Universitatea “Dunărea de Jos” Galaţi

DREPTURI SI LIBERTATI PUBLICE

- NOTE DE CURS -

Lector univ. dr. Vasile Stoica

Galaţi - 2018
 CUPRINS

CUPRINS ............................................................................................................................................. 3

CAPITOLUL 1:

DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE

POTRIVIT CONSITUŢIEI REVIZUITEI ........................................................................................... 21
2.1. ASPECTE GENERALE ..................................................................................................................... 21
2.2 PRINCIPII ALE DREPTURILOR FUNDAMENTALE .................................................................... 22
2.3. CONŢINUTUL DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE POTRIVIT
CONSTITUŢIEI REVIZUITE .................................................................................................................. 28
2.3.1. Inviolabilităţile ......................................................................................................................... 29
2.3.2. Drepturile social-economice şi culturale ................................................................................. 37
2.3.3. Drepturile şi libertăţile social-politice...................................................................................... 47
2.3.4. Drepturile exclusiv politice...................................................................................................... 53
2.3.5. Drepturile garanţii ................................................................................................................... 55
2.4. ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE............................................................................................. 58

CAPITOLUL 2:
AVOCATUL POPORULUI................................................................................................................... 60
3.1 ROLUL INSTITUŢIEI AVOCATULUI POPORULUI ............................................................... 60
3.2. ORGANIZAREA INSTITUŢIEI AVOCATULUI POPORULUI ................................................. 60
3.3. ATRIBUŢIILE AVOCATULUI POPORULUI ............................................................................ 61

BIBLIOGRAFIE ..................................................................................................................................... 63
 3

CAPITOLUL 1
DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI INDATORIRILE
FUNDAMENTALE POTRIVIT CONSTITUŢIEI REVIZUITE

2.1. ASPECTE GENERALE

Drepturile şi libertăţile omului, cu implicaţiile lor teoretice şi practice, reprezintă un domeniu

important în preocupările fiecărui stat precum şi în ale comunităţii umane internaţionale. Prezentul capitol
este consacrat analizării principiilor, limitelor şi garanţiilor drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor
individului în România, precum şi prezentării conţinutului concret al acestor drepturi, libertăţi şi îndatoriri,
aşa cum este el prevăzut în Constituţia revizuită.
Nu vom prezenta amplul şi îndelungatul proces de afirmare şi de evoluţie a drepturilor omului,
întrucât acest aspect reprezintă obiectul materiei intitulată Protecţia internaţionala a drepturilor omului.
Pentru a putea distinge drepturile fundamentale de toate celelalte drepturi mai puţin importante ale
individului trebuie să luam în consideraţie următoarele aspecte1:
1. drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind aşadar facultăţi, posibilităţi ale
subiectelor raportului juridic (indivizii) de a acţiona într-un anume fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte
subiecte o atitudine corespunzătoare (abţinerea de la a aduce în vreun fel atingere dreptului sau) şi de a
beneficia de protecţia şi sprijinul statului în realizarea pretenţiilor legitime (intervenţia în caz de nevoie a
forţei coercitive a statului);
2. drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Vom desemna criteriul valoric
drept criteriu prin care să deosebim celelalte drepturi subiective ale individului de drepturile subiective
esenţiale, astfel încât reţinem ca ele trebuie să fie esenţiale pentru viaţa, libertatea şi personalitatea
indivizilor. Nu putem însă face abstracţie de condiţiile concrete de existenţă ale unei societăţi date, astfel
încât un drept subiectiv poate fi considerat esenţial şi deci fundamental într-o societate dată, într-un anumit
moment, dar îşi poate pierde acest caracter în aceeaşi societate în alt moment sau într-o altă societate.
3. datorită importantei lor drepturile fundamentale sunt înscrise în acte cu forţă juridică supremă
– legile fundamentale. Simpla lor consacrare constituţională nu reprezintă decât o declaraţie de principiu,
astfel încât acestor drepturi li se stabilesc şi garanţii pentru ocrotirea şi exercitarea lor, atât la nivel
normativ, cât şi instituţional.
Înainte de a trece la analiza principiilor ce stau la baza reglementării drepturilor fundamentale
trebuie să analizăm importanţa deosebită a art. 1 alin. 3 care precizează caracteristicile statului legate de
drepturile omului ce se fundamentează, aşa cum prevede expres legea de revizuire „pe tradiţiile democratice
ale poporului român şi pe idealurile Revoluţiei Române din Decembrie 1989.”2
Documentele ce consacră aceste idealuri revoluţionare sunt:
- Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale din 22 decembrie1989 3 (act
juridic dar şi politic)
- Decretul Lege nr. 2/1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului
Salvării Naţionale şi a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale4 .
Aceste două acte normative au avut valoare constituţională la momentul adoptării lor, când ne
amintim că nu mai exista o Constituţie care să reflecte noile realităţi politice din România. Actele ce

1
Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Drept constituţional si instituţii politice, vol. I, Ed. IX, Ed. All Beck, 2003, p.
134-140
2
Corneliu-Liviu POPESCU, Constituţionalizarea formală, prin revizuirea constituţională, a normelor care consacră valorile
revoluţiei române din decembrie 1989, Revista Dreptul, nr. 1/2005, p.12-24
3
Publicat in M. Of. Nr. 1/22 decembrie1989
4
Publicat in M. Of. Nr. 4/27 decembrie1989
3
 4

cuprindeau principiile revoluţionare cu caracter de program, reprezentând valorile supreme ale statului au
fost valabile pana la adoptarea Constituţiei la 21 noiembrie 1991, aprobată de popor prin referendum şi
intrată în vigoare la 8 decembrie 1991. Noua Constituţie abroga expres Constituţia din 1965 şi, în egală
măsura afecta cele două acte normative, astfel:
a) cele care contraveneau Constituţiei erau abrogate expres indirect prin art. 150 „Legile şi toate
celelalte acte normative rămân în vigoare în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii.”
b) cele care nu erau supuse abrogării exprese indirecte, îşi pierdeau oricum caracterul constituţional,
păstrând numai o forţă juridică de lege sau egală cu a legii.
Intrarea în vigoare a revizuirii constituţionale din 2003 a produs însă un impact deosebit asupra
normelor juridice, de natură revoluţionară, reafirmând valorile din programul Revoluţiei din decembrie
1989,. Putem considera aşadar că au renăscut din punct de vedere juridic, au reintrat în vigoare atât
Comunicatul către ţară cât şi Decretul –lege 2/1989. Consecinţele concrete ale acestei situaţii de drept sunt
diferite şi pot fi apreciate doar în urma unei analize concrete a idealurilor consacrate de normele
revoluţionare, astfel:
1. Cele mai multe reprezintă soluţii care se regăsesc expres în dispoziţiile constituţionale, de
exemplu, regulile privind sistemul democratic pluralist de guvernare, principiile economice, învăţământul şi
cultura, libertatea presei, libertatea de religie, numărul maxim de două mandate pentru şeful statului, etc.
(pentru acestea nu există nici un efect direct al consacrării lor ca şi idealuri ale Revoluţiei)
2. un element cu adevărat diferit, cuprins într-o normă revoluţionară, dar care nu se regăseşte în
conţinutul propriu-zis al Constituţiei şi nici nu este în contradicţie cu aceasta vizează „respectarea
angajamentelor internaţionale decurgând din acordurile de la Helsinki, din cadrul Conferinţei pentru
Securitate şi Cooperare în Europa, actuala Organizaţie cu aceeaşi denumire. Prin această trimitere „în
cascadă” (art. 1 alin. 3 din Constituţia revizuită trimite la preambulul Decretului-lege 2/1989 care la rândul
lui trimite la angajamentele internaţionale din cadrul procesului de la Helsinki, actele juridice şi politice ale
OSCE dobândesc valoare constituţională şi trebuie utilizate de Curtea Constituţională ca norme de referinţa
în controlul de constituţionalitate.
3. Unele norme au fost de unică aplicare – ex. organizarea de alegeri libere în cursul lunii aprilie
1990
4. Alte norme vin în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale – ex. oprirea exportului de produse
agroalimentare şi reducerea exportului de produse petroliere, contravin art. 135, conform căruia economia
României este economie de piaţa, bazată pe libera iniţiativă şi pe concurenţă.

2.2. PRINCIPII ALE DREPTURILOR FUNDAMENTALE

În România, există anumite reguli fundamentale aplicabile tuturor drepturilor, libertăţilor şi

îndatoririlor fundamentale, ce rezultă fie din Capitolul I al Titlului II al Constituţiei (art. 15-21, fie din
coroborarea acestor articole cu altele (de exemplu interpretarea art. 15 prin referire la art. 1 alin 3), fie din
alte articole, precum art. 53.
Fundamentate pe demnitatea umană şi libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturile şi
libertăţile fundamentale în România au la baza reglementării lor următoarele principii:
1. Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor(art. 15)
2. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor (art. 16 alin. 1 şi 3, art. 4 alin. 2)
3. Neretroactivitatea legii (art. 15 alin. 2)
4. Principiul legalităţii în conformitate cu care trebuie să fie exerciţiul oricărui drept, libertate sau
obligaţie (art. 16 alin. 2)
5. Accesul liber la justiţie (art. 21)
6. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi (art. 53)
7. Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au cetăţenia română şi
domiciliul în ţară (art. 16 alin. 3)
8. Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor (art. 17)
9. Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de protecţie juridică (art. 18)
4
 5

10. Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România (art. 19)
1. Universalitatea drepturilor şi libertăţilor se referă atât la sfera propriu-zisă a drepturilor, cât şi la
titularii acestora. Sub primul aspect, ea exprimă vocaţia omului, a cetăţeanului, pe planul realităţilor juridice
interne ale fiecărei ţări, de a beneficia de toate drepturile şi libertăţile. Sub cel de-al doilea aspect,
universalitatea exprimă ideea că toţi cetăţenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi şi libertăţi. Desigur,
aceasta este o posibilitate juridică generală şi abstractă, recunoscută de Constituţie fiecărui cetăţean.
Valorificarea concretă şi exerciţiul efectiv al acestor drepturi şi libertăţi sunt de asemenea garantate de
Constituţie, ceea ce nu poate fi interpretat decât în sensul că depinde de fiecare cetăţean, de capacităţile şi
eforturile sale, să le valorifice în condiţiile conferite de ordinea constituţională, cât şi de starea sa socială,
întrucât Constituţia oferă atât şansele, cât şi mijloacele şi garanţiile juridice necesare.5
Universalitatea drepturilor implică şi universalitatea îndatoririlor. Este de altfel firesc ca
cetăţeanul să aibă atât drepturi, cât şi obligaţii faţă de semenii săi şi faţă de societate. Articolul 15 din
Constituie exprimă, pe fond, legătura indisolubilă dintre drepturi, libertăţi şi îndatoriri, intercondiţionarea
lor. Intr-o viziune largă îndatoririle devin garanţii ale drepturilor, deoarece pentru a avea trebuie mai întâi să
creezi, să produci, să depui eforturi. Universalitatea, astfel cum este concepută prin art. 15 priveşte
drepturile, libertăţile şi îndatoririle, fără deosebire de faptul reglementării lor prin chiar textul Constituţiei
sau prin alte legi6.
Denumirea marginală a art. 15 („Universalitatea”) nu corespunde însă dispoziţiei pe care el o
cuprinde, căci universalitatea afirmată de ea este negată de aparenta „naţionalizare” a drepturilor şi
libertăţilor, o dată ce textul se referă doar la cetăţeni. Pentru a revela pretenţia de universalitate afirmată de
denumirea articolului, care nu poate fi în nici un caz judecată ca neproducând consecinţe juridice, ea fiind
normativă, dispoziţia art. 15 trebuie să fie pusă în legătură directă cu cea cuprinsă în art. 1 alin. 3, care
afirmă ca valori supreme şi garantate demnitatea omului, libera dezvoltare a personalităţii umane şi
dreptatea şi care scoate aceste valori din sfera cetăţeniei romane, dându-le universalitatea pe care o afirmă,
dar pare să nu o concretizeze art. 15.
Demnitatea omului, libera dezvoltare a personalităţii umane şi dreptatea devin astfel fundamentul
drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale, în calitatea lor de valori supreme pentru statul roman.
Pentru a configura deci universalismul afirmat de denumirea marginala a art. 15 este esenţial să înţelegem
care este conţinutul acestor valori şi care sunt consecinţele normative ale afirmării lor.7
Faptul ca demnitatea8 omului este valoare suprema a statului pune persoana umană în centrul
edificiului statal şi juridic. Demnitatea devine astfel bază a egalităţii, dar o egalitate în libertate, nu o
egalitate ca identitate. Ea se opune astfel atât societăţii de castă, cât şi societăţii de masă. Oamenii sunt egali
în demnitatea lor, indiferent de caracteristicile care ii disting: rasă, naţionalitate, origine etnica, etc. iar orice
act care tinde să degradeze sau să aservească unele fiinţe umane prin aplicarea unor astfel de criterii este un
act care atentează la universalitatea omului, un act care tinde să excludă din rândul genului uman unele
fiinţe care au un drept imprescriptibil de a-i aparţine. Diversitatea, pluralismul sunt astfel intrinseci
umanităţii, iar tratarea oamenilor ca simpli atomi identici ai unei ordini sociale este contrară demnităţii lor,
contrară umanităţii. Demnitatea umană ca valoare supremă a oricărei organizări politice se opune astfel atât
diferenţierii în vederea excluderii, cât şi identităţii asimilaţioniste. Ea prescrie unitatea în diversitate,
conciliind astfel libertatea cu egalitatea9.

5
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Constituţia României
revizuită – comentarii si explicaţii, Colecţia Legi comentate, Ed. All Beck, Bucuresti, 2004, p. 17
6
Idem
7
Dan Claudiu DĂNIŞOR, Universalitatea drepturilor si libertăţilor fundamentale potrivit Constituţiei României, Revista de
drept public, 2/2004, p.1
8
In sistemul nostru constituţional, demnitatea omului capătă valoare juridica prin dispoziţiile conjugate ale art. 1 alin. 3 si art.
15 alin. 1. Art. 23 alin 1, care afirma ca „libertatea individuala si siguranţa persoanei sunt inviolabile trebuie deci interpretat in
consonanta cu demnitatea umana. Libertatea si siguranţa sunt astfel nu doar inviolabile, ci si egale, egalitatea in libertate
privind toate fiinţele umane si nu doar pe cetăţeni. Demnitatea fiinţei umane este o prerogativa care exclude orice atingere
publica sau privata. Daca libertatea poate fi limitata in numele ordinii sau moralei publice, caracterul just al acestei ordini sau
acestei morale trebuie judecat in raport cu demnitatea umana. Demnitatea joaca aşadar rolul de limita a acţiunii publice de
restrângere a libertăţii. Demnitatea protejează deci individul in raporturile cu grupul.
5
 6

Dacă prin recunoaşterea demnităţii ca valoare suprema a statului roman se reacţionează de fapt faţă
de posibila excludere a unor indivizi sau grupuri din rândul speciei umane sau faţă de posibila degradare sau
aservirea unor fiinţe umane din cauza unor particularităţi, recunoaşterea liberei dezvoltări a personalităţii
umane este o reacţie fată de impunerea de către autoritate a unui sistem de valori oficiale care ar împiedica
individul să-şi construiască liber identitatea. Dreptul la identitate nu este astfel garantat de Constituţie doar
cetăţenilor romani, aparţinând unei minorităţi naţionale, ci tuturor oamenilor.
Consacrarea ca valoare supremă garantată a liberei dezvoltări a personalităţii umane are ca funcţie
principală lărgirea sferei anumitor drepturi şi libertăţi, impunând pe lângă interpretarea teleologică 10, o
interpretare extensivă a dispoziţiilor constituţionale. De asemenea ea are ca efect trecerea libertăţii
individuale din poziţia de libertate printre alte libertăţi, cum o plasează art. 23, în poziţia de dispoziţie
comună în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale, chiar de principiu general.
De exemplu, dreptul la integritate psihică este prevăzut de art. 22 alin. 1 din Constituţie alături de
dreptul la viată şi integritate fizica. Conţinutul noţiunii de „integritate psihica” trebuie determinat în funcţie
de valoarea supremă a liberei dezvoltări a personalităţii umane. Protejarea integrităţii psihice nu se referă
doar la interzicerea violenţelor psihice, căci interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane
sau degradante este reglementată distinct, ci şi la interzicerea impunerii unor valori, impunere care ar pune
sub semnul întrebării libera dezvoltare a personalităţii umane. Aceasta face ca garantarea integrităţii psihice
să cuprindă un drept al fiecărei persoane de a-şi construi propria identitate, ca şi un drept de a se autodefini
în mod voluntar.
De asemenea dispoziţiile art. 23 alin. 1 care prevăd ca „libertatea individuală şi siguranţa persoanei
sunt inviolabile” trebuie interpretate în scopul de a asigura libera dezvoltare a personalităţii umane. Astfel,
deşi restul articolului se referă la siguranţă, totuşi libertatea este cea care trebuie privilegiată. Sensul ei este
un sens larg, care nu se confunda cu asigurarea libertăţii fizice, îngrădind orice ingerinţa abuzivă a autorităţii
sau altor subiecţi care ar pune sub semnul întrebării libera dezvoltare a personalităţii umane, şi nu doar
procedurile statale ce pot duce la reţinerea, arestarea sau deţinerea persoanei. În ce priveşte aceste din urmă
proceduri, deşi art. 23 se referă la utilizarea lor în condiţiile legii, este evident că legea nu poate stabili orice
şi că, pe lângă limitele impuse direct legiuitorului, art. 23 impune ca limită a legii în această materie
libertatea individuală, ca liberă dezvoltare a personalităţii umane. Astfel măsurile represive nu trebuie să
aibă ca scop sau ca efect distrugerea individului sau izolarea lui pură şi simplă, ci trebuie să permită şi chiar
să contribuie la dezvoltarea lui psihica. Funcţia educativă a masurilor represive are valoare constituţională,
impunând judecătorului alegerea acelei măsuri care contribuie la o mai bună dezvoltare a personalităţii celui
care o suportă11.
Dreptatea ca valoare supremă12 se refera în fapt, la justiţie, dar preferinţa terminologică a autorilor
Constituţiei se justifică prin aceea că termenul „justiţie” ar putea fi interpretat şi în sensul său instituţional,
ceea ce în contextul art. 1 alin. 3 nu ar fi de preferat.
Rolul dreptăţii în cadrul sistemului juridic este de a echilibra interesul individual şi binele comun.
Dreptatea este astfel limita pentru acţiunile individuale excesive, dar şi pentru excesele guvernanţilor fiind
în acelaşi timp un principiu regulator. Dreptatea nu are un conţinut prestabilit, ci unul evolutiv, în funcţie de
contextul istoric concret.
Un exemplu privind modalitatea în care dreptatea reglează relaţia între proprietatea privată şi
sistemul de impozite este prevăzut în art. 56 alin. 2 ” sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea
justă a sarcinilor fiscale”.
2. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor - este prin ea însăşi o egalitate de şanse pe care Constituţia o
acordă tuturor cetăţenilor. Acesta este şi sensul art. 16 alin. 1 care garantează egalitatea în faţa legii şi a
9
Dan Claudiu DĂNIŞOR, Op. cit., p. 1 Referirea la demnitatea umana impune dreptul la diferenţa ca element intrinsec al
egalităţii, aşa cum si Curtea Constituţional, prin practica sa, a afirmat in mod constant ca” principiul egalităţii nu este sinonim
cu uniformitatea, astfel încât pentru situaţii diferite poate exista un tratament juridic diferit, recunoscându-se un drept la
diferenţa” Decizia nr. 198/17. 10. 2000, publicată in M. Of. Nr. 702/28.12.2000
10
Interpretarea teleologică - presupune interpretarea înţelesului normelor juridice, scopului urmărit de legiuitor la momentul
editării normei respective.
11
Dan Claudiu DĂNIŞOR, Op. cit., p.6-8
12
Idem, p. 8-9
6
 7

autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări 13. Prin conţinutul său alin. 1 se corelează cu art. 4
alin. 2, care determină criteriile nediscriminării, acestea fiind rasa, naţionalitatea, originea etnica, limba,
religia, sexul, opinia, apartenenţa politică, averea sau originea socială.
O completare cu profunde semnificaţii juridice s-a adus cu prilejul revizuirii Constituţiei. Astfel, la
alin. 3 s-a adăugat o teza nouă în sensul căreia statul român garantează egalitatea de şanse dintre femei şi
bărbaţi pentru ocuparea funcţiilor publice, civile şi militare. Este astfel exprimată, la nivel constituţional
evoluţia aparte a principiului egalităţii. Legiuitorul va trebui să identifice formulele juridice cele mai
potrivite pentru ca acest text să nu rămână o simplă declaraţie14.
3. Neretroactivitatea legii
Constituţia consacră în art. 15 alin. 2 un principiu de drept de incontestabilă tradiţie şi actualitate, şi
anume neretroactivitatea legii. Este fără îndoială recunoscut că o lege o dată adoptată produce şi trebuie să
producă efecte juridice numai pentru viitor. Aceasta pentru simplul motiv că legea se adresează subiectelor
de drept, permiţând sau interzicând şi bineînţeles sancţionând atitudinile deviante. Or, este absurd să se
pretindă unui om, în general unui subiect de drept, să răspundă pentru o conduită ce a avut-o anterior intrării
în vigoare a unei legi care reglementează această conduită. Subiectul de drept nu putea să prevadă ce va
reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal şi firesc dacă se desfăşoară în cadrul ordinii de
drept în vigoare.
Faţă de acest principiu potrivit căruia legea produce efecte juridice numai pentru viitor s-au impus în
practica juridică şi în legislaţie două excepţii:
a) aplicarea legii penale mai blânde şi după revizuire şi a legii contravenţionale mai favorabile,
urmare a depenalizării contravenţiilor. Finalitatea stabilirii unor sancţiuni constă în realizarea scopului lor
preventiv şi represiv, astfel încât dacă pentru fapte sociale mai grave (infracţiuni) este unanim acceptată
derogarea de la principiul neretroactivităţii legii, cu atât mai mult ea trebuie să fie aplicată în cazul unora
mai uşoare (contravenţii).
b) legile interpretative - reprezintă o excepţie având în vedere că interpretarea general obligatorie,
ca orice interpretare de altfel lămureşte doar înţelesul normei interpretate, şi nu adaugă şi nici nu modifică
acest înţeles, ci îl clarifică. Deci prin interpretare se explicitează conţinutul pe care norma interpretată l-a
avut iniţial. De regulă, o asemenea interpretare este de competenţa organului care a emis norma, dar acesta –
mai ales dacă organul este legiuitor – poate adăuga la normă, tocmai în scop de clarificare, anumite reguli
subsidiare, noi; în această ipoteza este necesar însă de distins între ceea ce constituie interpretare – stricto
senso – de ceea ce reprezintă reguli noi, care, chiar dacă au fost consacrate cu scopul de a asigura o mai
riguroasa aplicare a legii, sunt aplicabile numai pentru viitor, lovindu-se de principiul neretroactivităţii.
4. Principiul legalităţii
Art. 16 alin 2 potrivit căruia nimeni nu este mai presus de lege, este un text cu valoare simbolică,
ce asigură păstrarea ordinii de drept. Precizăm că acest principiu este consacrat încă din art. 1 alin. 5
referitor la supremaţia Constituţiei şi obligativitatea legii.
Legalitatea este de esenţa cerinţelor statului de drept, adică a preeminenţei legii în reglementarea
relaţiilor sociale. Principiul este însă reluat şi în Titlul II referitor la drepturi şi îndatoriri fundamentale
pentru a întări principiul egalităţii în drepturi.
5. Accesul liber la justiţie
Justiţia reprezintă una din garanţiile exercitării efective a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Acest rol este motivat de locul şi rolul autorităţilor judecătoreşti, de principiul independenţei judecătorilor.
Prin generalitatea formulării sale art. 21 permite oricărei persoane accesul la justiţie: cetăţean roman, străin
sau apatrid. În al doilea rând el permite accesul la justiţie pentru apărarea oricărui drept sau libertate şi a
oricărui interes legitim.
Reţinem faptul că legea fundamentală şi celelalte legi nu apără şi nu garantează orice interese, ci
numai pe acelea care se întemeiază pe drept. Interesele nelegitime nu pot şi nu trebuie ocrotite, ele fiind
13
Ordonanţa Guvernului nr. 137 din 31 august 2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare
publicată în M. Of. nr. 431 din 2 septembrie 2000 şi aprobată prin Legea nr. 48/2002 publicată în M. Of. nr. 69 din 31 ianuarie
2002,republicată în M. Of. nr. 166 din 7 martie 2014
14
A si făcut-o de altfel, prin legea 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi republicată in Monitorul Oficial,
nr. 326/5 iunie 2013
7
 8

contrare legalităţii şi ordinii de drept. Trebuie însă realizată delimitarea între dreptul la acţiunea în justiţie
consacrat de art. 21 şi obligaţia constituţională de ocrotire a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime.
Aşadar accesul liber la justiţie permite depunerea oricărei cereri a cărei rezolvare este de competenţa
autorităţilor judecătoreşti. Caracterul legitim sau nelegitim al pretenţiilor formulate va rezulta numai în urma
judecării litigiului respectiv şi va fi constatat prin hotărâre judecătorească. Folosind exprimarea „interese
legitime” textul nu condiţionează admisibilitatea acţiunii în justiţie, ci obligă justiţia să ocrotească numai
interesele legitime.
6. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi
Pentru ca autorităţile publice să-şi poată îndeplini misiunile chiar şi în situaţii excepţionale, dictate
de permanenta schimbare a realităţilor vieţii sociale, politice, economice, fără însă a renunţa la protecţia
juridică a drepturilor omului, art. 53 din Constituţie permite restrângerea exerciţiului unor drepturi şi
libertăţi, dar numai ca excepţie şi numai condiţionat.
Aşadar restrângerea se poate înfăptui numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru:
apărarea securităţii naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii ori moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, a unui dezastru
ori ale unui sinistru deosebit de grav. Aşadar se limitează posibilitatea restrângerii exerciţiului drepturilor
(fără însă a el atinge substanţa) doar la situaţii clar definite, limitativ enumerate şi de o incontestabila
importanţă. Valorile sociale şi umane ocrotite prin art. 53 legitimează restrângerea exerciţiului unor drepturi
individuale.
Există anumite condiţii care trebuie îndeplinite pentru ca restrângerea să poată opera:
1. măsura să fie necesară într-o societate democratică
2. trebuie să existe proporţionalitate între măsura luată şi cauza care a determinat-o
3. măsura să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere însăşi existentei dreptului
sau libertăţii.
7. Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au cetăţenia română şi
domiciliul în ţară (art. 16 alin. 3)
Pentru a putea înţelege principiul la care facem referire trebuie să explicăm noţiunile „funcţii
publice” şi „demnităţi publice”. Astfel, se poate observa că misiunea de deputat, senator, şef de stat este
altceva decât o funcţie publică, atât ca mod de ocupare, cât şi ca dimensiune a atribuţiilor, şi mod de
încetare. Pentru dreptul constituţional această delimitare este una de fond pentru că demnitarii nu sunt simpli
funcţionari publici. Demnitatea publică este prin excelenţă o categorie a dreptului constituţional. La fel de
importantă este şi precizarea că funcţia publică la care face referire alin. 3 al art. 16 nu intră în sfera
dreptului comun al funcţiei publice, şi anume dreptul administrativ ci se referă la funcţii publice care
presupun exerciţiul autorităţii statale.
Prin Constituţie sunt instituite două condiţii de maximă generalitate şi importanţă pentru ocuparea
unei funcţii sau demnităţi publice, şi anume: cetăţenia română şi domicilierea pe teritoriul României.
Revizuirea Constituţiei a adus după sine o modificare substanţială a acestui principiu. Astfel, în
vechea redactare a textului se permitea accesul la aceste funcţii doar acelora care aveau numai cetăţenia
română. Faţă de perspectiva integrării României în Uniunea Europeana s-a considerat că nu mai este
justificată această interdicţie în legătură cu cetăţenii români care au şi o altă cetăţenie.
Condiţia de domiciliere pe teritoriul ţării este o condiţie firească, domiciliul fiind, alături de
cetăţenie o garanţie a ataşamentului persoanei faţă de ţara la guvernarea căreia participă ca demnitar sau ca
funcţionar public. Precizăm că art. 16 alin. 3 se referă numai la funcţiile şi demnităţile publice civile sau
militare, însă în ceea ce priveşte ocuparea unor funcţii private, acestea nu sunt condiţionate de prevederile
constituţionale.
8. Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor (art. 17)
Cetăţenia română, ca apartenenţă a persoanei fizice la statul român, în virtutea căreia poate fi titular
al drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor prevăzute de constituţie este legătura juridica dintre cetăţean şi stat
care, prin efectele sale determină statutul juridic al persoanei, oriunde s-ar afla, atât în interiorul, cât şi în
afara frontierelor. Din aceste considerente cetăţenii români care se află în străinătate au dreptul să apeleze la
protecţia autorităţilor române, iar acestea au obligaţia constituţională de a le acorda protecţia necesară.
8
 9

Modalităţile concrete de acordare a protecţiei trebuie avute în vedere cu luarea în considerare a

normelor şi principiilor dreptului internaţional şi a acordurilor şi convenţiilor existente între state.
Faptul că temporar cetăţeanul român se află în afara frontierelor României nu-l exonerează de
obligaţia de a-şi respecta îndatoririle constituţionale, în afară de cazul în care acestea sunt incompatibile cu
absenţa sa din ţară (de exemplu, simpla absenţă din ţară nu presupune faptul că cetăţeanul român nu mai are
obligaţia de plată a impozitelor pentru imobilul al cărui proprietar este sau obligaţia de întreţinere şi educaţie
a copilului sau minor).
9. Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de protecţie juridică (art. 18)
Populaţia unui stat cuprinde în afara cetăţenilor, şi străinii şi apatrizii (persoane care nu au nicio
cetăţenie). În reglementarea constituţională a statutului străinilor şi apatrizilor din România se au în vedere
următoarele:
a) au anumite drepturi naturale, imprescriptibile şi inalienabile (la viaţă, demnitate, libertate, etc.)
b) din punct de vedere strict juridic anumite drepturi pot aparţine numai cetăţenilor români pentru ca
numai ei pot şi trebuie să participe la guvernarea statului propriu ( dreptul de vot, de alegere al autorităţilor
la nivel central – şef de stat sau parlamentar; la alegerile pentru desemnarea autorităţilor administraţiei
locale aceasta excepţie nu mai subzistă, întrucât în aceasta situaţie nu se exprimă suveranitatea de stat.). De
asemenea pentru dobândirea şi exercitarea anumitor drepturi se cere ca o condiţie indispensabilă şi calitatea
de cetăţean român (de exemplu ocuparea unei funcţii de magistrat).
c) există alte drepturi subiective, în afara celor naturale care pot aparţine străinilor şi apatrizilor a
căror dobândire şi exercitare legea nu le condiţionează de calitatea de cetăţean român, înţelegând aici toate
drepturile şi libertăţile, afară de cele pentru care se impune calitatea de cetăţean român.
O altă componentă a protecţiei juridice de care se bucură străinii şi apatrizii în România este şi
dreptul de azil. Acesta reprezintă găzduirea şi protecţia pe care statul roman le acorda acestor persoane,
deoarece în statul lor de origine sunt urmărite sau persecutate pentru activităţi desfăşurate în favoarea
umanităţii, progresului şi păcii. Azilul se acordă numai celor urmăriţi pentru activităţi politice (azil politic)
şi nu pentru fapte de drept comun.
Dreptul de azil însă nu poate fi invocat de o persoană asupra căreia există indicii serioase de a
considera că a comis o crimă contra păcii, o crimă de război sau o crimă contra umanităţii.
10. Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România (art. 19)
Extrădarea şi expulzarea sunt două măsuri foarte grave care privesc libertatea individuală şi dreptul
la libera circulaţie. Expulzarea sau extrădarea propriului cetăţean ar fi o măsură contrară raportului de
cetăţenie, care implică obligaţia de protecţie pe care trebuie statul să o exercite cu privire la cetăţenii săi.
Ca urmare a intensificării fenomenului infracţional la nivel european însă, în condiţiile în care
terorismul face tot mai multe victime şi având în vedere dezideratul Uniunii Europene de a crea un spaţiu
european de securitate juridică, legiuitorul constituant român a completat art. 19 cu o excepţie, stabilind că
cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile
legii şi pe bază de reciprocitate.
Extrădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui stat pe teritoriul căruia s-a
refugiat unul dintre cetăţenii săi să i-l predea. Ea se asigură că autorii unor infracţiuni internaţionale grave
(dar nu numai) nu rămân nesancţionaţi ascunzându-se pe teritoriul altor state. Situaţiile în care extrădarea
este admisibilă nu sunt însă prevăzute sau enumerate în Constituţie, urmând ca autorităţile care se confruntă
cu asemenea probleme să procedeze la o interpretare a normelor constituţiei şi a normelor internaţionale,
respectând însă câteva reguli universal recunoscute de sistemele şi practicile juridice: nu se admite
extrădarea pentru raţiuni politice sau atunci când în ţara respectivă persoana în cauză ar putea fi condamnată
la moarte ori ar exista riscul de a fi supusă torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante: extrădarea se admite în cazuri precum: piraterie aeriană sau maritimă, trafic de femei, de arme
de copii sau de droguri, terorism, etc.
Expulzarea este instituţia juridică în virtutea căreia autorităţile publice dintr-un stat pot să oblige
o persoana (cetăţean străin sau apatrid) să părăsească ţara, punând astfel capăt, în mod forţat, şederii
acestei persoane pe teritoriul sau. Măsura expulzării se ia de regula pentru ocrotirea ordinii de drept, pentru
înlăturarea unei stări de pericol, preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală şi care se iau
9
 10

faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală, aşa cum prevede dreptul intern, mai exact
Codul penal.
În dreptul internaţional există anumite reguli în materia expulzării cum ar fi: executarea deciziei de
expulzare să nu fie inutil de brutală, iar expulzatului să i se lase dreptul de a alege statul pe teritoriul căruia
urmează să fie expulzat, adică expulzarea să se facă cu respectarea drepturilor inerente persoanei.
În ceea ce priveşte autoritatea competentă să ia o decizie de expulzare sau de extrădare pe teritoriul
României aceasta este potrivit alineatului final al art. 19 justiţia, întrucât puterea judecătoreasca este chiar
unul din garanţii drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Nu trebuie omis faptul că cetăţenii români în calitatea lor de cetăţeni europeni se bucură şi de o serie
de alte drepturi conform legislaţiei comunitare, în afară de cele prevăzute în Constituţia României 15Astfel
cetăţenia europeană de care ne bucurăm cu toţii după 1 ianuarie 2007 aduce după sine următoarele:
1. dreptul la liberă circulaţie în interiorul Comunităţii
2. dreptul de vot şi de eligibilitate la alegerile municipale şi europene oricare ar fi locul de rezidenţă
pe teritoriul comunitar şi naţionalitatea sa
3. dreptul la protecţia diplomatică şi consulară din partea oricărui stat membru într-o ţară terţă (în
afara Uniunii Europene) în care ţara din care provine acesta nu este reprezentată
4. dreptul la petiţie la Parlamentul european
5. dreptul de a recurge la un mediator european dacă s-a săvârşit o infracţiune în dezavantajul său, cu
răspunderea administraţiei publice.
Respectarea şi recunoaşterea acestor drepturi sunt roadele unui proces de maturizare care a început la
Roma cu cincizeci de ani în urmă. Cetăţenii europeni au înţeles foarte repede că protejarea drepturilor lor
trebuie să meargă dincolo de aşa-zisele drepturi economice comunitare.

2.3. CONŢINUTUL DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE

POTRIVIT CONSTITUŢIEI REVIZUITE

Constituţiile moderne urmăresc prin consacrarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale să

stabilească garanţii cât mai eficiente pentru apărarea persoanei umane şi a vieţii ei private, pentru
participarea cetăţenilor la viaţa politică şi pentru dezvoltarea materială şi culturală a cetăţenilor.
Pornind de la această observaţie a fost realizată următoarea clasificare a drepturilor fundamentale:
A. Inviolabilităţile cuprind acele drepturi care au drept obiect ocrotirea persoanei umane şi a vieţii
ei private faţă de orice amestec din afară. Din această categorie fac parte următoarele drepturi: dreptul la
viaţă şi la integritate fizică şi psihică, libertatea individuală, dreptul la apărare, libera circulaţie,
inviolabilitatea domiciliului şi reşedinţei, secretul corespondenţei şi a celorlalte mijloace de comunicare.
Trăsătura comună a acestor drepturi este că ele pot fi exercitate independent de un raport social, în cadrul
căruia alţi cetăţeni să fie implicaţi într-o atitudine participativă, cu alte cuvinte, ele pot fi exercitate în mod
individual.
B. O a doua categorie de drepturi fundamentale are drept obiect asigurarea dezvoltării materiale sau
culturale a cetăţenilor motiv pentru care acestea sunt cuprinse sub denumirea de drepturi social-economice
şi culturale. Fac parte din această categorie următoarele drepturi: dreptul la învăţătură, accesul la cultură,
dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la un mediu sănătos, dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii,
dreptul la greva, dreptul la proprietatea privată, dreptul de moştenire, libertatea economică, dreptul la un
nivel de trai decent, dreptul la căsătorie, dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă şi dreptul
persoanelor cu handicap la protecţie specială.
C. Cea de a treia categorie de drepturi fundamentale drepturile social-politice se caracterizează prin
faptul că pot fi exercitate de cetăţeni, la alegerea lor, atât în vederea participării lor la conducerea de stat, cât
şi în scopul asigurării dezvoltării lor materiale sau culturale. În această categorie intră următoarele drepturi:
libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la informaţie, libertatea cultelor, libertatea întrunirilor,
15
Panagiotis GRIGORIOU, Semnificaţia cetăţeniei europene active în contextul comunitar, Revista Română de drept comunitar
nr. 4/2007, p. 21-28
10
 11

dreptul de asociere. Aceste drepturi garantează posibilitatea cetăţenilor de a acţiona fără constrângere în
raporturile lor cu alţi cetăţeni în limitele stabilite de lege. Ceea ce este specific pentru unele din aceste
drepturi este faptul ca cetăţeanul nu le poate exercita de unul singur, cum este cazul drepturilor grupate în
categoria inviolabilităţilor, ci doar în concurs cu alţi cetăţeni, care în acest mod îşi exercită propriul lor drept
fundamental (spre exemplu, dreptul de asociere). Datorită acestor caracteristici, drepturile din aceasta
categorie sunt denumite şi libertăţi publice.
D. A patra categorie de drepturi fundamentale are ca obiect exclusiv asigurarea participării
cetăţenilor la conducerea statului, cum ar fi: dreptul de a alege şi de a fi ales în organele reprezentative
locale sau naţionale, de a vota în cadrul referendumurilor, etc. şi poarta denumirea de drepturi exclusiv
politice.
E. Drepturile garanţii – reprezintă acea categorie de drepturi care asigură persoanei mijloacele
juridice necesare în cazul încălcării drepturilor sale fundamentale pentru restabilirea ordinii de drept. Din
această categorie fac parte: accesul liber la justiţie, dreptul de petiţionare, dreptul persoanei vătămate de
către o autoritate publică
În analiza drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în lumina Constituţie României vom
recurge şi la trimiteri la normele Convenţiei Europene Drepturilor Omului şi la jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului (în calitatea sa de izvor de drept), deoarece chiar Constituţia, în art. 20
precizează că „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi
aplicate în concordanţă cu (…) pactele şi celelalte tratate la care România este parte” (adică, în principal
Convenţia europeană).

2.3.1. Inviolabilităţile
1. Dreptul la viata şi la integritatea fizicăşi psihică(art.22)
Cele trei drepturi fundamentale sunt reglementate şi garantate într-un conţinut normativ unic art. 22
din Constituţie – dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică şi dreptul la integritate psihică. Deşi sunt într-o
legătură indisolubilă, ele nu sunt confundabile din punct de vedere juridic.
Constituţiile lumii reglementează nuanţat dreptul la viaţă pentru că el are mai multe accepţiuni.
Într-o accepţiune restrânsă, dreptul la viaţă priveşte viaţă persoanei numai în sensul ei fizic, iar într-o
accepţiune largă viaţă persoanei este privită ca o multitudine de fenomene, fapte, cerinţe şi dorinţe ce se
adaugă, permit şi îmbogăţesc existenţa fizică.16
Articolul 22 se referă la accepţiunea restrânsă a dreptului la viaţă, această soluţie fiind mai eficientă
din punct de vedere juridic. Având în vedere că acest drept fundamental implică în primul rând ca nimeni să
nu poată fi privat de viaţa sa în mod arbitrar, alin. 3 interzice pedeapsa cu moartea, ca fiind contrară
drepturilor naturale ale omului. Pedeapsa cu moartea este nu numai o încălcare a drepturilor naturale ale
omului, dar este prin natura sa, o cruzime ce rar s-a dovedit dreaptă şi niciodată eficienta. Mai mult, ea
produce efecte ireparabile, istoria dovedind că de multe ori a fost efectul unor grave erori judiciare şi că nu
întotdeauna a pedepsit ceea ce trebuia astfel pedepsit.
S-a pus problema dacă interdicţia prevăzută de art. 22 alin. 3 este absolută, astfel încât nici o
excepţie n-ar fi posibilă sau din contră dreptul la viaţă este totuşi un drept relativ 17. România a ratificat
Protocolul nr. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului care aboleşte pedeapsa cu moartea, dar
Protocolul se referă la obligaţia statului de a nu aduce atingere dreptului la viaţă, nu şi la situaţiile în care
moartea poate fi provocată de o persoană fizică ce nu exercită atribuţii legale. Legea penală reglementează
legitima apărare care poate cauza moartea şi avortul, însă constituţia nu face referiri la aceste situaţii.
Concluzionăm aşadar că dreptul la viaţă este, în lumina celor menţionate anterior un drept relativ.
Dreptul la integritatea fizică este definit prin chiar alin. 2 al art. 22 – „Nimeni nu poate fi supus
torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant”. Respectul integrităţii fizice
obligă în egală măsură atât autorităţile publice cât şi toate celelalte subiecte de drept să nu aducă nici o
atingere integrităţii fizice a persoanei, sub sancţiunea aplicării rigorilor legale. Trebuie menţionat că se poate

16
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., p. 36-38
17
Doina MICU, Garantarea drepturilor omului în pratica Curţii europene a drepturilor omului şi în Constituţia României, Ed.
All Beck, Bucureşti, 1998, p. 36
11
 12

recurge la restrângerea exerciţiului acestui drept dar numai în situaţia în care o anumită limitare a integrităţii
fizice a unei persoane este necesară pentru garantarea cel puţin la acelaşi nivel a altor drepturi fundamentale
sau pentru protejarea altor valori deopotrivă importante pentru societatea organizata în stat. Restrângerea se
va realiza în conformitate cu art. 53 din Constituţie, numai prin lege (de exemplu, vaccinarea împotriva unei
epidemii, recoltarea de sânge pentru dovedirea intoxicaţiei alcoolice, efectuarea unei intervenţii chirurgicale
cu acordul pacientului, etc.)
Dreptul la integritatea psihică este ocrotit şi considerat de valoare constituţională deoarece omul
este conceput sub aspect juridic ca un complex de elemente în care fizicul şi psihicul nu pot fi despărţite.
Practicarea torturii ori a tratamentelor inumane ori degradante reprezintă mutilarea uneia sau alteia dintre
integrităţi, fiind o încălcare a demnităţii omului. Existenţa numeroaselor cazuri de săvârşire a acestor acte
precum şi a variatelor modalităţi de comitere a torturii sau tratamentelor inumane ori degradante au
determinat definirea acestora la nivel internaţional 18, astfel: tortura este un act prin care o durere sau
suferinţă ascuţite, fizice sau mentale, este aplicat în mod deliberat, intenţionat cu scopul de a obţine unele
informaţii ori mărturisiri, de la victimă sau de la o terţă persoană; tratamentul sau pedeapsa inumană
reprezintă tratamentul de natura să provoace în mod voluntar puternice suferinţe mentale ori fizice şi care în
speţă nu se pot justifica; tratamentul ori pedeapsa degradantă este un rău tratament de natura să producă
victimei sentimente de teamă, de îngrijorare, în stare să o umilească în mod grav în faţa altora sau în proprii
săi ochi sau care o determină să acţioneze împotriva voinţei ori a conştiinţei sale.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat că practicile instituţionalizate cum ar fi: biciuirea
delincvenţilor, lovirea unei persoane în prezenţa alteia cu scopul de a o umili, aplicarea unei pedepse
corporale în şcoală care induc umilirea sau înjosirea, interogarea prin dezorientare senzorială, extrădarea sau
expulzarea în cazul în care persoana riscă tortura sau tratamentele inumane sau degradante reprezintă
încălcări ale dreptului la integritate fizica şi psihică ale persoanei.
Menţionam însă că aşa cum aprecia şi Curtea Europeana a Drepturilor Omului nu trebuie identificat
termenul „degradant” cu cel de „dezagreabil” sau „inconfortabil”.
Precizăm că nu se face distincţie dacă aceste procedee sunt aplicate de un agent al autorităţii publice
sau orice altă persoană având o împuternicire oficială sau la instigarea sa sau cu consimţământul său şi
situaţia producerii acestor acte de către orice alt subiect de drept. Formularea din constituţie nu lasă nici un
dubiu cât priveşte obligaţia generală, a tuturor subiectelor de drept de a respecta viaţa, integritatea fizică şi
psihică a persoanei. Este adevărat că autorităţile publice au obligaţii sporite în acest domeniu, dar textul nu
trebuie interpretat ca referindu-se numai la acestea.
Trebuie reţinut că interdicţia cuprinsă în art. 22 alin. 2 din Constituţie are caracter absolut,
neputându-se deroga în nicio situaţie de la respectarea integrităţii fizice şi psihice.
2. Libertatea individuală şi siguranţa persoanei
Subliniem faptul că art. 23 din Constituţie are un conţinut normativ complex şi relativ minuţios
reglementat faţă de nivelul de generalitate obişnuit în cazul legilor fundamentale. Cele două noţiuni prezente
în titlu nu reprezintă unul şi acelaşi drept şi nici măcar nu formează o categorie juridică unică, deşi sunt
folosite şi trebuie explicate împreună19.
Libertatea individuală priveşte libertatea fizică a persoanei, dreptul sau de a se putea mişca şi
comporta liber, de a nu fi ţinută în sclavie sau în orice altă formă de servitute, de a nu fi reţinuta, arestata sau
deţinuta decât în cazurile şi formele expres prevăzute de Constituţie şi legi. Libertatea individuală este
expresia constituţionala a stării naturale umane, omul născându-se liber. Acest drept nu este însă un drept
absolut, cunoaşte aşadar anumite restrângeri în exercitare, prima fiind libera exercitare a drepturilor
celorlalte subiecte de drept. Încălcarea ordinii de drept de către individ îndreptăţeşte autorităţile publice la
intervenţii de tip represiv, ceea ce implică, în funcţie de gravitatea încălcărilor, chiar unele măsuri care
privesc direct libertatea persoanei precum percheziţii, reţineri, arestări.
Noţiunea de siguranţă a persoanei exprimă ansamblul garanţiilor care protejează persoana în
situaţiile în care autorităţile publice, în aplicarea Constituţiei şi a legilor, iau anumite masuri care privesc
libertatea individuală, garanţii care asigură că aceste măsuri nu sunt ilegale, nu suntem aşadar în faţa unor
18
Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronunţat în repetate rânduri cu privire la definirea acestor termeni.
19
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVA, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., p. 40-44
12
 13

acţiuni abuzive sau determinate eventual de raţiuni pur politice. Acest sistem de garanţii permite realizarea
represiunii faptelor antisociale sau nelegale, dar în acelaşi timp asigură inocenţilor ocrotirea juridică
necesară20Articolul 23 stabileşte condiţiile în care se pot realiza percheziţii, reţineri şi arestări şi anume:
1. pot fi dispuse numai în cazurile prevăzute de lege - adică în situaţiile, împrejurările în care
autorităţile publice competente pot proceda la percheziţii, reţineri sau arestări
2. cu respectarea procedurii prevăzute de lege
Textul constituţional obliga legiuitorul să stabilească expres şi explicit atât cazurile, cât şi
procedurile.
Percheziţia este o măsură prevăzută de Codul de procedură penală 21. Potrivit art. 156, percheziţia
poate fi domiciliară, corporală, informatică sau a unui vehicul. Cât privrşte percheziţia corporală, aceasta se
poate realiza atunci când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris tăgăduieşte
existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori pentru descoperirea şi strângerea probelor este
necesar, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune efectuarea unei percheziţii.
Percheziţia este aşadar o măsura care priveşte direct libertatea individuală şi mai ales siguranţa persoanei
aşa cum sunt ele consacrate de Constituţie. Revine procedurii penale stabilirea de reguli, până în detaliu,
privind încuviinţarea, timpul şi procedura de efectuare a percheziţiilor.
Reţinerea este o măsura procesual penală, preventivă reglementată în detaliu de Codul de procedură
penală (art. 209 şi art. 210) prin care persoana faţă de care există unele indicii temeinice din care rezultă
suspiciunea rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută şi pedepsită de lege, este privată de libertatea sa, de
către autorităţile competente, pe o durată limitată. Alin. 3 al art. 23 din Constituţie care prevede că reţinerea
nu poate depăşi 24 de ore trebuie interpretat ca fiind durata maximă, ce nu poate fi depăşită şi nu ca o durată
practicată în orice caz de reţinere. (poate dura mai puţin de 24 de ore în funcţie de operativitatea organelor
de anchetă şi de motivele reţinerii în fiecare caz în parte). Nimic nu împiedică, din punct de vedere juridic,
răspunderea autorităţii care a realizat o reţinere până la limita maximă dacă se dovedeşte că această reţinere
a fost abuzivă şi că ea nu era necesară.
Arestarea este o măsură ce atinge grav libertatea individuală, având consecinţe grave asupra
reputaţiei persoanei, a vieţii sale intime şi familiale. De aceea arestarea este supusă unor reguli
constituţionale clare şi ferme, dispunerea acestei măsuri fiind de competenţa unor autorităţi care acţionează
numai în ordinul legii, independent şi imparţial, adică a judecătorilor.
Cele două reguli constituţionale aplicabile în privinţa arestării sunt:
1. arestarea se face numai pe baza unui mandat de arestare
2. dispunerea măsurii arestării revine doar judecătorului.
În ceea ce priveşte durata arestării, în situaţia în care această măsură a fost luată, s-a constatat că
durata de 30 de zile este o durată care, de principiu satisface atât cerinţele procesului penal, cât şi cerinţele
respectării libertăţii individuale .Având în vedere aceste realităţi obiective, revizuirea constituţională din
2003 a făcut distincţie, în mod expres, între cele doua faze ale procesului penal, urmărirea şi judecata.
Diferenţele se referă doar la aspectele de detaliu (durata arestării şi ritmicitatea verificării legalităţii acestei
masuri), nu şi la autoritatea competenta să emită mandatul sau la regulile juridice fundamentale de emitere a
acestuia.
Astfel, în cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru maxim 30 de zile şi
se poate prelungi cu cel mult 30 de zile de fiecare dată, fără ca durata totală a arestului preventiv să poată
depăşi un termen rezonabil, şi în nici un caz să fie mai mare de 180 de zile. În cursul judecăţii instanţa de
judecată este obligată să verifice periodic şi nu mai târziu de 60 de zile legalitatea şi temeinicia luării
măsurii arestării. Ea are obligaţia să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile
acestei măsuri nu mai există.
20
CEDO a trebuit sa rezolve in principiu problema deosebirii cazurilor de lipsire de libertate, de cele care presupun limitări
aduse libertăţii. Curtea a apreciat de exemplu ca faptul de a consemna militarii in cazărmi nu constituie o încălcare a libertăţii
individuale pentru ca aceste restricţii nu depăşesc cerinţele impus de un serviciu militar. Normal.” De asemenea internarea intr-
un spital de psihiatrie a unui minor încredinţat părintelui sau la cererea acestuia constituie o limitare legala si justificate a
libertăţii.
21
Noul cod de procedură penală este adoptat prin Legea 135/2010, publicată în M. Of. nr. 486/15 iulie 2010, în vigoare de la 1
februarie 2014
13
 14

În toate situaţiile cel arestat are posibilitatea de a cere liberarea provizorie respectiv arestul la
domiciliu, sub control judiciar sau sub control judiciar pe cauţiune. Acestea sun instituţii de drept procesual
penal care garantează că persoana liberată provizoriu va răspunde tuturor solicitărilor autorităţilor judiciare,
solicitări legate de procesul penal în care este implicată. Liberarea provizorie încearcă să valorifice la
maximum prezumţia de nevinovăţie, dar şi să reducă la minimum riscul unei erori judiciare.
Următoarele reguli prevăzute de Constituţie sunt comune reţinerii şi arestării preventive:
1. cele două măsuri pot fi dispuse când exista motive legale;
2. persoana are dreptul să cunoască motivele care impun măsuri atât de grave în ceea ce o priveşte,
acest lucru realizându-se prin comunicarea de îndată din partea autorităţilor publice a motivelor reţinerii sau
arestării, în limba pe care o înţelege cel în cauză.
Prezenţa avocatului în etapa procesuală a învinuiri, când deja se conturează culpabilitatea persoanei
este obligatorie, autorităţile publice trebuind să ia masurile necesare pentru asigurarea unui avocat din
oficiu, atunci când nu se realizează prezenţa unui avocat ales. Regula constituţională este foarte clară
nepermiţând nici un subterfugiu juridic, încălcarea ei fiind o gravă încălcare a Constituţiei.
În fine, art. 23 stabileşte două reguli fundamentale, de tradiţie, prezumţia de nevinovăţie şi
principiul legalităţii pedepsei, ultimul dintre ele fiind o reluare şi aprofundare a art. 16 din Constituţie deja
analizat, în cadrul Principiilor fundamentale ale Constituţiei.
Spre deosebire de Convenţia europeană Constituţia României conţine în articole separate prevederea
dreptului la interpret şi a dreptului la recurs care sunt în acelaşi timp garanţii intim legate de libertatea şi
siguranţa persoanei22. Mai mult acestea nu fac parte din capitolul II al Constituţiei pe care îl analizăm
„Drepturile şi libertăţile fundamentale”, ci din capitolul VI intitulat „Autoritatea judecătorească”. Se
înţelege că legiuitorul român nu consideră aceste drepturi fundamentale? Sunt ele fundamentale dar au fost
cuprinse în capitolul menţionat deoarece sunt intim legate de desfăşurarea activităţii judecătoreşti? Având în
vedere prevederile CEDO, jurisprudenţa Curţii Europene, precum şi aplicabilitatea directă a dispoziţiilor
CEDO în dreptul intern român considerăm cele doua noţiuni de mai sus ca fiind drepturi fundamentale ale
individului. Argumentele sunt următoarele:
1. sunt reglementate de legea fundamentală, deci au caracter fundamental indiferent de capitolul în
care sunt prevăzute sau de titlul acestuia;
2. caracterul unitar al drepturilor omului, care presupune corelarea şi interdependenţa lor unele faţă
de celelalte şi intercondiţionarea lor reciprocă;
3. existenţa obligaţiei statului român de respectare a tratatelor internaţionale la care este parte.

3. Dreptul la apărare
Dreptul la apărare este reglementat în art. 24 distinct de libertatea individuală şi siguranţa persoanei,
deşi în strânsă legătură cu acestea deoarece prezintă un egal interes pentru întreaga activitate judiciară, atât
pentru procesele penale, cât şi pentru cele civile, comerciale, de muncă, de contencios administrativ, etc.
Dreptul la apărare cunoaşte două accepţiuni:
1. în accepţiunea lato senso, dreptul la apărare cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor
procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc, să conteste
învinuirile, se probeze nevinovăţia sa ( în procesele penale) sau să-şi valorifice pretenţiile sau să dovedească
netemeinicia pretenţiilor adversarului (în procesele civile, comerciale, de munca, etc.). Aceasta accepţiune
include şi posibilitatea folosirii avocatului.
2. în accepţiunea stricto senso, dreptul la apărare cuprinde doar posibilitatea folosirii unui avocat.
Alin. 2 al art. 24 prevede că în cursul procesului părţile au dreptul la asistenţă din partea unui avocat,
drept pe care persoana şi-l poate exercita sau nu. Din acest motiv intervine în textul constituţional noţiunea
de avocat ales, în sensul că partea în proces îşi alege ea însăşi avocatul calificat. În cazul proceselor penale
însă în care învinuiţii sau inculpaţii sunt minori sau în care se judecă infracţiuni grave asistenţa din partea

22
Doina MICU, Op. cit, p. 53-54
14
 15

unui avocat este obligatorie, adică legea obligă autoritatea publică competentă să desemneze un avocat care
să apere persoana în cauză.
4. Dreptul la liberă circulaţie
Dreptul la liberă circulaţie este un drept care asigură libertatea de mişcare a cetăţeanului şi este
reglementat în art. 25 din Constituţie în privinţa ambelor aspecte ce formează conţinutul acestui drept: libera
circulaţie pe teritoriul României şi libera circulaţie în afara teritoriului.
Acest drept nu este însă un drept absolut el trebuind să fie exercitat potrivit unor reguli şi cu
îndeplinirea şi respectarea unor condiţii stabilite de lege. Reglementările legale privind actele de identitate,
paşapoartele sau celelalte documente, regulile privind trecerea frontierelor nu sunt restricţii la libera
circulaţie a persoanelor, ci norme ce conferă un cadru eficient şi civilizat exercitării acestui drept.
Libera circulaţie pe teritoriul României asigură posibilitatea pentru orice cetăţean de a circula
nestânjenit pe teritoriul statului şi de a-şi stabili reşedinţa sau domiciliul în orice localitate. Această
prevedere nu exclude însă respectarea legilor privind domiciliul, reşedinţa, proprietatea, etc.
Libertatea de circulaţie internaţională a persoanei, în lumina recunoaşterii libertăţii de circulaţie în
cadrul Uniunii Europene presupune trei aspecte complementare, dar distincte23:
a) trecerea frontierelor unui stat de către cetăţeni ai altor state pentru vizite de scurtă durată
(indiferent de scop, esenţial fiind că nu se urmăreşte stabilirea pe teritoriul statului respectiv);
b) trecerea frontierelor şi stabilirea într-un alt stat decât cel de cetăţenie. Ambele aspecte intră sub
incidenţa politicii de imigrare a statului respectiv, care sunt un atribut suveran al acestuia. Statul defineşte
condiţiile de intrare, şedere şi ieşire a străinilor în şi din teritoriul său. Reglementările şi practica
internaţională disting între şederea de scurtă durată – de cele mai multe ori în scopuri turistice, fiind însă
posibilă şi desfăşurarea unor activităţi temporare cu caracter lucrativ – şi şederea de lungă durată, adică
stabilirea domiciliului străinului pe teritoriul statului respectiv, care implică în mod cert accesul pe piaţa
forţei de muncă.
c) modul în care străinii aflaţi în mod legal pe teritoriul unui stat beneficiază şi îşi exercită drepturile
civile, economice, sociale şi în anumite cazuri cele politice, în cadrul acelui stat.
Cât priveşte libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate, aşa cum este ea consacrată de
Constituţie se face referire doar la primele două situaţii prezentate, rămânând ca drepturile concrete de care
se bucură cetăţeanul român stabilit într-un alt stat să fie reglementate, în principal de normele statului
respectiv. Astfel, prin art. 25 se garantează permiterea emigrării unui cetăţean român şi revenirea ulterioară
în ţară.
5. Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private
În art. 26 alin. 1 Constituţia impune autorităţilor publice obligaţia de a respecta şi ocroti viaţa intimă,
familială şi privată, recunoscându-se de fapt că orice om are dreptul la propria sa viaţă intimă, familială şi
privată. Cele trei noţiuni utilizate de autorul constituant – viaţă intimă, viaţă familială, viaţă privată – nu
sunt definite în constituţie, întrucât nu este rolul acesteia să dea definiţii. Stabilirea concretă a conţinutului
fiecăreia dintre ele revine autorităţilor care operează cu ele în cazuri şi contexte determinate.
Deşi cele trei noţiuni sunt într-o corelaţie indisolubilă, deşi se explică unele prin altele, ele nu se
confundă totuşi, fapt pentru care au fost menţionate distinct, pentru ca ocrotirea lor să fie, pe cât posibil, din
punct de vere juridic, ireproşabilă. Dacă prin viaţă de familie se înţelege privitor la familie, viaţă intimă şi
privată sunt mai dificil de diferenţiat pentru că viaţa intimă este prin ea însăşi privată24.
Subliniem faptul că, atunci când se pune problema încălcării acestui articol din Constituţie
judecătorul român, în virtutea art. 20 alin. 1 din Constituţie va trebui să interpreteze şi să aplice dispoziţiile
constituţionale privind dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private în concordanţă cu tratatele
internaţionale în materie, deci şi cu Convenţia europeana a drepturilor omului, dar mai ales cu
jurisprudenţa Curţii europene care are valoare de izvor de drept al Dreptului european al drepturilor omului.
Astfel, Curtea europeană a definit dreptul la respectarea vieţii private ca fiind dreptul de a trăi
atât cât vrei la adăpost de privirile celor străini. În plus este cuprins aici şi dreptul de a stabili şi de a

23
Aurel CIOBANU DORDEA, Unele consideraţii privind libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeana şi implicaţiile
acesteia pentru România, A.U.B. nr. 1/2002, p. 26-34
24
Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., p. 186
15
 16

întreţine relaţii cu alte fiinţe umane, cu deosebire în plan afectiv, pentru dezvoltarea şi realizarea propriei
personalităţi.
În ceea ce priveşte expresia „viaţă de familie” Curtea o interpretează ca înglobând cel puţin
raporturile dintre rudele apropiate, care pot avea un rol considerabil, de exemplu cele dintre bunici şi nepoţi.
Deşi relaţiile de sânge sunt invocate pentru stabilirea unei vieţi de familie, acestea sunt considerate,
evaluate, alături de alte elemente de natură financiară sau psihologică.
Dreptul persoanei la propria imagine25 intră, de asemenea, în dimensiunile vieţii intime, familiale
şi private, întrucât dreptul la imagine şi respectul intimităţii sunt inseparabile.
Principalul obiectiv al art. 26 este să ferească individul împotriva amestecului arbitrar al puterii
publice, însă acest obiectiv trebuie extrapolat în sensul că acestei obligaţii negative –de abţinere de la orice
amestec a statului i se adaugă obligaţii pozitive inerente unui respect efectiv al vieţii intime, private şi de
familie. Aşadar nici un subiect de drept (om, autoritate, grup) nu poate să se amestece în viata intimă,
familială sau privată a persoanei fără consimţământul acesteia, consimţământ explicit şi liber exprimat.
Astfel, ascultarea, înregistrarea sau transmiterea imaginilor sau vorbelor pronunţate de o persoană,
fără consimţământul acesteia reprezintă o încălcare a dreptului la viata intimă, familială şi privată. De
asemenea, judecătorii au obligaţia de a declara şedinţa de judecată secretă în procesele în care publicitatea
ar afecta aceste valori, fără a se aduce nici un serviciu legii sau justiţiei.
Din perspectiva structurală dispunerea acestui drept pe trei coordonate prezintă atât aspecte pozitive
– sunt evidenţiate cele mai importante subdomenii, ceea ce duce la atenţionare funcţionarului public şi
respectiv, a judecătorului român, care trebuie să interpreteze norma juridică conform structurii şi
conţinutului acesteia, cât şi aspecte negative ce ţin de posibilitatea considerării enumerării ca limitative,
ceea ce apare ca o încorsetare a protecţiei juridice înseşi26.
Trebuie observat faptul că legiuitorul a reglementat simplu şi concis într-un domeniu foarte divers,
care ar fi trebuit să prevadă expres şi problematica protecţiei datelor cu caracter personal, pe care
legiuitorul le-a vizat, dar nu le-a reglementat, pasând această sarcină dificilă judecătorului şi instituţiei
interpretării juridice.
În lumina art. 20 cu ajutorul metodei logice de interpretare, referitor la termenul „neconcordanţe” va
trebui să considerăm ca fiind incluse domeniile nereglementate explicit, precum domeniul datelor personale,
un domeniu nou pentru spaţiul legislativ din România. Conţinutul său priveşte, într-o formă generică,
dreptul persoanei fizice de a-i fi apărate acele caracteristici care conduc la identificarea sa şi obligaţia
corelativă a statului de a adopta măsuri adecvate pentru a asigura o protecţie eficientă. Legiuitorul din
România, în contextul integrării europene şi al armonizării legislaţiei romaneşti cu reglementările europene
şi conştient de faptul că dispoziţiile constituţionale nu asigură decât o reglementare generică, aproape
lacunară, a reacţionat cu o vivacitate şi inspiraţie care dau măsura şi amplitudinea transformărilor din
România, adoptând punctual norme juridice pentru protecţia datelor personale.
În acest scop, a luat fiinţă în România, o autoritate centrală cu atribuţii de control, Autoritatea
Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal 27. Se pune astfel problema protejării
datelor cu caracter personal colectate şi prelucrate în sisteme de evidenţă de tipul birourilor de credite sau în
activitatea desfăşurată de instanţe şi parchete.
Principiile aplicabile în activitatea de prelucrare a datelor personale sunt:
a) prelucrarea cu bună-credinţă,
b) colectarea datelor în scopuri determinate, explicite şi legitime

25
Decizia CNA nr. 80/2002 privind protecţia demnităţii umane şi a dreptului la propria imagine
26
Mihail Constantin EREMIA, Protecţia juridică a datelor personale in sistemul juridic al României, AUB, nr. 3/2004,p. 72.
27
Înfiinţată, prin Legea nr. 102/2005, Autoritatea îşi exercită competenţa stabilită în principal de Legea nr. 677/200 cu
modificările uzlterioare, în condiţii de independenţă faţă de orice autoritate publică sau entitate de drept privat.  Prin Legea nr.
677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date
(publicata in M. Of. nr. 790/12.12.2001) a fost transpus acquis-ul reprezentat de Directiva 95/46/EC. Legislaţie relevanta
domeniului la care facem referire în afară de legea menţionată: Legea nr. 682/2001 privind ratificarea Convenţiei pentru
protejarea persoanelor fata de prelucrarea automatizata a datelor cu caracter personal adoptata la Strasbourg la 28 ianuarie
1981, Legea 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor
clasificate si Legea nr. 504/2002 a audiovizualului.
16
 17

c) confidenţialitatea prelucrărilor, securitatea prelucrărilor, datele să fie adecvate, pertinente şi

neexcesive prin raportare la scopul în care sunt colectate, etc.
Aliniatul 2 al art. 26 face referire la dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi, şi este cunoscut şi
sub denumirea de dreptul persoanei de a dispune de corpul său, libertatea corporală.
Dreptul persoanei de a dispune liber de corpul cuprinde în conţinutul său dreptul de a folosi
anticoncepţionale, dreptul la avort, transsexualismul, dreptul de a dona organe sau ţesuturi pentru
transplanturi şi inginerie genetică.
Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi comportă două aspecte28:
1. numai persoana poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi de libertatea sa
2. prin exercitarea acestui drept persoana nu trebuie să încalce drepturile altora, ordinea publică sau
bunele moravuri.
În mod firesc dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi comportă limite determinate de protecţia
celorlalţi, a grupului social, când ingerinţa autorităţilor publice este justificată, ca de exemplu: examenul
sănătăţii impus pentru exerciţiul unor activităţi, pentru căsătorie; examene medicale instituite în mediile
şcolare şi studenţeşti pentru depistarea unor maladii contagioase; măsurile medicale pentru combaterea
bolilor venerice sau vaccinările obligatorii.
6. Inviolabilitatea domiciliului
Respectul personalităţii umane implică şi respectul domiciliului său, care cuprinde două aspecte:
inviolabilitatea domiciliului – garantat de art. 27 din Constituţie şi libera alegere, schimbare sau folosire a
domiciliului – a cărui exprimare juridică se regăseşte în articolul privind libera circulaţie.
Inviolabilitatea domiciliului este concepută în strânsă legătură cu respectul vieţii intime şi private,
rămânând însă un drept fundamental de sine stătător. Existenţa lui constituie în acelaşi timp o garanţie cu
privire la respectul vieţii private. Respectarea sau încălcarea lui contribuie la respectarea sau nerespectarea
dreptului la viaţă intimă sau de familie. Acest fapt se datorează atât caracterului unitar al tuturor drepturilor
şi libertăţilor fundamentale, cât şi concepţiei care a stat la fundamentul reglementării juridice a drepturilor
prevăzute de Constituţie.
Inviolabilitatea domiciliului exprimă juridic interdicţia pătrunderii în domiciliul unei persoane fără
consimţământul acesteia.
În dreptul constituţional noţiunea de domiciliu are o accepţiune largă, spre deosebire de dreptul
civil, cuprinzând atât domiciliul în sensul dreptului civil – adică locul unde persoana fizică declară că îşi
are locuinţa principală, în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale(art. 87 NCCiv) cât şi reşedinţa unei
persoane fizice, care conform art. 88 NCCiv este locul unde persoana fizică îşi are locuinţa secundară. El
cuprinde nu numai camera în care doarme, camerele unde trăieşte persoana, ci şi dependinţele, curtea,
gradina, garajul sau orice loc împrejmuit ţinând de ele.
Noţiunea de domiciliu nu trebuie confundată cu cea de proprietate sau proprietar pentru că în dreptul
public o locuinţă este domiciliu sau reşedinţa persoanei chiar daca aceasta nu este şi proprietarul ei dar o
ocupa în mod legal (camera de hotel, camera închiriată, camera de hotel studenţesc, locuinţa de serviciu,
locuinţa din fondul de protocol) Inviolabilitatea domiciliului se fundamentează mai mult pe respectul
personalităţii umane decât pe dreptul de proprietate29.
Constituţia stabileşte, printr-o enumerare limitativa situaţiile în care se poate deroga prin lege de la
principiul în sensul căruia nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau reşedinţa unei persoane
fără învoirea acesteia:
1. executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
2. înlăturarea unei primejdii privind viata, integritatea fizica sau bunurile unei persoane;
3. apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;
4. prevenirea răspândirii unei epidemii.
Acestea sunt situaţii necesare, legale şi excepţionale, întrucât inviolabilitatea domiciliului nu poate
fi una absoluta. Acest drept este unul relativ întrucât nu ar fi just ca protejarea acestui drept să fie mai
presus decât, spre exemplu necesitatea derulării în condiţii optime a cursului justiţiei, sau al descoperirii şi
28
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., p. 50
29
Mihai COSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TANASESCU, op.cit., p.52
17
 18

capturării răufăcătorilor sau mai presus de luarea măsurilor necesare pentru salvarea unei vieţi sau averii
unei persoane, ori apărarea siguranţei naţionale şi a ordinii publice.
Trebuie remarcat faptul că, spre deosebire de celelalte situaţii în care legea ordonă, pentru aplicarea
ei să se pătrundă în locuinţa unei persoane, în situaţia privind înlăturarea unei primejdii privind viata,
integritatea fizica sau bunurile unei persoane deşi nu se ordonă nici nu se sancţionează pătrunderea în
domiciliul unei persoane fără acceptul unei persoane, fiind de fapt vorba de starea de necesitate. Aceasta
constituie în anumite situaţii, în care sunt puse în pericol valori sociale ocrotite de lege, o cauză de înlăturare
a caracterului penal al faptei care în mod normal ar fi socotită ca ilicită. Aceasta înseamnă excluderea
existentei unei infracţiuni şi a răspunderii penale. Sunt considerate a fi stări de necesitate cutremure de
pământ, inundaţii, incendii şi alte calamitaţi naturale. În asemenea situaţii nu numai autorităţile dar şi
cetăţenii pot pătrunde în locuinţa unei persoane în scopul de a înlătura primejdia privind viata, integritatea
fizica sau bunurile unei persoane.
Având în vedere implicaţiile juridice şi morale ale percheziţiei Constituţia consacra acestora doua
alineate distincte. Principiile constituţionale care guvernează aceasta instituţie juridica sunt:
1. autoritatea competenta să dispună percheziţii este, după revizuirea constituţiei exclusiv
judecătorul;
2. procedura de efectuare a percheziţiei este stabilita de lege, fără ca astfel să se poată aduce
atingere substanţei dreptului;
3. sunt interzise percheziţiile în timpul nopţii, în afara de situaţia flagrantului delict.
Tratamentul juridic al flagrantului delict este ca regula diferit şi, ca atare, în asemenea situaţii,
interesul justiţiei are prioritate. Conţinutul concret al expresiei „în timpul nopţii” este precizat de codul de
procedura penală: înseamnă între orele 6-20, cu menţiunea că percheziţia începută între orele 6-20 poate
continua şi în timpul nopţii. Alte reguli importante prevăzute de acelaşi cod în dezvoltarea textului
constituţional au în vedere instituirea unor obligaţii pentru organului judiciar ce urmează să efectueze
percheziţia: legitimarea acestuia; efectuare percheziţiei în prezenta persoanei de la care se ridica obiecte sau
înscrisuri, iar în lipsa acestuia a unui membru a familiei sau a unui vecin având capacitate de exerciţiu;
limitarea acţiunii organului judiciar la ridicarea numai a obiectelor şi înscrisurilor care au legătură cu fapta
săvârşita, precum şi a obiectelor sau înscrisurile a căror circulaţie sau deţinere este interzisă.
În fine trebuie să reţinem ca articolul 27 din Constituţie se refera doar la percheziţiile domiciliare,
delimitându-se astfel percheziţiile efectuate asupra unei persoane aflata fie la domiciliul său fie la domiciliul
sau reşedinţa altuia cunoscută sub denumirea de percheziţie corporală şi care face obiectul protecţiei
stabilite prin articolul 23 referitoare la libertatea individuală.
7. Secretul corespondentei
Garantarea secretului corespondentei este, în concepţia Constituţiei României o îndatorire a statului
care trebuie să prevină şi să sancţioneze imixtiunile ilegale sau arbitrare săvârşite de autorităţile publice sau
alte subiecte de drept, cu privire la corespondenta şi convorbirile telefonice ale individului. Dreptului
acestuia, care este inviolabil, ii corespunde corelativ obligaţia statului de a-l garanta prin toate mijloacele pe
care le considera potrivite şi concordante cu ordinea juridica europeana.
Acest principiu fundamental urmăreşte să protejeze posibilitatea persoanei de a-şi comunica în
scris, prin telefon sau prin alte mijloace de comunicare gândurile şi opiniile sale, fără a-i fi cunoscute de
alţii, cenzurate sau făcute publice30.
Prin „corespondenta” textul constituţional înţelege scrisori, telegrame, convorbiri telefonice şi alte
mijloace legale de comunicare.
Conţinutului dispoziţiilor art. 28 din Constituţie trebuie interpretat ca interdicţia oricărui subiect de
drept fie el persoana fizica sau autoritate publica de a retine, deschide, citi, distruge, a da publicităţii o
corespondenta ce nu-i e adresata, având obligaţia de a o restitui destinatarului daca din întâmplare a intrat in
posesia ei. De asemenea, nimeni nu are dreptul de a intercepta o convorbire telefonica sau de a divulga
conţinutul unei convorbiri telefonice de care a luat cunoştinţă întâmplător.
O situaţie aparte o reprezintă funcţionarii din posta şi telecomunicaţii care prin, natura muncii lor şi
uneori prin natura comunicărilor (cărţi poştale, telegrame) iau cunoştinţă de conţinutul acestor
30
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., p. 55
18
 19

corespondente. Eu sunt ţinuţi de obligaţia de a păstra secretul, în caz contrar conform statutului lor fiind
sancţionaţi.
Inviolabilitatea secretului corespondentei este un drept relativ, putând să sufere limitări şi ingerinţe
în exercitarea sa, dar numai daca acestea au loc în interesul justiţiei, cu stricta respectare a art. 53 din
constituţie referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

2.3.2. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale

1. Dreptul la învăţătura31
Dreptul la învăţătura, ca parte a dreptului la educaţie are un specific al regimului juridic rezultând
din îmbinarea libertăţii cu obligaţia. Pentru că dreptul la învăţătură este şi o îndatorire se explică
obligativitatea unor forme de învăţământ (primar, gimnazial).
Exercitarea dreptului la învăţătură trebuie să aibă ca finalitate educarea persoanei pentru ca aceasta
să devina, profesional şi civic, capabilă de a avea un rol util în societate.
Constituţia stabileşte, în art. 32 formele organizatorice concrete prin care se realizează dreptul la
învăţătură: învăţământul obligatoriu, învăţământul liceal, învăţământul profesional, învăţământul superior
şi alte forme de perfecţionare. Enumerarea nu este una limitativă, textul rezumându-se la a menţiona
formele principale, tradiţionale de învăţământ.
Din analiza dispoziţiilor constituţionale rezulta că exista trei categorii de instituţii de învăţământ: de
stat, particulare şi confesionale. Indiferent de categoria din care fac parte toate instituţiile de învăţământ se
înfiinţează şi funcţionează în condiţiile legii. Daca regulile de desfăşurare a activităţii pentru celelalte grade
de învăţământ sunt lăsate strict la latitudinea legiuitorului, pentru învăţământul universitar, fie el de stat sau
particular, Constituţia consfinţeşte un principiu fundamental, şi anume garantarea la nivel constituţional a
autonomiei universitare.
Este indiscutabil că asigurarea dreptului la învăţătura implică obligaţii şi prestaţii materiale din
partea statului, astfel încât Constituţia garantează gratuitatea învăţământului de stat, precum şi posibilitatea
de a beneficia de burse sociale de studii acordate copiilor şi tinerilor care provin din familii defavorizate şi
celor instituţionalizaţi. Este fără îndoială că învăţământul obligatoriu trebuie să fie gratuit, însă gratuitatea
învăţământului superior trebuie interpretată în lumina principiului mai sus amintit al autonomiei
universitare.
O importanta componenta a dreptului la educaţie şi învăţământ este învăţământul religios. În acest
domeniu Constituţia stabileşte doua reguli:
1. privind învăţământul religios organizat de culte ce asigura libertatea învăţământului religios,
potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult, ceea ce transpune în domeniul învăţământului exigentele juridice
ale libertăţii conştiinţei
2. privind învăţământul religios în şcolile de stat pentru care textul prevede ca este organizat şi
garantat de lege, dar astfel încât să nu contravină marilor principii ce rezulta din art. 29 din Constituţie
referitor la libertatea conştiinţei. Astfel Legea învăţământului nr. 1/2011 modificata prevede ca religia este o
disciplina şcolară, dar elevul poate, pe de o parte, cu acordul părintelui sau al tutorelui legal instituit să-şi
aleagă pentru studiu religia şi confesiunea şi, pe de altă parte, la solicitarea scrisă a părintelui sau a tutorelui
legal instituit poate să nu frecventeze orele de religie, aceste prevederi dând astfel satisfacţie deplina
libertăţii conştiinţei şi mai ales dreptului părinţilor sau tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri,
educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.
Organizarea şi desfăşurarea învăţământului de toate gradele trebuie să se realizeze în limba oficială a
statului, care, potrivit art. 13 este limba română. Constituţia ia însă în considerare şi realitatea ca în
România exista şi cetăţeni romani de alta naţionalitate, precum evrei, maghiari, romi, lipoveni, etc. care au,
potrivit art. 6 al Constituţiei dreptul la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale,
lingvistice şi religioase.
Astfel, Constituţia garantează dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învaţă
limba lor materna şi dreptul de a putea fi instruite în aceasta limba.
31
Ibidem, p 66-70
19
 20

Mai mult, data fiind o alta realitatea, cea a liberei circulaţii a oamenilor, dar şi a informaţiilor, ce
presupune o pregătire profesionala aparte se permite de asemenea, prin art. 32 al Constituţiei desfăşurarea
învăţământului într-o limbă de circulaţie internaţională, în condiţiile legii.

2. Accesul la cultură
Accesul la cultura este un drept fundamental nou introdus după revizuirea constituţiei, fiind un
adevărat drept complementar al dreptului la învăţătura şi împreuna cu acesta, parte integranta a unui drept la
educaţie văzut într-un sens mai larg, de posibilitate neîngrădită şi nediscriminatorie de acces la informaţia cu
caracter educativ şi cultural32.
Cu toate ca textul constituţional utilizează expresia „libertatea persoanei”, în prima parte a
conţinutului accesului la cultura, în realitate suntem în fata unui adevărat drept, întrucât „libertatea
persoanei” este acompaniata de obligaţiile constituţionale ale statului pentru realizarea ei.33
Aşadar, acest drept are un caracter complex şi cuprinde pe de o parte libertatea persoanei de a-şi
dezvolta spiritualitatea şi de a accede la valorile culturii naţionale şi universale (art. 33 alin. 2 din
Constituţie), iar pe de alta parte, o dubla obligaţie a statului pentru realizarea acestei libertăţi: abţinerea de a
aduce vreo atingere posibilităţii oricărei persoane de a accede la valorile culturii naţionale şi universale, dar
şi garantarea să, ceea ce implica un amplu efort la nivel normativ, instituţional şi concret-material, pentru a
asigura păstrarea identităţii spirituale a oricărei persoane.34
Libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea, dar şi accesul la valorile culturii nu pot fi
îngrădite în nici un mod, nici măcar prin lege. O asemenea regula constituţională cu caracter absolut este
fireasca având în vedere multitudinea de probleme cu care s-au confruntat naţiunile: revoluţii culturale,
eliminarea unor forme de cultura, etc.
Corelativ libertăţii persoanei sunt reglementate obligaţiile statului: asigurarea păstrării identităţii
spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale,
dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale României în lume,
obligaţii ce vor fi aduse la îndeplinire prin legi adoptate de Parlament.
Menţionăm ca o noutate absoluta faptul că statul are obligaţia de a asigura păstrarea identităţii
spirituale şi pentru etnicii majoritari (nu numai pentru minorităţile naţionale), ceea ce în Constituţia
nerevizuita nu se prevedea, o asemenea lipsă neputând să stârnească decât nedumerire şi nemulţumire.

3. Dreptul la ocrotirea sănătăţii

Dreptul la ocrotirea sănătăţii ţine de condiţia umana la nivelul cerinţelor actuale de viaţă,
asigurându-se în acest fel cetăţeanului păstrarea şi dezvoltarea calităţilor sale fizice şi mentale care să-i
permită o reala şi eficienta participare la viata politica, economica, sociala şi culturala.
Justificarea consacrării în constituţie a unui asemenea drept rezida în aceea ca statul trebuie să se
implice în rezolvarea unor aspecte importante precum: scăderea mortalităţii nou-născuţilor şi a mortalităţii
infantile, devotarea sănătoasă a copilului, profilaxie şi tratamentul maladiilor epidemice, profesionale,
crearea de condiţii care să asigure servicii medicale şi un ajutor medical în caz de boala.
Garantând dreptul la ocrotirea sănătăţii, art. 34 stabileşte obligaţii clare şi ferme în sarcina statului,
şi anume de a lua masurile ce se impun pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice.
Rămâne însă ca principalele domenii şi aspecte ale domeniului sănătăţii precum organizarea
asistentei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boala, accidente, maternitate şi recuperare,
controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, protecţia consumatorilor, precum şi
alte masuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei, să fie reglementate prin autoritatea
legislativa – Parlamentul drept urmare a obligaţiei impuse prin textul constituţional.

4. Dreptul la mediu sănătos

32
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., p. 71
33
Gheorghe IANCU, Gheorghe GLĂVAN, Noile drepturi fundamentale. Accesul la cultura si libertatea economica, AUB nr.
1/2004, p. 32-33
34
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., p. 71
20
 21

Dreptul la un mediu înconjurător sănătos a fost introdus ca urmare a revizuirii constituţiei în 2003,
deşi el era menţionat implicit la nivel constituţional şi înainte de revizuire în art. 134 care preciza că „statul
trebuie să asigure (…) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului
ecologic.” Evoluţia realităţilor sociale a demonstrat că este necesară prevederea unor veritabile drepturi
subiective ale persoanelor în această materie, astfel încât să se ofere posibilitatea unei mai clare definiţii a
tipurilor de acţiune la care este ţinut statul.35
Utilizarea elementului „sănătos” din denumirea acestui drept este justificată de ideea că acest drept
constituie o premisă a realizării altor drepturi fundamentale, şi anume: dreptul la viaţă, la integritate fizică şi
psihică, dreptul la ocrotirea sănătăţii, precum şi existenţa obligaţiei fundamentale a statului de a asigura
refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic şi obligaţia de creare
a condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii.36
Daca titlul articolului este dreptul la un mediu sănătos, conţinutul acestuia adaugă şi caracteristica de
„echilibrat ecologic”, întrucât nevoia de protecţie a mediului este nu numai aceea de a proteja sănătatea
omului, ea cere, de asemenea ca omului să-i fie garantată o viaţă demnă de a fi trăită. Preocuparea esenţială
a statului trebuie să fie aceea de a asigura nu numai ca omul să trăiască subzistând cu orice preţ, ci ca el să
îşi poată exercita în mod plenar dreptul său la viaţă. Un drept la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat
aduce o protecţie mai largă decât cea care poate rezulta dintr-un drept doar al protecţiei sănătăţii.37
Trebuie însă reţinut că indiferent cum este denumit un asemenea drept fundamental, drept la mediu
sănătos, curat, decent, de calitate, ecologic echilibrat el trebuie să fie protejat, acesta fiind elementul
esenţial de conţinut şi de terminologie. Noţiunea de protecţie îi asigură acestui drept generalitatea optimă
care să nu îl transforme într-un „drept gigant” şi astfel să existe riscul de a se pierde chiar sensul şi rostul
dreptului examinat.
Însăşi folosirea cuvântului „sănătos” este relativă, pentru că nu se precizează la ce se raportează
mediul înconjurător pentru a fi considerat sănătos. Un exemplu în acest sens îl constituie următorul fapt:
Amazonia nu este considerată un areal sănătos pentru individ, dar este plămânul verde al planetei, esenţial
pentru biosferă şi, deci, sănătos pentru populaţia globului.38
Dreptul la mediu sănătos are un anumit specific faţă de celelalte drepturi fundamentale:
1. caracter pozitiv – statul trebuie, în virtutea caracterului său social să ia măsuri, inclusiv prin
crearea cadrului legislativ pentru exercitarea acestui drept, concretizarea acestei obligaţii făcându-se prin
Ordonanţa de Urgenţă nr. 195/2005 privind Fondul de mediu, republicată, cu modificările ulterioare.39
2. nu este un drept fundamental la un mediu sănătos ideal, care este imposibil de definit, ci la un
mediu înconjurător concret, care trebuie să fie protejat pentru a oferi fiinţei umane şi colectivităţii sănătate,
calitate a vieţii şi siguranţă a traiului;
3. este singurul drept fundamental care necesită existenţa unui element temporal, pentru că acesta
nu este reglementat şi recunoscut numai pentru generaţiile prezente, ci şi pentru cele viitoare;
4. sub aspect procedural trebuie subliniat ca protejarea mediului înconjurător se poate face şi prin
măsuri preventive. Dauna ecologică produsă echivalează cu neconservarea şi neprotejarea mediului
înconjurător, uneori fiind ireversibilă, responsabilizarea pentru impactul ecologic produs uneori nemaiavând
decât un rol educativ, nu reparator. Cu alte cuvinte, în domeniul acestui drept, esenţialul este prevenirea, şi
nu caracterul reparator al răspunderii pentru daune ecologice.
5. necesitatea informării asupra protecţiei mediului şi a participării tuturor, acest drept creând
drepturi şi obligaţii pentru toţi, nu numai pentru stat. Prin urmare indivizii trebuie să fie informaţi, dar
pentru a putea percepe informaţiile ei trebuie să dobândească o anumită educaţie şi, în acelaşi timp trebuie
să aibă dreptul de a participă la luarea deciziilor capabile să exercite o influenţă asupra mediului
înconjurător.

35
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit., p.73
36
Gheorghe IANCU, Gheorghe GLĂVAN, Op. cit., p. 47
37
Jean Paul JACQUE, La protection du droit a l environnment au niveau europeen ouregional, U.N.E.S.C.O., 1987, p. 70
38
Gheorghe IANCU, Gheorghe GLĂVAN, Op. cit., p.48
39
Ordonanţa de urgenţă nr. 195 din 22 decembrie 2005 a fost publicată în M. of. Nr. 1196 din 30 decembrie 2005, şi aprobată cu
modificări prin Legea 105/2006, cu modificărileulterioare.
21
 22

6. calitatea subiecţilor acestui drept fundamental, cu alte cuvinte titularul său este una problematică
întrucât se pune întrebarea dacă dreptul la mediu trebuie considerat ca un drept al persoanei umane,
beneficiar unic privilegiat al conservării naturii ori el înglobează în câmpul său de protecţie întreg mediu -
Drept al individului ori drept al naturii.40
Titularul unui asemenea drept nu poate fi decât fiinţa umană, întrucât dreptul trebuie recunoscut doar
în funcţie de viaţa umană. Omul trebuie însă considerat ca parte componentă a mediului înconjurător.
Protejând omul este necesar să protejăm mediul înconjurător iar protejarea acestuia din urmă are drept
consecinţă protejarea fiinţei umane41.
Trebuie de asemenea să menţionăm că art. 35 din Constituţie precizează că statul recunoaşte dreptul
la un mediu sănătos tuturor subiectelor individuale de drept, nu numai cetăţenilor români.
7. necesitatea garantării acestui drept atât la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional având în
vedere consecinţele pe care le pot avea degradările produse mediului înconjurător.
Corelativ dreptului la mediu sănătos sunt stabilite îndatoririle tuturor persoanelor fizice şi juridice de
a proteja şi ameliora mediul înconjurător, conform alin. 3 al art. 35 din Constituţie. Acelaşi alineat aduce în
prim-plan necesitatea acordării unei mai mari atenţii educaţiei în domeniu, care se realizează atât în procesul
de învăţământ, cât şi în familie. În conţinutul dreptului fundamental la mediu sănătos nu figurează însă
răspunderea juridică pentru săvârşirea unei ilegalităţi sau a unor daune ecologice.
Din analiza prevederilor art. 35 alin. 3 ar rezulta că statul nu ar avea îndatoriri, în realitate însă una
dintre cele mai importante obligaţii a acestuia este chiar cea din alin. 2 al aceluiaşi articol şi anume cea de
asigurare a cadrului legislativ pentru exercitarea dreptului fundamental, o alta la fel de importantă, dar
nemenţionată expres de aceasta dată în textul constituţional fiind participarea activă la cooperarea
internaţională în domeniu, ştiut fiind că protecţia mediului înconjurător face obiectul negocierilor politice şi
al documentelor internaţionale cu caracter juridic, chiar dacă de multe ori nu există şi o constrângere însoţită
de sancţiune în caz de nerespectare. Există totuşi în planul dreptului internaţional o serie de principii
aplicabile în această materie cum ar fi: interzicerea poluării sau „poluatorul plăteşte”.

5. Dreptul la munca şi la protecţia sociala a muncii42

Prin articolul 41 Constituţia precizează că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit întrucât, se consideră
că dreptul la muncă este dreptul fiinţei umane de a trăi procurându-şi resursele necesare vieţii prin
munca sa. Într-o asemenea viziune dreptul la muncă este un drept inerent fiinţei umane, natural şi
imprescriptibil.
Dreptul la muncă este un drept complex, el incluzând: libertatea alegerii profesiei, meseriei sau
ocupaţiei; libertatea alegerii locului de muncă; protecţia socială a muncii; retribuţia muncii depuse; dreptul
la negocieri colective; caracterul obligatoriu al convenţiilor colective încheiate ca urmare a acestor
negocieri.
Consacrând libertatea alegerii profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei şi libertatea alegerii locului de
muncă Constituţia dă fiecărui om posibilitatea de a face anumite alegeri cu privire viata sa profesională,
alegeri determinate de aptitudini, dorinţe, coordonate de ordin economic şi de voinţa celor interesaţi.
Aceasta libertate trebuie însă corelată cu principiul dominant într-o societate funcţională acela al ocupării
locurilor de muncă pe criteriul competenţei.
Protecţia socială a muncii exprimă corelaţia strânsă dintre libertatea oricărei fiinţe umane de a munci
şi necesara intervenţie a statului pentru a face posibil şi realizabil în concret acest lucru.
Componentele dreptului la protecţie socială sunt: securitatea şi igiena muncii; regimul de muncă al
femeilor şi al tinerilor; salariul minim pe economie; repausul săptămânal; concediul de odihnă plătit;
prestarea muncii în condiţii grele; formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, aşa cum prevede

40
M. A. MEKOUAR, Le droit a l environment dans ses raports avec les autres droits de l homme, U.N.E.S.C.O., 1987, p102-103.
41
Gheorghe IANCU, Gheorghe GLĂVAN, Op. cit , p.52-53
42
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit, p. 85-88
22
 23

alineatul 2 al articolului 41. Subliniem aşadar că textul constituţional face doar o enumerare exemplificativă,
marcând astfel caracterul său receptiv, deschis spre soluţii venite din partea legiuitorului.
Durata zilei de lucru este în medie de cel mult 8 ore pe zi. O asemenea repartizare a orelor unei zile
răspunde cerinţelor vieţii, sănătăţii şi chiar eficienţei muncii. Limita de 8 ore este limita peste care un
salariat nu poate fi obligat să muncească, însă stabilirea unei durate de muncă mai redusă este legal posibilă.
Desfăşurarea unor activităţi poate însă implica unele prelungiri ale programului de lucru dintr-o zi. Astfel, ar
fi absurd ca un salariat să oprească activitatea la împlinirea celor 8 ore de muncă, de exemplu un pilot care
dirijează un avion de cursă lungă, din acest motiv s-a formulat în constituţie „în medie 8 ore”. Aceasta
implică obligaţia pentru angajator şi pentru salariat de a stabili un program de muncă, în funcţie de natura
muncii care să realizeze regula celor 8 ore, fie la nivelul săptămânii de lucru, fie la nivelul altei perioade
convenite.
Art. 41 alin. 4 reia, în materia muncii un principiu statuat în alte doua articole din Constituţie, 4 şi
16, şi anume egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii, exprimat prin formularea „ la munca egala, femeile
au salariu egal cu bărbaţii”.În fine, art. 41 garantează atât dreptul la negocieri colective în domeniul muncii
şi al protecţiei sociale a muncii, cat şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective de munca.
Trebuie avut în vedere faptul ca dreptul de munca semnifica libertatea de a-şi alege profesia sau
locul de munca, fiind în fapt expresia libertăţii şi personalităţii umane, aşa încât o persoana nu va putea fi
obligata să desfăşoare o munca pe care nu şi-a ales-o, impusă împotriva voinţei sau acceptării libere a
acesteia43. Constituţia interzice expres în art. 42 munca forţată, interdicţia având un caracter absolut,
nefiind admisă nicio derogare în timp de pace sau război. Principiul constituţional al interzicerii muncii
forţate cunoaşte totuşi trei excepţii precizate expres, considerându-se astfel ca nu constituie munca forţată:
1. activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare sau activităţile prestate în locul acestora de cei
care, potrivit legii, nu prestează serviciul militar din motive religioase sau de conştiinţa (de exemplu
îndeplinirea unor obligaţii cu caracter militar precum portul sau folosirea armelor de foc pot fi interzise de
religia pe care o persoana o practica sau de convingerile sale intime, aşa încât persoana va fi scutita de
asemenea obligaţii, dar va presta în locul acestor activităţi, altele.
2. munca unei persoane condamnate, prestat în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de
libertate condiţionată
3. prestaţiile impuse de situaţia creata de calamitaţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte
din obligaţiile civile normale stabilite de lege, întrucât acestea sunt impuse de nevoia de a salva naţiunea,
interesul general primând în mod justificat în astfel de împrejurări..

6. Dreptul la grevă
Greva44 constituie o încetare colectiva şi voluntara a lucrului într-o unitate de către salariaţii
unei întreprinderi, compartiment, sector de activitate, încetare prin care se urmăreşte obţinerea, prin
constrângere, a modificării condiţiilor de muncă şi de viaţă.
Trebuie observat faptul că dreptul la grevă este în strânsă corelaţie cu alte drepturi şi libertăţi,
precum libertatea întrunirilor, dreptul de asociere şi, în principal, cu asocierea în sindicate 45. Potrivit
dispoziţiilor constituţionale (art. 9) sindicatele contribuie la apărarea drepturilor şi promovarea intereselor
profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor, iar greva are drept scop întocmai apărarea intereselor
profesionale, economice şi sociale, aşa cum prevede art. 43 alin. 1 din Constituţie. Sunt aşadar licite numai
grevele care-şi propun şi afirmă asemenea interese şi, de regulă, sunt considerate ilicite grevele cu caracter
politic. De altfel enumerarea prezentă în art. 43 alin. 1 din Constituţie este una limitativă, „interese
profesionale, economice şi sociale”, aşa încât nu rezultă că dreptul la grevă priveşte şi interese politice.
43
Curtea europeana a drepturilor omului a refuzat cererea unui avocat stagiar care aprecia ca obligaţia de a asigura apărarea
din oficiu fără remunerare sau cu o restituire a cheltuielilor efectuate constituie munca forţata, impusa de barou din oficiu.,
deoarece exigentele impuse accesului la profesia de avocat sunt proporţionale si neexcesive fata de avantajele viitoare, iar ele
au fost liber acceptate de acesta.
44
Grevele pot fi de avertisment, de solidaritate şi propriu-zise. Pentru o detaliere a acestora, a se vedea Legea nr. 62/2011 a
Dialogului social, publicata in M. Of. 322 din 10 mai 2011,republicată în M. Of. 625 din 31 august 2012 cu modificările
ulterioare.
45
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit., p. 91
23
 24

Greva poate fi declanşată numai dacă, în prealabil au fost epuizate fără succes posibilităţile de
soluţionare a conflictului de muncă prin procedurile prevăzute de lege46, reprezentând aşadar o soluţie in
extremis prin care patronatul trebuie convins să satisfacă revendicările salariaţilor.
Dreptul la greva nu aparţine fiecărui individ, ci doar acelora care se bucură de calitatea de salariat,
aşa încât nu beneficiază de regimul juridic al grevelor diverse manifestări organizate de persoane care nu au
această calitate, chiar dacă aceste manifestări se autointitulează greviste.
Există totuşi anumite categorii de salariaţi, care nu au drept la grevă, precum: procurorii, judecătorii,
personalul Ministerului Apărării şi al instituţiilor şi structurilor din subordinea sau coordonarea acestuia,
personalul angajat de forţele armate străine staţionate pe teritoriul României, personalul militar şi
funcţionarii publici cu statut special din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi din
instituţiile şi structurile din subordinea sau coordonarea acestuia, personalul militar al Serviciului Român de
Informaţii, al Serviciului de Informaţii Externe, al Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, precum şi alte
categorii de personal cărora, prin legi organice, li se interzice exercitarea acestui drept.
De asemenea încetarea serviciilor publice precum transporturile, poşta, ordinea publică, sănătatea,
creează neajunsuri prea mari celorlalţi astfel încât grevele în aceste domenii de activitate sunt supuse unor
regimuri juridice speciale, astfel încât să se asigure serviciile esenţiale pentru societate.
Pentru a se evita exercitarea abuzivă a acestui drept s-a prevăzut în alin. 2 al art. 43 din Constituţie
posibilitatea ca prin lege să se poată aduce anumite limitări şi condiţionări acestui drept, cu privire mai ales
la concilierea conflictelor de muncă, declararea, desfăşurarea şi încetarea grevei, etc. Reţinem aşadar că
dreptul la grevă este un drept relativ, şi nu unul absolut.

7. Dreptul de proprietate privată

Dreptul de proprietate este un drept tradiţional, recunoscut indivizilor încă din cele mai vechi
timpuri. Acesta reprezintă dreptul unei persoane de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv
şi absolut, precum şi de a putea transmite altuia dreptul său. Observăm aşadar că dreptul de proprietate
conferă titularului său posesia, folosinţa şi dispoziţia (jus possidendi, jus utendi, jus fruendi, jus abutendi)
asupra bunului proprietate privată.
Dreptul de proprietate privată este un drept:
- exclusiv, deoarece asigură monopolul titularului dreptului de proprietate asupra bunului său şi în
acelaşi timp exclude terţii, inclusiv autorităţile publice, de la exercitarea prerogativelor proprietăţii.
- perpetuu, în sensul că el durează atâta vreme câtă există şi bunul care face obiectul dreptului.
Poate fi titular al acestui drept atât o persoană fizică, cât şi o persoană juridică, inclusiv statul, caz în
care bunurile aparţinând proprietăţii private a statului sunt supuse aceluiaşi regim juridic ca bunurile aflate
în proprietatea oricărei alte persoane. Constituţia revizuită a introdus o noua prevedere referitoare la titularii
dreptului de proprietate, dispoziţie care reflectă noua condiţie a României de stat membru al Uniunii
Europene. Astfel cetăţenii străini şi apatrizi pot dobândi drept de proprietate privată asupra terenurilor
numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniune şi din alte tratate internaţionale la care
România este parte, pe bază de reciprocitate, precum şi prin moştenire legală.
Cât priveşte obiectul dreptului de proprietate acesta se poate consta nu numai în bunurile mobile şi
imobile, corporale, ci şi în cele necorporale, cum ar fi dreptul de autor, brevete de invenţii sau mărci, şi
acestea fiind în egală măsură protejate de stat.
Realizarea dreptului de proprietate presupune obligaţia statului de a garanta şi apăra proprietatea
obţinută pe căi licite. De altfel se interzice confiscarea averii dobândite licit, ba mai mult, constituţia
precizează următorul aspect „caracterul licit al dobândirii se prezumă”, aşa încât sarcina probei caracterului
ilicit al unei averi revine celui care afirmă un asemenea lucru. De asemenea bunurile destinate, folosite sau
rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate în condiţiile legii.
Constituţia garantează în art. 44 dreptul de proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului,
însă stabileşte şi anumite limite exprimând dreptul de proprietate ca pe un drept relativ. Astfel există
anumite limite în exercitarea acestui drept, cum ar fi: naţionalizarea, exproprierea şi folosirea subsolului
unei proprietăţi imobiliare de către autorităţile publice.
46
Legea nr 62/2011a Dialogului social, republicată cu modificări.
24
 25

Naţionalizarea reprezintă trecerea silită în proprietatea publică a statului a terenurilor şi

construcţiilor fără plata unei despăgubiri echivalente şi pentru temeiuri de multe ori arbitrare. Constituţia
interzice în art., 44 alin. 4 (alineat nou introdus) doar naţionalizarea şi orice alte măsuri de trecere silită în
proprietatea publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură
(este aşadar o enumerare exemplificativă, nu limitativă), acestea putând constitui temeiuri arbitrare pentru o
astfel de măsură. Trebuie reţinut însă că textul constituţional nu exclude cu desăvârşire naţionalizarea din
rândul modalităţilor de trecere silită as proprietăţii private în proprietate publică, acesta putând fi uneori
singura modalitate de soluţionare a unor probleme interstatale, în condiţii de reciprocitate.
Exproprierea reprezintă trecerea silită în proprietatea statului a terenurilor şi construcţiilor pentru
cauze de utilitate publică, cu respectarea a două condiţii:
a) să existe o cauză de utilitate publică, stabilită conform legii
b) plata unei prealabile şi juste despăgubiri – stabilită de comun acord cu proprietarul, sau în caz de
divergenţă, stabilită în justiţie.
Prin această dublă condiţionare se încearcă asigurarea echilibrului just între interesul colectiv şi cel
individual, ceea ce conduce la stabilirea unei securităţi juridice. Chiar dacă exproprierea reprezintă o
atingere adusă exercitării dreptului de proprietate, ea rămâne singura modalitate acceptată în ţările
democratice de transfer al proprietăţii prin transformarea dreptului de proprietate privată în proprietate
publică.
Pentru folosirea subsolului unei proprietăţi imobiliare de către autorităţile publice pentru lucrări
de interes general statul va acorda proprietarului despăgubiri, stabilite de comun acord cu proprietarul sau,
în cazul lipsei acestuia, în justiţie, pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi
pentru daunele imputabile autorităţii, conform alin. 5 al art. 41.
Dreptul de proprietate creează însă pentru titular şi anumite obligaţii, prevăzute expres în alin. 7 al
art. 44 din Constituţie:respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi,
precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului revin proprietarului.
8. Dreptul la moştenire
Dreptul la proprietate presupune în mod firesc şi dreptul de moştenire. În art. 46, Constituţia se
limitează la a statua că dreptul la moştenire este garantat, lăsând enumerarea regulilor şi principiilor
aplicabile în materia succesiunii în seama dreptului civil.

9. Libertatea economică
Libertatea economică este reglementată ca drept fundamental în art. 45 din Constituţie, articol nou-
introdus. O asemenea reglementare este o necesitate într-o ţară cu economie de piaţă, bazată pe libera
iniţiativă aşa cum este economia României. Un asemenea tip de economie atrage după sine o serie de
îndatoriri ale statului (libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru
valorificarea tuturor factorilor de producţie), ceea ce trebuie să atragă, corelativ, reglementarea unui drept
fundamental corespunzător47.
Expresia de libertate economică îşi are sorgintea în lupta micii burghezii pentru câştigarea dreptului
la liber schimb pe plan economic şi apoi în impunerea, pe plan politica principiului libertăţii 48, astăzi
sintagma referindu-se la dreptul persoanei la o activitate economică (activitate cu scop lucrativ), şi
corelativ îndatorirea statului de a-l recunoaşte şi de a crea cadrul legal exercitării sale. Nu este vorba
de orice acces al unei persoane fizice la o activitate economică, ci unul liber, neplanificat, bazat pe libera
iniţiativă şi în condiţiile existenţei unei economii de piaţă.
Acest nou drept este strâns legat de alte drepturi fundamentale, fără de care reglementarea sa nu ar
avea nici un sens. Astfel, s-a arătat că libertatea economică este un corolar firesc al dreptului de proprietate
privată sau, într-o altă viziune premisă indezirabilă a acestuia.49
Libertatea economică se fundamentează pe o serie de premise fără de care nu poate fi reglementată:
- existenţa unei economii de piaţă;

47
Gheorghe IANCU, Gheorghe GLĂVAN, Op. cit., p 34-36
48
Ştefan ZELETIN, Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1925, p.9-60
49
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit., p. 96
25
 26

- recunoaşterea liberei iniţiative de a întreprinde;

- garantarea şi ocrotirea proprietăţii publice;
- existenţa unui sistem financiar şi a unui de control financiar;
- respectarea principiului egalităţii;
- necesitatea ca fiecare să aibă dreptul de a utiliza în mod legal, capacităţile şi bunurile sale pentru o
activitate de producţie sau orice altă activitate economică;
- interzicerea monopolului şi a liberei concurenţe.
Libertatea economică nu are un caracter absolut, întrucât ea nu poate aduce atingere valorilor
supreme ocrotite de constituţie, precum: securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii, a sănătăţii
şi a moralei publice, protecţia drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

10. Dreptul la un nivel de trai decent

Art. 47 din Constituţie consacra un drept fundamental cetăţenesc receptat mai târziu în catalogul
drepturilor şi libertăţilor umane. Prin conţinutul său, dreptul la un nivel de trai decent, include dreptul
cetăţeanului la condiţii rezonabile de viata care să-i asigure, lui şi familiei, un trai civilizat şi decent. El
cuprinde dreptul la condiţii rezonabile de existenta şi la ameliorarea lor continua; dreptul la hrana,
îmbrăcăminte şi locuinţă satisfăcătoare.
Desigur, traiul decent se realizează în principal prin munca proprie şi a familiei, dar statul trebuie să
contribuie decisiv la ameliorarea condiţiilor de viaţă pentru a se realiza standardele civilizaţiei. De aceea
Constituţia obligă statul la luarea masurilor de dezvoltare economica şi de protecţie sociala
corespunzătoare50.
Asigurarea unui nivel de trai satisfăcător, mai ales în condiţiile unei economii convulsive şi
tranzitorii, este o aspiraţie, realizabila progresiv, prin masuri de dezvoltare economica şi de protecţie sociala,
iar dreptul la un nivel de „trai decent” este un drept fundamental, nu o simpla problema de politica
economica şi socială.
Dreptul la un nivel de trai decent este în strânsă legătură cu dreptul la securitate sociala, deja
prezentat, aşa cum este el prevăzut în art. 41 relativ la dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii. Dreptul
la securitate socială poate fi examinat din doua perspective:
- stricto senso, acest drept înseamnă securitatea muncii şi a muncitorului, iar în anumite condiţii chiar a
familiei lui; de exemplu, implicarea societăţii în determinarea condiţiilor de munca, de angajare şi
salarizare, asigurarea pentru incapacitate de munca din diverse motive (bătrâneţe, invaliditate, etc.).
- lato senso, consta în asigurarea satisfacerii trebuinţelor ireductibile, a unor condiţii minime de baza, pentru
existenta fiecărui individ, adică asigurarea unui nivel de trai decent.
Statul de drept trebuie să fie însă un stat a asistentei sociale minimale prin activarea societăţii civile
şi a comunităţilor locale în rezolvarea acestor cazuri, care în mod evident, aşa cum s-a constatat de altfel nu
pot fi rezolvate prin represiune penala51.
Complexitatea acestui drept, dificultăţile pe care statul le întâmpină, fac ca efortul acestuia să nu fie
suficient,ceea ce implica o cooperare internaţională, în scopul punerii fiinţelor umane la adăpost de foame
şi de mizerie, îmbunătăţirii metodelor de producţie,de conservare şi de distribuire a produselor alimentare
prin deplina utilizare a cunoştinţelor tehnice şi ştiinţifice, prin difuzarea principiilor de educaţie în ce
priveşte alimentaţia şi prin dezvoltarea sau reforma regimurilor agrare, în aşa fel încât să se asigure cat mai
bine punerea în valoare şi utilizarea resurselor naturale, şi în scopul asigurării unei repartiţii echitabile a
resurselor alimentare mondiale în raport cu nevoile52.
Art. 47 alin. 2 din Constituţie nominalizează anumite domenii intim legate de asigurarea nivelului
de trai decent, în care cetăţenii au anumite drepturi, precum: dreptul la pensie, la concediu de maternitate
plătit,la asistenta medicala în unităţile sanitare de stat,la ajutor de şomaj,şi la alte forme de asigurări
sociale publice sau private, prevăzute de lege.
50
Ibidem, p. 97-98
51
Astfel, masurile de corecţie penala sau administrativa au fost înlocuite cu masuri de asistenta sociala, in care ar trebui sa fie
implicat nu numai statul, ci si societatea civilă.
52
Acestea sunt dispoziţii care se regăsesc în Pactul internaţional relativ la drepturile economice,sociale si culturale.
26
 27

11. Dreptul la căsătorie

Dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie este diferit şi distinct de dreptul la respectul vieţii
private şi de familie şi determină categorii distincte de obligaţii ale statului. Desigur sunt drepturi
corespondente care se presupun reciproc şi împreună contribuie la întemeierea familiei şi păstrarea ei ca şi
entitate juridică.
Căsătoria este definită ca o modalitate de dobândire a unui statut juridic prin formarea unei
asociaţii (legături) generatoare de solidaritate juridică între un bărbat şi o femeie. Crearea unei astfel
de asociaţii este posibilă chiar şi atunci când coabitarea nu este posibilă, aceasta fiind o alternativă practică
întâlnită în cazul deţinuţilor de exemplu.
Art. 48 din Constituţie garantează căsătoria liber consimţită, în condiţii de egalitate între soţi, ceea
ce reprezintă de fapt o reconfirmare şi la nivelul familiei a principiului constituţional studiat la începutul
acestui capitol privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de sex.
Se consacră dreptul, dar şi obligaţia constituţională a părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi
instruirea copiilor, fără a se preciza expres că nu trebuie să existe o distincţie în legătură cu naşterea acestei
obligaţii după cum copii rezultă din căsătorie sau din afara ei. Aceasta este însă o interpretare firească, dat
fiind alineatul 3 al aceluiaşi art. 48 care stabileşte „copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei
din căsătorie.”
Procedura privind încheierea, desfacerea şi declararea nulităţii este prevăzută în noul cod civil de la
art. 271 la art. 40453, neexistând decât o regulă cu caracter constituţional în acest sens, în celelalte privinţe
făcându-se doar trimiteri la lege. Regula prevăzută în Constituţie constă în stabilirea unei succesiuni în
celebrarea căsătoriei civile şi a căsătoriei religioase, aşa încât autorităţile religioase vor fi obligate să
constate dacă cei care solicită căsătoria religioasă au realizat mai întâi căsătoria civilă.

12. Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă

Articolul 49, relativ la protecţia copiilor şi a tinerilor este de fapt un drept de sinteză, întrucât o
serie de alte drepturi prevăzute în Titlul II din Constituţie se referă la drepturi care aparţin în principal, sau
în exclusivitate copiilor şi tinerilor, cum ar fi: dreptul la învăţătură, dreptul la muncă, dreptul la întemeierea
unei familii54.
Acest articol este expresia ideii că tinerii reprezintă marele potenţial uman, continuitatea şi viitorul
societăţii umane. Din aceste considerente şi pentru salvgardarea acestui inestimabil potenţial, copii şi tinerii
au dreptul la o protecţia aparte din partea statului, care este astfel obligat să le asigure condiţiile necesare
dezvoltării armonioase a aptitudinilor lor fizice şi intelectuale.
Titularii acestui drept sunt aşadar copiii şi tinerii, însă constituţia nu precizează limitele exacte ale
vârstei până la care beneficiarii acestui drept se pot bucura de acest regim special de protecţie şi asistenţă.
Aceste limitări, necesare mai ales pentru a putea identifica în mod precis categoria tinerilor sunt prevăzute
în legile adoptate în aplicarea acestui articol din Constituţie 55 (de obicei 35 de ani). Există însă şi o serie de
dispoziţii constituţionale care stabilesc anumite limite de vârstă, cum ar fi alin. 4 al aceluiaşi art. 49 care
stabileşte interdicţia angajării ca salariaţi a tinerilor sub vârsta de 15 ani.
Articolul 49 stabileşte de asemenea că statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea
copilului bolnav ori cu handicap. Caracterul deschis al prevederilor constituţionale spre dinamica vieţii şi
exigenţelor acesteia, dar şi al posibilităţilor, mai ales materiale ale statului, este exprimat prin posibilitatea
acordată legii de a stabili şi alte forme de protecţie socială.56
53
Noul Cod Civil adoptat prin Legea 287/2009, publicată în M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009, a fost republicat în M. Of. nr. 409
din 10 iulie 2011.
54
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit., p. 101
55
; Legea Nr. 646 din 7 decembrie 2002 privind sprijinul acordat de stat tinerilor din mediul rural, publicată în M. Of. nr. 901
din 12 decembrie 2002cu modificările ulterioare ; Legea nr. 15 din 9 ianuarie 2003 privind sprijinul acordat tinerilor pentru
construirea unei locuinţe proprietate personală modificată şi completată.
56
Spre exemplu, Legea nr. 16/9 ianuarie 2003 pentru aprobarea OUG NR. 96/2002 privind acordarea de produse lactate şi de
panificaţie pentru elevii din clasele I - IV din învăţământul de stat, publicată în M. Of. nr. 38 din 23 ianuarie 2003, Ordonanţa de
urgenţă nr. 26 din 9 iunie 1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate republicată în M. Of. , nr. 276 din 24 iulie 1998cu
27
 28

Mai mult, textul constituţional interzice exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar
dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală. În fine, trebuie
observat că se pune în sarcina statului obligaţia de a contribui la asigurarea condiţiilor pentru participarea
liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă a ţării.

13. Dreptul persoanelor cu handicap la protecţie speciala

Revizuirea Constituţiei din 2003 a introdus o formulare diferită atât la nivelul titlului marginal al
articolului, cât şi în cuprinsul său, peroanele anterior denumite „handicapate” fiind acum desemnate drept
„persoane cu handicap”, într-o terminologie conformă cu ultimele evoluţii ale exprimării juridice la nivel
internaţional.
Pe fond modificările esenţiale aduse acestui drept sunt:
1. se redefineşte politica naţională în acest domeniu prin structurarea ei de acum înainte pe principiul
egalităţii de şanse, principiu anterior prezentat în curs.
2. instituirea unei obligaţii pentru stat de a asigura prin promovarea unei legislaţii corespunzătoare şi
prin măsuri concrete de implementare a acestei legislaţii, nu doar condiţiile necesare pentru prevenirea şi
tratarea oricăror forme de handicap, ci şi o politică coerentă de inserţie socială a acestor persoane57.
În acest sens a fost creată Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap (ANPH), organ de
specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Muncii,
Familie şi Egalităţii de Şanse. Autoritatea coordonează la nivel central activităţile de protecţie şi promovare
a drepturilor persoanelor cu handicap, elaborează politicile, strategiile şi standardele în domeniul promovării
drepturilor persoanelor cu handicap, asigură urmărirea aplicării reglementărilor din domeniul propriu şi
controlul activităţilor de protecţie specială a persoanelor cu handicap.

2.3.3. Drepturile şi libertăţile social-politice

1. Libertatea conştiinţei
Noţiunile de „gândire”, „conştiinţă” şi „ credinţe religioase” care apar în prevederile articolului 29
din Constituţie intitulat „Libertatea de conştiinţă” subliniază conţinutul şi largul înţeles atribuit libertăţii de
gândire în general. Conţinutul complex al acestui drept este reflectat şi de prevederile Constituţiei care se
referă practic la trei aspecte:
1. consacrarea şi garantarea libertăţii de conştiinţă,
2. dreptul la educaţia religioasă
3. regimul juridic al cultelor.
1. Aşadar, într-o accepţiune largă „libertatea conştiinţei” este posibilitatea individului de a avea şi
de a exprima public o concepţie a sa despre lume, viaţă, societate, de a împărtăşi sau nu o credinţă
religioasă, de a aparţine sau nu unui cult religios, de a îndeplini sau nu ritualul cerut de acea credinţă.
Un loc aparte în conţinutul acestei libertăţi îl ocupă libertatea religioasă înscrisă în catalogul
drepturilor omului după îndelungate secole de zbucium presărate cu intoleranţă şi ruguri, cu excomunicări şi
prejudecăţi.58 Subliniem că deşi s-a susţinut că libertatea religioasă include libertatea conştiinţei sau că cele
două sunt libertăţi distincte, teoria larg acceptată astăzi este ca libertatea conştiinţei are o sferă mai largă
cuprinzând şi libertatea religioasă.59
Libertatea conştiinţei este o libertate esenţială, ea comandă existenţa altor libertăţi, cum ar fi
libertatea cuvântului, libertate a presei, libertatea asocierii, pentru că, în fond aceste libertăţi nu sunt decât
mijloace de exprimare a gândurilor, religiei, opiniilor.

modificărilr ulterioare.
57
Legislaţia relevantă în domeniu este alcătuită din Legea nr. 448 din 6 decembrie 2006 privind protecţia şi promovarea
drepturilor persoanelor cu handicap publicată în M. Of. nr. 1006 din 18 decembrie 2006 republicată în M. Of. nr. 1 din 03
ianuarie 2008 cu modificările ulterioare.
58
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit., p. 57
59
Idem
28
 29

Conştiinţa omului nu poate fi şi nu trebuie direcţionată prin mijloace administrative, ci ea trebuie să

fie rezultatul libertăţii acestuia de a gândi şi a-şi exterioriza gândurile sale. Orice constrângere reprezintă o
încălcare a acestui drept natural şi imprescriptibil. În consecinţă art. 29 alin. 1 stabileşte că nimeni nu poate
fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale. De asemenea
statul garantează libertatea conştiinţei atâta timp cât aceasta se manifestă în spirit de toleranţă şi de respect
reciproc.
2. Acest drept presupune alegerea educaţiei copiilor minori sau a celor aflaţi în custodie, de către
părinţi sau persoanele responsabile cărora le revine răspunderea, în conformitate cu convingerile
persoanelor majore. Această prevedere a alin. 6 a art. 29 nu este discordantă cu dreptul fiecăruia de a-şi
alege potrivit propriei convingeri credinţa religioasă, deoarece trebuie luate în considerare mai multe aspecte
cum ar fi: continuitatea spirituală în cadrul familiei, creşterea şi educarea copiilor în spiritul ideilor şi
concepţiilor părinţilor, filiaţia fiind prin ea însăşi o relaţie spirituală, părinţii purtând răspunderea morală,
socială şi deseori juridică pentru faptele şi actele copiilor lor minori.
3. O serie de prevederi se referă la cultele religioase. Termenul de cult cunoaşte două accepţiuni:
fie o asociaţie, o organizaţie religioasă, fie ritualul practicat. Organizarea cultelor religioase este liberă, ea
realizându-se prin statutele proprii, elaborate în condiţiile legii60.
În ceea ce priveşte raporturile dintre stat şi culte Constituţia consacră separarea statului de biserică,
garantând autonomia cultelor religioase. Se creează în acelaşi timp pentru stat obligaţia de sprijinire a
cultelor, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi
orfelinate, statul fiind obligat aşadar să aibă un comportament pozitiv activ.
Singura limită pe care o fixează Constituţia cu privire la modalităţile de exercitare a conştiinţei
religioase o constituie actele sau acţiunile de învrăjbire religioasă, pentru a realiza liniştea şi pacea între
cultele religioase.

2. Libertatea de exprimare61
Gândurile, credinţele religioase, creaţiile spirituale de orice fel intra în circuitul juridic numai daca
sunt exteriorizate, comunicate, exprimate, altfel rămân în universul spiritual interior al omului, neputând fi
cunoscute de ceilalţi.62
Definim aşadar libertatea de exprimare ca fiind posibilitatea omului de a-şi exprima prin viu grai,
prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public gândurile opiniile,
credinţele religioase şi creaţiile spirituale de orice fel. Prin formularea „creaţii de orice fel” textul
constituţional reuşeşte să fie cuprinzător, întrucât o nominalizare a tuturor creaţiilor spirituale pe care
fantezia şi mintea iscoditoare a omului le poate imagina şi realiza sunt nemăsurabile şi neprevizibile. De
asemenea mijloacele de exprimare sunt extrem de variate, enumerarea din Constituţie nefiind una
limitativa, ci doar exemplificativa: viu grai, scris, imagini, sunete, alte mijloace de comunicare în public.
Subliniem faptul ca pentru a ne afla pe tărâmul libertăţii de exprimare ca drept fundamental trebuie
ca „exprimarea” să se realizeze în public.
Libertatea de exprimare este strâns legata de libertatea conştiinţei, situându-se în succesiunea, în
continuarea fireasca a libertăţii de conştiinţa, fiind un corolar al acesteia. Mai mult libertatea de exprimare
presupune şi existenta concomitenta a altor doua drepturi fundamentale dreptul la informaţie şi învăţătura.
Fără o informaţie actuala, complexa, la care individul să aibă acces atât prin mijloace moderne, cat şi prin
participarea directa şi garantat la procesul educaţional organizat de stat, libertatea de exprimare şi libertatea
conştiinţei ar fi golite de conţinut şi sens.63
Vom analiza în continuare următoarele aspecte fundamentale ale libertăţii de exprimare:
1. principiul interzicerii cenzurii;

60
Legea nr. 489 din 28 decembrie 2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, publicată în M. Of. nr. 11 din
8 ianuarie 2007, republicată în M. Of. nr.201/21 martie 2014
61
Libertatea de exprimare mai este cunoscută si sub denumirile diferitelor aspecte ale sale, libertatea cuvântului sau libertatea
presei. Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit p. 61
62
Ibidem, p. 60
63
Doina MICU, Op. cit., p. 108
29
 30

2. limitările aduse libertăţii de exprimare;

3. răspunderea juridica pentru depăşirea limitelor impuse libertăţii de exprimare.
1. Exprimarea libera presupune absenta cenzurii, libertatea de a înfiinţa publicaţii, interzicerea
suprimării publicaţiilor, dar nu exclude spre exemplu regimul autorizărilor cu privire la timpul de emisie.
Prevederea constituţionala prin care se interzice cenzura de orice fel este o prevedere decisiva pentru
libertatea de exprimare. De asemenea suprimarea unei publicaţii ca sancţiune este considerata o sancţiune
exagerata ce vine în conflict cu ideea de respect a libertăţilor umane. Subliniem însă ca suspendarea unei
publicaţii nu este interzisă prin Constituţie ceea ce lasă la latitudinea legiuitorului aceasta decizie, care în
momentul adoptării unei viitoare legi a presei în România (pana în acest moment neexistând una), să
prevadă sau nu printre sancţiuni şi pe aceea de suspendare a unei publicaţii.
O alta prevedere extrem de interesanta este cea referitoare la posibilitatea, ca prin lege să se facă
publica sursa finanţării mijloacelor de comunicare, garanţie practic a acestei libertăţi, dar şi a
responsabilităţii în domeniu.
Facem precizarea ca exista o distincţie între „responsabilitate” şi „răspundere”: răspunderea
intervine atunci când încetează responsabilitatea, adică „ pe tărâmul răului înfăptuit”.. Altfel spus câta
vreme un subiect de drept are o conduita conforma sistemului de valori al societăţii el este responsabil. Când
subiectul de drept deviază de la sistemul de valori instituit de societate el devine răspunzător.
2. Libertatea de exprimare are un caracter autonom care se datorează faptului ca aceasta libertate
individuala este o valoare nesubordonata interesului general sau valorilor determinate de stat la un moment
dat. Absenta caracterului autonom ar duce la negarea pluralismului şi ar crea posibilitatea ingerinţei statului
în actul de creaţie, informare şi exprimare al individului. Caracterul autonom al libertăţii de exprimare nu
exclude însă limitarea exerciţiului acestui drept, în condiţii expres şi concret prevăzute de lege. Libertatea de
exprimare, nefiind absolută, aşa cum este libertatea gândirii, comportă o serie de formalităţi, condiţii,
restricţii sau sancţiuni, în aplicarea acestei libertăţi fiind necesară o mare prudenţă.
Art. 30 alin. 7 din Constituţia României stabileşte ca sunt interzise acele exprimări care urmăresc:
defăimarea tarii şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ura naţionala, rasiala, de clasă sau
religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenta publica, precum şi manifestările
obscene, contrare bunelor moravuri. Aceste restricţii nu fac decât să ocrotească la nivel constituţional
anumite valori fundamentale constitutive pentru statul român, valori de grup, ale statului în sine, dar şi
valori individuale umane, statale, publice. În acest sens trebuie să existe un dialog între stat şi indivizi, o
interacţiune pentru a nu se naşte un dezechilibru între aceste doua subiecte, deoarece în caz contrar însuşi
individul nu va avea protecţia asigurată din partea unui organism statal.
Totuşi nu putem omite faptul ca, în art. 30 alin. 7 la care am făcut referire există trei restricţii în plus
faţă de ceea ce prevede Pactul Internaţional cu privire la Drepturile civile şi politice, tratat ale cărui
prevederi sunt, în virtutea articolelor 11 şi 20 din Constituţie aplicabile în România 64. Cele trei limitări sunt:
defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la ura de clasă şi îndemnul la separatism teritorial. Care este
semnificaţia acestor prevederi suplimentare din Constituţie? Să analizam distinct cele trei limitări, recurgând
la interpretarea per a contrario. Admiţând aşadar posibilitatea de a recurge la incitare la segregaţie rasială se
loveşte deja o anumită categorie de indivizi, violându-se dreptul acestora la egalitate şi nediscriminare. Mai
mult daca admitem incitarea la separatism teritorial se afectează elementul fundamental al statului organizat
politic, al cărui nucleu de forţă este structura teritorială. Restricţia libertăţii de exprimare cu privire la
interzicerea defăimării tarii şi a naţiunii aduce cu sine însă următoarea problema: nu cumva s-ar putea
interpreta de către judecător ca fiind defăimare a tarii şi a naţiunii în sensul constituţional o opinie critica la
adresa autorităţilor, care, pe acesta cale ar fi confundate cu tara şi cu naţiunea? Rămâne deci chestiunea
posibilei interpretări, a posibilei confundări, la nivel de lege sau pe cale de decizie judecătoreasca65.
64
Masă rotundă la CDO, Libertatea de expresie, versus art. 30 paragraful 7 din Constituţia României, Revista Drepturile
Omului, nr. 1/1993, p. 54- 71
65
In acelaşi timp se pune problema daca gestul arderii unui steag in piaţa publica este un act de defăimare interzis prin
Constituţie sau nu este un asemenea act. Daca ne poziţionam pe prima ipoteza atunci vom pedepsi individul care face aceasta
acţiune. Ce se întâmpla insa in situaţia ion care exista manifestaţii cu zeci sau sute de mii de indivizi in care au loc asemenea
acte, de ardere a drapelului? Vor fi pedepsiţi cu toţii? Ar fi imposibil cu siguranţa ca mecanismul coercitiv statului sa
funcţioneze pentru toţi manifestanţii respectivi. Pentru detalii asupra acestei probleme a se vedea Masă rotundă la CDO,
30
 31

Concluzionam însă ca trebuie realizat un permanent echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul
de a nu fi răspândite idei rasiste în dispreţul drepturilor celuilalt. Astfel de idei sunt, de altfel, de natură să
perturbe ordinea socială, având în vedere că toleranţa, în special cea rasială constituie o caracteristică
esenţială a societăţii democratice.
3. Excesele care apar în cazul exercitării libertăţii de exprimare atrag răspunderea mijlocului de
comunicare în public indiferent de faptul ca actul nejustificat şi ilegal se îndreaptă împotriva individului,
persoanelor juridice sau intereselor superioare ale statului.
Alin. 8 stabileşte explicit doua forme ale răspunderii pentru abuzul în exercitarea acestui drept:
răspunderea civilă şi răspunderea penală. Cat priveşte răspunderea civila textul constituţional stabileşte
ca ea revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului
mijlocului de multiplicare, al postului de radio şi de televiziune, în condiţiile legii. Cat priveşte răspunderea
pentru delictele de presă – răspunderea penala ea este cea stabilita de lege.
În cazul mijloacelor de informare, respectarea adevărului în privinţa faptelor şi onestitatea în opinii
şi comentarii devin esenţiale pentru îndeplinirea responsabilă a rolului lor în societate, având în vedere
extraordinara capacitate de influenţare de care dispun.
O menţiune aparte trebuie făcuta cu privire la evoluţia regimului juridic al insultei şi calomniei, ca
delicte de presă în perioada postrevoluţionara.
Pana în vara lui 2006 cele doua acţiuni erau calificate ca infracţiuni, fiind aşadar prevăzute de Codul
penal.
Prin legea nr. 278/2006 care amenda Codul Penal s-au eliminat articolele referitoare la insulta,
calomnie, proba verităţii şi defăimarea tarii sau a naţiunii, scoaterea de sub incidenţa Codului Penal a celor
două delicte de opinie a fost considerată, la vremea respectiva, un gest european66.
În ianuarie 2007 însă Curtea Constituţională a decis drept neconstituţională dezincriminarea
infracţiunilor de insultă şi calomnie 67, ce erau prevăzute în art.205-206 Cod penal 68. Judecătorii Curţii
consideră că dezincriminarea este de principiu inacceptabilă, argumentând că demnitatea umană este o
valoare fundamentală în societatea românească, recunoscută ca atare de Constituţie - şi, pe cale de
consecinţă, statul trebuie să acorde o protecţie solidă şi eficace acestei valori. Curtea mai adaugă că protecţia
în cadrul dreptului civil este insuficientă, pentru că “dezonoarea este prin natura ei iremediabilă, iar
demnitatea umană nu poate fi evaluată în bani”. Curtea invocă şi un aşa numit “vid legislativ” creat după
dezincriminarea insultei şi calomniei, pornind de la paragraful 8 al alin. 30 al Constituţiei conform căruia
“Delictele de presă se stabilesc prin lege”. O astfel de lege nu există, spune Curtea, în afara Codului Penal,
aşadar insulta şi calomnia trebuie să fie menţinute ca şi infracţiuni.
După lungi dezbateri, Noul Cod Penal nu mai incriminează aceste fapte ca fiind infracţiuni.

3. Dreptul la informaţie
Dezvoltarea materiala şi spirituala a omului, exercitarea libertăţilor prevăzute prin Constituţie şi mai
ales a acelora prin care se exprimă gândurile, opiniile, credinţele religioase şi creaţiile de orice fel, implica şi
posibilitatea de a putea recepţiona date şi informaţii privind viata sociala, economica, ştiinţifică şi
culturala69. Astfel orice persoana are dreptul de a solicita, primi şi comunica informaţii şi idei de orice fel,
Libertatea de expresie, versus art. 30 paragraful 7 din Constituţia României, Revista Drepturile Omului, nr. 1/1993, p. 54- 71
66
Presiunea aşteptatei aderări la Uniunea Europeană s-a făcut simţită - şi şi-a îndeplinit nobilul efect. Acum, ca membri UE, ne
putem permite să ne dăm frâu liber pornirilor noastre justiţiare. Ca politică generală, UE nu poate cere unui stat membru mai
mult decât cere altuia. Astfel, standardele cele mai joase din oricare stat membru devin un fel de “numitor comun” la nivel
comunitar: standardele minimale (cele obligatorii, adică. Cei care susţin incriminarea insultei si calomniei îsi argumentează
poziţia pe ideea ca si alte state democratice precum Franţa şi Italia stabilesc acelaşi regim juridic pentru insulta si calomnie.
Adevărat, însă, Franţa o face printr-o lege datând din 1881 şi pierde, la fel şi Italia – ca şi noi de altfel - procese pe aceasta
temă, în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
67
Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.I pct. 56 din Legea nr.
278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în
M. Of. nr.104 din 12.02.2007.
68
Pentru un punct de vedere contrar incriminării insultei si calomniei a se vedea Renate WEBER, Libertatea de exprimare ca
infracţiune, Revista Drepturile omului, nr. 25/2003, p. 8-17
69
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVA, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit., p. 64
31
 32

fără a se tine seama de frontiere, prin orice mijloc de comunicare (oral, scris, tipărit, sub forma de arta,
etc.)70
Dreptul la informaţie are ca scop crearea condiţiilor necesare pentru asigurarea accesului la
documente oficiale, informaţii interne şi internaţionale actuale, asigurarea cunoaşterii mai multor puncte de
vedere contrare, opinii divergente. Garantarea de către stat, prin asumarea obligaţiei de a nu îngrădi accesul
la informaţie asigură pe de o parte participarea individului la conducerea societăţii în cunoştinţă de cauza 71,
iar pe de alta parte este esenţial pentru monitorizarea activităţilor desfăşurate de autorităţi.
În acest sens art. 31 din Constituţie – „Dreptul la informaţie” este cel care da expresie juridică
acestui drept complex şi dinamic, având următoarele dimensiuni principale:
1. accesul liber la sursele de informare în general, exprimarea alin. 1 al art. 31 fiind „orice
informaţie de interes public”, înţelegând aici informaţii de natura ştiinţifică şi tehnică, culturala, sportivă,
etc., inclusiv posibilitatea persoanei de a recepţiona direct şi în mod normal emisiunile de radio şi
televiziune;
2. dreptul persoanei de a fi informata prompt, corect şi clar cu privire la masurile preconizate şi mai
ales luate de către autorităţile publice – „treburile publice”
3. dreptul persoanei de a fi informata asupra „problemelor de interes personal”72.
Subliniem faptul ca asigurând dreptul la informaţie, Constituţia stabileşte şi obligaţii corelative doar
în sarcina autorităţilor publice, cum ar fi: informarea corecta a cetăţenilor asupra problemelor publice şi
personale; asigurarea prin serviciile publice a dreptului de antenă. Obligaţia statului de a facilita accesul la
informaţii nu se suprapune cu obligaţia juridica a autorităţilor publice de a comunica informaţii de natura
confidenţială, cu caracter judiciar sau care aduc atingere securităţii statului73.
Cât priveşte alin. 4 şi 5 ale art. 31 care fac referire la mijloacele de informare în masă, indiferent
ca sunt publice sau private, dat fiind rolul important al acestora în realizarea dreptului la informaţie,
Constituţia stabileşte o obligaţie comuna pentru acestea, aceea de a informa în mod corect opinia publica.
Aceasta prevedere pune în valoare probabil cel mai mare imperativ care trebuie respectat în materie de
informaţie – corectitudinea, alături de altele precum exactitatea şi onestitatea.
O atenţie deosebita este însă acordata serviciilor publice de radio şi televiziune a căror activitate
este reglementat în mod judicios în alin. 5 al art. 31. Astfel:
a) activitatea acestor serviciile publice de radio şi de televiziune se desfăşoară pe baza principiului
autonomiei;
b) se instituie obligaţia acestora de a garanta dreptul la antena ce revine grupurilor sociale şi politice
importante, obligaţie a cărei executare nu poate fi refuzata pe temeiul autonomiei mai sus-menţionate;
c) se instituie un control parlamentar asupra activităţii lor prin lege organica.
Orice restrângere a exerciţiului acestui drept esenţial la informaţii trebuie să fie justificată aşa cum
este prevăzut în alin. 3 numai de existenta unor prejudicii aduse masurilor de protecţie a tinerilor sau
securităţii naţionale.

4. Libertatea întrunirilor
Libertatea de întrunire este un drept care se exercită în mod colectiv, complementar drepturilor
individuale. Acesta aparţine fiecărui individ, dar se exercită de mai multe persoane împreuna74. Acest drept
nu face parte din categoria drepturilor de solidaritate sau drepturilor cu caracter colectiv, cum ar fi dreptul la
pace şi securitate, apărute ca efect al internaţionalizării drepturilor, spre deosebire de acestea libertatea
întrunirilor rămâne un drept individual care se exercita în mod colectiv de către titularii săi.
Libertatea întrunirilor este o libertate cu caracter social-politic care constă în posibilitatea oamenilor
de a se întruni în reuniuni private sau publice pentru a-şi exprima gândurile, opiniile, credinţele. Prin
70
Manuela STEFĂNESCU, Accesul la informatii, Revista Drepturile omului, nr. 20/2001, p. 31
71
Doina MICU, Op. cit., p.109
72
A se studia in acest sens si Legea 187/1999 privind accesul la propriul dosar si desconsiprarea Securitatii ca politie politica,
publicata in M. Of. nr. 603/9 decembrie 1999 modificata si completata
73
A se vedea in acest sens Legea nr. 182/2002 privind protectia informatiilor clasificate, publicata in M. Of. nr. 248/12 aprilie
2002 completata si modificata
74
Gabriel ANDREESCU, Drepturile colective exercitate individual, Revista Romana a Drepturilor Omului, nr. 13/1996
32
 33

conţinutul sau, se afla într-o strânsă corelaţie cu libertatea conştiinţei, precum şi cu libertatea de exprimare,
toate trei constituind de fapt, alături de dreptul de asociere care va fi prezentat ulterior categoria drepturilor
social-politice , denumite şi libertăţi de opinie75.
Deşi articolul nu defineşte noţiunea de „întrunire” în doctrina76 s-a cristalizat următoarea formulare:
este o grupare de persoane, organizata, cu caracter temporar, destinata schimbului de idei, concepţii, opinii.
De asemenea, orice întrunire presupune totuşi o legătura între participanţi, un scop comun, o aspiraţie
comuna şi un minim de organizare. Toate aceste trăsături deosebesc întrunirile de grupările sau aglomerările
întâmplătoare de persoane.
Întrunirile pot fi de doua categorii: publice şi private, şi întrucât textul constituţional nu distinge între
aceste doua categorii urmează să interpretam ca regulile constituţionale sunt aplicabile oricărui fel de
întrunire.
Dar care sunt aceste reguli de natura constituţională?
1. Întrunirile sunt libere, indiferent de denumirea pe care acestea o poarta, iar textul constituţional,
enumera exemplificativ şi nu limitativ asemenea forme: mitinguri, demonstraţii, procesiuni, existând aşadar
o mare varietate şi diversitate a formelor de întrunire. Eventuala procedura de autorizare a exercitării acestui
drept nu reprezintă o încălcare a caracterului liber al întrunirilor atât timp cat are ca scop asigurarea
caracterului paşnic al acesteia, autorităţile statului neputând să restrângă sau să limiteze libertatea întrunirii
decât în condiţiile art. 53 din Constituţie, menţinut anterior.
2. Întrunirile trebuie să se organizeze şi să se desfăşoare numai în mod paşnic, nefiind relevant
pentru stabilirea caracterului paşnic al acestora faptul ca întrunirea a fost una statica sau a presupus defilarea
publica.
3. se interzice purtarea şi utilizarea oricărui tip de arme la întruniri.
Alte reguli privind organizarea şi desfăşurarea întrunirilor sunt precizate, în completarea textului
constituţional în legislaţia în vigoare, care dezvolta dispoziţiile Constituţiei77.
5. Dreptul de asociere78
Dreptul de asociere trebuie corelat cu celelalte drepturi din categoria libertăţilor de opinie şi anume
libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor, cu care şi prin care conţinutul său se
explică.
Dreptul de asociere, aşa cum este reglementat în art. 40 din Constituţie reprezintă posibilitatea
cetăţenilor romani de a se asocia, în mod liber, în partide sau formaţiuni politice, în sindicate, patronate sau
alte forme şi tipuri de organizaţii, ligi şi uniuni, cu scopul de a participa la viata politica, ştiinţifică, sociala
şi culturala, pentru realizarea unor interese comune.
Subliniem faptul ca art. 40 face referire doar la asociaţiile de drept public, fie ele partide politice,
sindicate, patronate, asociaţii, fundaţii, temeiul lor fiind libertatea de asociere şi nu contractul care este
temeiul societăţilor de drept privat. De asemenea aceste asociaţii nu au scopuri lucrative, nu urmăresc
obţinerea de beneficii, scopul lor fiind exclusiv unul politic, religios, cultural, etc, scopuri care să reflecte
libertatea de gândire şi de exprimare a gândurilor, opiniilor, credinţelor.
Din aceste considerente art. 40 din Constituţie nu poate fi temeiul juridic al creării unor societăţi
comerciale sau al unor alte asociaţii cu caracter lucrativ., acestea avându-şi fundamentul constituţional în
art. 45 referitor la libertatea economica.
Diferenţa de natura juridica dintre aceste doua tipuri de asocieri explica şi regimul juridic diferit pe
care ele îl cunosc în privinţa creării şi înregistrării lor79.

75
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit., p 80-81
76
Ibidem., p. 81
77
Legea nr. 60 din 23 septembrie 1991 republicată privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice publicată în M. Of.
nr. 888 din 29 septembrie 2004, republicată în M. Of. nr. 186/14 martie 2014
78
Ordonanţa nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii publicată în M. Of. nr. 39 din 31 ianuarie 2000, modificată şi
completată. În plus Legea nr. 78/2014, privind reglementarea activităţii de voluntariat, publicată în M. Of. nr. 469 din 26 iunie
2014; Legea nr. 14 din 9 ianuarie 2003, Legea partidelor politice publicată în M. Of. nr. 25 din 17 ianuarie 2003, republicată în
M. Of. nr. 408 dini 10 iunie 2015.
79
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit, p. 83
33
 34

Un aspect important este diferenţa care exista între noţiunile de întrunire şi asociere, deşi exista
anumite trăsături comune (ambele sunt grupări de persoane liber consimţite în vederea atingerii unui scop
comun), cea din urma se distinge prin următoarele aspecte:
1. are un caracter durabil
2. este constituita cu scop permanent
3. are o structura care funcţionează pe baza unor reguli create şi acceptate de membrii ei.
În ceea ce priveşte formele de asociere care au ca temei art. 40 din Constituţie cele mai importante,
din acest motiv fiind şi nominalizate în text, sunt partidele politice şi sindicatele. În acest sens art. 40
trebuie corelat cu art. 8 alin. 2 şi art. 9 din Constituţie care face referire la scopurile acestor forme de
asociere – „definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor” pentru partide, respectiv „apărarea
drepturilor şi promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale membrilor lor” pentru sindicate,
patronate şi asociaţii profesionale.
Criteriul caracterului liber consimţit al asocierii este în mod deosebit important atunci când ne
referim la forma negativa a dreptului, altfel spus dreptul de a nu se afilia la o asociaţie, sindicat sau partid
politic, cetăţenii nefiind obligaţi şi constrânşi să se afilieze la una dintre formele de asociere menţionate
pentru a-şi păstra de exemplu locul de munca.
Legea fundamentala interzice expres asociaţiile cu caracter secret şi pe cele care, prin scopurile ori
prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a
suveranităţii, a integrităţii sau a independentei României le considera neconstituţionale. Justificarea unei
asemenea dispoziţii este protejarea unor valori politice, juridice şi statale consacrate încă în primul titlu al
Constituţiei. Constatarea şi declararea ca neconstituţională a unei asociaţii este una dintre atribuţiile Curţii
Constituţionale, aşa cum am arătat în capitolul în care a fost prezentata aceasta instituţie.
De asemenea art. 40 conţine o excepţie cu privire la dreptul de asociere în partide politice a unor
categorii determinate de persoane. Legea impune „neutralitatea politica” judecătorilor de la Curtea
Constituţională, Avocatului poporului, magistraţilor, membrilor activi ai armatei, poliţiştilor şi altor
categorii de funcţionari publici determinaţi prin lege organica. Explicaţia unei asemenea interdicţii de
aderare la partide politice consta în aceea ca aceasta ar reprezenta un obstacol în buna exercitate a funcţiilor
acestor categorii de persoane.
Subliniem ca textul constituţional face referire la categoria funcţionarilor publici (unii fiind
nominalizaţi de Constituţie, alţii urmând a fi precizaţi prin lege organica), fapt ce se înscrie în teoria
neutralităţii serviciilor publice existenta în sistemele constituţionale democratice.

2.3.4. Drepturile exclusiv politice

Exista o categorie aparte de drepturi care au în vedere exclusiv aspecte ale participării cetăţenilor la
viata politica a statului, altfel spus participarea la guvernare. Acestea sunt: dreptul de vot, dreptul de a fi ales
şi în anumite limite, dreptul de a fi ales în Parlamentul European.
Întrucât primele doua drepturi urmează a fi tratate în mod detaliat în capitolul referitor la
Desemnarea organelor reprezentative din România, nu facem decât să le menţionam în acest capitol, ca fiind
o categoria aparte de drepturi fundamentale ale cetăţenilor, alături de celelalte categorii deja enumerate.
În ceea ce priveşte însă dreptul de a fi ales în Parlamentul European vom face acum o serie de
precizări80. În primul rând acest drept deşi este un drept electoral nu se încadrează deplin în categoria
drepturilor exclusiv politice în sens tradiţional, deoarece nu presupune o participare la exercitarea

80
A se vedea Legea nr.33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, publicata in M. Of.
nr.28 din 16 ianuarie 2007, republicată in M. Of. nr. 627 di 31 august 2012 cu modificările ulterioare, lege care a transpus
Directiva Consiliului nr. 93/109/CE din 6 decembrie 1993 care stabileşte condiţiile de exercitare a dreptului de vot şi de a
candida în alegerile pentru Parlamentul European de către cetăţenii Uniunii Europene care locuiesc într-un stat membru a cărui
cetăţenie nu o deţin, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 329 din 30/12/1993 şi Actul din 1976 privind
alegerea membrilor Parlamentului European, prin vot universal direct, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene
nr. L 278 din 8/10/1976, cu modificările ulterioare.
34
 35

suveranităţii statale, ci reprezintă un proces electoral menit să desemneze un organ reprezentativ la nivel
continental.
În al doilea rând deşi titlul marginal al art. 38 este „dreptul de a fi ales în Parlamentul European”,
făcându-se aşadar referire la un singur drept, în conţinutul propriu-zis al articolului sunt menţionate de fapt
doua drepturi: dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul european. Acestea însă, aşa cum am arătat
implica participarea cetăţenilor romani în cadrul singurei instituii europene reprezentative, aleasă printr-un
proces electoral asemănător celui utilizat pentru desemnarea parlamentului naţional.
Aderarea României la Uniunea Europeană în ianuarie 2007 a determinat şi modificarea cadrului
legislativ în materie electorală81. România, în calitate de membră cu drepturi depline a Uniunii Europene
participă la constituirea tuturor organismelor comunitare.
Alegerea membrilor Parlamentului European trebuie să se supună unor reguli prevăzute în
Constituţie şi legea naţională, pe de o parte, şi în reglementările comunitare, pe de altă parte.
Legiuitorul român a optat pentru sistemul scrutinului pe listă, potrivit principiului reprezentării
proporţionale, şi pe bază de candidaturi independente. Legilatia defineste, în completarea art. 38 din
Constitutie o serie de termeni precum82:
- alegător comunitar - orice cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, altul decât România, care are
dreptul de a alege în România pentru Parlamentul European, având domiciliul sau reşedinţa în România;
- alegător resortisant - orice cetăţean al României care are dreptul de a alege membri din România în
Parlamentul European;
- persoană eligibilă comunitar - orice cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene care are dreptul de
a fi ales pentru Parlamentul European, având domiciliul sau reşedinţa în România.
Au dreptul de a alege cetăţenii români care au vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor
inclusiv. Nu au drept de vot debilii şi alienaţii mintal puşi sub interdicţie şi persoanele care, în ziua
alegerilor, sunt condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale.
Pentru a fi eligibil în Parlamentul European, cetăţeanul român trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
1. să aibă drept de vot;
2. să fi împlinit vârstă de 23 de ani, inclusiv până în ziua alegerilor.
Condiţiile menţionate mai sus se aplică şi cetăţenilor români care au domiciliul sau reşedinţa în
străinătate şi au drept de vot.
În ceea ce priveşte organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European facem
următoarele precizări:
1. Pentru a fi înregistrate la Biroul Electoral Central, listele de candidaţi propuse de partidele
politice, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţele politice sau alianţele electorale,
trebuie însoţite de o listă83 cuprinzând cel puţin 200.000 de alegători care susţin candidatura organizaţiei
respective pentru alegerea membrilor din România pentru Parlamentul European.
2. Candidaţii independenţi pot participa la alegeri individual dacă sunt susţinuţi de cel puţin 100.000
de alegători. Nu se admit candidaturi independente pe listele de candidaţi depuse de partidele politice,
alianţele politice sau alianţele electorale.

81
Parlamentul European este instituţia comunitară care reprezintă popoarele statelor membre ale Uniunii Europene. Aceste este
o adevărată tribună internaţională, devenind in timp interpretul acţiunilor interne şi externe ale Uniunii, ceea ce permite
participarea deputaţilor şi, prin intermediul lor, a cetăţenilor, la definirea viziunii politice europene. Parlamentul European este
singura instituţie supranaţională ai cărei membri sunt aleşi în mod democratic, prin vot universal direct.
Fiecare stat membru hotărăşte cu privire la modul de desfăşurare a alegerilor, aplicând, însă, aceleaşi reguli democratice:
dreptul de vot de la împlinirea vârstei de 18 ani, egalitatea între sexe şi votul secret.
Alegerile europene respectă deja o serie de reguli comune: votul universal direct, reprezentarea proporţională şi un mandat
de cinci ani care se poate reînnoi Reprezentarea femeilor în Parlamentul European este în continuă creştere. În prezent,
aproximativ o treime din deputaţi sunt femei. A se vedea www.cdep.ro, Sectiunea Centrul educational
82
Art. 5 din Legea nr. 33/2007, republicată cu modificările ulterioare.
83
Modelul listei de susţinători a fost aprobat prin H.G. nr. 77/2007(M. Of. nr.99 din 8 februarie 2007).
35
 36

O analiza comparativă a alegerilor în diferite ţări europene(Austria, Belgia, Danemarca, Franţa,

Germania, Italia, Olanda, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Spania şi România) 84, fără a
avea pretenţia de a fi exhaustivă releva următoarele concluzii:
1. Reprezentarea proporţională este opţiunea dominantă pentru tipul de scrutin utilizat la nivel
european. Metoda de atribuire este însă puţin diferită de la ţară la ţară, metoda d΄Hondt fiind cea mai
folosită, doar Italia foloseşte metoda resturilor integrale şi a celor mai mari resturi85.
2. Dreptul de a alege în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European aparţine oricărui cetăţean
european resortisant al unui stat membru, altul decât cel de origine. În toate statele membre analizate au
dreptul de a alege cetăţenii care au împlinit vârsta de 18 ani. Vârsta minimă pentru eligibilitate este de 18
ani în Danemarca, Spania, Olanda şi Germania, în Austria de 19 ani, în Belgia şi Marea Britanie de 21 de
ani, în Franţa şi România de 23 de ani, iar în Italia de 25 de ani.
3. Referitor la listele de candidaţi, în Austria, Danemarca, Olanda şi Germania doar partidele şi
asociaţiile politice pot prezenta liste de candidaţi, în celelalte state însă, inclusiv în România, se pot prezenta
şi candidaţi independenţi susţinuţi de un anumit număr de alegători.

2.3.5. Drepturile garanţii

1. Accesul liber la justiţie86

Dreptul la justiţie s-a impus ca un principiu absolut indispensabil protecţiei drepturilor omului, fiind
un pilon fundamental de susţinere a protecţiei concrete şi eficace a drepturilor omului, căci controlul
jurisdicţional constituie cea mai puternică garanţie efectivă87.
Accesul liber la justiţie are o dublă natură juridică: drept prin care se garantează exercitarea
efectivă a celorlalte drepturi şi libertăţi fundamentale, fiind aşadar încadrat în categoria drepturilor garanţii,
dar şi principiu care guvernează drepturile şi libertăţile fundamentale, aspect deja prezentat în acest capitol.
Am văzut deja că accesul liber la justiţie în scopul apărării drepturilor şi libertăţilor, precum şi a
intereselor legitime este garantat de Constituţia României, nici o lege neputând îngrădi exercitarea acestui
drept, înţelegând prin aceasta că se interzice adoptarea unor dispoziţii normative care să împiedice protecţia
drepturilor şi intereselor legitime sau care să prevadă anumite atribuţii ale organelor statului de natură să
golească de conţinut dreptul proclamat de art. 21 din Constituţie.
Din aceste considerente ne vom limita la o analiză a alin. 3 şi 4 ale art. 21 din Constituţie privind
dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, precum şi la existenţa
unor jurisdicţii speciale administrative facultative şi gratuite, prevederi nou introduse după revizuirea din
2003.
Textul constituţional nu defineşte sintagma „proces echitabil”, însă există anumite aspecte
identificate de doctrină şi de Curtea Europeană a drepturilor omului care sunt incluse în ideea de „echitate a
procesului” cum ar fi: „egalitatea armelor”, principiu ce semnifică ideea că fiecare parte în proces trebuie să
aibă şanse egale de a-şi prezenta cauza şi că nimeni nu trebuie să beneficieze de un avantaj substanţial în

84
www.cdep.ro
85
A se vedea prezentarea metodelor de atribuire din capitolul privind Desemnarea organelor reprezentative
86
Merită menţionat şi faptul că România, prin Legea nr. 215/2003, publicată în M. Of. nr. 375 din 2 iunie 2003 a aderat la
Conventia privind    facilitarea accesului international la justitie, incheiata la Haga la 25 octombrie 1980 
87
Nicolae POPA, Marin VOICU, Dreptul la un proces într-un „timp rezonabil”. Noi coordonate europene privind judecarea
cauzelor într-un termen optim şi previzibil, Revista de drept public, nr. 4/2004, p. 62
36
 37

faţa adversarului său88, şi chiar termenul rezonabil poate fi interpretat ca fiind o exigenţă a unui proces
echitabil89.
Prin scopul pe care îl urmăreşte, procesul este mijlocul restabilirii dreptului şi a integrităţii lui în
timp util, spulberând cât mai repede cu putinţă drama aşteptărilor şi a incertitudinilor. 90 Procedura trebuie
interpretată nu ca o „armă” la îndemâna autorităţilor sau a uneia dintre părţi, pentru a temporiza
deznodământul, ci ca o „metodă” de organizare şi desfăşurare a unui proces.
Aşadar, termenul rezonabil exprimă realitatea că justiţia nu trebuie realizată cu întârzieri care să
compromită eficienţa şi credibilitatea sa. Criteriul „termenului rezonabil” este o noţiune subiectivă ce
trebuie apreciat în funcţie de circumstanţele cauzei91: complexitatea, noutatea şi adeseori dificultatea
problematicii juridice92, natura cauzei – civilă sau penală, importanţa cauzei 93 comportamentul părţilor94,
comportamentul autorităţilor publice95, dificultatea probelor, aspectul internaţional al situaţiei, claritatea
regulii de drept aplicabile96.
Mai mult decât atât anumiţi factori obiectivi privind volumul mare al cererilor şi proceselor, calitatea
precară a multor acte normative, instabilitatea legislativă, starea materială a justiţiei, slaba logistică,
constituie tot atâtea elemente negative care determină în numeroase cazuri depăşirea acelui termen rezonabil
stabilit prin textul constituţional. Una dintre soluţiile acestei crize de celeritate o reprezintă constituirea unor
organisme extrajudiciare care preiau unele litigii şi utilizarea mai frecventă a anumitor proceduri speciale,
de exemplu procedura medierii conflictelor, concilierea prealabilă, arbitrajul comercial.
Deşi plângerile care au ca obiect nerespectarea „termenului rezonabil” relevă lungimea şi nu durata
redusă a procedurii sau procedurilor incriminate, totuşi reprezintă o neconformare la exigenţele textului
constituţional şi o grabă exagerată (fără a mai asigura de exemplu timpul necesar pregătirii apărării), la fel
ca şi o lentoare anormală.
Concluzionăm prin sublinierea faptului că celeritatea nu este singurul imperativ al procesului,
calitatea are categoric întâietate. Totuşi, un echilibru între „calitate” şi „celeritate” este necesar şi raţional:
obţinerea „rapidă” a unei hotărâri „injuste” nu face decât să-i multiplice acesteia nefastele urmări; obţinerea
unei hotărâri „juste”, dar după o perioadă de dramatică aşteptare, s-ar putea să nu mai procure nici o
satisfacţie beneficiarului ei.97
Un alt aspect reglementat de art. 21, aşa cum am precizat anterior este referirea la jurisdicţiile
speciale administrative al căror rol este de descongestionare a justiţiei, iar gratuitatea acestora reprezintă
un mijloc de încurajare pentru a se recurge la asemenea proceduri. Sintagma „jurisdicţii speciale
administrative” are în vedere acele activităţi de soluţionare a litigiilor care se desfăşoară în faţa unui organ
administrativ-juridicţional prin emiterea unui act administrativ-juridicţional. Nu intră sub incidenţa acestui

88
Doina MICU, Op. cit., p. 76
89
Ion DELEANU, „Termenul rezonabil” – exigenţă a unui proces echitabil. De la un „termen rezonabil” la un „termen optim şi
previzibil”, Revista de drept public, nr. 1/2005, p. 129-130
90
Idem
91
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit., p. 34
92
Gradul de complexitate al cauzei se poate referi la complexitatea faptelor ce trebuie elucidate, numărul inculpaţilor şi al
martorilor, necesitatea de a recurge la expertize, dificultăţile inerente oricărei operaţii de reconstituire funciară vizând zeci de
persoane şi acoperind sute de hectare, A se vedea Nicolae POPA, Coordonate europene actuale privind dreptul la un proces
într-un timp „optim” şi „previzibil”, Revista de drept public, nr. 1/2005, p. 111
93
Există anumite cauze care cer autorităţilor să dea dovadă de „o promptitudine specială” într-o serie de materii cum ar fi:
starea şi capacitatea persoanelor, securitatea socială, contenciosul muncii etc.
94
Participanţii la proces pot să contribuie la prelungirea procedurii în diverse forme prin : sesizarea iniţială a unei jurisdicţii
necompetente, cereri de amânare, schimbări repetate de avocaţi, formularea de susţineri de noi fapte care au trebuit să fie
verificate şi s-au dovedit inexacte, etc.
95
Autorităţile judiciare pot contribui la prelungirea procesului în diferite moduri: ordonarea de către judecător cu întârziere a
audierii martorilor sau a expertizelor, omiterea conexării unor cauze, deşi interdependente, întârzierea instanţei de a-şi declina
competenţa, de a constata lipsa citării anumitor părţi, întârzierea redactării hotărârii judecătoreşti după pronunţare. Şi celelalte
autorităţi naţionale pot contribui la creşterea duratei proceselor prin crearea unor tulburări politice, supraîncărcarea
instanţelor de judecată.
96
De exemplu dificultăţi în aplicarea unei legi noi şi imprecise, sau probleme de competenţă, sau cu privire la interpretarea unui
tratat internaţional.
97
Ion DELEANU, Op. cit., p.130
37
 38

articol de exemplu recursurile prealabile cerute de Legea contenciosului administrativ pentru a putea
introduce o acţiune în justiţie (pentru că acestea nu presupun contradictorialitatea, fiind soluţionate printr-o
procedură necontencioasă) sau concilierile la care sunt obligate părţile în materie comercială.

2. Dreptul la petiţionare
Dreptul de petiţionare reprezintă pe de o parte o modalitate eficienta de rezolvare a unor probleme
personale sau care privesc o colectivitate, însă pe de alta parte este o garanţie juridica generala pentru
celelalte drepturi şi libertăţi, aceasta fiind justificarea pentru încadrarea lui în categoria drepturilor garanţii.
Prin petiţie se înţelege cererea, reclamaţia, sesizarea sau propunerea formulată în scris, ori prin
poştă electronică, pe care un cetăţean sau o organizaţie legal constituită o poate adresa autorităţilor şi
instituţiilor publice centrale şi locale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte
organe centrale, companiilor şi societăţilor naţionale, societăţilor comerciale de interes judeţean şi local,
precum şi regiilor autonome98.
Dreptul de petiţionare poate fi exercitat, potrivit Constituţiei atât individual, cât şi de câtre un grup
de cetăţeni sau de către organizaţii legal constituite. Petiţiile cărora li se aplica regimul juridic stabilit de art.
51 din Constituţie vor fi adresate doar autorităţilor publice şi vor fi redactate doar în nume propriu (al
petiţionarului sau al colectivelor pe care organizaţiile petiţionare le reprezintă).
Aşadar petiţiile trebuie semnate şi trebuie să conţină datele de identificare ale petiţionarului,
petiţiile anonime, ilizibile, ori confuze, precum şi cele care au fost deja analizate şi au beneficiat de un
răspuns fiind clasate.
Obligaţia autorităţilor publice, corelativa dreptului la petiţionare este de a examina şi răspunde în
termenul stabilit de lege99, şi anume 30 de zile de la data înregistrării petiţiei la autoritatea sau instituţia
publică competentă, indiferent dacă soluţia este favorabilă sau nefavorabilă. În situaţia în care aspectele
sesizate prin petiţie necesită o cercetare mai amănunţită, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice poate
prelungi termenul cu cel mult 15 zile100.
Scutirea de taxa pentru exercitarea dreptului de petiţionare este o regula constituţională care asigura
acestui drept posibilitatea realizării sale depline.101

3. Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică

Un alt drept garanţie, aflat de altfel în strânsă legătură cu dreptul la petiţionare este dreptul persoanei
vătămate de o autoritate publică. Acesta este reglementat de art. 52 din Constituţie care constituţie în acelaşi
timp şi temeiul constituţional al răspunderii autorităţilor publice pentru vătămările cauzate cetăţenilor
prin încălcarea sau nesocotirea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor legitime ale acestora.
Răspunderea autorităţilor publice intervine, conform art. 52 din Constituţie atunci când:
1. emit un act administrativ prin care vatămă o persoana, indiferent de autoritatea publica, atât
vreme cat este vorba de un act cu caracter administrativ (nu se includ aici aşadar legea – ca act al
Parlamentului sau hotărârea judecătorească, însă structurile interne ale Parlamentului, precum şi
conducătorii instanţelor judecătoreşti pot emite şi acte administrative care sunt cuprinse în sfera
de aplicare a art. 52);
2. nu soluţionează în termen o cerere a unei persoane, ceea ce nu permite autorităţilor publice ca
pur şi simplu să ignore o asemenea cerere;
3. prin erori judiciare săvârşite în timpul proceselor se produc prejudicii, indiferent de natura
cauzelor în care au fost săvârşite.
Pretenţiile pe care le poate formula cetăţeanul sunt:
1. recunoaşterea dreptului pretins
2. anularea actului
3. repararea pagubei, cu recunoaşterea dreptului sau anularea actului.
98
Art.2 din Ordonanţa Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, publicata in M. Of.
nr. 84 din 1 februarie 2002 si aprobată cu modificări prin Legea nr.233/2002 publicata in M. Of. nr.296/30 aprilie 2002
99
Art. 8 OG nr. 27/2002aprobată cu modificări prin Legea 233/2002
100
Ibidem, Art. 9
101
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit., p. 105
38
 39

În realizarea acestor pretenţii cetăţeanul nu are obligaţia de a proba vinovăţia funcţionarului public
sau autorităţii publice, trebuind doar să justifice dreptul sau şi ca actul emis de către autoritatea publica i-a
produs o vătămare., revenindu-i aşadar sarcina probei doar în ceea ce priveşte legătura cauzala între actul
autorităţii şi paguba(vătămarea) sa.
Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept sunt stabilite prin lege organica potrivit textului
constituţional, legea fiind cea a contenciosului administrativ, Legea nr. 554/2004102.
Art. 52 face de asemenea referire şi la răspunderea profesionala şi juridica a magistraţilor care şi-au
exercitat funcţia cu rea credinţă sau grava neglijenta, răspundere stabilită în subsidiar faţă de răspunderea
asumata de stat.
Consacrarea materiala a drepturilor fundamentale trebuie să fie dublată şi de o latură procedurală,
care să asigure protecţia reală şi efectivă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, existând în acest sens o
serie de garanţii interne (naţionale) şi internaţionale.
Astfel, între garanţiile prevăzute de Constituţia României se regăsesc trei categorii:
I. Reglementarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale în cuprinsul Constituţiei, ca norme
fundamentale ale dreptului pozitiv, constituie o măsură de protecţie a individului în raporturile sale cu
autorităţile publice, cu statul;
II. controlul constituţionalităţii legilor – art. 1 alin. 5 şi art. 146 din Constituţie
III. dispoziţiile exprese ale Constituţiei prin care se creează un mecanism original de protecţie
speciala a drepturilor omului prin:
a) asumarea obligaţiei de a crea compatibilitatea sistemului juridic romanesc cu cel european în
domeniul drepturilor omului prin aplicarea directa a normelor Convenţiei Europene a drepturilor Omului şi
a celorlalte tratate la care România este parte;
b) interzicerea revizuirii dispoziţiilor constituţionale daca aceasta are ca scop suprimarea drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora (art. 152 din Constituţie).
Garanţiile internaţionale reglementate de Convenţia europeana constau în mecanismul de protecţie
a drepturilor omului în fata Curţii europene, mecanism ce va fi studiat în cadrul unei discipline autonome -
Protecţia internaţională a drepturilor omului.

2.4. Îndatoririle fundamentale

1. Fidelitatea faţă de ţară
Îndatorirea de fidelitate faţă de ţară este o consecinţă logică a legăturii de cetăţenie şi reprezintă
fundamentul tuturor celorlalte îndatoriri cetăţeneşti prevăzute în Constituţie. Obligaţia de fidelitate faţă de
ţară nu trebuie limitată doar la conţinutul său juridic, ci trebuie avut în vedere şi conţinutul moral ce dă
expresie devotamentului pe care cetăţenii ar trebui să-l manifeste faţă de patria lor103.
Art. 54 din Constituţie nu poate să fie mai limpede formulat: „Fidelitatea faţă de ţară este sacră” –
aducându-se în acest fel în prim-plan legăturile istorice, religioase şi spirituale care coagulează de fapt un
grup de oameni şi teritoriul pe care şi-au întemeiat patria, dându-se astfel expresie ideii de naţiune.
Alineatul 2 face referire la categorii determinate de cetăţeni, întrucât dacă aceasta îndatorire este
firească pentru orice cetăţean, ea capătă valenţe specifice pentru aceia cărora le sunt încredinţate funcţii
publice precum şi pentru militari. Fidelitatea faţă de ţară a acestora este marcată în mod solemn prin
depunerea unui jurământ în forma prevăzută de lege, aşa cum precizează textul constituţional.

2. Apărarea ţării
Îndatorirea de apărare a patriei impune cetăţenilor săi să fie întotdeauna pregătiţi pentru a da riposta
cuvenită atât în cazul unei agresiuni armate, cât şi în cazul altor acţiuni îndreptate împotriva ţării. Această

102
Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ a fost publicata in M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004cu modificările
ulterioare.
103
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit, p. 110
39
 40

îndatorire aparţine tuturor cetăţenilor români, bărbaţi şi femei, fără deosebire de origine naţională, religie,
ocupaţie şi pregătire profesională, ea constituind în acelaşi timp un drept al oricărui cetăţean104.
O formă particulară a cestei îndatoriri generale este legată de satisfacerea obligaţiilor militare,
referitor la care textul constituţional după revizuire se rezumă să dispună că urmează a se stabili prin lege
organică toate condiţiile privind îndeplinirea lor. Ne amintim că anterior modificării Constituţiei exista
îndatorirea de a satisface serviciul militar, îndatorire ce aparţinea bărbaţilor cu vârste cuprinse între 20 şi 35
de ani. Dispare aşadar caracterul obligatoriu al satisfacerii stagiului militar, instituindu-se un serviciu militar
bazat pe voluntariat105.
Având în vedere obiectivul pe termen lung pe care România şi l-a propus, acela de a avea o armată
formată din profesionişti, precum şi cel pe termen scurt, de a putea participa activ la diverse alianţe militare
pe plan internaţional, legea de modificare, deşi a menţinut limitele de vârstă pentru încorporarea în armată
(între 20-35 de ani), a adăugat o excepţie de la acest regim juridic, cazul voluntarilor, pentru care prin lege
organică se stabilesc reguli speciale106 (legea a prevăzut de exemplu o limită de vârstă pentru voluntari
cuprinsă între 18 şi 25 de ani).

3. Contribuţiile financiare
Art. 56 din Constituţie reglementează îndatorirea cetăţenilor de a contribui, prin taxe şi impozite, la
cheltuielile publice. Este o îndatorire firească dacă ţinem seama de prestaţiile în special cui caracter social
pe care statul este obligat să le realizeze în beneficiul cetăţenilor săi.
Deşi formularea din textul constituţional este „cetăţenii au obligaţia…”, este evident că prin această
exprimare nu au fost excluse de la această obligaţie subiectele colective de drept, adică persoanele juridice
care obţin venituri.
Alin. 2 al art. 56 precizează o aplicaţie particulară a principiului egalităţii în materie fiscală:
„Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale”, obligaţie al cărui titular
expres nominalizat este legiuitorul. Caracterul just al impunerilor face trimitere la principiul
proporţionalităţii şi la cel al echităţii, deşi formularea este extrem de flexibilă putându-se interpreta atât în
sensul unei repartizări egalitare a obligaţiilor fiscale, pentru a se asigura egalitatea de şanse, cât şi în sensul
realizării justiţiei sociale, care urmăreşte o distribuire a obligaţiilor ce tinde la o egalitate de rezultat.

Capitolul 2

AVOCATUL POPORULUI107

3.1 . ROLUL INSTITUŢIEI AVOCATULUI POPORULUI

Avocatul Poporului este denumirea clasică sub care s-a organizat şi funcţionează în România clasica
instituţie a ombudsmanului. Ombudsmanul este de sorginte suedeză şi s-a răspândit în Europa sub denumiri
diferite: comisar parlamentar, apărătorul poporului, apărătorul public, mediatorul public, avocatul poporului.

104
Ibidem, p. 111
105
A se vedea în acest sens Legea nr. 384 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor voluntari din 10 octombrie 2006 publicată în
M. Of. nr. 868 din 24 octombrie 2006cu modificările ulterioare. Principalele avantaje pe care le vor avea tinerii care doresc sa
devina soldaţi si gradaţi voluntari, potrivit legii sunt acum semnarea, la angajare, a unui contract pentru o perioada de până la
patru ani, următoarele contracte putând avea durata de 2-3 ani fiecare, până la limita de vârsta în grad; posibilitatea de a fi
selecţionaţi, până la împlinirea vârstei de 30 de ani, pentru a urma cursul de baza pentru formarea deprinderilor de comanda ale
subofiţerilor; echipament gratuit si hrănire sau compensaţie de hrana; compensaţie lunara pentru chirie în situaţia în care nu au
o locuinţă proprie.
106
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit., p. 112
107
A se vedea Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului republicată în M. Of. nr. 277
din 15 aprilie 2014 cu modificările ulteriare
40
 41

Există de asemenea un Ombudsman European care investighează plângerile privind cazuri de

administrare defectuoasă în acţiunea instituţiilor şi organelor Uniunii Europene. Ombudsmanul este complet
independent şi imparţial108.
Mai mult, din septembrie 2005 printr-o hotărâre de Senat a fost creată, la nivelul Universităţii
Bucureşti instituţia Ombudsmanului universitar cu rolul de a consilia, în condiţii de independenţă,
imparţialitate, confidenţialitate pe toţi membrii comunităţii academice care se consideră trataţi incorect109.
În România instituţia Avocatului Poporului a fost creată prin Constituţia din 1991, ca o noutate în
viaţa juridico-statală, dar a fost înfiinţată practic şi a început să funcţioneze după adoptarea legii sale
organice, adică în 1997.
Avocatul Poporului este o instituţie autonomă şi independentă faţă de orice altă autoritate publică,
menita să protejeze cetăţenii de abuzuri din partea autorităţilor administraţiei publice, însă doar pe cale
amiabilă, utilizând medierea şi dialogul. El nu poate însă să ofere asistenta justiţiabililor şi nici să le asigure
reprezentarea în instanţă.
Avocatul Poporului  în exercitarea atribuţiilor sale nu se substituie autorităţilor publice şi nu poate fi
supus nici unui mandat imperativ sau reprezentativ, nimeni nu îl poate obliga să se supună instrucţiunilor
sau dispoziţiilor sale. Activitatea să are caracter public, dar la cererea persoanelor lezate în drepturile şi
libertăţile lor sau datorită unor motive întemeiate, poate decide asupra caracterului confidenţial al activităţii
sale.
Instituţia Avocatului Poporului îşi exercită atribuţiile, din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în
drepturile şi în libertăţile lor, care poate să fie orice persoană fizică, fără deosebire de cetăţenie, vârstă, sex,
apartenenţă politică sau convingeri religioase.

3.2ORGANIZAREA INSTITUŢIEI AVOCATULUI POPORULUI

Avocatul Poporului este numit de către Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, pentru
un mandat de 5 ani, care poate fi reînnoit o singură dată. Avocatul Poporului este ales din rândul
personalităţilor vieţii publice care îndeplinesc condiţiile de numire prevăzute pentru judecătorii de la Curtea
Constituţională.
Acesta este asistat de adjuncţi specializaţi pe domenii de activitate, numiţi de către Birourile
permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, la propunerea Avocatului Poporului, cu avizul Comisiilor
juridice ale celor două Camere ale Parlamentului.
Funcţia de Avocat al Poporului este asimilată cu funcţia de ministru, iar funcţia de adjunct al
Avocatului Poporului este asimilată cu funcţia de şef de departament din aparatul Parlamentului.
Instituţia Avocatul Poporului îşi desfăşoară activitatea pe următoarele domenii de specializare:
           a)  drepturile omului, egalitate de şanse între bărbaţi şi femei, culte religioase şi minorităţi naţionale;
           b) drepturile copilului, ale familiei, tinerilor, pensionarilor, persoanelor cu handicap;
           c)  armată, justiţie, poliţie, penitenciare;
           d) proprietate, muncă, protecţie socială, impozite şi taxe.
            În vederea realizării atribuţiilor ce îi revin potrivit legii, Avocatul Poporului organizează birouri
teritoriale110 care îşi desfăşoară activitatea pe raza teritorială de competenţă a curţilor de apel.

108
Ombudsmanul European nu poate investiga: 1. plângeri împotriva autorităţilor naţionale, regionale sau locale din statele
membre, nici chiar în cazurile în care plângerile se referă la chestiuni privind UE. Exemple de astfel de autorităţi sunt
ministerele, agenţiile de stat şi consiliile locale. 2. activităţile tribunalelor naţionale sau ale ombudsmanilor naţionali.
Ombudsmanul European nu este un organ de apel împotriva deciziilor luate de aceste entităţi. 3. plângerile împotriva
societăţilor comerciale sau a persoanelor fizice.
109
Potrivit Hotărârii Senatului Ombusmanul universitar are următoarele atribuţii şi competenţe: primeşte cererile făcute de
persoanele ale căror drepturi sau libertăţi au fost încălcate în cadrul comunităţii academice şi decide asupra modului de
soluţionare a acestor cereri; acordă audienţe; poate desfăşura investigaţii pentru soluţionarea cererilor cu care este sesizat;
formulează recomandări; ajută toate părţile implicate într-un conflict să identifice posibile soluţii de rezolvare a problemelor,
prin acordarea unor îndrumări de specialitate; colaborează cu factorii de decizie de la nivelul Universităţii.
110
În prezent funcţionează cincisprezece birouri teritoriale: Alba Iulia, Bacău, Oradea, Suceava, Braşov, Cluj-Napoca,
Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Târgu Mureş şi Piteşti, Ploieşti, Timişoara, Slobozia.
41
 42

3.2. ATRIBUŢIILE AVOCATULUI POPORULUI

Avocatul Poporului are, potrivit legii, următoarele atribuţii principale111:

1. primeşte şi repartizează cererile făcute de persoanele lezate prin încălcarea drepturilor sau libertăţilor
cetăţeneşti de către autorităţile administraţiei publice şi decide asupra acestor cereri;
2. urmăreşte rezolvarea legală a cererilor primite şi cere autorităţilor sau funcţionarilor administraţiei
publice în cauză încetarea încălcării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, repunerea în drepturi a
petiţionarului şi repararea pagubelor;
3. formulează puncte de vedere, la cererea Curţii Constituţionale;
1. poate sesiza Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea legilor, înainte de promulgarea
acestora;
5. poate sesiza direct Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a legilor şi ordonanţelor;
6. reprezintă instituţia Avocatul Poporului în faţa Camerei Deputaţilor, a Senatului şi a celorlalte
autorităţi publice, precum şi în relaţiile cu persoanele fizice sau juridice.
Sunt supuse petiţionării actele sau faptele administrative ale autorităţilor publice prin care s-au
încălcat drepturile şi libertăţile persoanelor fizice.  Sunt asimilate actelor administrative tăcerea
organelor administraţiei publice şi emiterea tardivă a actelor. Este vorba aşadar de acte sau fapte
administrative ce provin de la: administraţia publică centrală (ministere, departamente, etc), prefecţi,
serviciile publice descentralizate din teritoriu ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, administraţia
publica locala (consilii locale, primari, consilii judeţene) precum şi de la funcţionari ai acestor organe112.
Nu fac obiectul activităţii instituţiei Avocatul Poporului şi vor fi respinse fără motivare cererile
privind: actele emise de Camera Deputaţilor, Senat, Parlament;· actele şi faptele deputaţilor şi senatorilor,
Preşedintelui României,Guvernului, Curţii Constituţionale, Preşedintelui Consiliului Legislativ şi autorităţii
judecătoreşti.
              Condiţiile pentru primirea şi examinarea cererii113 sunt:
·  să fie formulată în scris ( poate fi transmisă prin poştă, inclusiv cea electronică, fax ori poate fi depusă
personal sau prin mandatar114);
· să fie semnată de petiţionar;
· să conţină informaţii complete referitoare la datele de identificare ale persoanei, date despre vătămările
produse, autoritatea administrativă sau funcţionarul public în cauză, dovada întârzierii sau refuzului
administraţiei publice de a soluţiona cererea, potrivit legii, în termenul prevăzut; menţiunea obligatorie dacă
cererea face obiectul unei cauze aflate pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau dacă a format obiectul unei
judecăţi; precizarea autorităţilor publice care au fost sesizate anterior; se anexează orice acte care pot susţine
cererea.
Situaţiile în care cererile nu pot fi luate în considerare sunt: 
 nu sunt de competenţa Avocatului Poporului;
 sunt anonime sau făcute în numele altei persoane fără acordul acesteia;
 sunt adresate mai târziu de un an de la data la care încălcările  s-au produs ori de la data la care
persoana în cauză a luat cunoştinţă de  ele;
 pot fi respinse motivat cererile vădit nefondate.
           Modalităţile de lucru în soluţionarea cererilor ale Avocatului Poporului sunt:

111
Art. 13 din Legea nr. 35/1997 republicată
112
De exemplu: eliberarea unei autorizaţii sau adeverinţe, a unui permis, etc; efectuarea unei înscrieri, luarea in evidenta sau
recunoaşterea unei calităţi prevăzute de lege; acordarea unor facilităţi si ajutoare prevăzute de lege.
113
Cererea adresată Avocatului Poporului este scutită de taxa de timbru
114
Pentru motive temeinice, la solicitarea petiţionarului, acestuia i se poate încuviinţa să îşi prezinte oral sau prin serviciul
dispecerat cererea, care va fi consemnată de către personalul desemnat în acest scop, pe formulare tip.

42
 43

- Anchetele –prin care cere autorităţilor administraţiei publice orice informaţii sau documente necesare,
audiază şi ia declaraţii de la conducătorii autorităţilor administraţiei publice şi de la orice funcţionar care
poate da informaţiile necesare soluţionării cererii.
- Recomandările – care nu pot fi supuse controlului parlamentar şi nici controlului judecătoresc. Prin
recomandările emise, Avocatul Poporului prin care solicita organului administrativ ori funcţionarului public
în cauza să înlăture abuzul comis, să repare pagubele produse prin actul sau faptul administrativ ilegal şi să
repună persoana lezata în drepturile sale legitime.  
- Rapoarte speciale – în cazul în care Avocatul Poporului constată, cu prilejul cercetărilor întreprinse,
lacune în legislaţie sau cazuri grave de corupţie, ori de nerespectare a legilor ţării, va prezenta un raport,
conţinând cele constatate, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului sau, după caz, primului-
ministru.
- Audienţele – sunt asigurate de personalul de specialitate al instituţiei. De asemenea, cetăţenii pot fi
primiţi în audienţă de către Avocatul Poporului şi de adjuncţii acestuia, în conformitate cu prevederile
legale.
Avocatul Poporului răspunde numai în faţa Parlamentului, răspundere ce se materializează prin
obligaţia prezentării de rapoarte. Raportul anual este bilanţul activităţii instituţiei care se înaintează celor doi
preşedinţi ai Camerelor Parlamentului şi poate cuprinde pe lângă prezentarea activităţii instituţiei pe anul
respectiv şi recomandări de modificare a legislaţiei sau propuneri de măsuri ce sunt utile în protecţia
drepturilor omului.

BIBLIOGRAFIE

1. Tratate, cursuri, monografii

1. CADART Jacques, Institutions Politiques et Droit Constitutionnel, vol.I, Ed. "Economica",

Paris,1990
2. CIOBANU Dan, DUCULESCU Victor, Drept constituţional român, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti,
1993
3. CONSTANTINESCU Mihai, DELEANU Ioan, IORGOVAN Antonie, MURARU Ioan,
VASILESCU Florin, VIDA Ioan, Constituţia României comentată şi adnotată, Regia autonomă
"Monitorul Oficial", Bucureşti, 1992

43
 44

4. CONSTANTINESCU Mihai, DELEANU Ion, IORGOVAN Antonie, VIDA Ioan, Alegerile

parlamentare şi prezindenţiale, Regia autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1992
5. CONSTANTINESCU Mihai, IORGOVAN Antonie, MURARU Ioan, TĂNĂSESCU Elena
Simina, Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004
6. DELEANU Ion, Drept constituţional şi instituţii politice - Tratat- vol.I, Ed. "Europa Nova",
Bucureşti,1996
7. DRĂGANU Tudor, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, vol.II, Ed. "Lumina
Lex", Bucureşti,1998
8. DUCULESCU Victor, CĂLINOIU Constanţa, DUCULESCU Georgeta, Drept constituţional
comparat – vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002
9. GICQUEL Jaques, Droit constitutionnel et institutions politiques, 10 ed, Montchrestien, Paris,1993
10. HAURIOU Andre, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, 1972
11. IONESCU Cristian, Drept constituţional şi instituţii politice - Sistemul constituţional românesc,
vol.II
12. IORGOVAN Antonie, Odiseea elaborării Constituţiei, "Editura Uniunii Vatra Românească", Tg.-
Mureş, 1998
13. IORGOVAN Antonie, Drept constituţional şi instituşii politice. Teorie generală, Ed. „ Galeriile J.
L. Calderon”, Bucureşti, 1994
14. IORGOVAN Antonie, Tratat de drept administrativ, vol.II, Ed. "Nemira", Bucureşti,1996
15. MONTESQUIEU, Charles Louis de SECONDAT, Despre spiritul legilor, vol. I, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1964
16. MURARU Ioan, CONSTANTINESCU Mihai, Drept parlamentar românesc, Editura ACTAMI,
Bucureşti, 1999
17. MURARU Ioan, Drept constituţional şi instituţii politice,vol.II, Ed. Actami, Bucureşti,1995
18. MURARU Ioan, TĂNĂSESCU Simina, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a – IX-a
revăzută şi completată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001
19. MURARU Ioan, TĂNĂSESCU Simina, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. 2, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2004
20. PACTET Pierre, Institutions politiques Droit constitutionnel, 8e édition, Ed."Masson", Paris,1986
21. TĂNĂSESCU Elena Simina, DEACONU Ştefan, Drept constituţional şi instituţii politice – Caiet
de seminarii, ediţia a II a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002
22. VIDA Ioan, Puterea executivă şi administraţia publică, Ed. "R.A.Monitorul Oficial", Bucureşti,
1994
23. VRABIE Genoveva, Organizarea politico-etatică a României, Drept constituţional şi instituţii
politice, vol.II, Ed. "Cugetarea", Iaşi,1996

2. Studii şi articole în literatura de specialitate

44
 45

1. APOSTOL -TOFAN Dana, Consideraţii în legătură cu regimul juridic aplicabil ordonanţelor

Guvernului, în revista "Dreptul", nr.4/1998
2. DELEANU Ion, ENACHE Marian – Premisele şi mecanismele statului de drept, Dreptul, nr.
12/1993
3. EMERI Claude, L‘Etat de droit dans les systemes polyarchiques europeens, în Revue francaise de
droit constitutionnel, 1992, nr. 9
4. ENACHE Marian,Conceptele de putere politică şi de putere de stat, Revista Dreptul, nr.3/1998
5. ENACHE Marian, Câteva consideraţii în legătură cu puterea executivă – concept şi
funcţionalitate, Revista Dreptul, nr. 9/1994
6. ENACHE Marian, Câteva reflecţii privind funcţiile parlamentului, Revista Dreptul nr. 7/1998
7. IONESCU Cristian, Clasificarea şi analiza tipologică a regimurilor politice contemporane,
Revista de drept public nr.1/1995
8. MIHAI Lucian, Revizuire neconstituţională a Constituţiei?, Revista Română de Drepturile Omului
nr. 27/2003
9. POPESCU Corneliu Liviu, Raporturile dintre Dreptul Uniunii Europene şi Dreptul intern român,
în lumina dsipoziţiilor constituţionale revizuite, Revista Română de Drept comunitar, nr. 2/2004
10. POPESCU Corneliu-Liviu, Neconstituţionalitatea multiplă a modificării legilor electorale
naţionale prin două ordonanţede urgenţă, Revista Română de drepturile omului, nr. 28/2004
11. POPESCU Corneliu-Liviu, Notă la Decizia Curţii Constituţionale nr. 339 din 17 septembrie 2004
asupra sesizării de neconstituţionalitate a prevedeilor art. 5 alin. 7 din Legea pentru alegerea
Camerei Deputaţilor şi a Senatului, Revista Română de Drepturile Omului, nr. 28/2004
12. TĂNĂSESCU Elena Simina, Cronica jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României pe anul
2003 (I), Revista de drept public, nr. 1/2004
13. TURIANU Corneliu, Imunitatea în dreptul român, Revista Dreptul, nr. 2/2003
14. VIDA Ioan, Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti –factor
de stabilitate a constituţiei şia practicii judiciare, Pandectele Române, nr. 3/2004

45