea ce priveşte exercitarea ei, urmează a fi privită şi sub o accepţiune subiectivă. Sub
aspect subiectiv, acţiunea civilă apare ca o putere, de natură juridică, în folosul titularilor drepturilor
civile subiective, ca un drept al acestora de a urmări, pe căile legale, realizarea a ceea ce pretind că li se
datorează.
Privită sub acest din urmă aspect şi pentru a sublinia puterea titularilor drepturilor civile
subiective, de a declanşa activitatea organului de jurisdicţie competent şi de a obţine din partea acestuia
sprijin, în vederea apărării drepturilor lor încălcate sau nerecunoscute, acţiunii civile i se dă adeseori şi
denumirea de „drept la acţiune” sau „drept de acţiune”.
Structural, dreptul la acţiune, ca drept subiectiv de sine stătător, este format:
a) din interesul celui care reclamă, de a-şi valorifica pe cale judiciară, anumite pretenţii;
b) din voinţa aceleiaşi persoane, de a uza de puterea ce a fost creată prin lege şi dată spre
folosinţa sa;
Dreptul la intentarea acţiunii, se numeşte drept la acţiune în sens procesual, iar dreptul de a cere,
prin intermediul organului de jurisdicţie competent, executarea unei obligaţii sau recunoaşterea unui drept
încălcat sau nerecunoscut, se numeşte drept la acţiune în sens material.
Sensul material al dreptului la acţiune, nu se confundă şi nici nu trebuie confundat cu dreptul
subiectiv material, a cărui proteguire sau realizare se urmăreşte prin intermediul judecăţii.
Dreptul la acţiune, ca instituţie autonomă, distinctă de dreptul civil subiectiv, subzistă şi în cazul
în care acest drept nu există, n-a devenit actual, n-a fost încălcat, etc.

Condiţiile valabilităţii dreptului la acţiune civilă

Dreptul la acţiune trebuie să îndeplinească două condiţii, pentru a fi exercitat în mod valabil:
a) dreptul afirmat de reclamant, să rezulte dintr-un raport juridic civil valabil, recunoscut de
lege;
b) acelaşi drept, afirmat de reclamant, să fie actual;
Pentru a avea drept la acţiune în justiţie, prima condiţie este aceea ca drepturile sau interesele, ce
urmează a fi valorificate sau apărate pe cale judiciară, să decurgă dintr-un raport juridic civil recunoscut şi
ocrotit de lege.
Nu pot fi valorificate, pe cale de acţiune în justiţie, drepturile sau interesele ce decurg dintr-un
raport juridic civil, pe care legea nu-l recunoaşte sau îl interzice.
În ceea ce priveşte a doua condiţie, se cere ca drepturile (pretenţiile), ce se cer a fi valorificate sau
apărate, pe cale de acţiune în justiţie, să fie actuale.
22
 Nu pot fi valorificate, pe calea acţiunii civile, drepturile sau interesele a căror realizare este
supusă unui termen sau unei condiţii suspensive.
În cazul în care o acţiune, ar fi introdusă fără ca dreptul sau interesul să fi devenit actual, adică
mai înainte de împlinirea termenului sau condiţiei suspensive, acţiunea va fi respinsă ca prematur
introdusă.
Conform art. 110, din Codul de procedură civilă, există trei excepţii de la condiţia actualităţii
dreptului la acţiune:
a) cererile pentru predarea bunurilor imobiliare închiriate, pot fi introduse de proprietar în
instanţă, înainte de expirarea contractului de chirie. Executarea hotărârilor se poate face, numai, după
expirarea contractului de închiriere;
b) cererile de executare la termen a unei obligaţii de întreţinere sau a unei alte prestaţii
periodice, cum ar fi renta viageră, poate fi introdusă înainte de scadenţă. Executarea hotărârii se poate
realiza, numai, după data scadentă a obligaţiei, pentru care s-a obţinut hotărârea instanţei;
c) posibilitatea lăsată la aprecierea instanţei, de a încuviinţa introducerea, înainte de
împlinirea termenului, a acţiunilor pentru executarea la termen a obligaţiilor civile, atunci când socoteşte
că o atare măsură, este de natură să prevină păgubirea creditorului, dacă s-ar aştepta împlinirea
termenului. Hotărârea obţinută, nu va putea fi executată decât după împlinirea termenului.

Stingerea dreptului la acţiune

Stingerea dreptului la acţiune este strâns legată de noţiunea de prescripţie.

Prescripţia, reprezintă modul de stingere a dreptului la acţiune, prin neexercitarea acestuia în
termenul stabilit prin lege.
Titularul dreptului încălcat sau nerecunoscut, îşi păstrează dreptul de a sesiza instanţa de judecată
şi după împlinirea termenului de prescripţie, deoarece cu prilejul judecăţii pot fi rezolvate o serie de
probleme discutabile, cum sunt:
a) stabilirea termenului de prescripţie;
b) determinarea momentului de când începe să curgă acest termen;
c) suspendarea şi întreruperea cursului prescripţiei;
d) stabilirea unor împrejurări care ar putea justifica o eventuală repunere în termen, etc.;
În funcţie de clarificarea acestor aspecte, dacă instanţa de judecată a ajuns la concluzia că dreptul
la acţiune s-a stins, va soluţiona cauza în fond, prin respingerea acţiunii ca prescrisă.

Elementele acţiunii civile

Acţiunea civilă presupune existenţa următoarelor elemente:

a) existenţa părţilor între care s-a ivit litigiul;
23
 b) un obiect, pretins de reclamant;
c) existenţa unei cauze, care formează temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului;
Acţiunea civilă are, astfel: un element subiectiv (părţile din proces) şi două elemente obiective
(obiectul şi cauza).
Subiectele acţiunii civile, sunt părţile din proces, reclamantul şi pârâtul, precum şi terţele
persoane, acolo unde este cazul, care sunt asimilate părţilor.
Pentru a fi parte în proces, reclamantul şi pârâtul trebuie să aibă capacitate şi calitate procesuală,
iar reclamantul trebuie să aibă drept la acţiune şi un interes.
Capacitatea şi calitatea procesuală, dreptul la acţiune şi interesul, fiind strâns legate de persoana
părţilor, constituie condiţiile subiective ale acţiunii civile.
Obiectul acţiunii, este diferit de obiectul dreptului a cărui apărare se pretinde. Oricare ar fi
obiectul dreptului, acţiunea în justiţie are ca obiect protecţia, în caz de nevoie, a acestui drept. Obiectul
acţiunii este ceea ce reclamantul pretinde prin acţiune: o sumă de bani, predarea unui bun, executarea unei
lucrări, etc.
Obiectul acţiunii trebuie să îndeplinească în general aceleaşi condiţii ca şi obiectul unei convenţii,
în sensul că obiectul acţiunii trebuie să fie:
a) licit;
b) posibil;
c) determinat;
Cauza acţiunii, reprezintă scopul către care se îndreaptă voinţa celui care reclamă, exprimă şi
caracterizează voinţa juridică a acestuia, de a afirma necesitatea protecţiei sale în justiţie.
Cauza acţiunii trebuie să fie:
a) licită, adică să nu fie contrară legii şi regulilor de convieţuire socială;
b) reală, adică cel care reclamă, să-şi fi exprimat voinţa de a proceda în felul acesta,
determinat de un anumit scop pe care urmăreşte să-l obţină la finalul judecăţii;
În opoziţie cu cauza reală, se află cauza falsă a acţiunii. Cauza unei acţiuni este falsă, ori de câte
ori realitatea este prezentată sub forma unor aparenţe înşelătoare.

Clasificarea acţiunilor civile

Acţiunile civile se clasifică astfel:

A. După scopul material urmărit de reclamant, acţiunile civile se împart în:
1. acţiuni în realizarea dreptului;
2. acţiuni în constatare;
3. acţiuni constitutive sau transformatoare de drepturi;

24
 Acţiunile în realizarea dreptului, sunt acele acţiuni prin care reclamantul, titular al unui drept
încălcat sau nesocotit, solicită instanţei să-l oblige pe pârât să-i respecte dreptul său.
În acţiunile în realizarea dreptului, scopul urmărit de reclamant este acela de a-l constrânge pe
pârât, prin intermediul instanţei, să execute o anumită prestaţie în folosul său, să-i predea un bun, o sumă
de bani, etc.
Dintre acţiunile care fac parte din categoria acţiunilor în realizarea dreptului cităm:
 acţiunea în revendicare, prin care proprietarul pretinde restituirea unui bun, de la un
neproprietar, care îl stăpâneşte pe nedrept;
 acţiunea prin care se cere plata unor sume de bani, de exemplu, plata bunului vândut, plata
unei chirii restante, plata unei sume de bani pentru repararea prejudiciului cauzat, acordarea unei pensii de
întreţinere;
 acţiunile prin care se cere îndeplinirea unor obligaţii contractuale, rezoluţiunea sau
anularea unor clauze sau contracte;
 acţiunile prin care se cere întârzierea unor anumite fapte, cum ar fi: încetarea tulburării
unei posesii, interzicerea ridicării unor construcţii;
 acţiunile prin care se cere evacuarea, dintr-un imobil etc.;

Acţiunile în constatare, sunt acele acţiuni, prin care reclamantul urmăreşte să obţină, printr-o
hotărâre judecătorească, constatarea existenţei unui drept al său, ori inexistenţa unui drept al pârâtului.
Acţiunile în constatare sunt:
 acţiuni în constatare pozitive, prin care se pretinde recunoaşterea dreptului de către
reclamant;
 acţiuni în constatare negative, care urmăresc constatarea inexistenţei unui drept al pârâtului;
Acţiunea în constatare are un scop mai limitat, şi anume, acela de a se constata existenţa sau
inexistenţa unui drept, prin hotărâre judecătorească.

Acţiunile în constituire sau transformare de drepturi, au drept scop să ducă la schimbarea sau
desfiinţarea unor raporturi juridice vechi şi la crearea unor raporturi juridice noi, între părţile din proces.
Acţiunile constitutive sau transformatoare de drepturi, se referă la starea şi capacitatea
persoanelor.
Astfel de acţiuni sunt:
 acţiunea de divorţ;
 cererea de punere sub interdicţie a unei persoane;
 acţiunea pentru cercetarea sau tăgada paternităţii;
 acţiunea pentru desfacerea unei înfieri;
Hotărârile pronunţate în aceste acţiuni, au caracter constitutiv, în sensul că ele produc efecte
numai pentru viitor, creând părţilor din proces o situaţie nouă.
25
 B. După obiectul lor, acţiunile civile se împart în:
 acţiuni personale;
 acţiuni reale;
Acţiunile personale, sunt acele acţiuni prin care reclamantul urmăreşte să-şi valorifice un drept al
său, născut printr-un raport de obligaţie civilă, faţă de persoana obligată prin acest raport sau faţă de alte
persoane, cărora le-au fost transmise drepturile şi obligaţiile acesteia.
Aceste acţiuni au la bază o obligaţie personală şi de aceea reclamantul nu poate chema în judecată
decât pe persoana obligată sau succesorii săi, care se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile acestora.
Acţiunile personale rezultă din aproape toate raporturile de obligaţii convenţionale sau din
săvârşirea de fapte ilicite.
Hotărârile ce se pronunţă în acţiunile personale nu au efect decât între părţile lor.
Acţiunile reale, sunt acţiuni în care reclamantul urmăreşte, să obţină sau să apere juridiceşte, un
bun anumit, bine determinat.
Spre deosebire de acţiunile personale, care pot fi îndreptate, numai, împotriva unei anumite
persoane, acţiunile reale urmăresc un anumit bun, în mâna oricui s-ar afla acesta.
Numărul acţiunilor reale este limitat la numărul drepturilor reale recunoscute de lege.
Acţiunile reale sunt:
 acţiuni în revendicarea unui bun;
 acţiunile posesorii;
 acţiunile ipotecare;
 acţiunile privind recunoaşterea sau desfiinţarea unui uzufruct sau a unei servituţi, etc.;
Acţiunile reale se mai împart în:
 acţiuni reale imobiliare, când ele se referă la bunuri imobile, şi care, pot fi:
 acţiuni reale petitorii, când se apără proprietatea asupra unui bun (posesia, detenţia şi
folosinţa), sau un drept real imobiliar (uzufruct, uz, abitaţie, servitute);
 acţiuni reale posesorii, când se apără posesia asupra bunurilor, fără a se pune în
discuţie fondul dreptului;
 acţiuni reale mobiliare, cînd se referă la bunuri mobile;
Judecarea acţiunii petitorii se face după procedura de drept comun, iar judecarea acţiunilor
posesorii se face după o procedură specială.

C. Alte criterii de clasificare a acţiunilor civile

După importanţa lor, acţiunile civile sunt clasificate în:

 acţiuni principale, care au o existenţă de sine stătătoare;

26
  acţiuni accesorii, care nu pot fi exercitate singure, ci numai în strânsă legătură cu o
acţiune principală, depinzând întru totul de aceasta;
După natura lor, acţiunile se clasifică în:
 acţiuni civile care privesc raporturi, fapte şi acte cu caracter civil;
 acţiuni civile care privesc raporturi, fapte şi acte comerciale;

Asigurarea acţiunii civile

Prin introducerea acţiunii civile în faţa instanţei, reclamantul urmăreşte să obţină nu numai o
hotărâre judecătorească, care să-i dea câştig de cauză, ci şi aducerea la îndeplinire a dispozitivului acestei
hotărâri, cum ar fi: predarea unui bun, a unei sume de bani, executarea unei prestaţii etc.
Deoarece, între momentul introducerii acţiunii şi momentul rămânerii definitive a hotărârii, când
reclamantul îşi poate satisface pretenţiile sale, se scurge un anumit timp, în care, datorită unor împrejurări,
executarea silită poate deveni foarte anevoioasă sau chiar imposibilă, asigurarea acţiunii civile reprezintă
o măsură de precauţie, în vederea executării hotărârii judecătoreşti.
Prin asigurarea acţiunii civile, se înţelege luarea de către instanţă a unor măsuri, care să
asigure executarea unei hotărâri viitoare, pe care reclamantul speră să o obţină în favoarea sa. Cu alte
cuvinte, prin asigurarea acţiunii civile, vom înţelege avantajul, acordat prin lege, creditorului de bună
credinţă, care ar avea motive să se teamă de manoperele viclene sau de insolvabilitatea debitorului său.

Măsurile asiguratorii ale acţiunii civile, reglementate de codul de procedură civilă

În dreptul comun, se cunosc următoarele măsuri asiguratorii:

 sechestrul judiciar;
 sechestrul asigurator;
 poprirea asiguratoare;

a) Sechestrul judiciar, reprezintă o măsură de asigurare a acţiunii civile, care constă în

încredinţarea bunului în litigiu, spre păstrare şi administrare, unui terţ, pe timpul cât durează procesul.
Pentru înfiinţarea unui sechestru judiciar, se cer a fi întrunite următoarele condiţii:
1. Să existe un proces, cu privire la proprietatea sau posesia unui bun comun ori asupra
administrării sau folosinţei şi reclamantul să fi cerut luarea acestei măsuri;
2. Instanţa să constate că această măsură este necesar a fi luată;
3. Reclamantul să depună o sumă de bani, drept cauţiune, dacă instanţa a găsit de cuviinţă că
această condiţie este necesar a fi îndeplinită;
Cererea pentru aplicarea sechestrului judiciar, o face reclamantul sau orice altă parte interesată în
proces: intervenientul principal, chematul în garanţie, iar uneori chiar şi pârâtul (în acţiunile de partaj).
27
 Fiind vorba de o cerere accesorie, rezolvarea ei cade în competenţa instanţei sesizate cu judecarea
cererii principale.
Hotărârea dată în această materie, este supusă căilor de atac, prevăzute de dreptul comun.

b) Sechestrul asigurator, reprezintă o măsură de asigurare a acţiunii civile, care constă în

indisponibilizarea bunurilor mobile ale pârâtului debitor, până la terminarea procesului, pentru ca astfel
creditorul – reclamant, să le poată urmări, în cazul în care va obţine câştig de cauză, pentru satisfacerea
creanţei sale.
Sechestrul asigurator se va aplica, în cazul când creditorul reclamant urmează să-şi realizeze
creanţa sa, numai prin vânzarea bunurilor mobile ale debitorului pârât. Când debitorul pârât, are de primit
sume de bani de la terţe persoane, creditorul reclamant poate cere şi înfiinţarea unei popriri asigurătoare.
Pentru înfiinţarea unui sechestru asigurator, asupra bunurilor mobile ale debitorului pârât, se cer
următoarele condiţii:
1. Creanţa să fie constatată printr-un act scris;
2. Creanţa să fie ajunsă la scadenţă;
În lipsa unui act scris, dacă creditorul cere înfiinţarea sechestrului asigurator, va depune o
cauţiune, reprezentând 1/3 din valoarea acţiunii.
În cazul în care creanţa nu este ajunsă la scadenţă, se poate invoca una din situaţiile prevăzute la
art. 597 pct. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, respectiv situaţia în care, datornicul a micşorat prin
fapta sa asigurările promise şi când este pericol ca datornicul să fugă sau să-şi ascundă ori să-şi risipească
averea sa.
Cererea în vederea aplicării sechestrului asigurator, trebuie făcută de către reclamant, odată cu
introducerea cererii de chemare în judecată.
Cererea se introduce la instanţa unde s-a introdus acţiunea principală.
Sechestrul aplicat indisponibilizează bunurile sechestrate, până la terminarea judecăţii.

c) Poprirea asiguratoare, reprezintă măsura de asigurare a acţiunii civile, ce constă în

indisponibilitatea sumelor de bani sau a efectelor mobile, pe care creditorul le are de primit de la debitorii
săi.
Într-o poprire iau parte trei persoane fizice sau juridice, legate între ele prin raporturi juridice
diferite:
 creditorul – reclamant, care cere înfiinţarea popririi;
 debitorul – pârât;
 terţul – poprit, care este obligat faţă de debitorul pârât;
Pentru înfiinţarea unei popriri asiguratorii, se cer a fi întrunite următoarele condiţii:
1. Să existe un proces şi reclamantul să fi cerut înfiinţarea popririi asiguratorii, asupra unor
sume de bani sau efecte, datorate de un terţ debitorului pârât;
28
 2. Creditorul reclamant să facă dovada obligaţiei pârâtului cu un act scris, sau în lipsă, să
depună o cauţiune, care să reprezinte jumătate din valoarea sumei reclamate;
3. Creanţa creditorului reclamant, să fie ajunsă la scadenţă;

29
 Capitolul IV
PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL

Organele şi persoanele care iau parte la activitatea procesuală se numesc participanţi sau
subiecte ale procesului.
La activitatea procesuală participă instanţa de judecată şi părţile (reclamantul şi pârâtul). Uneori,
pot participa şi terţe persoane interesate care, odată intrate în proces, devin părţi ale acestuia.
În procesul civil poate participa şi procurorul, ca parte sau ca organ al statului.
Participanţii la procesul civil pot fi clasificaţi în:
 participanţi principali – instanţa de judecată, părţile şi, când se impune, procurorul;
 participanţi auxiliari – martorii, experţii, interpreţii etc.;

4.1 Instanţa de judecată

Instanţa de judecată, prin activitatea desfăşurată în materie civilă, îndeplineşte două funcţii:
1. cercetarea cauzei;
2. soluţionarea cauzei;
Prin cercetarea cauzei, instanţa de judecată stabileşte împrejurările de fapt, care au dat naştere
litigiului, iar soluţionarea cauzei, reprezintă darea hotărârii.
În penal, funcţia de cercetare revine altor organe, înainte de judecată.
În materie civilă, funcţia de cercetare începe odată cu sesizarea instanţei de judecată şi este de
competenţa acesteia.
În cadrul cercetării cauzei, instanţa de judecată, trebuie să acorde o atenţie deosebită muncii de
probaţiune judiciară şi rolului său activ în conducerea dezbaterilor, pentru a putea desprinde, din
multitudinea faptelor şi împrejurărilor cauzei, pe cele esenţiale, asupra cărora urmează să se pronunţe.
Funcţiile instanţei de judecată, se concretizează în actele juridice procesuale, ce se încheie în
cursul procesului.

Alcătuirea instanţei

Alcătuirea instanţei de judecată, ca noţiune, cuprinde trei aspecte:

- colegialitatea;
- compunerea instanţei de judecată;
- constituirea instanţei;

30
 Colegialitatea instanţei, constă în aceea că, activitatea de judecată este realizată de un colectiv de
judecători.
Compunerea instanţei, înseamnă: alcătuirea sau formarea completului de judecată propriu-zis,
cu numărul de judecători prevăzut de lege.
Compunerea completelor de judecată, este prevăzută în Legea de organizare judiciară.
Constituirea instanţei, înseamnă alcătuirea ei complexă, cu toate organele şi persoanele cerute de
lege.

4.2 Părţile în procesul civil

Părţile în procesul civil sunt: reclamantul şi pârâtul.

Litigiile civile, reprezintă încălcarea sau nesocotirea conţinutului unui raport juridic de drept
material.
Părţile procesului civil, sunt persoanele fizice şi juridice, între care s-a ivit conflictul, respectiv
titularul dreptului şi cel al obligaţiei corelative.
În toate procesele civile trebuie să existe două persoane, cu interese contrarii, una care pretinde
ceva, „reclamantul” şi alta, de la care se pretinde ceva, „pârâtul”.
Poziţia procesuală a părţilor în proces este contradictorie. În tot timpul procesului,
reclamantul caută să-şi dovedească pretenţiile sale, iar pârâtul să se apere împotriva pretenţiilor
ridicate de reclamant.
În timpul procesului, pârâtul poate ridica şi el pretenţii, situaţie când, printr-o cerere
reconvenţională, ambele părţi pot ajunge, în acelaşi proces, cu dublă calitate, adică de pârât şi reclamant.
Utilizând căile de atac, părţile pot avea calitatea de intimat, când hotărârea îi este favorabilă, sau
de apelant, recurent sau contestator.

Drepturile şi obligaţiile procesuale ale părţilor

Principalele drepturi procesuale ale părţilor, sunt:

a) Dreptul de a adresa cereri instanţei şi de a pune concluzii, cu privire la cererile făcute de
partea adversă;
b) Dreptul de a lua parte la judecarea cauzelor;
c) Dreptul la apărare;
d) Dreptul de a recuza pe judecători, procurori, grefieri şi experţi, în condiţiile stabilite de
lege;
e) Dreptul de a ataca hotărârea şi de a critica alte acte ale instanţei;
f) Dreptul de a cere executarea silită a hotărârii etc.;

31
 Faţă de drepturile enumerate mai sus, părţile au obligaţia de a folosi, cu bună credinţă, drepturile
procesuale acordate.

Condiţiile cerute de lege pentru ca o persoană să poată fi parte într-un proces civil

Poate figura ca parte într-un proces civil, numai, persoana care îndeplineşte următoarele condiţii:
a) să aibă, capacitate juridică procesuală;
b) să aibă, calitate procesuală, pentru a sta în judecată, ca titular al dreptului sau obligaţiei,
ce formează conţinutul raportului juridic litigios;
c) să aibă şi să justifice, un interes legitim, de a pune în mişcare acţiunea civilă şi de a purta
activitatea procesuală în judecată;

Capacitatea juridică procesuală

Parte în proces poate fi, numai, persoana capabilă de a avea drepturi şi obligaţii procesuale,
adică numai persoana care are capacitate juridică procesuală.
Conform art. 41 – 44 din Codul de procedură civilă, orice persoană care stă ca parte într-un proces
civil, trebuie să aibă atât capacitatea de folosinţă cât şi capacitatea de exerciţiu.
a) Capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice şi juridice, este capacitatea de a avea drepturi
şi obligaţii. Aceasta cuprinde toate drepturile şi obligaţiile, pe care le poate avea şi asuma o persoană.
Persoanele fizice, dobândesc capacitatea de folosinţă odată cu naşterea şi o pierd la moarte.
Persoanele juridice, dobândesc capacitatea de folosinţă odată cu actul de înfiinţare sau de la data
înregistrării şi o pierd prin comasare, divizare sau dizolvare.
Art 41 alin.1 din Codul de procedură civilă, prevede că „Orice persoană care are folosinţa
drepturilor civile, poate să fie parte în judecată”.
b) Capacitatea de exerciţiu, este capacitatea persoanelor fizice şi juridice, de a-şi exercita
drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile, săvârşind acte juridice.
Art. 42 din Codul de procedură civilă, prevede că numai cel ce are capacitate deplină de
exerciţiu, poate să-şi apere singur drepturile şi interesele sale. Persoanele care nu au exerciţiul drepturilor
lor, nu pot sta în judecată, decât dacă sunt reprezentate, asistate sau autorizate, după caz, conform
dispoziţiilor legale.
Persoanele fizice, dobândesc capacitatea deplină de exerciţiu, la împlinirea vârstei de 18 ani.
În mod excepţional, dobândesc capacitate deplină de exerciţiu, înainte de împlinirea vârstei de 18
ani, femeile minore prin căsătorie.
Persoanele care au dobândit o oarecare experienţă de viaţă, şi pot să-şi exercite sau să-şi
îndeplinească drepturile şi obligaţiile lor, respectând anumite condiţii, au capacitate de exerciţiu
restrânsă.
32
 Capacitate restrânsă de exerciţiu, pot avea minorii care au împlinit vârsta de 14 ani. Aceştia pot
încheia singuri acte juridice, cu încuviinţarea părinţilor sau, în lipsa acestora, a tutorelui.
Minorul cu capacitate restrânsă de exerciţiu, trebuie să fie asistat de către ocrotitorii săi, în tot
cursul procesului.
Persoanele lipsite de capacitatea de exerciţiu, sunt minorii care nu au împlinit 14 ani şi persoanele
puse sub interdicţie. Pentru aceste persoane, actele juridice se fac de către reprezentanţii lor legali.
Minorii, sunt reprezentaţi de părinţi, iar în lipsa acestora de tutori.
Persoanele puse sub interdicţie, din cauza alienaţiei mintale sau a debilităţii mintale, vor fi
reprezentate, în instanţă, prin tutorele desemnat de autoritatea tutelară (art. 147 Codul familiei).
Autorizarea persoanelor, are două aspecte:
a) autorizarea dată persoanelor lipsite parţial de capacitatea de exerciţiu, cum este minorul
care a împlinit vârsta de 14 ani, de către ocrotitorii săi legali (părinţi sau tutori);
b) autorizarea dată persoanelor ce reprezintă legal pe alte persoane, lipsite total de capacitate
de exerciţiu (minorii sub 14 ani şi interzişii), de către organele în drept (autoritatea tutelară);
Persoanele juridice, îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile lor procesuale, prin
organele lor de conducere.
Lipsa capacităţii procesuale, se sancţionează diferit, după cum este vorba de lipsa capacităţii de
folosinţă sau lipsa capacităţii de exerciţiu.
Persoana lipsită de capacitatea de folosinţă, respectiv dreptul subiectiv material, de a avea drepturi
şi obligaţii, nu poate figura ca parte într-un proces civil, pornit cu privire la un asemenea drept.
Lipsa capacităţii de folosinţă procesuală duce la respingerea acţiunii, care nu are nici un temei
legal, atât timp cât legea nu recunoaşte aptitudinea de a avea dreptul a cărui apărare o pretinde.
Lipsa capacităţii de exerciţiu are drept consecinţă anulabilitatea actelor de procedură,
îndeplinite de cel care nu are exerciţiul drepturilor procesuale.
Această lipsă, a capacităţii de exerciţiu, poate fi acoperită printr-o ratificare, din partea
reprezentantului sau ocrotitorului legal al celui lipsit de capacitate. Prin ratificare, actele procesuale
anulabile devin valabile şi nu mai pot fi contestate ulterior.

Calitatea juridică procesuală

Capacitatea juridică procesuală, din moment ce este îndeplinită, conferă dreptul oricărei persoane,
de a figura ca parte, în orice proces civil. Spre deosebire de aceasta, calitatea juridică procesuală, se
determină pentru fiecare caz în parte.
Prin calitate procesuală, se înţelege îndreptăţirea, respectiv obligaţia legală a unei persoane
fizice sau juridice, de a figura într-un anumit proces, în calitate de parte.
Calitatea de parte în proces, trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului şi respectiv al
obligaţiei, ce formează conţinutul raportului juridic de drept material asupra judecăţii.
33
 Calitatea de reclamant într-un anumit proces, poate aparţine, numai persoanei care pretinde că i-a
fost încălcat un drept al său, iar calitatea de pârât, numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau
nu a respectat acel drept.
În cererea de chemare în judecată, reclamantul trebuie să arate împrejurările şi să prezinte
dovezile, din care să reiasă că el este îndreptăţit să-l cheme în judecată pe pârât.
Calitatea de reclamant şi pârât, într-un proces civil, o au subiectele raportului juridic de drept
material supus judecăţii. În anumite cazuri, legea conferă legitimarea procesuală activă şi altor organe sau
persoane, autorizându-le să pornească acţiunea, în numele unor organe sau persoane. Astfel, desfacerea
înfierii poate fi cerută de instituţiile de ocrotire, de autoritatea tutelară şi de orice organe ale administraţiei
de stat, dacă aceasta este în interesul înfiatului.
Procurorul, poate să introducă orice acţiune civilă, cu excepţia celor cu caracter strict personal,
dacă socoteşte că aceasta este necesar, pentru apărarea intereselor statului sau ale persoanelor fizice sau
juridice.
În timpul procesului poate avea loc, în unele cazuri, transmiterea calităţii juridice procesuale a
unei părţi, către o altă persoană din afara procesului. Transmiterea calităţii juridice procesuale, este strâns
legată de transmiterea drepturilor sau obligaţiilor, ce formează obiectul procesului.
Transmiterea calităţii juridice procesuale, poate fi:
a) legală sau convenţională;
b) cu titlu universal;
c) cu titlu particular;
Transmiterea legală sau convenţională a calităţii procesuale
Transmiterea legală a calităţii procesuale, are loc prin efectul legii.
Cazurile de transmisiune legală a calităţii juridice procesuale, sunt:
 succesiunea;
 reorganizarea unei persoane juridice;
Succesiunea
Moştenitorii, care acceptă succesiunea, preluând drepturile şi obligaţiile autorului lor, preiau şi
calitatea de parte în procesele purtate de aceştia.
Moştenitorii preiau calitatea juridică procesuală, în cauzele civile cu caracter patrimonial. În
acţiunile cu caracter strict personal, calitatea juridică procesuală nu poate fi preluată de moştenitori.
Unele acţiuni, deşi au un caracter strict personal, prin voinţa expresă a legiuitorului sunt
transmisibile şi moştenitorilor, dacă acestea au fost pornite de autorul lor, în timpul vieţii:
- acţiunea pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă (art. 52 Codul familiei);
- acţiunea pentru stabilirea paternităţii (art. 59 Codul familiei);
- acţiunea pentru tăgada paternităţii (art. 52 Codul familiei);
- acţiunea de revocare a unei donaţii, pentru motive de ingratitudine (art. 833 Codul
civil);
34
 Reorganizarea unei persoane juridice
În cazul comasării sau divizării unei persoane juridice, drepturile şi obligaţiile acesteia se transmit,
în principiu, persoanei juridice care dobândeşte bunurile persoanei juridice astfel reorganizate.
Transmiterea convenţională a calităţii juridice procesuale, are loc în urma înţelegerii, stabilite
de una din părţile aflate în proces, cu o terţă persoană.
Cazurile de transmitere convenţională, a calităţii procesuale, sunt:
a) cesiunea de creanţă, care conferă cesionarului, legitimare activă faţă de debitorul cedat
(pârâtul din proces);
b) preluarea datoriilor, care conferă aceluia care a preluat obligaţia, legitimare pasivă (devine
pârât).
c) vânzarea bunului litigios, care conferă cumpărătorului calitatea de reclamant sau de pârât,
după cum vânzătorul a avut una sau alta din aceste calităţi;
Transmisiunea calităţii juridice procesuale, în funcţie de cuantumul drepturilor şi obligaţiilor
transmise, poate fi:
- transmisiune cu titlu universal;
- transmisiune cu titlu particular;
Transmisiunea legală poate fi: cu titlu universal sau cu titlu particular.
Transmisiunea convenţională, în toate cazurile, este o transmisiune cu titlu particular.
Lipsa calităţii juridice procesuale poate fi privită sub două aspecte:
1. lipsa calităţii juridice procesuale propriu-zise şi
2. nejustificarea calităţii de reprezentant al persoanei care a pornit acţiunea în numele altei
persoane.
Lipsa calităţii procesuale propriu-zise nu poate fi acoperită şi duce la respingerea acţiunii.
O acţiune introdusă în justiţie de o persoană, în numele altei persoane, poate fi însuşită de cel în
numele căruia a fost introdusă sau cel care a introdus-o poate să facă dovada reprezentării la un termen
ulterior. Dacă acţiunea nu este însuşită de persoana în numele căreia a fost făcută sau nu se poate face
dovada reprezentării, acţiunea se anulează.

Interesul

Interesul este cel mai puternic mobil al acţiunilor omeneşti: înainte de a acţiona omul îşi pune
întrebarea: „La ce sau cui foloseşte acţiunea sa?”
În procesul civil, interesul se manifestă sub forma unei condiţii de îndeplinirea căreia este legată
atât pornirea activităţii procesuale cât şi întreţinerea ei până la epuizare.
Reclamantul şi pârâtul pe tot parcursul procesului trebuie să-şi justifice interesul.

35
 Interesul într-un proces civil reprezintă folosul practic material sau moral pe care-l urmăreşte şi
care justifică punerea în mişcare şi întreţinerea activităţii procesuale în vederea realizării lui.
În procesul civil pentru părţi interesul este obţinerea unei hotărâri cu un anumit conţinut. Acest
interes este numit interes procesual sau judiciar.
Din punct de vedere al conţinutului interesul poate fi material sau moral.
Interesul este material când se urmăreşte obţinerea unui folos material patrimonial, o sumă de
bani, un anumit bun, efectuarea unei anumite prestaţii etc.
Interesul este moral când se urmăreşte obţinerea unei satisfacţii sufleteşti cum ar fi desfacerea unei
înfieri pe motiv că infietorul are o comportare nedemnă faţă de copilul înfiat, punerea sau scoaterea de
sub interdicţie a unei persoane bolnave, decăderea din drepturile părinteşti, etc.
În unele cazuri interesul poate fi atât material cât şi moral ca de exemplu: desfacerea căsătoriei şi
împărţirea bunurilor comune, anularea unui testament pe motiv de ingratitudine, etc.
Interesul trebuie să îndeplinească trei cerinţe:
a) să fie născut şi actual, adică reclamantul sau pârâtul trebuie să justifice activitatea procesuală
pe care voieşte să o înceapă pe baza unui interes care s-a născut şi se află în fiinţă la acea dată.;
b) să fie personal pentru cel ce face cererea, adică să formeze mobilul care l-a determinat să
acţioneze pentru a obţine satisfacţia materială sau morală dorită;
c) să fie legitim, adică să nu contravină ordinei de drept şi regulilor de convieţuire socială.
Lipsa de interes se sancţionează cu respingerea acţiunii.

Coparticiparea procesuală

La încheierea unora dintre raporturile juridice civile pot participa mai mulţi creditori sau mai mulţi
debitori. În asemenea situaţii spunem că este vorba de raporturi obligaţionale cu pluralitate de subiecte.
Coparticiparea o întâlnim în situaţia în care în cadrul aceluiaşi proces civil participă în calitate de
părţi mai multe persoane.
Pentru ca instanţa să poată judeca o acţiune privitoare la mai multe persoane se impune a fi
îndeplinite cel puţin una din următoarele două condiţii:
1. obiectul pricinii să fie un drept sau o obligaţie comună a acelor persoane sau
2. obligaţiile lor să aibă aceeaşi cauză.
Coparticiparea procesuală poate fi:
a) activă – când în proces participă mai mulţi reclamanţi şi un singur pârât;
b) pasivă – când în proces participă un singur reclamant şi mai mulţi pârâţi;
c) mixtă – când în proces participă mai mulţi reclamanţi şi mai mulţi pârâţi.
Situaţiile de mai sus se referă la coparticiparea subiectivă, adică în aceeaşi acţiune sunt mai mulţi
reclamanţi şi pârâţi.

36
 Practica judiciară cunoaşte şi coparticiparea obiectivă când se cumulează mai multe acţiuni în
cadrul aceluiaşi proces – litispendenţa şi conexitatea.

4.3 Terţele persoane în procesul civil

În procesul civil de regulă se discută şi se hotărăşte numai asupra drepturilor şi obligaţiilor părţilor
însă, se întâlnesc şi cazuri în care procesul s-a părnit între pârât şi reclamant dar în cursul dezbaterilor
intervin şi alte persoane interesate în soluţionarea cauzei. Acestea sunt terţele persoane sau intervenienţii.
Terţele persoane în procesul civil sunt persoanele care printr-un act de iniţiativă proprie sau la
cererea uneia sau a ambelor părţi care au început procesul, ori din oficiu, participă sau sunt chemate a lua
parte într-un proces început.
Codul de procedură civilă reglementează patru forme de participare a terţelor persoane în procesul
civil:
- intervenţia – art. 49-56
- chemarea în judecată a altor persoane – art. 57-59
- chemarea în garanţie – art 60-63 şi
- arătarea titularului dreptului – art. 64-69.

Intervenţia şi felurile ei

Această formă de participare a terţelor persoane în procesul civil constă în aceea că terţa persoană
participă din proprie iniţiativă într-un proces început de către alte persoane – art. 49, alin.1 Cod de
procedură civilă.
Participarea terţului se produce în mod voluntar.
Intervenţia este de două feluri:
- intervenţia principală sau în interes propriu – art. 49, alin 2 Cod de procedură civilă
- intervenţia accesorie sau în interesul uneia din părţi – art. 49, alin 2 Cod de procedură civilă
Intervenţia principală este intervenţia prin care o terţă persoană îşi apără drepturile şi interesele
proprii.
Scopul urmărit de intervenientul principal este de a obţine o hotărâre favorabilă lui şi potrivnică
intereselor celorlalte două părţi – reclamantul şi pârâtul.
Intervenţia principală se caracterizează prin următoarele trăsături:
a) este îndreptată împotriva ambelor părţi din proces întrucât intervenientul le opune acestora un
drept propriu în scopul de a câştiga pentru sine obiectul procesului;
b) se face numai înaintea instanţelor de fond şi numai până la închiderea dezbaterilor;
c) conferă independenţă în cadrul procesului deoarece intervenientul are drepturi procesuale
proprii pe care şi le poate exercita independent de celelalte părţi.
37
 Intervenţia accesorie este intervenţia făcută de o terţă persoană într-un proces civil început pentru
a sprijini şi apăra drepturile şi interesele uneia din părţile în proces.
Trăsăturile intervenţiei accesorii:
a) are drept scop ca soluţia care se dă să-i fie favorabilă părţii pentru care intervine;
b) poate fi făcută direct în instanţa de recurs, dacă procesul a ajuns în această fază;
c) intervenientul accesoriu nu se bucură de independenţa procesuală şi, în consecinţă, el nu va
putea face decât numai acte care nu sunt potrivnice intereselor părţii pe lângă care intervine.
Terţa persoană care intervine într-un proces trebuie să facă o cerere din care să reiasă interesul ei
propriu sau al părţii căreia i se alătură.
Cererea de intervenţie se judecă odată cu cererea principală, instanţa urmând a se pronunţa printr-
o singură hotărâre atât asupra pretenţiilor părţilor cât şi asupra pretenţiilor intervenientului.
Dacă intervenţia principală duce la întârzierea judecăţii acţiunii principale, instanţa va putea
hotărâ judecarea lor în mod separat.

Chemarea în judecată a altor persoane

care ar pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul

Oricare dintre părţile care au pornit iniţial un proces au dreptul conferit prin lege (art. 57-59 Cod
de procedură civilă) de a chema în judecată orice persoană care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi
reclamantul.
Particularităţi ale acestei chemări în judecată:
a) întrucât terţul ce urmează a fi introdus în proces poate invoca un drept al său propriu, întocmai
ca şi reclamantul, chemarea sa în proces poate fi făcută numai în faţa instanţei de fond.;
b) dacă pârâtul, fiind de bună credinţă, recunoaşte pretenţiile pentru care a fost chemat în proces
şi nu ştie cui să plătească datoria, deoarece în proces se află două persoane care pretind acelaşi drept
(reclamantul şi terţa persoană chemată în proces) acesta va putea să depună suma la dispoziţia instanţei şi
să fie scos din proces, judecata urmând a se continua între reclamant şi cel chemat în judecată;
c) cererea principală şi cererea privind introducerea unei alte persoane în judecată, făcută de una
din părţile în proces, formează obiectul unei singure judecăţi care se soluţionează printr-o singură
hotărâre.
Chemarea în garanţie

Potrivit art. 60 Cod de procedură civilă, chemarea în garanţie reprezintă dreptul ce-l are una dintre
părţile litigante de a chema în proces o terţă persoană, care să-i garanteze dreptul aflat în litigiu şi
împotriva căreia partea să-şi îndrepte pretenţiile în cazul când ar pierde procesul.
Obligaţia de garanţie poate rezulta fie dintr-o dispoziţie legală – garanţia legală, fie dintr-o
convenţie – garanţia convenţională.
38
 Chemarea în garanţie urmăreşte un dublu scop:
a) dă posibilitatea celui chemat în garanţie să-şi administreze probe şi să-şi facă apărările
necesare în sprijinul părţii pe care o garantează şi care l-a introdus în proces tocmai în acest scop;
b) dă posibilitatea părţii care cheamă în garanţie să-şi valorifice pretenţiile sale împotriva
garantului, în cazul când va pierde procesul, prin aceeaşi hotărâre judecătorească.
Chemarea în garanţie o pot face părţile aflate în proces – reclamantul şi pârâtul – precum şi cel
chemat în garanţie care poate, la rândul său, să cheme în garanţie o altă persoană. Cererea de chemare în
garanţie este considerată ca o adevărată acţiune şi, în consecinţă, ea va trebui să întrunească condiţiile de
formă pentru cererea de chemare în judecată.
Cel chemat în garanţie devine parte independentă în proces şi poate face orice acte procesuale ce
au drept scop apărarea sa în proces, atât faţă de acţiunea principală cât şi faţă de cererea de chemare în
garanţie.
Cererea de chemare în garanţie se judecă împreună cu acţiunea principală, pronunţându-se o
singură hotărâre.

Arătarea titularului dreptului

Potrivit art. 64 Cod de procedură civilă, pârâtul care deţine un lucru pentru altul sau exercită în
numele altuia un drept asupra unui lucru, de va fi chemat în judecată de orice persoană care pretinde un
drept real asupra acelui lucru, îl va putea arăta, pe acela în numele căruia deţine lucrul sau exercită
dreptul.
Arătarea titularului dreptului se face printr-o cerere motivată în care pârâtul trebuie să arate că el
nu poate sta în proces în această calitate deoarece deţine lucrul sau exercită drepturile unei alte persoane
asupra acestui lucru şi totodată să indice acea persoană.
Când terţa persoană recunoaşte cele afirmate de pârât şi reclamantul este de acord, pârâtul iese din
proces, acesta urmând a se judeca între reclamant şi terţa persoană – adevăratul titular al dreptului.
Când terţa persoană se prezintă în instanţă şi neagă arătările pârâtului ea are a se apăra numai faţă
de acesta, nu şi faţă de reclamant întrucât acesta n-a formulat nici o pretenţie împotriva sa.
4.4 Reprezentarea judiciară

Participanţii la raporturile juridice civile îşi exercită singuri drepturile şi tot la fel îşi exercită
obligaţiile.
Există însă situaţii când o persoană îndeplineşte acte juridice în numele şi pe socoteala altei
persoane, în aşa fel încât efectele acestor acte se răsfrâng direct asupra lor. În astfel de situaţii întâlnim
reprezentarea juridică în care persoana care îndeplineşte actele juridice se numeşte reprezentant iar
persoana pentru care şi în numele căreia se îndeplinesc actele juridice se numeşte reprezentat.
Reprezentarea judiciară este de două feluri:
39
 - reprezentare legală sau necesară
- reprezentare convenţională sau voluntară.
Reprezentarea legală constă în posibilitatea creată de lege, ca o persoană să îndeplinească acte
juridice procesuale în numele uneia din părţile în proces care este lipsită de capacitate de exerciţiu,
precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

Cazuri de reprezentare legală

a) Reprezentarea legală a persoanelor incapabile
Această instituţie este creată pentru ca persoanele lipsite de capacitatea de exerciţiu (minorii şi
interzişii) să poată figura ca părţi în procesul civil în vederea apărării drepturilor sau intereselor lor
litigioase.
Cererea de chemare în judecată va fi făcută, după caz, de părinţi, tutore sau curator în numele
minorului sau a interzisului, iar pe tot timpul procesului minorul sau interzisul va fi citat prin
reprezentantul său legal.
b) Reprezentarea legală specială are în vedere cazuri în care legea prin efectul ei a impus acest
mod de reprezentare:
- reprezentarea persoanelor juridice prin administratori, directori sau alte persoane fizice
desemnate;
- persoanele juridice intrate în lichidare prin lichidatori;
- depozitarul unui bun sechestrat va exercita toate drepturile şi obligaţiile cu privire la bunul
sechestrat;
- curatorul numit pentru administrarea bunurilor unei persoane dispărute are calitatea de
reprezentant legal al acestei persoane.

Reprezentarea convenţională

Reprezentarea juridică convenţională ia naştere în urma unui acord de voinţă dintre partea din
proces care doreşte să fie reprezentată şi persoana care acceptă să o reprezinte.
1) Reprezentarea juridică convenţională a persoanelor fizice ia naştere prin acordul părţilor în
baza unui contract de mandat.
a) Orice persoană capabilă poate reprezenta în instanţă o altă persoană care este parte într-un
proces civil; însă, dacă acea persoană nu este avocat, nu poate pune concluzii în proces.
b) Dreptul de reprezentare judiciară se dă verbal sau în scris (art. 68, alin. 1 şi 2 Cod de
procedură civilă).
Mandatul verbal se dă în faţa instanţei şi se consemnează în încheierea de şedinţă iar mandatul
scris se dă sub forma unei procuri autentificate la notariat. Când mandatarul – reprezentantul este avocat,
procura este înlocuită cu delegaţia de reprezentare.
40
 c) Reprezentantul trebuie să-şi justifice în faţa instanţei calitatea sa.
2) Reprezentarea judiciară convenţională a persoanelor juridice se realizează prin birourile şi
oficiile juridice în competenţa cărora intră jurisconsulţii şi consilierii juridici.

4.5 Participarea procurorului în

procesul civil

Procurorul poate participa în procesul civil sub următoarele forme:

a) introducerea, în principiu, a oricărei acţiuni civile, cu excepţia celor strict personale
b) intervenţia în orice proces civil aflat în curs de judecată
c) folosirea oricăror căi de atac prevăzute de lege
d) iniţiativa punerii în executare a oricărei hotărâri.

41
 Capitolul V

COMPETENŢA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI

ÎN MATERIE CIVILĂ

Competenţa generală
Competenţa materială
Competenţa teritorială
Incidente procesuale privind instanţa sesizată

5.1. Competenţa generală

Constituţia României prevede că înfăptuirea justiţiei în ţara noastră este încredinţată instanţelor
judecătoreşti.
Cauzele civile, în general, sunt de competenţa acestor organe. Sunt însă şi cauze civile date prin
lege în competenţa altor organe de jurisdicţie: ex. Arbitrajul de pe lângă Camerele de comerţ, industrie şi
agricultură.
Delimitarea care se face între competenţa instanţelor judecătoreşti în totalitatea lor şi competenţa
celorlalte organe de jurisdicţie poartă numele de competenţă generală.
În materie civilă instanţele judecătoreşti sunt organele de jurisdicţie cu cea mai largă competenţă.
De aceea instanţa de judecată se mai numeşte şi instanţă de drept comun.
În lipsa unui text expres prevăzut de lege care să prevadă că soluţionarea unei cauze civile se face
de către un alt organ de jurisdicţie, cauza va fi de competenţa instanţelor judecătoreşti.
De îndată ce s-a stabilit că o anumită cauză civilă este de competenţa instanţelor judecătoreşti este
nevoie de a se stabili care anume instanţă este chemată să o rezolve în mod concret. De data aceasta se
pune problema delimitării competenţei în cadrul instanţelor judecătoreşti.
Pentru delimitarea competenţei unei instanţe judecătoreşti sunt necesare două operaţiuni:
- prima, de a se stabili dacă conflictul ivit este sau nu – în general – de competenţa instanţelor
judecătoreşti;
- a doua, în cazul în care s-a stabilit că conflictul ivit este de competenţa instanţelor
judecătoreşti, care dintre ele va judeca cauza.
Potrivit codului de procedură civilă şi legii de organizare judecătorească cu privire la competenţă
rezultă că aceasta este de două feluri:
 competenţă materială şi
 competenţă teritorială.

42
 5.2. Competenţa materială

Sistemul nostru judiciar cuprinde instanţe de grade diferite.

Regulile privitoare la competenţa materială determină în funcţie de obiectul, natura sau valoarea
litigiului şi delimitează în linie verticală sfera atribuţiilor diferitelor categorii de instanţe ce formează
sistemul nostru judiciar la un moment dat.
Competenţa materială aparţine, pe de o parte, organizării judecătoreşti, iar pe de altă parte,
procesului judiciar, după cum se ia în consideraţie aspectul ei funcţional sau aspectul pur procesual.
Competenţa materială funcţională este competenţa ce determină şi precizează funcţia şi rolul
atribuit fiecăreia dintre categoriile instanţelor judecătoreşti din cadrul sistemului judiciar.
Competenţa materială funcţională se referă în primul rând la ierarhia instanţelor în sensul că
stabileşte care anume dintre instanţele noastre judecătoreşti sunt chemate să judece în fond în primă
instanţă, care dintre instanţe exercită controlul judiciar şi care controlul general asupra activităţii tuturor
instanţelor judecătoreşti
În al doilea rând, prin competenţa materială funcţională se determină care dintre instanţele
judecătoreşti pot cumula două grade de jurisdicţie:
- fond şi recurs sau
- recurs şi control general asupra întregii activităţi judiciare.
Competenţa materială funcţională sub aspectele la care ne-am referit este stabilită prin Legea de
organizare judecătorească Nr. 92/1992 publicată în Monitorul oficial Nr. 197 din 13 august 1992.
Conform art. 10 din Legea 92/1992 instanţele judecătoreşti sunt:
a) judecătoriile
b) tribunalele
c) curţile de apel
d) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
a) Art. 21 din Legea 92/1992 prevede că judecătoriile judecă toate pricinile şi cererile, în afara
celor date prin lege în competenţa altor instanţe.
b) Tribunalele judecă în primă instanţă pricinile date prin lege în competenţa lor, iar ca instanţă
de control judiciar apelurile şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii.
c) Curţile de apel judecă în primă instanţă pricinile prevăzute expres prin lege, iar ca instanţă de
control judiciar recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale.
d) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie exercită controlul general asupra tuturor instanţelor
judecătoreşti.
Organizarea şi funcţionarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a instanţelor militare sunt
reglementate prin legi speciale.

43
 Competenţa materială procesuală este competenţa prin care, în funcţie de obiectul şi natura
litigiului, determină categoria de pricini ce pot fi rezolvate, în concret, numai de către anumite instanţe
judecătoreşti.
Competenţa materială procesuală este strâns legată de competenţa materială funcţională.
Potrivit art.1 Cod de procedură civilă judecătoriile judecă:
1. în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor
instanţe;
2. plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională
şi ale altor organe cu astfel de activităţi, în cazurile prevăzute de lege;
3. în orice alte materii date prin lege în competenţa lor.
Judecătoriile sunt, în principal, instanţe de drept comun, putând judeca în fond toate pricinile
civile, de orice natură, în afară de acelea care printr-un text expres al legii sunt date în competenţa altor
instanţe judecătoreşti sau a altor organe de jurisdicţie.
Conform art. 22 din Legea 92/1992 „Procesele şi cererile de competenţa judecătoriilor se judecă în
complete formate din doi judecători.
Următoarele procese şi cereri de competenţa judecătoriilor se judecă de către un singur judecător.
1. În materie civilă:
a) cererile introduse pe cale principală, referitoare la:
- pensii de întreţinere;
- litigiile comerciale dintre persoanele fizice având ca obiect plata unei sume de bani sau
predarea unui bun mobil în cazul în care valoarea litigiului nu depăşeşte 300.000 lei şi nu priveşte o
succesiune sau împărţeli de bunuri;
- acţiunile posesorii;
- cererile privind înregistrările în registrele de stare civilă;
- plângerile împotriva încheierilor de aprobare a proceselor verbale de constatare a
contravenţiilor vamale;
- luarea unor măsuri asiguratorii sau a unor măsuri vremelnice în cazuri urgente;
- cererile de orice fel referitoare la popriri;
- litigiile de muncă privind pretenţiile băneşti a căror valoare nu depăşeşte 100.000 lei.
b) Procesele şi cererile care, potrivit legii, se soluţionează de judecătorii în ultimă instanţă
c) Cererile şi căile de atac de competenţa judecătoriilor referitoare la literele a) şi b).
2. În materie penală:
a) infracţiunile prevăzute la art. 279 alin. 2, lit.a din Codul de procedură penală;
b) cererile şi căile de atac de competenţa judecătoriilor în legătură cu infracţiunile arătate la lit.
a);
c) cererile de reabilitare.”

44
 Ca instanţe de control judiciar, judecătoriile au o competenţă de excepţie, în sensul că pentru a
putea efectua controlul asupra unui act de jurisdicţie a unui organ administrativ sau obştesc, este necesară
existenţa unui text expres de lege care să le atribuie competenţa de a efectua acest control.
Conform art. 2 din Codul de procedură civilă „Tribunalele judecă:
1. În primă instanţă:
a) procesele şi cererile în materie civilă cu excepţia celor al căror obiect are o valoare de până la
10.000.000 lei inclusiv;
b) procesele şi cererile privind drepturi şi obligaţii rezultând din raporturi juridice civile, al căror
obiect are o valoare de peste 150 milioane lei;
c) procesele şi cererile în materie de contencios administrativ, în afară de cele date în competenţa
Curţilor de apel;
d) procesele şi cererile în materia de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială;
e) procesele şi cererile în materie de expropriere;
f) cererile pentru încuviinţarea adopţiilor;
g) cererile privind punerea sub interdicţie, declararea dispariţiei şi declararea morţii;
h) cererile privitoare la nulitatea căsătoriei, nulitatea sau desfacerea adopţiei şi cele pentru
decăderea din drepturile părinteşti;
i) cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, săvârşite în procesele
penaleŞ
j) cererile pentru recunoaşterea precum şi cele pentru încuviinţarea executării silite a hotărârilor,
date în ţări străine.
2. Ca instanţă de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă
instanţă.
3. Ca instanţă de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în
primă instanţă.
4. Orice alte materii date prin lege în competenţa lor.”
În fiecare judeţ funcţionează un tribunal cu sediul în localitatea de reşedinţă a judeţului, precum şi
în municipiul Bucureşti.
În circumscripţia unui tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile din judeţ şi din municipiul
Bucureşti.
Tribunalele judecă procesele şi cererile de competenţa lor, în primă instanţă în complet format din
2 judecători iar apelurile şi recursurile în complet format din 3 judecători.
Conform art. 3 din Codul de procedură civilă Curţile de apel judecă:
1. În primă instanţă:
- procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele de competenţa
autorităţilor administraţiei publice centrale, ale prefecţilor, ale serviciilor publice descentralizate la nivel

45
judeţean, ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, ale autorităţilor publice judeţene şi a
municipiului Bucureşti.
2. Ca instanţă de apel:
- apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă.
3. Ca instanţă de recurs:
- recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, precum şi în alte
cauze prevăzute de lege.
4. În alte materii date prin lege în competenţa lor.
Curţile de apel judecă procesele de competenţa lor în primă instanţă în complet format din 2
judecători iar apelurile şi recursurile în complete formate din 3 judecători.
Conform art. 4 din codul de procedură civilă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:
1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri, în cazurile
prevăzute de lege;
2. recursurile în interesul legii;
3. recursurile în anulare;
4. în orice altă materie dată prin lege în competenţa sa.

5.3 Competenţa teritorială

Prin competenţă teritorială se înţelege competenţa după care se determină care anume dintre
instanţele judecătoreşti de acelaşi grad va fi chemată să judece în concret o anumită pricină.
Pentru determinarea instanţei competente din punct de vedere teritorial în Codul de procedură
civilă sunt prevăzute mai multe criterii:
- domiciliul pârâtului;
- locul unde se află situate bunurile ce formează obiectul litigiului;
- locul unde s-a încheiat sau se execută un contract, etc.
Potrivit regulilor înscrise în Codul de procedură civilă (art. 5 – 19) competenţa teritorială poate fi
clasificată în:
- competenţă teritorială generală
- competenţă teritorială alternativă
- competenţă teritorială excepţională
- competenţă teritorială contractuală sau convenţională.
1. Competenţa teritorială generală este reglementată de art. 5 Cod de procedură civilă care
prevede că: „cererea se face la instanţa de domiciliu a pârâtului”. Competenţa teritorială generală este
competenţa teritorială de drept comun.
Situaţii speciale privind regula generală cu privire la competenţa teritorială:

46
 - când pârâtul are domiciliul în străinătate sau nu are domiciliul cunoscut, cererea se face la
instanţa reşedinţei sale din ţară, iar dacă nu are nici o reşedinţă cunoscută, la instanţa de reşedinţă sau
domiciliul reclamantului (art. 5, ipoteza a 2-a Cod de procedură civilă);
- când pârâtul are domiciliul într-o localitate şi exercită, în chip statornic, o îndeletnicire
profesională în altă localitate, cererea poate fi introdusă în această din urmă localitate (art. 6 Cod de
procedură civilă);
- cererile împotriva persoanelor juridice se introduc la instanţa unde ele îşi au sediul (art. 7 şi 8
Cod de procedură civilă);
- cererea îndreptată împotriva mai multor pârâţi (obligaţi principali), cu domicilii diferite, poate
fi făcută la instanţa competentă pentru oricare dintre ei. În cazul în care unii dintre pârâţi sunt obligaţi
principali, iar alţii sunt numai garanţi (obligaţi accesorii), cererea se face la instanţa competentă pentru
oricare dintre debitorii principali (art.9 Cod de procedură civilă).
2. Competenţa teritorială alternativă există atunci când legea dă posibilitatea reclamantului de a
introduce acţiunea la mai multe instanţe competente deopotrivă.
În art. 10 Cod de procedură civilă se prevăd opt cazuri de competenţă teritorială alternativă:
a) cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, instanţa
locului prevăzut în contract pentru executare, fie chiar numai în parte a obligaţiei asumate;
b) în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a unui imobil, în acţiunile în justificare sau
în prestaţiune tabulară, instanţa locului unde se află situat imobilul;
c) în cererile ce izvorăsc dintr-o cambie, CEC sau bilet de ordin, instanţa locului de plată;
d) în cererile privitoare la obligaţii comerciale instanţa locului unde obligaţia a luat naştere sau
cea a locului plăţii;
e) în cererile privitoare la un contract de transport, instanţa locului de plecare sau de sosire;
f) în cererile împotriva unei femei căsătorite care are reşedinţa obişnuită deosebită de aceea a
şoţului, instanţa reşedinţei femeii;
g) în cererile făcute de ascendenţi sau descendenţi pentru pensie alimentară, instanţa domiciliului
reclamantului;
h) în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit acest
fapt.
Art. 11 Cod de procedură civilă prevede o competenţă teritorială alternativă specială, privind
judecarea cererilor de despăgubiri în materie de asigurări.
Cel în drept a pretinde despăgubiri se poate adresa uneia din următoarele instanţe:
- instanţa de la domiciliul său;
- instanţa unde se află bunurile asigurate;
- instanţa locului unde s-a produs accidentul.
3. Competenţa teritorială excepţională este competenţa stabilită în mod expres prin lege, numai
pentru anumite categorii de pricini.
47
 Cazurile de competenţă teritorială excepţională sunt prevăzute de Codul de procedură civilă art.
13 – 16 inclusiv.
Aceste cazuri sunt:
a) procesele privitoare la bunurile imobile se judecă numai de către instanţa locului unde se află
situat imobilul (art. 13, alin 1 Cod de procedură civilă);
b) conform art. 14 Cod de procedură civilă în materie de moştenire, sunt de competenţa instanţei
celui din urmă domiciliu al defunctului următoarele acţiuni:
 cererile cu privire la validarea sau executarea dispoziţiilor testamentare;
 cererile privitoare la moştenire;
 cererile privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia;
 cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moştenitori sau
împotriva executorului testamentar.
c) Art. 15 şi 16 Cod de procedură civilă reglementează două cazuri de competenţă teritorială
excepţională şi anume:
 cererile în materie de societate şi
 cererile în materie de faliment.
4. Competenţa teritorială convenţională este competenţa potrivit căreia în cazurile în care legea
permite, părţile pot conveni şi stabili competenţa unei anumite instanţe de a judeca litigiul dintre ele (art.
19 Cod de procedură civilă).
Pentru alegerea pe cale de convenţie a competenţei unei instanţe se cer a fi întrunite următoarele
condiţii:
a) să se exprime în scris consimţământul părţilor în această privinţă;
b) instanţa aleasă să fie expres determinată;
c) instanţa aleasă să nu fie necompetentă în mod absolut.

Competenţa absolută şi competenţa relativă

Normele privitoare la competenţă au, fie un caracter imperativ, fie un caracter dispozitiv.
Competenţa reglementată de normele cu caracter imperativ se mai numeşte şi competenţă absolută, iar
competenţa reglementată de normele cu caracter dispozitiv, competenţă relativă.
Competenţa absolută este competenţa care, sub acţiunea anulării tuturor actelor făcute cu
nerespectarea dispoziţiilor ce o reglementează, presupune obligativitatea respectării ei de către toţi
participanţii la proces.
Competenţa absolută dă naştere la următoarele consecinţe:
- fiind vorba de norme cu caracter imperativ, părţile nu pot conveni spre a deroga de la
conţinutul lor şi în consecinţă să stabilească competenţa unei alte instanţe decât cea prevăzută de lege;

48
 - în cazul neobservării sau nesocotirii acestor norme, necompetenţa absolută poate fi ridicată de
oricare din părţile interesate, de procuror, precum şi din oficiu de către instanţa de judecată, atunci când
constată că este necompetentă.
Necompetenţa absolută a unei instanţe poate fi invocată în orice fază a procesului, atât în faţa
instanţei de fond cât şi în faţa instanţei de recurs şi, mai mult, această excepţie poate fi invocată chiar în
cazul în care hotărârea a rămas definitivă.
Competenţa relativă este competenţa care, prin acordul tacit sau expres al părţilor, presupune
posibilitatea derogării de la dispoziţiile legale ce o reglementează.
Competenţa relativă dă naştere la următoarele consecinţe:
- părţile pot conveni expres sau tacit să deroge de la normele ce reglementează competenţa
relativă a instanţelor şi să aleagă o altă instanţă care că rezolve litigiul dintre ele;
- necompetenţa relativă poate fi invocată numai de partea în interesul căreia a fost creată;
aceasta nu înseamnă, însă, că procurorul sau judecătorul nu vor putea atrage atenţia părţii interesate
(pârâtul) asupra dreptului său de a cere declinarea competenţei în favoarea unei alte instanţe;
- excepţia necompetenţei relative trebuie ridicată prin întâmpinare sau cel mai târziu până la
prima zi de înfăţişare şi numai în faţa instanţei de fond.
Art. 159 Cod de procedură civilă prevede că „necompetenţa este de ordine publică:
1. când pricina nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti;
2. când pricina este de competenţa unei instanţe de alt grad;
3. când pricina este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.”
Art. 19 Cod de procedură civilă prevede că părţile pot conveni ca pricinile privitoare la bunuri să
fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, au competenţă teritorială, afară de cazurile
prevăzute în art. 13, 14, 15 şi 16 Cod de procedură civilă.

Incidente procesuale privind instanţa sesizată

1. Prorogarea de competenţă
O instanţă nu poate judeca decât acele pricini pe care legea le dă în competenţa sa materială şi
teritorială.
Sunt însă şi cazuri când o instanţă poate rezolva anumite pricini care, după lege, în mod normal,
intră în competenţa altor instanţe. În atare cazuri spunem că instanţele îşi extind (prelungesc)
competenţele.
Extinderea competenţei instanţelor judecătoreşti este cunoscută în ştiinţa dreptului procesual civil
sub denumirea de prorogare a competenţei.
Prin prorogarea competenţei vom înţelege deci, posibilitatea acordată de lege unei instanţe
judecătoreşti să judece anumite cauze pe care, în mod obişnuit, în cadrul competenţei sale normale, nu ar
fi putut să le rezolve.
49
 Prorogarea competenţei poate fi:
- legală
- voluntară
- judiciară.
Prorogarea legală este atunci când instanţa îşi extinde sau îşi prelungeşte competenţa în temeiul
unei dispoziţii legale.
Art 17 Cod de procedură civilă prevede: „Cererile accesorii şi incidente sunt în căderea instanţei
competente să judece cererea principală.”
Cazurile mai frecvente ce intră în sfera de aplicare a acestei dispoziţii sunt:
a) cazul când prin aceeaşi acţiune se valorifică mai multe capete de cerere grupate în jurul unei
pretenţii principale şi care, dacă ar fi formulate separat, ar fi de competenţa altor instanţe;
b) cazul când o dată cu cererea principală se cere şi luarea unor măsuri asiguratorii (înfiinţarea
unui sechestru sau a unei popriri). Toate acestea se rezolvă de instanţa investită cu judecarea cererii
principale;
c) cazul când pârâtul introduce cerere reconvenţională, cerere care se judecă odată cu acţiunea
reclamantului de către instanţa investită cu judecarea acesteia din urmă (art. 120 Cod de procedură civilă).
d) cazurile când în procesele începute intervin pe parcurs şi alte persoane (terţele persoane).
Art. 9 Cod de procedură civilă priveşte ipoteza în care acţiunea este pornită împotriva mai multor
părţi cu domicilii diferite. Cererea se face la instanţa competentă pentru unul din pârâţi. În cazul în care
printre pârâţi există şi obligaţii accesorii, cererea se face la instanţa competentă pentru oricare dintre
debitorii principali.
Prorogarea voluntară se produce atunci când părţilor li se permite să aleagă competenţa unei alte
instanţe decât cea aleasă de legiuitor.
Prorogarea voluntară de competenţă poate avea loc numai dacă competenţa este relativă, adică
numai pentru schimbarea competenţei teritoriale şi bineînţeles cu excepţia cazurilor de competenţă
teritorială absolută.
Prorogarea voluntară de competenţă poate fi:
a) expresă, când înţelegerea părţilor rezultă dintr-un înscris încheiat anterior sau după ivirea
litigiului, precum şi în formă orală când părţile se prezintă în faţa unei instanţe necompetente şi declară că
nu vor să se judece în faţa acesteia;
b) tacită, când pârâtul chemat în faţa unei instanţe necompetente nu invocă excepţia de
necompetenţă a instanţei.
Prorogarea judiciară de competenţă are loc în cazul în care instanţa de judecată necompetentă să
judece o anumită cauză este investită, în cazurile prevăzute de lege, cu judecarea ei prin efectul unei
hotărâri pronunţată în acest sens.
a) Strămutarea procesului de la o instanţă la o altă instanţă în cazurile prevăzute de lege (art. 37
Cod de procedură civilă).
50
 b) Delegarea altei instanţe în cazul când instanţa competentă este împiedicată să judece un timp
mai îndelungat (art. 23 Cod de procedură civilă).
c) Cazul comisiilor rogatorii (art. 169 şi 373 Cod de procedură civilă).
d) Cazul în care casarea se face cu trimitere la o altă instanţă de judecată de acelaşi grad cu cea
care a pronunţat hotărârea casată (art. 312 pct.2, alin.2 Cod de procedură civilă)

Competenţa în caz de conexitate şi litispendenţă

Conexarea. Prin conexare se înţelege acea stare a două sau mai multe pricini civile, care reclamă
întrunirea lor spre a fi soluţionate împreună.
Pentru a putea conexa două sau mai multe pricini civile, art. 164, alin.1 Cod de procedură civilă
cere respectate următoarele condiţii:
a) să fie vorba de două sau mai multe pricini civile pendinte la aceeaşi instanţă sau la instanţe
diferite dar de acelaşi grad;
b) între aceleaşi părţi sau împreună cu alte părţi;
c) între obiectul şi cauza acelor pricini să existe o strânsă legătură.
Conexarea are drept scop ca prin judecarea împreună a pricinilor conexate să se asigure o mai
bună desfăşurare a activităţii procesuale, economie de timp şi cheltuieli, precum şi evitarea pronunţării
unei hotărâri contradictorii.
Disjungerea este o măsură procedurală opusă conexării. Când după conexarea mai multor pricini
se constată că numai una din ele este în stare de judecată, deoarece se găseşte într-un stadiu mai avansat
faţă de celelalte, instanţa poate pronunţa disjungerea, adică despărţirea acelor pricini şi judecarea lor
separată.
Litispendenţa. Litispendenţa este starea în care două sau mai multe instanţe de fond, deopotrivă
competente, sunt sesizate cu aceeaşi pricină.
Litispendenţa cere existenţa identităţii de părţi, obiect şi cauză (art. 163, alin.1 Cod de procedură
civilă).
Litispendenţa are drept scop să anticipeze asupra autorităţii de lucru judecat căutând să prevină
pronunţarea a două sau mai multe hotărâri în aceeaşi pricină.

Conflictele de competenţă şi
rezolvarea lor

Numim conflict de competenţă situaţia când două sau mai multe instanţe judecătoreşti se
consideră concomitent că ar fi competente să soluţioneze o anumită cauză civilă sau dimpotrivă se
consideră toate necompetente şi îşi declină reciproc competenţa.

51
 Potrivit art. 158, alin 2 şi 3 Cod de procedură civilă, instanţa, examinând excepţia de
necompetenţă, poate da una din următoarele soluţii:
a) să respingă excepţia şi să se declare competentă
b) să admită excepţia şi să dispună trimiterea cauzei la o altă instanţă, sau, după caz, unui alt
organ cu activitate jurisdicţională competent.
Există conflict pozitiv de competenţă ori de câte ori două sau mai multe instanţe judecătoreşti se
consideră pe rând competente să judece aceeaşi pricină, refuzând să-şi decline competenţa.
Există conflict negativ de competenţă ori de câte ori două sau mai multe instanţe judecătoreşti se
consideră pe rând necompetente să judece aceeaşi pricină, declinându-şi reciproc competenţa.
Pentru existenţa unui conflict pozitiv sau negativ de competenţă se cer a fi întrunite următoarele
condiţii:
a) două sau mai multe instanţe să fi fost sesizate cu aceeaşi pricină;
b) pricina să fie pendinte în faţa instanţelor sesizate în sensul că părţile să nu se fi desistat de la
vreuna din instanţe;
c) părţile, sau instanţele, din oficiu să fi invocat excepţia de litispendenţă, conexitate sau de
necompetenţă şi rezolvând aceste excepţii să se fi declarat deopotrivă competente prin respingerea
excepţiei de litispendenţă, sau deopotrivă necompetente (prin refuzul instanţei de trimitere de a primi
conexarea sau declinarea competenţei);
d) este necesar ca cel puţin una dintre instanţele sesizate să fie competentă să judece acea cauză,
în caz contrar neputându-se stabili de către instanţa superioară chemată să rezolve conflictul, în favoarea
nici uneia dintre ele competenţa de a judeca cauza.
Procedura şi instanţa competentă să rezolve conflictele de competenţă este prevăzută în art. 21 şi
22 Cod de procedură civilă.
Este competentă instanţa imediat superioară în grad şi comună tuturor instanţelor aflate în conflict.

52
 Capitolul VI
ACTELE DE PROCEDURĂ ŞI
TERMENELE PROCESUALE

Clasificarea actelor de procedură

Sancţiuni procesuale – Nulităţi în materie
Clasificarea termenelor procesuale – Sancţiuni specifice

Generalităţi

Orice act făcut în cursul şi în cadrul procesului civil de către instanţa de judecată, de organele
auxiliare ale acesteia, de părţile litigioase şi ceilalţi participanţi la proces, în legătură cu activitatea lor
procesuală se numeşte act de procedură.
Actele procesuale sunt acte complexe deoarece, în majoritatea cazurilor, cuprind sau declanşează
activitatea mai multor participanţi. Banala citaţie prin care un martor este chemat în faţa instanţei este
actul de procedură care cuprinde activitatea instanţei de judecată a părţilor din proces, a agentului
însărcinat cu înmânarea ei, precum şi activitatea respectivei persoane chemată în faţa instanţei în această
calitate.
Actele de procedură se întocmesc succesiv, unele neputând fi întocmite sau aduse la îndeplinire
înaintea altora. Cererea de chemare în judecată este actul de procedură care deschide procesul şi nici un
alt act nu poate fi îndeplinit înaintea acestuia. Hotărârea judecătorească este actul final şi de dispoziţie al
instanţei şi nu poate fi dată înaintea îndeplinirii celorlalte acte premergătoare judecăţii fondului.
Actele de procedură au o independenţă relativă şi sunt strâns legate unele de altele.

Clasificarea actelor de procedură

Actele de procedură pot fi clasificate după mai multe criterii:

1. După organele sau persoanele care le întocmesc sau de la care emană, actele procesuale se
clasifică în:
a) actele părţilor, cum sunt:
- cererea de chemare în judecată făcută de reclamant;
- întâmpinarea şi recerea reconvenţională făcută de pârât;
- depunerea unei liste de martori;
- cererea de recuzare a unui judecător;
- cererea de exercitare a unei căi de atac;
53
 - cererea de investire a unei hotărâri cu formulă executorie (alt titlu) etc.
b) acte ale instanţei, cum sunt:
- primirea şi rezolvarea cererilor formulate de părţi;
- citarea părţilor;
- încheierile de şedinţă;
- hotărârea prin care se pune capăt judecăţii;
- investirea cu formulă executorie a unui titlu, etc.
c) cereri ale celorlalţi participanţi, cum sunt:
- cererea pentru anularea unei amenzi formulate de un martor sau un expert;
- cererea făcută de expert pentru depunerea raportului de expertiză;
- acte îndeplinite de autoritatea tutelară la cererea instanţei de judecată, etc.
2. După modul de efectuare, actele procesuale se clasifică în:
a) acte orale şi
b) acte scrise.
Actele procesuale orale sunt actele ce se efectuează în faţa instanţei în mod verbal. De menţionat
că, deşi aceste acte se efectuează în faţa instanţei în mod verbal, conţinutul lor se consemnează într-un
înscris.
Sunt acte procesuale orale:
◦ susţinerile părţilor
◦ depoziţiile martorilor
◦ interogatoriul uneia din părţi, etc.
Actele procesuale scrise sunt actele al căror conţinut trebuie neapărat să fie concretizat, chiar de la
început într-un înscris.
Exemplificăm:
- încheierile de şedinţă;
- hotărârile judecătoreşti;
- procesele verbale de cercetare la faţa locului;
- procesul verbal de aplicare a măsurilor asiguratorii, etc.

Principalele acte de procedură

În procesul civil sunt considerate acte de procedură:
- cererile;
- citaţiile şi mandatele;
- procesele verbale;
- încheierile şi hotărârile judecătoreşti;
- toate celelalte acte ce se efectuează în cursul procesului.

54
 Cererile constituie mijlocul prin care orice persoană interesată (fizică sau juridică) poate solicita,
în condiţiile legii, concursul instanţelor judecătoreşti, în vederea ocrotirii unor drepturi sau interese
proprii sau ale unor alte persoane.
Cererile pot fi grupate în două mari categorii:
- cereri introductive
- cereri incidente.
Cererile introductive sunt cererile care declanşează activitatea unei instanţe, care fac să înceapă
litigiul între două părţi cu interese contrarii.
Cererile incidente sunt cererile care se fac după ce procesul a fost început şi care au menirea de a
pune în discuţie contradictorie a părţilor noi pretenţii de drept material sau de a lărgi cadrul dezbaterilor
prin invocarea unor fapte şi împrejurări noi în pricina ce se judecă.
Deosebirea dintre cererile introductive şi cererile incidente este aceea că cererile introductive se
fac numai de către reclamant, cererile incidente pot fi făcute atât de reclamant cât şi de pârât şi de terţele
persoane care au interes în pricina care se judecă.
Art. 82 – 84 Cod de procedură civilă reglementează regulile şi condiţiile generale privitoare la
întocmirea oricărei cereri ce urmează a fi adresată unei instanţe judecătoreşti.
Conform art. 82 Cod de procedură civilă orice cerere, indiferent de categoria din care face parte,
trebuie să cuprindă următoarele elemente:
a) arătarea instanţei căreia i se adresează;
b) numele şi domiciliul părţilor şi, dacă este cazul, a reprezentanţilor lor;
c) obiectul cererii, adică arătarea a ceea ce se solicită instanţei;
d) semnătura.
Din punct de vedere al formei, orice cerere trebuie făcută în scris.
Legea dă posibilitatea neştiutorilor de carte să facă cererile verbal în faţa instanţei, arătările părţii
fiind consemnate într-un proces verbal semnat de judecător, grefier şi parte. Cei care nu ştiu să semneze
vor pune degetul în faţa preşedintelui instanţei sau înlocuitorului său.
Când cererile sunt făcute de reprezentanţii legali sau convenţionali ai părţilor, aceştia sunt obligaţi
să facă dovada calităţii lor, prin procură – reprezentanţii convenţionali; delegaţie – avocaţii; decizii de
numire – reprezentanţii legali ai persoanelor juridice şi tutorii în cazul persoanelor fizice; actul de naştere
– părinţii pentru copii, etc.
Actul de reprezentare va fi depus în original sau copie legalizată (art. 85 Cod de procedură civilă).
Cererea de chemare în judecată

Cererea de chemare în judecată reprezintă actul procesual prin care reclamantul îşi formulează
pretenţiile sale împotriva pârâtului şi cu care sesizează instanţa de judecată în vederea soluţionării
litigiului ivit.

55
 Potrivit art. 112 Cod de procedură civilă, cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă
următoarele elemente:
1. Numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor.
Indicarea numelui, a domiciliului sau a reşedinţei părţilor este necesară pentru identificarea lor,
verificarea competenţei instanţei cât şi pentru faptul de a şti unde trebuie îndeplinite actele de procedură
(citarea şi comunicarea copiilor de pe actele îndeplinite).
2. Calitatea juridică în care părţile stau în judecată atunci când nu stau în numele lor propriu.
 Cerere în nume propriu
 Cerere prin reprezentanţi legali sau convenţionali
 Cerere – persoanele juridice prin organele de conducere.
3. Obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu
putinţă.
Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie pretenţiile reclamantului faţă de pârât. Acesta
poate fi:
- o sumă de bani;
- restituirea unui bun;
- anularea unui contract;
- schimbarea unei anumite stări,etc.
Obiectul cererii de chemare în judecată este necesar să fie evaluat în bani atunci când este cu
putinţă pentru următoarele considerente:
a) fixează limitele procesului;
b) constituie un element necesar al dispozitivului hotărârii;
c) constituie unul din elementele cu ajutorul cărora se poate face individualizarea acţiunii;
d) determină în unele cazuri competenţa materială şi teritorială a instanţei, ca de pildă, în cazul
acţiunilor imobiliare, care trebuie introdusă la instanţa locului imobilului
Determinarea obiectului cererii şi evaluarea lui prezintă importanţă şi în ceea ce priveşte
determinarea taxelor de timbru şi a stabilirii cheltuielilor de judecată.
Obiectul cererii de chemare în judecată trebuie să fie întotdeauna licit şi posibil.
4. Arătarea motivelor de fapt şi drept pe care se întemeiază cererea. Motivarea în fapt şi drept
constituie unul din elementele importante ale cererii de chemare în judecată contribuind, alături de
celelalte elemente, la fixarea cadrului procesului. Arătarea motivelor în fapt constă în relatarea succintă a
faptelor din care reclamantul îşi deduce pretenţiile sale faţă de pârât.
Motivele de drept cuprind indicarea de către reclamant a temeiului juridic pe care îşi bazează
pretenţiile.
5. Arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere.
Indicarea mijloacelor cu care reclamantul tinde să-şi dovedească pretenţiile sale este necesară
pentru cunoaşterea de către instanţă a faptelor care au generat conflictul.
56
 Indicarea de către reclamant a dovezilor este necesară şi pentru a da posibilitatea pârâtului de a-şi
pregăti apărarea:
- xerocopii de pe documente
- adresa martorilor
- interogator, etc.
6. Ultima condiţie impusă de art. 112 Cod de procedură civilă privitoare la cererea de chemare în
judecată este semnătura reclamantului.
Semnătura reprezintă acordul reclamantului la cuprinsul cererii.

6.2 Sancţiunile neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de

art. 112 Cod de procedură civilă

Trebuie făcută distincţie între elementele esenţiale şi cele mai puţin importante ale cererii de
chemare în judecată.
Potrivit art. 133 Cod de procedură civilă sunt consideraate elemente esenţiale ale cererii:
- numele părţilor;
- obiectul şi
- semnătura
Lipsa acestor elemente este sancţionată cu nulitatea acţiunii.
Sub aspectul aplicării sancţiunii nulităţii, în cazul lipsei elementelor menţionate mai sus, textul art.
133 Cod de procedură civilă face următoarea distincţie:
a) lipsa numelui părţilor şi obiectul cererii este sancţionată cu nulitatea cererii, fără a se mai intra
în cercetarea fondului;
b) lipsa semnăturii va atrage nulitatea cererii numai dacă nu a fost îndeplinită în tot cursul
procesului. Dacă este prezent, reclamantul va semna cererea în şedinţa în care a fost invocată lipsa
semnăturii, iar dacă lipseşte, va semna până cel târziu la termenul următor. Dacă cererea nu se semnează,
instanţa va proceda la anularea ei.
Potrivit art. 132 Cod de procedură civilă, dacă din cuprinsul cererii de chemare în judecată lipsesc
celelalte elemente cum sunt:
- arătarea domiciliului părţilor,
- calitatea juridică a părţilor atunci când nu stau în judecată în numele lor propriu,
- motivele de fapt şi de drept ori
- arătarea dovezilor,
reclamantul va putea cere instanţei de judecată un termen pentru întregirea sau modificarea cererii.
Dacă reclamantul nu completează lipsurile din cererea sa se vor aplica sancţiuni pentru fiecare
lipsă în parte.

57
 a) neindicarea domiciliului părţilor nu produce nici o consecinţă, în afară de cazul când uneia din
părţi i s-a produs o vătămare;
b) constatarea lipsei calităţii juridice procesuale a părţilor va fi sancţionată cu anularea cererii;
c) nearătarea motivelor de fapt şi de drept pe care reclamantul îşi întemeiază cererea duce la
decăderea acestuia din dreptul de a le mai putea invoca în cursul instanţei. La prima zi de înfăţişare,
instanţa, la cerere, va putea acorda un nou termen pentru completarea acestor lipsuri;
d) neindicarea dovezilor în cuprinsul cererii de chemare în judecată va duce la decăderea
reclamantului din dreptul de a le mai putea propune, afară de cazul când instanţa, apreciind, îi va acorda
reclamantului, la prima zi de înfăţişare, un termen în acest sens sau când necesitatea administrării unor
probe rezultă din dezbateri şi partea interesastă nu le putea prevedea.

Întâmpinarea
Întâmpinarea este actul procesual prin care pârâtul răspunde în scris la pretenţiile formulate de
reclamant arătând totodată şi apărările sale.
Scopul întâmpinării este de a pune părţile pe picior de egalitate şi de a-şi cunoaşte pretenţiile şi
apărările încă de la începutul procesului.
Potrivit art. 115 Cod de procedură civilă, pe lângă numele părţilor şi obiectul litigiului,
întâmpinarea trebuie să mai cuprindă:
1. Excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică faţă de cererea reclamantului. Prin
întâmpinare pârâtul poate ridica excepţiile de procedură propriu-zise, cum ar fi:
- lipsa semnăturii;
- lipsa obiectului pretenţiilor;
- nejustificarea calităţii de reprezentant;
- incompetenţa instanţei, etc.
cât şi excepţiile privitoare la fondul pricinii ca:
- autoritatea lucrului judecat;
- prescripţia dreptului la acţiune;
- lipsa calităţii procesuale, etc.
2. Răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii.
Pârâtul poate:
- nega faptele arătate de reclamant;
- să le recunoască numai în parte; contesta dreptul invocat;
- invoca nulitatea actului juridic pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile etc
3. Dovezile cu care se apără pârâtul împotriva fiecărui capăt de cerere se fac ca şi la cererea de
chemare în judecată.
4.Semnătura.

58
 Depunerea întâmpinării este facultativă. Nedepunerea întâmpinării nu împiedică pârâtul să se
apere pe cale orală.

Cererea reconvenţională

Cererea reconvenţională este cererea prin care pârâtul ridică pretenţii asupra reclamantului.
Potrivit art. 119 Cod de procedură civilă: „dacă pârâtul are pretenţii în legătură cu cererea sau cu
mijloacele de apărare ale reclamantului, el poate face cerere reconvenţională.”
Legea îi permite pârâtului ca, în loc să valorifice aceste pretenţii printr-o acţiune separată, să
profite de procesul pornit împotriva sa şi să-şi valorifice pretenţiile pe care le are faţă de reclamant pe
calea unei cereri reconvenţionale.
Din punct de vedere procesual, cererea reconvenţională este o cerere incidentă şi nu trebuie
confundată cu apărarea pe care pârâtul şi-o face împotriva pretenţiilor ridicate de reclamant sau o excepţie
de procedură, deoarece pârâtul, prin cererea reconvenţională, nu se limitează numai la atitudinea de a se
apăra, ci, dimpotrivă, ridică pretenţii de sine stătătoare, cerând la rândul său obligarea reclamantului.
Privită astfel, cererea reconvenţională este o contra-acţiune făcută de pârât reclamantului.
Pretenţiile ridicate de pârât împotriva reclamantului se formulează în scris şi se timbrează.
Apărările pot fi formulate atât în scris cât şi verbal şi nu se timbrează.
Cererea reconvenţională, fiind o acţiune propriu zisă, trebuie să cuprindă şi să îndeplinească, din
punct de vedere al formei, condiţiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată (art. 119,
alin.2 Cod de procedură civilă)
Avantajele şi dezavantajele cererii reconvenţionale

a) Avantaje
1. Dă posibilitatea să se soluţioneze două cereri într-un singur proces
2. Se evită darea unor soluţii contradictorii
3. Duce la economisirea de timp şi cheltuieli
b) Dezavantaje
1. Întârzierea judecăţii cauzei principale – Excepţie disjungerea
2. Judecarea cererii reconvenţionale de către o instanţă necompetentă din punct de vedere
teritorial.
Cererea reconvenţională poate fi redactată aparte sau inserată în cuprinsul întâmpinării.
De regulă, cererea reconvenţională se judecă odată cu acţiunea principală pronunţându-se o
singură hotărâre care va cuprinde distinct soluţiile date asupra ambelor cereri.

Citaţia şi comunicarea actelor de procedură

59
 Citarea şi comunicarea actelor de procedură au menirea să asigure înfăptuirea a două dintre
principiile de bază ale dreptului nostru procesual:
- principiul dreptului la apărare şi
- principiul contradictorialităţii
Citarea şi comunicarea actelor de procedură este reglementată de Capitolul II, titlul II din Codul
de procedură civilă (art. 85 – 100).
1. Citaţia. Pentru ca procesul să poată avea loc şi să se desfăşoare conform principiului
contradictorialităţii este necesară prezenţa părţilor.
Citarea părţilor în orice cauză civilă este obligatorie.
Potrivit art. 85 Cod de procedură civilă „judecătorul nu poate hotărâ asupra unei cereri decât după
citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel.”
Legea prevede că instanţa are obligaţia să verifice dacă părţile au fost citate şi să amâne judecarea
pricinii ori de câte ori constată că partea care lipseşte nu a fost legal citată sub sancţiunea nulităţii actelor
de procedură întocmite în lipsa părţii (art. 107 Cod de procedură civilă).
Sunt cazuri când citarea părţilor este lăsată la aprecierea instanţei. Ex. – materia conflictelor de
competenţă (art. 22 alin. ultim Cod de procedură civilă);
- materia asigurării dovezilor (art. 236 alin. ultim Cod de procedură civilă);
- materia ordonanţei preşedinţiale (art. 581 Cod de procedură civilă) precum şi în
- cazurile expres prevăzute de lege.
Citaţia este actul de procedură prin care părţile sunt încunoştiinţate să se prezinte în faţa instanţei,
în locul, ziua şi ora fixată.
În afară de părţile litigante, prin intermediul citaţiei sunt încunoştiinţate să se prezinte la proces în
faţa instanţei şi a lua parte la dezbateri şi alţi participanţi, ca de pildă martorii, experţii, traducătorii, etc.
Ca act procesual producător de efecte juridice, citaţia este formată din două elemente:
- chemarea şi
- sancţiunea
Chemarea reprezintă ordinul instanţei prin care cel citat este încunoştiinţat să se prezinte la
proces.
Sancţiunea este măsura de constrângere ce se aplică împotriva celui citat în caz de neprezentare.
Citaţia se emite în formă scrisă şi se compune din două părţi: citaţia propriu zisă şi dovada de
înmânare (art. 88 Cod de procedură civilă) .
Citaţia trebuie să cuprindă următoarele menţiuni esenţiale a căror lipsă atrage nulitatea:
a) arătarea anului, lunei, zilei şi orei de înfăţişare;
b) arătarea instanţei şi a sediului ei;
c) numele, domiciliul şi calitatea celui citat;
d) parafa şefului instituţiei şi semnătura grefierului.

60
 Conform art. 100 Cod de procedură civilă dovada de înmânare, respectiv procesul verbal întocmit
de agentul procedural însărcinat cu înmânarea citaţiei trebuie să cuprindă:
a) anul, luna, ziua când a fost încheiat;
b) numele celui care l-a încheiat;
c) funcţia acestuia;
d) numele, prenumele şi domiciliul celui citat;
e) arătarea instanţei care a emis citaţia;
f) arătarea eventualelor acte ce se comunică odată cu citaţia;
g) numele şi calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea sau locul unde s-a făcut afişarea;
h) semnătura celui care a încheiat procesul verbal.
Majoritatea menţiunilor de mai sus sunt sancţionate cu nulitatea dacă lipsesc. Excepţie fac
indicarea funcţiei agentului procesual şi a înscrisurilor comunicate odată cu citaţia (art. 100 Cod de
procedură civilă).
Având în vedere diferitele situaţii în care se poate găsi cel citat, art. 90 – 98 Cod de procedură
civilă reglementează problema înmânării citaţiilor.
Ca regulă generală (art. 90 Cod de procedură civilă) înmânarea citaţiilor şi comunicarea celorlalte
acte de procedură se face la domiciliul sau reşedinţa celui citat.
Înmânarea citaţiilor se face prin factorii poştali sau agenţi procedurali proprii ai instanţelor
judecătoreşti (art. 87 Cod de procedură civilă).
Derogări pentru cazurile când cel citat ne se află la domiciliul sau reşedinţa sa:
a) citaţia poate fi înmânată persoanei citate în orice loc va fi întâlnită de agentul procedural cu
condiţia ca acesta să fie de acord cu primirea citaţiei şi să semneze de primirea ei;
b) cei aflaţi sub arme se citează prin comandantul superior cel mai apropiat;
c) cei care fac parte din echipajul unui vas comercial se citează în lipsa unui domiciliu cunoscut
la căpitănia portului unde se găseşte înregistrat vasul;
d) cei deţinuţi se citează prin administraţia închisorii;
e) cei care se află internaţi într-un spital, sau orice altă aşezare spitalicească se citează prin
administraţia aşezământului.
2. Citarea persoanelor care participă în proces prin reprezentant.
Persoanele incapabile vor fi citate prin reprezentanţii lor legali (art. 87, pct. 6 Cod de procedură
civilă).
În cazul în care persoanei incapabile nu i s-a numit încă un reprezentant şi există urgenţă, la
cererea părţii interesate se va numi un curator special care să o reprezinte până la numirea
reprezentantului său legal. Citarea se va face prin acest curator.
În cazul în care una din părţi participă în proces printr-un reprezentant convenţional, aceasta poate
cere ca actele de procedură, inclusiv citaţia să se facă la domiciliul reprezentantului. În lipsa unei
asemenea precizări citarea se va face la domiciliul sau reşedinţa părţii (art. 93 Cod de procedură civilă.
61
 3. Citarea persoanelor care se află în străinătate.
Membrii corpului diplomatic şi consular român, cetăţenii români trimişi ca funcţionari în
organizaţiile internaţionale, precum şi membrii lor de familie vor fi citaţi prin Ministerul Afacerilor
Externe (art. 87, cpt.7 Cod de procedură civilă).
Ceilalţi cetăţeni români aflaţi în străinătate în interes de serviciu vor fi citaţi prin organizaţiile
centrale care i-au trimis.
Persoanele aflate în străinătate în orice alte ocazii, dacă au domiciliul sau reşedinţa cunoscută şi,
prin tratate sau convenţii internaţionale sau legi speciale nu se prevede o altă procedură, vor fi citate la
aceste adrese printr-o scrisoare recomandată. Recipisa de predare a scrisorii la poştă va ţine loc de dovadă
de înmânare. Dacă aceste persoane au în ţară un mandatar cunoscut, va fi citat şi acesta (art. 87, pct. 8
Cod de procedură civilă).
4. Citarea persoanelor care nu au domiciliu cunoscut.
Persoanele care nu au domiciliul cunoscut vor fi citate prin publicitate. Citarea prin publicitate se
face prin afişare la uşa instanţei cu cel puţin 15 zile înaintea termenului de judecată. În pricinile urgente,
acest termen poate fi scurtat până la 5 zile (art. 95, alin. 2 şi 3 Cod de procedură civilă).
Citarea prin publicitate va fi făcută şi pentru persoanele care se găsesc în străinătate şi nu au un
domiciliu sau o reşedinţă cunoscută (art. 87, pct. 8, alin 2 Cod de procedură civilă).
5. Darea şi luarea termenului în cunoştinţă.
Potrivit art. 153 Cod de procedură civilă „Partea care a fost prezentă la înfăţişare, ea însăşi sau
prin mandatar, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaşte termenul, nu va fi citată în tot cursul
instanţei, fiind presupusă că are cunoştinţă despre termenele următoare.”
Pentru a se aplica prevederile art. 153 Cod de procedură civilă se impune ca partea să fi fost cel
puţin odată prezentă în judecată.
Sunt trei cazuri excepţionale când citarea din nou a părţilor este obligatorie:
a) redeschiderea judecăţii după ce a fost suspendată sau amânată fără termen (art. 155 şi 245 Cod
de procedură civilă);
b) repunerea cauzei pe rol după închiderea dezbaterilor (art. 151 Cod de procedură civilă);
c) în cazul în care s-a încuviinţat chemarea părţii la interogator.
Potrivit art. 89 Cod de procedură civilă „citaţia va fi înmânată sub pedeapsa nulităţii părţii cu cel
puţin 5 zile înaintea termenului de judecată”.
Înfăţişarea părţii la instanţă, în persoană sau prin mandatar, acoperă orice vicii de procedură (art.
89, alin 2 Cod de procedură civilă).
Potrivit art. 97 din Codul de procedură civilă actele de procedură nu pot fi îndeplinite în zilele de
sărbătoare legală, decât în cazurile grabnice şi cu încuviinţarea prealabilă a preşedintelui instanţei.

62
 Mandatul de aducere

Mandatul de aducere este un act de procedură prin care instanţa de judecată cere organelor de stat
să aducă înaintea sa pe unii din participanţii la procesul civil care refuză să se prezinte în urma citării
obişnuite.
Se pot aduce cu mandat martorii şi experţii (art. 188 şi 205 Cod de procedură civilă).
Mandatul de aducere se execută de organele de poliţie.

Comunicarea actelor de procedură

Prin comunicarea actelor de procedură se înţelege aducerea la cunoştinţa celor interesaţi (de
regulă părţilor) a cuprinsului anumitor acte ce se efectuează în cursul judecăţii.
De comunicarea anumitor acte de procedură, legea procesuală civilă leagă, de cele mai multe ori,
curgerea unui termen sau a unor alte efecte juridice procesuale.
Codul de procedură civilă prevede necesitatea comunicării următoarelor acte de procedură:
a) copii de pe cererile depuse în faţa instanţei;
b) copii de pe înscrisurile depuse drept mijloace de probă;
c) interogatoiul (întrebările) pentru persoanele juridice;
d) copii de pe hotărârile judecătoreşti;
e) încunoştiinţarea debitorului prin somaţie sau comandament că s-a pornit împotriva sa o
executare silită.
De regulă, comunicarea actelor de procedură se face din oficiu.

Procesele verbale

Procesele verbale sunt actele ce se încheie de către instanţa de judecată sau de alte organe ce
participă la activitatea procesuală de judecată pentru consemnarea unor constatări ale aceluia care încheie
actul.
Cuprinsul proceselor verbale este foarte variat, aceasta în raport cu împrejurările în care sunt
încheiate şi cu constatările care le cuprind.
Cele mai frecvente procese-verbale încheiate în cursul activităţii judiciare ce se desfăşoară în
pricinile civile sunt:
- de afişare a citaţiei (art. 92 C. pr.civ.);
- de înmânare a actelor de procedură (art. 100 C. pr.civ.);
- de consemnare a mărturiei unei persoane (art. 108 C. pr. civ.);
- de consemnare a părerii unui expert (art. 207 C. pr. civ.);
- de constatarea unei stări de fapt în procedura asigurărilor dovezilor (art. 239 C. pr. civ.);
63
 - de urmărire a bunurilor mobile şi darea lor în custodie (art. 416, 417, 441 şi 225 C. pr. civ.);
În general, orice proces verbal trebuie să cuprindă:
- data şi locul unde s-a încheiat;
- numele, prenumele şi calitatea celui care l-a încheiat;
- arătarea actului sau actelor (operaţiunilor) care s-au îndeplinit;
- descrierea celor constatate;
- alte menţiuni.
Procesele verbale se semnează la sfârşit şi pe fiecare pagină de cel care le-a încheiat, precum şi de
persoanele asistente, cât şi de către persoanele la care se referă.
Despre orice adausuri ori ştersături în procesele verbale trebuie să se facă menţiune specială. Lipsa
unei asemenea menţiuni face ca procesul verbal să nu fie luat în seamă.

Nulităţile procesuale

1. Generalităţi privind sancţiunile nerespectării dispoziţiilor legale prevăzute

pentru actele juridice.
Actele de procedură trebuie întocmite sau aduse la îndeplinire cu respectarea anumitor condiţii şi
forme impuse de lege.
Codul de procedură civilă precizează şi sancţiunile aplicate nerespectării acestor condiţii şi forme
a actelor procesuale.
Sancţiunile pot privi atât actele încheiate cât şi persoanele care le-au încheiat.
Sancţiunile care se aplică persoanelor pot fi:
- disciplinare (mustrare, avertisment)
- pecuniare (amenzi băneşti etc.)
- penale în cazul în care faptele săvârşite constituie infracţiuni (luare de mită, mărturie
mincinoasă, fals, uz de fals, rupere de sigilii, etc.)
Sancţiunile procesuale propriu-zise (nulităţile) privesc consecinţele pe care încălcările comise le
au asupra actelor procesuale înseşi, adică asupra valabilităţii acestora.

2. Sancţiunea nulităţii.

Sancţiunea cea mai importantă ce se aplică în caz de nerespectare a dispoziţiilor legale privitoare
la actele juridice procesuale este nulitatea actului.
Nulitatea este sancţiunea care loveşte orice act juridic săvârşit fără respectarea dispoziţiilor
prevăzute de lege pentru validitatea sa, lipsindu-l de eficacitate. Sancţiunea nulităţii este:
- preventivă prin prevederea ei legală şi
- reparatorie prin aplicarea ei în cazuri concrete.
64
 Felurile nulităţilor

Din punct de vedere al regimului lor juridic nulităţile se împart în:

- nulităţi absolute şi
- nulităţi relative.
Nulităţile absolute sunt nulităţile care sancţionează actele de procedură săvârşite prin violarea sau
nesocotirea normelor de natură imperativă, deoarece ele privesc condiţiile şi formele esenţiale ale
valabilităţii actelor procedurale.
Regimul juridic al nulităţilor absolute are următoarele caracteristici:
a) ele pot fi invocate în orice stadiu al pricinii, chiar şi în faţa instanţei de recurs;
b) de către orice persoană interesată sau din oficiu de către instanţa de judecată;
c) aceste nulităţi nu pot fi acoperite prin trecerea timpului sau consimţământului părţilor.
Nulităţile relative sunt nulităţile care sancţionează actele de procedură săvârşite cu nerespectarea
dispoziţiilor legale de natură dispozitivă, adică a normelor de la care se poate deroga, aceste norme fiind
prevăzute pentru a înlesni apărarea intereselor uneia din părţi sau pentru a suplini voinţa neexprimată a
părţilor.
Regimul juridic al nulităţilor relative prezintă următoarele caracteristici:
a) pot fi invocate numai într-un anumit termen sau într-o anumită formă;
b) dreptul de a le invoca revine numai părţii interesate;
c) aceste nulităţi pot fi acoperite, partea interesată putând să renunţe – expres sau tacit – la
excepţia de a invoca nulitatea actului.

Invocarea, constatarea şi efectele

nulităţilor

Nulitatea actelor de procedură poate fi invocată sub două forme:

a) sub formă de excepţie în faţa instanţei de fond;
b) prin mijloacele căilor legale de atac după judecarea fondului.
Instanţa este obligată să rezolve cererea părţii care invocă nulitatea, termenul în care a fost
invocată, precum şi posibilitatea sau imposibilitatea acoperirii ei.
Constatarea nulităţilor şi anularea actelor de procedură se face de către instanţa de judecată care în
baza dovezilor, sau pe bază de deducţii din împrejurările cauzei se va pronunţa printr-o încheiere sau prin
hotărârea asupra fondului cauzei.
Constatarea nulităţii precum şi anularea unui act de procedură are drept consecinţă de a ridica
acelui act orice eficacitate juridică, de a-l lipsi de funcţia lui procesuală.

65
 6.3 Clasificarea termenelor procesuale

Actele procesuale trebuie să îndeplinească pe lângă condiţiile privitoare la conţinut şi formă şi

condiţia privind termenul în care pot fi întocmite sau aduse la îndeplinire.
Prin termen se înţelege (în sens procesual) durata de timp, stabilită de lege sau de judecător,
înlăuntrul căruia trebuie îndeplinit ori, dimpotrivă, este oprit a face un anumit act de procedură.
Rolul şi importanţa termenelor
procesuale
Termenele procesuale, alături de celelalte instituţii ale dreptului procesual civil, au rolul de a
contribui la valorificarea pe cale judiciară a drepturilor civile supuse judecăţii.
Termenele procesuale au rolul de a stimula părţile în valorificarea drepturilor lor procesuale cum
ar fi:
- intentarea acţiunii;
- propunerea probelor;
- pregătirea apărării;
- exercitarea căilor de atac, etc.
precum şi să sancţioneze întârzierea care ar da naştere la incertitudine în desfăşurarea normală a
procesului.
Termenele procesuale sunt reglementate de art. 101 – 104 Cod de procedură civilă, precum şi de
alte articole care se ocupă de reglementarea unor anumite termene specifice diverselor activităţi
procesuale.

Clasificarea termenelor procesuale

Termenele procesuale se clasifică după mai multe criterii.

După: a) modul în care sunt stabilite;
b) caracterul lor
c) efectele pe care le produc.
a) După modul cum sunt stabilite termenele procesuale se împart în:
1. termene legale şi
2. termene judecătoreşti.
Termenele legale sunt termenele stabilite în mod expres de lege:
Ele pot fi termene legale perfecte sau fixe atunci când durata lor nu poate fi modificată de instanţă
cum ar fi spre exemplu termenele în care poate fi exercitată calea extraordinară de atac a revizuirii
(art.324 Cod de procedură civilă) şi termene legale imperfecte atunci când legea însăşi permite instanţei
să prelungească sau să micşoreze un anumite termen cum ar fi, spre exemplu, posibilitatea de prelungire a

66
termenului de recurs cu încă cinci zile, dacă recurentul trebuie să-şi completeze recursul (art. 303, alin. 5
Cod de procedură civilă).
Termenele judecătoreşti sunt termene fixate de instanţă în cursul procesului.
Sunt termene judecătoreşti:
- termenele de înfăţişare;
- termenele fixate pentru depunerea anumitor acte sau memorii;
- termenele fixate pentru efectuarea anumitor lucrări;
- termenele fixate pentru efectuarea anumitor probatorii cum ar fi efectuarea unei cercetări la
faţa lucului, etc.
Termenele fixate de instanţă pot fi modificate, adică prelungite sau micşorate în funcţie de nevoile
ivite.
b) După caracterul lor, termenele se împart în:
1. termene imperative
2. termene prohibitive.
Termenele imperative (presatorii) sunt termenele care impun ca înlăuntrul lor anumite drepturi să
fie exercitate sau anumite acte de procedură să fie aduse la îndeplinire.
Termenele prohibitive (dilatorii) sunt termenele înlăuntrul cărora anumite drepturi sau acte de
procedură nu pot fi exercitate, respectiv aduse la îndeplinire.
c) După efectul lor, termenele procesualese împart în:
1. termene absolute şi
2. termene relative
Termenele absolute sunt termenele care au caracter de obligativitate atât pentru părţi cât şi pentru
instanţă.
Termenele relative sunt termenele care dacă nu au fost respectate nu au nici o influenţă asupra
mersului procesului şi nici nu atrag sancţiuni procesuale.

Caracterele termenelor procesuale

Termenele procesuale au două caractere:

- fixitatea şi
- continuitatea
Prin fixitatea termenelor se înţelege stabilirea unei anumite date sau interval de timp care, în
principiu, nu poate fi nici mărit nici micşorat.
Fixitatea este o caracteristică, îndeosebi, a termenelor legale.
Prin continuitatea termenelor înţelegem curgerea lor, fără posibilitatea de întrerupere sau
suspendare de la prima şi până la ultima zi.
Precizăm că există şi cazuri în care termenele procesuale pot fi suspendate sau întrerupte.
67
 Suspendarea termenelor procesuale o întâlnim în materia perimării.
Întreruperea termenelor procesuale are loc în următoarele cazuri:
a) când partea care trebuie să facă actul de procedură sau mandatarul său moare înainte de
expirarea termenului;
b) când partea a fost împiedicată să îndeplinească actul de procedură în termenul prevăzut de lege
datorită unor împrejurări mai presus de voinţa sa.
La suspendare calcularea termenului se face şi prin adăugarea timpului scurs înainte de ivirea
cauzei de suspendare. În cazul întreruperii termenele încep să curgă de la început, intervalul de timp scurs
înainte de întreruprre nu mai este luat în considerare.

Calcularea termenelor procesuale

Potrivit art. 101 Cor de procedură civilă termenele procesuale se calculează pe ani, luni, zile şi
ore.
Termenele la modul general curg de la data comunicării actului. Sunt situaţii în care termenele
curg din momente expres prevăzute de lege.

Sancţiunea nerespectării termenelor procesuale

Nerespectarea termenelor procesuale atrage, după caz, sancţiunea:

- decăderii sau
- anulităţii actului.
Decăderea. Potrivit art. 103 alin. 1 Cod de procedură civilă „neexercitarea oricărei căi de atac şi
neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea
dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa
ei.”
Ca sancţiune procesuală, decăderea poate fi întâlnită în două ipoteze:
a) când legea stabileşte un termen fix pentru exercitarea unui drept sau îndeplinirea unui act de
procedură şi partea a lăsat să se scurgă acest termen fără a se folosi de el;
b) când legea stabileşte că exercitarea unui drept sau îndeplinirea unor acte de procedură trebuie
să se facă într-un anumit stadiu al procesului ori într-o anumită ordine şi partea n-a respectat dispoziţiile
legale stabilite în acest sens.
Invocarea decăderii se face pe cale de excepţie în cursul judecăţii.
Decăderea este constatată de instanţă şi are drept efect stingerea completă a tuturor posibilităţilor
exercitării dreptului sau îndeplinirii actului nerealizat în termen.

68
 Potrivit art. 103 Cod de procedură civilă, sancţiunea decăderii nu operează în cazul în care partea
dovedeşte că a fost împiedicată de a-şi exercita dreptul sau de a îndeplini actul procedural dintr-o
împrejurare mai presus de voinţa sa.
Nulitatea. Nerespectarea termenelor procesuale poate atrage şi nulitatea actului.
Atunci când legea impune ca un act procedural să fie îndeplinit într-un anumit interval de timp
(cazul termenelor imperative) a înţeles pe de o parte, să sancţioneze partea pentru neglijenţă, dacă nu
respectă termenul impus, prin decăderea din dreptul de a mai putea face actul, iar pe de altă parte, să
lipsească actul de efectele sale juridice, dacă acesta va fi totuşi făcut.
Nulitatea actelor făcute înainte de termen se aplică numai în cazul termenelor legale prohibitive.
Nulitatea actelor făcute înainte de termen nu se constată în cazul termenelor legale imperative (ex.
recursul).
Când este vorba de acte a căror îndeplinire este lăsată la latitudinea părţii interesate, partea poate
acţiona şi înainte ca termenul să fi început a curge.

69
 Capitolul VII
PROBELE ÎN PROCESUL CIVIL

7.1. Sarcina şi obiectul probei.

7.2. Admisibilitatea şi administrarea mijloacelor de probă.

7.1 Probele şi importanţa lor

În literatura juridică şi practica judiciară noţiunea de probă este folosită în mai multe sensuri.
Într-un prim sens, prin probă se înţelege acţiunea prin care se poate ajunge la stabilirea faptelor
sau împrejurărilor care au dat naştere conflictului dintre părţile în litigiu. Privită din acest punct de vedere
noţiunea de probă este legată de sarcina probei.
Într-un al doilea sens, prin probă se înţeleg mijloacele prin care, în cauzele supuse judecăţii, se
poate ajunge la stabilirea adevărului. În acest sens, noţiunea de probă se referă la mijloacele de probaţiune
judiciară admise de lege: înscrisuri, depoziţiile martorilor, mărturisirea uneia din părţi, cercetarea la faţa
locului, etc.
În al treilea sens, prin noţiunea de probă se înţelege rezultatul acţiunii de probaţiune judiciară. În
sensul acesta se spune că proba este completă sau incompletă, convingătoare sau neconvingătoare, etc.
În mod obişnuit, noţiunea de probă este folosită în cel de-al doilea sens, adică în înţelesul de
mijloace de probaţiune judiciară.
Având de rezolvat un conflict dintre două părţi cu interese contrarii instanţa de judecată trebuie să
cunoască adevăratele raporturi dintre părţi, drepturile şi obligaţiile acestora, precum şi să stabilească
faptele şi împrejurările care au dat naştere conflictului.
Afirmaţiile, recunoaşterile sau negările părţilor au, în cadrul procesului, importanţa lor. Acestea
singure nu pot forma, însă, convingerea intimă a judecătorului asupra fondului cauzei, deoarece fiecare
poate afirma, recunoaşte sau nega ceea ce îi convine şi îi poate aduce câştig de cauză.
De aceea, stabilirea adevărului şi justa soluţionare a fiecărei cauze civile nu se poate face decât pe
bază de probe.
Subiectul şi obiectul probelor

Cunoaşterea faptelor şi împrejurărilor care au dus la naşterea litigiului dintre părţi de către
instanţă, se poate face prin probaţiunea judiciară.
Probaţiunea judiciară implică în conţinutul său două aspecte:

70
 a) stabilirea prin mijloacele de probă admise de lege a faptelor şi actelor care au dus la naşterea
conflictului şi
b) desprinderea de către judecător a consecinţelor ce decurg din stabilirea acestor acte sau fapte
juridice, adică a drepturilor şi obligaţiilor părţilor.
Probele se adresează judecătorului, lucrează asupra facultăţilor sale de percepere şi raţionament; el
este acela care, pe baza probelor administrate în cauză, trebuie să-şi formeze intima convingere despre
adevăratele raporturi dintre părţi şi să se pronunţe asupra existenţei sau inexistenţei lor.
Subiectul probei este judecătorul căruia i s-a încredinţat spre soluţionare cauza şi în conştiinţa
căruia are loc transformarea faptelor obiective din viaţă în adevăr subiectiv.
Prin obiect al probei se înţelege ansamblul actelor şi faptelor ce urmează a fi stabilite într-o
anumită cauză pentru ca aceasta să poată fi just soluţionată.
Obiect al probaţiunii judiciare poate fi orice act sau fapt cu semnificaţie juridică din care se poate
deduce naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice litigioase.
În procesul civil faptele ce trebuiesc dovedite sunt:
a) fapte materiale şi
b) fapte psihologice.
Faptele materiale sunt faptele care se exteriorizează, de exemplu: cauzarea unui prejudiciu unei
persoane prin vătămarea sa corporală, distrugerea unei clădiri, schilodirea unui animal, etc. (fapte ale
omului), sau cauzarea unui prejudiciu ca rezultat al unei inundaţii, cutremur, furtună, etc. (evenimente ale
naturii).
Faptele psihologice sunt faptele care nu se pot exterioriza, ele fiind deduse din rezultatele lor.
Constituie fapte psihologice: dolul, reaua credinţă, voinţa de a vătăma, etc.
Practica judiciară scoate în evidenţă unele categorii de fapte care, pentru dovedirea lor, necesită
unele explicaţii aparte.
a) Faptele necontestate sunt faptele asupra cărora părţile cad de acord cu privire la existenţa şi
rezultatele lor.
b) Faptele constante sunt acele fapte pe care instanţa este obligată a le considera ca fiind stabilite
fără a mai fi nevoie de a se face dovada lor.
c) Faptele notorii sunt acele fapte care sunt cunoscute sau aduse în mod oficial la cunoştinţa unui
număr mare de persoane.
d) Faptele cunoscute personal de judecător sunt acele fapte pe care judecătorul chemat să judece
cauza le cunoaşte personal mai înainte ca acestea să fi fost supuse judecăţii sale.

7.2. Condiţiile de admisibilitate a probelor

În faţa instanţei de judecată nu pot fi folosite decât acele mijloace de probă care întrunesc
condiţiile de admisibilitate cerute de lege.
71
 Aceste condiţii sunt:
- legalitatea;
- pertinenţa;
- verosimilitatea şi
- concludenţa probelor.
1. Legalitatea probei este prima condiţie care se cere pentru încuviinţarea administrării unei
probe.
Legalitatea probei implică următoarele cerinţe:
a) proba să fie prevăzută de legea procesuală în vigoare la data încuviinţării administrării ei;
b) proba să nu fie inadmisibilă în cauza care se judecă sau pentru faptele care urmează a fi
dovedite sau contradovedite.
2. Pertinenţa probei constă în aceea că proba trebuie să aibă legătură cu obiectul cauzei.
În faţa instanţei nu pot fi administrate decât acele probe care au legătură cu obiectul procesului şi
folosesc instanţei în soluţionarea cauzei.
3. Verosimilitatea probei înseamnă că faptele ce urmează a fi dovedite să fie cu putinţă şi să nu
contrazică legile naturii. Proba cerută trebuie să tindă la dovedirea unor fapte reale, posibile, demne de a
fi crezute.
4. Concludenţa probei înseamnă strânsa ei legătură cu faptele şi împrejurările cauzei, puterea ei
doveditoare menită a forma convingerea judecătorului despre existenţa sau inexistenţa faptului probat.
Concludenţa probei implică întotdeauna şi pertinenţa ei (o probă concludentă este întotdeauna şi
pertinentă). Pertinenţa unei probe nu presupune neapărat şi concludenţa ei.

Sarcina probei în justiţie

Art. 1.169 Cod de procedură civilă prevede că cel care face o propunere înaintea instanţei trebuie
să o dovedească.
Datorită faptului că reclamantul este primul care face afirmaţii în faţa instanţei, sarcina probei în
primul rând îi revine lui.
Pârâtul nu este obligat a se apăra, dacă reclamantul nu-şi dovedeşte afirmaţiile sale. De îndată ce
reclamantul, prin probele aduse, a reuşit să creeze aparenţa că afirmaţiile sale ar corespunde adevărului,
pârâtul este obligat să iasă din starea de pasivitate şi să se apere combătând afirmaţiile reclamantului prin
producerea de probe în favoarea sa.
Există şi situaţii în care iniţiativa probei trebuie să-i aparţină pârâtului, de exemplu când pârâtul
invocă o excepţie care are ca finalitate paralizarea acţiunii cum ar fi – autoritatea lucrului judecat,
prescripţia dreptului la acţiune, etc.
Dacă pârâtul face şi el afirmaţii ca şi reclamantul, este ţinut să le dovedească.

72
 Deci, prima concluzie care se desprinde este aceea că sarcina probei revine mai întâi reclamantului
şi numai după ce acesta şi-a dovedit afirmaţiile, ori l-a determinat pe pârât să facă unele afirmaţii, sarcina
probei trece asupra pârâtului.
La rândul său, reclamantul poate combate apărările şi afirmaţiile pârâtului făcând noi afirmaţii şi
aducând noi dovezi; pârâtul poate să se apere din nou, să facă afirmaţii şi să aducă dovezi în sprijinul
celor afirmate.
Aşa fiind, putem formula a doua concluzie: în cadrul procesului sarcina probei se împarte între
reclamant şi pârât şi trece de la unul la altul.
De la principiul că partea care a făcut o afirmaţie în faţa instanţei trebuie să o dovedească există şi
unele excepţii:
a) când legea scuteşte complet pe una din părţi de sarcina probei;
b) când legea trece sarcina probei pe seama părţii care nu a făcut nici o afirmaţie.
Primul caz se referă la scutirea de probă a părţii care invocă în favoarea sa o prezumţie legală
relativă, iar al doilea la proba în cadrul acţiunii în constatare recunoaşterii paternităţii.
Beneficiarul unei prezumţii legale relative este în mod practic dispensat de sarcina probei, oricare
ar fi poziţia lui în proces.
În schimb, partea potrivnică, dacă vrea să răstoarne prezumţia stabilită de lege, este obligată să
administreze proba contrară.
În ceea ce priveşte al doilea caz, art. 58, alin. 2 Codul Familiei, prevede: „Dacă recunoaşterea este
contestată de mamă, de cel recunoscut sau de descendenţii acestuia, dovada paternităţii este în sarcina
autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor săi. ”Prin urmare, deşi, în cadrul procesului, mama copilului,
copilul recunoscut sau descendenţii săi, au calitatea de reclamanţi, aceştia nu trebuie să probeze nimic,
urmând ca autorul recunoaşterii, iar în cazul decesului moştenitorii săi, deşi pârât în proces fără să fi fost
nimic probat împotriva sa, trebuie să probeze adevărul recunoaşterii sale.
Din cele de mai sus rezultă o a treia concluzie şi anume: că uneori în proces sarcina probei este
răsturnată, în sensul că legea scuteşte în mod complet de sarcina probei pe una din părţi sau o trece pe
seama părţii care nu a făcut nici o afirmaţie.
În materie de probă în procesul civil un rol important îl are judecătorul.
Clasificarea probelor

Probele judiciare se clasifică după mai multe criterii. Le vom enumera pe cele mai importante.
a) După legătura ce o au cu faptul sau împrejurarea ce urmează a fi stabilită, probele se împart în:
1. probe directe
2. probe indirecte
Probele directe au legătură directă cu faptele şi împrejurările ce au dat naştere litigiului.
Probele indirecte sunt probele care confirmă sau infirmă un fapt sau o împrejurare prin mijlocirea
altor probe. Probele indirecte nu dau, prin urmare, informaţii asupra faptului ce trebuie dovedit, ci asupra
73
unui alt fapt vecin şi conex (faptul probator) din existenţa căruia se va putea desprinde apoi, pe bază de
raţionament, existenţa sau inexistenţa faptului necesar a fi dovedit. În materie civilă sunt considerate
probe indirecte, spre exemplu, prezumţiile.
b) După originea lor, probele pot fi împărţite în:
1. Probe primare, luate din prima sursă, ca de exemplu, cercetarea la faţa locului.
2. Probele mediate, care ajung la cunoştinţa instanţei printr-un factor intermediar, de
exemplu, declaraţiile martorilor care cunosc faptele din auzite, copiile de pe înscrisuri, etc.
c) După felul constituirii lor, probele pot fi:
1. simple care se constituie în mod spontan, fără nici o pregătire şi
2. preconstituite care sunt pregătite, de obicei, înainte de naşterea litigiului – înscrisurile.
d) După locul unde sunt efectuate, probele se împart în:
1. judiciare şi
2. extrajudiciare.
Probele judiciare sunt probele care se administrează în faţa instanţei de judecată ce judecă cauza în
care proba urmează a fi folosită.
Sunt probe judiciare:
- declaraţiile martorilor;
- expertiza;
- cercetarea la faţa locului, etc.
Probele extrajudiciare sunt probele care se constituie în faţa instanţei care judecă cauza.
Sunt probe extrajudiciare:
- înscrisurile încheiate între părţi înaintea ivirii procesului;
- actele oficiale emanate de la organele statului sau alte instituţii;
- probele administrate într-o altă cauză, etc.
e) După natura lor, probele se împart în:
1. probe materiale şi
2. probe personale.
Probele materiale sunt probele ce oferă judecătorului posibilitatea constatării existenţei sau
inexistenţei unui fapt prin cercetarea directă a unui obiect material De exemplu:
- constatarea şi verificarea înscrisurilor;
- cercetarea la faţa locului care poate avea drept scop constatarea anumitor urme, a unor
distrugeri, etc.
Probele personale sunt probele cu ajutorul cărora ia cunoştinţă de faptele cauzei prin intermediul
altor persoane care se exprimă, fie oral, ca de exemplu depoziţiile martorilor, fie în scris, ca de exemplu
rapoartele de expertiză.

74
 Propunerea şi administrarea probelor

Propunerea probelor. În procesul nostru civil, propunerea probelor se face în faza iniţială a
procesului.
Faza iniţială a procesului este faza scrisă în care părţile sunt obligate să-şi comunice reciproc
pretenţiile şi apărările lor:
- reclamantul prin cererea de chemare în judecată;
- pârâtul prin întâmpinare şi cererea reconvenţională, ori oral în prima zi de înfăţişare.
Cu această ocazie, părţile sunt obligate să arate şi mijloacele de probă de care înţeleg să se
folosească.
- reclamant – cerere de chemare în judecată
- pârât – întâmpinare
- reclamant – completarea sau modificarea acţiunii
- pârât – întâmpinare
- pârât- cerere reconvenţională
- reclamant – întâmpinare.
În principiu, propunerea dovezilor se face în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi
întâmpinare sau, cel târziu la prima zi de înfăţişare.
Dacă nu se depun dovezile în timp util, se va aplica sancţiunea decăderii din probă, părţile
nemaiavând posibilitatea propunerii mijloacelor de probă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor.
De la sancţiunea decăderii , art. 138 Cod de procedură civilă prevede şi unele excepţii, indicând în
mod expres situaţiile când partea are dreptul să propună totuşi probe, deşi dispoziţiile legii nu au fost
respectate.
Aceste situaţii sunt:
a) când nevoia dovezii ar reieşi din dezbateri şi partea nu o putea prevedea;
b) când administrarea dovezii nu pricinuieşte amânarea judecăţii;
c) când dovada nu a fost cerută în condiţiile legii din pricina neştiinţei sau lipsei de pregătire a
părţii.
Pentru ca dovezile şi contra-dovezile să poată fi administrate în acelaşi timp, cât şi pentru a se
asigura rapiditatea judecăţii, părţile sunt obligate să ceară încuviinţarea mijloacelor de probă de care
înţeleg să se folosească, în aceeaşi şedinţă când amândouă părţile sunt de faţă sau în şedinţa următoare,
dacă partea potrivnică lipseşte ori, în cazul când este împiedicată de a se prezenta, la prima zi când se
înfăţişează.
Obligând părţile ca sub sancţiunea decăderii să propună probele de care înţeleg să se folosească în
proces într-un anumit termen, legiuitorul a urmărit să împiedice orice şicane şi tergiversare a procesului şi
să asigure în concret realizarea dreptului lor la apărare.
75
 Încuviinţarea probelor. Probele propuse în condiţiile de mai sus arătate trebuie să fie puse, înainte
de a se trece la administrarea lor, de către instanţă, în discuţie contradictorie a părţilor.
Cu această ocazie părţile discută în contradictoriu condiţiile de admisibilitate a probelor propuse
după care instanţa, apreciind, va dispune încuviinţarea sau respingerea mijlocului de probă discutat.
Art. 167, alin. 1 Cod de procedură civilă prevede că „dovezile se pot încuviinţa numai dacă
instanţa socoteşte că ele pot să aducă la dezlegarea pricinii.”
Dispoziţia precizată mai sus se referă numai la una din condiţiile de admisibilitate a probei şi
anume la concludenţa probei. Aceasta nu înseamnă, însă, că părţile nu vor discuta, iar instanţa nu va
aprecia şi celelalte condiţii de admisibilitate a probelor.
În cazul încuviinţării, instanţa este obligată ca în încheierea de încuviinţare să arate faptele care
urmează a fi dovedite, precum şi mijloacele de dovadă încuviinţate pentru dovedirea lor.
Dacă există opunere la încuviinţarea unui anumit mijloc de probă, de exemplu că s-a încuviinţat
proba cu martori spre a se dovedi împotriva unui act scris, în încheierea de a admite trebuie să se arate
temeiul în baza căruia proba a fost admisă, pentru ca această încheiere să poată fi supusă controlului
judiciar pe calea apelului sau recursului, odată cu hotărârea ce va fi pronunţată în cauză.
Potrivit art. 170 Cod de procedură civilă, când s-au încuviinţat dovezi care necesită anumite
cheltuieli, cum ar fi, efectuarea unei expertize, deplasarea instanţei la faţa locului, etc. sub pedeapsa
decăderii, partea este obligată ca în termen de cinci zile să depună suma fixată de instanţă.

Reguli generale privind administrarea probelor.

1. Potrivit art. 169, alin.1 Cod de procedură civilă administrarea probelor se face în faţa instanţei
care judecă cauza.
Administrarea probelor în faţa instanţei care judecă cauza este o cerinţă a principiului nemijlocirii
judecăţii.
Ca o derogare de la regula că probele se administrează direct şi nemijlocit în faţa instanţei, în art.
169, alin. ultim se prevede şi posibilitatea administrării probelor prin comisie rogatorie, de către o altă
instanţă de acelaşi grad dintr-o altă localitate. În cazul când în localitatea unde urmează să fie administrată
proba nu se află o instanţă de acelaşi grad, administrarea acelei probe se poate face şi de o instanţă mai
mică în grad.
2. Art. 167, alin.2 Cod de procedură civilă prevede că probele „vor fi administrate înainte de
începerea dezbaterilor asupra fondului”. După această dată, părţile nu vor mai putea propune şi instanţa
nu va mai încuviinţa administrarea unor noi probe.
3. Pentru a se asigura rapiditatea judecăţii, în art. 167, alin. 3 Cod de procedură civilă se prevede
regula ca atât probele cât şi contraprobele să fie administrate, dacă este cu putinţă, în acelaşi timp. Astfel,
instanţa poate să ia cunoştinţă în acelaşi timp de aspecte şi fapte diferite ale cauzei, să facă confruntări de
martori, să ceară explicaţii părţilor, să verifice concluziile experţilor, etc.
76
 Aprecierea probelor
Pentru ca faptele care au dat naştere conflictului dintre părţi să fie declarate ca fiind stabilite,
instanţa trebuie să fie încredinţată că probele în baza cărora şi-a format convingerea exprimă adevărul.
În acest scop, instanţa trebuie să supună probele administrate, atât cele în dovedirea acţiunii cât şi
cele în apărare unui examen critic, să compare şi să cântărească justeţea concluziilor necesare.
Prin aprecierea probelor vom înţelege deci, operaţiunea finală de determinare a puterii probante şi
a valorii fiecărei probe în parte, precum şi a tuturor probelor laolaltă.
În concluzie, judecătorul, pentru a putea stabili adevărul şi soluţiona în mod just cauzele supuse
judecăţii sale, trebuie să-şi sprijine hotărârile pe care le pronunţă pe evaluarea tuturor probelor
administrate în ansamblul lor, potrivit convingerii sale intime şi conştiinţei sale juridice.
Problemele care privesc regulile de fond ale probaţiunii judiciare cum sunt determinarea
mijloacelor de probă, condiţiile pe care acestea trebuie să le îndeplinească şi puterea lor doveditoare sunt
prevăzute de art. 1.169 – 1.200 Cod civil, deci de legea materială, iar cele privitoare la procedura de
administrare a probelor sunt prevăzute de art. 167 – 241 Cod de procedură civilă, deci de legea
procedurală.
Art. 1.170 Cod civil prevede că „dovada se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin
mărturisirea uneia din părţi şi prin jurământ.”
La mijloacele de probaţiune judiciară despre care se face vorbirea în art. 1.170 Cod civil trebuiesc
adăugate cele reglementate de art. 201 – 217 Cod de procedură civilă, şi anume: cercetarea la faţa locului
şi expertiza.

77
 Capitolul VIII

CĂILE DE ATAC

8.1 Condiţiile generale de exercitare

8.2 Clasificarea căilor de atac
8.3 Caracterizarea
- apelului
- recursului
- contestaţiei în anulare
- revizuirii
8.4 Obiectul şi efectele căilor de atac

8.1 Condiţiile generale de exercitare

Scopul procesului civil este de a se descoperi adevărul şi de a se soluţiona în mod just fiecare
pricină civilă.
Pentru atingerea acestui scop este necesar ca hotărârile judecătoreşti să fie rezultatul cercetării
fiecărei cauze sub toate aspectele, să se stabilească cu exactitate toate împrejurările de fapt şi de drept,
pentru ca în final, între realitatea împrejurărilor cauzei şi concluziile obţinute prin hotărâre să existe o
concordanţă deplină.
În felul acesta îşi vor găsi expresia în mod consecvent cele două laturi ale activităţii judiciare:
1. stabilirea faptelor
2. aplicarea legii
Cu cât soluţiile pronunţate vor fi în conformitate cu legea, cu atât vor fi îndeplinite sarcinile ce
stau în faţa justiţiei:
1. apărarea ordinii sociale şi de stat
2. drepturile şi interesele legitime ale persoanelor, precum şi
3. educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor.
Sunt şi cazuri în care, cu toate garanţiile luate de lege pentru asigurarea unei bune administrări a
justiţiei, se dau totuşi hotărâri nelegale şi netemeinice.
Printre cauzele care determină pronunţarea unor astfel de hotărâri se enumeră:
1. încălcarea sau greşita interpretare a legii;
2. stabilirea greşită a stării de fapt;
3. ivirea unor fapte sau împrejurări noi, necunoscute la data pronunţării hotărârii, etc.

78
 Pentru remedierea unor asemenea greşeli, legea procesuală civilă a creat posibilitatea ca
instanţele judecătoreşti superioare să verifice legalitatea şi temeinicia hotărârilor judecătoreşti inferioare
şi să înlăture eventualele greşeli săvârşite.
Deci, controlul judiciar constă în dreptul şi obligaţia pe care o au instanţele judecătoreşti
superioare de a controla legalitatea şi temeinicia hotărârilor pronunţate de instanţele inferioare şi de a
anula sau reforma hotărârile greşite sau dimportivă, de a le confirma pe cele legale şi temeinice.
Controlul judiciar se exercită în condiţiile şi în procedura stabilită de lege prin intermediul căilor
de atac.
Căile de atac sunt mijloacele juridice procesuale puse la îndemâna părţilor interesate sau a unor
organe de stat pentru a cere instanţelor judecătoreşti competente verificarea legalităţii şi temeiniciei
hotărârilor judecătoreşti şi înlăturarea eventualelor greşeli săvârşite.
Judecata prin exercitarea căilor de atac nu este o fază obligatorie a procesului civil, aceasta poate
să lipsească, dacă cei îndreptăţiţi de lege a le exercita nu le folosesc.
a) Pentru părţile în proces controlul judiciar constituie una din garanţiile dreptului la apărare. Ele
au posibilitatea prin mijlocirea căilor de atac de a se plânge împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate
nelegale şi netemeinice şi de a obţine modificarea, anularea sau reformarea lor.
b) Efectuarea controlului judiciar este importantă pentru faptul că în unele cauze nu pot fi
cunoscute toate elementele la prima judecată, unele fiind descoperite mai târziu. Prin mijlocirea căilor de
atac se oferă posibilitatea ca şi acestea să poată fi valorificate printr-o nouă judecată.
c) Controlul judiciar constituie un stimulent pentru instanţa a cărei hotărâre urmează a fi supusă
verificării şi totodată o armă de luptă împotriva arbitrariului şi abuzului. În felul acesta judecătorii sunt
constrânşi să dea toată atenţia la strângerea probelor şi verificarea lor, în motivarea convingătoare şi
completă a hotărârilor, preocupări care pot fi mai puţin în atenţia lor dacă ar şti că hotărârea pronunţată nu
este supusă controlului.
d) Prin exercitarea căilor de atac, instanţele judecătoreşti superioare dau instanţelor judecătoreşti
inferioare îndrumări în vederea îndreptării greşelilor săvârşite şi pentru realizarea uniformităţii în
aplicarea şi interpretarea legilor.
e) Pentru procurori, controlul judiciar reprezintă mijlocul practic prin care aceştia îşi îndeplinesc
sarcina de a veghea la respectarea legii în activitatea judiciară.

8.2 Clasificarea căilor de atac

Căile de atac se clasifică după mai multe criterii şi elemente:

1. Prima şi cea mai importantă este clasificarea în:
- căi de atac ordinare
- căi de atac extraordinare

79
 Căile de atac ordinare se îndreaptă împotriva hotărârilor date în primă instanţă, care nu au rămas
definitive, a hotărârilor fără drept de apel, cele date în apel, precum şi în condiţiile prevăzute de lege,
hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională. Căile ordinare de atac sunt: apelul şi recursul.
Căile de atac extraordinare sunt îndreptate împotriva hotărârilor definitive. Aceste căi sunt:
- contestaţia în anulare
- revizuirea
- recursul extraordinar.
2. Căile de atac mai pot fi clasificate după competenţa şi întinderea dreptului de verificare a
instanţei chemată să le soluţioneze. Din acest punct de vedere căile de atac se împart în:
- căi de reformare
- căi de retractare
Căile de reformare (devolutive) sunt acelea prin care se sesizează o instanţă superioară celei care a
pronunţat hotărârea atacată.
Căile de retractare sunt căile de atac prin care se sesizează însăşi instanţa care a pronunţat
hotărârea atacată.
3. După sfera persoanelor sau organelor cărora legea le dă dreptul de a le exercita, căile de atac
pot fi împărţite în:
- căi de atac comune
- căi de atac speciale.
Căile de atac comune pot fi exercitate atât de părţile interesate cât şi de procuror. În această
categorie, în afara recursului extraordinar, intră toate căile de atac.
Exercitarea recursului extraordinar, fiind un drept exclusiv al Procurorului General, constituie din
acest punct de vedere o cale specială de atac.

Reguli comune pentru folosirea căilor de atac

Exercitarea căilor de atac este supusă următoarelor reguli:

a) existenţa unei hotărâri judecătoreşti pe care legea să o declare susceptibilă de a fi atacată;
b) folosirea căilor de atac este supusă respectării ierarhiei lor:
- căile extraordinare nu pot fi folosite înaintea celor ordinare şi nici nu se poate cumula
exercitarea a două căi de atac ordinare şi extraordinare în acelaşi timp şi împotriva aceleiaşi hotărâri.
c) dreptul la exercitarea unei căi de atac este unic: odată exercitat se epuizează;
d) căile de atac sunt acelea pe care la prevede legea în momentul pronunţării hotărârii atacate;
e) căile de atac sunt o facultate pusă la îndemâna celor interesaţi. Cei care le exercită trebuie să-şi
manifeste în mod expres voinţa şi să arate şi motivele pentru care consideră hotărârea atacată ca fiind
nelegală şi netemeinică.

80
 APELUL

Apelul este calea de atac ordinară prin care sunt supuse controlului judiciar hotărârile date în
primă instanţă.
Hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date
în primă instanţă de către tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel.
Apelul împotriva încheierilor premergătoare date în şedinţele de judecată se va face odată cu
apelul împotriva hotărârii date pe fondul cauzei. Excepţie fac încheierile care au întrerupt sau suspendat
cursul judecăţii.
Apelul împotriva hotărârii de fond se socoteşte a fi făcut şi împotriva încheierilor premergătoare.
Dacă o parte a renunţat în mod expres la apel cu privire la o hotărâre, ea nu mai are dreptul să promoveze
apel. Apelul poate fi introdus în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii.
Dacă hotărârea pronunţată se comunică odată cu somaţia de executare, termenul de apel curge de
la această dată.
Dacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se socoteşte comunicată la data
depunerii cererii de apel.
Pentru proces, termenul de apel curge de la data pronunţării hotărârii. În cazul în care procurorul a
participat ca parte, martor, intervenient etc. la proces, termenul curge de la data comunicării hotărârii.
Situaţiile în care termenul de apel se întrerupe:
a) prin moartea părţii care are interes să facă apel. În acest caz se mai face o comunicare la
ultimul domiciliu al părţii, pe numele moştenirii fără a se arăta numele şi prenumele moştenitorilor. De la
această comunicare a hotărârii va curge un nou termen de apel.
În situaţia incapabililor, persoanelor cu capacitate restrânsă sau dispărute ori în caz de moştenire
vacantă, termenul va curge din ziua în care se va numi tutorele, curatorul sau administratorul provizoriu.
b) prin moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea. În acest caz se va face o nouă
comunicare părţii, la domiciliu, iar termenul de apel va începe să curgă din nou de la această dată.

CEREREA DE APEL

Cererea de apel va cuprinde:

1. numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor persoane fizice, denumirea şi sediul
precum şi numărul de înmatriculare la Registrul Comerţului, codul fiscal, contul bancar, numărul de
telefon, fax şi alte date de identificare în cazul persoanelor juridice.
2. arătarea hotărârii care se atacă
3. semnătura
Lipsa acestor elemente se sancţionează cu nulitatea actului. Lipsa semnăturii va putea fi suplinită
în instanţă.
81
 În cerere vor fi precizate dovezile şi mijloacele de probă.
Sub sancţiunea nulităţii apelul se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă. Preşedintele instanţei
dispune înregistrarea cererii şi comunicarea ei părţilor şi procurorului dacă acesta a participat la judecarea
cauzei.
Dosarul împreună cu apelurile făcute va fi înaintat la instanţa de apel, numai după împlinirea
termenului de motivare a apelului de toate părţile.
Apelul va fi depus de îndată dacă s-a făcut cerere pentru suspendarea executării hotărârii primei
instanţe. După primirea dosarului Preşedintele instanţei de apel fixează termen de înfăţişare şi va dispune
citarea părţilor.
Intimatul va primi odată cu citaţia, copie după cererea de apel, copii certificate după înscrisurile
depuse ca probe. După primirea citaţiei şi copiei după acţiune intimatul va face întâmpinare.
Apelurile făcute împotriva aceleiaşi hotărâri vor fi repartizate la o singură secţie a instanţei de
apel.
Când apelurile făcute împotriva aceleiaşi hotărâri au fost repartizate la secţii diferite, preşedintele
ultimei instanţe investite va dispune trimiterea apelului la secţia cea dintâi investită.
În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi
nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt
considerate cereri noi.
Instanţa de apel va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima
instanţă, precum şi administrarea altor probe, dacă le consideră necesare pentru soluţionarea cauzei.
Instanţa de apel poate păstra ori schimba în tot sau în parte hotărârea atacată.
În cazul în care se constată că în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în
cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va
desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.
Dacă hotărârea a fost desfiinţată pentru lipsă de competenţă, cauza se trimite spre rejudecare
instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent. Dispoziţiile de procedură
privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel.

RECURSUL

Recursul este reglementat de c. pr. civ. art. 299 – 316, capitolul II, cartea a-II-a, titlul IV.
Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi în condiţiile prevăzute de lege,
hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională sunt supuse recursului.
În cazurile privitoare la strămutarea de hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror
lucrări având o aşezare fixă, precum şi în cazurile expres prevăzute de lege, recursul suspendă executarea
hotărârii.

82
 În afara cazurilor precizate mai sus, instanţa sesizată cu judecarea recursului poate dispune
motivat suspendarea executării hotărârii recurate.
În cazuri urgente, preşedintele instanţei de recurs poate dispune, la cerere, prin încheiere motivată
suspendarea executării şi fără citarea părţilor.
Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii care se atacă.
Sub sancţiunea nulităţii recursul se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă.
Recursul se va motiva în 15 zile de la comunicarea motivării hotărârii recurate. Fiecare motiv de
recurs va fi arătat şi dezvoltat separat.
Preşedintele instanţei care primeşte cererea şi motivele de recurs va putea să le înapoieze părţii
prezente dacă nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege, pentru a fi refăcute, prelungind termenul de
recurs sau, după caz, de motivare a recursului cu 5 zile.
După împlinirea termenului de recurs pentru toate părţile, instanţa a cărei hotărâre este recurată va
înainta instanţei de recurs dosarul împreună cu dovezile de îndeplinire a procedurii de comunicare a
hotărârii.
Conform art. 304 c. pr. civ., casarea unei hotărâri se poate cere:
1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale
2. când hotărârea s-a dat de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea pe fond a
pricinii
3. când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe
4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti
5. când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţuinea
nulităţii de art. 105, alin. 2 c. pr. civ. (judecător necompetent)
6. când instanţa nu s-a pronunţat asupra unui capăt de cerere, a acordat mai mult decât s-a cerut
ori ceea ce nu s-a cerut
7. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motivele
contradictorii ori străine de natura pricinii
8. când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul
lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
9. când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea
greşită a legii.
10. când instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi
administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
11. când hotărârea se întemeiază pe o greşeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a
probelor administrate.
Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este
limitat la motivele de casare precizate mai sus, instanţa putând examina cauza sub toate aspectele.
În instanţa de recurs nu se pot produce probe noi. Excepţie fac înscrisurile.
83
 Recursul este nul dacă nu este motivat în termenul legal.
Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora
face posibilă încadrarea lor într-unul din cele 11 motive de casare.
Preşedintele instanţei, după ce constată că procedura de comunicare a hotărârii a fost îndeplinită,
va fixa termen de judecată şi va dispune citarea părţilor şi comunicarea motivelor de recurs.
Intimatul poate depune întâmpinare cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată.
Actele de executare sau de asigurare făcute în puterea unei hotărâri casate sunt desfiinţate de
drept, dacă instanţa de recurs nu dispune altfel.
Curţile de apel şi tribunalele, în caz de casare, vor judeca pricina pe fond. Cu toate acestea, în
cazul în care instanţa, a cărei hotărâre este recurată, a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea
fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată la administrarea probelor şi la
dezbaterea fondului, instanţa de recurs, după casare, trimite cauza spre judecare instanţie care a pronunţat
hotărârea casată sau altei instanţe de acelaşi grad.
În cazul casării pentru lipsă de competenţă, cauza se trimite spre rejudecare instanţei competente
sau organului cu activitate jurisdicţională competent, potrivit legii. Dacă instanţa de recurs constată că ea
însăşi este competentă să soluţioneze pricina în primă instanţă sau în apel, va casa hotărârea recurată şi va
soluţiona cauza potrivit competenţei sale.
Când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procesuale, judecata va reîncepe de la
actul anulat.
După casare, instanţa de fond va judeca din nou cauza, ţinând seama de toate motivele invocate
înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.
Dispoziţiile de procedură privind judecarea în apel se aplică şi în instanţa de recurs.

CONTESTAŢIA ÎN ANULARE

Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, pentru motivele arătate mai jos, dacă
acestea nu au putut fi invocate pe căile de atac ordinare:
1. când procedura de chemare a părţii pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită
potrivit cu cerinţele legii
2. când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare
la competenţă.
Conform art. 318 c. pr. civ. hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în
anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale, sau când instanţa, respingând recursul
sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.
Contestaţia se introduce la instanţa a cărei hotărâre se atacă.
Contestaţia se poate face înainte de începerea executării şi în timpul executării, până la săvârşirea
ultimului act de executare.
84
 Împortiva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire prin executare silită, contestaţia
poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatarul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu
mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.
Contestaţia în anulare se judecă de urgenţă şi cu precădere.
Întâmpinarea nu este obligatorie.
Hotărârea dată în contestaţia în anulare este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea contestată.
Pentru aceleaşi motive ce au existat într-o contestaţie în anulare nu se mai poate face o a doua contestaţie.

REVIZUIREA HOTĂRÂRILOR

Cazurile în care se poate cere revizuirea unei hotărâri rămasă definitivă în instanţa de apel sau prin
neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs sunt următoarele:
1. dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire.
2. dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau s-a pronunţat asupra unui lucru
cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.
3. dacă obiectul pricinii nu se află în fiinţă
4. dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată a fost condamnat irevocabil
pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în
cursul sau în urma judecăţii, sau dacă partea care a jurat a fost condamnată irevocabil pentru fals.
5. dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică
sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a revizuit
hotărârea unei instanţe penale sau administrative pe care ea s-a întemeiat.
6. dacă statul sau alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruţii,
incapabilii sau cei puşi sub curatelă sau consiliu judiciar nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu
viclenie de cei însărcinaţi să-i apere.
7. dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade
deosebite, în una şi aceeaşi pricină. Între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.
Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul când hotărârile potrivnice sunt date de instanţe de recurs.
8. dacă partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre
aceasta dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa.
Cererea de revizuire se îndreaptă la instanţa care a dat hotărârea rămasă definitivă şi a cărei
revizuire se cere.
În cazul de la punctul 7, cererea de revizuire se va îndrepta la instanţa mai mare în grad faţă de
instanţa sau instanţele care au pronunţat hotărâri potrivnice.
Când cele două instanţe care au dat hotărârile potrivnice fac parte din circumscripţii judecătoreşti
deosebite, instanţa mai mare în grad la care urmează să se îndrepte cererea de revizuire va fi aceea a
instanţei care a dat prima hotărâre.
85
 Termenul de revizuire este de o lună şi curge pentru fiecare caz în parte astfel:
1. în cazurile 1, 2 şi 7 de la comunicarea hotărârilor definitive, iar când hotărârile au fost date de
instanţele de recurs după evocarea fondului, de la pronunţare; pentru hotărârile prevăzute la punctul 7
alin. 2 de la pronunţarea ultimei hotărâri.
2. în cazul 3 de la cel din urmă act de executare;
3. în cazul 4 din ziua în care partea a luat la cunoştinţă de hotărârea instanţei penale de
condamnare a judecătorului, expertului sau părţii care a jurat sau de hotărârea care a declarat falsitatea
înscrisului;
4. în cazul 5 din ziua în care s-a descoperit înscrisul;
5. în cazul 6 de la comunicarea hotărârii definitive făcute statului ori celorlalte persoane de drept
public sau utilitate publică sau de la întoarcerea dispărutului, ori de la dobândirea capacităţii; în aceste din
urmă două cazuri termenul este de 6 luni;
6. în cazul 8 termenul de revizuire este de 15 zile şi se socoteşte de la încetarea împiedicării
Instanţa poate suspenda executarea hotărârii a cărei revizuire se cere sub condiţia dării unei
cauţiuni.
Revizuirea se judecă potrivit dispoziţiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată.
Întâmpinarea nu este obligatorie.
Dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea
atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice ea va anula cea din urmă hotărâre.
Hotărârea asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită.
Dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice calea de atac este recursul.

Recursul în interesul legii şi recursul în anulare

Procurorul General, din oficiu sau la cererea Ministrului Justiţiei, are dreptul, pentru a asigura
interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul ţării, să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au primit o soluţionare definitivă din partea instanţelor
judecătoreşti.
Deciziile prin care se soluţionează sesizările se pronunţă de secţiile unite şi se aduc la cunoştinţa
instanţelor de Ministerul Justiţiei.
Soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti
examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept
judecate este obligatorie pentru instanţe.
Procurorul General, din oficiu sau la cererea Ministerului Justiţiei, poate ataca cu recurs în
anulare, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărârile judecătoreşti irevocabile pentru următoarele
motive:
1. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti
86
 2. când s-au săvârşit infracţiuni de către judecători în legătură cu hotărârea pronunţată.
Pentru motivul de la punctul 1 recursul în anulare se poate declara în termen de 6 luni de la data
când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.
Pentru motivul de la punctul 2 recursul în anulare se poate declara în termen de 6 luni de la data
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Procurorul General poate dispune, pe termen limitat, suspendarea executării hotărârilor
judecătoreşti înainte de introducerea recursului în anulare.
După introducerea recursului în anulare, instanţa poate să dispună suspendarea executării
hotărârilor sau să revină asupra suspendărilor anterioare.
La judecarea şi soluţionarea recursului în anulare se aplică în mod corespunzător dispoziţiile
privitoare la recurs.
Judecarea recursului în anulare se face cu participarea procurorului care expune motivele
recursului şi va pune concluzii.
Subiectele căilor de atac sunt părţile.
Obiectul căilor de atac este hotărârea atacată.

87
 Capitolul IX
EXECUTAREA SILITĂ

9.1 Noţiunea şi importanţa executării silite.

9.2 Trăsăturile caracteristice ale executării silite.
9.3 Participanţii la executarea silită.
9.4 Titlurile executorii
9.5 Prescripţia dreptului de a cere executarea silită.
9.6 Obiectul executării silite.
9.7 Formele executării silite.

9.1 Noţiunea şi importanţa executării silite

Judecând cauzele civile, organele de jurisdicţie competente, prin hotărârile pe care le pronunţă au
obligaţia nu numai să constate încălcarea ori nesocotirea unui drept sau interes civil ci şi să oblige partea
căzută în pretenţii la executarea a ceea ce s-a hotărât.
În multe cazuri, partea căzută în pretenţii (debitorul) îşi îndeplineşte de bună voie obligaţiile sale;
în asemenea cazuri scopul urmărit de reclamant fiind atins, orice altă procedură pentru finalizarea
constrângerii devine inutilă.
În cazul în care debitorul nu execută de bună voie hotărârea pronunţată împotriva sa, partea care a
obţinut câştig de cauză va putea cere executarea în mod silit a ceea ce s-a hotărât.
Prin noţiunea de executare silită se înţelege procedura prin mijlocirea căreia titularul unui drept
(subiectiv), recunoscut printr-un titlu executoriu, constrânge cu ajutorul organelor de stat competente pe
acel care îi încălcase dreptul să execute prestaţia specificată în titlu asigurându-se în felul acesta
respectarea dreptului şi restabilirea ordinii de drept încălcate.

9.2 Trăsăturile caracteristice ale executării silite

Executarea silită în materie civilă, îndreptul procesual civil se caracterizează prin două trăsături:
1. se întinde numai asupra bunurilor debitorului;
2. relevă grija legiuitorului ca aceasta să-şi atingă scopul fără a o transforma într.un mijloc de
asuprire.
1. Art. 1.718 Cod civil prevede că „Oricine este obligat personal, este ţinut de a îndeplini
îndatoririle sale, cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare.” Rezultă că în materie civilă
88
executarea se poartă numai asupra bunurilor debitorului spre deosebire de penal în care se poate purta atât
asupra persoanei condamnate prin privarea sa de libertate, cât şi asupra bunurilor sale, când se dispune
confiscarea averii.
Dacă debitorul refuză să-şi îndeplinească obligaţia, refuzul său se schimbă în dezdăunări.
În situaţia în care executarea nu poate fi realizată în alt mod, decât prin mijlocirea debitorului cum
ar fi spre exemplu, efectuarea a ceea ce s-a hotărât de către creditorul urmăritor, obligaţia va fi executată
pe calea constrângerii indirecte prin sistemul daunelor – interese.
În cazul în care obligaţia de a face sau a nu face ceva implică neapărat activitatea debitorului, iar
acesta refuză, executarea se poate obţine prin folosirea daunelor cominatorii, care au menirea de a-i
înfrânge rezistenţa acestuia (plata unor sume de bani pentru fiecare zi întârziere până la executarea
obligaţiei).
2. În ceea ce priveşte grija legiuitorului pentru ca executarea să-şi atingă scopul, fără a se
transforma într-un mijloc de asuprire, subliniem faptul că normele care reglementează executarea silită
apără deopotrivă atât interesele creditorilor urmăritori cât şi pe cele ale debitorilor urmăriţi. Aşa se explică
de ce, în dreptul nostru, posibilitatea de urmărire a bunurilor şi veniturilor debitorului este limitată. Ex.:
veniturile băneşti ale debitorilor, oricât de mari ar fi creanţele şi oricâţi creditori ar fi nu pot fi urmărite în
proporţie mai mare de ½ din salariul tarifar net. De asemenea, nu pot fi urmărite bunurile necesare uzului
personal sau casnic al debitorului şi al familiei sale.
Tot pentru a veni în sprijinul debitorilor, legea a creat anumite înlesniri la plată prin acordarea de
termene de graţie (păsuiri) înlăuntrul cărora debitorul să-şi poată îndeplini obligaţia, eşalonări la plată pe
perioade de timp mai mari, în unele cazuri îngăduinţa de a-şi vinde singur bunurile sechestrate, etc.
Art 405 Cod de procedură civilă avantajează pe creditor prin aceea că sancţionează reaua credinţă
a debitorilor care caută prin contestaţii la executare să întârzie executarea obligaţiei.
Când există mai mulţi creditori legea fixează priorităţile, iar când sunt creditori de acelaşi rang de
preferinţe plata se va face în mod proporţional.

9.3 Participanţii la executarea silită

Executarea silită este reglementată în Codul de procedură civilă, Cartea a V-a, art. 372 – 580 şi o
serie de legi şi decrete elaborate în mod special în această materie (D. 387/1952; D. 307/1953; D. 221/
1960; L. 5/54).
1. Aşa cum am mai arătat, executarea silită constituie ultima fază a procesului civil.
Aşa fiind, este firesc ca la activitatea procesuală ce se desfăşoară în această fază să ia parte, în primul
rând, părţile între care s-a purtat procesul în faza de judecată.
Ca părţi principale ale activităţii procesuale de execuţie vom întâlni:
- creditorul urmăritor şi
- debitorul urmărit.
89
 2. Fiind vorba de o nouă activitate procesuală, iar în unele cazuri de singura şi unica activitate,
este firesc ca aceasta să se desfăşoare şi cu participarea instanţei de judecată.
Instanţa de judecată:
- ordonă declanşarea acestei noi faze a procesului civil;
- controlează modul cum se desfăşoară;
- rezolvă eventualele nemulţumiri care se ivesc în cursul executării.
3. Un rol deosebit de important îi revine în faza executării silite organului de executare. Organul
de executare este cel investit cu autoritate de stat de a aduce la îndeplinire obligaţia cuprinsă în titlul ce se
execută, fiind un auxiliar al justiţiei.
4. La executarea silită participă, adeseori, şi alte organe şi persoane cum ar fi:
a) notariatele atunci când titlurile executorii au fost emise de acestea;
b) procurorul în calitate de organ care veghează la respectarea legalităţii;
c) terţele persoane interesate în executarea silită, etc.
Părţile
Dreptul de a cere executarea silită aparţine, de regulă, persoanei în favoarea căreia a fost constituit
titlul executoriu; aceasta poartă denumirea de creditor urmăritor.
Partea care e ţinută a aduce la îndeplinire ceea ce s-a specificat în titlul executor, adică aceea care
datorează, se numeşte debitor, sau datornic urmărit.
În principiu, dreptul creditorului-urmăritor şi obligaţia debitorului urmărit sunt personale.
Pornirea executării silite, în afară de titularul dreptului înscris în titlul executor, o mai pot face:
a) moştenitorii creditorului precum şi succesorii săi cu titlu particular (cumpărător, cesionar,
donator, legatar particular, etc.);
b) creditorii creditorului-urmăritor, în virtutea art. 974 Cod civil;
c) potrivit art. 45 Cod de procedură civilă, alin. ultim, procurorul poate, în condiţiile legii, să
ceară punerea în executare a oricărei hotărâri. Pornirea executării de către procuror, nu îl împiedică pe
titularul dreptului, în numele căruia s-a pornit executarea, să facă uz de dreptul său de dispoziţie asupra
executării;
d) în anumite cazuri şi condiţii executarea silită poate fi dispusă şi din oficiu de către instanţa de
judecată.
În ceea ce priveşte calitatea de debitor-urmărit, în afara debitorului propriu-zis mai pot fi urmăriţi:
a) moştenitorii debitorului-urmărit;
b) garanţii care sunt obligaţi a răspunde pentru debitor, în baza normelor dreptului comun.
Lipsa calităţii de creditor-urmăritor sau debitor-urmărit se sancţionează cu respingerea cererii de
executare ca fiind făcută de o persoană fără calitate sau îndreptată împotriva unei persoane care nu este
ţinută să răspundă cu bunurile sale faţă de titularul dreptului.
În cazul în care lipsa calităţii nu a fost observată şi s-a pornit la efectuarea unor acte de executare,
acestea vor putea fi anulate pe calea contestaţiei la executare.
90
 Coparticiparea procesuală
Spre deosebire de faza judecăţii unde coparticiparea poate fi activă, pasivă şi mixtă, în faza
executării silite coparticiparea poate fi numai activă, deoarece mai mulţi creditori urmăresc acelaşi
debitor.
Pe grupe de creditori situaţia pluralităţii de creditori-urmăritori este reglementată astfel:
a) creditorii chirografari împart între ei suma realizată din executarea silită în mod egal şi
proporţional în raport cu creanţa fiecăruia;
b) creditorii privilegiaţi şi cei ipotecari pot invoca rangul privilegiului sau ipotecii lor numai în
cazul în care urmărirea se poartă asupra bunurilor ce formează obiectul privilegiului sau ipotecii ce le
aparţine;
c) când urmărirea se face asupra salariului sau a altor venituri provenite din muncă şi care sunt
asimilate salariului, creditorii urmăritori vor fi satisfăcuţi în proporţie şi ordinea de preferinţă arătate în
mod expres de art. 409 Cod de procedură civilă;
d) indiferent de felul creanţei sale, creditorul-urmăritor are faţă de ceilalţi creditori cu care vine în
concurs, privilegiul acoperirii prejudiciului, acoperirii cheltuielilor de executare înaintea plăţii oricărei
alte creanţe (art. 1.727 Cod civil)

Drepturile şi obligaţiile părţilor

Drepturile şi obligaţiile pe care părţile le-au avut în faza de judecată se „prorogă” şi în faza de
execuţie.
a) Drepturi
- să participe personal sau prin reprezentant la toate actele de executare;
- să formuleze cereri pentru apărarea drepturilor şi intereselor lor legale;
- să cunoască toate actele dosarului de execuţie;
- să pretindă restituirea cheltuielilor de executare, inclusiv a celor ocazionate cu judecarea
cererilor făcute cu ocazia executării.
b) Obligaţii
- obligaţia de a se folosi cu bună credinţă de drepturile procesuale (art. 723 Cod de procedură
civilă);
- folosirea abuzivă, cu rea-credinţă a drepturilor procesuale în scopul de a crea dificultăţi părţii
adverse atrage răspunderea pentru pagubele pricinuite.

Instanţa de judecată

Instanţa de judecată în faza executării silite are două atribuţii:

91
 1. încuviinţarea executării şi
2. rezolvarea problemelor litigioase.
Cererea pentru încuviinţarea executării silite trebuie îndreptată la judecătoria care a judecat cauza
de fond.
Instanţei de judecată îi revine sarcina de a rezolva toate plângerile pe care părţile, terţele persoane
sau procurorul le pot face în legătură cu modul de desfăşurare a activităţii de executare.
Calea prin care cei interesaţi se pot adresa instanţei de judecată pentru a rezolva eventualele
nereguli ivite cu prilejul executării este calea contestaţiei la executare.
Instanţa de judecată îndrumează şi supraveghează activitatea executorilor judecătoreşti.

Organele de executare
Organele de executare sunt organele în a căror atribuţie este dată executarea titlurilor executorii.
Acestea sunt în prezent cabinetele executorilor judecătoreşti.

Alte organe şi persoane

Pe lângă subiecţii principali, precizaţi mai sus, la executarea silită mai participă :
- terţele persoane şi
- organele de autoritate.
Terţele persoane pot fi complet străine de executare, cum ar fi persoanele lezate prin executare,
care îşi apără drepturile lezate pe calea contestaţiei la executare sau persoane interesate în activitatea de
executare propriu-zisă, cum ar fi creditorii concurenţi care intervin în executarea începută pentru a fi şi ei
satisfăcuţi din bunurile sau veniturile debitorului asupra căruia s-a început urmărirea.
În categoria terţelor persoane se încadrează şi persoanele sau organele care, prin activitatea lor
contribuie la efectuarea executării, cum ar fi terţul poprit, persoanele cărora li s-au încredinţat bunurile
sechestrate spre păstrare, etc.
Organele de autoritate sunt acelea care intervin dacă, cu ocazia îndeplinirii unor acte de execuţie,
debitorul se opune, împiedicând organul de execuţie să-şi exercite atribuţiile. Prin intervenţia lor,
debitorul este constrâns să respecte dispoziţiile legii în baza căreia se face executarea.

9.4 Titlurile executorii

Pornirea oricărei executări silite nu se poate face decât în baza unui act anume întocmit, potrivit
dispoziţiilor legii, de către organul competent, act care poartă denumirea de titlu executor.
Art. 379, alin.1 Cod de procedură civilă prevede că „Nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau
imobile nu poate avea loc decât în virtutea unui titlu executor sau a unei hotărâri cu execuţie provizorie şi
pentru o datorie certă şi lichidă.” Tot în acest sens, art. 372 Cod de procedură civilă dispune: „Executarea
silită se va urmări:
92
 a) în virtutea unei hotărâri judecătoreşti;
b) în virtutea unui titlu executoriu.”
Prin titlu executoriu se înţelege atât hotărârea judecătorească investită cu formulă executorie cât şi
orice alt act care are dat acest caracter prin lege.
Pentru ca o hotărâre judecătorească sau orice alt act să devină titlu executoriu este necesară
investirea lor cu formulă executorie prevăzută de art. 269 Cod de procedură civilă.
Investirea cu formulă executorie constă în aplicarea pe copia hotărârii, a actului autentic, titluri de
credit, etc. de către organul de stat competent, respectiv instanţele judecătoreşti a formulei executorii.
Formula executorie are două părţi:
1. Prima arată organul în numele căruia se dă ordinul de executare şi
2. A doua dă ordinul de executare propriu-zis.
Investirea cu formulă executorie a hotărârilor judecătoreşti este întotdeauna de competenţa primei
instanţe.
Investirea cu formulă executorie se obţine la cererea părţii interesate sau a reprezentantului ei.
Instanţa sesizată va verifica dacă hotărârea a rămas definitivă, dacă copia depusă este legalizată,
dacă dreptul de a cere executarea nu s-a prescris, etc., în cazul în care constată că hotărârea poate fi
investită se va dispune printr-o încheiere dată în camera de consiliu, investirea ei, prin aplicarea formulei
executorii.
Întrucât investirea constituie o cerinţă imperativă a legii punerea în executare a unei hotărâri, fără
prealabila sa investire cu formula executorie, atrage nulitatea executării.
Investirea cu formulă executorie a înscrisurilor autentice, cambiilor şi biletelor la ordin este tot de
competenţa instanţelor judecătoreşti şi se realizează în baza aceleiaşi proceduri.
Nu sunt supuse investirii cu formula executorie, putându-se trece la efectuarea celorlalte
formalităţi de executare următoarele titluri:
a) hotărârile cu executare provizorie date în baza art. 278 şi 279 Cod de procedură civilă;
b) încheierile prin care s-au aplicat amenzi, s-au fixat despăgubiri în cursul activităţii procesuale
de judecată pentru neîndeplinirea unor obligaţii sau exercitarea cu rea credinţă a anumitor drepturi;
c) hotărârile prin care s-a dat câştig de cauză statului.
Pentru ca hotărârile judecătoreşti să devină titluri executorii şi să poată fi puse în executare trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să statueze asupra unor pretenţii cu caracter civil susceptibile a fi aduse la îndeplinire pe calea
executării silite. Asemenea pretenţii pot fi cuprinse atât în hotărârile civile cât şi în hotărârile penale în
partea privitoare la dispoziţiile cu caracter civil;
b) să fi rămas definitivă;
c) creanţa să fie certă, lichidă şi exigibilă. Creanţa este certă când asupra existenţei ei nu poate fi
ridicată nici o obiecţie. Creanţa este lichidă când câtimea ei este determinată. Creanţa este exigibilă când
este ajunsă la scadenţă, adică la termenul când se poate cere executarea;
93
 d) să fie investită cu formulă executorie prevăzută de art. 269 Cod de procedură civilă.

Formalităţile prevăzute de lege pentru pornirea executării silite

Reglementarea în amănunt a unor forme ce trebuiesc îndeplinite înainte de efectuarea propriu-zisă

a executării silite urmăreşte pe de o parte să pună la dispoziţia creditorului mijloacele necesare realizării
dreptului său, iar pe de altă parte, să-l apere pe debitor faţă de unele măsuri abuzive care i-ar putea
prejudicia grav interesele.
Instanţele de judecată şi organele de executare au sarcina de a efectua supravegherea modului cum
sunt respectate dispoziţiile legii cu privire la întocmirea primelor acte procesuale de urmărire silită.
Executarea silită se porneşte numai la stăruinţa părţii interesate, stăruinţă concretizată în ceea ce
numim „cererea pentru încuviinţarea executării”.
Cererile pentru încuviinţarea executării se fac potrivit dispoziţiilor generale privitoare la cererile
ce se adresează instanţelor judecătoreşti.
Executarea silită nu poate fi începută mai înainte de încunoştiinţarea debitorului. Art. 387 Cod de
procedură civilă prevede că „nici o hotărâre sau titlu executoriu nu se va putea executa decât numai după
ce se va fi încunoştiinţat datornicul odată cu somaţia sau comandamentul”.
Încunoştiinţarea debitorului prin somaţie sau comandament este prevăzută de lege sub sancţiunea
nulităţii. Părţile nu pot renunţa la îndeplinirea acestei formalităţi.
Somaţia este actul procedural îndeplinit de executorul judecătoresc în materia urmăririi mobiliare,
prin care debitorul este somat să-şi achite obligaţia faţă de creditor, cunoscând că, în caz contrar, se va da
curs urmăririi începute împotriva sa. La somaţie se alătură întotdeauna şi copia de pe titlul executor.
Somaţia se comunică cu cel puţin o zi înainte de orice executare (art. 388 Cod de procedură
civilă).
Comandamentul este actul procedural îndeplinit de executorul judecătoresc în materia urmăririi
imobiliare.
În cazul urmăririi imobiliare indirecte, după înmânarea comandamentului, executarea va putea fi
continuată numai după trecerea unui termen de 30 zile (art. 499 Cod de procedură civilă), iar în cazul
urmăririi imobiliare directe, predarea imobilului către creditor se va putea face numai după trecerea unui
termen de 8 zile (art. 575 Cod de procedură civilă).
Între somaţie şi comandament există o deosebire esenţială:
- somaţia constituie un simplu act de încunoştiinţare a debitorului, avertizându-l că în caz de
neplată, împotriva sa se va începe urmărirea silită;
- comandamentul constituie, sau mai corect spus marchează, începutul urmăririi.
Potrivit art. 385 Cod de procedură civilă, executarea silită poate avea loc numai între orele 8
dimineaţa şi orele 18 seara; executarea începută va putea fi continuată şi după orele 18 sau în zilele
următoare.
94
 Art. 386 Cod de procedură civilă prevede că executarea silită nu va putea fi efectuată în zilele de
sărbătoare legală.

9.5 Prescripţia dreptului de a cere executarea silită

Posibilitatea de a cere executarea silită, ca şi posibilitatea executării acţiunii, este limitată în timp.
Dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executoriu se prescrie prin împlinirea
unui termen de 3 ani.
Prescripţia dreptului de a cere executarea silită are în vedere două aspecte:
a) termenele de prescripţie sunt reglementate de dreptul comun şi
b) aplicarea termenelor de prescripţie se face în toate cazurile în care titlul executor se referă la
drepturi care au un obiect patrimonial.
Termenele de prescripţie în materia executării, ca orice alt termen, au un punct de plecare şi altul
de împlinire.
În cazul hotărârilor judecătoreşti, dreptul de a cere executarea silită se naşte în momentul în care
hotărârea a rămas definitivă.
În cazul actelor autentice investite cu formulă executorie, punctul de plecare al termenului de
prescripţie a dreptului de a cere executarea silită este data eliberării titlului executoriu.
Executarea silită poate fi cerută până în ultima zi a împlinirii termenului de prescripţie.
Repunerea în termen poate fi făcută numai dacă sunt întrunite condiţiile expres arătate de lege.
Cu privire la repunerea în termen precizăm:
a) poate fi dispusă de instanţa judecătorească;
- organele de executare nefiind competente să procedeze la repunerea în termen;
- dacă constată împlinirea prescripţiei trebuie să refuze îndeplinirea oricărui act de
executare.
b) cererea poate fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică
depăşirea termenului de prescripţie;
c) poate fi făcută numai pentru motive temeinice apreciate de instanţă că au fost de natură să-l
împiedice pe creditor să ceară executarea în termen legal.

Suspendarea şi întreruperea cursului prescripţiei executării

Suspendarea cursului prescripţiei executării constă în oprirea temporară a curgerii termenului de

prescripţie, pe timpul cât durează cauza care împiedică pe creditorii urmăritori să ceară executarea.
Timpul cât durează o astfel de cauză nu se calculează în termenul de prescripţie, iar când această cauză
dispare, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-şi şi timpul scurs înainte de suspendare.
Cursul prescripţiei dreptului de a cere executarea silită este suspendat în două cazuri:
95
 a) cât timp creditorul este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere a
prescripţiei executării;
b) pe timpul cât creditorul sau debitorul fac parte din forţele armate, iar acestea se află pe picior
de război.
Prescripţia dreptului de a cere executarea silită nu curge şi în următoarele cazuri:
a) atâta timp cât între persoana ocrotită în calitate de creditor şi ocrotitorii săi legali, în calitate de
debitori nu au fost făcute, date şi aprobate socotelile;
b) cât cei lipsiţi de capacitatea restrânsă nu au asigurată ocrotirea legală;
c) cât timp executarea silită urmează a fi efectuată de un soţ împotriva celuilalt soţ.
Spre deosebire de suspendare, care opreşte temporar curgerea termenului de prescripţie,
întreruperea se datorează actelor de voinţă ale acestuia făcute în scopul de a-şi realiza dreptul înscris în
titlul a cărui executare o cere.
Cererea adresată de creditor organului de executare, de a efectua urmărirea, întrerupe prescripţia
dreptului de a cere executarea silită.
Cererea este primul şi singurul act începător de executare care produce efectul întreruptiv al
prescripţiei dreptului de a cere executarea silită.
Efectul întreruptiv al prescripţiei dreptului de a cere executarea silită nu se va produce dacă
cererea de executare este respinsă, anulată ori perimată.
Scurgerea termenului în care creditorul-urmăritor putea să ceară executarea, atrage stingerea
posibilităţii de a mai cere ca organele de executare să intervină şi să-l constrângă de debitor pentru a-şi
exercita obligaţia.
Organele de executare, atunci când li se prezintă cereri pentru efectuarea actelor de urmărire silită
după scurgerea termenelor de prescripţie prevăzute de lege, sunt datoare a nu le da curs.
Renunţarea la beneficiul invocării prescripţiei şi executarea benevolă a obligaţiei din partea
debitorului, face să rămână intact dreptul subiectiv al creditorului.
Perimarea este sancţiunea procesuală care stinge activitatea procesuală în faza în care se găseşte,
dacă se constată că partea interesată n-a depus stăruinţă în soluţionarea cererii sale.
Dacă creditorul a lăsat să treacă 6 luni de la data îndeplinirii oricărui act de executare, fără să fi
urmat alte acte de urmărire, executarea se perimă de drept şi orice parte interesată poate cere desfiinţarea
ei.
Perimarea executării prezintă următoarele particularităţi:
a) data care marchează curgerea termenului de perimare este data îndeplinirii oricărui act de
executare care, din neglijenţa părţii n-a fost urmat de alte acte de executare.
b) în materia executării, perimarea operează de drept prin simplul fapt al scurgerii termenului
prevăzut de lege;
c) constatarea efectelor perimării se face din oficiu sau la cererea părţii interesate, dacă se
observă că procedura de executare este continuată după împlinirea termenului de perimare;
96
 d) după împlinirea termenului de perimare, creditorul-urmăritor poate porni din nou executarea,
cu condiţia ca, între timp, să nu se fi împlinit termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea
silită.
Perimarea nu se aplică în următoarele cazuri:
a) măsurilor asiguratorii luate în vederea executării, deoarece acestea au caracterul unor măsuri
de conservare şi nu de executare;
b) când executarea urmează a se efectua din oficiu cum ar fi, spre exemplu, executarea sumelor
datorate cu titlu de obligaţie, când executarea urmează a se face asupra salariului sau a altor venituri
provenite din muncă;
c) când executarea se face potrivit dispoziţiilor D. 221/1960 (cazul concursului dintre creditori
persoane fizice şi persoane juridice).

9.6 Obiectul executării silite

Din punct de vedere al dreptului material, satisfacerea pretenţiilor creditorului se identifică cu

obiectul raportului juridic încălcat sau nesocotit. Din acest punct de vedere, obiect al executării poate fi
obligaţia de a face, a da sau a nu face ceva.
Din punct de vedere al dreptului procesual, prin obiect al executării silite se înţeleg bunurile şi
veniturile debitorului asupra cărora se poate purta executarea, într-un cuvânt, tot ceea ce poate fi supus
urmăririi.
Principiul general în materie este acela că întreaga avere a debitorului-urmărit formează gajul
creditorilor săi.
Art. 380 Cod de procedură civilă prevede că „Executarea silită se întinde asupra tuturor bunurilor
mişcătoare şi nemişcătoare ale datornicului, afară de excepţiile admise de lege.”
Codul de procedură civilă, sub aspectul posibilităţii de a fi sau nu urmărite, împarte bunurile în
trei categorii:
- neurmăribile
- urmăribile condiţionat şi
- urmăribile numai în parte.
Bunurile şi veniturile care nu pot fi urmărite pentru nici un fel de datorie sunt:
a) lucrurile necesare pentru culcatul datornicului şi al familiei sale;
b) hainele cu care se îmbracă sau care slujesc la trebuinţa de fiecare zi;
c) armele, echipamentul şi îmbrăcămintea ofiţerilor;
d) icoanele şi portretele de familie.
Dacă debitorul este încadrat în câmpul muncii, nu pot fi urmărite pentru nici un fel de datorii:
- ajutoarele acordate pentru incapacitate temporară de muncă, pentru sarcină şi lehuzie,
îngrijirea copilului bolnav în vârstă de sub 2 ani;
97
 - diurnele şi orice alte asemenea indemnizaţii cu destinaţie specială;
- bursele de studii.
A doua categorie o formează bunurile şi veniturile care se pot urmări numai condiţionat de
existenţa a două condiţii:
a) debitorul să nu aibă alte bunuri sau venituri urmăribile;
b) creanţa urmărită să decurgă din pensii de întreţinere, chirii sau alte creanţe privilegiate asupra
bunurilor imobile.
A treia categorie o formează bunurile şi veniturile care nu pot fi urmărite decât parţial. „Salariile şi
celelalte drepturi băneşti cuvenite angajaţilor de orice fel, pot fi urmărite” în următoarele proporţii:
a) până la ½ din salarul tarifar net, pentru sume datorate cu titlul de obligaţie de întreţinere;
b) până la 1/3 din salarul tarifar net, pentru recuperarea pagubelor cauzate proprietăţii de stat;
c) până la 1/5 din salarul tarifar net pentru orice alte datorii.

98
 Capitolul X
DREPTUL PROCESUAL PENAL

10.1 Definiţia şi sistemul dreptului procesual penal

Activitatea procesuală este reglementată de norme juridice. Ansamblul acestor norme formează
dreptul procesual penal.
Dreptul procesual penal constituie o ramură importantă a sistemului de drept. Cele mai multe
dintre normele juridice procesuale sunt concentrate în codul de procedură penală care cuprinde
reglementarea unitară şi sistematizată a întregului proces penal.
Codul de procedură penală este împărţit în două părţi:
1. partea generală şi
2. partea specială.
Partea generală cuprinde următoarele titluri:
- regulile de bază şi acţiunile în procesul penal;
- competenţa;
- probele şi mijloacele de probă;
- măsurile preventie şi alte măsuri procesuale;
- acte procesuale şi procedurale comune.
Partea specială cuprinde următoarele titluri:
- urmărirea penală;
- judecata;
- executarea urmăririlor penale;
- proceduri speciale.

10.2 Normele juridice procesuale

Normele juridice procesuale sunt normele care au ca obiect de reglementare desfăşurarea

procesului penal.
Norma juridică, din punct de vedere structural, cunoaşte trei elemente:
- ipoteza
- dispoziţia şi
- sancţiunea

99
 Din redactarea normei juridice procesuale penale nu lipseşte dispoziţia, fără de care norma
juridică nu poate fi concepută, celelalte elemente – ipoteza şi sancţiunea – pot să nu fie adesea formulate
în mod direct, ele putând fi deduse sau cuprinse în alte norme juridice.

10.3 Faptele şi raporturile juridice procesuale

Normele juridice au în vedere numai situaţii ipotetice, ele, în principiu, nu creează raporturi
juridice, care au întotdeauna un caracter concret. Pentru a apare un raport juridic este necesară şi existenţa
împrejurării de fapt, arătată în ipoteza normei.
Raporturile juridice se nasc, modifică şi desfiinţează în baza faptelor juridice. Prin fapte juridice
procesuale se înţeleg acele împrejurări care atrag apariţia, modificarea sau stingerea raporturilor juridice
procesuale. Faptele juridice sunt constitutive, modificatoare şi extinctive.
Sesizarea organului penal printr-o plângere prealabilă,făcută de către persoana vătămată prin
infracţiune, naşte anumite raporturi procesuale între acestea şi organele competente.
Emiterea unei citaţii în vederea urmăririi martorului şi transmiterea ei dă naştere unui raport
procesual între cel chemat şi organul care a emis citaţia, etc.
Aceste împrejurări constituie fapte juridice constitutive ale raportului procesual.
Alteori, faptele juridice procesuale sunt modificatoare a raporturilor procesuale cum ar fi, spre
exemplu, împrejurarea că în cursul procesului penal inculpatul minor împlineşte o anumită vârstă sau
devine major, ceea ce poate duce la unele schimbări în conţinutul raporturilor juridice.
Poate fi dat ca exemplu de fapt juridic procesual extinctiv, moartea inculpatului în timpul
procesului penal, care alături de alte fapte ce s-ar putea ivi (apariţia unei amnistiţii, scurgerea timpului de
prescripţie,etc.) va duce prin încetarea procesului penal la stingerea raportului juridic procesual dintre
inculpat şi instituţia penală.
Raporturile juridice ce apar în cadrul procesului penal şi sunt reglementate de normele procesuale
penale sunt raporturi juridice procesuale.
Ca orice alte raporturi juridice, raporturile procesuale au trei elemente:
- subiecţi
- obiect şi
- conţinut.
Subiecţii raportului juridic procesual sunt participanţii la activitatea procesuală – organe şi
persoane – între care se leagă anumite raporturi juridice.
Obiectul raportului juridic procesual este acea acţiune sau conduită asupra căreia sunt îndreptate
drepturile subiective şi obligaţiile participanţilor la raportul respectiv. Raportul juridic nu este un scop în
sine, ci prin el se urmăreşte realizarea unei anumite conduite din partea subiecţilor.
Conţinutul raportului juridic procesual cuprinde drepturile şi obligaţiile conferite prin norma
juridică subiecţilor raporturilor respective.
100
 10.4 Caracteristicile raporturilor procesuale

În afara trăsăturilor generale şi comune pe care le au raporturile juridice, raporturile procesuale au

unele caracteristici specifice, din care amintim:
a) Raporturile juridice procesuale penale sunt raporturi juridice de autoritate. Acest caracter
derivă din caracterul de putere pe care îl are raportul de drept penal material.
Raportul penal material se realizează prin intermediul raportului procesual, iar acesta nu îşi
găseşte nici un temei în lipsa celui dintâi.
Pentru raportul juridic penal, caracterul de autoritate este evident, deoarece tragerea la răspundere
penală a persoanelor care comit infracţiuni reprezintă o manifestare a puterii şi autorităţii pe care statul o
are în acest domeniu.
Caracterul de autoritate al raportului juridic procesual penal se manifestă sub două aspecte:
- funcţional
- instituţional.
Sub aspect funcţional, el rezultă din imprejurarea că acţiunea statului de a reprima fenomenul
infracţional reclamă obligator o activitate procesuală, care se desfăşoară ca o activitate unde se manifestă
autoritatea şi puterea statului.
Sub aspect instituţional, raportul procesual cuprinde această caracteristică de putere, derivată din
împrejurarea că înfăptuirea activităţii procesuale nu poate fi încredinţată decât unui sistem de organe ale
statului, care participă la realizarea justiţiei penale.
Naşterea, modificarea sau încetarea majorităţii raporturilor juridice procesuale este
precondiţionată de existenţa unor dispoziţii ale organelor penale.
Caracterul de autoritate al raporturilor juridice procesuale nu exclude din conţinutul acestora
existenţa pentru subiecţi a unor drepturi şi obligaţii corelative.
b) În cadrul raporturilor procesuale penale se întâlneşte, de regulă, un subiect dominant care îşi
trage poziţia specială din faptul că procesul penal, din punct de vedere funcţional, trebuie condus în orice
moment de un organ sau instituţie a statului.
În faza de urmărire penală, subiect dominant este procurorul în mod direct sau prin (poliţie)
organe de cercetare şi supraveghere. În faza de judecată, subiect dominant este instanţa de judecată.
c) Subiectul dominant trebuie să fie prezent în toate raporturile juridice procesuale. Raportul
procesual se leagă totdeauna între subiectul dominant din momentul respectiv al procesului şi ceilalţi
participanţi.
Oricât de variate sunt raporturile juridice în cursul procesului penal, la unul din poli se întâlneşte
subiectul dominant.

101
 d) Raportul procesual penal, ca şi raportul de drept penal material, ia naştere peste şi în afara
acordului de voinţă al părţilor. În majoritatea raporturilor juridice procesuale, manifestarea de voinţă a
subiecţilor este unilaterală, venind, în cele mai multe cazuri, din partea subiectului dominant.
Uneori, manifestarea de voinţă, în sensul intrării în raporturi juridice procesuale, vine şi din partea
altor participanţi, care pot avea iniţiativa, cum ar fi constituirea părţii civile, sesizarea prin plângere
prealabilă, etc.
e) Unele drepturi ale organelor din cadrul raportului juridic procesual au într-un anumit sens şi
caracterul de obligaţii. De exemplu: organul de urmărire penală are dreptul, în condiţiile legii, să
efectueze o percheziţie domiciliară.
Percheziţia se face numai când este necesară cauzei, nu se face prin simpla dorinţă subiectivă a
organului de urmărire. Orice altă folosire a dreptului este considerat abuz.

10.5 Justiţia penală

Încălcarea legii penale prin săvârşirea de infracţiuni, dă dreptul statului să intervină şi să

pedepsească persoanele care au săvârşit asemenea încălcări. Pentru realizarea tragerii la răspundere
penală, statul trebuie să-şi organizeze în mod corespunzător o anumită activitate şi să aibă organe
specializate care să înfăptuiască activitatea respectivă.
Această activitate este justiţia penală. Lupta împotriva încălcării normelor de convieţuire trebuie
înţeleasă ca o problemă ce priveşte întreaga societate.
Potrivit teoriei separaţiei puterilor în stat, justiţia este puterea judecătorească alături de puterea
executivă şi legislativă.
Justiţia a apărut pe o anumită treaptă a dezvoltării sociale şi a avut o evoluţie care a urmat în linii
generale dezvoltarea istorică a societăţii.
Justiţia se înfăptuieşte prin instanţele judecătoreşti, procuratură şi organele de cercetare penală.
10.6 Obiectul, metodele şi părţile
ştiinţei dreptului procesual penal

Fiecare ramură a dreptului, ca ansamblu de norme juridice, este studiat de o anumită ramură a
ştiinţei dreptului. Ştiinţa dreptului procesual penal se preocupă de studierea dreptului procesual penal ca
ramură a sistemului de drept.
Dreptul procesual penal reprezintă o ramură distinctă a ştiinţei dreptului având un obiect propriu
de studiu. Obiectul acestei ştiinţe îl formează studierea normelor juridice care reglementează desfăşurarea
procesului penal şi care, în totalitatea lor, constituie dreptul procesual penal.
Noţiunea de drept procesual penal presupune dreptul procesual penal ca ansamblu de norme
juridice şi ştiinţa dreptului procesual penal.

102
 Ştiinţific se impune folosirea diferenţiată a termenilor de drept procesual penal şi ştiinţa dreptului
procesual penal.
Obiectul dreptului procesual penal îl formează raporturile juridice procesuale penale ce se nasc în
activitatea procesuală.
Obiectul ştiinţei dreptului procesual penal îl formează studiul normelor juridice care
reglementează aceste raporturi.

10.7 Sarcinile ştiinţei dreptului procesual penal

a) Studierea multilaterală şi creatoare a normelor de drept procesual penal.

În acest sens urmează a se cerceta:
- conţinutul exact al normelor procesuale;
- cauzele care au determinat o anumită reglementare;
- corespondenţa reglementării cu necesităţile practice;
- acţiunea exercitată de norma respectivă asupra fenomenelor la care se referă;
- eventuala îmbunătăţire a reglementării pozitive prin propuneri de lege ferenda, etc.
b) Îmbinarea teoriei ştiinţifice cu practica şi adâncirea caracterului său aplicativ.
Organele care realizează procesul penal desfăşoară o activitate vie de aplicare concretă a normelor
procesuale. Ştiinţa dreptului procesual penal trebuie să analizeze această practică, să teoretizeze şi să
promoveze tot ceea ce este mai nou şi înaintat, criticând, în acelaşi timp, practicile greşite.
c) Studierea dreptului procesual penal din alte ţări.
Principiile fundamentale ale dreptului nostru procesual penal se regăsesc legiferate şi în alte
legislaţii în ţări cu tradiţie pentru că esenţa acestui proces este aceeaşi. De asemenea, multe din instituţiile
procesuale au o reglementare apropiată.
d) Analiza şi scoaterea în evidenţă în mod critic a gândirii înainttate şi progresiste manifestată în
ştiinţa dreptului procesual rămân din trecut.
În lucrările unor jurişti români din trecut se manifestă multe susţineri care au vădit o mentalitate
progresistă în privinţa modului cum trebuie reglementat procesul penal. Există luări de poziţie în vederea
simplificării şi atenuării caracterului complicat şi formalist al normelor procesuale, critici la adresa
modului cum se încalcă unele drepturi ale părţilor în proces, manifestări de grijă pentru stabilirea
adevărului în cauza penală, susţineri pentru o promovare mai consecventă a prezumţiei de nevinovăţie,
etc.
Datoria ştiinţei dreptului procesual penal din ţara noastră este de a descoperi şi scoate în evidenţă
în mod critic toate manifestările înaintate care au apărut în ştiinţa juridică.

103
 10.8 Legătura ştiinţei dreptului procesual penal
cu alte ştiinţe

Ştiinţa dreptului procesual penal este legată de toate celelalte ştiinţe juridice.
Cea mai strânsă legătură este între ştiinţa dreptului procesual penal şi ştiinţa dreptului penal. Între
obiectele studiate de aceste două discipline există acea strânsă legătură care se manifestă între formă şi
conţinut.
Strânsă legătură există între dreptul procesual penal şi dreptul procesual civil, care studiază
activitatea justiţiei, dar pe cea care se realizează în cauzele civile. O serie de principii ale procesului penal
se manifestă şi în procesul civil, iar unele instituţii procesuale au o organizare apropiată. În procesul penal
urmează a se rezolva deosebit de frecvent şi o acţiune civilă, care formează obiectul principal de studiu al
dreptului procesual civil.
Dreptul procesual penal are raporturi apropiate şi cu unele ştiinţe nejuridice, care au însă o mare
importanţă în studierea unor aspecte strâns legate de activitatea juridică. Printre acestea sunt:
- criminalistica
- medicina legală
- statistica judiciară
Criminalistica ajută la aflarea adevărului în procesul penal, înarmând organele penale cu
cunoştinţele tehnico-ştiinţifice necesare în descoperirea şi dovedirea infracţiunilor, precum şi identificarea
infractorilor.
Obiectul criminalisticii constă în elaborarea metodelor tehnico-ştiinţifice şi tactice precum şi
stabilirea mijloacelor necesare aplicării lor, în vederea descoperirii, ridicării, fixării şi examinării urmelor
infracţiunii, descoperirii infractorilor şi pentru stabilirea măsurilor de prevenire a infracţiunilor.
Necesitatea, uneori, chiar obligativitatea efectuării unor constatări sau expertize medico-legale
este expres prevăzută de codul de procedură penală, obligând ştiinţa dreptului procesual penal la o
apropiată colaborare cu ştiinţa medicinii legale.
Statistica judiciară se ocupă cu fenomenele juridice din punct de vedere al statisticii.

10.9 Izvoarele dreptului procesual penal

Noţiunea de izvor de drept poate fi folosită în sensuri diferite. Sensul cel mai larg al acestei
noţiuni duce la accepţiunea de izvor material al dreptului, înţelegându-se prin aceasta condiţiile materiale
de existenţă ale societăţii, care determină în ultimă analiză conţinutul şi esenţa dreptului.
Din acest punct de vedere, izvorul dreptului procesual penal rezidă în aceleaşi condiţii materiale în
care îşi are rădăcina întreg sistemul de drept.

104
 În continuare vom analiza izvoarele dreptului procesual penal în sensul formelor de exprimare a
normelor procesuale, fiind necesară cunoaşterea normelor juridice în care se exprimă voinţa de stat în
reglementarea procesului penal.
Reglementarea procesului penal având o deosebită importanţă pentru activitatea de stat, normele
procesuale penale sunt edictate prin lege. Pentru dreptul procesual penal legea este singurul izvor de
drept.
Constituţia României cuprinde numeroase norme şi dispoziţii generale care constituie izvoare
directe de drept procesual şi texte fundamentale a căror dezvoltare se face în alte legi cu conţinut
procesual penal.
Codul de procedură penală cuprinde marea majoritate a normelor procesuale penale, constituind
principalul izvor al dreptului procesual penal. Întreaga desfăşurare a procesului precum şi toate
problemele de procedură găsesc o reglementare sistematică în codul de procedură penală, aceasta
reprezentând legea generală în materie procesual penală.
Codul penal cuprinde unele texte cu conţinut procedural:
- art. 90 – 98 c. pen. – înlocuirea răspunderii penale;
- art. 131 – 132 C. pen. – lipsa plângerii prealabile şi împăcarea părţilor;
- art. 304 c. pen. – privitor la adulter.
Codul de procedură civilă este aplicabil în procesul penal în măsura în care anumite aspecte
procedurale nu sunt reglementate de codul de procedură penală, în schimb sunt cuprinse în Codul de
procedură civilă şi aplicarea lor corespunzătoare nu ridică piedici principiale. Ex. nu pot fi sechestrate
acele bunuri exceptate prin lege.
Codul civil şi Codul familiei pot constitui, în anumite cazuri, izvoare de drept procesual. În
măsura în care în procesul penal urmează a se rezolva unele chestiuni prealabile, poate deveni necesară
aplicarea unor texte din codurile respective.
Alături de coduri pot constitui izvoare ale dreptului procesual penal:
- legea de organizare judecătorească;
- legea de înfiinţare şi organizare a Procuraturii;
- legea privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor;
- legea cambiei;
- legea CEC-ului şi a biletului la ordin;
- unele tratate şi convenţii internaţionale.

105
 10.10 Interpretarea dreptului procesual penal

Normele juridice procesuale reglementează situaţii generale şi abstracte, fiind de obligaţia

organelor care participă la procesul penal să aplice împrejurării de fapt concrete cazul tipic prevăzut în
aceste norme. Interpretarea este inseparabil legată de aplicarea normelor juridice. Interpretarea are ca
obiect explicarea şi lămurirea exactă a înţelesului normelor procesuale.
Din punct de vedere al subiectului care face interpretarea, aceasta poate fi:
- interpretare legală (autentică);
- interpretarea judiciară (cauzală)
- interpretare doctrinală.
Interpretarea legală este dată în general de organul care a edictat norma juridică. Întrucât acest
organ poate explica cel mai conform cu realitatea conţinutul dispoziţiilor edictate, această interpretare se
mai numeşte şi autentică.
Interpretarea judiciară a normelor procesuale penale este făcută de organele care participă la cauza
penală. Întrucât această interpretare este legată de rezolvarea unei cauze concrete, neavând caracter de
generalitate, ea se mai numeşte şi interpretare cauzală. Forţa obligatorie a interpretării este redusă la
limitele speţei în care a avut loc.
Interpretarea doctrinală este făcută de teoreticienii dreptului procesual penal prin manuale, studii,
comentarii, conferinţe, etc.
În funcţie de sfera de aplicare a interpretării şi a limitării efectelor pe care le produce, interpretarea
normelor procesuale penale poate fi:
- extinctivă
- restrictivă
- declarativă.
Interpretarea extinctivă lărgeşte limitele de aplicare a normelor juridice dincolo de hotarele
prevăzute în redactarea textului.
Interpretarea restrictivă îngustează aplicarea normei sub limita celor exprimate în text.
Interpretarea declarativă este aceea care constată că textul redă exact înţelesul.
Interpretarea poate fi clasificată şi în funcţie de metodele pe care le foloseşte. În acest sens avem:
- Interpretarea literală sau gramaticală explică normele procesuale prin cercetarea înţelesului
termenilor folosiţi de lege atât în sensul lor obişnuit cât şi în cel de specialitate.
- Interpretarea istorică dezvăluie sensul legii din analizarea împrejurărilor istorice care au
determinat emiterea normei, condiţiilor social – politice în care s-a adoptat şi scopul vizat de aceasta.
- Interpretarea sistematică constă în clarificarea sensului normei juridice, prin determinarea
locului acesteia în sistemul de drept şi compararea ei cu alte norme juridice aparţinând aceleiaşi ramuri
sau din cadrul altor ramuri.
106
 - Interpretarea logică foloseşte diversele raţionamente şi metode ale logicii. Interpretarea logică
mai poartă denumirea de interpretare raţională întrucât urmăreşte stabilirea scopului legii, raţiunea ei
generală.
Procedeele logice folosite în interpretare sunt multiple şi dintre cele mai uzitate amintim:
a) Interpretarea per a contrario foloseşte raţionamentul prin care se deduce că o dispoziţie
limitată nu se aplică în cazuri contrare, necuprinse în lege. Cu alte cuvinte, în afara situaţiei la care legea
se referă expres, urmează a se aplica reglementarea opusă.
b) Interpretarea a fortiori se bazează pe raţionamentul potrivit căruia, dacă o dispoziţie se aplică
într-o anumită situaţie, ea se aplică şi într-un alt caz, pe care legea nu-l reglementează explicit.
c) Interpretarea ad absurdum presupune reducerea unei ipoteze la absurd. Aceasta duce de multe
ori la negarea unui anumit sens ce s-ar putea da normei juridice, prin demonstrarea absurdităţii ipotezei,
care dacă s-ar admite, ar veni în contradicţie cu tot sistemul logic al reglementării.
Interpretarea analitică constă în explicarea conţinutului unei norme juridice prin examinarea şi
extinderea dispoziţiilor pe care le cuprinde o altă normă, care reglementează o situaţie asemănătoare şi
care are o redactare mai clară sau mai amplă.
Prin interpretare se urmăreşte să se ajungă la cunoaşterea şi elucidarea sensului exact al legii.
Aplicarea legii procesual penale în spaţiu. Legea procesuală română se aplică pe întreg teritoriul
României. Legea procesuală penală română nu se poate aplica pe teritoriul altui stat, după cum nici legea
procesuală sttrăină nu acţionează pe teritoriul nostru.

107
 Capitolul XI
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE
PROCESULUI PENAL.
PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL

Prin principii sau reguli de bază ale procesului penal se înţeleg acele idei diriguitoare şi
fundamentale potrivit cărora este organizat sistemul procesual şi se desfăşoară întreaga activitate
procesual penală.
În sens larg, prin noţiunea de principiu al procesului penal înţelegem toate regulile generale care
prezintă o mare importanţă în procesul penal.
În sens restrâns, înţelegem acele idei diriguitoare care sunt proprii atât procesului penal în
integralitatea sa, cât şi fiecărei faze procesuale în parte.
Principalele reguli de bază sau principii ale procesului penal sunt:
1. legalitatea
2. aflarea adevărului
3. egalitatea cetăţenilor în procesul penal
4. folosirea limbii materne
5. rolul activ al organelor penale
6. garantarea libertăţii individuale
7. garantarea dreptului de apărare
8. oficialitatea
9. nemijlocirea şi
10. rapiditatea.
1. Principiul legalităţii
Principiul legalităţii constituie un principiu cadru, înăuntrul căruia îşi găsesc împlinirea toate
celelalte principii, precum şi întreaga activitate procesuală.
Principiul legalităţii înseamnă că întreaga desfăşurare procesuală, toate activităţile participanţilor
la procesul penal, trebuie să aibă loc şi să se realizeze numai în conformitate cu dispoziţiile legii.
Obligaţiunea respectării legii este aceeaşi în toate domeniile vieţii sociale.
Respectarea întocmai a legalităţii în domeniul procesului penal prezintă o deosebită importanţă cu
atât mai mult cu cât în acest domeniu necesită apărate unele drepturi şi libertăţi cetăţeneşti dintre cele mai
importante, iar pe de altă parte sunt conferite organelor penale posibilităţi de luare, împotriva
împricinaţilor, a unor măsuri de maximă gravitate, cum ar fi: reţinerea, arestarea preventivă, aplicarea de
sechestre, efectuarea de percheziţii, ridicarea de obiecte, etc.
108
 Realizarea principiului legalităţii pe plan general este asigurată prin crearea unui sistem de
supraveghere al cărui subiect central este procurorul.
Între procuror şi instanţă există un control reciproc; în literatura de specialitate acest control este
cunoscut sub denumirea de control încrucişat.

2. Principiul aflării adevărului

Soluţionarea cauzei penale este imposibilă fără ca organul penal să nu stabilească în mod exact
realitatea situaţiei de fapt precum şi toate împrejurările privitoare la persoana făptuitorului.
A afla adevărul în cauză penală înseamnă a realiza o concordanţă deplină între faptele întâmplate,
aşa cum s-au petrecut ele în materialitatea lor şi concluziile la care ajunge organul penal cu privire la
aceste fapte.
Faptele care urmează să se stabilească în cadrul procesului penal există şi s-au petrecut ca
fenomene obiective. Pentru ca să fie cunoscute, apreciate şi rezolvate pe plan juridic de către organele
care desfăşoară procesul penal este nevoie ca faptele obiective să capete o reflectare pe plan subiectiv în
conştiinţa judecătorului, procurorului sau organului de cercetare penală.
Cunoştinţele şi concluziile la care ajunge anchetatorul cu privire la împrejurările de fapt ale
cauzei, verificate în practică, de experienţă, pe baza materialului probator, sunt autentice, sunt adevăruri
obiective.

3. Principiul egalităţii cetăţenilor în procesul penal

Democratismul se bazează pe o egalitate reală şi deplină a tuturor cetăţenilor, fără deosebire de
naţionalitate, rasă, sex sau religie.
Principiul egalităţii cetăţenilor are în procesul penal următoarele trei aspecte principale:
a) Desfăşurarea procesului penal se realizează de aceleaşi organe şi instituţii în raport cu toate
persoanele.
b) Procesul penal se desfăşoară pentru toate persoanele după aceleaşi reguli procesuale.
c) Părţile au aceleaşi drepturi în faţa organelor penale.

4.Folosirea limbii materne

Admiterea principiului folosirii limbii materne în desfăşurarea activităţii judiciare şi înscrierea lui
printre regulile de bază ale procesului penal marchează transpunerea în plan juridic a politicii juste şi
înţelepte a democratismului în rezolvarea problemei naţionale.
Constituţia României, legea fundamentală a ţării, consfinţeşte principiul folosirii limbii materne în
desfăşurarea procesului penal. În unităţile administrativ teritoriale locuite şi de populaţie de altă
naţionalitate decât cea română, se asigură folosirea limbii materne a acestei populaţii.

109
 Folosirea în anumite zone geografice a limbii cunoscute de o parte a populaţiei, prezintă avantaj şi
prin darea unui conţinut sporit publicităţii procesului şi adăugarea unui element în plus realizării rolului
educaţional al procedurii judiciare în rândul cetăţenilor.
Părţilor care nu vorbesc limba în care se desfăşoară procesul penal li se asigură posibilitatea de a
lua cunoştinţă de piesele dosarului şi dreptul de a vorbi în instanţă şi a pune concluzii prin interpret.

5. Rolul activ al organelor penale

Potrivit art. 4 Cod de procedură penală, organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt
obligate să aibă un rol activ în desfăşurarea procesului penal
Principiul potrivit căruia organele penale trebuie să aibă un rol activ este un principiu complex,
înglobând numeroase aspecte, care se realizează pe trei laturi principale:
a) Stabilirea adevărului. În duelul contradictoriu dintre părţi instanţa nu poate rămâne un simplu
arbitru care înregistrează şi cântăreşte numai probele administrate de părţi, având obligaţia ca, din oficiu,
să încerce, dincolo de propunerile părţilor, să stabilească adevărul, dispunând administrarea de noi probe,
necerute de părţi.
Nerespectarea de către instanţă a rolului său activ în aflarea adevărului a constituit prilej pentru
desfiinţarea unor hotărâri judecătoreşti în practica judiciară. Instanţele de casare au dat numeroase
îndrumări dintre care amintim:
- formularea neprecisă a cererii de probe nu dispensează instanţa de obligaţia de a examina
concludenţa ei în raport cu materialul probator aflat la dosar;
- instanţa este obligată să stabilească adevărul, să cerceteze toate probele necesare în cauză,
chiar dacă inculpatul, recunoscând fapta, renunţă la administrarea probelor;
- instanţa este obligată să stabilească toate faptele care au concurat la producerea rezultatului,
chiar dacă unele au fost săvârşite de persoane care nu au fost trimise în judecată;
- în descoperirea adevărului instanţa nu trebuie să dea o interpretare mecanică unor dispoziţii, ci
trebuie să stăruie în audierea martorului care nu s-a prezentat şi a fost propus în dovedirea apărării
formulate de inculpat;
- instanţa e datoare să stabilească toate faptele, chiar dacă unele au fost săvârşite de persoane
pentru care nu s-a cerut de procuror extinderea procesului penal.
b) Asigurarea drepturilor părţilor prin luarea de către organele penale a unor măsuri, cum ar fi: în
cazul unei infracţiuni provocatoare de prejudiciu, cel vătămat poate cere aplicarea unui sechestru
asigurator pe bunurile inculpatului.
În baza rolului său activ instanţa poate dispune aplicarea unui asemenea sechestru din oficiu, fără a
aştepta iniţiativa părţilor.
c) Îndrumarea, sprijinirea şi informarea părţilor în vederea exercitării de către acestea a
drepturilor conferite de lege.

110
 Organele de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să explice învinuitului sau
inculpatului precum şi celorlalte părţi drepturile lor procesuale.

6. Principiul garantării libertăţii individuale

Necesităţi majore ca acelea de a asigura aflarea adevărului, de astrânge probe, de a împiedica
infractorul să se sustragă de la proces, de a asigura despăgubirea persoanei vătămate, etc., pot determina
ca anumite drepturi, libertăţi şi inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei şi altele să capete, în
condiţiile legii, exercitări diferite.
Ridicarea de obiecte, aplicarea sechestrului asigurator, reţinerea, arestarea, percheziţia domiciliară,
interceptarea corespondenţei, etc., constituie măsuri de mare importanţă care se restrâng în anumite limite
asupra modului obişnuit în care se realizează unele din drepturile cetăţeneşti. Toate aceste condiţii
deosebite de exercitare a unor drepturi pentru a nu constitui un abuz şi o ştirbire a statutului juridic al
cetăţenilor, nu se pot înfăptui decât în deplină conformitate cu prevederile legii.
Dintre toate drepturile cetăţeneşti, acela faţă de care se pot lua cele mai grave măsuri de
restrângere este libertatea individuală. Garantarea libertăţii împotriva oricărei măsuri abuzive sau greşite,
este regulă de bază constituind un principiu fundamental al procesului penal.
Art. 5 Cod de procedură penală inserează regula de bază a procesului penal potrivit căreia în
cursul procesului penal nimeni nu poate fi reţinut sau arestat decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de
lege.

7. Principiul garantării dreptului de apărare

Exercitarea acţiunii penale împotriva unei persoane atrage grave consecinţe, având drept urmare
tragerea la răspundere penală şi aplicarea de pedepse.
Nici o persoană nevinovată nu trebuie condamnată şi, de asemenea, nici un vinovat nu trebuie să
sufere rigorile legii penale în măsură mai mare decât se cuvine.
Dreptul la apărare este înscris în Constituţia ţării, legea organizării judecătoreşti, codul de
procedură penală şi în toate legislaţiile procesuale moderne.
Realizarea principiului garantării dreptului la apărare nu poate face abstracţie de principiul mai
general al egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa justiţiei.
Sub aspectul beneficierii depline a dreptului de apărare în procesul penal român este folosirea de
către învinuit sau inculpat a apărătorilor din oficiu, indiferent de posibilităţile materiale ale celui în cauză
de a-l plăti pe apărător.
Dreptul de apărare are trei aspecte principale:
a) Partea are dreptul de a-şi apăra singură interesele sale legale. Partea, de regulă, nu este
obligată să aibă apărător calificat (avocat) cu excepţia cazurilor când apărarea este obligatorie.
b) Organul penal este obligat să aibă în vedere din oficiu toate aspectele care sunt în favoarea
părţii. Aceasta decurge din obligaţia de a avea un rol activ, independent de activitatea sau poziţia părţilor.
111
 c) Partea are dreptul la asistenţă juridică. Îndrumarea şi ajutarea părţii de către o persoană cu
calificare juridică şi profesională corespunzătoare sporeşte la maxim posibilităţile de realizare a
drepturilor şi intereselor legale ale părţilor în procesul penal.
Faptul că, în anumite cazuri, apărarea este obligatorie reprezintă o garanţie evitându-se ca în
cazuri deosebite, soluţionarea cauzei să se înfăptuiască fără contribuţia competentă şi activă a apărătorului
care asistă sau reprezintă partea în realizarea intereselor sale legitime.
Dreptul la apărare are următoarele caracteristici:
a) dreptul la apărare este garantat pe tot cursul procesului;
b) dreptul la apărare este garantat tuturor părţilor, indiferent de poziţia lor procesuală;
c) dreptul la apărare se realizează prin multiple modalităţi. Principalele modalităţi de asigurare a
dreptului la apărare se înfăptuiesc prin:
- modul cum sunt organizate şi funcţionează instanţele judecătoreşti;
- dispoziţiile procedurale prevăzute de lege;
- asistenţa juridică.

8.Principiul oficialităţii
Săvârşirea de infracţiuni dă dreptul statului să tragă la răspundere penală infractorul. Legea
prevede că scopul procesului penal este constatarea la timp şi în mod complet a faptelor penale. Organele
penale au obligaţia de a desfăşura activitatea procesuală ori de câte ori s-a săvârşit o infracţiune. Pe acest
temei se bazează existenţa principiului oficialităţii sau obligativităţii.
Art 2 Cod de procedxură penală prevede că actele necesare desfăşurării procesului penal se
îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când, prin lege, se dispune altfel.
Procesul penal se începe din oficiu, fără a fi nevoie de o sesizare venită din partea cuiva.
De regulă, propriu acţiunii civile, principiul disponibilităţii nu se aplică procesului penal.
Principiul oficialităţii nu operează în cazul persoanelor cu imunitate legală.
Principiul oficialităţii este suprimat complet sau aproape în întregime în cazul când legea
condiţionează desfăşurarea procesului penal de existenţa unei plângeri prealabile făcute
de partea vătămată. Oficialitatea în aceste situaţii este înlocuită de caracterul disponibil al procesului
penal.
După gradul de aplicabilitate al principiului oficialităţii, cauzele penale se împart în trei categorii:
a) Cauze de acuzare publică în care principiul oficialităţii se aplică integral, procesul penal
desfăşurându-se pe tot parcursul său potrivit acestui principiu.
b) Cauze de acuzare privată în care acţiunea penală este disponibilă, partea vătămată putând fi
titular al acţiunii penale şi având dreptul să susţină acuzaţia.
c) Cauze de acuzare privat – publică sau public – privată în care sunt prezente elemente din
primele două. Acţiunea penală începe la plângerea prealabilă a părţii şi se continuă din oficiu.

112
 9. Principiul nemijlocirii
Principiul nemijlocirii constituie o metodă activă pentru aflarea adevărului şi înseamnă că
organele judiciare trebuie să ia contact nemijlocit, adică prin percepere directă, cu mijloacele de probă
existente.
Aspectele majore ale principiului nemijlocirii:
a) Organele penale trebuie să stăruie în luarea contactului direct, nemijlocit, cu întreg materialul
probator şi să perceapă prin propriile simţuri toate elementele de natură să influenţeze soluţionarea cauzei
penale.
b) Organele penale au obligaţia să încerce stabilirea faptelor în aşa fel încât între conţinutul faptic
al probelor şi cel care stabileşte acest conţinut să existe cât mai puţine verigi intermediare. Aceasta
impune să se caute pe cât posibil sursele primare ale probelor.
În faza de judecată, principiul nemijlocirii se realizează prin unicitatea completului de judecată şi
continuitatea şedinţei.
Unicitatea completului de judecată presupune că acelaşi complet de judecată să judece cauza de la
început până la sfârşit.
Continuitatea şedinţei de judecată implică judecarea cauzei într-o singură şedinţă sau, dacă aceasta
nu este posibil, în întreruperi completul să nu mai judece alte cauze.

10. Principiul rapidităţii

Procesul penal trebuie desfăşurat într-un timp util, în aşa fel încât scopul acestuia să se realizeze în
condiţii optime.
Tragerea la răspundere penală a infractorului şi aplicarea pedepsei într-un termen apropiat de
momentul comiterii infracţiunii are în vedere două aspecte:
a) Aflarea adevărului este uşurată de promtitudinea cu care se desfăşoară procesul. Una din
piedicile obiective în aflarea adevărului o constituie scurgerea timpului.
Desfăşurarea procesului penal cu promtitudine contribuie la obţinerea unor probe de calitate, care
să contribuie la aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
b) Efectul educativ al procesului este cu atât mai sporit cu cât cauza se rezolvă într-un timp mai
scurt.
Descoperirea infractorilor şi tragerea lor la răspundere penală într-un interval cât mai scurt conţine
elemente de prevenţie generală, ajutând la influenţarea acelor elemente slabe ale societăţii care ar fi
tentate să comită infracţiuni şi elemente de prevenţie specială care fac ca infractorul să înţeleagă că
activitatea sa infracţională nu rămâne nepedepsită.

Îmbinarea principiilor procesului penal

În faza de urmărire penală, ca şi în faza de judecată, principiile procesului penal nu se aplică în
mod izolat ci într-o continuă interacţiune şi condiţionare reciprocă.
113
 a) În cadrul îmbinării principiilor procesului penal o poziţie deosebită ocupă principiul legalităţii.
Principiul legalităţii constituie un principiu cadru în sensul că interacţiunea lui cu celelalte
principii depăşeşte simpla legătură cu acestea, constituind un cadru înlăuntrul şi cu respectarea căruia se
realizează toate celelalte principii.
b) O a doua caracteristică generală a îmbinării principiilor procesului penal constă în faptul că în
reţeaua multilaterală a legăturilor se observă o deosebită interdependenţă între aflarea adevărului pe de o
parte şi toate celelalte principii.
c) O altă trăsătură a legăturii principiilor procesului penal se caracterizează prin interacţiunea
dintre toate principiile între ele. Oricare principiu are o anumită contingenţă cu celelalte principii. Sunt
principii care se leagă dialectic atât de strâns de altele încât le determină conţinutul şi întinderea. Mai
mult, unele principii nu-şi găsesc justificarea decât în măsura aplicării altora.
Regulile de bază ale procesului penal au, de asemenea, legătură cu toate principiile având conţinut
de organizare judecătorească şi care , la rândul lor, se intercondiţionează.

PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL

În dreptul procesual penal participanţii sunt subiecţii care îşi desfăşoară activitatea împreună în
vederea realizării procesului penal. Aceştia sunt:
- organele penale
- părţile în procesul penal
- alte persoane.
1. Organele care participă în cauza penală sunt:
- instanţa de judecată
- procurorul
- organele de cercetare penală.
2. Părţile în procesul penal sunt:
- inculpatul
- partea vătămată
- partea civilă
- partea civilmente responsabilă.
3. Apărătorul are o poziţie specială între participanţi, pentru că deşi nu este interesat în cauză
direct, în nume propriu, se situează pe poziţiile părţii căreia îi acordă asistenţă juridică.
4. Alte persoane participante la procesul penal:
- martorii
- martorii asistenţi
- experţii
- interpreţii, etc.
114
 Instanţa de judecată
Instanţa de judecată desfăşoară activitatea, în general, în faza judecăţii.
Importanţa instanţei de judecată ca subiect principal al activităţii procesuale rezultă din următoarele
împrejurări:
a) Instanţa este organul care soluţionează cauza penală realizând prin hotărârea pronunţată
desăvârşirea tragerii la răspundere penală prin aplicarea pedepsei celui vinovat; în acelaşi timp, când este
cazul, instanţa achită pe inculpat sau pronunţă încetarea procesului penal, dând chiar şi în asemenea
situaţii o rezolvare definitivă procesului penal.
b) Instanţa este un organ care verifică întreaga activitate procesuală desfăşurată de toţi ceilalţi
participanţi atât înaintea judecării cauzei cât şi cu ocazia judecării.
c) Instanţa nu poate renunţa la realizarea justiţiei. Instanţa nu are dreptul să renunţe la judecarea
cauzei şi pronunţarea soluţiei.
Activitatea instanţelor judecătoreşti este o activitate colegială. în judecarea şi soluţionarea
cauzelor penale, judecătorii îşi desfăşoară activitatea întruniţi într-un complet de judecată.
Procurorul
Procurorii îşi desfăşoară activitatea în cadrul Parchetelor organizate conform organizării
instanţelor judecătoreşti:
- Parchetul de pe lângă Judecătorie
- Parchetul de pe lângă Tribunal
- Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
- Parchetul general de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
- Parchetul Naţional Anticorupţie
Procurorul are următoarele atribuţiuni:
a) asigură efectuarea urmăririi penale şi exercită supravegherea acesteia, precum şi
supravegherea legalităţii la locurile de reţinere şi detenţie preventivă;
b) veghează la respectarea legii în cazurile de la instanţele judecătoreşti, precum şi în activitatea
acestora de punere în executare a hotărârilor.
În faza de urmărire penală procurorul coordonează toate activităţile, exercitând supravegherea
întregii urmăriri, sau realizând această activitate în calitate de organ de urmărire penală.
În faza de judecată, procurorul, în afara exercitării supravegherii judiciare, este şi organul care
promovează acţiunea penală şi susţine acuzarea.
Procurorul veghează ca orice infracţiune să fie la timp descoperită şi complet stabilită, ca orice
infractor să fie tras la răspundere penală şi ca nici o persoană să nu fie urmărită penal decât în cazurile şi
condiţiile prevăzute de lege.
În faza de urmărire penală procurorul are următoarele sarcini:
- efectuarea oricăror acte de urmărire penală în orice cauză;
115
 - efectuarea în întregime a urmăririi penale în cazurile în care aceasta poate fi îndeplinită numai
de procuror;
- supravegherea urmăririi penale, în scopul desfăşurării acestei activităţi potrivit legii; în
îndeplinirea sarcinii procurorul ia măsuri şi dă dispoziţii obligatorii pentru organele de cercetare penală;
- îndeplinirea anumitor acte de urmărire care sunt numai de competenţa procurorului, cum ar fi:
punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea unor măsuri de prevenţie, trimiterea în judecată;
- rezolvarea pe cale ierarhică a plângerilor îndreptate împotriva actelor de urmărire penală;
- solicitarea spre verificare a oricăror dosare de la organele de cercetare penală, care sunt
obligate să le înainteze cu toate actele şi materialele referitoare la cauză;
- încuviinţarea, autorizarea, confirmarea sau infirmarea, după caz, a actelor sau măsurilor
procesuale ale organelor de cercetare.
Procurorul realizează supravegherea respectării legii în activitatea de judecată prin:
- participarea procurorului la şedinţele de judecată;
- folosirea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate nelegale sau
netemeinice;
- exercitarea de către Procurorul General a recursului extraordinar îndreptat împotriva
hotărârilor rămase definitive care aduc o încălcare esenţială a legii sau sunt vădit netemeinice;
- sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către Procurorul General pentru emiterea
deciziilor de îndrumare, în vederea aplicării unitare a legii în activitatea de judecată;
- participarea Procurorului General la şedinţele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în care se dau
decizii de îndrumare;
- procurorii supraveghează legalitatea punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti.

Organele de cercetare penală

Potrivit art. 201 Cod de procedură penală, urmărirea penală este realizată de procuror şi organele
de cercetare. Organele de cercetare sunt:
a) organele de cercetare ale Serviciului Român de informaţii;
b) organele de cercetare ale Poliţiei;
c) organele de cercetare specială.
Organele de cercetare specială îşi desfăşoară activitatea în legătură cu anumite domenii de
activitate. Dintre acestea amintim:
a) ofiţeri anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare;
b) ofiţeri anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană;
c) ofiţeri anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare;
d) ofiţeri de grăniceri, precum şi ofiţeri anume desemnaţi din M.I. pentru infracţiuni săvârşite în
legătură cu regimul frontierelor;
116
 e) căpitanii porturilor pentru infracţiunile la regimul navigaţiei maritime şi fluviale.

Inculpatul
Învinuitul sau inculpatul reprezintă figura centrală a procesului penal. Întreaga activitate
procesuală se desfăşoară în jurul faptei penale săvârşite de această persoană şi în vederea tragerii sale la
răspundere.
Învinuitul, respectiv inculpatul are o poziţie procesuală diferenţiată în cauza penală, în raport cu
împrejurarea dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare sau nu.
Potrivit art. 23 Cod de procedură penală se numeşte inculpat persoana împotriva căreia s-a pus în
mişcare acţiunea penală, iar art. 229 prevede că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală se
numeşte învinuit atâta timp cât nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa.
Legea prevede expres că inculpatul este parte în procesul penal pe când învinuitul este numai
subiect de drepturi şi obligaţii pe care le exercită în cursul procesului penal.
În general, învinuitul sau inculpatul trebuie să fie prezent la desfăşurarea procesului penal.

Partea vătămată

Infracţiunile aduc, prin săvârşirea lor, o anumită vătămare. Această vătămare poate fi suportată de
o persoană fizică sau juridică.
Partea vătămată nu este parte în proces, ea intervenind în proces în măsura în care organele penale
o solicită în realizarea anumitor activităţi. Persoana vătămată poate fi audiată ca martor, poate fi solicitată
să participe la reconstituire sau confruntare, etc.
Persoana vătămată poate să-şi manifeste voinţa de a participa la procesul penal. Persoana care a
suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă la procesul penal se
numeşte „parte vătămată”.
Partea vătămată poate împiedica acţiunea penală prin retragerea plângerii prealabile sau prin
împăcarea părţilor.

Partea civilă
Conform art. 24 Cod de procedură penală partea vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul
procesului penal se numeşte parte civilă.
Acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal prin constituirea
persoanei vătămate în parte civilă.
Alăturarea acţiunii civile celei penale şi, deci, constituirea de parte civilă este posibilă în orice
cauză penală.
Constituirea de parte civilă nu se poate face decât în vederea reparării pagubelor pricinuite prin
infracţiune.
117
 Alăturarea acţiunii civile de acţiunea penală prezintă avantaje faţă de promovarea acţiunii civile pe
cale separată.
Avantajul acestei căi este atât pentru instanţă cât şi pentru satisfacerea intereselor părţilor.
Pentru activitatea de justiţie rezolvarea concomitentă a acţiunii penale şi civile duce la o mai bună
soluţionare a cauzei, având în vedere strânsa legătură a celor două laturi ale cauzei, bazate pe aceeaşi
situaţie de fapt. Totodată se economiseşte timp şi efort în activitatea instanţelor deoarece pentru
rezolvarea aceleiaşi cauze nu vor fi necesare două judecăţi distincte.
Persoana vătămată este avantajată prin constituirea de parte civilă obţinând mai repede
despăgubirile pe această cale, întrucât rezolvarea acţiunii civile separate ar fi întârziată de judecarea cu
anticipaţie a procesului penal.
Participând ca parte civilă în procesul penal, persoana vătămată poate beneficia de concursul
procurorului în susţinerea pretenţiilor sale civile. Sub aspect material un avantaj îl constituie împrejurarea
că exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal este scutită de taxa de timbru.
Şi inculpatului îi este mai favorabilă ipoteza alăturării acţiunii civile procesului penal, pentru că nu
va fi obligat să răspundă de două ori în justiţie, fiindu-i mai uşoară şi, eventual, mai puţin costisitoare
organizarea apărării.
Art. 15, alin. 2 Cod de procedură penală prevede că se poate constitui parte civilă în procesul
penal în tot cursul urmăririi penale, iar în timpul judecăţii doar la prima instanţă şi numai până la citirea
actului de inculpare.

Partea responsabilă civilmente

Răspunderea penală este strict personală. Spre deosebire, în dreptul civil este cunoscută şi
reglementată răspunderea pentru fapta altuia. Pe această împrejurare se bazează posibilitatea ca, în
procesul penal, să apară o parte care răspunde numai din punct de vedere civil. Conform art. 24 Cod de
procedură penală persoana chemată în procesul penal să răspundă potrivit legii civile pentru paguba
provocată prin fapta inculpatului sau învinuitului se numeşte parte responsabilă civilmente.
Pot răspunde civil părinţii sau ceilalţi reprezentanţi legali pentru faptele provocatoare de prejudicii
săvârşite de copiii minori aflaţi în supravegherea lor, instituţiile şi societăţile comerciale pentru
infracţiunile săvârşite de angajaţii lor în timpul sau cu ocazia executării serviciului.
Partea responsabilă civilmente răspunde pentru sau alături de inculpat. Răspunderea este pentru
inculpat când acesta nu poate fi obligat personal la plata despăgubirilor civile (minorul). În celelalte
cazuri răspunderea este solidară.
Legea instituie două căi prin care partea responsabilă civilmente participă în procesul penal:
a) poate fi introdusă în cauză la cererea celor interesaţi sau din oficiu şi
b) poate interveni din proprie iniţiativă.

118
 Introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente este limitată în timp. Limita este fixată în
mod simetric în raport cu constituirea de parte civilă, din motive de echitate în ce priveşte posibilitatea de
acţionare a părţilor în apărarea intereselor lor. Art. 16 Cod de procedură penală prevede că introducerea
părţii civilmente responsabilă se poate face în tot cursul urmăririi, iar în cadrul judecăţii numai la prima
instanţă şi fără a depăşi momentul citirii actului de acuzare.
Apărătorul
Apărătorul are o poziţie specială printre participanţii în cauza penală. El nu este parte în proces
deoarece nu are de susţinut sau de revendicat interese personale.
Sub aspectul contradictorialităţii, apărătorul se situiază totuşi pe poziţia procesuală a părţii ale
cărei interese le susţine şi apără, putând de regulă exercita toate drepturile acestei părţi.
Faptul că apărătorul are un rol şi o contribuţie importantă în cauză, precum şi poziţia sa procesuală
specifică, determină considerarea acestuia printre principalii participanţi la procesul penal.
Dreptul de apărare cuprinde posibilitatea de a avea un apărător. Apărătorul este un avocat care –
prin calificarea profesională şi cunoştinţele sale juridice de specialitate - poate acorda asistenţă juridică.

119
 CAPITOLUL XII
ACŢIUNEA PENALĂ ŞI ACŢIUNEA CIVILĂ
ÎN PROCESUL PENAL

12.1 Acţiunea penală – obiect, subiect, caractere.

12.2 Punerea în mişcare, exercitarea şi stingerea acţiunii penale.
12.3 Cauzele de împiedicare a punerii în mişcare şi exercitării acţiunii penale.
12.4 Acţiunea civilă – obiect şi caractere.
12.5 Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal.
12.6 Raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă.

12.1 Acţiunea penală – obiect, subiect caractere

Orice încălcare a normelor juridice produce un anumit conflict de drept. Rezolvarea unor conflicte
de drept prin aplicarea sancţiunilor prevăzute de norma juridică este dată în competenţa organelor de
jurisdicţie. Pentru aducerea conflictului de drept înaintea justiţiei trebuie să existe un mijloc legal,
exercitabil în conformitate cu dispoziţiile legii. Un asemenea mijloc este acţiunea în justiţie.
Pentru a exista posibilitatea tragerii la răspundere penală a infractorului şi ca justiţia să se
realizeze e nevoie să se pretindă pedepsirea celui vinovat.
Pentru înfăptuirea justiţiei şi tragerea la răspundere penală a făptuitorului trebuie să existe un
subiect care să sesizeze instanţa şi un mijloc juridic prin care să se realizeze scopul întregii acţiuni
procesuale.
Acţiunea penală este mijlocul prin intermediul căruia se realizează în justiţie tragerea la
răspundere penală şi pedepsirea infractorului. Potrivit art. 9 Cod de procedură penală acţiunea penală are
drept obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni.
În doctrina de specialitate cu privire la natura juridică a acţiunii penale au existat două păreri:
1. dreptul la acţiune este un drept inerent şi incorporat în dreptul substanţial pe care îl realizează;
2. dreptul la acţiune este un drept autonom, opinie admisă fără rezerve de doctrina modernă.
Acţiunea trebuie deosebită de dreptul ocrotit. Acţiunea este sancţiunea dreptului, adică mijlocul
dat de lege împotriva celor care violează dreptul. Deci, acţiunea în justiţie este o noţiune autonomă,
distinctă de dreptul invocat.
Promovarea acţiunii penale are drept scop sesizarea instanţei care, odată investită, este obligată să
judece.
Prin pornirea acţiunii penale împotriva unei persoane, aceasta devine inculpat.

120
 Acţiunea penală odată declanşată transformă pe făptuitor în subiect de drepturi procesuale, în
parte în proces, constituind temeiul juridic în virtutea căruia el poate exercita, în toată deplinătatea,
drepturile ce revin oricărei părţi.
Actul prin care se porneşte împotriva cuiva, acţiunea penală constituie actul de inculpare.
Pot constitui act de inculpare:
- ordonanţa procurorului prin care se pune în mişcare acţiunea penală în cursul urmăririi penale,
potrivit art. 235 Cod de procedură penală;
- rechizitoriul de trimitere în judecată dat potrivit art.262 pct.1, lit.a Cod de procedură penală,
dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale;
- plângerea prealabilă adresată direct instanţei de judecată.
Exercitarea acţiunii penale nu exclude în legislaţia noastră ca, în acelaşi cadru procesual, să fie
exercitată alăturat şi o acţiune civilă.
Obiectul acţiunii penale este tragerea la răspundere penală a infractorului.
Acţiunea penală este suportul juridic al întregului proces penal şi nu numai al judecăţii.
Acţiunea penală are mai mulţi subiecţi. În literatura juridică de specialitate se vorbeşte despre un
subiect activ, cel care exercită acţiunea penală şi un subiect pasiv, cel împotriva căruia se exercită
acţiunea.
Titular al acţiunii penale este statul care exercită acţiunea prin intermediul procurorului. În
cazurile privind infracţiunile la care tragerea la răspundere penală este condiţionată de existenţa unei
plângeri prealabile, titular al acţiunii penale poate fi, în limitele stabilite de lege şi partea vătămată.

Trăsăturile caracteristice ale acţiunii penale

a) Acţiunea penală aparţine statului. Numai statul, prin organele sale specializate, are dreptul să
tragă la răspundere penală.
b) Acţiunea penală este obligatorie. Orice infracţiune comisă dă naştere raportului de drept penal
material, în cadrul căruia apare dreptul statului de a trage la răspundere penală şi pedepsi pe infractor.
c) Acţiunea penală este indispensabilă. Odată pusă în mişcare, acţiunea nu mai depinde de voinţa
organului care o exercită, urmând a fi epuizată, pentru ca pricina dedusă în justiţie să capete o soluţionare.
Acţiunea declanşată nu se poate stinge decât în cazurile prevăzute de lege.
Caracterul indispensabil al acţiunii penale permite titularilor posibilitatea de a dispune asupra
acesteia, în condiţiile legii.
d) Acţiunea penală este indivizibilă. Exercitarea acţiunii nu se poate restrânge numai asupra
unora dintre participanţii la infracţiune, pentru că tragerea la răspundere penală a persoanelor a căror
răspundere este angajată prin fapte infracţionale nu se face diferenţiat.
Oricând s-ar descoperi ulterior noi participanţi la săvârşirea infracţiunii, acţiunea penală se extinde şi
asupra acestora.
121
 Caracterul indivizibil al acţiunii se manifestă şi în cazurile cu plângere prealabilă. Art. 13 Cod de
procedură penală prevede că fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor, chiar dacă
plângerea s-a făcut sau se menţine cu privire la unul din aceştia.
O excepţie a indivizibilităţii acţiunii apare numai în caz de împăcare a părţilor, care fiind
personală, produce efecte numai faţă de cei între care a intervenit.
e) Acţiunea penală este individuală. Principiul individualizării pedepsei are drept consecinţă
procedurală necesară individualizarea acţiunii penale.
Acţiunea penală poate fi exercitată numai împotriva inculpatului, cu excluderea tuturor
persoanelor care participă la cauza penală sau pretind să intervină în cauză. Nimeni nu poate cere să fie
subiect pasiv al acţiunii penale, alături de inculpat sau în locul acestuia.
Consecinţele caracterului individual al acţiunii penale:
1. succesorii inculpatului nu pot fi subiecţi pasivi ai acţiunii penale în locul celui decedat;
2. dacă inculpatul este un incapabil (minor, interzis, etc.) nu este necesar, pentru exercitarea
acţiunii penale, ca reprezentantul său legal să participe alături de acesta;
3. nimeni nu poate pretinde a interveni în cauză, alături de inculpat, fie pentru a-i asigura mai
bine apărarea, fie pentru a fi judecat în locul lui sau alături de el.

12.2 Punerea în mişcare, exercitarea şi stingerea acţiunii penale

Art. 9, alin. 3 Cod de procedură penală prevede că acţiunea penală se poate exercita în tot cursul
procesului penal. Prin aceasta legiuitorul a subliniat că acţiunea prezintă suportul juridic al întregii acţiuni
procesuale exercitându-se atât în faza de urmărire, cât şi în faza de judecată. Deşi legea nu precizează,
acţiunea penală se poate porni numai după identificarea făptuitorului.
Realizarea acţiunii penale presupune trei împrejurări:
a) punerea în mişcare, respectiv declanşarea acţiunii;
b) exercitarea propriu-zisă a acţiunii introduse;
c) dispoziţia asupra acţiunii, respectiv stingerea ei, în care intră şi facultatea de a renunţa.
Declanşarea acţiunii este dată, de regulă, în sarcina procurorului. Procurorul pune în mişcare
acţiunea în cursul urmăririi prin ordonanţă, la propunerea organului de cercetare penală. Urmărirea se
poate desfăşura şi fără pornirea acţiunii. În acest caz, după terminarea cercetărilor, organul de urmărire
înaintează cauza procurorului; acesta dă un rechizitoriu prin care pune în mişcare acţiunea penală şi
dispune trimiterea în judecată.
Dacă este vorba de o cauză la care tragerea la răspundere penală este condiţionată de o plângere
prealabilă, partea adresează plângerea organului de cercetare penală sau direct procurorului.
Sesizarea instanţei prin plângere prealabilă are drept efect punerea în mişcare a acţiunii penale.
Exercitarea acţiunii penale înseamnă mai mult decât simpla declanşare, presupunând susţinerea ei
până la pronunţarea unei hotărâri definitive. În exercitarea acţiunii, titularii au posibilitatea să
122
administreze probe de vinovăţie, pot formula cereri instanţei, pot susţine învinuirea punând concluzii în
sensul condamnării inculpatului, pot folosi căile de atac, etc.
Cei îndreptăţiţi a exercita acţiunea penală pot şi renunţa la exercitarea acesteia.
Procurorul are dreptul să renunţe cu ocazia judecăţii cauzei la învinuire, punând concluzii în acest
sens, partea vătămată poate să nu exercite acţiunea prin neprezentarea la judecată şi nesusţinerea nici unei
acţiuni pentru obţinerea condamnării inculpatului.
Stingerea acţiunii penale nu se realizează prin simpla neexercitare, fiind nevoie de o manifestare
formală şi expresă de voinţă, care să ducă la încetarea ei.
Stingerea acţiunii este, de regulă, în puterea titularului acţiunii care poate dispune de aceasta.
În întreaga fază de urmărire penală procurorul poate dispune încetarea procesului penal sau
scoaterea de sub urmărire, stingând acţiunea penală.
În faza de judecată, când organ dominant al procesului devine instanţa, renunţarea la învinuire şi,
deci, neexercitarea în continuare a acţiunii penale de către procuror, nu atrage automat stingerea acţiunii
penale.
Instanţa este obligată să judece şi să soluţioneze cauza, acţiunea stingându-se numai prin
pronunţarea soluţiei definitive.

12.3 Cauzele de împiedicare a punerii în mişcare

a exercitării acţiunii penale

În cursul procesului penal apar situaţii când promovarea acţiunii penale este împiedicată. Dacă
acestea survin înainte de declanşarea acţiunii, au drept rezultat împiedicarea punerii în mişcare a acţiunii,
iar când apar în cursul exercitării acţiunii duc la stingerea acesteia.
Art.10 Cod de procedură penală prevede cazurile când punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii
penale este împiedicată.
Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare iar când a fost pusă în mişcare nu poate fi exercitată
dacă:
a) fapta nu există. Constatarea inexistenţei unei fapte materiale exclude imputarea ei oricărui
făptuitor;
b) fapta nu este prevăzută de legea penală. Art.2 Cod de procedură penală prevede că numai
legea poate dispune care fapte constituie infracţiuni. În măsura în care o faptă nu este prevăzută de legea
penală, ea nu este o infracţiune. Fapta nefiind o infracţiune lipseşte şi temeiul tragerii la răspundere
penală şi deci acţiunea penală nu se poate exercita;
c) fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat. Răspunderea penală fiind personală, acţiunea
penală nu se poate exercita decât împotriva celui care a săvârşit infracţiunea. Această cauză nu împiedică

123
exercitarea acţiunii decât intuitu personae, cu privire la persoana în legătură cu care s-a avut în vedere
acţiunea. Acţiunea stinsă pe acest motiv în raport cu un inculpat poate continua împotriva celorlalţi;
d) faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii. Absenţa oricărui element al
infracţiunii atrage împiedicarea exercitării acţiunii penale;
e) există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Aceste cauze sunt prevăzute
în art. 44 – 51 Cod de procedură penală şi sunt:
- legitima apărare;
- starea de necesitate;
- constrângerea morală;
- cazul fortuit;
- iresponsabilitatea;
- beţia involuntară (art. 49 C.pen.);
- minoritatea
- eroarea de fapt.
Aceste cauze sunt întemeiate pe lipsa trăsăturii esenţiale a vinovăţiei, fără de care nu poate exista
infracţiune, ceea ce împiedică exercitarea acţiunii penale.
f) lipseşte plângerea prealabilă a părţii vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent,
ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.
Existenţa plângerii prealabile a părţii vătămate constituie o condiţie fără de care acţiunea penală
nu se poate exercita, când legea penală prevede expres aceasta (infracţiunea de lovire sau alte violenţe,
vătămare corporală, ameninţarea, insulta, violarea de domiciliu, etc.).
Pentru pornirea acţiunii penale sunt necesare uneori autorizaţii sau sesizări din partea unor organe
competente:
- parlamentarii, demnitarii – ridicarea imunităţii;
- infracţiuni privind siguranţa pe căile ferate – sesizarea organelor competente C.F.R.
- infracţiuni comise de militari – sesizarea comandantului, etc.
g) A intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul făptuitorului. Amnistia este prevăzută în
Codul Penal (art.119) ca o cauză care înlătură răspunderea penală. Dacă amnistia intervine după
condamnare, înlătură şi executarea pedepsei pronunţate. Amnistia nu produce efecte asupra acţiunii civile.
Prescripţia este o altă cauză de înlăturare a răspunderii penale (art. 121. C.p.). Prescripţia
operează în privinţa tuturor infracţiunilor cu excepţia celor contra păcii şi omenirii care sunt
imprescriptibile.
Moartea inculpatului constituie o cauză de împiedicare a executării acţiunii penale întrucât
răspunderea penală este strict personală. Dacă subiectul infracţiunii dispare prin deces, nu există nici o
posibilitate de a mai fi tras la răspundere penală altcineva pentru faptele sale.
Decesul celorlalte părţi nu produce efecte asupra acţiunii penale, iar în privinţa celei civile se au în
vedere dispoziţiile privitoare la introducerea în cauză a succesorilor.
124
 h) A fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat.
Potrivit art.131 Cod de procedură penală, retragerea plângerii prealabile este posibilă în toate
cazurile în care s-a introdus o asemenea plângere.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală în cazurile expres prevăzute de legea penală şi
numai cu privire la acel inculpat cu care partea vătămată s-a împăcat.
Împăcarea părţilor are un caracter independent în raport cu retragerea plângerii prealabile.
Art. 132 Cod de procedură penală prevede că prin împăcarea părţilor se stinge şi acţiunea civilă.
Împăcarea trebuie să intervină înainte de rămânerea definitivă a hotărârii.
i) S-a dispus înlocuirea răspunderii penale. Această reglementare a fost necesară deoarece în
cazul infracţiunilor care prezintă un pericol social redus, îndreptarea făptuitorului se poate uneori asigura
şi prin măsuri de influenţare socială sau prin sancţiuni cu caracter administrativ, fără a fi nevoie de
pedeapsă.
Pentru a se putea înlocui răspunderea penală este necesar ca:
a) fapta să nu se pedepsească cu pedeapsă mai mare de 6 luni;
b) procedura de împăciuire să nu fie necesară;
c) din atitudinea făptuitorului după săvârşirea infracţiunii să rezulte că regretă fapta;
d) făptuitorul să fi depus stăruinţă pentru repararea pagubei pricinuite prin infracţiune;
e) există autoritate de lucru judecat. În vederea asigurării stabilităţii justiţiei hotărârile definitive
capătă autoritate (putere) de lucru judecat, nemaiputând fi atacate sau schimbate pe cale ordinară.
Acţiunile penale care au căpătat o rezolvare definitivă, nu se mai pot exercita din nou.
Pentru a opera autoritatea de lucru judecat în materie penală se cere o dublă identitate între cele
două cauze:
- identitate de persoane
- identitate de obiect.
În civil identitatea trebuie să fie de persoane, obiect şi cauză.
Nu există putere de lucru judecat când faptul pentru care s-a dat hotărârea şi faptul pentru care se
exercită o nouă acţiune nu sunt aceleaşi în materialitatea lor.
O persoană nu poate fi trimisă în judecată şi condamnată de mai multe ori pentru unul şi acelaşi
fapt, chiar sub calificări diferite.

12.4 Acţiunea civilă – obiect şi caractere

Art. 24 Cod de procedură penală prevede că persoana vătămată poate exercita acţiunea civilă în
cadrul procesului penal, constituindu-se parte civilă.
Acţiunea civilă trebuie să aibă izvorul în acelaşi fapt material ca şi acţiunea penală şi acest fapt
material trebuie să constituie o infracţiune.

125
 Obiectul acţiunii civile este tragerea la răspundere civilă a inculpatului, eventual şi a părţii
responsabilă civilmente.
Repararea pagubei se face, potrivit dispoziţiilor civile, în natură sau prin plata unui echivalent
bănesc.
Art. 14 Cod de procedură penală prevede modalităţile în care are loc repararea în natură, precizând
că se face prin:
a. restituirea lucrului;
b. restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii şi
c. desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris.
Enumerarea legii nu este limitativă întrucât în final textul prevede posibilitatea reparării pagubelor
prin orice alt mijloc.
Art. 14, alin.3, lit. b Cod de procedură penală arată că în măsura în care repararea în natură nu este
cu putinţă, ea urmează a se realiza prin plata unei despăgubiri băneşti. Despăgubirea bănească este un
mijloc subsidiar de reparaţie.
Potrivit principiului dreptului civil, codul a prevăzut obligaţia instanţei penale de a repara nu
numai paguba produsă de infracţiune, ci să acorde despăgubiri şi pentru folosul de care a fost lipsită
partea civilă.
Pentru exercitarea acţiunii civile în procesul penal sunt necesare următoarele condiţii:
b.infracţiunea să fi produs o pagubă
c. să existe o manifestare de voinţă din partea celui vătămat că înţelege să fie despăgubit
Între acţiunea penală şi acţiunea civilă exercitate în procesul penal există deosebiri cu privire la:
a) Obiectul acţiunii. Acţiunea penală are drept obiect tragerea la răspundere penală, în timp ce
acţiunea civilă urmăreşte tragerea la răspundere civilă;
b) Titularii acţiunii. Acţiunea penală are titular, de regulă procurorul, în unele cazuri acţiunea
putând fi exercitată şi de partea vătămată. Acţiunea civilă are titular partea civilă, existând situaţii (art. 17
C. pr. pen.) când aceasta se exercită din oficiu.
c) Subiecţii pasivi ai acţiunii. Acţiunea penală se exercită numai împotriva inculpatului; acţiunea
civilă se exercită şi împotriva părţii civilmente responsabilă.
d) Caracterul acţiunii. În principiu, orice infracţiune impune tragerea la răspundere penală a
făptuitorului şi, deci, exercitarea acţiunii penale împotriva acestuia. Spre deosebire, acţiunea civilă se
porneşte numai în măsura în cae persoana vătămată înţelege să fie despăgubită pentru prejudiciul produs –
cu excepţia cazurilor când acţiunea civilă se exercită din oficiu.
În exercitarea ei, acţiunea penală se bazează pe principiul oficialităţii şi numai excepţional are
caracter disponibil, în timp ce, acţiunea civilă, deşi în multe cazuri exercitată din oficiu, este în principiu
disponibilă.

126
 12.5 Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal

Exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal obligă, de regulă, instanţa să soluţioneze
concomitent ambele acţiuni. Art. 346 Cod de procedură penală prevede că, în caz de condamnare, achitare
sau încetare a procesului penal, instanţa se pronunţă prin aceeaşi sentinţă şi asupra acţiunii civile.
Rezolvarea concomitentă a celor două acţiuni prin aceeaşi hotărâre, ar putea frâna soluţionarea
rapidă a acţiunii penale. Pentru evitarea neajunsului se permite instanţei să disjungă acţiunea civilă,
amânând judecarea ei într-o altă şedinţă. Instanţa penală investită cu soluţionarea acţiunii civile nu se
poate dezinvesti de rezolvarea ei, urmând să o judece în toate cazurile, dar dând întâietate soluţionării
acţiunii penale, în măsura în care aceasta se impune.
Prin rezolvarea acţiunii civile în procesul penal trebuie să se acorde o despăgubire integrală.
Posibilităţile de plată ale inculpatului sau părţii responsabile civilmente nu pot influenţa nici existenţa
răspunderii civile, nici cuantumul despăgubirilor, care trebuie să reprezinte echivalentul pagubei suferite
de cel vătămat.
În faţa instanţei de judecată nu pot fi deduse pe calea acţiunii civile alte raporturi juridice decât
cele izvorâte din paguba pricinuită prin infracţiune.
Pentru ca obligaţia de despăgubire să ia fiinţă, trebuie stabilită existenţa culpei autorului şi a
raportului de cauzalitate dintre culpă şi prejudiciu.
Dacă se constată că la provocarea daunei a concurat şi culpa părţii civile, care, însă, nu a fost de
natură să excludă raportul de cauzalitate dintre faptul imputat inculpatului şi dauna cauzată, acesta
urmează să fie obligat la plata despăgubirilor civile numai în raport cu paguba cauzată din culpa sa.
Când infracţiunea a fost săvârşită de mai multe persoane, sunt obligaţi la plata despăgubirilor şi
inculpaţii care n-au profitat de pe urma infracţiunii, deoarece nu faptul îmbogăţirii ca urmare a împărţirii
bunurilor rezultate din infracţiune, între cei ce au săvârşit-o, constituie izvorul obligaţiei de reparare, ci
cauzarea prejudiciului.
Acţiunea civilă poate fi exercitată concomitent împotriva tuturor inculpaţilor.
În procesul penal pot fi obligaţi solidar la plata despăgubirilor civile autorii, coautorii, complicii,
instigatorii şi tăinuitorii, însă, numai pentru valoarea lucrurilor provenite din infracţiune şi tăinuite de ei.
Acţiunea civilă este de regulă disponibilă. În vederea apărării proprietăţii publice acţiunea civilă
se exercită din oficiu.
Exercitarea din oficiu a acţiunii civile are drept scop realizarea, independent de atitudinea
instituţiei publice constituită parte civilă, a reparării depline a pagubei în vederea asigurării integrităţii şi
neştirbirii proprietăţii publice.
În cazul exercitării din oficiu a acţiunii penale, instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu
asupra reparării pagubei, chiar dacă organizaţia publică nu este constituită parte civilă.

127
 Acţiunea civilă se exercită din oficiu şi în cazul când cel vătămat este o persoană lipsită de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Art.18 Cod de procedură penală dă procurorului posibilitatea să susţină în faţa instanţei acţiunea
civilă pornită de persoana vătămată.
Acordarea ajutorului este, de regulă, facultativă, intervenţia rămânând la aprecierea procurorului.
Când acţiunea civilă este pornită din oficiu, procurorul este obligat să susţină interesele civile ale
părţii vătămate.
Moartea părţilor, în general, nu produce efecte asupra acţiunii civile, introducându-se în cauză
moştenitorii defunctului.
Acţiunea civilă introdusă în cadrul procesului penal trebuie rezolvată de instanţa penală. Dacă
această instanţă lasă nerezolvată acţiunea civilă, prin hotărârea rămasă definitivă, persoana vătămată
constituită parte civilă poate porni acţiunea în faţa instanţei civile.

12.6 Raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă

În privinţa raportului dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă pot fi concepute trei sisteme:
1. sistemul confuziunii acţiunii civile cu cea penală, adică, la cererea victimei, prin
aceeaşi acţiune, instanţa intervenea pentru aplicarea pedepsei şi repararea prejudiciului;
2. sistemul separaţiei obligatorii a celor două acţiuni şi
3. sistemul mixt al exercitării separate a acţiunilor, dar în acelaşi cadru procesual-penal.
În ţara noastră este practicat al treilea sistem, care permite exercitarea acţiunii civile în cadrul
procesului penal. Sistemul nu este însă rigid şi obligator, pentru că partea civilă are dreptul şi nu obligaţia
constituirii de parte civilă în procesul penal.
Art. 19 Cod de procedură civilă prevede că persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în
procesul penal poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea pagubei pricinuită prin
infracţiune.
Importanţa raportului dintre acţiunea civilă şi cea penală este scoasă în evidenţă în cazul
exercitării concomitente a celor două acţiuni în cadrul procesului penal, situaţie în care nu se ridică
probleme deosebite.
Se ridică, însă, probleme când cele două acţiuni sunt exercitate separat.
O primă problemă apare în legătură cu momentul exercitării separate dar concomitente în timp a
celor două acţiuni. Exercitarea celor două acţiuni concomitent poate duce la emiterea unor hotărâri
judecătoreşti contradictorii.
De aceea, legea trebuie să indice o anumită preferinţă care, de altfel, este prevăzută în art 19,
alin.2 Cod de procedură penală.
În asemenea cazuri, judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a
cauzei penale.

128
 Această regulă este cunoscută în dreptul procesual penal şi este concentrată în formula „penalul
ţine în loc civilul”.
Persoana vătămată care s-a constituit parte civilă în procesul penal nu mai poate porni acţiunea în
faţa instanţelor civile. De asemenea, persoana care a pornit acţiune în faţa instanţelor civile nu se mai
poate constitui parte civilă în procesul penal.
Persoana vătămată poate să părăsească una din căile alese:
- poate renunţa la calitatea de parte civilă în procesul penal şi să intenteze o acţiune civilă
separată în cazul suspendării procesului penal;
- poate renunţa la acţiunea civilă pornită în faţa instanţei civile şi să se adreseze organelor de
urmărire penală sau instanţei penale dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut lor ulterior. Părăsirea
instanţei civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunţat o hotărâre chiar nedefinitivă.
Rezolvarea separată a celor două acţiuni ridică probleme în legătură cu autoritatea de lucru judecat
a hotărârilor pronunţate.
Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care
judecă acţiunea civilă. Legea limitează această autoritate numai la anumite aspecte, neadmiţând
autoritatea hotărârii cu privirela orice împrejurare stabilită de instanţa penală.
Hotărârea penală are autoritate de lucru judecat pentru instanţa civilă numai cu privire la trei
aspecte:
a) existenţa faptei
b) persoana care a săvârşit fapta şi
c) vinovăţia acesteia.
Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate
de lucru judecat în faţa organului de urmărire şi a instanţei penale cu privire la existenţa faptei penale, a
persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
Hotărârea instanţei civile poate avea autoritate de lucru judecat cu privire la cuantumul pagubei,
chestiuni prealabile şi altele.
Dacă o hotărâre penală, pronunţând achitarea, neagă existenţa faptului care a produs prejudiciul,
nici instanţa civilă nu poate obliga la repararea daunei. În măsura în care constatările instanţei civile nu
contrazic pe cele ale instanţei penale, răspunderea delictuală poate fi stabilită.
Dacă aplicarea pedepsei este în funcţie de întinderea prejudiciului, atunci hotărârea instanţei
penale are putere de lucru judecat cu privire la existenţa şi întinderea daunei.
În caz contrar, în măsura în care întinderea prejudiciului nu a format obiect de cercetare al
instanţei penale, această problemă poate fi rezolvată de instanţa civilă.

129
 Capitolul XIII
PROBELE ÎN PROCESUL PENAL

13.1 Noţiunea şi definiţia probelor

13.2 Aprecierea probelor
13.3 Convingerea organelor penale şi convingerea juridică
13.4 Obiectul probaţiunii
13.5 Sarcina probaţiunii
13.6 Prezumţia de nevinovăţie
13.7 Clasificarea probelor
13.8 MIJLOACELE DE PROBĂ
a) Denumirea şi enumerarea mijloacelor de probă
b) Declaraţia învinuitului sau inculpatului
c) Declaraţiile părţii vătămate
d) Declaraţiile martorilor
e) Înscrisurile ca mijloace de probă
f) Mijloacele materiale de probă
g) Constatarea tehnico-ştiinţifică şi constatarea medico-legală
h) Expertizele

13.1 Noţiunea şi definiţia probelor

Procesul penal constituie un proces de cunoaştere, în care organul penal trebuie să ajungă la
aflarea adevărului. Elementele care duc la realizarea cunoaşterii şi aflarea adevărului sunt dovezile, prin
intermediul cărora anchetatorul îşi formează convingerea.
Potrivit art. 62 Cod de procedură penală, organul de urmărire penală şi instanţa sunt obligate să
lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe.
Art. 63 Cod de procedură penală arată că reprezintă o probă orice element de fapt care serveşte la
constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la
cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.
Sub aspect funcţional, proba are în procesul penal un caracter dublu.
Proba constituie un instrument de cunoaştere prin intermediul căruia anchetatorul află adevărul.
Fiecare împrejurare nouă reprezintă un instrument prin care se realizează procesul de cunoaştere, de
apropiere treptată de adevăr, până la dezvăluirea sa completă.
130
 Etimologic, proba este un instrument de dovedire. Aceasta se manifestă pregnant în condiţiile
contradictorialităţii procesului, când părţile folosesc şi administrează probele în scopul dovedirii
susţinerilor şi argumentărilor. Proba este folosită în scopul de a da un suport material faptic cererilor şi
concluziilor sau combaterii prezentărilor făcute de partea adversă.

13.2 Aprecierea probelor

Aprecierea probelor este elementul esenţial al întregii activităţi probatorii. Pentru corecta
rezolvare a cauzei nu este suficientă numai existenţa elementelor materiale obiective, fiind necesară şi
aprecierea corespunzătoare a acestor elemente de fapt.
Aprecierea probelor este determinată de următoarele elemente:
1. modul cum apreciază cu anticipaţie legea diversele fapte probatorii, mai ales în funcţie de
mijlocul de probă prin care se făcea administrarea;
2. modul cum apreciază organul penal proba pe baza convingerii sale proprii, bazată şi
influenţată în mod direct de conştiinţa sa juridică.
Art 63, alin.2 Cod de procedură penală arată că aprecierea fiecărei probe se face de organul de
urmărire penală şi instanţa de judecată potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor
probelor şi conducându-se după conştiinţa lor juridică.

13.3 Convingerea organelor penale şi

convingerea juridică

Convingerea organului penal ca urmare a aprecierii probelor administrate într-o cauză este
determinată de conştiinţa sa juridică. Conştiinţa juridică apare ca o formă a cunoaşterii sociale îndeplinind
funcţii de cunoaştere, de apreciere şi de determinare a conduitei umane.
Funcţiile generale ale conştiinţei juridice îşi găsesc câmp de manifestare atât în activitatea
concretă a organului penal cât şi în formarea convingerii sale în cauză.
Funcţia de cunoaştere contribuie la înţelegerea de către organul penal a fenomenelor de viaţă
socială, care sunt deduse în faţa sa prin intermediul probelor.
Funcţia de apreciere, de valorificare permite organului penal să dea o anumită semnificaţie
faptelor pe care le cunoaşte pe baza probelor administrate.
Funcţia de determinare, ca rezultantă a primelor două, atrage o anumită atitudine şi acţiune din
partea organului penal spre soluţionarea cauzei într-un anumit sens, care să fie conform cu sarcinile
justiţiei.
Între conştiinţa juridică şi convingerea organului penal există o strânsă legătură. În activitatea
probatorie convingerea juridică a orgnului de urmărire penală precede acţiunea de cunoaştere şi evaluare a
probelor, pe când convingerea se formează după administrarea tuturor probelor şi aprecierea acestora.
131
 Art. 287 Cod de procedură penală prevede ca o dispoziţie de maximă importanţă şi generalitate a
judecăţii că instanţa îşi formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză şi potrivit conştiinţei
juridice.

13.4 Obiectul probaţiunii

În vederea soluţionării juste şi operative a cauzei penale este necesar să existe o delimitare a
faptelor şi împrejurărilor care urmează a se dovedi.
În noţiunea de obiect al probaţiunii intră toate faptele şi împrejurările care trebuie dovedite în
scopul rezolvării cauzei penale.
Prin fapte, în sens de obiect al probaţiunii se înţeleg numai fenomenele lumii materiale, normele
legale nu constituie obiect al probaţiunii deoarece instanţa este obligată să cunoască legea.
Conţinutul obiectului probaţiunii nu trebuie confundat cu conţinutul probei. Conţinutul probei sunt
datele informative sau elementele de informare pe care le procură proba. Conţinutul probei trebuie să
corespundă totdeauna, pozitiv sau negativ. Obiectul probaţiunii, cu alte cuvinte conţinutul probei trebuie
să conducă într-o măsură oarecare la confirmarea sau la infirmarea obiectului probaţiunii.
În caz contrar nu există probă, ci numai aparenţa unei probe.(Martorul declară că nu ştie nimic.)
Faptele şi împrejurările din cuprinsul obiectului probaţiunii sunt de două feluri:
- fapte principale
- fapte probatorii.
Faptele principale constituie fapte sau împrejurări care, din punct de vedere al clasificării probelor,
reprezintă probe directe, întrucât dovedesc direct fapta infracţională, urmările ei socialmente periculoase,
precum şi vinovăţia făptuitorului.
Dovedirea faptelor principale într-o cauză, luate ele singure, permit rezolvarea directă a cauzei
penale, elucidând aspectele esenţiale ale procesului penal.
Faptele probatorii, din punctul de vedere al elucidării probelor, reprezintă indicii, prin intermediul
cărora se stabilesc pe cale indirectă faptele principale.
Obiectul probaţiunii are un obiect generic sau abstract şi unul specific sau concret.
Primul este obiectul care se poate şi trebuie dovedit în orice proces, în general; iar al doilea
reprezintă obiectul probei într-un proces determinat, respectiv în fiecare caz concret.
Oricât de variate ar fi cazurile şi obiectul concret al probaţiunii, anumite elemente generice sunt
prezente în orice activitate de devenire.
Din obiectul generic al probaţiunii de regulă fac parte următoarele împrejurări:
a) dovedirea faptelor care confirmă sau infirmă învinuirea; în acest sens urmează a se stabili în
primul rând faptele referitoare la existenţa elementelor infracţiunii;
b) circumstanţele atenuante sau agravante legale şi judiciare de natură a influenţa gradul de
responsabilitate al făptuitorului;
132
 c) mobilul infracţiunii, chiar când nu este o trăsătură a conţinutului infracţiunii; aceasta poate
constitui un element de apreciere a periculozităţii sociale a faptei;
d) datele personale care caracterizează pe inculpat şi celelalte părţi; pentru justa soluţionare a
cauzei, organul de urmărire penală trebuie să cunoască profilul moral şi social al părţilor, atitudinea lor
generală în societate, etc.;
e) urmările infracţiunii atât sub aspectul consecinţelor civile ale daunei produse, cât şi referitor la
rezolvarea concretă a laturii penale; în numeroase cazuri, încadrarea juridică exactă a infracţiunii se face
avându-se în vedere consecinţele faptei – de ex. la infracţiunile de lovire şi vătămare corporală – art. 180
şi 181 Cod penal, avort – art 185, alin. 3 şi 4 Cod penal, tâlhărie – art.211, alin. 2 şi 3, etc.
f) faptele şi împrejurările care au determinat sau favorizat comiterea infracţiunii. De exemplu: în
comiterea unei infracţiuni la regimul circulaţiei rutiere împrejurarea că locul periculos nu a fost marcat
prin indicator corespunzător.
Acestea pot să contribuie la aprecierea periculozităţii sociale a făptuitorului şi au o importanţă în
special în activitatea de prevenire a infracţiunilor prin luarea măsurilor necesare de înlăturare a situaţiilor
respective.
Organele de urmărire penală şi instanţa trebuie să lămurească datele cu privire la împrejurările
care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârşirea infracţiunii.
Datorită varietăţii sale infinite, obiectul specific sau concret al probaţiunii nu se poate determina
decât în raport cu cazul particular dat.
În legătură cu obiectul concret al probaţiunii urmează a se vedea în ce măsură într-un caz concret
o faptă ajută sau nu în activitatea de dovedire, o probă este admisibilă, concludentă sau utilă, ce fapte sau
împrejurări nu mai trebuie dovedite ori există piedici obiective în probarea lor, etc.
Faptele auxiliare sunt faptele care nu intră direct în obiectul probaţiunii dintr-o anumită cauză,
pentru că nu se referă la dovedirea împrejurărilor cauzei respective, totuşi sunt importante pentru tragerea
unor concluzii în legătură cu probele administrate. De exemplu: faptele care probează falsitatea unui
înscris cu care s-a dovedit ceva.
Faptele similare sunt asemănătoare celor care formează obiectul probaţiunii într-o cauză, dar nu se
află ele într-un raport de cauzalitate. De ex. împrejurarea că infracţiunea a fost săvârşită după acelaşi mod
de operare în care presupusul făptuitor a săvârşit o altă infracţiune identică.
Faptele negative, în general, nu se pot proba. Ele pot fi dovedite totuşi dacă sunt limitate şi
determinate, aceasta permiţând referirea lor la unele fapte pozitive. De exemplu, se poate proba că cineva,
în anumite condiţii de timp şi loc, nu a efectuat o acţiune, prin dovedirea unui alibi.
În materie penală, în principiu, este admisibilă orice probă, regula decurgând din împrejurarea că
legea nu precizează măsura în care probele sunt sau nu admisibile.
Art. 67 Cod de procedură penală prevede că părţile pot propune probe şi cere administrarea lor,
aceste cereri neputând fi respinse, dacă proba este concludentă şi utilă. Rezultă că proba este întotdeauna
admisibilă dacă este necesară soluţionării cauzei.
133
 În procesul penal funcţionează principiul libertăţii probelor. Acest principiu se manifestă pe de o
parte sub aspectul libertăţii de a produce probe, ia pe de altă parte, sub aspectul aprecierii probelor.
O probă este inadmisibilă în măsura în care legea o interzice expres.
Toate probele care au legătură cu procesul penal supus soluţionării se numesc pertinente; cele care
nu sunt într-o asemenea legătură cu cauza, reprezintă în speţă probe nepertinente.
Nu este suficient ca o probă să aibă numai legătură cu pricina, fiind necesar ca ea să fie şi
edificatoare, având o anumită concludenţă.
Sunt probe concludente probele esenţiale în cauză care influenţează asupra soluţionării procesului.
Probele care nu sunt edificatoare, care nu influenţează asupra soluţionării procesului şi nu
determină în nici un fel soluţia, se numesc neconcludente.
Proba utilă este proba concludentă care nu a fost încă administrată pentru a forma o anumită
convingere organului de urmărire penală.
Poate deveni inutilă o probă concludentă care a fost deja administrată în cauză.
În procesul penal pot interveni împrejurări a căror dovedire nu mai este necesară. Dispensa de
probă poate fi determinată de următoarele situaţii:
1. existenţa unor prezumţii legale înlătură pentru cel care le invocă necesitatea de a mai face
dovada faptului prezumat.
2. faptele notorii sunt cele îndeobşte ştiute şi care, datorită cunoaşterii lor de către toţi, nu mai
trebuie dovedite.
3. faptele necontestate de cei care participă în cauza penală nu trebuie, de obicei, dovedite.
13.5 Sarcina probaţiunii

În procesul penal nu se pune problema de a se şti ce fapte trebuie probate, fiind necesar să se
cunoască şi cine are obligaţia dovedirii diverselor împrejurări. Trebuie, deci, să se cunoască cui îi revine
sarcina probaţiunii.
Prin sarcina probaţiunii se înţelege obligaţia procesuală ce revine participanţilor de a dovedi
împrejurările care formează obiectul probaţiunii.
Potrivit art. 65 Cod de procedură penală, sarcina administrării probelor în procesul penal revine
organului de urmărire penală şi instanţei.
Organele de urmărire penală au obligaţia aflării adevărului din oficiu, pe baza rolului lor activ,
independent de atitudinea celorlalte părţi în proces.
Legea prevede că, la cererea organelor de urmărire penală, orice persoană care cunoaşte sau deţine
anumite probe sau mijloace de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze.
O vie activitate în administrarea probelor desfăşoară şi părţile.
Părţile au obligaţia de a administra probe, acesta este un drept al lor.
În lipsa dovezilor de vinovăţie, inculpatul nu este ţinut a proba nevinovăţia sa (art. 66 Cod de
procedură penală). Dacă există probe de vinovăţie, inculpatul are dreptul să probeze netemeinicia lor.
134
 În baza principiului contradictorialităţii, acuzarea, la rândul ei, are dreptul de a combate noile
probe administrate de inculpat.
Regula probei celei mai accesibile constă în posibilitatea ca organul de urmărire penală să treacă
peste îndatorirea ce revine părţii de a administra ea însăşi proba cerută sau propusă, obligând la facerea
dovezii pe cel care administrarea probei îi stă mai mult în putinţă.

13.6 Prezumţia de nevinovăţie

Art. 66 Cod de procedură penală prevede că învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze
nevinovăţia sa, proba vinovăţiei revenind celui care îl acuză.
În lipsa acestei dovezi, inculpatului nu i se poate reţine în sarcină obligaţia producerii probei de
nevinovăţie. Legea presupune pe cel în cauză nevinovat cât timp nu a fost făcută deplină dovadă a
vinovăţiei sale.
Prezumţia de nevinovăţie apare ca o regulă abia în procesul penal modern. Pentru prima dată este
înscrisă în legislaţia de la sfârşitul sec. al XVIII-lea în:
- legislaţia Statelor Unite ale Americii
- Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789.
În perioada contemporană pe planul dreptului internaţional trebuie menţionată Declaraţia
universală a drepturilor omului adoptată de O.N.U. în 1948, care la art. 11 înscrie prezumţia de
nevinovăţie.
În prezent, legislaţiile tuturor ţărilor cuprind dispoziţii din care se desprinde direct sau indirect
această regulă a procesului penal.
Prezumţia de nevinovăţie este anulată prin convingerea cu certitudine a instanţei cu privire la
vinovăţia inculpatului.
Dacă această certitudine nu se manifestă , prezumţia de nevinovăţie este susţinută de principiul
potrivit căruia orice îndoială este în favoarea infractorului.

13.7 Clasificarea probelor

Probele pot fi clasificate după diverse criterii.

Probele pot fi îmărţite după cum vin sau nu în sprijinul învinuirii, după obiect, după sursa din care
provin, după raportul lor cu obiectul probaţiunii şi deci, faptul principal care urmează a se dovedi.
Dintre diversele categorii de probe amintite în doctrină vom analiza în continuare:
- probele de acuzare şi apărare;
- probele principale, secundare şi incidente;
- probele imediate şi mediate;
- probele directe şi indirecte.
135
 Probele de acuzare sunt acelea prin care se face dovada vinovăţiei învinuitului sau inculpatului sau
a unui element care contribuie la stabilirea vinovăţiei acestuia. Probele în acuzare sunt în defavoarea
învinuitului sau inculpatului, ele fiind administrate în vederea susţinerii acuzării.
Probele în apărare sunt probele care dovedesc nevinovăţia inculpatului, o vină mai redusă, o
împrejurare care survine în favoarea acestuia. Probele în apărare sunt administrate, în genere, de apărare.
În baza rolului activ şi a obligaţiei aflării adevărului în cauză, aceste probe trebuiesc strânse, administrate
şi verificate din oficiu de către organele de urmărire penală şi instanţă, indiferent de poziţia apărării.
După obiect, probele se clasifică în principale, secundare şi incidente.
Probele principale se referă la existenţa faptului imputat.
Probele secundare privesc împrejurările de natură a agrava sau atenua vinovăţia inculpatului.
Probele incidente servesc la dovedirea unor excepţii ridicate pe parcursul cauzei.
Probele imediate (nemijlocite sau primare) sunt probele nederivate, obţinute din sursa originală.
Constituie probă imediată declaraţia unui martor ocular, care relatează faptele înregistrate prin simţuri
proprii; originalul unui înscris este, de asemenea, o probă imediată.
Probele mediate (mijlocite sau secundare) sunt cele care nu provin direct de la izvorul probei,
fiind obţinute dintr-o sursă mai îndepărtată (din a doua mână sau chiar, uneori, pe filieră mai lungă).
Probele directe dovedesc în mod direct faptul principal care formează obiectul pricinii penale,
demonstrând ele singure vinovăţia sau nevinovăţia celui în cauză.
Constituie probe directe prinderea în flagrant delict, stabilirea unui alibi, recunoaşterea coroborată
cu alte probe, etc.
Probele indirecte nu dovedesc vinovăţia sau nevinovăţia, reprezentând numai împrejurări cu
ajutorul cărora se poate conchide asupra faptului principal.
Sunt probe indirecte: faptul că între infractor şi victimă exista anterior o duşmănie, faptul că
infractorul a fost văzut în apropierea locului săvârşirii infracţiunii, faptul că persoana bănuită nu are un
alibi.
Probele indirecte, denumite şi indicii, luate singure, nu pot duce la rezolvarea cauzei, pe când o
singură probă directă dovedeşte vinovăţia sau nevinovăţia cuiva.

MIJLOACELE DE PROBĂ
a) Denumirea şi enumerarea mijloacelor de probă

Probele sunt fapte şi împrejurări prin care se constată adevărul şi se soluţionează cauza penală.
Mijloacele legale prin care se administrează probele poartă denumirea de mijloace de probă.
Noţiunea de probă, în sens larg, are înglobată proba propriu-zisă şi mijlocul de probă.
Din punct de vedere strict ştiinţific, cele două noţiuni trebuiesc delimitate. Împrejurarea de fapt
care duce la concluzia de vinovăţie sau nevinovăţie, nu se poate confunda niciodată cu mijlocul prin care
această împrejurare este cunoscută sau demonstrată.
136
 Mijloacele de probă nu trebuie confundate nici cu subiectul probei. Subiect al probei este persoana
care poate procura elementul de informare care constituie proba (martor, expert, inculpat, etc.)
Art. 64 Cod de procedură penală enumără principalele mijloace de probă, astfel:
- declaraţia învinuitului sau inculpatului;
- declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabilă civilmente;
- declaraţiile martorilor;
- înscrisurile;
- mijloacele materiale de probă;
- constatările tehnico – ştiinţifice şi medico – legale,
- expertizele.

b) Declaraţia învinuitului sau inculpatului

Infractorul cunoaşte cel mai bine modul cum a avut loc fapta infracţională. Deşi învinuitul sau
inculpatul nu are întotdeauna interesul să dezvăluie adevărul, declaraţiile lui cuprind numeroase aspecte a
căror importanţă e incontestabilă în soluţionarea procesului. În plus, declaraţiile celui în cauză reprezintă
primul element prin care acesta îşi exercită personal dreptul la apărare, aducând la cunoştinţa organului de
urmărire penală faptele şi împrejurările de natură a-l dezvinovăţi sau de a reduce din vinovăţie.
Învinuitul sau inculpatul trebuie ascultat întotdeauna, trecându-se peste această dispoziţie numai
când făptuitorul se sustrage de la desfăşurarea procesului penal.
Învinuitul sau inculpatul nu este, însă, obligat să dea declaraţie, pentru că acesta este un drept al
său şi nu o obligaţie.
În faza de urmărire penală, învinuitul sau inculpatul, înainte de ascultare, dă o declaraţie
scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce.
Învinuiţii sau inculpaţii sunt ascultaţi separat.
Învinuitul sau inculpatul este lăsat la început să declare tot ce ştie în cauză..
Declaraţiile orale se consemnează în scris, citindu-se conţinutul sau permiţându-se lectura.
Învinuitul sau inculpatul semnează declaraţia pe fiecare pagină şi la sfârşit. Declaraţia se semnează
şi de organul de urmărire penală, respectiv preşedintele completului de judecată şi grefier.
Declaraţiile învinuitului sau inculpatului pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în cae
sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Declaraţia învinuitului sau inculpatului este divizibilă, adică se poate reţine numai ceea ce se
confirmă prin alte probe, şi retractabilă – organul de urmărire penală apreciind asupra valorii retractării.
Posibilitatea retractării subsistă în orice fază a procesului şi chiar în căile de atac extraordinare.

137
 c) Declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi
ale părţii civilmente responsabilă

În afara învinuitului sau inculpatului pot furniza date legate de infracţiunea săvârşită şi celelalte
părţi, în primul rând cel vătămat prin fapta penală. De aceea, organul de urmărire penală are obligaţia să
cheme şi să asculte persoana vătămată precum şi partea civilmente responsabilă (art. 76 Cod de procedură
penală). Neascultarea, neaudierea părţii vătămate duce la casarea sentinţei, deoarece, potrivit art. 75 Cod
de procedură penală declaraţia acestei părţi, în măsura în care se coroborează cu alte probe din cauză,
constituie mijloc de probă.
Dacă cel vătămat nu participă în proces ca parte vătămată sau civilă poate fi ascultat în calitate de
martor.
Ascultarea părţilor se face potrivit aceloraşi reguli procedurale care se aplică învinuitului sau
inculpatului.

d) Declaraţiile martorilor

Declaraţiile martorilor reprezintă unul din mijloacele de probă cele mai vechi şi frecvente în
procesul penal. Foarte potrivit s-a arătat de mult în doctrină că martorii sunt „ochii şi urechile justiţiei”.
Martorul este persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură
să servească la aflarea adevărului în procesul penal (art. 78 Cod de procedură penală).
Obligaţiile martorilor
1. Obligaţia generală de informare. În toate legislaţiile aceasta reprezintă o obligaţie mai mult
morală, cu anumite limitări la sfera juridică. Cetăţenii, de regulă, nu sunt obligaţi sub sancţiuni juridice de
a informa organele competente când au cunoştinţă de săvârşirea unor infracţiuni. Nedenunţarea se
pedepseşte de legislaţia noastră numai în condiţiile art. 170 şi 262 Cod de procedură penală şi numai în
raport cu anumite infracţiuni.
2. Obligaţia de a se prezenta la chemare. Lipsa nejustificată a martorului în procesul penal poate
fi sancţionată cu amendă judiciară (potrivit art. 199 Cod de procedură penală).
3. Obligaţia de a depune. Martorul invitat să declare ceea ce ştie, nu are dreptul să refuze darea
declaraţiei decât când legea permite aceasta.
4. Obligaţia relatării adevărului. Lipsa de sinceritate a martorului în declaraţie constituie
infracţiunea de mărturie mincinoasă, prevăzută şi pedepsită de art. 260 Cod de procedură penală.
Organele penale au dreptul de a asculta ca martori, în principiu, orice persoană care are cunoştinţă
despre cauză. Pot fi asculţaţi chiar şi minorii. Dacă aceştia nu au împlinit vârsta de 14 ani, ascultarea lor
se face în prezenţa unuia dintre părinţi ori a tutorelui sau persoanei căreia îi este încredinţat minorul spre
educaţie şi creştere.
Legea exceptează unele persoane de la obligaţia de a depune mărturie:
138
 a) nu poate fi ascultat ca martor persoana obligată a păstra secretul profesional. Interdicţia se
referă la faptele şi împrejurările cunoscute în exerciţiul profesiei;
b) nu pot fi ascultate ca martori persoanele care au, în cauza penală, calitatea de părţi;
c) nu poate fi obligat să depună ca martor soţul sau rudele apropiate ale învinuitului sau
inculpatului.
Ascultarea martorului începe cu identificarea lui prin nume, etate, adresă şi ocupaţie. El este
întrebat dacă este rudă cu părţile, raporturile avute cu acestea şi dacă a suferit pagube prin infracţiune.
Ascultarea martorului se face sub prestare de jurământ.
Minorii sub 14 ani pot fi ascultaţi ca martori, dar aceştia nu depun jurământ; totuşi organul care îi
audiază le pune în vedere să dea declaraţii în conformitate cu adevărul.
În expunerile sale martorul urmează a arăta numai faptele cunoscute, fără a face o apreciere a
acestora.
Martorii asistenţi. Efectuarea anumitor activităţi procesuale trebuie făcută, porivit cerinţelor
legale, în prezenţa unor persoane care să ateste constatările făcute şi modul în care s-au desfăşurat actele
procesuale. Aceste persoane au calitatea de martori asistenţi.
Martorii asistenţi, în genere, nu au cunoştinţă despre faptele şi împrejurările cauzei.
Numărul martorilor asistenţi este cel puţin de doi. Sunt excluse a fi martori asistenţi următoarele
categorii de persoane:
a) minorii sub 14 ani;
b) cei interesaţi în cauză;
c) cei care fac parte din aceeaşi unitate cu organul de cercetare penală care efectuează actul
procedural.

e) Înscrisurile ca mijloace de probă

În cauzele penale se folosesc numeroase înscrisuri pentru a se face diverse dovezi.

Înscrisurile constituie mijloace de probă în măsura în care cuprind în conţinut fapte sau
împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului (art. 89 Cod de procedură penală).
Noţiunea de înscris poate avea două sensuri. În sens larg, prin înscris se înţelege orice act scris,
cuprinzându-se şi formele scrise în care se consemnează celelalte mijloace de probă.
În sens restrâns, prin înscris ca mijloc de probă se înţeleg numai actele care, prin conţinutul lor,
contribuie la aflarea addevărului, fără să reprezinte forma scrisă de manifestare a celorlalte mijloace de
probă.
Asemenea înscrisuri sunt: corespondenţa, chitanţele, registrele, actele sub semnătură privată sau
emanând de la diverse instituţii, etc.

139
 Un loc deosebit între înscrisuri îl ocupă procesul – verbal. Procesele – verbale încheiate de
organele de urmărire penală şi instanţă sunt mijloace de probă, iar cele încheiate de alte organe au regimul
juridic corespunzător numai dacă legea prevede aceasta.
Condiţiile de formă ale procesului – verbal sunt prevăzute în art. 91 Cod de procedură penală şi
constau în următoarele menţiuni: data şi locul încheierii, numele şi calitatea celui care încheie actul,
numele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, descrierea amănunţită a celor constatate şi a măsurilor
luate, numele, ocupaţia şi adresa persoanelor la care se referă actul, precum şi obiecţiile sau explicaţiile
acestora, menţiunile prevăzute de lege pentru cazuri speciale.
Procesul verbal se semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit de cel care îl încheie şi de persoanele
menţionate în înscrisul respectiv.

f) Mijloacele materiale de probă

Potrivit art. 94 – 95 Cod de procedură penală, orice obiecte care servesc la aflarea adevărului şi
soluţionarea cauzei penale poartă numele de mijloace materiale de probă.
Importanţa mijloacelor materiale de probă constă în faptul că aceşti „martori muţi”, cum au fost
denumiţi sugestiv, ştiu să „vorbească” şi să dea indicaţii uneori mai exacte şi complete decât martorii
adevăraţi. În plus, în privinţa obiectelor respective nu se ridică niciodată suspiciunile relei credinţe de care
pot da dovadă unii martori.
Principalele grupe de mijloace materiale de probă sunt:
1. Obiecte care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârşirea infracţiunii (de ex.
arma cu care s-a comis omorul).
2. Obiecte care reprezintă produsul infracţiunii (de ex. lucrul însuşit de infractor, în cazul unui
furt).
3. Obiecte care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite (de ex. scrisul contrafăcut în cazul
unui fals).
4. Orice alte obiecte care servesc la aflarea adevărului şi soluţionarea cauzei (de ex. un obiect
care poartă amprentele digitale ale infractorului).
Art. 95 Cod de procedură penală denumeşte primele două categorii de obiecte corpuri delicte.
Mijloacele materiale de probă trebuie ridicate şi păstrate cu toată grija pe întreg parcursul
procesului. Ele se găsesc de regulă la organul care desfăşoară activitatea procesuală şi urmează în
principal calea dosarului.
În legătură cu mijloacele materiale de probă este necesar a se cunoaşte ce se face cu ele la sfârşitul
procesului penal. Legea rezolvă aceasta în principal în funcţie de apartenenţa obiectelor faţă de diversele
părţi din proces.
1) Obiectele aparţinând persoanei vătămate prin infracţiune se restituie acesteia. Fac excepţie
acele obiecte a căror deţinere, folosire sau circulaţie este interzisă chiar pentru cel vătămat.
140
 2) Obiectele aparţinând inculpatului, de regulă, se confiscă în măsura în care ele sunt supuse
confiscării speciale prevăzute de art. 118 Cod de procedură penală. Nu se confiscă acele obiecte care, deşi
aparţin inculpatului, nu sunt supuse confiscării speciale şi nici obţinerea sau circulaţia lor nu este
interzisă.

g) Constatarea tehnico – ştiinţifică şi

constatarea medico – legală

Aceste mijloace de probă sunt reglementate de art. 112 – 115 Cod de procedură penală.
Există fapte şi împrejurări a căror constatare se poate face numai de organe şi persoane cu
cunoştinţe tehnice de specialitate, pe care le consemnează în rapoarte de constatare tehnico – ştiinţifice.
Sub aspectul specializării celui care face constatarea, activitatea respectivă are asemănare cu
expertiza, unde, de asemenea, se recurge la oficiile unui expert specialist în materie. Totuşi, între cele
două mijloace de probă există deosebiri atât de conţinut cât şi, mai ales, cu privire la complexitatea
formelor procedurale în care se realizează.
Prin natura sa juridică, constatarea tehnico – ştiinţifică este un mijloc de probă care intervine în
cadrul urmăririi penale. Folosirea acestui mijloc de probă este numai la îndemâna organului de urmărire
penală.
Constatarea tehnico – ştiinţifică se dispune din oficiu sau la cerere. Pentru a putea folosi o
constatare tehnico – ştiinţifică se cer întrunite următoarele condiţii:
1) prin efectuarea activităţii să se facă o anumită constatare;
2) constatarea să presupună cunoştinţele unui specialist sau tehnician;
3) să existe pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt
cu privire la împrejurările supuse constatării;
4) lămurirea faptelor sau împrejurărilor să reclame urgenţă.

Constatarea medico – legală

Potrivit art 114 Cod de procedură penală, constatarea medico – legală se foloseşte în următoarele
situaţii:
a. în caz de moarte violentă;
b. în caz de moarte a cărei cauză nu se cunoaşte sau este suspectă;
c. când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori persoanei vătămate pentru
constatarea pe corpul acestora a urmelor infracţiunii.
Constatarea medico – legală se dispune de organul de urmărire penală. Dacă constatarea
presupune o exhumare în legătură cu stabilirea cauzelor morţii, aceasta se face numai cu aprobarea
procurorului.
141
 Constatarea medico – legală se face numai de specialişti din reţeaua medico – legală. Organul de
urmărire penală se adresează în toate cazurile organului căruia, potrivit legii, îi revine competenţa să
efectueze constatarea.
Natura juridică a acestui mijloc de probă este asemănătoare cu cea a constatării tehnico –
ştiinţifice.
h) Expertizele

Aflarea adevărului în anumite cauze penale necesită cunoaşterea şi rezolvarea unor probleme de
strictă specialitate pe care organul penal nu le are. În asemenea situaţii se recurge la cunoştinţele unui
expert, dispunându-se, din oficiu sau la cerere, efectuarea unei expertize.
Se pot efectua:
- expertize criminalistice: - dactiloscopice
- balistice
- grafice
- traseologice, etc.
- expertize contabile;
- expertize tehnice.
Folosirea expertizei ca mijloc de probă este, de regulă, facultativă, administrarea ei fiind lăsată la
aprecierea şi dispoziţia organului de urmărire penală.
Art. 117 Cod de procedură penală prevede şi unele cazuri în care efectuarea expertizei este
obligatorie:
a) în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav;
b) când organul penal are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului;
c) dacă nu s-au stabilit cauzele morţii prin intermediul unei constatări medico – legale anterioare.
Expertiza se efectuează potrivit art. 118 şi urm. Cod de procedură penală afară de cazurile când
prin lege se dispune altfel. Există domenii în care, pe lângă dispoziţiile codului, se aplică şi unele norme
speciale.
Ca regulă generală expertiza este efectuată de expertul numit de organul de urmărire penală sau de
instanţă. Fiecare parte are însă dreptul să ceară ca la efectuarea expertizei să participe un specialist
recomandat de ea.
Obiectul expertizei şi întrebările la care trebuie să răspundă expertul se stabilesc de organul de
urmărire penală.
Concluziile expertului sunt consemnate într-un raport de expertiză.
Potrivit art.123 Cod de procedură penală, raportul de expertiză are următorul conţinut:
a. partea introductivă indică organul care a dispus expertiza, numele expertului, data dispunerii
expertizei şi a întocmirii raportului, obiectul fixat şi întrebările la care urmează a se răspunde, materialul
pe baza căruia s-a efectuat expertiza şi eventualele explicaţii date de părţile care au participat;
142
 b. expunerea cuprinde o descriere amănunţită a operaţiunilor efectuate precum şi analiza
obiecţiilor sau explicaţiilor părţilor în lumina constatărilor expertului;
c. concluziile expertului cu privire la obiectul expertizei şi la întrebările care s-au pus.
Dacă expertiza efectuată nu este completă, la cerere sau din oficiu, organul de urmărire penală
poate dispune efectuarea unui supliment de expertiză de către acelaşi expert sau de către altul.
Dacă există îndoială cu privire la concluziile expertizei se poate dispune de către organul de
urmărire penală o nouă expertiză prin care să se ajungă, eventual, la alte concluzii.

143
 Capitolul XIV
CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV

Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, printr-un act
administrativ al unui organ al administraţiei publice poate cere şi poate să obţină anularea sau modificarea
actului administrativ şi repararea pagubei cauzate.
Controlul legalităţii actelor administrative de autoritate şi apărarea drepturilor particularilor
(persoane fizice şi juridice) se realizează, atât de instanţele judecătoreşti specializate (instanţe de
contencios administrativ) cât şi de instanţe de drept comun, precum şi, pentru anumite acte administrative,
de către unele organe cu activitate jurisdicţională ce funcţionează în cadrul organelor administraţiei
publice.
Sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti de contencios administrativ – secţiile de contencios
administrativ ale tribunalelor judeţene şi ale municipiului Bucureşti, ale Curţilor de apel şi Secţia de
Contencios administrativ a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – litigiile determinate de prevederile art. 1
din Legea contenciosului administrativ L.29/1990.
Sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun litigiile date în competenţa lor prin
legi speciale.
Sunt de competenţa organelor de jurisdicţie specială care funcţionează în cadrul unor organe ale
administraţiei publice litigiile date, prin lege, în competenţa de soluţionare a acestor organe. Este cazul
organelor jurisdicţionale din sistemul Curţii de conturi, care soluţionează litigiile referitoare la controlul
legalităţii unor acte administrative potrivit prevederilor Legii 94/1992.
Prin contencios administrativ, în sens larg, înţelegem acele forme de control a legalităţii actelor
administrative de autoritate, exercitat la cererea celor care se consideră vătămaţi în drepturile lor
recunoscute de lege, de către instanţele judecătoreşti de contencios administrativ, de către instanţele
judecătoreşti de drept comun şi de către organe jurisdicţionale care funcţionează în cadrul unor organe ale
administraţiei publice.
În sens juridic, cuvântul contencios are două accepţiuni:
- prima, de activitate menită să soluţioneze un conflict de interese, un conflict juridic;
- a doua, de organ competent să soluţioneze asemenea conflicte juridice.
Pentru a defini contenciosul administrativ sunt necesare următoarele elemente:
1. Activitatea desfăşurată de instanţele de contencios administrativ este aceea de a soluţiona, cu
putere de adevăr legal, un conflict juridic în care cel puţin una din părţi este un serviciu public
administrativ.
2. Organele care înfăptuiesc această activitate, special create, fac parte din sistemul organelor
judecătoreşti, al puterii judecătoreşti.
3. Obiectul acţiunii în contencios administrativ îl constituie:
144
 a) anularea ori modificarea unui act administrativ de autoritate;
b) obligarea autorităţii administrative la rezolvarea unei cereri referitoare la un drept
recunoscut de lege;
c) repararea pagubei ce i-a fost cauzată prin emiterea actului administrativ de
autoritate ori prin refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege.
DEFINIŢIE. Prin contencios administrativ înţelegem activitatea de soluţionare, cu putere de
adevăr legal, de către instanţele de contencios administrativ competente, potrivit legii, a conflictelor
juridice în care cel puţin una din părţi este un serviciu public administrativ, iar conflictul juridic s-a născut
din adoptarea sau emiterea unui act administrativ de autoritate ilegal ori din refuzul de a rezolva o cerere
referitoare la un drept recunoscut de lege.
Din punctul de vedere al soluţiei pe care o dă instanţa competentă de a modifica sau anula actul
administrativ de putere ori de a obliga la emiterea actului şi soluţionarea cererii de recunoaştere a
dreptului avem:
a) contencios administrativ de anulare şi
b) contencios administrativ de plină justiţie.
Contenciosul administrativ de anulare este acela în care instanţa de contencios administrativ este
competentă să anuleze sau să modifice un act administrativ de autoritate adoptat ori emis cu nerespectarea
legii sau să oblige serviciul public administrativ să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de
lege.
Contenciosul administrativ de plină justiţie este acela în care instanţa de contencios administrativ
este competentă, potrivit legii, să anuleze ori să modifice actul administrativ de autoritate atacat, să oblige
serviciul public administrativ să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege şi să acorde
daunele cauzate, de serviciul public administrativ, particularului (persoană fizică sau juridică), prin actul
administrativ de autoritate adoptat sau emis ori prin refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept
recunoscut de lege.
Ne aflăm în prezenţa unui contencios administrativ de plină justiţie în cazurile în care instanţa este
competentă să:
a) anuleze actul administrativ de autoritate prin care un reclamant a fost vătămat într-un drept al
său recunoscut de lege;
b) modifice un act administrativ de autoritate care, prin prevederile a căror modificare se cere,
reclamantul a fost vătămat într-un drept al său recunoscut de lege;
c) oblige serviciul public administrativ să rezolve ceerea unui reclamant referitoare la un drept al
său recunoscut de lege;
d) oblige serviciul public administrativ la repararea pagubei ce i-a fost cauzată reclamantului prin
actul administrativ de autoritate emis ori prin refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept
recunoscut de lege.
Conform art. 2 din Legea nr. 29/1990 nu pot fi atacate în justiţie:
145
 a. actele care privesc raporturile dintre Parlament sau Preşedintele României şi guvern; actele
administrative de autoritate şi actele de gestiune ale organelor de conducere din cadrul Parlamentului;
actele administrative referitoare la siguranţa internă şi externă a statului, precum şi cele referitoare la
interpretarea şi executarea actelor internaţionale la care România este parte; măsurile urgente luate de
organele puterii executive pentru evitarea sau înlăturarea efectelor unor evenimente prezentând pericol
public, cum sunt actele emise ca urmare a stării de necesitate sau pentru combaterea calamităţilor
naturale, incendiilor de păduri, epidemiilor, epizootiilor şi altor evenimente de aceeaşi gravitate.
b. actele de comandament cu caracter militar;
c. actele administrative pentru desfiiinţarea sau modificarea cărora se prevede, prin lege specială,
o altă procedură judiciară;
d. actele de gestiune săvârşite de stat în calitate de persoană juridică şi pentru administrarea
patrimoniului său;
e. actele administrative adoptate în exercitarea atribuţiilor de control ierarhic.
Cererile privitoare la stabilirea şi scăderea impozitelor şi a taxelor, pecum şi a amenzilor prevăzute
în legile de impozite şi taxe, se rezolvă de către organele prevăzute de legea specială şi în condiţiile
stabilite de acestea.

Părţile în litigiul de contencios administrativ

Calitatea de reclamant în litigiile de contencios administrativ este reglementată de art. 1, alin.1 din
Legea nr. 29/1990 care prevede că „orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în
drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei
autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa
instanţei judecătoreşti competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea
pagubei ce i-a fost cauzată.” Deci, poate avea calitatea de reclamant orice persoană fizică sau juridică.
Pentru a avea calitatea de reclamant, în acţiunea de contencios administrativ, persoana fizică sau
juridică română sau străină trebuie să se considere vătămată în drepturile sale recunoscute de lege.
Calitatea de pârât, în litigiile de contencios administrativ, o poate avea, aşa cum rezultă din
prevederile art. 1 din Legea 29/1990, orice autoritate administrativă.
Prin autoritate administrativă înţelegând serviciile publice administrative care realizează sarcinile
puterii executive de satisfacere a intereselor generale ale societăţii, vom considera că pot fi pârâţi, în
litigiile de contencios administrativ, organele administraţiei publice, instituţiile publice şi regiile
autonome de interes public, adică toate acele servicii publice administrative create pentru a satisface
interesele generale ale societăţii.
Nu pot avea calitatea de pârâţi, în litigiile de contencios administrativ, organizaţiile cooperatiste
sau neguvernamentale, agenţii economici şi persoanele juridice cu scop nelucrativ.
Potrivit art. 13 din Legea 29/1990 acţiunile în justiţie vor putea fi folosite şi personal împotriva
funcţionarului autorităţii pârâte, care a elaborat actul sau care se face vinovat de refuzul realizării cererii,
146
dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin actul emis sau prin întârziere, rezultă
că pârât, în anumite acţiuni în contencios administrativ poate fi şi un funcţionar public şi anume acela
care a elaborat actul sau care se face vinovat de refuzul rezolvării cererii.
Funcţionarii publici pot deveni părţi în proces numai în cazurile în care, prin cerere, se solicită şi
plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat.
Funcţionarul public poate fi chemat în judecată prin aceeaşi acţiune formulată împotriva
serviciului public administrativ, în care acesta funcţionează sau printr-o acţiune separată.

Obiectul acţiunii în contenciosul administrativ

Obiectul acestor acţiuni îl poate constitui anularea unui act administrativ sau obligarea unei
autorităţi administrative care refuză de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, la
rezolvarea cererii precum şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată prin aceasta.
Cu privire la actul administrativ ce poate forma obiectul unei acţiuni în contenciosul administrativ
trebuie de precizat că acesta trebuie să fie un act administrativ de autoritate, emis cu nerespectarea
prevederilor legii.
În legătură cu refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a rezolva o cerere referitoare
la un drept recunoscut de lege ca obiect al acţiunii în contenciosul administrativ, legiuitorul, prin alin.2 al
aceluiaşi art.1, arată că „se consideră refuz nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un drept
recunoscut de lege şi faptul de a nu se răspunde petiţionarului în termen de 30 zile de la înregistrarea
cererii respective, dacă prin lege nu se prevede un alt termen.”

Procedura contenciosului administrativ

Procedura contenciosului administrativ trebuie privită sub forma a două faze:

a) procedura prealabilă sesizării instanţei competente şi
b) procedura în faţa instanţei de contencios administrativ.
Conform art. 5 din Legea 29/1990, înaintea sesizării instanţei competente, reclamantul va trebui,
mai întâi, să se adreseze în termen de 30 de zile, de la data care i s-a comunicat actul administrativ prin
care se consideră vătămat, autorităţii administrative emitente, care este obligată să rezolve reclamaţia în
termen de 30 de zile de la primire. Aceeaşi condiţie se cere şi în cazurile în care autorităţile administrative
au refuzat să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege şi faptul de a nu răspunde
petiţionarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii respective, dacă prin lege nu se prevede un
alt termen – mai mic sau mai mare.
Potrivit prevederilor alin.2 al aceluiaşi articol „în cazul în care cel care se consideră vătămat nu
este mulţumit de soluţia dată reclamaţiei sale, el poate sesiza instanţa în termen de 30 de zile de la
comunicarea soluţiei.
147
 Procedura în faţa instanţei de contencios administrativ începe cu introducerea acţiunii în
contencios administrativ. Înainte de expirarea termenului de 30 zile pevăzut de alin.2 din acelaşi articol,
dar cu respectarea prevederilor alin. ultim al art. 5 potrivit căruia „în toate cazurile, introducerea cererii la
instanţă nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui
anulare se cere.”
Din acest text rezultă că termenul de un an este de decădere, după expirarea căruia nu se mai poate
introduce acţiunea.
Potrivit art.7 din Legea 29/1990 acţiunile introduse în temeiul acestei legi sunt supuse taxelor de
timbru prevăzute de lege pentru acţiunile cu caracter nepatrimonial sau patrimonial de drept comun.
În cazuri bine justificate şi pentru a preveni producerea unei pagube iminente reclamantul poate
cere – potrivit art. 9, alin.1 din Legea 29/1990 – prin acţiune sau separat dar concomitent cu aceasta,
tribunalului să dispună suspendarea executării actului administrativ până la soluţionarea acţiunii.
Dacă autoritatea administrativă nu trimite, în termenul stabilit de instanţă, lucrările cerute,
conducătorul acesteia va fi obligat să plătească amendă pentru fiecare zi de întârziere.
La termenul fixat şi comunicat părţilor prin citaţiile transmise potrivit art. 10, alin.1, în
conformitate cu prevederile art. 6, alin.2, instanţa judecă de urgenţă acţiunea în şedinţă publică, în
complet stabilit de lege.
Deci, judecarea acţiunilor în contencios administrativ se face:
a) de urgenţă
b) în şedinţă publică
c) în complet stabilit de lege.
Soluţionând acţiunea instanţa competentă poate, după caz:
a) să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ a cărui anulare s-a cerut prin acţiune, iar
anularea, în parte, nefiind altceva decât o modificare a actului administrativ de autoritate;
b) să oblige autoritatea administrativă să emită un act administrativ, ori să elibereze un certificat,
o adeverinţă sau orice alt înscris;
c) să hotărască asupra daunelor materiale şi morale cerute, în cazul admiterii acţiunii.
Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii dacă legea nu pevede altfel.
Hotărârile date în contenciosul administrativ pot fi atacate prin căi ordinare şi extraordinare de
atac prevăzute de dreptul comun.
Răspunderea în contenciosul administrativ este analizată sub două forme:
a) răspunderea autorităţii administrative
b) răspunderea funcţionarilor publici.

148