Drepturile Personalitatii

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV
FACULTATEA DE DREPT
– DREPTURILE PERSONALITĂŢII –
ROXANA MATEFI
SILVIU-DORIN ȘCHIOPU
Anul I, semstrul II
2019
– CUPRINS –
INTRODUCERE........................................................................................................................................ 5
1.Obiectivele cursului.......................................................................................................................... 5
2.Competenţe conferite...................................................................................................................... 5
3.Structura cursului………................................................................................................................... 6
4.Cerinţe preliminare. Discipline deservite…................................................................................ 6
5.Durata medie de studiu individual................................................................................................6
6.Evaluarea…………………................................................................................................................... 6
CHESTIONAR EVALUARE PRERECHIZITE…................................................................................... 7
Unitatea de învăţare 1:
DREPTURILE PERSONALITĂȚII – ASPECTE INTRODUCTIVE..................................... 9
1.1.Introducere...................................................................................................................................... 9
1.2.Competenţe.................................................................................................................................... 9
1.3.Aspecte introductive cu privire la drepturile personalității…............................................. 9
1.4.Rezumat (legislaţie)…………………….…………….…….............................................................. 11
1.5.Test de evaluare............................................................................................................................ 11
DREPTUL LA VIAȚĂ, SĂNĂTATE ȘI LA INTEGRITATE ALE PERSOANEI FIZICE……. 13
2.1.Introducere...................................................................................................................................... 13
2.2.Competenţe.................................................................................................................................... 13
2.3.Drepturile la viaţă, la sănătate şi integritate ale persoanei fizice................................... 13
2.4.Donarea și prelevarea de organe și țesuturi de la persoanele decedate……………... 15
2.6.Test de evaluare............................................................................................................................ 18
DREPTUL LA LIBERĂ EXPRIMARE VS. DREPTUL LA VIAȚĂ PRIVATĂ.
ATINGERI ADUSE VIEȚII PRIVATE……................................................................................... 19
3.1.Introducere...................................................................................................................................... 19
3.2.Competenţe.................................................................................................................................... 19
3.3.Considerații generale................................................................................................................... 19
3.4.Reglementarea dreptului la libertatea de expresie……...................................................... 19
3.5.Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului........................................................... 19
3.7.Test de evaluare............................................................................................................................ 22
DREPTUL LA DEMNITATE………………...................................................................................... 23
4.1.Introducere...................................................................................................................................... 23
4.2.Competenţe.................................................................................................................................... 23
4.3.Conceptul de reputație………………….……............................................................................. 23
4.4.Reglementarea dreptului la reputație în legislația națioanală……………………...……... 23
4.5.Dreptul la reputație în reglementarea Declarației Universală a Drepturilor Omului
și a Convenției Europene a Drepturilor Omului........................................................................... 24
4.6.Dreptul la reputație – susceptibil de protecție doar în cazul persoanelor fizice? …....25
4.8.Test de evaluare............................................................................................................................ 26
DREPTUL LA PROPRIA IMAGINE………................................................................................... 27
5.1.Introducere...................................................................................................................................... 27
5.2.Competenţe.................................................................................................................................... 27
DREPTURILE PERSONALITĂŢII 3
CUPRINS
5.3.Considerații generale…............................................................................................................... 27
5.4.Dreptul la propria imagine – drept al personalității.............................................................. 28
5.5.Natura dreptului la propria imagine din perspectiva dublei componente - personale
și patrimoniale....................................................................................................................................... 29
5.6.Componenta patrimonială a dreptului la propria imagine.......................................................... 29
5.8.Test de evaluare............................................................................................................................ 30
DREPTUL LA PROTECȚIA DATELOR CU CARACTER PERSONAL.
REGULAMENTUL (UE) NR. 679/2016……………….................................................................. 11
6.1.Introducere...................................................................................................................................... 31
6.2.Competenţe.................................................................................................................................... 31
6.3.Terminologie……………………………………………………………………………………................ 31
6.4.Drepturile persoanei vizate……………………………………………………………….................. 31
6.5.Dreptul la uitare digitală………………………………................................................................. 41
6.6.Rezumat (jurisprudenţă)…………….…………….…….............................................................. 44
6.7.Test de evaluare............................................................................................................................ 46
RESPECTUL DATORAT PERSOANEI ȘI DUPĂ DECESUL SĂU....................................... 47
7.1.Introducere...................................................................................................................................... 47
7.2.Competenţe.................................................................................................................................... 47
7.3.Respectul datorat persoanei decedate................................................................................... 47
7.4.Determinarea felului propriilor funeralii................................................................................... 49
7.5.Persoanele obligate să dispună cu privire la înmormântare............................................ 51
7.7.Test de evaluare............................................................................................................................ 53
BIBLIOGRAFIE…....................................................................................................................................... 55
4 DREPTURILE PERSONALITĂŢII
– INTRODUCERE –
1.Obiectivele cursului.......................................................................................................................... 5
2.Competenţe conferite...................................................................................................................... 5
3.Structura cursului………................................................................................................................... 6
4.Cerinţe preliminare. Discipline deservite…................................................................................ 6
5.Durata medie de studiu individual................................................................................................6
6.Evaluarea…………………................................................................................................................... 6
1. OBIECTIVELE CURSULUI.
Obiectivele cursului constau în familiarizarea studenţilor cu conținutul
drepturilor personalității, modurile de interpretare a normelor juridice, obiectul
drepturilor personalității, mijloacele de protecție a acestor drepturi. Astfel,
studentul va fi capabil a selecta şi a aplica corect metodele și principiile de bază învățate
în soluționarea problemelor practice şi a spețelor privind drepturile personalității. De
asemenea, studentul îşi va dezvolta abilitățile de a aplica corect cunoștințele teoretice
acumulate pentru soluționarea problemelor practice şi a spețelor din domeniul drepturilor
personalității.
Evident, prezentul suport de curs, datorită limitărilor de întindere, este insuficient unei
depline aprofundări a materiei, astfel încât, pentru optime rezultate în cadrul activităţii lor
profesionale în calitate de studenţi, aceştia ar trebui să recurgă şi la una sau mai multe din
lucrările recente indicate în bibliografia aflată la sfârşit.
2. COMPETENŢE CONFERITE.
După parcurgerea materialului şi a bibliografiei indicate, fiecare student va fi
capabil să descrie şi să explice corelaţia dintre diversele părți ale regimului
juridic actual al drepturilor personalităţii, aşa cum sunt reglementate de Codul
civil şi alte acte normative naţionale şi europene; să explice noţiunile de bază din cadrul
materiei drepturilor personalităţii, să coreleze regimul juridic general al drepturilor
personalităţii cu diverse prevederi speciale, să manifeste o atitudine responsabilă faţă de
pregătirea continuă, cunoaşterea operativă şi aplicarea corespunzătoare a noilor legi sau
a modificărilor legislative şi a jurisprudenţei; să explice şi să interpreteze regimul juridic
actual al drepturilor personalităţii, aşa cum este reglementat de Cod Civil şi de alte acte
normative naţionale şi europene, să explice regimul juridic al fiecărui drept al personalităţii
prezentat în cadrul acestui suport de curs, noțiuni precum cele de drept la uitare etc.; să
interpreteze normele juridice şi să analizeze jurisprudenţa în materie; să deceleze raportul
dintre diversele instituţii care alcătuiesc materia drepturilor personalităţii; să aplice în
practică elementele teoretice dobândite.
De asemenea, studentului îi va creşte nivelul de comprehensiune a importanţei
drepturilor inerente persoanelor fizice, ca premisă a libertăţii umane şi a dezvoltării sociale,
economice şi culturale, i se va dezvolta o atitudine responsabilă faţă de pregătirea
teoretică şi practică în domeniu, cunoaşterea evoluţiei legislative în materie – condiţii
indispensabile pentru o abordare corectă, ca practician al dreptului, a nenumăratelor
situaţii concrete care implică instituţia drepturilor personalităţii în lumina Cod Civil şi a
cadrului juridic european.
RESURSE ŞI MIJLOACE DE LUCRU:
Pentru parcurgerea cu succes a materiei în vederea dobândirii competenţelor
specifice fiecărei unităţi de învăţare, fiecare student va trebui obligatoriu să
deţină şi să întrebuinţeze efectiv Codul civil – Legea nr. 287/2009 privind Codul
civil, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15.7.2011 , cu
modificările şi completările ulterioare – Legea nr. 71/2011 pentru punere în aplicare a Legii
nr. 287/2009 privind Codului civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
409 din 10.06.2011, cu modificările şi completările ulterioare, Regulamentul (UE) 2016/679
al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor
fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație
a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind
INTRODUCERE
protecția datelor), publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L 119 din 4 mai 2016,
precum şi documentele emise de Grupul de lucru instituit prin articolul 29; Legea nr.
102/2014 și normele sale de aplicare.
– Unitatea de învăţare 1 –
DREPTURILE PERSONALITĂȚII – ASPECTE INTRODUCTIVE
1.1.Introducere...................................................................................................................................... 9
1.2.Competenţe.................................................................................................................................... 9
1.3.Aspecte introductive cu privire la drepturile personalității…............................................. 9
1.5.Test de evaluare............................................................................................................................ 11
1.1. INTRODUCERE.
Această unitate de învăţare urmăreşte familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi
privind drepturile personalității. Astfel, studenţii vor fi introduşi în studiul noţiunii de drepturi
ale personalității, clasificare, caractere juridice, reglementare legală.
1.2. COMPETENŢE.
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice fiecărei
noţiuni prezentate în această unitate de învăţare, cât şi de a decela raportul dintre
acestea;
 să explice şi să interpreteze noțiune de drepturi ale personalității.
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore (timp consacrat
cu atenţie concentrată).
1.3. ASPECTE INTRODUCTIVE CU PRIVIRE LA DREPTURILE PERSONALITĂȚII.

Reglementate în mod expres în legislația românească odată cu intrarea în vigoare a Noului
Cod civil, care introduce un capitol de sine stătător inserat în Cartea I, Titlu al doilea și consacrat
respectului datorat ființei umane și drepturilor ei inerente, drepturile personalității se bucură de o
binemeritată atenție, reglementările în această materie impunându-se cu necesitate.
Și doctrina a manifestat un interes crescut în abordarea acestei chestiuni, care rămâne
încă una de noutate și susceptibilă de a fi exploatată, cu atât mai mult cu cât situațiile practice
născute în legătură cu aplicarea acestora sunt din ce în ce mai diverse.
Doctrina le califică ca “drepturi inerente calității de persoană umană care aparțin oricărui
individ prin însuși faptul că este om (…) aceste prerogative aparțin oricărei persoane ca drepturi
câștigate de la naștere”1.
Ca drepturi personale, există o serie de trăsături care le particularizează, respectiv
caracterul absolut, nepatrimonial, insesizabil, imprescriptibil (atât sub aspect extinctiv, cât și
achizitiv), inalienabilitatea, intangibilitatea sau opozabilitatea erga omnes.
Legiuitorul Codului civil consacră în cuprinsul art. 58 dreptul oricărei persoane “la viaţă, la
sănătate, la integritate fizică şi psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieţii
private, precum şi alte asemenea drepturi recunoscute de lege”.
Pe lângă drepturile enumerate mai sus, mai amintim dreptul la nume, la domiciliu, la reşedinţă,
la stare civilă, precum şi dreptul persoanei de a dispune de sine însuşi, cât timp nu încalcă
drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.
În doctrină s-a propus o clasificare a acestor drepturi ale personalității, fiind indicate două criterii
în acest sens. Astfel, potrivit unui prim criteriu, cel al momentului în care aceste drepturi ocrotesc
valorile legate de umanitatea persoanei fizice, acestea pot opera în timpul vieții ori după decesul
persoanei fizice.
Conform unui al doilea criteriu, cel al conținutului drepturilor reglementate, le putem divide în
drepturi ce ocrotesc corpul uman și funcțiile sale biologice și psihice ( dreptul la viață, dreptul la
sănătate, dreptul la integritate fizică și psihică) și drepturi care ocrotesc valori morale (dreptul la
demnitate, dreptul la libera exprimare, dreptul la viața privată, dreptul la imagine, dreptul la
respectarea memoriei persoanei decedate) .
1
A.T. Tănase, Noul Cod civil. Persoana fizică. Despre familie, art. 1-186, art. 152-534. Comentarii și
explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 71 apud T. Prescure, R. Matefi, Drept civil. Partea generală.
Persoanele, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 301.
Legiuitorul Codului Civil garantează şi ocroteşte, ca parte componentă a drepturilor
personalității, dreptul la viaţă, sănătate, integritate fizică şi psihică a persoanei fizice și instituie
prioritatea interesului și binelui ființei umane în raport cu interesul unic al societății sau științei.
O secţiune distinctă este consacrată de legiuitor garantării drepturilor persoanei fizice
privind viaţa privată şi demnitatea persoanei, respectiv dreptul la libera exprimare, dreptul la viaţa
privată, dreptul la demnitate, precum şi dreptul la propria imagine.
Cât priveşte dreptul la viaţa privată “nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa
intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără
consimţământul sau ori fără respectarea limitelor prevăzute la art.752”3.
Totodată este interzisă utilizarea corespondenţei, a manuscriselor sau altor
documente personale şi a informaţiilor privind viaţa privată a persoanei, dacă nu există
acordul acesteia ori dacă nu sunt respectate dispoziţiile art. 75 la care am facut referire
anterior.
În acord cu dispozitiile art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale ratificată de România prin Legea nr. 30/19944 “(1) Orice persoană are
dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
(2) Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în
care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsura care, într-o societate
democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică
a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori
protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.
În acelaşi sens dispune şi Codul Civil francez, care stabileşte că “fiecare are dreptul la
respectarea vieţii sale private”5, precum şi Codul Civil din Quebec, care în cuprinsul art. 35
precizează că “ fiecare persoană are dreptul la respectarea reputaţiei sale şi a vietii sale private.
Nicio atingere nu poate fi adusă vieţii private a unei persoane fără ca aceasta să-şi dea
consimţământul sau fără autorizarea legii”.
Dreptul persoanei la demnitate, distinct de dreptul la viaţă privată este tratat de sine
stătător şi implică interzicerea oricărei atingeri de natură a afecta onoarea şi reputaţia unei
persoane fizice, în lipsa consimţământului acesteia sau fără respectarea limitelor impuse de art. 75
din Noul Cod Civil.
În scopul protejării dreptului la propria imagine, legiuitorul a prevăzut în mod expres că
orice persoană fizică “poate să interzică ori să impiedice reproducerea, în orice mod, a
înfăţişării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea proceduri”6.
În cuprinsul art. 74 din NCciv. sunt prezentate cu caracter exemplificativ o serie de acţiuni
ce pot fi calificate drept atingeri aduse vieţii private a unei persoane, frecvent întâlnite în
jurisprudenţă. Dintre acestea putem aminti: intrarea sau rămânerea fără drept în locuinţă sau
luarea din aceasta a oricărui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal; interceptarea fără
drept a unei convorbiri private, săvârşită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoştinţă de
cauză, a unei asemenea interceptări; captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane
aflate într-un spaţiu privat, fără acordul acesteia; ținerea vieţii private sub observaţie, prin orice
mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de lege; difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau
de reportaje scrise ori audiovizuale privind viaţa intimă, personală sau de familie, fără acordul
persoanei în cauza etc.
Art. 76 din NCciv. face referire la prezumţia de consimţământ al persoanei în cauză cu
privire la darea publicităţii a unor aspect ce vizează viaţa sa privată. În această ipoteză, ne mai
aflăm, până la proba contrară, în prezenţa unei încălcări a dreptului la viaţa privată.
2
Conform art. 75 din NCciv. :” (1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune
atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului
la care România este parte.
(2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi
convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în
prezenta secţiune”.
3
Art. 71, alin. (2) din NCciv.
4
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994 cu modificările şi completările
ulterioare.
5
Art. 9, alin. (1) din Codul Civil Francez.
6
Art. 73, alin. (3) din NCciv.
O chestiune actuală şi extrem de importantă care vizează ocrotirea personalităţii umane o
constituie protecţia datelor cu caracter personal, sens în care s-au adopta numeroase reglementări
comunitare şi interne de natură a institui cadrul legal privind prelucrarea datelor cu caracter
personal şi protecţia drepturilor personale nepatrimoniale ce pot fi vătămate de operatorii care
deţin date despre fiecare persoană fizică.
În acest sens vom aminti Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la
prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date7, Legea nr. 506/2004
privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor
electronice8, precum şi Legea nr. 682/2001 privind ratificarea Convenţiei pentru protejarea
persoanelor faţă de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, adoptată la
Strasbourg la 28 ianuarie 19819.
Una dintre cele mai complete reglementări a protecţiei personalităţii umane o regăsim în
Codul Civil din Quebec, în cuprinsul art. 37-41.
Legiuitorul român a prevăzut cu caracter de principiu, în cuprinsul art. 77 din NCciv. faptul că
“orice prelucrare a datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, se poate
face numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege”.
.
1.4. REZUMAT (LEGISLAŢIE).
Drepturile personalității sunt reglementate în mod expres în legislația
românească odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod civil, care introduce un
capitol de sine stătător inserat în Cartea I, Titlu al doilea și consacrat respectului
datorat ființei umane și drepturilor ei inerente.
Ca drepturi personale, există o serie de trăsături care le particularizează, respectiv
caracterul absolut, nepatrimonial, insesizabil, imprescriptibil (atât sub aspect extinctiv, cât
și achizitiv), inalienabilitatea, intangibilitatea sau opozabilitatea erga omnes.
Legiuitorul Codului civil consacră în cuprinsul art. 58 dreptul oricărei persoane “la viaţă,
la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea
vieţii private, precum şi alte asemenea drepturi recunoscute de lege”.
Pe lângă drepturile enumerate mai sus, mai amintim dreptul la nume, la domiciliu, la
reşedinţă, la stare civilă, precum şi dreptul persoanei de a dispune de sine însuşi, cât timp
nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.
Legiuitorul Codului Civil garantează şi ocroteşte, ca parte componentă a drepturilor
personalității, dreptul la viaţă, sănătate, integritate fizică şi psihică a persoanei fizice și
instituie prioritatea interesului și binelui ființei umane în raport cu interesul unic al societății
sau științei.
O secţiune distinctă este consacrată de legiuitor garantării drepturilor persoanei fizice
privind viaţa privată şi demnitatea persoanei, respectiv dreptul la libera exprimare, dreptul
la viaţa privată, dreptul la demnitate, precum şi dreptul la propria imagine.
.
1.9. TEST DE EVALUARE.
1. Definiți drepturi personalității.
2. Indicați caracterele juridice ale drepturilor personalității.
3. Indicați sediul materiei drepturilor persoanlității.
7
Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 790 din 12 decembrie 2001.
8
Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 1101 din 25 noiembrie 2004.
9
Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 830 din 21 decembrie 2001.
DREPTUL LA VIAȚĂ, LA SĂNĂTATE ȘI LA INTEGRITATE ALE PERSOANEI
FIZICE
2.1.Introducere...................................................................................................................................... 13
2.2.Competenţe.................................................................................................................................... 13
2.3.Drepturile la viaţă, la sănătate şi integritate ale persoanei fizice................................... 13
2.4.Donarea și prelevarea de organe și țesuturi de la persoanele decedate……………... 15
2.6.Test de evaluare............................................................................................................................ 18
2.1. INTRODUCERE.
Această unitate de învăţare urmăreşte familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice
şi practice privind drepturile la viață, la sănătate și integritate ale persoanei fizice, prin
prisma reglementărilor legale naționale și interaționale.
De asemenea cursanţii vor fi familiarizaţi cu reglementarea legală a condițiilor în care se
poate realiza donarea și prelevarea de organe și țesuturi de la persoanele decedate, precum și
consecințele penale pe care le generează nerespectarea acestor condiții.
2.2. COMPETENŢE.
noţiuni prezentate în această unitate de învăţare, cât şi de a decela raportul dintre acestea;
să explice conținutul drepturilor la viață, la sănătate și integritate ale persoanei

să indice condițiile în care este posibilă donarea și prelevarea de organe și


țesuturi de la persoanele decedate, precum și consecințele penale ale nerespectării acestor

condiții.
2.3. DREPTURILE LA VIAŢĂ, LA SĂNĂTATE ŞI INTEGRITATE ALE PERSOANEI

FIZICE.
Legiuitorul garantează şi ocroteşte în mod egal viaţa, sănătatea, precum şi integritatea
fizică şi psihică a persoanei fizice, instituind prioritatea interesului și binelui ființei umane în raport
cu interesul unic al societății sau știiței.
Analizând prevederile Convenției europene din 4 aprilie 1997 pentru protecţia
drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi a medicinei,
Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina10, numită și Convenția Oviedo vom
obseva că dispozițiile art. 2 din acest act normativ sunt reluate întocmai în cuprinsul art. 61, alin.
(2) din Noul Cod Civil, pe care l-am indicat anterior.
Legiuitorul interzice în mod expres orice practică eugenică ce are ca scop organizarea
selecţiei persoanelor, urmărind pe această cale protecția speciei umane.
Interzicerea practicilor eugenice, garanție a unicității și demnității ființei umane, se
regăsește în numeroase acte normative, dintre care amintim Convenția Oviedo, care stabilește la
art. 3 că „orice formă de discriminare împotriva unei persoane pe motivul patrimoniului său genetic
este interzisă”.
Art. 63 din Noul Cod civil expune pe larg principiile enunțate de art. 62, dezvoltând ideea
conform căreia legea permite doar intervențiile medicale asupra caracterelor genetice care privesc
prevenirea și tratamentul maladiilor genetice, aspecte preluate în principal din Convenția Oviedo,
Protocolul adițional la Convenția Oviedo și Codul civil francez.
Potrivit art. 13 din Convenției Oviedo „o intervenție destinată să modifice genomul uman nu
se poate face decât din motive preventive, diagnostice sau terapeutice și numai dacă nu are drept
scop introducerea unei modificări în genomul descendenților”.
Noul Cod civil interzice în mod expres, în cuprinsul art. 63, alin. (1) “orice intervenţii
medicale asupra caracterelor genetice având drept scop modificarea descendenţei persoanei”,
10
Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 103 din 28 februarie 2001.
DREPTUL LA VIAȚĂ, LA SĂNĂTATE ȘI LA INTEGRITATE ALE PERSOANEI FIZICE
singurele excepţii admise fiind, după cum am arătat şi anterior, acele intervenţii ce au ca scop
prevenirea ori tratarea maladiilor genetice.
Se află de asemenea sub semnul interdicţiei şi acele intervenţii al căror scop îl constituie
crearea unor fiinţe umane genetic identice cu o altă fiinţă umană vie ori moartă şi totodată crearea
de embrioni umani pentru cercetare.
În acord cu dispozițiile art. 63, alin. ( 3) din Noul Cod Civil “utilizarea tehnicilor de
reproducere umană asistată medical nu este admisă pentru alegerea sexului viitorului copil decât
în scopul evitării unei boli ereditare grave legate de sexul acestuia”, aceste practici putând genera
„dezechilibre genetice și demografice ulterior”11.
Noul Cod civil reglementează în mod expres principiul inviolabilității corpului uman12,
interzicând-se orice intervenții care ar fi de natură să lezeze integritatea fizică sau psihică a ființei
umane.
Potrivit principiului nepatrimonialității corpului uman, este interzisă evaluarea pecuniară a
acestuia, precum și încheierea de acte juridice de natură patrimonială cu privire la corpul
persoanei fizice ori la părțile sale componente. Astfel, potrivit Noului Cod civil, “orice acte care au
ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale sunt
lovite de nulitate absolută, cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege ”13.
Codul civil din Quebec14, precum şi cel francez15, care au servit ca model de inspiraţie
pentru actualul Cod român, reglementează şi ele în mod expres această chestiune a nulităţii
convenţiilor prin care se urmăreşte atribuirea unei valori patrimoniale corpului uman.
Principiul priorității interesului și binelui ființei umane îl găsim reglementat în cuprinsul art.
61, alin. (2) din Noul Cod civil, care dispune că interesul și binele ființei umane trebuie să primeze
asupra interesului unic al societății sau al științei.
Dând expresie principiului inviolabilității corpului uman, legiuitorul român reglementează
dreptul fiecărui individ la integritate fizică și psihică, dispunând astfel „orice persoană are dreptul la
integritatea sa fizică și psihică. Nu se poate aduce atingere integrității ființei umane decât în
cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege”16. Prin comparaţie, potrivit art. 10 din
Codul civil din Quebec, “fiecare persoană este inviolabilă și are dreptul la integritate”, în timp ce
art. 16-4 din Codul civil francez stabilește că “nimeni nu poate aduce atingere integrității speciei
umane”.
În acord cu dispozițiile art. 649 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății,
pentru a putea fi supus la metode de prevenție, diagnostic și tratament, cu potențial de risc,
pacientului i se solicită acordul în scris, după ce în prealabil personalul medical i-a prezentat
acestuia informații la un nivel științific rezobabil pentru puterea sa de înțelegere. Aceste informații
vizează „diagnosticul, natura și scopul tratamentului, riscurile și consecințele tratamentului propus,
alternativele viabile la tratament, riscurile și consecințele, prognosticul bolii fără aplicarea
tratamentului”17. Consimțământul valabil al pacientului poate fi dat după împlinirea vârstei de 18
ani. Prin excepție, minorii îți pot exprima consimțământul în lipsa părinților ori a reprezentantului
legal în două ipoteze reglementate de dispozițiile art. 650 din Legea privind reforma în domeniul
sănătății, respectiv :
- în situații de urgență, când părinții sau reprezentantul legal nu pot fi contactați, iar minorul are
discernământul necesar pentru a înțelege situația medicală în care se află și
- în situații medicale legate de diagnosticul și/sau tratamentul problemelor sexuale și reproductive, la
solicitarea expresă a minorului în vârstă de peste 16 ani.
11
A se vedea L. Zidaru, Persoana fizică, prelegere susținută în cadrul în cadrul Conferinței „Noul Cod Civil”
organizată de Institutul Național al Magistraturii, București, 16.09.2011 (www.inm-lex.ro, accesat la data de
20.11.2011).
12
Potrivit art. 64, alin. (1) din NCciv., „corpul uman este inviolabil”.
13
Art. 66 din Noul Cod civil.
14
Conform art. 25 din Codul Civil din Quebec “înstrăinarea de către o persoană a unei părţi sau a
elementelor corpului său trebuie să fie gratuită; aceasta nu poate fi repetată daca prezintă un risc pentru
sănătate”.
15
Potrivit art. 16-5 din Codul Civil francez “Convenţiile ce au ca efect conferirea unei valori patrimoniale
corpului uman, elementelor sau produselor sale sunt nule”.
16
Art.64, alin. (2) din Noul Cod civil.
17
Art. 649, alin. (3) din Legea nr. 95/2006.
Mai subliniem totodată și faptul că în situații de urgență, când pacientul este lipsit de
discernământ, iar reprezentantul său legal sau ruda cea mai apropiată nu pot fi contactate, se
poate interveni medical chiar în lipsa exprimării unui consimțământ în acest sens.
De asemenea, dacă reprezentantul legal sau ruda cea mai apropiată nu pot fi contactate,
legiuitorul permite solicitarea acordului autorității tutelare în sensul efectuării actului medical. În
mod excepțional, în situații de urgență, atunci când intervalul de timp până la exprimarea acordului
ar pune în pericol, în mod ireversibil, sănătatea și viața pacientului, legiutorul permite intervenția
chiar și în lipsa acordului autorității tutelare.
Și în Noul Cod civil reglementează în condiții extrem de restrictive situațiile în care pot fi
efectuate anumite intervenții ce pot afecta integritatea fizică ori psihică a unei ființe umane.
Astfel, „nicio persoană nu poate fi supusă experințelor, testelor, prelevărilor, tratamentelor sau
altor intervenții în scop terapeutic sau în scop de cercetare științifică decât în cazurile și în
condițiile expres și limitativ prevăzute de lege”18.
Un alt aspect privind protejarea dreptului ființei umane la integritatea fizică și psihică este acela
legat de prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană, fie de la donator
în viață, fie de la persoanele decedate. Legea specială în această materie, la care face trimitere și
Noul Cod civil, este Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, care în cuprinsul
Titlului VI reglementează efectuarea prelevării și transplantului de organe, țesuturi și celule de
origine umană în scop terapeutic.
Se subliniază astfel, încă din primul articol al acestui capitol faptul că “prelevarea și transplantul
de organe, țesuturi și celule de origine umană se fac în scop terapeutic”19, aceasta fiind unica
rațiune ce poate jusitifica acest gen de intervenții. În continuare legiuitorul definește o serie de
termeni medicali cu care operează și care ar putea genera dificultăți de înțelegere.
Noul Cod civil prevede că, în ipoteza în care donatorul este o persoană în viață, prelevarea și
transplantul se vor face doar în baza acordului prealabil și expres al celor în cauză, exprimat în
scris şi în mod liber. Este necesar, în același timp ca aceştia să fie în preabil informaţi cu privire la
riscurile pe care le presupun aceste intervenţii. Este prevăzută de asemenea posibilitatea
donatorului de a reveni asupra consimțământului său până la momentul prelevării, având în vedere
consecințele extrem de importante și ireversibile pe care le presupune o asemenea intervenție.
În cazul prelevării de organe, țesuturi și celule umane, în scop terapeutic sau științific, de la
persoanele decedate, dispozițiile art. 81 din Noul Cod civil impun în mod imperativ existența
acordului scris, exprimat în timpul vieții, al persoanei decedate, iar în lipsa acestuia, acordul scris,
liber, prealabil și expres dat, în ordine, de soțul supraviețuitor, de părinți, de descendenți și în final
de rudele în linie colaterală până la gradul al patrulea inclusiv.
Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine umană este interzisă în cazul minorilor şi
a persoanelor lipsite de discernământ urmare a unui handicap mintal, tulburare mintală ori din altă
pricină asemănătoare, cu excepţia unor situaţii expres prevăzute de lege.
În același context al protejării dreptului ființei umane la integritatea fizică și psihică se impune a
menționa și chestiunea examinării caracteristicilor genetice. În acest sens, în conținutul art. 65 din
Noul Cod civil regăsim reglementate condițiile de realizare a operațiunilor privind examenul
caracteristicilor genetice și a posibilităților de identificare a unei persoane în baza acestora.
Unicele scopuri ce pot justifica examenul caracteristicilor genetice ale unei persoane sunt
cele medicale ori de cercetare ştiinţifică, efectuate în condițiile legii.
În aceleaşi scopuri ori în cadrul unei proceduri judiciare civile sau penale se poate realiza
identificarea unei persoane pe baza amprentelor genetice.
2.4. DONAREA ȘI PRELEVARE DE ORGANE, ȚESUTURI ȘI CELULE UMANE DE LA

PERSOANELE DECEDATE.
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE.
Moartea și consecințele juridice pe care le generează au făcut obiectul a numeroase analize
doctrinare, de natură să releve particularitățile acestui fenomen.
“Experiența universală a morții umane generează răspunsuri în fiecare mediu de expresie
individuală, socială și culturală. Legi bazate pe principii religioase sau morale reflecta acest lucru în
18
Art. 67 din NCciv.
19
Art. 141 din Legea nr. 95/2006.
abordările lor cu privire la moarte (...) mai puțină atenție este acordată calităților sau drepturilor
inerente ale persoanelor decât proprietății acestora; oamenii sunt un mijloc prin care proprietatea este
deținută, posedată, protejată și transferată. Moartea este considerată un statut juridic. Momentul morții
unei persoane marchează momentul în care au loc alte evenimente juridice, cum ar fi moștenirea unui
imobil de către supraviețuitori sau procesul de distribuire a unui imobil, un corp poate (și într-un timp
relativ scurt trebuie) să fie îngropat, incinerat sau eliminat altfel în conformitate cu legislația (...)
marchează, de asemenea, punctul de conformitate cu legislația modernă la care organele pot fi
recuperate pentru transplant postum. Statutul juridic al morții apare atunci când criteriile legale de
deces sunt îndeplinite. Criteriile se bazează pe observațiile pe care persoanele calificate medical au
capacitatea de a le face (…). În mod clasic, criteriile de deces au fost încetarea respirației și a
circulației sanguine” .
Cât privește aspectele legate de inviolabilitatea persoanei, doctrina face distincția între o persoană
în viață și una decedată, exprimându-se în sensul în care “chiar impregnat cu personalitatea celui care
a fost, un cadavru este totuși un lucru. Aceasta nu înseamnă că un cadavru nu cere o protecție
specială. Dar noțiunea de inviolabilitate nu are același sens în cazul în care este vorba despre o
persoană în viață sau un mort. ”
Cât privește conținutul sintagmei de proces de donare al organelor vitale după moarte, acesta
include „donarea de piele, oase, cornee, precum și donarea întregului corp în scop de cercetare și
studiu. Termenul este mai des folosit în contextul transplantului de organe în care organe solide pot fi
transplantate în recipiente. Declararea morții în baza criteriilor neurologice are seminificații speciale în
procesul transplantului deoarece majoritatea donatorilor sunt declarați morți pe baza criteriilor
neurologice.”
După cum se arată în doctrină acest proces al transplantului de organe nu este unul nou, astfel că
„despre miraculosul transplant de organe s-a vorbit evul mediu, iar un tablou din secolul al XVI lea al lui
Fernando del Rincon, expus la Prato, arată un sacristan al cărui picior devenise cangrenat și a primit
piciorul sănătos al unui negru, presupus sclav ”.
CONDIȚIILE LEGALE ALE DONĂRII ȘI PRELEVĂRII DE ORGANE, ȚESUTURI ȘI
CELULE UMANE DE LA PERSOANELE DECEDATE
Problematica prelevării de la persoanele decedate este una cu implicații profunde, susceptibilă să
dea naștere unor dezbateri controvestate la nivel doctrinar. Odată cu introducerea în Codul civil a
secțiunii consacrate respectului datorat persoanei și după decesul său, legiuitorul a găsit de cuviință să
reglementeze și aici, cu caracter imperativ aceaste aspecte. Astfel în acord cu dispozițiile art. 81 din
Codul civil “prelevarea de organe, țesuturi și celule umane, în scop terapeutic sau științific, de la
persoanele decedate se efectuează numai în condițiile prevăzute de lege, cu acordul scris, exprimat în
timpul vieții, al persoanei decedate sau, în lipsa acestuia, cu acordul scris, liber, prealabil și expres dat,
în ordine, de soțul supraviețuitor, de părinți, de descendenți ori, în sfârșit, de rudele în linie colaterală
până la al patrulea grad inclusiv.”
Această dispoziție privind ordinea de exprimare a consimțământului de către membri familiei celui
decedat o regăsim și în cuprinsul art. 147, pct. 4 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul
sănătății. Legiuitorul reglementează în mod expres condițiile imperative ce se cer a fi întrunite
cumulativ în vederea realizării prelevării de la persoanele decedate. Această procedură este posibilă
doar dacă există acordul prealabil al persoanei decedate, exprimat în timpul vieții sau, în lipsa acestuia,
acordul persoanelor indicate în mod expres de către legiuitor, urmând a fi respectată ordinea indicată.
“Menționarea unei ordini a persoanelor care pot consimți la prelevare impune concluzia că
persoanele aflate într-un grad mai îndepărtat se pot exprima valabil numai dacă nu există persoane
într-un grad mai apropiat sau dacă acestea, deși există, sunt în imposibilitate să-și exprime
consimțământul (…) dacă persoana în gradul cel mai apropiat față de defunct a refuzat prelevarea,
consimțământul exprimat de o altă persoană de un grad mai îndepărtat este ineficient ”.
Cât privește forma acestui acord, este necesar ca acesta să îmbrace forma scrisă, ca o condiție ad
validitatem, fie că este un acord prealabil al persoanei decedate, fie că acesta vine din partea
persoanelor indicate de legiuitor. Date fiind implicațiile acestui act era firesc ca legiuitorul să impună
condiții specifice de formă pe care trebuie să le îmbrace actul prin care se exprimă acordul în sensul
prelevării.
Legiuitorul a prevăzut posibilitatea persoanelor în viață de a-și exprima opţiunea în favoarea donării,
pentru momentul încetării lor din viață, printr-un act notarial de consimţământ pentru prelevare şi
înscrierea în Registrul naţional al donatorilor de organe, ţesuturi şi celule . Dacă, însă, în timpul vieţii,
persoana decedată şi-a exprimat opţiunea împotriva donării, prin act de refuz al donării, prelevarea
este strict interzisă . Posibilitatea de a consimți sau a se opune la prelevarea de celule, țesuturi și
organe după încetarea din viață este calificată de doctrină drept o componentă a dreptului de dispoziție
juridică limitat pe care lege i-l recunoaște persoanei fizice asupra propriului corp .
Textul art. 147 din Legea privind reforma în domeniul sănătății face distincția între donator decedat
fără activitate cardiacă și donator decedat cu activitate cardiacă.
Astfel, donatorul decedat fără activitate cardiacă este, conform pct. 1 al textului de lege anterior
enunțat “persoana la care s-a constatat oprirea cardiorespiratorie iresuscitabilă şi ireversibilă,
confirmată în spital de 2 medici primari. Confirmarea donatorului decedat fără activitate cardiacă se
face conform protocolului de resuscitare, conform modelului de formular aprobat prin ordin al
ministrului sănătăţii, excepţie făcând situaţiile fără echivoc”, în timp ce donatorul decedat cu activitate
cardiacă este “persoana la care s-a constatat încetarea ireversibilă a tuturor funcţiilor creierului,
conform protocolului de declarare a morţii cerebrale conform modelului de formular aprobat prin ordin
al ministrului sănătăţii” .
Legiuitorul stabilește totodată că “declararea morţii cerebrale se face de către medici care nu fac
parte din echipele de coordonare, prelevare, transplant de organe, ţesuturi şi celule de origine umană” .
Legiuitorul limitează efectuarea acestei proceduri de prelevare la scopurile terapeutice sau științifice.
Astfel, prevederile art. 141, alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii
stabilesc că “donarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană se fac în scop
terapeutic, cu asigurarea unor standarde de calitate şi siguranţă în vederea garantării unui nivel ridicat
de protecţie a sănătăţii umane”. Se impune a fi amintite în acest context și dispozițiile art. 23 din Legea
104/2003 privind manipularea cadavrelor umane și prelevarea organelor și țesuturilor de la cadavre în
vederea transplantului, “disciplinele universitare de anatomie, de anatomie patologică şi serviciile de
prosecturi şi anatomie patologică pot prelua cadavre în scop didactic şi ştiinţific în următoarele situaţii:
a) în situaţia în care există o înţelegere expresă prealabilă, acordată în scris, a pacientului sau a
familiei;
b) persoanele în viaţă îşi pot pune la dispoziţia instituţiei de învăţământ superior medical uman
corpul, după deces, în baza unor norme comune elaborate de serviciile de prosectură ale spitalelor şi
conducerea instituţiilor de învăţământ superior medical uman;
c) cadavrele nerevendicate sau fără aparţinători sunt preluate de către serviciile pentru utilizarea
cadavrelor ale disciplinelor universitare de anatomie, potrivit prevederilor art. 17 şi 18”.
CONSECINȚE PENALE ALE NERESPECTĂRII CONDIȚIILOR LEGALE PRIVIND
PRELEVAREA SAU TRANSPLANTUL DE ORGANE.
Prelevarea sau transplantul de organe, țesuturi sau celule de origine umană impun respecaterea
unor condiții stricte reglementate în mod expres de legiuitor, nerespectarea acestora putând genera
consecințe penale, fie că avem în vedere prelevarea sau transplantul umană de la donatori în viaţă, fie
că ne referim la persoanele decedate.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 155 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății,
“efectuarea unei prelevări atunci când prin aceasta se compromite o autopsie medico-legală, solicitată
în condiţiile legii, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă”.
Donarea de organe, ţesuturi sau celule de origine umană, în scopul obţinerii de foloase materiale,
pentru sine ori pentru altul, constituie de asemenea infracţiune, sancțiunea prevăzută de legiuitor în
acest caz fiind închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă .
Întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni și constrângerea unei persoane să doneze
organe, ţesuturi sau celule de origine umană, ipoteză în care pedeapsa reglementată este de la 2 la 7
ani, la care se adaugă și interzicerea unor drepturi .
“Publicarea sau mediatizarea unor anunţuri privind donarea de organe, ţesuturi sau celule de
origine umană, donare ce ar fi efectuată în scopul obţinerii unor foloase materiale pentru sine ori pentru
altul” este de asemenea reglementată de legiuitor ca infracțiune, fiind sancționată cu închisoare de la 6
luni la 3 ani sau cu amendă .
Alte două infracțiuni sancționate de legiuitor în această materie sunt “organizarea sau efectuarea
prelevării de organe, ţesuturi ori celule de origine umană pentru transplant, în scopul obţinerii unui folos
material pentru donator sau organizator” precum și “cumpărarea de organe, ţesuturi sau celule de
origine umană, în scopul revânzării” . În ambele ipoteze pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani şi
interzicerea unor drepturi. Tentativa la aceste infracțiuni se pedepseşte.
După cum rezultă din această analiză, donarea și prelevarea de organe, țesuturi și
celule umane de la persoanele decedate se poate face face doar cu respectarea condițiilor expres
și imperativ stabilite de legiuitor. Procedura nu este posibilă în lipsa acordului prealabil al persoanei
decedate, exprimat în timpul vieții sau, în lipsa acestuia, a acordului persoanelor indicate în mod
expres de către legiuitor, repectiv soțul supraviețuitor, părinții, descendenții sau rudele în linie colaterală
până la al patrulea grad inclusiv, respectându-se această ordine. Cât privește forma acestui acord,
este necesar ca acesta să îmbrace forma scrisă, ca o condiție ad validitatem.

Legiuitorul garantează şi ocroteşte drepturile la viaţa, sănătatea, precum şi integritatea
fizică şi psihică a persoanei fizice și instituie prioritatea interesului și binelui ființei umane în
raport cu interesul unic al societății sau știiței.
Legiuitorul interzice în mod expres orice practică eugenică ce are ca scop organizarea selecţiei
persoanelor, urmărind protecția speciei umane.
Potrivit art. 3 din Convenția Oviedo „orice formă de discriminare împotriva unei persoane pe motivul
patrimoniului său genetic este interzisă”.
Potrivit art. 13 din Convenției Oviedo „o intervenție destinată să modifice genomul uman nu se
poate face decât din motive preventive, diagnostice sau terapeutice și numai dacă nu are drept scop
introducerea unei modificări în genomul descendenților”.
Noul Cod civil interzice în mod expres, în cuprinsul art. 63, alin. (1) “orice intervenţii medicale asupra
caracterelor genetice având drept scop modificarea descendenţei persoanei”, singurele excepţii
admise fiind, după cum am arătat şi anterior, acele intervenţii ce au ca scop prevenirea ori tratarea
maladiilor genetice.
Potrivit art. 63, alin. ( 3) din Noul Cod Civil “utilizarea tehnicilor de reproducere umană asistată
medical nu este admisă pentru alegerea sexului viitorului copil decât în scopul evitării unei boli
ereditare grave legate de sexul acestuia”, aceste practici putând genera „dezechilibre genetice și
demografice ulterior” .
Noul Cod civil reglementează în mod expres principiul inviolabilității corpului uman , interzicând-se
orice intervenții care ar fi de natură să lezeze integritatea fizică sau psihică a ființei umane.
DONAREA ȘI PRELEVARE DE ORGANE, ȚESUTURI ȘI CELULE UMANE DE LA PERSOANELE
DECEDATE.
Legiuitorul reglementează în mod expres condițiile imperative ce se cer a fi întrunite cumulativ în
vederea realizării prelevării de la persoanele decedate. Această procedură este posibilă doar dacă
există acordul prealabil al persoanei decedate, exprimat în timpul vieții sau, în lipsa acestuia, acordul
persoanelor indicate în mod expres de către legiuitor, urmând a fi respectată ordinea indicată.
Cât privește forma acestui acord, este necesar ca acesta să îmbrace forma scrisă, ca o condiție ad
validitatem, fie că este un acord prealabil al persoanei decedate, fie că acesta vine din partea
persoanelor indicate de legiuitor. Date fiind implicațiile acestui act era firesc ca legiuitorul să impună
condiții specifice de formă pe care trebuie să le îmbrace actul prin care se exprimă acordul în sensul
prelevării.
Legiuitorul a prevăzut posibilitatea persoanelor în viață de a-și exprima opţiunea în favoarea donării,
pentru momentul încetării lor din viață, printr-un act notarial de consimţământ pentru prelevare şi
înscrierea în Registrul naţional al donatorilor de organe, ţesuturi şi celule . Dacă, însă, în timpul vieţii,
persoana decedată şi-a exprimat opţiunea împotriva donării, prin act de refuz al donării, prelevarea
este strict interzisă . Posibilitatea de a consimți sau a se opune la prelevarea de celule, țesuturi și
organe după încetarea din viață este calificată de doctrină drept o componentă a dreptului de dispoziție
juridică limitat pe care lege i-l recunoaște persoanei fizice asupra propriului corp .
Prelevarea sau transplantul de organe, țesuturi sau celule de origine umană impun respecaterea
unor condiții stricte reglementate în mod expres de legiuitor, nerespectarea acestora putând genera
consecințe penale, fie că avem în vedere prelevarea sau transplantul umană de la donatori în viaţă, fie
că ne referim la persoanele decedate.

1. 1. Ce sunt practicile eugenice?
2. În ce constă principiului nepatrimonialității corpului uman
3. În ce condiții este posibilă donarea și prelevarea de organe, țesuturi și celule umane de
la persoanele decedate?
DREPTUL LA LIBERĂ EXPRIMARE VS. DREPTUL LA VIAȚĂ PRIVATĂ.
ATINGERI ADUSE VIEȚII PRIVATE
3.1.Introducere...................................................................................................................................... 19
3.2.Competenţe.................................................................................................................................... 19
3.3.Considerații generale................................................................................................................... 19
3.4.Reglementarea dreptului la libertatea de expresie……...................................................... 19
3.5.Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului........................................................... 19
3.7.Test de evaluare............................................................................................................................ 22
3.1. INTRODUCERE.
Această unitate de învăţare urmăreşte familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi
practice privind dreptul la liberă exprimare, prin prisma reglementărilor dreptului la viață
privată. Sunt analizate cazuri din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, de
natură a evidenția încălcări aduse dreptului la libertatea de expresie.
3.2. COMPETENŢE.
 să explice şi să interpreteze conținutul drepturilor la liberă exprimare și la viață
privată.
3.3. CONSIDERAȚII GENERALE

Libertatea de expresie este considerată “nu doar un drept al ființei umane, ci dreptul său
fundamental”20, cât timp, în absența sa, toate celelalte drepturi sunt în pericol.
Acesta este motivul pentru care este amplu reglementată și protejată, atât la nivel
internațional, cât și național. Provocarea pentru o instanță, în protejarea acestui drept este de a
găsi echilibrul între libertatea de expresie și protejarea drepturilor personalității, cum sunt, de
exemplu, dreptul la propria imagine, dreptul la viață privată sau la libertatea de religie.
Potrivit doctrinei, această libertate, cea de expresie, trebuie să fie “conceptualizată ca un
drept care aparține societății, în general, și unul care este practicat de colectivități, nu doar de
media sau de indivizi”.21
3.4. REGLEMENTAREA DREPTULUI LA LIBERTATEA DE EXPRESIE

Libertatea de expresie este reglementată de articolul 19 din Declarația Universală a Drepturilor
Omului, după cum urmează “Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării; acest drept
include libertatea de a avea opinii fără fără imixtiune din afară,precum şi libertatea de a căuta, de a
primi şi de a răspîndi informaţii şi idei prin orice mijloace si independent de frontierele de stat.”
În mod similar, articolul 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului recunoaște în mod
expres oricărei persoane, dreptul la libertatea de expresie, drept care trebuie să includă “libertatea
de opinie şi libertatea de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor
publice şi fără a ţine seama de frontiere.”
Cu toate acestea, exercițiul acestei libertăți nu este absolut, ci aduce cu sine obligații și
responsabilități și “poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de
lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională,
integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia
20
https://icorn.org/article/what-freedom-expression-and-why-it-important.
21
Jane Duncan, Beyond Human Rights Ideology: Struggles for Freedom of Expression in Africa, Human
Rights in Africa p 259-284, SpringerLink, 2019, apud https://link.springer.com/chapter/10.1057/978-1-137-
51915-3_9.
DREPTUL LA LIBERĂ EXPRIMARE VS. DREPTUL LA VIAȚĂ PRIVATĂ
sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor
confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
La nivel național, se impune a menționa prevederile articolului 30 din Constituția României,
care prevede în primul său alineat că “libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a
credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau
prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. “.
Potrivit celui de-al doilea alineat al articolului menționat “cenzura de orice fel este interzisă.”
Cu toate acestea, legea fundamentală reglementează în mod expres limitele exercitării libertății de
expresie, care “nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulară a persoanei și nici
dreptul la propria imagine.”.22
Constituția interzice totodată “defăimarea țării și a națiunii, indemnul la război de agresiune,
la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial
sau la violentă publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.”
Codul Civil roman nu definește dreptul la libertatea de expresie, deși îl reglementează în
mod expres ca parte a drepturilor personalității, stabilind, în primul alineat al articolului 70 că “ orice
persoană are dreptul la libera exprimare”, în timp ce al doilea alineat prevede că “exercitarea
acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75.”
Potrivit primului alineat al articolului anterior menționat, nu constituie încălcare a acestor
drepturi, atingerile care sint permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privind
drepturile omului la care România este parte.
Cel de-al doilea alineat al aceluiași articol, prevede că “exercitarea drepturilor şi libertăţilor
constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care
România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.”
3.5. JURISPRUDENȚA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului oferă numeroase exemple de cazuri privind
provocarea Curții Europene de a găsi echilibrul între protecția libertății de expresie și protecția
celorlalte drepturi ale personalității.
În cazul Axel Springer SE și RTL Television GmbH v. Germania (21 Septembrie 2017), privind
“plângerea a două companii media cu privire la o sentință judecătorească care interzicea
publicarea de imagini în care inculpatul acuzat de crimă putea fi identificat, Curtea a reținut că nu
au existat încălcări ale articolului 10 (liberatea de expresie) din Convenție .“23
Potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, “judecătorul național a echilibrat în mod atent
interesele contrare. Sentința a fost proporționată cu scopul legitim urmărit, respectiv protejarea
drepurilor personalității inculatului – care nu era o figură publică – pe durata procesului său, în
cursul căruia era opera prezumția de nevinovăție până la proba contrară. ”24
Într-un alt caz, Bild GmbH & CO. Kg și Axel Springer AG v. Germania (4 Decembrie 2018)
care ‘privea o sentință prin care li se interzicea jurnaliștilor de la cotidianul de largă circulație Bild
să publice sau să distribuie fotografia unui binecunoscut jurnalist elvețian făcută în timpul cât
acesta se afla în arest preventiv, Curtea a declarat plângerea inadmisibilă, reținând că instanțele
germane au echilibrat dreptul companiilor petente la libertatea de expresie și dreptul la intimitate al
prezentatorului de televiziune, care se afla în arest preventiv la acel moment.
În opinia Curții, deși fotografia în cauză nu era defăimătoare, depreciativă sau degradantă
pentru imaginea prezentatorului de televiziune, îl prezenta într-o situație – într-o curte a închisorii –
unde nu se aștepta să fie fotografiat. Cât privește pedeapsa impusă celor două companii petente,
Curtea a reținut că instanțele germane doar le-a interzis acestora să publice sau să distribuie pe
viitor fotografia și le-a obligat la plata unei sume modeste cu titlu de onorariu de avocat .”25
În cauza Constantinescu v. Romania (27 Iunie 2000), privind o pretinsă violare a libertății
de expresie invocată de “un lider al sindicatului profesorilor, care a fost condamnat pentru
defăimarea a trei profesori pe care i-a numit delapidatori, după ce acuzațiile de furt și alte
22
Articolul 30, alin. 6 din Constituția României.
23
https://www.echr.coe.int/Documents/FS_Own_image_ENG.pdf.
24
25
infracțiuni împotriva lor au fost abandonate ”26, Curtea a subliniat încă o dată limitele libertății de
expresie analizate.
Potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, aceste limite trebuie să existe “chiar și atunci
când afirmațiile au fost parte a unei dezbateri cu privire la indepenendența sindicatelor și
funcționarea justiției, chestiuni de interes public. Petentul avea obligația de a rămâne în anumite
limite, în interesul, în particular, al reputației și drepturilor altora, în ciuda poziției sale de
reprezentant al sindicatului. Având în vedere natura defăimătoare a remarcii, Curtea a reținut “că
ar fi fost fezabil pentru petent să-și exprime criticile și astfel să ia parte la discuțiile publice libere
privind problemele sindicatului fără a folosi termenul delapidator”27. Astfel, a concluzionat că nu a
existat o încălcare a articolului 10.”28
Protecția drepturilor altor personae raportat la libertatea de expresie a fost de asemenea
analizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Wingrove v. the United Kingdom, în
care “Curtea a reținut că refuzul Asociației de film britanice de a emite un certificat de clasificare,
pe motive de blasfemie, clipului Visions of Ecstacy, scris și produs de petent, nu a încălcat articolul
10. S-a reținut că în astfel de cazuri, autoritățile naționale, sunt mai îndreptățite decât instanțele
internaționale, de a emite o opinie cu privire la conținutul exact al cerințelor privind protecția
depturilor celorlalte persoane ”.29
Libertatea de expresie, la care Curtea Europeană a Drepturilor Omului se referă ca la “un
ingredient cheie într-o societate democratică”30 este dreptul fundamental, strâns legat de alte
drepturi și libertăți ce ar trebui să-I fie garantate ființei umane.
Cu toate acestea, așa cum se arată în articolul 10 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului, exercițiul acestei libertăți nu trebui considerat absolut, întrucât implică restricții, obligații și
responsabilități. Aceste restricții se regăsesc de asemenea în jurispridența Curții Europene a
Drepturilor Omului, Curtea subliniind că “articolul 10 din Convenție nu garantează libertate de
expresie fără restricții, chiar și în articole de presă privind chestiuni serioase ce implică interesul
general ”.31
Găsirea echilibrului între libertatea de expresie și drepturile personalității trebuie să fie un
imperativ, atât pentru instanțele naționale, cât și pentru cele internaționale, deși un astfel de
deziderat nu este ușor de atins.

Libertatea de expresie este amplu reglementată și protejată, atât la nivel internațional, cât
și național, provocarea instanțelor, în protejarea acestui drept, fiind de a găsi echilibrul între
libertatea de expresie și protejarea drepturilor personalității, cum sunt, de exemplu, dreptul la
propria imagine, dreptul la viață privată sau la libertatea de religie.
Libertatea de expresie este reglementată de articolul 19 din Declarația Universală a Drepturilor
Omului, după cum urmează “Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării; acest drept
26
Constantinescu v. Romania, No. 28871/95, judgment of 27 June 2000, Reports 2000-VIII, §74 in Freedom
of expression in Europe Case-law concerning Article 10 of the European Convention on Human Rights,
Council of Europe Publishing Editions du Conseil de l’Europe, 2007, p. 108 apud
https://www.echr.coe.int/LibraryDocs/DG2/HRFILES/DG2-EN-HRFILES-18(2007).pdf.
27
Ibidem.
28
Freedom of expression in Europe Case-law concerning Article 10 of the European Convention on Human
Rights, Council of Europe Publishing Editions du Conseil de l’Europe, 2007, p. 108 apud
29
Wingrove v. the United Kingdom, judgment of 25 November 1996, Reports 1996-V, §§58 in Freedom of
expression in Europe Case-law concerning Article 10 of the European Convention on Human Rights, Council
of Europe Publishing Editions du Conseil de l’Europe, 2007, p. 105 apud
30
Bowman v. the United Kingdom, judgment of 19 February 1998, Reports 1998-I, §42 in Freedom of
expression in Europe Case-law concerning Article 10 of the European Convention on Human Rights, Council
of Europe Publishing Editions du Conseil de l’Europe, 2007, p. 106 apud
31
Fuentes Bobo v. Spain, No. 39293/98, judgment of 29 February 2000, §45 in Freedom of expression in
Europe Case-law concerning Article 10 of the European Convention on Human Rights, Council of Europe
Publishing Editions du Conseil de l’Europe, 2007, p. 107 apud
include libertatea de a avea opinii fără fără imixtiune din afară,precum şi libertatea de a căuta, de a
primi şi de a răspîndi informaţii şi idei prin orice mijloace si independent de frontierele de stat.”
Articolul 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului recunoaște în mod expres oricărei
persoane, dreptul la libertatea de expresie, drept care trebuie să includă “libertatea de opinie şi
libertatea de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine
seama de frontiere.”
Potrivit articolului 30, alin. (1) din Constituția României, “libertatea de exprimare a gândurilor, a
opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin
sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. “.
Codul Civil roman nu definește dreptul la libertatea de expresie, deși îl reglementează în mod
expres ca parte a drepturilor personalității, stabilind, în primul alineat al articolului 70 că “ orice
persoană are dreptul la libera exprimare”, în timp ce al doilea alineat prevede că “exercitarea acestui
drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75.”

1. Definiți dreptul la libertatea de expresie.
2. Care sunt reglementările legale în materia dreptului la libertatea de expresie?
3. Care sunt reglementările legale în materia dreptul la viață privată?
DREPTUL LA DEMNITATE
4.1.Introducere...................................................................................................................................... 23
4.2.Competenţe.................................................................................................................................... 23
4.3.Conceptul de reputație………………….……............................................................................. 23
4.4.Reglementarea dreptului la reputație în legislația națioanală……………………...……... 23
4.5.Dreptul la reputație în reglementarea Declarației Universală a Drepturilor Omului
și a Convenției Europene a Drepturilor Omului........................................................................... 24
4.6.Dreptul la reputație – susceptibil de protecție doar în cazul persoanelor fizice? …....25
4.8.Test de evaluare............................................................................................................................ 26
4.1. INTRODUCERE.
Această unitate de învăţare urmăreşte familiarizarea studenţilor cu aspectele privind
noțiunile de demnitate și reputație, reglementarea legală a acestora și jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului în materie.
4.2. COMPETENŢE.
 să explice noțiunile de demintate și reputație și să arate cum sunt reglementate
acestea.
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore (timp

consacrat cu atenţie concentrată).
4.3. CONCEPTUL DE REPUTAȚIE.

Unul dintre drepturile personalității, calificate de doctrină ca “drepturi primordiale ale ființei
umane”32, care își găsește reglementarea în cuprinsul Codului civil, în conținutul capitolului
consacrat Respectului datorat ființei umane și drepturilor ei inerente, este și dreptul la reputație, ca
element component al dreptului la demnitate, alături de dreptul la onoare. Delimitarea celor două
concepte, de onoare și reputație, nu este unul facil, astfel că legătura dintre ele “poate merge până
la sinonimie: o atingere a reputaţiei înseamnă o atingere a onoarei”33 Această legătură transpare
și din referile doctrinare la cele două noțiuni. Astfel, în timp ce onoarea este conturată drept
“sentimentul pe care îl are o persoană că este fără reproș din punct de vedere moral și juridic și
totodată este considerată ca atare în societate34”, reputația este calificată drept “felul în care o
persoană este apreciată în societate ca și calitate recunoscută35”. Așadar, caracterul social atât în
cazu onoarei, cât și al reputației este de netăgăduit.
4.4. REGLEMENTAREA DREPTULUI LA REPUTAȚIE ÎN LEGISLAȚIA NAȚIOANALĂ

Consacrarea legislativă a dreptului la demnitate al persoanei o regăsim în textul articolului
72 din Codul nostru civil, care stabilește în primul său alineat că “orice persoană are dreptul la
respectarea demnităţii sale”, adăugând în cel de-al doilea alineat că “este interzisă orice atingere
32
G. Cornu, Droit civil. Introduction. Les personnes.Les biens, 12-e édition, Ed. Montchrestien, Paris, 2005,
p. 215 apud F.-A. Baias , E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil. Comentariu pe articole.
Editia 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014.
33
O.Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, ed. a 2-a, revăzută, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.
48 apud F.-A. Baias , E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil. Comentariu pe articole.
Editia 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014.
34
O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu,
București, 2012, p. 63 și urm.
35
Ibidem.
adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea
limitelor prevăzute la art. 75”.
Legiuitorul se limitează, așadar, la consacrarea dreptului la demnitate, fără, însă a defini
acest concept, demers, desigur, problematic, în condițiile în care obiectul unui astfel de drept este,
prin natura sa “ireductibil unei definiții precise36”.
Revenind la limitele stabilite de legiuitor în conținutul art. 75, „(1) nu constituie o încălcare a
drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi
pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) exercitarea
drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor
internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în
prezenta secţiune.”
Legiuitorul instituie și o prezumție de discernământ a celui la care se referă o anumită
informație sau un anume material, în ipoteza în care el este cel care le pune la dispoziția unei
persoane fizice sau juridice cu privire la care are cunoștință că își desfășoară activitatea în
domeniul informării publicului. Într-o astfel de ipoteză nu este necesar un acord scris al celui în
cauză.37
4.5. DREPTUL LA REPUTAȚIE ÎN REGLEMENTAREA DECLARAȚIEI UNIVERSALĂ A

DREPTURILOR OMULUI ȘI A CONVENȚIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată și proclamată la 10 decembrie 1948
de către Adunarea Generală a O.N.U., conține o serie de referiri la dreptul la demnitatea al
individului, stipulând încă din debutul preambului său că “recunoașterea demnității inerente tuturor
membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății,
dreptății și păcii în lume”. În acord cu dispozițiile primului său articol, “toate ființele umane se nasc
libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să
se comporte unele față de altele în spiritul fraternității”.
Declarația reglementează în mod expres și dreptul la reputație, stabilind în cuprinsul art. 12
că “ nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul lui
sau în corespondența sa, nici la atingeri aduse onoarei și reputației sale. Orice persoană are
dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.”
În timp ce Declarația Universală a Drepturilor Omului conține, așa cum am văzut, o
reglementare de sine stătătoare a dreptului al reputație, nu regăsim o astfel de reglementare și în
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fără însă a trage concluzia că reputația, nu beneficiază
de protecția acestui document al drepturilor fundamentale ale omului. Astfel, această protecție
rezultă pe de o parte, din reglementarea art. 8 potrivit căruia “orice persoană are dreptul la
respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale”, iar pe de
altă parte din limitările pe care textul art. 10 le prevede în materia libertății de exprimare, calificate
drept “măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică,
apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a
drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta
autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
Se impune a menționa în acest context cauza Lindon v France din anul 2007, care
realizează <o schimbare puternică în direcția protejării dreptului la reputație, judecătorul Loucaides
afirmând că dreptul la reputație are „acceași natură juridică ca și dreptul la libertatea de exprimare”
și a cerut ulterior o protecție eficientă, deoarece "dreptul la reputație ar fi trebuit întotdeauna
considerat protejat de articolul 8 al Convenției, ca parte integrantă a dreptului la respectarea vieții
private". >38
Cu referire la articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Axel
Springer AG împotriva Germaniei39, Curtea reține în sensul în care, pentru ca acest text de lege să
devină aplicabil, este necesar ca “atacul asupra reputației unei persoane trebuie să atingă un
anumit nivel de gravitate și să fie realizat într-o manieră care să prejudicieze beneficiul personal al
36
G. Cornu, op. cit., p. 254.
37
A se vedea art. 76 din Codul civil.
38
L. Smith, The right to reputation: a European human right? apud https://blogs.kcl.ac.uk/kslr/?p=656.
39
Hotărâre (Marea Cameră) din 7 februarie 2012, pct. 83-84 -
https://www.echr.coe.int/Documents/FS_Reputation_RON.pdf.
dreptului la respectarea vieții private [...] De asemenea, Curtea a hotărât că nu poate fi invocat art.
8 pentru a se plânge de o atingere adusă reputației care este o consecință previzibilă a propriilor
acțiuni, precum săvârșirea unei fapte de natură penală [...]”.
Existența unei balanțe între libertatea de exprimare și respectarea vieții private este, de
asemenea invocată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza anterior mențioantă,
instanța europeană stabilind că “atunci când examinează necesitatea unei ingerințe într-o societate
democratică în vederea «protejării reputației sau a drepturilor altora», Curții i se poate solicita să
verifice dacă autoritățile interne au păstrat un echilibru just între protejarea a două valori garantate
de Convenție și care pot fi în conflict în anumite cauze: și anume, pe de o parte, libertatea de
exprimare, astfel cum este protejată de art. 10, și, pe de altă parte, dreptul la respectarea vieții
private, astfel cum este garantat de dispozițiile art. 8”40
Existența unui astfel de echilibru a fost analizată și în cauza Ileana Constantinescu
împotriva României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că au fost încălcate
dispozițiile art. 10 din Convenție, respectiv i-a fost încălcat reclamantei dreptul la liberă exprimare,
prin condamnarea acesteia pentru calomnie41, „constatând că motivele invocate de instanțele din
România nu puteau fi considerate relevante și suficiente pentru a justifica ingerința în dreptul la
libertatea de exprimare al reclamantei, care a fost disproporționată în raport cu scopul legitim
urmărit, și anume protecția reputației altora.”42
Și în cauza Frankowicz împotriva Poloniei, Curtea a apreciat că „ingerința în exercitarea de
către reclamant a dreptului la libertatea de exprimare nu a fost proporțională în raport cu scopul
legitim urmărit, și anume protecția reputației altora”, constatând că ”autoritățile poloneze au
concluzionat, fără să fi încercat să se verifice veridicitatea constatărilor din avizul medical, că
reclamantul a discreditat un alt medic. Această decizie a fost pronunțată în temeiul interdicției
absolute în Polonia cu privire la orice critică între medici. Curtea a considerat că această interdicție
absolută era de natură să-i descurajeze pe medici să le ofere pacienților o opinie obiectivă despre
sănătatea lor și orice tratament primit, fapt care ar putea compromite însuși scopul profesiei
medicale, și anume protecția sănătății și a vieții pacienților.”43
4.6. DREPTUL LA REPUTAȚIE – SUSCEPTIBIL DE PROTECȚIE DOAR ÎN CAZUL

PERSOANELOR FIZICE?
Coroborând dispozițiile art. 252 din Codul civil44 cu cele ale art. 257 din Codul civil,
legiuitorul stabilește, fără urmă de echivoc, faptul că dispozițiile legale cu privire la apărarea
drepturilor nepatrimoniale se aplică și în ceea ce privește persoana juridică, nu doar în privința
individului, persoană fizică. Sigur că există drepturi personale nepatrimoniale, care prin natura lor
nu pot aparține decât persoanei fizice, precum dreptul la viață ori cel la sănătate, însă dreptul la
reputație, ca o componentă a dreptului la demnitate, poate aparține, fără putință de tăgadă, atât
unei persoane fizice, cât și unei persoane juridice, ambele entități bucurându-se în mod egal de
protecție legală.
Printr-o decizie a Tribunalului Harghita45, pronunțată în această materie, se reține că “art.
72 Cod civil care reglementează dreptul la demnitate face referire doar la persoana fizică, însă
40
Ibidem.
41
„Această cauză privea condamnarea reclamantei pentru calomnie, în urma publicării unei cărți despre
viața tatălui său (cunoscut economist român), în care punea sub semnul întrebării anumite fapte care
aduseseră atingere intereselor tatălui său și celor ale „Casei economiștilor”, precum și pe cele ale unuia
dintre foștii colegi ai tatălui său, care devenise vicepreședinte al Asociației Generale a Economiștilor din
România.”, a se vedea https://www.echr.coe.int/Documents/FS_Reputation_RON.pdf.
42
https://www.echr.coe.int/Documents/FS_Reputation_RON.pdf.
43
https://www.echr.coe.int/Documents/FS_Reputation_RON.pdf
44
„Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea,
integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică,
artistică, literară sau tehnică.”
45
În motivarea instanței se arată că “pârâtul a adus atingere reputației reclamantei, având în vedere că a
postat pe o rețea de socializare (n.n.)un mesaj din care rezulta că produsul marca X. cumpărat din
magazinul reclamantei nu era original, afirmație care este de natură să inducă celor care citeau acest mesaj
ideea că cel puțin o parte dintre produsele vândute în magazinul reclamantei nu sunt originale. Or, așa cum
a rezultat din certificatul de calitate și originalitate eliberat de X. România SRL și depus la dosarul cauzei (fila
11 dos. fond), produsul respectiv era original, astfel că afirmațiile pârâtului nu erau reale, fiind de natură să
denigreze imaginea reclamantei în fața clienților, ceea ce constituie o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, în
prevederile al. 2 al acestui articol, care instituie obligația de a nu aduce atingere onoarei și
reputației unei persoane poate fi aplicat, prin asemănare și persoanei juridice, deoarece reputația
nu este un drept care să poată aparține exclusiv unei persoane fizice, ci poate aparține și unei
persoane juridice. În consecință, prin raportare la prevederile art. 257 Cod civil, și o persoană
juridică poate solicita apărarea reputației sale în ipoteza unor atingeri aduse imaginii sale.46”De
altfel reputația este percepută de doctrină drept „cel mai valoros activ al unei firme”47, “un indicator
foarte relevant al performanței pentru managementul de top al firmelor48”.
Consacrat atât la nivel intern, cât și internațional, dreptul la reputație, constituie o

componentă esențială a dreptului la demnitate, unul dintre drepturile primordiale ale persoanei,
care necesită instrumente funcționale de protejare și garantare, în contextul în care încălcarea sa
este tot mai frecvent invocată atât în fața instanțelor naționale, cât și a celor internaționale.
Provocarea constă în realizarea unui echilibru între garantarea dreptului la reputație și garantarea
libertății de exprimare, linia de demarcație între cele două fiind, de multe ori, extrem de fină. și
subtilă.
Faptul că drepturile personalității sunt, prin natura lor, indisolubil legate de persoana fizică,
nu naște prezumția că aplicarea și garantarea acestora este exclusă în privința persoanelor
juridice, în funcție, desigur, de specificul fiecărui drept. Astfel, în timp ce garantarea dreptului la
viață nu poate fi incidentă decât în cazul persoanei fizice, de garantarea dreptului la reputație
trebuie să se bucure, deopotrivă, atât individul – persoană fizică, cât și persoana juridică.
Consacrarea legislativă a dreptului la demnitate al persoanei o regăsim în textul
articolului 72 din Codul nostru civil, care stabilește în primul său alineat că “orice persoană
are dreptul la respectarea demnităţii sale”, adăugând în cel de-al doilea alineat că “este
interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul
acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75”.
Legiuitorul se limitează, așadar, la consacrarea dreptului la demnitate, fără, însă a defini acest
concept, demers, desigur, problematic, în condițiile în care obiectul unui astfel de drept este, prin
natura sa “ireductibil unei definiții precise ”.
Potrivit art. 75, „(1) nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile
care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la
care România este parte. (2) exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu
respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare
a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.”
1. Ce se întelege prin noțiunea de reputație?
2. Dreptul la reputație este susceptibil de protecție doar în cazul persoanelor fizice?
condițiile în care pârâtul nu a făcut nici un demers de a verifica autenticitatea produsului mai înainte de a
posta pe rețeaua de socializare mesajul denigrator, care a avut astfel posibilitatea să ajungă la cunoștința
publicului ce urmărește postările pârâtului. Prejudiciul cauzat reclamantei constă în deteriorarea imaginii sale
în rândul clienților săi, prin acreditarea ideii că ar vinde produse falsificate, ceea ce este de natură să
conducă la diminuarea vânzărilor. (...) . Condiția existenței unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și
prejudiciu există, deoarece prejudicierea imaginii reclamantei în rândul clienților săi este urmarea postării
acestui mesaj denigrator.” apud http://www.legal-land.ro/daune-morale-pentru-atingeri-aduse-imaginii-unei-
persoane-juridice/.
46
Tribunalul Harghita, Decizia civilă nr. 866 din 14 noiembrie 2018 apud http://www.legal-land.ro/daune-
morale-pentru-atingeri-aduse-imaginii-unei-persoane-juridice/.
47
P. Aula, J. Heinonen, The reputable firm. How Digitalization of Communication Is Revolutionizing
Reputation Management, Springer, 2016, p. 1.
48
B. Pfister, M. Schwaiger, T. Morath, Corporate reputation and the future cost of equity, 2019, Springer
Link, Business Research, https://doi.org/10.1007/s40685-019-0092-8.
DREPTUL LA PROPRIA IMAGINE
5.1.Introducere...................................................................................................................................... 27
5.2.Competenţe.................................................................................................................................... 27
5.3.Considerații generale…............................................................................................................... 27
5.4.Dreptul la propria imagine – drept al personalității.............................................................. 28
5.5.Natura dreptului la propria imagine din perspectiva dublei componente - personale
și patrimoniale....................................................................................................................................... 29
5.6.Componenta patrimonială a dreptului la propria imagine.......................................................... 29
5.8.Test de evaluare............................................................................................................................ 30
5.1. INTRODUCERE.
Această unitate de învăţare urmăreşte familiarizarea studenţilor cu aspecte privind
conținutul și natura dreptului la propria imagine, atât din perspectiva componentei sale
personale, cât și a celei patrimoniale.
5.2. COMPETENŢE.
 să explice şi să interpreteze natura dreptului la propria imagine.
5.3. CONSIDERAȚII GENERALE.

Societatea în care trăim tinde să acorde o importanță tot mai crescută componentei
patrimoniale a dreptului la propria imagine, posibilitatea exploatării acestuia din punct de vedere
economic, fiind recunoscută atât de legislația în materie, cât și de jurisprudență, atât la nivel
internațional, cât și național.
Legiuitorul român consacră această componentă de natură patrimonială în Legea nr.
8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, condiționând utilizarea unei opere conținând
un portret de consimțământul persoanei reprezentate și interzicând, totodată reproducerea sau
utilizarea ei în absența consimțământului succesorilor.
Recunoașterea componentei patrimoniale nu golește dreptul la propria imagine de conținutul
său personal, ca drept al personalității, care de altfel ține de natura sa.
Drepturile personalității sau drepturile primordiale cum mai sunt acestea denumite, au fost
dezvoltate de către doctrină, pentru ca apoi să fie recunoscute și consacrate în legislație. Se
impune a aminti, în acest sens, prevederile Declarației universale a drepturilor omului, din 1948,
care consacră drepturile personalității la nivel internațional în cuprinsul art. 12, potrivit căruia
“nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul lui sau
în corespondența sa, nici la atingeri aduse onoarei și reputatiei sale. Orice persoană are dreptul la
protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri”.
Reglementate în mod expres în legislația românească odată cu intrarea în vigoare a Noului
Cod civil, care introduce un capitol de sine stătător inserat în Cartea I, Titlu al doilea și consacrat
respectului datorat ființei umane și drepturilor ei inerente, drepturile personalității se bucură de o
binemeritată atenție, reglementările în această materie impunându-se cu necesitate.
Și doctrina a manifestat un interes crescut în abordarea acestei chestiuni, care rămâne încă
una de noutate și susceptibilă de a fi exploatată, cu atât mai mult cu cât situațiile practice născute
în legătură cu aplicarea acestui drept sunt din ce în ce mai diverse.
Legiuitorul Codului civil consacră în cuprinsul art. 58, intitulat drepturile personalității, dreptul
oricărei persoane “la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la demnitate, la propria
imagine, la respectarea vieţii private, precum şi alte asemenea drepturi recunoscute de lege”.
PROTECŢIA DATELOR CU CARACTER PERSONAL (II)
Doctrina le califică ca “drepturi inerente calității de persoană umană care aparțin oricărui individ
prin însuși faptul că este om (…) aceste prerogative aparțin oricărei persoane ca drepturi câștigate
de la naștere”49, drepturi care “ocrotesc valori intrinseci (…), ținând de dimensiunea sa fizică,
psihică, morală și socială50”
Ca drepturi personale, există o serie de trăsături care le particularizează, respectiv caracterul
absolut, nepatrimonial, insesizabil, imprescriptibil (atât sub aspect extinctiv, cât și achizitiv),
inalienabilitatea, intangibilitatea sau opozabilitatea erga omnes.
5.4. DREPTUL LA PROPRIA IMAGINE – DREPT AL PERSONALITĂȚII

Dreptul la propria imagine, parte componentă importantă a vieții private a individului, își are
rădăcinile în jurisprudența franceză, reprezentativă în acest caz fiind cauza privind desenul care a
fost făcut actriței Rachel pe patul de moarte și apoi vândut de către artist, deși s-a lovit de opoziția
familiei. Tribunalul de Sena, care s-a pronunțat cu privire la această speță în anul 1858, a
recunoscut practic existența dreptului la propria imagine, apreciind că celebritatea artistei în cauza
nu era de natură a suplini consimțământul familiei, arătând că “dreptul de opunere la reproducere
este absolut. Își găsește fundamentul în respectul cerut de familia în suferință și nu poate fi ignorat
fără a fi strârnite cele mai intime și demne de respect sentimente”51
După cum se reține în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor omului “imaginea unei
persoane este unul dintre atributele principale ale personalității sale, pentru că îi exprimă
originalitatea și îi permite să se diferențieze de ceilalți. Dreptul persoanei la protecția imaginii sale
este astfel una din condițiile esențiale pentru dezvoltarea sa personală. Aceasta presupune, în
principal, controlul individual al imaginii sale, care include, în special, posibilitatea de a refuza
difuzarea acesteia”52.
Curtea a apreciat necesitatea existenței unui echilibru între dreptul publicului de a fi
informat cu privire la viața privată a persoanelor publice și dreptul de protecție efectivă a vieții
private, astfel încât “orice persoană, inclusiv cele cunoscute publicului larg să poată beneficia de o
speranță legitimă a protecției și respectului vieții sale private”53.
În țara noastră, reglementările în materia dreptului la propria imagine au luat naștere sub
influența „școlilor de drept și a legislațiilor occidentale, îndeosebi a celor din Franța, Germania sau
Quebec54”.
Dreptul comun în această materie este reprezentat de art. 73 și următoarele din Codul civil,
pe care le regăsim reglementate în secțiunea a III a a capitolului consacrat respectului datorat
ființei umane și drepturilor ei inerente, secțiune intitulată Respectul vieții private și al demnității
persoanei umane.
Legiuitorul nu oferă o definiție a dreptului la propria imagine, limitându-se în primul alineat
al articolului 73 să îl enunțe, arătând că “orice persoană are dreptul la propria imagine”.
Potrivit definiției pe care ne-o oferă Dicționarul general al limbii române, imaginea
reprezintă “1. Reflectarea unui obiect în conștiință sub forma unei senzații, percepții sau
reprezentări. 2. Reproducere a unui obiect cu ajutorul unui sistem optic; reprezentarea plastică
obținută prin desen, pictură, sculptură;etc.; reflectarea artistică a realității cu ajutorul cuvintelor”55.
Cel de-al doilea alineat al articolului 73 al Codului nostru civil fixează conținutul dreptului la
imagine, stabilind că, în exercitarea sa, persoana “poate să interzică ori să împiedice
reproducerea, în orice mod, a înfăţişării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei
asemenea reproduceri.”
Articolul 74 din Codul civil, enumerând acele acțiuni ce pot fi considerate atingeri aduse vieții
private a persoanei, include în rândul acestora “captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei
49
A.T. Tănase, Noul Cod civil. Persoana fizică. Despre familie, art. 1-186, art. 152-534. Comentarii și
explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 71 apud T. Prescure, R. Matefi, Drept civil. Partea generală.
Persoanele, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 301.
50
B. Cristea, Dreptul la propria imagine, drept al personalității, Revista Română de Drept Privat, nr. 1/2013,
p. 87.
51
T.P.I. Seine, 16 iunie 1858, D.P.III 1858, 52 (cauza Rachel) apud B. Cristea, op. cit., p. 84.
52
Cauza von Hannover c. Allemagne (n° 2) din Marea Cameră din 7 februarie 2012, § 96.
53
A se vedea https://www.echr.coe.int/Documents/FS_Own_image_FRA.pdf.
54
B. Cristea, op. cit., p. 89.
55
V. Breban, Dicționar explicativ al limbii române, Ed. Enciclopedică, București, 1992, p. 454.
persoane aflate într-un spaţiu privat, fără acordul acesteia”, precum și “utilizarea, cu rea-credinţă, a
numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană”.
5.5. NATURA DREPTULUI LA PROPRIA IMAGINE DIN PERSPECTIVA DUBLEI

COMPONENTE - PERSONALE ȘI PATRIMONIALE
Dreptul la propria imagine, reglementat recent, “sub influența dezvoltării unei concepții
consumeriste a societății de către indivizii din țările occidentale“56, are o natură complexă, care
necesită coroborarea reglementărilor specifice din mai multe ramuri de drept, respectiv dreptul
civil, dreptul constituțional, dreptul proprietății intelectuale sau dreptul penal și care implică atât o
componentă extrapatrimonială sau personală, cât și una patrimonială.
Jurisprudența recunoaște de asemenea dubla componentă a dreptului la propria imagine,
patrimonială și morală, arătându-se într-o motivare a Înaltei Curți de Casație și Justiție că “din
interpretarea sistematică şi teleologică a Legii nr. 8/1996 rezultă că legiuitorul a urmărit să asigure
protecţie persoanei reprezentate într-o fotografie (portret), recunoscându-i atât un drept patrimonial
(consimţământul acestuia la utilizarea operei potrivit art. 88), cât şi un drept moral la inviolabilitatea
operei de care se bucură şi autorul unei opere (art. 90 coroborat cu art. 10 lit. d).”
Din perspectiva componentei sale extrapatrimoniale, dreptul la propria imagine împrumută
caracterele juridice specifice drepturilor personalității, la care am făcut referire în partea
introductivă a acestei analize, fiind un drept personal, absolut, opozabil tuturor, inalienabil,
intangibil, insesizabil, imprescriptibil.
5.6. COMPONENTA PATRIMONIALĂ A DREPTULUI LA PROPRIA IMAGINE

Deși, dreptul la propria imagine este în esența sa, astfel cum am văzut anterior, un drept al
personalității, așadar un drept personal, “se constată din ce în ce mai mult un fenomen de
patrimonializare a acestuia (n.n.) în măsura în care persoanele celebre expoatează valoarea
profesională a imaginii lor în schimbul unei remunerații..”57
Perceptută inițial de adepții concepției clasice drept un “fenomen de derapaj58”,
patrimonializarea dreptului la propria imagine, exploatarea imaginii din punct de vedere economic,
este o realitate ce nu mai poate fi pusă sub semnul întrebării.
Patrimonializarea este definită drept “tendința ca un atribut al personalității, element
extrapatrimonial prin natura sa, să I se atribuie o valoarea apreciabilă în bani 59”
Imaginea unei persoane poate, așadar să dobândească o componentă comercializabilă, mai
ales atunci când avem de a face cu persoane publice, precum actori, sportivi, vedete de
televiziune, etc. care se bucură de o anumită notorietate și care prezintă interes pentru publicul
larg, fără ca prin aceasta persoana să-și înstrăineze identitatea.
Este o realitate de necontestat faptul că dreptul la imagine este “susceptibil de apropiere și de
negociere 60”
Potrivit dispozițiilor primului alineat al articolului 88 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de
autor și drepturile conexe “utilizarea unei opere care conţine un portret necesită consimţământul
persoanei reprezentate în acest portret, în condiţiile prevăzute de art. 73, 74 şi 79 din Codul civil.
De asemenea, autorul, proprietarul sau posesorul acesteia nu are dreptul să o reproducă ori să o
utilizeze fără consimţământul succesorilor persoanei reprezentate, timp de 20 de ani după moartea
acesteia, cu respectarea şi a dispoziţiilor art. 79 din Codul civil.”
Prin excepție de la această regulă, în absența unei cauze contrare “consimţământul nu este
necesar dacă persoana reprezentată în portret este de profesie model sau a primit o remuneraţie
56
Philippe GAUVIN, Division des affaires juridiques apud https://www.reseau-
canope.fr/savoirscdi/index.php?id=870
57
https://fr.wikipedia.org/wiki/Droit_%C3%A0_l%27image_des_personnes_en_France.
58
R. Lindon, La création prétorienne en matière de droit de la personnalité et son incidence sur la notion
de famille, Dalloz, 1974, n°78 apud J. Bloch, La patrimonialisation du droit à l’image - https://docassas.u-
paris2.fr/nuxeo/site/esupversions/a0b5bdda-0c3f-44ac-807c-422b7cb72e4e.
59
G. Cornu, Vocabulaire juridique, PUF, 8ème éd., 2007.
60
L. Marino dans Traité de la presse et des médias, Litec, 2009, n°1718 apud J. Bloch, La patrimonialisation
du droit à l’image - https://docassas.u-paris2.fr/nuxeo/site/esupversions/a0b5bdda-0c3f-44ac-807c-
422b7cb72e4e.
pentru a poza pentru acel portret. De asemenea, existenţa consimţământului se prezumă în
condiţiile art. 7661 din Codul civil.”
Cu privire la această excepție, s-a arătat în jurisprudență62 faptul că “semnificaţia acestei
excepţii este aceea a instituirii unei prezumţii de cesiune a dreptului patrimonial de reproducere
sau utilizare a acelui portret în favoarea autorului operei fotografice sau a celui care a comandat-o
ori este angajatorul autorului operei fotografice, potrivit distincţiilor de la art. 85-art. 87 din lege.”
Deși prin natura sa, dreptul la propria imagine are un caracter extrapatrimonial, acest fapt nu
exclude exploatarea economică sau patrimonială a acestuia, care nu este de natură să-i știrbească
caracterul de drept al personalității, cu toate atributele care particularizează aceste drepturi
primordiale ale ființei umane.
Se vorbește tot mai frecvent în doctrină de fenomenul de patrimonializare a dreptului la propria
imagine, concept care a întâmpinat inițial o evidentă opoziție din partea adepților concepției
clasice, care îl calificau drept un derapaj dar care, a devenit o realitate a societății actuale.
A respinge ideea componentei comercializabile a imaginii unui individ, mai ales dacă este o
persoană publică, cu notorietate echivalează practic nu negarea realității.
În țara noastră, reglementările în materia dreptului la propria imagine au luat naștere sub
influența „școlilor de drept și a legislațiilor occidentale, îndeosebi a celor din Franța,
Germania sau Quebec ”.
Dreptul comun în această materie este reprezentat de art. 73 și următoarele din Codul civil, pe care
le regăsim reglementate în secțiunea a III a a capitolului consacrat respectului datorat ființei umane și
drepturilor ei inerente, secțiune intitulată Respectul vieții private și al demnității persoanei umane.
Legiuitorul nu oferă o definiție a dreptului la propria imagine, limitându-se în primul alineat al
articolului 73 să îl enunțe, arătând că “orice persoană are dreptul la propria imagine”.
Cel de-al doilea alineat al articolului 73 al Codului nostru civil fixează conținutul dreptului la imagine,
stabilind că, în exercitarea sa, persoana “poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice
mod, a înfăţişării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri.”
Articolul 74 din Codul civil, enumerând acele acțiuni ce pot fi considerate atingeri aduse vieții
private a persoanei, include în rândul acestora “captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei
persoane aflate într-un spaţiu privat, fără acordul acesteia”, precum și “utilizarea, cu rea-credinţă, a
numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană”.
Dreptul la propria imagine implică atât o componentă extrapatrimonială sau personală, cât și una
patrimonială.
Jurisprudența recunoaște de asemenea dubla componentă a dreptului la propria imagine,
patrimonială și morală, arătându-se într-o motivare a Înaltei Curți de Casație și Justiție că “din
interpretarea sistematică şi teleologică a Legii nr. 8/1996 rezultă că legiuitorul a urmărit să asigure
protecţie persoanei reprezentate într-o fotografie (portret), recunoscându-i atât un drept patrimonial
(consimţământul acestuia la utilizarea operei potrivit art. 88), cât şi un drept moral la inviolabilitatea
operei de care se bucură şi autorul unei opere (art. 90 coroborat cu art. 10 lit. d).”
Din perspectiva componentei sale extrapatrimoniale, dreptul la propria imagine împrumută
caracterele juridice specifice drepturilor personalității, fiind un drept personal, absolut, opozabil tuturor,
inalienabil, intangibil, insesizabil, imprescriptibil.
1. Definiți dreptul la propria imagine.
2. Arătați în ce constă patrimonializarea dreptului la propria imagine.
61
„Când însuşi cel la care se referă o informaţie sau un material le pune la dispoziţia unei persoane fizice ori
persoane juridice despre care are cunoştinţă că îşi desfăşoară activitatea în domeniul informării publicului,
consimţământul pentru utilizarea acestora este prezumat, nefiind necesar un acord scris.”
62
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția II civilă, Decizia nr. 1458 din 16-mai-2014.
DREPTUL LA PROTECȚIA DATELOR CU CARACTER PERSONAL.
REGULAMENTUL (UE) NR. 679/2016
6.1.Introducere...................................................................................................................................... 31
6.2.Competenţe.................................................................................................................................... 31
6.3.Terminologie……………………………………………………………………………………................ 31
6.4.Drepturile persoanei vizate……………………………………………………………….................. 31
6.5.Dreptul la uitare digitală………………………………................................................................. 41
6.6.Rezumat (jurisprudenţă)…………….…………….…….............................................................. 44
6.7.Test de evaluare............................................................................................................................ 46
6.1. INTRODUCERE.
Această unitate de învăţare urmăreşte familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice
şi practice ale apărării dreptului de proprietate privată. Astfel, studenţii vor fi introduşi în
studiul acţiunii în revendicare imobiliară. De asemenea cursanţii vor fi familiarizaţi cu
aspectele teoretice şi practice ale acţiunii în revendicare mobiliară.
6.2. COMPETENŢE.
 să explice şi să interpreteze regimul juridic al acţiunii în revendicare.
6.3. TERMINOLOGIE.
Potrivit Regulamentului (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie
2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și
privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general
privind protecția datelor), prin:
▪ „date cu caracter personal” înseamnă orice informații privind o persoană fizică identificată sau
identificabilă („persoana vizată”); o persoană fizică identificabilă este o persoană care poate fi
identificată, direct sau indirect, în special prin referire la un element de identificare, cum ar fi un nume,
un număr de identificare, date de localizare, un identificator online, sau la unul sau mai multe elemente
specifice, proprii identității sale fizice, fiziologice, genetice, psihice, economice, culturale sau sociale;
▪ „prelucrare” înseamnă orice operațiune sau set de operațiuni efectuate asupra datelor cu
caracter personal sau asupra seturilor de date cu caracter personal, cu sau fără utilizarea de mijloace
automatizate, cum ar fi colectarea, înregistrarea, organizarea, structurarea, stocarea, adaptarea sau
modificarea, extragerea, consultarea, utilizarea, divulgarea prin transmitere, diseminarea sau punerea
la dispoziție în orice alt mod, alinierea sau combinarea, restricționarea, ștergerea sau distrugerea;
▪ „operator” înseamnă persoana fizică sau juridică, autoritatea publică, agenția sau alt organism
care, singur sau împreună cu altele, stabilește scopurile și mijloacele de prelucrare a datelor cu
caracter personal; atunci când scopurile și mijloacele prelucrării sunt stabilite prin dreptul Uniunii sau
dreptul intern, operatorul sau criteriile specifice pentru desemnarea acestuia pot fi prevăzute în dreptul
Uniunii sau în dreptul intern;
▪ „consimțământ” al persoanei vizate înseamnă orice manifestare de voință liberă, specifică,
informată și lipsită de ambiguitate a persoanei vizate prin care aceasta acceptă, printr-o declarație sau
printr-o acțiune fără echivoc, ca datele cu caracter personal care o privesc să fie prelucrate.
6.4. DREPTUIRILE PERSOANEI VIZATE.

DREPTUL DE A FI INFORMAT.
Prin dreptul de a fi informat s-a urmărit crearea cadrului în care persoanei vizate, atunci când
datele cu caracter personal au fost colectate de la aceasta, îi sunt furnizate de către operator
informaţii cu privire la existența unei operațiuni de prelucrare şi anumite detalii care ţin de aceasta.
Datele sunt colectate de la persoana vizată, de exemplu, atunci când aceasta completează un
formular online sau când operatorul colectează datele prin observarea persoanei vizate, precum în
cazul întrebuinţării unui dispozitiv de captare automată a datelor sau a unui software de captare a
datelor.
DREPTUL LA PROTECȚIA DATELOR CU CARACTER PERSONAL
Dreptul la informare, precum celelalte drepturi ale persoanei vizate, este expresia normativă
a principiului controlului şi participării acesteia în ceea ce priveşte prelucrarea datelor sale cu
caracter personal . De asemenea, dreptul la informare decurge din aplicarea principiilor prelucrării
echitabile și transparente a datelor personale, fiind în acelaşi timp un element al responsabilităţii
impuse operatorilor în activitatea de prelucrare.
Obligația operatorului de a furniza informații atunci când datele cu caracter personal au fost
colectate de la persoana vizată nu depinde de o solicitare venită din partea acesteia din urmă, ci
trebuie respectată proactiv de către operator, indiferent dacă persoana vizată se arată interesată
sau nu de aceste informații .
Cerința informării persoanelor vizate de prelucrarea datelor lor cu caracter personal este cu
atât mai importantă cu cât cunoașterea existenței prelucrării datelor este o condiție necesară
exercitării de către aceste persoane a dreptului lor de acces și de rectificare a datelor prelucrate,
precum și a celorlalte drepturi ale persoanei vizate în contextul prelucrării .
Articolul 13 GDPR precizează informațiile pe care operatorul, nu mai târziu de momentul
obținerii datelor, este obligat să le furnizeze persoanei vizate atunci când datele sunt colectate
direct de la aceasta din urmă. În practică, furnizarea datelor ar trebui să se întrepătrundă cu
operaţiunea de colectare a datelor cu caracter personal.
Divulgarea datelor de către operatorul care a colectat aceste date cu caracter personal de la
persoana vizată nu dă naştere în sarcina acestuia la o obligaţie de informare, aceasta revenind în
temeiul art. 14 alin. (3) lit. a) GDPR operatorului care a obţinut în acest mod datele .
Lista informațiilor de furnizat persoanei vizate este cuprinsă în alin. (1) și (2) ale art. 13
GDPR. Deși informațiile impuse în sarcina operatorului sunt divizate în două alineate, lista
informațiilor este una exhaustivă și obligatorie , operatorul având obligația de a furniza toate aceste
informații.
O parte a acestor informaţii pot fi extrase de către operator din evidențele activităților de
prelucrare prevăzute de art. 30 GDPR . Sunt comune obligaţiei de informare a persoanei vizate şi
evidenţei activităţilor de prelucrare:
▪ identitatea şi datele de contact ale operatorului, ale reprezentantului acestuia, precum şi
ale responsabilului cu protecţia datelor , după caz [art. 13 alin. (1) lit. a) şi b) GDPR]. Potrivit
Grupului de Lucru Art. 29, informaţia ar trebui să permită identificarea facilă şi este preferabil ca
persoanei vizate să i se pună la dispoziţie diferite forme de comunicare precum, număr de telefon,
email, adresă poştală, etc.
▪ scopurile prelucrării datelor cu caracter personal [art. 13 alin. (1) lit. c) GDPR]. Pe lângă
indicarea scopului prelucrării operatorul trebuie să indice şi temeiul juridic al acesteia, acesta din
urmă nefiind însă inclus în evidenţa activităţilor de prelucrare. În cazul categoriilor speciale de date
cu caracter personal trebuie specificate şi dispoziţiile relevante prevăzute de art. 9 GDPR, precum
şi legea în temeiul căreia aceste date sunt procesate. La fel, în cazul datelor cu caracter personal
referitoare la condamnări penale și infracțiuni sau la măsuri de securitate conexe în temeiul
articolului 6 alineatul (1) (art. 10 GDPR) trebuie specificată legea în temeiul căreia aceste date sunt
procesate.
▪ destinatarii sau categoriile de destinatari ai datelor cu caracter personal [art. 13 alin. (1) lit.
e) GDPR]. Potrivit art. 4 pct. 9 GDPR, prin „destinatar” înţelegem persoana fizică sau juridică,
autoritatea publică, agenția sau alt organism căreia (căruia) îi sunt divulgate datele cu caracter
personal, indiferent dacă este sau nu o parte terță. Astfel, sunt incluşi în noţiunea de destinatari
operatorii, operatorii asociaţi, persoanele împuternicite de operatori cărora datele le sunt
transferate sau dezvăluite, precum şi terţii destinatari . Potrivit Grupului de Lucru Art. 29, în temeiul
principiului prelucrării echitabile, operatorii trebuie să furnizeze persoanei vizate cele mai relevante
informaţii privind destinatarii. În practică, informaţia va cuprinde numele destinatarilor, astfel încât
persoana vizată să cunoască exact cine prelucrează datele sale cu caracter personal. În situaţia în
care operatorul alege să indice doar categoriile de destinatari, acesta trebuie să poată demonstra
echitatea alegerii sale. În acest caz, informaţiile privind categoriile de destinatari ar trebui să fie cât
mai specifice prin indicarea tipului de destinatar, de exemplu prin referire la activitatea pe care o
desfăşoară, a industriei, a sectorului şi sub-sectorului, precum şi a localizării destinatarilor.
▪ intenţia transferului de date către o ţară terţă sau o organizaţie internaţională, detaliile
privind garanţiile transferului şi mijloacele de a obţine o copie a acestora [art. 13 alin. (1) lit. f)
GDPR]. Potrivit Grupului de Lucru Art. 29, operatorul ar trebui să indice temeiul juridic al
transferului şi mecanismul corelativ [ex. decizia privind caracterul adecvat al nivelului de protecţie –
art. 45, regulile corporatiste obligatorii – art. 47, transferul în baza unor garanţii adecvate – art. 46
alin. (2), derogările pentru situaţiile specifice – art. 49 GDPR etc.]. De asemenea, operatorul ar
trebui să furnizeze informaţii privind unde şi cum pot fi accesate sau obţinute documentele
relevante (de exemplu prin punerea la dispoziţia persoanei vizate a unui link către mecanismul
întrebuinţat). În plus, potrivit principiului echităţii, informaţia privind transferul de date către o ţară
terţă ar trebui să fie cât mai semnificativă pentru persoana vizată, adică de regulă va trebui să
menţioneze în mod explicit toate ţările terţe către care vor fi transferate datele.
▪ termenele-limită preconizate pentru ştergerea (stocarea) datelor sau, dacă nu este posibil,
criteriile utilizate pentru a determina această durată [art. 13 alin. (2) lit. a) GDPR]. Această cerinţă
decurge din principiile reducerii la minimum a datelor şi a limitării legate de stocare. Perioada de
stocare sau criteriile pentru a determina durata sunt indicate de regulă în cadrul unor prevederi
legale sau decurg din interpretarea acestora. Potrivit Grupului de Lucru Art. 29, nu este suficient ca
operatorul să indice la modul general faptul că datele vor fi păstrate pe perioada necesară scopului
legitim al prelucrării. În plus, atunci când această informaţie este relevantă, operatorul va indica
diferitele perioade de stocare pentru fiecare categorie de date cu caracter personal în parte şi/sau
pentru fiecare scop al prelucrării în parte, inclusiv perioada de arhivare acolo unde este cazul.
Pe lângă datele comune evidenţei activităţilor de prelucrare, operatorul mai trebuie să
furnizeze persoanei vizate informaţii cu privire la:
▪ temeiul juridic al prelucrării [art. 13 alin. (1) lit. c) GDPR]. Operatorul trebuie să indice un
temei al legalităţii prelucrării, precum consimţământul persoanei vizate, executarea unui contract în
care persoana vizată este parte, îndeplinirea unei obligaţii legale a operatorului sau interesele
legitime urmărite de acesta sau de o parte terţă, etc.
▪ interesele legitime urmărite de operator sau de un terţ atunci când prelucrarea are loc în
temeiul art. 6 alin. (1) lit. f) [art. 13 alin. (1) lit. d) GDPR]. Potrivit Grupului de Lucru Art. 29, pe
lângă indicarea interesului specific în cazul concret, ca un exemplu de bune practici, operatorul ar
trebui de asemenea să furnizeze persoanei vizate informaţii privind testul comparativ (balancing
test) care ar fi trebuit efectuat de către operator, anterior colectării datelor cu caracter personal,
pentru a se putea întemeia pe art. 6 alin. (1) lit. f) GDPR ca bază legală a prelucrării. Informaţiile
privind testul comparativ ar trebui incluse în cadrul unei notificări stratificate. În orice caz, Grupul
de Lucru Art. 29 consideră că, din informaţiile furnizate persoanei vizate, trebuie să rezulte în mod
clar faptul că aceasta din urmă poate obţine la cerere informaţii privind testul comparativ. Această
cerinţă este considerată a fi esenţială pentru o efectivă transparenţă atunci persoana vizată are
dubii privind echitatea efectuării testului comparativ, precum şi atunci când doreşte să se plângă
autorităţii de supraveghere.
▪ existenţa dreptului de a-şi retrage consimţământul atunci când prelucrarea se bazează pe
art. 6 alin. (1) lit. a) sau art. 9 alin. (2) lit. a) (prelucrarea unor categorii speciale de date cu caracter
personal) [art. 13 alin. (2) lit. c) GDPR]. Potrivit art. 7 alin (3) GDPR, persoana vizată are dreptul să
își retragă în orice moment consimțământul, însă retragerea consimțământului nu afectează
legalitatea prelucrării efectuate pe baza consimțământului înainte de retragerea acestuia, iar
retragerea consimțământului se face la fel de simplu ca acordarea acestuia. Prin urmare
informarea persoanei vizate trebuie să includă modul în care aceasta îşi poate retrage
consimţământul având în vedere faptul că retragerea consimţământului trebuie să fie la fel de
facilă precum acordarea acestuia.
▪ existenţa unei obligaţii de a furniza datele, dacă persoana vizată este obligată să
furnizeze aceste date cu caracter personal, precum şi eventualele consecinţe ale nerespectării
acestei obligaţii (legale, contractuale sau necesare pentru încheierea unui contract) [art. 13 alin. (2)
lit. e) GDPR]. Grupul de Lucru Art. 29 a exemplificat această cerinţă pe terenul relaţiilor de muncă,
context în care poate exista o obligaţie contractuală de a furniza anumite informaţii unui angajator
actual sau potenţial. De asemenea, a subliniat faptul că formularele online ar trebui să precizeze în
mod clar care câmpuri sunt obligatorii, care nu, şi care va fi consecinţa necompletării acelor
câmpuri.
▪ existenţa unui proces decizional automatizat incluzând crearea de profiluri , precum şi
informaţii pertinente privind logica utilizată, importanţa şi consecinţele preconizate ale unei
asemenea prelucrări pentru persoana vizată [art. 13 alin. (2) lit. f) GDPR]. În temeiul principiului
transparenţei operatorii sunt obligaţi să explice în mod clar şi simplu persoanelor vizate cum
funcţionează crearea unor tipologii pe baza unor criterii specifice (profiling-ul) sau procesele
automatizate de luare a deciziilor. Faptul că prelucrarea este efectuată atât în scopul profilării
(indiferent dacă aceasta intră sau nu sub incidența dispozițiilor art. 22 GDPR), cât și a lua o decizie
bazată pe profilul generat trebuie să fie clar pentru persoana vizată. De aceea, persoana vizată are
dreptul de a fi informată de către operator și, în anumite circumstanțe, are dreptul de a se opune
acestei profilări, indiferent dacă are loc sau nu luarea de decizii individuale automatizate pe baza
profilării .
▪ existenţa dreptului de acces, a dreptului la rectificarea şi ştergerea datelor, a dreptului la
restricţionarea prelucrării, a dreptului de opoziţie şi a dreptului la portabilitatea datelor [art. 13 alin.
(2) lit. b) GDPR]. Potrivit Grupului de Lucru Art. 29, informarea ar trebui să fie specifică prelucrării
respective şi să conţină un rezumat a ceea ce implică fiecare drept şi modul în care persoana
vizată poate să-l exercite, precum şi orice limitări ale acestui drept . Spre deosebire de celelalte
drepturi ale persoanei vizate, potrivit art. 21 alin. (4) GDPR, dreptul de opoziţie trebuie adus în mod
explicit în atenția persoanei vizate cel târziu în momentul primei comunicări cu aceasta şi trebuie
prezentat în mod clar și separat de orice alte informații.
În ceea ce priveşte dreptul la portabilitatea datelor, Grupul de Lucru Art. 29 a subliniat că
operatorii trebuie să se asigure că informaţiile furnizate persoanei vizate disting dreptul la
portabilitate de celelalte drepturi, recomandând ca operatorii să explice în mod clar diferenţa dintre
tipurile de date pe care persoana vizată le poate obţine în urma exercitării dreptului de acces, pe
de o parte, şi a dreptului la portabilitatea datelor, pe de altă parte . De asemenea, Grupul de Lucru
Art. 29 a recomandat ca operatorii să includă întotdeauna o informare privind dreptul la
portabilitatea datelor atunci când persoana vizată închide un cont, ceea ce ar permite utilizatorilor
să facă bilanțul datelor lor personale și să transmită cu ușurință aceste datele către propriul
dispozitiv sau către un alt furnizor înainte de încetarea unui contract .
▪ existenţa dreptului de a depune o plângere în faţa unei autorităţi de supraveghere [art. 13
alin. (2) lit. d) GDPR]. Informaţia furnizată ar trebui să explice persoanei vizate că, potrivit art. 77
alin. (1) GDPR, aceasta are dreptul de a depune o plângere la o autoritate de supraveghere, în
special în statul membru în care își are reședința obișnuită, în care se află locul său de muncă sau
în care a avut loc presupusa încălcare a Regulamentului (UE) 2016/679.
Atunci când datele cu caracter personal nu au fost obținute de la persoana vizată, persoana
vizată mai trebuie informată și cu privire la:
▪ sursa din care provin datele cu caracter personal şi, dacă este cazul, dacă acestea provin
din surse disponibile public [art. 14 alin. (2) lit. f) GDPR]. Potrivit Grupului de Lucru Art. 29,
informaţiile furnizate persoanei vizate ar trebui să includă sursa specifică a datelor, cu excepţia
cazului în care acest lucru nu este posibil. Dacă nu este nominalizată sursa exactă, atunci
informaţia furnizată trebuie să includă natura surselor, respectiv dacă este vorba de surse publice
sau private, și tipul de organizaţie/industrie/sector. Operatorul nu are obligația de a furniza
persoanei vizate informații privind sursa datelor decât atunci când imposibilitatea decurge din
faptul că diferitele bucăți de date cu caracter personal privind aceeași persoană vizată nu pot fi
atribuite unei surse specifice.
Totuşi, Grupul de Lucru Art. 29 a precizat că, simplul fapt că baza de date ce conţine datele
cu caracter personal a fost compilată de operator utilizând mai mult de o sursă nu este suficient
pentru a îndepărta obligaţia informării asupra surselor specifice ale datelor, atunci când este
posibilă identificarea acestora, chiar dacă operaţiunea de identificare a surselor ar fi cronofagă şi
împovărătoare. În plus, potrivit art. 25 alin. (1) GDPR (data protection by design and by default),
operatorii trebuie să aibă în vedere protejarea drepturilor persoanelor vizate, inclusiv sub aspectul
transparenţei, pe parcursul întregului ciclu al prelucrării datelor astfel încât să poată fi asigurată
trasabilitatea datelor cu caracter personal oricând pe parcursul prelucrării .
Obligaţia de a furniza informaţii privind sursa datelor trebuie privită şi în lumina principiilor
echităţii şi responsabilităţii, astfel că operatorul „nu poate distruge informaţiile privind sursa datelor
pentru a fi scutit de obligaţia de le divulga sau ignora standardul aplicabil şi necesităţile
recunoscute de documentare în domeniul în care-şi desfăşoară activitatea”.
Cum unele persoane vizate vor dori a fi informate pe scurt despre prelucrarea datelor lor cu
caracter personal în timp ce altele vor solicita explicaţii detaliate, Grupul de Lucru Art. 29 a
recomandat, ca exemplu de bune practici, utilizarea unor notificări stratificate ce permit persoanei
vizate a alege nivelul de detaliu pe care îl preferă, formatul total al notificării, adică toate straturile
luate împreună, conţinând ansamblul informaţiilor pe care operatorul este obligate a le furniza .
Întrucât fiecare prelucrare a datelor este definită de scopul său, prelucrarea ulterioară a
datelor cu caracter personal, într-un alt scop decât acela pentru care au fost colectate, constituie o
nouă prelucrare de date , motiv pentru care operatorul, înainte de această prelucrare ulterioară,
are obligația de a informa persoana vizată asupra noului scop, furnizându-i în același timp orice
informații suplimentare relevante din cele precizate în cadrul art. 13 alin. (2) GDPR, precum
perioada stocării datelor, existenţa unui proces decizional automatizat incluzând crearea de
profiluri, ş.a.m.d. Potrivit Grupului de Lucru Art. 29 operatorul va trebui să furnizeze persoanei
vizate toate informaţiile menţionate de art. 13 alin. (2) GDPR cu excepţia celor care nu există sau
nu au aplicabilitate în cazul concret .
Regulamentul (UE) 2016/679 tace în privinţa notificării schimbărilor ce pot interveni ulterior în
privinţa informaţiilor deja furnizate persoanei vizate în temeiul art. 13 GDPR, cu excepţia prelucrării
datelor cu caracter personal într-un alt scop decât acela pentru care au fost colectate. În acest caz
operatorul trebuie să aibă în vedere principiul echităţii şi al responsabilităţii din perspectiva
așteptărilor rezonabile ale persoanelor vizate sau al potenţialului impact al acestor schimbări
asupra persoanei vizate.
Astfel, dacă are loc o modificare fundamentală a naturii prelucrării, precum în cazul creşterii
categoriilor de destinatari sau a transferului către o terţă ţară, sau o modificare care nu este
fundamentală în ceea ce priveşte prelucrarea, însă care poate fi relevantă şi cu impact asupra
persoanei vizate, operatorul ar trebui să furnizeze această informaţie persoanei vizate înainte de
punerea în operă a modificării. Informarea ar avea ca scop a-i acorda persoanei vizate un termen
rezonabil pentru a analiza natura şi impactul schimbării şi pentru a-şi exercita drepturile prevăzute
de Regulamentul (UE) 2016/679, precum dreptul de a-şi retrage consimțământul sau de a se
opune prelucrării.
Obligația de a informa persoana vizată nu există atunci când aceasta din urmă deține deja
informațiile respective. Principiul responsabilității impune operatorilor să demonstreze şi să
documenteze ce informații deţine deja persoana vizată, când şi cum le-a primit, precum şi faptul că
nu a intervenit nici o modificare a informaţiilor care le-ar face neactuale. Deşi informaţiile trebuie
furnizate numai în măsura în care persoana vizată nu deţine deja informaţiile respective, ca
exemplu de bune practici, Grupul de Lucru Art. 29 recomandă furnizarea ulterioară a tuturor
informaţiilor prevăzute de art. 13 alin. (1) şi (2) GDPR, chiar dacă nu au intervenit modificări,
pentru a se asigura astfel buna informare a persoanei vizate asupra modului de prelucrare a
datelor şi a drepturilor acesteia .
În cazul încălcării de către operator a dreptului la informare, persoana vizată poate depune o
plângere la autoritatea de supraveghere în temeiul art. 77 alin. (1) GDPR iar aceasta din urmă
poate impune operatorului inclusiv amenzi administrative potrivit art. 83 alin. (5) lit. b) GDPR. De
asemenea, persoana vizată are în acelaşi timp şi dreptul de a exercita o cale de atac judiciară
eficientă în temeiul art. 79 alin. (1) GDPR.
DREPTUL DE ACCES.
Considerații generale
Obiectivul Regulamentului (UE) 2016/679 (GDPR)[1] este, potrivit art. 1 alin. (2), acela de a proteja
drepturile și libertățile fundamentale ale persoanelor fizice și în special a dreptului acestora la protecția
datelor cu caracter personal. În acest sens, considerentul (7) precizează că persoanele fizice ar trebui
să aibă control asupra propriilor date cu caracter personal, iar securitatea juridică și practică pentru
persoanele fizice ar trebui consolidată.
Precum s-a precizat și în jurisprudența Curții de justiție a Uniunii Europene, orice prelucrare trebuie,
pe de o parte, să fie conformă cu principiile legate de prelucrarea datelor cu caracter personal și, pe de
altă parte, să respecte unul din criteriile privind legalitatea prelucrării datelor[2].
Persoana vizată, pentru a fi informată cu privire la prelucrare și mai ales pentru a putea verifica
legalitatea acesteia, ar trebui să aibă potrivit considerentului (63) un drept de acces la datele cu
caracter personal colectate care o privesc și ar trebui să își exercite acest drept cu ușurință și la
intervale de timp rezonabile.
Dreptul de acces al persoanei vizate este înscris în art. 8 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale
a Uniunii Europene[3] care prevede că: „Orice persoană are dreptul de acces la datele colectate care o
privesc […]” și este reglementat în cadrul art. 15 din Regulamentului (UE) 2016/679.
În temeiul dreptului de acces, potrivit considerentului (63), orice persoană vizată ar trebui să aibă
dreptul de a cunoaște și de a i se comunica în special scopurile în care sunt prelucrate datele, dacă
este posibil perioada pentru care se prelucrează datele cu caracter personal, destinatarii datelor cu
caracter personal, logica de prelucrare automată a datelor cu caracter personal și, cel puțin în cazul în
care se bazează pe crearea de profiluri, consecințele unei astfel de prelucrări. De asemenea,
operatorul de date, numai atunci când acest lucru este posibil, ar trebui să poată furniza acces de la
distanță la un sistem sigur, care să ofere persoanei vizate acces direct la datele sale cu caracter
personal.
Bine-înțeles, acest drept nu ar trebui să aducă atingere drepturilor sau libertăților altora, inclusiv
secretului comercial sau proprietății intelectuale și, în special, drepturilor de autor care asigură protecția
programelor software. Cu toate acestea, aceste aspecte nu ar trebui să aibă drept rezultat refuzul de a
furniza toate informațiile persoanei vizate. Astfel, secretul comercial, proprietatea intelectuală, drepturile
de autor care asigură protecția programelor software și alte drepturi sau libertăți ale altora nu pot
justifica refuzul de a furniza toate informațiile persoanei vizate.
Atunci când operatorul prelucrează un volum mare de informații privind persoana vizată, operatorul
ar trebui să poată solicita ca, înainte de a-i fi furnizate informațiile, persoana vizată să precizeze
informațiile sau activitățile de prelucrare la care se referă cererea sa.
Trebuie să subliniem că Regulamentul (UE) 2016/679 în considerentului (63) nu conferă
operatorului posibilitatea de a impune persoanei vizate obligația de a preciza informațiile sau activitățile
de prelucrare la care se referă cererea sa decât atunci când prelucrează un volum mare de informații
privind însăși persoana vizată, nu și în situația în care, în general, volumul de date cu caracter personal
pe care le prelucrează este mare. Oricum, în temeiul principiului prelucrării echitabile și transparente,
considerăm că operatorul nu poate refuza a furniza persoanei vizate toate informațiile, chiar dacă
volumul acestora este mare.
Dreptul de acces este necesar pentru a‑i permite persoanei vizate să exercite drepturile prevăzute
la art. 15-18 GDPR, și anume, în cazul în care prelucrarea datelor sale nu ar respecta dispozițiile
regulamentului, dreptul de a obține de la operator rectificarea, ștergerea sau restricționarea prelucrării
datelor sale.
Dreptul de acces mai este necesar și pentru a permite persoanei vizate să exercite, în temeiul art.
19 GDPR, dreptul de a fi informată cu privire la destinatarii cărora operatorul le-a comunicat orice
rectificare sau ștergere a datelor cu caracter personal sau restricționare a prelucrării efectuate în
conformitate cu art. 16, art. 17 alin. (1) și art. 18 GDPR.
Acest drept de acces este de asemenea necesar pentru a‑i permite persoanei vizate să exercite
dreptul de opoziție la prelucrarea datelor sale cu caracter personal prevăzut de art. 21 GDPR sau
dreptul la o cale de atac, prevăzut de art. 77-79 GDPR, în cazul în care prelucrarea datelor cu caracter
personal care o vizează încalcă prevederile regulamentului.
Modalitățile de exercitare a dreptului de acces

Persoana vizată, potrivit considerentului (63), ar trebui să-și exercite dreptul de acces cu ușurință și
la intervale de timp rezonabile, pentru a fi informată cu privire la prelucrare și pentru a verifica
legalitatea acesteia. Informațiile furnizate, orice comunicare și orice măsuri luate în temeiul art. 15
GDPR privind dreptul de acces trebuie oferite de către operator în mod gratuit. Condiția privind
intervalele de timp rezonabile presupune ca solicitările de acces la date să fie făcute în scopul pentru
care acest drept a fost garantat, adică să nu fie făcute, de exemplu, pentru a șicana operatorul[4].
Potrivit art. 12 GDPR privind transparența informațiilor, a comunicărilor și a modalităților de
exercitare a drepturilor persoanei vizate, operatorul este obligat să facilitează exercitarea dreptului de
acces de către persoana vizată.
Operatorul, potrivit art. 12 alin. (3) GDPR, are obligația să furnizeze persoanei vizate informații
privind acțiunile întreprinse în urma unei cereri de acces, fără întârzieri nejustificate și în orice caz în cel
mult o lună de la primirea cererii. Această perioadă poate fi prelungită cu două luni atunci când este
necesar, ținându-se seama de complexitatea și numărul cererilor, situație în care operatorul, în termen
de o lună de la primirea cererii, are obligația de a informa persoana vizată cu privire la orice astfel de
prelungire, indicând și motivele întârzierii.
Dacă nu ia măsuri cu privire la cererea persoanei vizate, operatorul are obligația de a informa
persoana vizată, fără întârziere și în termen de cel mult o lună de la primirea cererii, cu privire la
motivele pentru care nu ia măsuri și la posibilitatea de a depune o plângere în fața unei autorități de
supraveghere și de a introduce o cale de atac judiciară.
Operatorul poate refuza să dea curs cererii persoanei vizate de a-și exercita dreptul de acces, în
măsura în care poate demonstra că nu este în măsură să identifice persoana vizată. În cazul în care
este posibil, operatorul informează persoana vizată în mod corespunzător iar persoana vizată, în
temeiul art. 11 alin. (2) GDPR, în scopul exercitării dreptului de acces, poate oferi informații
suplimentare care permit identificarea sa. De asemenea, potrivit art. 12 alin. (6) GDPR, operatorul
poate solicita furnizarea de informații suplimentare necesare pentru a confirma identitatea persoanei
vizate și atunci când are îndoieli întemeiate cu privire la identitatea persoanei fizice care înaintează
cererea de acces.
În cazul cererilor de acces care sunt în mod vădit nefondate sau excesive, în special datorită
caracterului lor repetitiv, operatorul poate fie să perceapă o taxă rezonabilă ținând cont de costurile
administrative pentru furnizarea informațiilor sau a comunicării, fie să refuze să dea curs cererii.
Sarcina de a demonstra caracterul vădit nefondat sau excesiv al cererii revine operatorului.
Potrivit art. 12 alin. (3) GDPR, atunci când persoana vizată introduce o cerere de acces în format
electronic, informațiile sunt furnizate în format electronic acolo unde este posibil, cu excepția cazului în
care persoana vizată solicită un alt format. Astfel, potrivit art. 12 alin. (1) GDPR, operatorul furnizează
informațiile în scris sau prin alte mijloace, inclusiv, atunci când este oportun, în format electronic. De
asemenea, la solicitarea persoanei vizate, informațiile pot fi furnizate verbal, cu condiția ca identitatea
persoanei vizate să fie dovedită prin alte mijloace[5].
Comunicările referitoare la prelucrare trebuie furnizate într-o formă concisă, transparentă, inteligibilă
și ușor accesibilă, utilizând un limbaj clar și simplu.
Conținutul dreptului de acces
În primul rând, persoana vizată are dreptul de a obține din partea operatorului o confirmare că se
prelucrează sau nu date cu caracter personal care o privesc.
În al doilea rând, în cazul afirmativ, persoana vizată, pe de o parte, are dreptul de a-i fi furnizate o
serie de informații, iar, pe de altă parte, are un drept de acces la datele respective, adică de a-i fi
furnizată o copie a datelor sale cu caracter personal care fac obiectul prelucrării.
Dreptul de a primi informații privind prelucrarea datelor cu caracter personal
În cazul în care operatorul confirmă că prelucrează date cu caracter personal care o privesc,
persoana vizată are dreptul de a obține o serie informații. Bine-înțeles, acest drept există chiar dacă
operatorul nu confirmă prelucrarea datelor cu caracter personal ale persoanei vizate, însă exercitarea
sa este condiționată fie de recunoașterea făcută de operator, fie de dovedirea prelucrării prin alte
mijloace.
Informațiile privind prelucrarea datelor cu caracter personal pe care persoana vizată este
îndreptățită să le primească în temeiul exercitării dreptului de acces privesc: scopurile prelucrării;
categoriile de date cu caracter personal vizate (ex. nume, adrese, date de naștere, domeniul de interes
al persoanei vizate, etc.); destinatarii sau categoriile de destinatari cărora datele cu caracter personal
le-au fost sau urmează să le fie divulgate (în special destinatari din țări terțe sau organizații
internaționale); acolo unde este posibil, perioada pentru care se preconizează că vor fi stocate datele
cu caracter personal sau, dacă acest lucru nu este posibil, criteriile utilizate pentru a stabili această
perioadă; orice informații disponibile privind sursa[6] acestora, atunci când datele cu caracter personal
nu sunt colectate de la persoana vizată; existența unui proces decizional automatizat incluzând
crearea de profiluri[7], precum și informații pertinente privind logica utilizată și privind importanța și
consecințele preconizate ale unei astfel de prelucrări pentru persoana vizată.
Persoana vizată are dreptul să fie informată și cu privire la garanțiile adecvate în temeiul art. 46
GDPR referitoare la transfer, atunci când datele cu caracter personal sunt transferate către o țară terță
sau o organizație internațională.
De asemenea, operatorul este obligat să menționeze existența dreptului de a solicita operatorului
rectificarea, ștergerea și restricționarea prelucrării datelor cu caracter personal referitoare la persoana
vizată, a dreptului de a se opune prelucrării, precum și dreptul de a depune o plângere în fața unei
autorități de supraveghere.
Regulamentul (UE) 2016/679 nu specifică la ce perioadă anume din trecut se referă dreptul de
acces la informații, de exemplu în privința destinatarilor sau categoriile de destinatari cărora datele cu
caracter personal le-au fost divulgate.
În cauza Rijkeboer, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a precizat că „o reglementare care
limitează stocarea informațiilor referitoare la destinatarii sau categoriile de destinatari ai datelor și la
conținutul datelor transmise la o perioadă de un an și care limitează în mod corelativ accesul la aceste
informații, în timp ce datele de bază sunt stocate mult mai mult timp (s.n.), nu poate constitui un just
echilibru între interesele și obligațiile în cauză, cu excepția situației în care se demonstrează că o
stocare mai îndelungată a acestor informații ar constitui o sarcină excesivă pentru operator”[8].
Din hotărârea CJUE rezultă că dreptul de acces la datele proprii nu poate fi restricționat în mod
nejustificat prin termene limită iar perioada de stocare a informațiilor privind transferul datelor cu
caracter personal – și în general întreaga evidență a prelucrării – nu poate fi mai mică decât perioada
de stocare a însăși datelor de bază.
O bună parte a informațiilor ce trebuie furnizate persoanei vizate ca urmare a exercitării dreptului de
acces pot fi extrase cu ușurință de către operator din evidențele activităților de prelucrare prevăzute în
art. 30 GDPR, care cuprind: scopurile prelucrării; o descriere a categoriilor de persoane vizate și a
categoriilor de date cu caracter personal; categoriile de destinatari cărora le-au fost sau le vor fi
divulgate datele cu caracter personal, inclusiv destinatarii din țări terțe sau organizații internaționale;
transferurile de date cu caracter personal către o țară terță sau o organizație internațională, inclusiv
identificarea țării terțe sau a organizației internaționale respective și, în cazul transferurilor menționate
la art. 49 alin. (1) al doilea paragraf, documentația care dovedește existența unor garanții adecvate;
precum și, acolo unde este posibil, termenele-limită preconizate pentru ștergerea diferitelor categorii de
date.
Deși obligația de a păstra o evidență a activităților de prelucrare desfășurate sub responsabilitatea
lor nu se aplică, în principiu, întreprinderilor sau organizațiilor cu mai puțin de 250 de angajați[9], nimic
nu împiedică inclusiv aceste entități să țină astfel de evidențe privind documentarea prelucrării datelor
cu caracter personal.
DREPTUL LA OPOZIȚIE.
Prin dreptul la opoziție s-a urmărit crearea cadrului prin care persoana vizată se poate opune
prelucrării datelor cu caracter personal care o privesc din motive legate de situația sa particulară sau
atunci când datele sunt prelucrate în scop de marketing direct. Acest drept priveşte exercitarea efectivă
de către persoana vizată a obiecției față de prelucrarea datelor sale cu caracter personal, inclusiv
crearea de profiluri.
Dreptul la opoziţie, precum celelalte drepturi ale persoanei vizate, este expresia normativă a
principiului controlului şi participării persoanei vizate în ceea ce priveşte prelucrarea datelor sale cu
caracter personal. De asemenea, dreptul de opoziție decurge din principiul prelucrării echitabile a
datelor.
Importanţa acestui drept este subliniată în cadrul art. 21 alin. (4) GDPR care prevede că operatorul
are obligaţia de a aduce în mod explicit în atenția persoanei vizate dreptul de opoziţie, cel târziu în
momentul primei comunicări cu persoana vizată, şi de a-l prezenta în mod clar și separat de orice alte
informații.
Persoana vizată se poate opune, din motive legate de situația sa particulară, numai în trei situații: în
cazul prelucrărilor realizate în temeiul intereselor legitime urmărite de operator sau de o parte terță [art.
6 alin. (1) lit. f) GDPR], în cazul prelucrărilor necesare pentru îndeplinirea unei sarcini care servește
unui interes public sau care rezultă din exercitarea autorității publice cu care este învestit operatorul
[art. 6 alin. (1) lit. e) GDPR], precum și în cazul prelucrărilor realizate în scopuri de cercetare științifică
sau istorică sau în scopuri statistice [art. 81 alin. (1) GDPR]. Prin urmare dreptul de opoziţie, atunci
când persoana vizată invocă motive legate de situația sa particulară, nu va putea fi opus prelucrărilor
realizate în baza altui temei juridic din cele prevăzute de art. 6 alin. (1) GDPR.
Motivele (personale, sociale sau profesionale) legate de situația sa particulară nu trebuie înţelese în
sensul că exercitarea dreptului de opoziţie ar fi condiţionată de existenţa unei situaţii particulare care să
diferenţieze practic persoana vizată de celelalte persoane ale căror date sunt prelucrate în mod similar
, fiind suficient ca situaţia particulară în sine să justifice exercitarea dreptului de opoziţie. Astfel, situația
particulară a persoanei vizate constituie o condiţie pozitivă a exercitării cu succes a dreptului de
opoziţie.
Cum, potrivit considerentului (4), dreptul la protecția datelor cu caracter personal nu este un drept
absolut, ci acesta trebuie luat în considerare în raport cu funcția pe care o îndeplinește în societate și
echilibrat cu alte drepturi fundamentale, în conformitate cu principiul proporționalității, exercitarea
dreptului de opoziţie devine ineficace atunci când prelucrarea are loc în temeiul art. 6 alin. (1) lit. e) sau
f) GDPR iar operatorul demonstrează că are motive legitime și imperioase care justifică prelucrarea iar
aceste motive prevalează asupra intereselor, drepturilor și libertăților persoanei vizate, precum şi în
situaţia în care scopul prelucrării este constatarea, exercitarea sau apărarea unui drept în instanță.
Aceste dispoziţii vizează stabilirea unei ponderi corecte între dreptul persoanelor vizate la protecţia
datelor cu caracter personal şi drepturile legitime ale altor părţi în contextul prelucrării acestor date.
Astfel, în ciuda motivelor legate de situația sa particulară, persoana vizată nu va putea exercita cu
succes dreptul de opoziţie în temeiul art. 17 alin. (1) GDPR dacă scopul prelucrării este constatarea,
exercitarea sau apărarea unui drept în instanță, precum şi atunci când prevalează motive legitime și
imperioase care justifică prelucrarea. Aceste două situaţii constituie o condiţii negative ale exercitării cu
succes a dreptului de opoziţie atunci când prelucrarea datelor are loc în temeiul art. 6 alin. (1) lit. e) şi f).
Regulamentul (UE) 2016/679 nu ne oferă nicio explicație privind ceea ce ar putea fi considerat
motiv legitim și imperios. Grupul de Lucru Art. 29 a precizat, de exemplu, în materia profilării că
aceasta poate fi benefică nu numai intereselor economice ale operatorului, ci societăţii în ansamblul ei,
precum în cazul profilării pentru a prezice răspândirea bolilor contagioase , ceea ce ar putea constitui
un motiv legitim şi imperios. Pentru determinarea măsurii în care motivele legitime şi imperioase
prevalează sau nu, Grupul de Lucru Art. 29 a indicat că operatorii trebuie să ia în considerare
importanța profilării pentru obiectivul lor specific, precum şi impactul profilării asupra interesului,
drepturilor și libertăților persoanei vizate (profilarea ar trebui limitată la minimul necesar pentru
atingerea obiectivului) . În plus operatorii ar trebui să efectueze şi un exercițiu comparativ (balancing
exercise) . Acest test comparativ este distinct de cel stabilit la art. 6 alin. (1) lit. f) GDPR, în sensul că
nu este suficient ca operatorul să demonstreze că analiza anterioară legată de interesele sale era
corectă, ci trebuie să probeze şi caracterul imperios al interesului său legitim.
În cazul particular al exercitării dreptului de opoziţie faţă de prelucrările în scopuri de cercetare
științifică sau istorică sau în scopuri statistice în conformitate cu art. 89 alin. (1) GDPR, condiţia
negativă priveşte situaţia în care prelucrarea este necesară pentru îndeplinirea unei sarcini din motive
de interes public.
Potrivit art. 18 alin. (1) lit. d) GDPR privind restricționarea prelucrării, odată ce persoana vizată îşi
exercită dreptul la opoziţie, aceasta are și dreptul de a obține de la operator întreruperea sau
demararea procesului de prelucrare a datelor, inclusiv a celui de profilare.
Operatorul trebuie să șteargă datele cu caracter personal în temeiul art. 17 alin. (1) lit. c) GDPR în
măsura în care condiţia pozitivă a exercitării cu succes a dreptului de opoziţie (situația particulară a
persoanei vizate), precum și condiţiile negative sunt îndeplinite, respectiv lipsa motivului legitim şi
imperios al operatorului, scopul prelucrării nu priveşte constatarea, exercitarea sau apărarea unui drept
în instanță ori prelucrarea nu este necesară pentru îndeplinirea unei sarcini din motive de interes public
[numai în cazul prelucrărilor prevăzute de art. 89 alin. (1) GDPR].
Spre deosebire de dreptul la opoziţie al persoanei vizate întemeiat pe motive legate de situaţia sa
particulară, cel exercitat în situaţia în care datele sunt prelucrate în scop de marketing direct este un
drept absolut, necondiţionat. Astfel, art. 21 alin. (2) GDPR acordă persoanei vizate dreptul de a se
opune prelucrării datelor sale cu caracter personal în scopuri de marketing direct, inclusiv profilării în
măsura în care este legată de o astfel de comercializare directă. În această situaţie, nu este necesară
echilibrarea intereselor, operatorul fiind obligat să respecte cererea persoanei vizate de a nu-i mai fi
prelucrate datele cu caracter personal fără a mai pune la îndoială motivele opoziţiei. Acest drept de
opoziţie poate fi exercitat în orice moment și gratuit.
Ca exemplu de bune practici, Grupul de Lucru Art. 29 a recomandat ca, în conformitate cu art. 12
alin. (2) GDPR, operatorii care colectează date cu caracter personal de la persoane fizice în scopul
utilizării lor în scopuri de marketing direct să ofere persoanelor vizate, la momentul colectării,
posibilitatea de a indica faptul că nu doresc ca datele lor personale să fie utilizate în scopuri de
marketing direct, în loc să le solicite să-și exercite dreptul la opoziţie ulterior .
Operatorul, în măsura în care furnizează servicii ale societății informaționale , potrivit art. 21 alin. (5)
GDPR, are obligaţia de a pune la dispoziţia persoanei vizate mijloace automate care utilizează
specificații tehnice pentru ca aceasta din urmă să-și poată exercita dreptul de a se opune prelucrării.
Precum în cazul dreptului de acces, art. 21 GDPR nu indică un termen special în care operatorul
este obligat să răspundă cererii persoanei vizate astfel că va trebui să ne raportăm la termenul general
prevăzut de art. 12 alin. (3) GDPR. Prin urmare, răspunsul la o cerere pentru exercitarea dreptului de
opoziţie trebuie dat în orice caz în cel mult o lună de la primirea cererii. Totuşi, perioada de o lună
poate fi prelungită cu două luni atunci când este necesar, ținându-se seama de complexitatea și
numărul cererilor. În acest caz, operatorul trebuie să informeze persoana vizată cu privire la prelungire,
în termen de o lună de la primirea cererii, prezentând în acelaşi timp și motivele întârzierii.
În cazul încălcării de către operator a dreptului la opoziţie, persoana vizată poate depune o plângere
la autoritatea de supraveghere în temeiul art. 77 alin. (1) GDPR iar aceasta din urmă poate impune
operatorului inclusiv amenzi administrative potrivit art. 83 alin. (5) lit. b) GDPR. De asemenea,
persoana vizată are în acelaşi timp şi dreptul de a exercita o cale de atac judiciară eficientă în temeiul
art. 79 alin. (1) GDPR.
DREPTUL LA ȘTERGEREA DATELOR.
Prin dreptul la ștergerea datelor s-a urmărit crearea cadrului prin care persoana vizată poate
interveni direct asupra prelucrării prin ștergerea datelor cu caracter personal care o privesc. Dreptul la
ştergerea datelor, precum celelalte drepturi ale persoanei vizate, este expresia normativă a principiului
controlului şi participării persoanei vizate în ceea ce priveşte prelucrarea datelor sale cu caracter
personal. De asemenea, în funcţie de motivul invocat, dreptul de fi uitat poate decurge din aplicarea
principiului limitării legate de scop, a principiul legalităţii prelucrării, a principiul reducerii la minimum a
datelor sau a principiul limitării legate de stocare, etc.
Art. 17 alin. (1) GDPR enumeră cele şase situaţii în care persoana vizată are dreptul de a obține din
partea operatorului ștergerea datelor cu caracter personal care o privesc iar operatorul are obligația de
a șterge datele cu caracter personal fără întârzieri nejustificate. Persoana vizată nu va trebui să
justifice în vreun fel cererea de ştergere adatelor cu caracter personal, fiind suficient să se încadreze în
unul din cele şase temeiuri.
▪ În primul rând, potrivit art. 17 alin. (1) lit. a) GDPR, ştergerea datele cu caracter personal poate fi
obţinută atunci când datele nu mai sunt necesare pentru îndeplinirea scopurilor pentru care au fost
colectate sau prelucrate. Potrivit principiului reducerii la minimum a datelor, datele trebuie să fie
adecvate, relevante şi limitate la ceea ce este necesar în raport cu scopurile în care sunt prelucrate.
Astfel, dacă datele nu mai sunt necesare pentru îndeplinirea scopurilor prelucrării, această operaţiune
nu mai are un temei legitim. Precum s-a subliniat şi în doctrină , această regulă subliniază importanţa
stabilirii în mod neechivoc a unui scop al fiecărei prelucrări de date cu caracter personal, scop ce
trebuie cunoscut de persoana vizată astfel încât aceasta să-şi poată exercita, de exemplu, dreptul de
a fi uitată.
▪ În al doilea rând, potrivit art. 17 alin. (1) lit. b) GDPR, ştergerea datele cu caracter personal poate
fi obţinută atunci când persoana vizată își retrage consimțământul pe baza căruia are loc prelucrarea şi
nu există niciun alt temei juridic pentru prelucrare. Retragerea consimţământului va lipsi prelucrarea de
temeiul juridic, astfel că, de vreme ce datele trebuie prelucrate în mod legal, dacă nu există niciun alt
temei juridic pentru a continua prelucrarea, operatorul va trebui să dea curs cererii de ştergere a
datelor. Precizăm că, potrivit art. 7 alin. (3) GDPR, retragerea consimțământului nu afectează
legalitatea prelucrării efectuate pe baza consimțământului înainte de retragerea acestuia. În urma
retragerii consimţământului operatorul va putea să continue prelucrarea datelor cu caracter personal,
de exemplu, în temeiul intereselor sale legitime adică în temeiul art. 6 alin. (1) lit. f) GDPR, caz în care
persoana vizată nu va putea obţine ştergerea datelor decât în condiţiile exercitării dreptului de opoziţie
prevăzut de art. 21 GDPR.
▪ În al treilea rând, potrivit art. 17 alin. (1) lit. c) GDPR, ştergerea datele cu caracter personal poate
fi obţinută atunci când persoana vizată şi-a exercitat cu succes dreptul de opoziţie în temeiul art. 21
GDPR. De vreme ce dreptul de opoziţie cu privire la prelucrare nu pare a avea ca efect direct obligaţia
operatorului de a şterge datele, prevederile privind dreptul la ştergerea datelor pot fi interpretate în
sensul în care se impune formularea unei cereri exprese privind ştergerea datelor, alături de
exprimarea opoziţiei .
▪ În al patrulea rând, potrivit art. 17 alin. (1) lit. d) GDPR, ştergerea datele cu caracter personal
poate fi obţinută atunci când datele cu caracter personal au fost prelucrate ilegal. Orice prelucrare a
datelor cu caracter personal trebuie, pe de o parte, să fie conformă cu principiile legate de prelucrarea
datelor cu caracter personal, enunțate la art. 5 GDPR, și, pe de altă parte, să respecte unul dintre
criteriile privind legitimitatea prelucrării datelor, enumerate la art. 6 GDPR. Prin urmare, orice prelucrare
care nu este conformă acestor prevederi va fi considerată ilegală şi va da naştere dreptului de a obţine
ştergerea datelor respective . Sarcina probei privind justificarea prelucrării datelor revine operatorului
de date deoarece acesta este responsabil de legitimitatea prelucrării datelor. În conformitate cu
principiul responsabilităţii, operatorul trebuie, în orice moment, să poată demonstra că există un temei
juridic solid pentru prelucrarea datelor iar în caz contrar procesul trebuie întrerupt .
▪ În al cincilea rând, potrivit art. 17 alin. (1) lit. e) GDPR, datele cu caracter personal trebuie șterse
pentru respectarea unei obligații legale care revine operatorului în temeiul dreptului Uniunii sau al
dreptului intern sub incidența căruia se află operatorul. În acest caz dreptul de a obţine ştergerea
datelor invocat de persoana vizată trebuie să fie prevăzut de alte dispoziţii ale dreptului UE sau ale
dreptului intern.
▪ În al şaselea rând, potrivit art. 17 alin. (1) lit. f) GDPR, ştergerea datele cu caracter personal
poate fi obţinută atunci când datele cu caracter personal au fost colectate în legătură cu oferirea de
servicii ale societății informaționale menționate la art. 8 alin. (1) GDPR. Potrivit art. 1 alin. (1) lit. b) din
Directiva (UE) 2015/1535 , prin servicii ale societății informaționale menționate înţelegem orice serviciu
prestat în mod normal în schimbul unei remunerații, la distanță, prin mijloace electronice și la solicitarea
individuală a beneficiarului serviciului.
Art. 8 alin. (1) GDPR prevede că, în ceea ce privește oferirea de servicii ale societății informaționale
în mod direct unui copil, atunci când copilul și-a dat consimțământul pentru prelucrarea datelor sale cu
caracter personal, prelucrarea este legală dacă copilul are cel puțin vârsta de 16 ani. Dacă copilul are
sub vârsta de 16 ani, respectiva prelucrare este legală numai dacă și în măsura în care
consimțământul respectiv este acordat sau autorizat de titularul răspunderii părintești asupra copilului.
Clarificări asupra sensului art. 17 alin. (1) lit. f) GDPR ne aduce conţinutul considerentului (65)
potrivit căruia „dreptul la ştergerea datelor este relevant în special în cazul în care persoana vizată și-a
dat consimțământul când era copil și nu cunoștea pe deplin riscurile pe care le implică prelucrarea, iar
ulterior dorește să elimine astfel de date cu caracter personal, în special de pe internet. Persoana
vizată ar trebui să aibă posibilitatea de a-și exercita acest drept în pofida faptului că nu mai este copil”.
Astfel, persoana vizată, chiar dacă nu mai este copil, va putea obține din partea operatorului
ștergerea datelor cu caracter personal la a căror prelucrare a consimțit pe vremea când era copil, fără
ca operatorul să poată invoca un alt temei juridic pentru a continua prelucrarea, precum în cazul art. 17
alin. (1) lit. b) GDPR, și fără a se putea prevala de motive legitime precum în cazul dreptului de
opoziție.
Precizăm că în dreptul UE, nu exista o definiție oficială unică a termenului „copil” în tratate, legislație
sau jurisprudență , însă România a ratificat Convenţia cu privire la drepturile copilului care la art. 1
prevede că „prin copil se înţelege orice fiinţă umana sub vârsta de 18 ani, exceptând cazurile în care
legea aplicabilă copilului stabileşte limita majoratului sub aceasta vârstă”, definiţie adoptată de CEDO
în jurisprudenţa sa . Prin urmare, cel mai probabil instanţele române se vor raporta la vârsta de 18 ani
în cazul persoanelor vizate ce vor invoca prevederile art. 17 alin. (1) lit. f) GDPR.
În continuare art. 17 alin. (3) GDPR enumeră cele cinci situaţii în care persoana vizată nu poate
obţine din partea operatorului ștergerea datelor cu caracter personal care o privesc.
▪ În primul rând, potrivit art. 17 alin. (3) lit. a) GDPR, ştergerea datele cu caracter personal nu
poate fi obţinută atunci când prelucrarea datelor este necesară pentru exercitarea dreptului la liberă
exprimare şi la informare. Totuşi, drepturile la liberă exprimare şi la informare nu constituie un
impediment absolut în calea exercitării dreptului la uitare, în special ca urmare a exercitării dreptului de
opoziţie, la fel cum nici dreptul la protecția datelor cu caracter personal nu este un drept absolut, ci,
potrivit considerentului (4), toate aceste drepturi trebuie luate în considerare în raport cu funcția pe care
o îndeplinesc în societate și echilibrate cu alte drepturi fundamentale.
Prin urmare, persoana vizată nu va obţine ştergerea datelor sale cu caracter personal decât în
măsura în care dreptul la liberă exprimare şi la informare ar prevala asupra intereselor sau a drepturilor
și libertăților fundamentale ale persoanei vizate, şi implicit asupra dreptului persoanei vizate de a fi
uitată. În toate celelalte cazuri operatorul va avea obligaţia de a şterge datele cu caracter personal fără
întârzieri nejustificate.
În acest sens, într-o decizie de speţă Curtea de casaţie belgiană a admis că dreptul la uitare
exercitat împotriva editorului paginii web poate prevala asupra libertăţii de exprimare a presei şi implicit
asupra libertăţii de informare . Tot într-o decizie de speţă, Curtea de casaţie franceză a statuat în
sensul că dreptul la uitare excede restricţiile care pot fi aduse libertăţii presei . Prin urmare, echilibrul
dintre libertatea presei şi respectarea vieţii private impune o analiză de la caz la caz, ceea ce poate
duce la decizii divergente mai ales în funcţie de temeiul juridic ales şi de particularităţile speţei.
▪ În al doilea rând, potrivit art. 17 alin. (3) lit. b) GDPR, ştergerea datele cu caracter personal nu
poate fi obţinută atunci când prelucrarea este necesară pentru respectarea unei obligații legale care
prevede prelucrarea în temeiul dreptului Uniunii sau al dreptului intern care se aplică operatorului sau
pentru îndeplinirea unei sarcini executate în interes public sau în cadrul exercitării unei autorități oficiale
cu care este învestit operatorul. În cazul operatorilor care-şi desfăşoară activitatea în sectorul privat
există multe cazuri când sunt obligaţi prin lege să prelucreze date despre alte persoane. De exemplu,
medicii şi spitalele private pot avea obligaţia legală de a stoca date privind tratamentul pacienţilor
pentru mai mulţi ani, angajatorii trebuie să prelucreze datele angajaţilor din motive de securitate socială
şi fiscală, iar întreprinderile trebuie să prelucreze datele clienţilor din motive de impozitare .
▪ În al treilea rând, potrivit art. 17 alin. (3) lit. c) GDPR, ştergerea datele cu caracter personal nu
poate fi obţinută atunci când prelucrarea este necesară din motive de interes public în domeniul
sănătății publice, în conformitate cu art. 9 alin. (2) lit. (h) și (i) și cu articolul 9 alineatul (3). Deşi nu se
poate obţine ştergerea acestora, în cazul prelucrării prevăzute la art. 9 alin. (2) lit. h) GDPR s-au
instituit garanţii suplimentare, astfel că datele pot fi prelucrate numai de către un profesionist supus
obligației de păstrare a secretului profesional sau sub responsabilitatea acestuia, ori de o altă persoană
supusă, de asemenea, unei obligații de confidențialitate în temeiul dreptului Uniunii sau al dreptului
intern ori al normelor stabilite de organisme naționale competente. La fel, prelucrarea prevăzută la art.
9 alin. (2) lit. i) GDPR trebuie însoţită de măsuri adecvate și specifice pentru protejarea drepturilor și
libertăților persoanei vizate, în special a secretului profesional. Bine-înţeles, deîndată ce motivele de
interes public în domeniul sănătății publice nu mai există se va putea cere de către persoana vizată şi
ştergerea acestor date.
▪ În al patrulea rând, potrivit art. 17 alin. (3) lit. d) GDPR, ştergerea datele cu caracter personal nu
poate fi obţinută atunci când prelucrarea este necesară în scopuri de arhivare în interes public, în
scopuri de cercetare științifică sau istorică ori în scopuri statistice, în conformitate cu art. 89 alin. (1), în
măsura în care dreptul la ştergerea datelor este susceptibil să facă imposibilă sau să afecteze în mod
grav realizarea obiectivelor prelucrării respective. În atare situaţie, potrivit Grupului de Lucru Art. 29,
operatorul pentru a se putea opune cererii persoanei vizate trebuie să demonstreze că ştergerea
datelor cu caracter personal ar avea ca efect anularea obiectivelor prelucrării .
▪ În al cincilea rând, potrivit art. 17 alin. (3) lit. e) GDPR, ştergerea datele cu caracter personal nu
poate fi obţinută atunci când prelucrarea este necesară pentru constatarea, exercitarea sau apărarea
unui drept în instanță. Evident este vorba de menţinerea datelor cu caracter personal ale persoanei
vizată în interesul unei alte persoane care are nevoie de acele date în cadrul unei proceduri judiciare.
În completarea art. 19 GDPR care obligă operatorul să notifice cu privire la ştergere fiecare destinatar
căruia, anterior ştergerii, i-au fost divulgate datele cu caracter personal, art. 17 alin. (2) GDPR impune
operatorului să ia măsuri rezonabile, inclusiv măsuri tehnice - ținând seama de tehnologia disponibilă și
de costul implementării – pentru a informa operatorii care prelucrează datele cu caracter personal că
persoana vizată a solicitat ștergerea de către acești operatori a oricăror linkuri către datele respective
sau a oricăror copii sau reproduceri ale acestor date cu caracter personal. Noţiunea de „măsuri
rezonabile” trebuie privită în contextul mai larg al obligaţiei operatorilor de a avea în vedere protejarea
drepturilor persoanelor vizate pe parcursul întregului ciclu al prelucrării datelor astfel încât să poată fi
asigurată trasabilitatea datelor cu caracter personal oricând pe parcursul prelucrării.
6.5. DREPTUL LA UITARE DIGITALĂ.

În dreptul la ştergerea datelor ca urmare a exercitării cu succes a dreptului de opoziţie este inclus şi
dreptul la uitare digitală (dreptul la înlăturare sau de-listare). Consacrarea pe cale pretoriană a acestui
drept a fost rodul unei trimiteri preliminare privind interpretarea Directivei 95/46/CE, precursoarea
Regulamentului (UE) 2016/679.
Astfel, apariţia dreptului la uitare digitală (dreptul la înlăturare sau de-listare) a fost rodul unei trimiteri
preliminare privind interpretarea art. 2 lit. (b) [definiţia prelucrării datelor cu caracter personal] și (d)
[definiţia noţiunii de operator], a art. 4 alin. (1) lit. (a) și (c) [dreptul intern aplicabil], a art. 12 lit. (b)
[rectificarea, ștergerea sau blocarea datelor] și a art. 14 alin. (1) litera (a) [dreptul de opoziţie al
persoanei vizate] din Directiva 95/46/CE . Prin hotărârea din 13 mai 2014, cauza C-131/12 - Google
Spain și Google, CJUE a statuat asupra cererii de pronunţare a unei hotărâri preliminare în sensul că,
pentru respectarea drepturilor prevăzute de art. 12 lit. b) (dreptul la rectificarea, ștergerea sau blocarea
datelor) și art. 14 alin. (1) lit. a) (dreptul de opoziție) din Directiva 95/46/CE, în măsura în care
condițiile prevăzute de aceste dispoziţii sunt îndeplinite efectiv, „operatorul unui motor de căutare este
obligat să elimine de pe lista de rezultate, afișată în urma unei căutări efectuate plecând de la numele
unei persoane, linkurile către paginile web publicate de terți și care conțin informații referitoare la
această persoană”, inclusiv în ipoteza în care acest nume sau aceste informații nu sunt șterse în
prealabil sau simultan de pe paginile web respective şi chiar dacă publicarea lor în sine pe acele pagini
este licită.
CJUE, prin interpretarea dispozițiilor Directivei 95/46/CE, act normativ anterior fondării Google
(1998) și contemporan prunciei Internetului și World Wide Web, a consacrat un drept al persoanelor
fizice de a obține ca, atunci când numele lor este introdus într-un motor de căutare online, să nu mai
apară anumite rezultate. Acest drept tinde a crea premisele uitării unor informații ce privesc persoana
vizată ori de câte ori vizibilitatea excesivă antrenată de indexarea acestora aduce o atingere
disproporționată drepturilor sale fundamentale prevăzute la articolele 7 și 8 din Carta drepturilor
fundamentale UE, respectiv dreptul la respectarea vieții private și dreptul la protecția datelor cu
caracter personal, drepturi ce prevalează în principiu nu numai asupra interesului economic al
operatorului motorului de căutare, ci și asupra interesului acestui public de a avea acces la informația
respectivă cu ocazia unei căutări referitoare la numele acestei persoane.
Practic, prin hotărârea CJUE se impune motoarelor de căutare obligația de a șterge legătura care
unește anumite date de numele persoanei vizate, legătură ce decurge din modul de funcționare al
motorului de căutare și datorită căreia, în lista de rezultate afișată în urma unei căutări efectuate
plecând de la numele acelei persoane, figurează linkuri către paginile web publicate de terți, pagini web
ce conțin informații referitoare la această persoană.
Recunoaşterea unui drept la uitare digitală a fost necesară întrucât a cere persoanei vizate să
obţină ştergerea datelor sale cu caracter personal direct de pe paginile web nu ar asigura o protecţie
efectivă şi completă a acesteia în special în cazul editorilor cărora nu li se aplică dreptul UE privind
protecţia datelor cu caracter personal, precum şi în cazul publicării efectuate exclusiv în scopuri
jurnalistice care intră în excepţia privind exercitarea dreptului la liberă exprimare şi la informare
prevăzută de art. 17 alin. (3) lit. a) GDPR.
Astfel, CJUE, prin interpretarea dispozițiilor Directivei 95/46/CE a consacrat un drept al persoanelor
fizice de a obține ca anumite rezultate să nu mai apară atunci când numele lor este introdus într-un
motor de căutare online.
Dreptul la uitare digitală tinde a crea premisele uitării unor informații ce privesc persoana vizată
atunci când vizibilitatea excesivă antrenată de indexarea acestora aduce o atingere disproporționată
drepturilor sale fundamentale la respectarea vieții private și la protecția datelor cu caracter personal.
Aceste drepturi prevăzute la articolele 7 și 8 din Carta drepturilor fundamentale UE prevalează în
principiu nu numai asupra interesului economic al operatorului motorului de căutare, ci și asupra
interesului acestui public de a avea acces la informația respectivă cu ocazia unei căutări referitoare la
numele acestei persoane.
Relativ la efectul teritorial al deciziei de de-listare, Liniile directoare adoptate de Grupul de lucru
articolul 29 privind protecția datelor prevăd că: „Deciziile privind de-listarea trebuie să fie puse în
aplicare astfel încât să garanteze protecția efectivă și completă a drepturilor persoanelor vizate definite
în hotărârea Curţii iar legislația UE nu poate fi eludată. În acest sens, limitarea de-listării la domeniile
UE pe motiv că utilizatorii tind să acceseze motoarele de căutare prin intermediul domeniilor lor
naționale nu poate fi considerată un mijloc suficient pentru a garanta în mod satisfăcător drepturile
persoanei vizate potrivit hotărârii. În practică, acest lucru înseamnă că, în orice caz, de-listarea ar trebui
să fie de asemenea efectivă pe toate domeniile relevante, inclusiv .com (s.n.)” .
La ora actuală însă CJUE a fost sesizată cu o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare
privind aplicarea teritorială a dreptului la uitare digitală , Google contestând aplicarea acestui drept în
cazul versiunii .com a motorului de său de căutare.De asemenea, CJUE urmează să se pronunţe şi
asupra unei întrebări preliminară privind aplicarea materială a acestui drept , aceste două hotărâri
urmând a servi la orientarea aplicării dreptului la uitare digitală şi sub noul Regulament (UE) 2016/679.
PERSPECTIVE ALE DREPTULUI LA UITARE DIGITALĂ.
Unele din Întrebările preliminare menționate mai sus provin dintr-un litigiu intervenit între
Commission Nationale de l'Informatique et des Libertés (CNIL), autoritatea franceză de control în
materia protecției datelor cu caracter personal, și Google Inc.
Inițial CNIL, la 20 decembrie 2014, a cerut Google France înlăturarea unor link-uri. La 13 ianuarie
2015, Google France a indicat că a blocat acele URL-uri în cadrul rezultatelor afișate de versiunile
europene ale motorului de căutare Google Search. CNIL, considerând că această practică nu era de
natură a asigura de manieră efectivă protecția conferită prin Hotărârea Google Spain, a precizat la 9
aprilie 2015 următoarele: „pentru ca de-listările intervenite să fie efective, trebuie să fie puse în operă
pe toate versiunile motorului de căutare, fără a fi limitate doar la numele de domenii europene” iar la
data de 21 mai 2015 a acordat un termen de grație de 15 zile pentru înlăturarea de pe toate versiunile
motorului de căutare.
Poziția CNIL este în acord cu Liniile directoare adoptate de „Grupul de lucru articolul 29 privind
protecția datelor” care, relativ la efectul teritorial al deciziei de de-listare, prevăd că: „Deciziile privind
de-listarea trebuie să fie puse în aplicare astfel încât să garanteze protecția efectivă și completă a
drepturilor persoanelor vizate definite în hotărârea Curţii iar legislația UE nu poate fi eludată. În acest
sens, limitarea de-listării la domeniile UE pe motiv că utilizatorii tind să acceseze motoarele de căutare
prin intermediul domeniilor lor naționale nu poate fi considerată un mijloc suficient pentru a garanta în
mod satisfăcător drepturile persoanei vizate potrivit hotărârii. În practică, acest lucru înseamnă că, în
orice caz, de-listarea ar trebui să fie de asemenea efectivă pe toate domeniile relevante, inclusiv .com”.
Întrucât Google Inc. nu s-a conformat deciziei, la data de 10 martie 2016 CNIL a pronunţat contra
acestuia o sancţiune pecuniară în cuantum de 100.000 euro . Totuşi, anterior pronunţării sancţiunii,
Google a făcut o concesie. După ce iniţial limitase înlăturarea rezultatelor la versiunea motorului de
căutare corespunzând naţionalităţii sau reşedinţei persoanei vizate iar ulterior, ca urmare a hotărârii
CJUE din 13 mai 2014, cauza C-131/12 - Google Spain și Google, a extins perimetrul de-listărilor la
extensiile geografice europene ale motorului său de căutare, Google a implementat în plus un filtru
care împiedică pe cei din ţara de origine a persoanei, care s-a prevalat de dreptul la uitare digitală, şi
consultă motorul de căutare să vadă în lista de rezultate pagina eliminată, chiar şi atunci când
accesează o versiune non-europeană a motorului de căutare. Astfel, de exemplu, un român care a
obţinut înlăturarea unei pagini web nu o va mai putea vedea nici în rezultatele căutării pe google.com,
atâta timp cât interogarea motorului de căutare ar fi efectuată, potrivit adresei IP a utilizatorului, din
România.
Google Inc. a atacat această decizie înaintea Consiliului de Stat care, la data de 19 iulie 2017, a
decis să adreseze CJUE o serie de întrebări preliminare.
În acord cu concluziile Raportorului public, Consiliul de Stat a identificat o primă dificultate în
interpretarea dreptului U.E. şi a formulat prima întrebare preliminară: „Dreptul la înlăturare”, astfel cum
a fost consacrat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin Hotărârea din 13 mai 2014 în temeiul
dispozițiilor articolului 12 litera (b) și ale articolului 14 litera (a) din Directiva din 24 octombrie 19952 ,
trebuie interpretat în sensul că operatorul unui motor de căutare are obligația, în cazul în care admite o
cerere de înlăturare, să efectueze această înlăturare din toate numele de domeniu ale motorului său
de căutare, astfel încât linkurile în litigiu să nu mai fie afișate indiferent de locul de unde este lansată
căutarea privind numele solicitantului, inclusiv locurile aflate în afara domeniului de aplicare teritorială a
Directivei din 24 octombrie 1995? [de-listare mondială – n.n.]
În cazul unui răspuns negativ la această întrebare, Consiliul de Stat a identificat o a doua dificultate
în interpretarea dreptului U.E. şi a formulat a doua întrebare preliminară: […] „dreptul la înlăturare”,
astfel cum a fost consacrat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea citată anterior,
cerere de înlăturare, să elimine linkurile în litigiu din lista rezultatelor afișate în urma unei căutări
efectuate plecând de la numele solicitantului doar din numele de domeniu corespunzător statului în
care se consideră că s-a efectuat căutarea [numai căutarea efectuată pe numele de domeniu naţional,
ex. google.ro – n.n.] sau, în sens mai general, din numele de domeniu ale motorului de căutare
corespunzătoare extensiilor naționale ale acestui motor în toate statele membre ale Uniunii Europene
[căutare efectuată pe oricare extensie naţională din UE – n.n.]?
În final, Consiliul de Stat a identificat o a treia dificultate în interpretarea dreptului U.E. şi a formulat a
treia întrebare preliminară: În plus, pe lângă obligația menționată la punctul 2), „dreptul la înlăturare”,
astfel cum a fost consacrat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea citată anterior,
cerere de înlăturare, să elimine prin așa-numita tehnică de „geoblocare”, pornind de la o adresă IP
considerată a fi localizată în statul de reședință al beneficiarului „dreptului la înlăturare”, rezultatele în
litigiu ale căutărilor efectuate plecând de la numele acestui beneficiar [numai căutări lansate din statul
de reşedinţă al titularului dreptului la uitare digitală, indiferent de numele de domeniu – n.n.] sau chiar,
în sens mai general, de la o adresă IP considerată a fi localizată în unul dintre statele membre care
intră sub incidența Directivei din 24 octombrie 1995, indiferent de numele de domeniu folosit de
utilizatorul de internet care efectuează căutarea [căutări lansate de oriunde din UE şi indiferent de
numele de domeniu – n.n.]?
Este dificil de estimat care va fi răspunsul CJUE în cauza C-507/17, Google Inc./CNIL, asupra
dreptului la uitare digitală neexistând un consens, apărătorii și detractorii dreptului la înlăturare
apărându-și cu egală ferocitate poziția.
Nici măcar în interiorul Consiliului Consultativ creat de Google pentru implementarea dreptului la
uitare digitală nu există un consens absolut. Astfel, deşi în ultimul raport al Consiliului Consultativ se
precizează că „Având în vedere preocupările privind proporţionalitatea şi efectivitatea practică […] de-
listarea de pe versiunile naţionale ale Google search din UE este mijlocul adecvat de implementare al
hotărârii [din 13 mai 2014, cauza C-131/12 - Google Spain și Google - n.n.] în această etapă [s.n.]” ,
unul din membri, Sabine Leutheusser-Schnarrenberger, fost ministru al justiţiei din Germania, a făcut
opinie separată. În viziunea acesteia cererea de înlăturare include toate domeniile şi nu trebuie să fie
limitată la domeniile UE. „Aceasta este singura modalitate de a implementa hotărârea CJUE, care
implică o completă şi efectivă protecţie a drepturilor persoanei vizate. Internetul este global, deci şi
protecţia drepturilor utilizatorului trebuie să fie globală. Orice eludare a acestor drepturi trebuie
prevenită. Întrucât rezidenţii UE pot face căutări la nivel global, UE este autorizată să decidă că motorul
de căutare trebuie să şteargă toate link-urile la nivel global” .
Recent, pentru a contracara efectele concurenţei neloiale, o întreprindere a obţinut un ordin vizând
a interzice Google să afișeze orice parte a site-urilor unei întreprinderi concurente în rezultatele
căutărilor efectuate de oriunde în lume. Curtea Supremă din Columbia Britanică a precizat că „to be
effective, even within Canada, Google must block search results on all of its websites” (pentru a fi
efectiv, chiar și în Canada, Google trebuie să blocheze rezultatele căutării pe toate site-urile sale) iar
Curtea Supremă din Canada a subliniat că „The problem in this case is occurring online and globally.
The Internet has no borders — its natural habitat is global. The only way to ensure that the […]
injunction attained its objective was to have it apply where Google operates — globally” (Problema în
acest caz se întâmplă online și la nivel global. Internetul nu are granițe - habitatul său natural este
global. Singura modalitate de a ne asigura că ordinul […] și-a atins obiectivul său a fost să se aplice
acolo unde Google operează - la nivel global).
Dacă drepturile unei persoane juridice pot fi protejate graţie unei dezindexări mondiale, link-urile
fiind şterse din însăşi baza de date la care recurge google search, acestea nemaifiind afişate în lista de
rezultate indiferent de cuvintele cheie întrebuinţate, punerea în operă a unui drept la uitare digitală la
nivel global apare ca fiind o soluţie mai puţin exorbitantă, de vreme ce dreptul la înlăturare nu implică
dezindexarea paginilor care rămân accesibile via un motor de căutare prin introducerea unor cuvinte-
cheie pertinente, altele decât numele şi prenumele persoanei vizate.
Totuși, niciuna dintre posibile abordări ale implementării dreptului la înlăturare nu pare a fi adecvată
tuturor cazurilor în care persoanele vizate doresc a se prevala de dreptul la uitare digitală. De-listarea
bazată pe domenii național este inefectivă și este ușor de eludat, cea globală riscă a fi disproporționată
și predispune la conflicte jurisdicționale, în timp ce filtrarea geografică prin tehnica de geoblocare, deși
previne conflictele cu jurisdicțiile statelor terțe, în anumite situații se poate dovedi insuficientă pentru a
asigura protecția efectivă a drepturilor persoanelor vizate . În aceste circumstanțe, o abordare de la caz
la caz, ar putea fi poate mai adecvată, chiar dacă există riscul complica implementarea acestui drept.
Oricare va fi răspunsul CJUE la întrebările preliminare adresate de CNIL, acesta nu va putea
satisface interesele divergente ale părților implicate în cauza C-507/17. Evident, strict din perspectiva
efectivității dreptului la uitare digitală, orice alt mod de implementare decât cel la nivel global, va știrbi
protecția acordată drepturilor persoanelor vizate.
Deși o abordare de tipul fiat justitia, pereat mundus ar da deplină satisfacție titularilor dreptului la
uitare digitală, totuși considerente ce țin inclusiv de menținerea unei neutralități a Internetului ar putea
prevala asupra unei implementări globale, situație în care cel mai probabil va fi preferată filtrarea
geografică prin tehnica de geoblocare.

Articolul 13 GDPR - Informații care se furnizează în cazul în care datele cu caracter
personal sunt colectate de la persoana vizată
(1) În cazul în care datele cu caracter personal referitoare la o persoană vizată sunt
colectate de la aceasta, operatorul, în momentul obținerii acestor date cu caracter personal, furnizează
persoanei vizate toate informațiile următoare:
(a) identitatea și datele de contact ale operatorului și, după caz, ale reprezentantului acestuia;
(b) datele de contact ale responsabilului cu protecția datelor, după caz;
(c) scopurile în care sunt prelucrate datele cu caracter personal, precum și temeiul juridic al
prelucrării;
(d) în cazul în care prelucrarea se face în temeiul articolului 6 alineatul (1) litera (f), interesele
legitime urmărite de operator sau de o parte terță;
(e) destinatarii sau categoriile de destinatari ai datelor cu caracter personal;
(f) dacă este cazul, intenția operatorului de a transfera date cu caracter personal către o țară terță
sau o organizație internațională și existența sau absența unei decizii a Comisiei privind caracterul
adecvat sau, în cazul transferurilor menționate la articolul 46 sau 47 sau la articolul 49 alineatul (1) al
doilea paragraf, o trimitere la garanțiile adecvate sau corespunzătoare și la mijloacele de a obține o
copie a acestora, în cazul în care acestea au fost puse la dispoziție.
(2) În plus față de informațiile menționate la alineatul (1), în momentul în care datele cu caracter
personal sunt obținute, operatorul furnizează persoanei vizate următoarele informații suplimentare
necesare pentru a asigura o prelucrare echitabilă și transparentă:
(a) perioada pentru care vor fi stocate datele cu caracter personal sau, dacă acest lucru nu este
posibil, criteriile utilizate pentru a stabili această perioadă;
(b) existența dreptului de a solicita operatorului, în ceea ce privește datele cu caracter personal
referitoare la persoana vizată, accesul la acestea, rectificarea sau ștergerea acestora sau
restricționarea prelucrării sau a dreptului de a se opune prelucrării, precum și a dreptului la
portabilitatea datelor;
(c) atunci când prelucrarea se bazează pe articolul 6 alineatul (1) litera (a) sau pe articolul 9
alineatul (2) litera (a), existența dreptului de a retrage consimțământul în orice moment, fără a afecta
legalitatea prelucrării efectuate pe baza consimțământului înainte de retragerea acestuia;
(d) dreptul de a depune o plângere în fața unei autorități de supraveghere;
(e) dacă furnizarea de date cu caracter personal reprezintă o obligație legală sau contractuală sau o
obligație necesară pentru încheierea unui contract, precum și dacă persoana vizată este obligată să
furnizeze aceste date cu caracter personal și care sunt eventualele consecințe ale nerespectării
acestei obligații;
(f) existența unui proces decizional automatizat incluzând crearea de profiluri, menționat la articolul
22 alineatele (1) și (4), precum și, cel puțin în cazurile respective, informații pertinente privind logica
utilizată și privind importanța și consecințele preconizate ale unei astfel de prelucrări pentru persoana
vizată.
(3) În cazul în care operatorul intenționează să prelucreze ulterior datele cu caracter personal într-un
alt scop decât cel pentru care acestea au fost colectate, operatorul furnizează persoanei vizate, înainte
de această prelucrare ulterioară, informații privind scopul secundar respectiv și orice informații
suplimentare relevante, în conformitate cu alineatul (2).
(4) Alineatele (1), (2) și (3) nu se aplică dacă și în măsura în care persoana vizată deține deja
informațiile respective.
Articolul 14 GDPR - Informații care se furnizează în cazul în care datele cu caracter personal nu au
fost obținute de la persoana vizată
(1) În cazul în care datele cu caracter personal nu au fost obținute de la persoana vizată, operatorul
furnizează persoanei vizate următoarele informații: […]
(d) categoriile de date cu caracter personal vizate; […]
(2) Pe lângă informațiile menționate la alineatul (1), operatorul furnizează persoanei vizate
următoarele informații necesare pentru a asigura o prelucrare echitabilă și transparentă în ceea ce
privește persoana vizată: […]
(f) sursa din care provin datele cu caracter personal și, dacă este cazul, dacă acestea provin din
surse disponibile public; […]
(5) Alineatele (1)-(4) nu se aplică dacă și în măsura în care:
(a) persoana vizată deține deja informațiile;
(b) furnizarea acestor informații se dovedește a fi imposibilă sau ar implica eforturi disproporționate,
în special în cazul prelucrării în scopuri de arhivare în interes public, în scopuri de cercetare științifică
sau istorică ori în scopuri statistice, sub rezerva condițiilor și a garanțiilor prevăzute la articolul 89
alineatul (1), sau în măsura în care obligația menționată la alineatul (1) din prezentul articol este
susceptibil să facă imposibilă sau să afecteze în mod grav realizarea obiectivelor prelucrării respective
In astfel de cazuri, operatorul ia măsuri adecvate pentru a proteja drepturile, libertățile și interesele
legitime ale persoanei vizate, inclusiv punerea informațiilor la dispoziția publicului;
(c) obținerea sau divulgarea datelor este prevăzută în mod expres de dreptul Uniunii sau de dreptul
intern sub incidența căruia intră operatorul și care prevede măsuri adecvate pentru a proteja interesele
legitime ale persoanei vizate; sau
(d) în cazul în care datele cu caracter personal trebuie să rămână confidențiale în temeiul unei
obligații statutare de secret profesional reglementate de dreptul Uniunii sau de dreptul intern, inclusiv al
unei obligații legale de a păstra secretul.
Articolul 21 - Dreptul la opoziție
(1) În orice moment, persoana vizată are dreptul de a se opune, din motive legate de situația
particulară în care se află, prelucrării în temeiul articolului 6 alineatul (1) litera (e) sau (f) sau al
articolului 6 alineatul (1) a datelor cu caracter personal care o privesc, inclusiv creării de profiluri pe
baza respectivelor dispoziții. Operatorul nu mai prelucrează datele cu caracter personal, cu excepția
cazului în care operatorul demonstrează că are motive legitime și imperioase care justifică prelucrarea
și care prevalează asupra intereselor, drepturilor și libertăților persoanei vizate sau că scopul este
constatarea, exercitarea sau apărarea unui drept în instanță.
(2) Atunci când prelucrarea datelor cu caracter personal are drept scop marketingul direct, persoana
vizată are dreptul de a se opune în orice moment prelucrării în acest scop a datelor cu caracter
personal care o privesc, inclusiv creării de profiluri, în măsura în care este legată de marketingul direct
respectiv.
(3) În cazul în care persoana vizată se opune prelucrării în scopul marketingului direct, datele cu
caracter personal nu mai sunt prelucrate în acest scop.
(4) Cel târziu în momentul primei comunicări cu persoana vizată, dreptul menționat la alineatele (1)
și (2) este adus în mod explicit în atenția persoanei vizate și este prezentat în mod clar și separat de
orice alte informații.
(5) În contextual utilizării serviciilor societății informaționale și în pofida Directivei 2002/58/CE,
persoana vizată își poate exercita dreptul de a se opune prin mijloace automate care utilizează
specificații tehnice.
(6) În cazul în care datele cu caracter personal sunt prelucrate în scopuri de cercetare științifică sau
istorică sau în scopuri statistice în conformitate cu articolul 89 alineatul (1), persoana vizată, din motive
legate de situația sa particulară, are dreptul de a se opune prelucrării datelor cu caracter personal care
o privesc, cu excepția cazului în care prelucrarea este necesară pentru îndeplinirea unei sarcini din
motive de interes public.
Articolul 17 - Dreptul la ștergerea datelor („dreptul de a fi uitat”)
(1) Persoana vizată are dreptul de a obține din partea operatorului ștergerea datelor cu caracter
personal care o privesc, fără întârzieri nejustificate, iar operatorul are obligația de a șterge datele cu
caracter personal fără întârzieri nejustificate în cazul în care se aplică unul dintre următoarele motive:
(a) datele cu caracter personal nu mai sunt necesare pentru îndeplinirea scopurilor pentru care au
fost colectate sau prelucrate;
(b) persoana vizată își retrage consimțământul pe baza căruia are loc prelucrarea, în conformitate
cu articolul 6 alineatul (1) litera (a) sau cu articolul 9 alineatul (2) litera (a), și nu există niciun alt temei
juridic pentru prelucrarea;
(c) persoana vizată se opune prelucrării în temeiul articolului 21 alineatul (1) și nu există motive
legitime care să prevaleze în ceea ce privește prelucrarea sau persoana vizată se opune prelucrării în
temeiul articolului 21 alineatul (2);
(d) datele cu caracter personal au fost prelucrate ilegal;
(e) datele cu caracter personal trebuie șterse pentru respectarea unei obligații legale care revine
operatorului în temeiul dreptului Uniunii sau al dreptului intern sub incidența căruia se află operatorul;
(f) datele cu caracter personal au fost colectate în legătură cu oferirea de servicii ale societății
informaționale menționate la articolul 8 alineatul (1).
(2) În cazul în care operatorul a făcut publice datele cu caracter personal și este obligat, în temeiul
alineatului (1), să le șteargă, operatorul, ținând seama de tehnologia disponibilă și de costul
implementării, ia măsuri rezonabile, inclusiv măsuri tehnice, pentru a informa operatorii care
prelucrează datele cu caracter personal că persoana vizată a solicitat ștergerea de către acești
operatori a oricăror linkuri către datele respective sau a oricăror copii sau reproduceri ale acestor date
cu caracter personal.
(3) Alineatele (1) și (2a) nu se aplică în măsura în care prelucrarea este necesară:
(a) pentru exercitarea dreptului la liberă exprimare și la informare;
(b) pentru respectarea unei obligații legale care prevede prelucrarea în temeiul dreptului Uniunii sau
al dreptului intern care se aplică operatorului sau pentru îndeplinirea unei sarcini executate în interes
public sau în cadrul exercitării unei autorități oficiale cu care este învestit operatorul;
(c) din motive de interes public în domeniul sănătății publice, în conformitate cu articolul 9 alineatul
(2) literele (h) și (i) și cu articolul 9 alineatul (3);
(d) în scopuri de arhivare în interes public, în scopuri de cercetare științifică sau istorică ori în
scopuri statistice, în conformitate cu articolul 89 alineatul (1), în măsura în care dreptul menționat la
alineatul (1) este susceptibil să facă imposibilă sau să afecteze în mod grav realizarea obiectivelor
prelucrării respective; sau
(e) pentru constatarea, exercitarea sau apărarea unui drept în instanță.
Articolul 12 litera (b) și articolul 14 primul paragraf litera (a) din Directiva 95/46 trebuie interpretate în
sensul că, pentru respectarea drepturilor prevăzute de aceste dispoziții și în măsura în care condițiile
prevăzute de acestea sunt îndeplinite efectiv, operatorul unui motor de căutare este obligat să elimine
de pe lista de rezultate, afișată în urma unei căutări efectuate plecând de la numele unei persoane,
linkurile către paginile web publicate de terți și care conțin informații referitoare la această persoană și
în ipoteza în care acest nume sau aceste informații nu sunt șterse în prealabil sau simultan de pe
paginile web respective, iar aceasta, dacă este cazul, chiar dacă publicarea lor în sine pe paginile
menționate este licită.
Articolul 12 litera (b) și articolul 14 primul paragraf litera (a) din Directiva 95/46 trebuie interpretate în
sensul că, în cadrul aprecierii condițiilor de aplicare a acestor dispoziții, trebuie să se examineze în
special dacă persoana vizată are dreptul ca informația respectivă referitoare la persoana sa să nu mai
fie, în stadiul actual, asociată cu numele său de o listă de rezultate, afișată în urma unei căutări
efectuate plecând de la numele său, fără însă ca constatarea unui asemenea drept să presupună ca
includerea informației respective pe această listă să cauzeze un prejudiciu acestei persoane. Întrucât
persoana vizată poate, având în vedere drepturile sale fundamentale prevăzute la articolele 7 și 8 din
cartă, să solicite ca informația în cauză să nu mai fie pusă la dispoziția marelui public prin intermediul
includerii sale într‑o asemenea listă de rezultate, aceste drepturi prevalează în principiu nu numai
asupra interesului economic al operatorului motorului de căutare, ci și asupra interesului acestui public
de a avea acces la informația respectivă cu ocazia unei căutări referitoare la numele acestei persoane.
Nu aceasta ar fi însă situația dacă ar reieși că, din motive speciale, precum rolul jucat de persoana
respectivă în viața publică, ingerința în drepturile sale fundamentale este justificată de interesul
preponderent al publicului menționat de a avea acces, prin intermediul acestei includeri, la informația în
cauză. [CJUE, hotărârea din 13 mai 2014, cauza C-131/12 - Google Spain și Google,
ECLI:EU:C:2014:317, publicată în Repertoriul electronic (Repertoriul general)]
1. care sunt Informațiile care se furnizează în cazul în care datele cu caracter personal au
fost obținute de la persoana vizată?
2. care sunt Informațiile care se furnizează în cazul în care datele cu caracter personal
nu au fost obținute de la persoana vizată?
3. care sunt informațiile ce trebuie furnizate persoanei vizate ca urmare a exercitării dreptului de
acces?
4. care sunt condiţiile exercitării dreptului de opoziţie?
5. care sunt situațiile în care persoana vizată are dreptul de a obține din partea operatorului
ștergerea datelor cu caracter personal care o privesc?
6. în ce situaţii nu poate fi obţinută ştergerea datelor cu caracter personal?
7. explicați de ce dreptul la uitare digitală nu este un drept absolut?
8. precizați condițiile exercitării cu succes a dreptului la uitare digitală?
9. de ce a fost necesară recunoașterea unui drept la uitare digitală?
RESPECTUL DATORAT PERSOANEI ȘI DUPĂ DECESUL SĂU
7.1.Introducere...................................................................................................................................... 47
7.2.Competenţe.................................................................................................................................... 47
7.3.Respectul datorat persoanei decedate................................................................................... 47
7.4.Determinarea felului propriilor funeralii................................................................................... 49
7.5.Persoanele obligate să dispună cu privire la înmormântare............................................ 51
7.7.Test de evaluare............................................................................................................................ 53
7.1. INTRODUCERE.
Această unitate de învăţare urmăreşte familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi practice
ale respectului datorat persoanei și după decesul său. Astfel, studenţii vor fi introduşi în studiul unor
aspecte privind determinarea propriilor funeralii. De asemenea cursanţii vor fi familiarizaţi cu aspectele
teoretice şi practice privind regimul juridic al organizării funeraliilor.
7.2. COMPETENŢE.
 să explice şi să interpreteze regimul juridic al respectului datorat persoanei și
după decesul său.
7.3. RESPECTUL DATORAT PERSOANEI DECEDATE.

Potrivit art. 78 Cod civil, persoanei decedate i se datorează respect cu privire la memoria sa,
precum şi cu privire la corpul său. În acest sens, potrivit art. 4 din Normele tehnice şi sanitare aprobate
prin H.G. nr. 741 din 12 octombrie 2016: „(1) Se interzice fotografierea corpului defunctului, fără
acordul aparţinătorilor. (2) Prin excepţie este permisă fotografierea şi filmarea pe timpul desfăşurării
autopsiei în scopul constituirii probelor, conform dispoziţiilor legale în vigoare”.
Codul civil în art. 79 interzice orice atingere adusă memoriei persoanei decedate, protejarea
acesteia făcându-se prin trimitere la normele juridice consacrate dreptului la imagine (art. 73 C. civ.) şi
dreptului la reputaţie (art. 72 C. civ.). Într-o celebră speță din a doua jumătate a secolului al XIX-lea ce
a dus la consacrarea pe cale pretoriană a dreptului la propria imagine în Franța, avocatul general a
precizat în concluziile sale că „omul celebru are dreptul de a muri în taină, iar dacă familia, după ultima
sa suflare, doreşte să păstreze trăsăturile acestuia numai pentru ea, nu se poate ca, în numele
celebrităţii ce supraviețuiește morţii, să se ducă atingere acestor lucruri sacre” .
De aceea, publicarea în presă a unei fotografii ce prezintă rămăşiţele pământeşti ale unei persoane,
în absenţa acordului familiei acesteia constituie pe terenul dreptului civil o atingere adusă memoriei
persoanei decedate . În astfel de situaţii este protejată atât memoria defunctului căreia trebuie să i se
arate respectul cuvenit, cât şi moştenitorii şi familia acestuia care suferă un fel de prejudiciu prin
ricoşeu . În acelaşi sens, art. 62 alin. (1) Cod civil Carol al II-lea prevedea că „personalitatea este
apărată şi după moarte în măsura în care pietatea o cere” iar acţiunea aparţine numai ascendenţilor,
descendenţilor până al patrulea grad inclusiv, fraţilor, surorilor şi soţului celui vătămat.
În materie contravenţională, art. 4 alin. (1) din Normele tehnice şi sanitare interzice fotografierea
corpului defunctului în lipsa acordului nu al familiei, nici al moştenitorilor, ci… al aparţinătorilor.
Noţiunea de „aparţinător” este întâlnită atât în materia executării pedepselor și a măsurilor privative de
libertate , cât mai ales în domeniul serviciilor medicale: pacienții au aparținători. Întrucât „în limbajul
normativ aceleași noțiuni se exprimă numai prin aceiași termeni” iar Normele tehnice şi sanitare au
fost redactate de către Ministerul Sănătăţii, ne vom raporta la conţinutul noţiunii astfel cum îl regăsim
precizat în alte acte normative emise de acest minister. Astfel, potrivit art. 2 alin. (2) din Ordinul nr.
50/2004 categoria aparţinătorilor includea soțul/soția, rudele până la gradul al IV-lea inclusiv şi
reprezentantul legal al persoanei. Ulterior, punctul 2 din Ordinul nr. 814/2018 a eliminat reprezentanţii
legali din conţinutul noţiunii de aparţinător.
De vreme ce Normele tehnice şi sanitare au fost emise anterior Ordinului nr. 817/2018, dacă
prezumăm că redactorii normelor au ţinut seamă de condiţia unităţii terminologice impusă de Legea nr.
24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, nu putem decât
concluziona că, în sensul art. 4 alin. (1) din Normele tehnice şi sanitare, prin aparţinători trebuie să
înţelegem soțul/soția, rudele până la gradul al IV-lea inclusiv şi reprezentant legal al persoanei
decedate. Prin urmare, numai aceste persoane ar putea autoriza fotografierea defunctului. De
asemenea, considerăm că art. 4 alin. (1) din Normele tehnice şi sanitare privește nu numai captarea
imaginii defunctului prin mijloace fotografice, ci și înregistrarea imaginii acestuia cu o cameră video,
aceasta din urmă fiind în esență o captare de imagini succesive.
Totuși, dacă defunctul a autorizat încă din timpul vieții fotografierea sa ulterior decesului,
aparținătorii săi nu se vor putea opune voinței acestuia având în vedere prevederile art. 80 Cod civil
privind posibilitatea defunctului de a determina felul propriilor funeralii şi de a dispune cu privire la
corpul său după moarte. Invers, dacă persoana decedată a interzis din timpul vieții reproducerea
imaginii sale de după deces, nimeni nu o va mai putea permite ulterior. Astfel, numai în absența unei
opoziții a defunctului, aparținătorii ar putea permite fotografierea corpului acestuia.
Revenind însă la chestiunea aparținătorilor, deși înțelegem că această noţiune le era mai familiară
redactorilor din cadrul Ministerului Sănătăţii, totuşi considerăm că nu este adecvată de vreme ce
dreptul la respectarea memoriei persoanei decedate este prevăzut de Codul civil căruia îi este străină
noţiunea de „aparţinător”. De aceea, de lege ferenda, se impune corelarea art. 4 alin. (1) din Normele
tehnice şi sanitare cu prevederile art. 16 alin. (3) şi art. 17 din Legea nr. 102/2014.
Potrivit art. 16 alin. (3) din Legea nr. 102/2014, „dacă pe timpul vieţii persoana decedată nu şi-a
exprimat dorinţa referitoare la înmormântare, locul şi modalitatea înmormântării se hotărăsc de
persoana, familia sau de autoritatea care se îngrijeşte de înmormântare”. La fel, dacă defunctul nu a
dispus în prealabil cu privire la posibilitatea reproducerii imaginii sale de după deces, în această
privinţă ar trebui să poată decide persoana sau autoritatea obligată să dispună cu privire la
înmormântare, în ordinea prevăzută de art. 17 din Legea nr. 102/2014 . În caz contrar s-ar putea
ajunge la situaţia nefirească în care persoana care are obligaţia de a se îngriji de înmormântare nu
este şi persoana ce poate legitima fotografierea corpului defunctului.
Deşi potrivit art. 2 alin. (2) Normele tehnice şi sanitare nu se aplică manipulării cadavrelor pentru
activităţi didactice şi ştiinţifice şi nici activităţilor specifice serviciilor de prosectură realizate numai în
spitale şi în instituţiile de medicină legală iar potrivit art. 7 din Legea nr. 104/2003 „autopsiile
anatomopatologice se realizează numai în spitale sau în instituţii de medicină legală”, art. 4 alin. (2) din
Normele tehnice şi sanitare totuşi prevede că „prin excepţie este permisă fotografierea şi filmarea pe
timpul desfăşurării autopsiei în scopul constituirii probelor, conform dispoziţiilor legale în vigoare”.
Această excepţie pare nefirească în contextul în care, pe de o parte, normele se aplică numai
prestatorilor de servicii funerare, însă prestatorii de servicii funerare nu pot realiza autopsii iar, pe de o
parte, normele nu se aplică autopsiilor de vreme ce acestea nu pot fi efectuate decât în spitale şi în
instituţiile de medicină legală care sunt excluse din domeniul de aplicare al normelor.
Explicaţia prezenţei acestei prevederi rezidă în aceea că, în forma iniţială , Normele tehnice şi
sanitare urmau a fi aplicate în mod unitar atât prestatorilor privaţi de servicii funerare (îngrijiri mortuare
adresate direct corpului defunctului, precum manoperele de spălare şi igienizare, îmbălsămare şi
tanatopraxie), cât şi activităţilor din compartimentele de prosectură ale spitalelor şi instituţiilor de
medicină legală (autopsii şi activităţi de restaurare a aspectului cadavrelor, precum îmbălsămarea,
spălarea, îmbrăcarea şi cosmetizarea cadavrelor).
Astfel, iniţial, s-a propus un program de formare profesională unitar, care să poată include în
competențele profesionale cunoștințe teoretice și practice care să permită abordarea oricărui caz de
deces iar diploma obținută să permită practica autopsiei și tanatopraxiei atât în sistemul de stat (unități
sanitare și medico-legale), cât și în sistemul privat (servicii funerare). Ulterior, datorită opoziţiei
asociațiilor profesionale și sindicale ale anatomopatologilor, s-a stabilit să existe două formări, una de
autopsier pentru unităţi sanitare şi medico-legale și una de tanatopractor pentru servicii funerare în
sistem privat, cuprinzând atât noțiuni care să fie asimilate de ambele categorii de personal, cât și părți
specifice .
În forma iniţială, cea care urma a se aplica atât unităților sanitare și medico-legale, cât şi servicii
funerare în sistem privat, art. 6 al Normelor tehnice şi sanitare avea următoarea redactare: „Se
interzice fotografierea corpului defunctului, fără acordul aparținătorilor. Prin excepție este permisă
fotografierea în cadrul procedurilor judiciare, conform normelor legale”.
După ce activităţile specifice serviciilor de prosectură realizate numai în spitale şi în instituţiile de
medicină legală – autopsiile – au fost sustrase domeniului de aplicare al Normelor tehnice şi sanitare,
s-a menţinut totuşi în cuprinsul actului normativ excepţia potrivit căreia este permisă fotografierea şi
filmarea pe timpul desfăşurării autopsiei în scopul constituirii probelor, conform dispoziţiilor legale în
vigoare. Practic ne aflăm în prezenţa unei dispoziţii legale rămase fără obiect. Deşi excepţia există, ea
nu-şi mai are locul în acest act normativ întrucât în forma sa finală acesta nu se mai aplică în cazul
autopsiilor. Astfel, ca urmare a restrângerii domeniului de aplicare a Normelor tehnice şi sanitare,
legiuitorul nu ar mai fi trebuit să menţioneze această excepţie. De aceea, de lege ferenda, se impune
eliminarea alin. (2) al art. 4 din Normele tehnice şi sanitare.
Totuşi subliniem că, în cazul activităţilor specifice serviciilor de prosectură realizate numai în spitale
şi în instituţiile de medicină legală, conform prevederilor Legii nr. 104/2003, excepţia se menţine,
fotografierea şi filmarea corpului defunctului pe timpul desfăşurării autopsiei în scopul constituirii
probelor fiind prevăzută în mod expres de unele acte normative. De exemplu, înainte de începerea
necropsiei se fac fotografii color sau se filmează video corpul persoanei decedate iar pentru atestarea
leziunilor traumatice externe, respectiv interne, se pot efectua fotografii .
În concluzie, precizăm că subiect activ al contravenţiei prevăzute de art. 4 alin. (1) raportat la art. 43
alin. (1) lit. a) din Normele tehnice şi sanitare va fi orice persoană fizică care, în lipsa acordului
aparţinătorilor, va fotografia sau va filma corpul defunctului în alt scop decât cel al constituirii de probe
în cadrul desfăşurării autopsiei. De exemplu, va constitui contravenţie fotografierea persoanei decedate
de către tanatopractor sau autopsier, după efectuarea îngrijirilor mortuare ce sunt adresate direct
corpului defunctului, în vederea ilustrării unui catalog de prezentare a serviciilor oferite.
7.4. DETERMINAREA FELULUI PROPRIILOR FUNERALII
1. Reglementarea dreptului de a-ți determina felul propriilor funeralii
Dreptul de a determina felul propriilor funeralii este prevăzut de art. 80 alin. (1) teza I din Codul civil
în cadrul articolului având denumirea marginală: respectarea voinţei persoanei decedate, inclus în
secţiunea a 4-a: „Respectul datorat persoanei şi după decesul său” din capitolul II: „Respectul datorat
fiinţei umane şi drepturilor ei inerente” al Cărţii I: „Despre persoane”. O dispoziţie similară regăsim în
Codul civil al provinciei Quebec care în art. 42 privind respectul datorat corpului după deces,
menţionează posibilitatea de a-ţi determina organizarea funeraliilor .
În acelaşi sens, potrivit art. 2 alin. (2) al Legii nr. 102/2014, la stabilirea locului de veci şi organizarea
serviciilor funerare se ţine cont de voinţa exprimată pe timpul vieţii de către defunct iar, în lipsa
acesteia, se va ţine seama de apartenenţa religioasă a defunctului. Deşi Codul civil a consacrată în
mod expres libertatea de a-ţi determina felul propriilor funeralii , totuşi, acest drept nu este unul
absolut, ci trebuie corelat cu normele prevăzute de regulamentul cimitirului în care defunctul alege să-şi
doarmă somnul de veci, precum şi cu normele de drept canonic incidente în materie.
În continuare, vom evidenţia unele diferenţe de regim juridic al mormintelor situate în cimitire diferite
tocmai pentru a sublinia necesitatea unei reglementări unitare a locurilor de înhumare , nu fără a ilustra
pe scurt cum s-a ajuns la prezenta reglementare.
2. Scurtă privire cronologică asupra evoluției reglementării cimitirelor și a serviciilor funerare
Primul act normativ modern privind cimitirele a intervenit în timpul principelui Alexandru Ioan Cuza
când a fost elaborat un Regulament pentru înmormântări ce avea vocația de a se aplica inclusiv
cimitirelor mănăstirești, astfel că prin acesta s-a asigurat un regim juridic unitar al funcționării și
organizării tuturor cimitirelor. Ulterior, prin art. (1) al Legii pentru înmormântări din 1864 s-a prevăzut că
toate cultele sunt datoare a înființa cimitire iar în orice cimitir creștin se vor putea înmormânta inclusiv
cei de alt rit, decedații de altă religie care nu aveau un cimitir propriu urmând a fi îngropați, potrivit art.
(3) teza a II-a, și în cimitirele ortodoxe. În această perioadă apar și primele cimitire municipale precum
Cimitirul Șerban-Vodă (Bellu) din Bucureşti.
Un alt moment cheie este reprezentat de Regulamentul tip privind administrarea cimitirelor şi
crematoriilor localităţilor din 25 iunie 1982 , care excludea de la domeniul său de aplicare cimitirele
confesionale. Regulamentul tip admitea însă şi existenţa cimitirelor aflate în proprietatea organizaţiilor
de cult, acestea din urmă stabilindu-şi regulamente proprii de organizare şi funcţionare, un exemplu în
acest sens fiind Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea cimitirelor parohiale şi mănăstirești
din cuprinsul eparhiilor Bisericii ortodoxe române . Potrivit art. 4 din Regulamentul tip, înhumarea şi
reînhumarea nu se puteau realiza decât în cimitirele municipale, orăşeneşti şi comunale sau
administrate de alte organe de stat, precum şi în cimitirele aflate în proprietatea organizaţiilor de cult
recunoscute potrivit legii.
Legislaţia ulterioară a menţinut această clasificare a cimitirelor, astfel că anexa Legii nr. 213 din 17
noiembrie 1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia menţionează cimitirele
orăşeneşti şi comunale ca parte a domeniului public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor iar
Regulamentul-cadru din 15 iunie 2004 de organizare şi funcţionare a serviciilor publice de administrare
a domeniului public şi privat de interes local preciza relativ la organizarea şi funcţionarea cimitirelor că
serviciile necesare colectivităţilor locale sunt asigurate în sistem privat de către unităţile parohiale, iar în
sistem public prin cimitirele de stat/locale. De asemenea, Legea nr. 489 din 28 decembrie 2006 privind
libertatea religioasă şi regimul general al cultelor prevede în art. 28 alin. (1) că parohiile pot avea şi
întreţine, singure sau în asociere cu alte culte, cimitire confesionale pentru credincioşii lor, aceste
cimitire administrându-se potrivit regulamentelor cultului deţinător.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 4 din Ordinul nr. 261/1982 al Ministrului Sănătăţii şi prevederile
H.G. nr. 955/2004 s-a concluzionat că unităţile parohiale erau singurele care puteau asigura serviciile
funerare necesare colectivităţilor locale în regim privat, motiv pentru care Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române a impus centrelor eparhiale obligaţia de a emite „adrese către autoritățile publice
locale prin care să încunoștiințeze că înființarea de cimitire private este ilegală” .
Lipsa unui cadru legal adecvat privind serviciile funerare desfăşurate de operatorii economici a fost
complinită prin Legea nr. 102 din 8 iulie 2014 privind cimitirele, crematoriile umane şi serviciile funerare
, act normativ menit a reglementa în mod unitar drepturile şi obligaţiile în legătură cu cimitirele. În ceea
ce priveşte domeniul de aplicare al Legii nr. 102/2014, prevederile acesteia de aplică tuturor
persoanelor juridice care deţin în proprietate, în administrare sau în întreţinere cimitire în funcţiune sau
închise, opere comemorative sau crematorii umane, adică cultelor, bisericilor şi comunităţilor
religioase, autorităţilor administraţiei publice locale, operatorilor economici, fundaţiilor şi asociaţiilor.
Cimitirele, potrivit art. 4 al Legii nr. 102/2014, sunt fie confesionale – aflate în proprietatea cultelor
religioase legal recunoscute sau a unităţilor locale de cult/biserici, fie comunale/municipale –
proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale), fie private – aflate în proprietatea operatorilor
economici ori a asociaţiilor/fundaţiilor. De asemenea, există şi cimitire militare – aflate în proprietatea
publică a statului şi administrate de Ministerului Apărării Naţionale .
Normele de aplicare ale acestei legi nu oferă însă o reglementare unitară a modului de organizare
şi funcţionare a cimitirelor, precum se întâmpla sub imperiul Regulamentului pentru înmormântări din
1860, şi nici măcar o reglementare unitară a administrării cimitirelor aflate în proprietatea publică a
statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale, asemenea celei prevăzute prin Regulamentul tip din 1982,
ci, potrivit art. 6 alin. (3), proprietarul cimitirului este obligat să elaboreze regulamentul de organizare şi
funcţionare al cimitirului. Astfel, în prezent avem un mozaic de reglementări privind regimul juridic al
mormintelor aflate în cimitire diferite, prin mormânt înţelegând atât locul de înhumare, cât şi construcţia
funerară edificată pe acesta din urmă.
3. Impactul legislaţiei canonice asupra regimului juridic aplicabil locurilor de înhumare

Cu titlu de principiu, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 102/2014 stabileşte că „oricine are dreptul la o
înmormântare decentă şi la aducerea ultimului omagiu la locul de veci” iar înmormântarea poate fi
religioasă sau laică, precedată sau nu de incinerare. În cazul înmormântării laice, organizatorii stabilesc
modul de desfăşurare a procesiunii funebre, în timp ce înmormântarea religioasă are loc cu
respectarea canoanelor, obiceiurilor locului, tradiţiilor şi regulamentelor cultului respectiv. De
asemenea, noţiunea de înhumare priveşte nu numai sicriul ce conţine corpul neînsufleţit al defunctului,
ci, potrivit art. 40 lit. b) din H.G. nr. 741/2016, şi urnele cu cenuşă pot fi înhumate în cimitir.
Depunerea urnelor funerare în cripte pare a fi admisă inclusiv în cazul locurilor de înhumare din
cimitirele confesionale ortodoxe, întrucât normele de aplicare ale Legii nr. 102/2014 guvernează
inclusiv cimitirele confesionale iar în cazul celor incineraţi din proprie voinţă, sancţiunea edictată prin
Hotărârea Sfântului Sinod din 15 iunie 1928 şi reconfirmată prin Hotârârea Sfântului Sinod din 20
februrarie 1933 nu priveşte decât lipsirea de orice asistenţă religioasă, fie la înmormântare, fie la
pomenirea pentru morţi după înmormântare, nu şi interdicţia înmormântării între decedaţii ortodocşi
care au ales calea tradiţiei bimilenare a înhumării neprecedate de incinerare.
Spre deosebire de legislaţia canonică ortodoxă, dreptul canonic catolic a adoptat o poziţie mai
nuanţată faţă de incinerare. Astfel, actualmente, deși se recomandă stăruitor a se păstra piosul obicei
de a se înhuma trupurile celor morți, Codul de drept canonic romano-catolic permite incinerarea sub
condiţia de nu fi fost aleasă din motive contrare credinţei creştine (ob rationes fidei christianae
adversas) iar credincioșii decedați beneficiază de funeralii ecleziastice. În privința motivelor contrare
credinţei creştine, Catehismul Bisericii Catolice precizează că incinerarea este permisă, dacă această
opţiune nu intenţionează să pună sub semnul întrebării credinţa în învierea morţilor . La fel, Codul
Canoanelor Bisericilor Orientale aplicabil cimitirelor greco-catolice admite incinerarea iar credincioșii
decedați beneficiază de funeralii ecleziastice, însă numai cu condiția ca celebrarea funeraliilor
ecleziastice să nu umbrească preferința pentru înhumarea corpului iar scandalul să fie evitat (ut non
lateat Ecclesiam corporum sepulturam cremationi anteponere utque scandalum vitetur) .
Prohibiţia înmormântării între decedaţii ortodocşi este prevăzută expres cu titlu de sancţiune în art.
40 din Regulamentul cimitirelor confesionale ortodoxe în ipoteza trecerii concesionarului de la cultul
creştin ortodox la un alt cult, decedaţii neortodocşi putând fi înmormântaţi numai în parcele separate,
stabilite de Consiliul parohial. Astfel, în cazul căsătoriilor interconfesionale, se poate ajunge la situaţia
nefirească în care soţul supravieţuitor, datorită lipsei comunităţii de credinţă între soţi, nu va putea
dobândi dreptul de concesiune asupra locului de înmormântare aflat într-un cimitir confesional ortodox
şi nici nu va putea fi înmormântat alături de soţul predecedat.
În privinţa cimitirelor confesionale romano-catolice, menţionăm cu titlu de exemplu Statutul de
administrare a cimitirelor Parohiei Romano-catolice Sfântul Mihai din Săcele-Turcheş care prevede la
art. 4 alin. (3) că, în cazul unei căsătorii mixte, în mormântul familiei poate fi înhumat inclusiv membrul
de familie decedat care a aparţinut unei alte confesiuni, cât şi fii şi fiicele necăsătorite care au aparţinut
unor alte confesiuni.
De vreme ce, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 489 din 28 decembrie 2006, cultele recunoscute se
organizează şi funcţionează în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice ,
considerăm că nu s-ar putea impune printr-un regulament-cadru al cimitirelor aducerea la acelaşi
numitor comun a practicilor privind asigurarea asistenţei religioase la înmormântare în sensul acordării
acesteia indiferent de opţiunea defunctului cu privire la organizarea propiilor funeralii.
Deşi un viitor regulament-cadru al cimitirelor ar trebui să lase loc ritului propriu fiecărui cult, totuşi de
lege ferenda ar fi binevenită reglementarea expresă a dreptului soţului supravieţuitor de a fi înhumat
alături de soţul predecedat, inclusiv în ipoteza în care cei doi nu aparţineau aceluiaşi cult iar locul de
veci s-ar afla într-un cimitir confesional, întrucât ar fi nefiresc ca soţia aparţinând altei confesiuni să nu
poată fi înmormântată alături de soţ şi copii exclusiv datorită lipsei comunităţii de credinţă. La fel,
trebuie avută în vedere şi ipoteza inversă în care soţul defunct, din aceleaşi considerente, nu poate fi
înhumat în cimitirul parohial al soţului supravieţuitor, acesta din urmă fiind titularul unei concesiuni
funerare .
De asemenea, ar trebui reglementată în mod unitar şi situaţia în care de exemplu mama ar fi
înhumată în locul de veci concesionat iniţial de părinţii ei şi aflat într-un cimitir confesional ortodox iar
fiica ar aparţine altui cult decât celui creştin ortodox, întrucât actualul Regulament al cimitirelor
confesionale ortodoxe nu admite ca dreptul de concesiune să fie deţinut de neortodocşi. În atare
ipoteză Statutul de administrare a cimitirelor Parohiei Romano-catolice Sfântul Mihai din Săcele-
Turcheş admite ca aparţinătorii să concesioneze în continuare locul de veci numai în vederea
omagiului adus celor decedaţi, fără a se mai putea folosi mormântul pentru înhumarea altor persoane
decedate , mai ales că potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 102/2014, oricine are dreptul la aducerea
ultimului omagiu la locul de veci al decedatului.
4. Regimul juridic al locurilor de înhumare aflate în cimitirele militare
O situaţie oarecum similară celor de mai înainte este cea prevăzută de Regulamentul privind
organizarea şi administrarea cimitirelor militare care prin art. 4 alin. (2) condiţionează înhumarea
fostului soţ/fostei soţii de nerecăsătorirea acestuia/acesteia ori încheierea unei căsătorii fie cu un cadru
militar aflat în activitate la data decesului; fie cu un cadru militar în rezervă provenit din rândul cadrelor
militare în activitate, un pensionar militar ori fost pensionar militar de invaliditate; fie cu un cadru militar
în rezervă mobilizat/concentrat, decedat în perioada mobilizării, stării de război sau instituirii stării de
asediu, dacă decesul s-a produs în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar obligatoriu; fie cu un
fost cadru militar activ, îndepărtat abuziv din armată; fie cu un soldat ori un gradat profesionist aflat în
activitate la data decesului sau după trecerea în rezervă ca urmare a atingerii limitei de vârstă până la
care pot fi menţinuţi în activitate; fie cu un militar în termen, pe durata stării de război, a stării de
mobilizare, precum şi pe timpul stării de asediu, dacă decesul s-a produs în timpul şi din cauza
serviciului militar; fie cu un membru al personalului civil contractual ori o persoană care face parte din
categoria funcţionarilor publici angajaţi ai Ministerului Apărării Naţionale la data decesului sau care s-a
pensionat din cadrul Ministerului Apărării Naţionale; fie cu un membru al personalului clerical din
Ministerul Apărării Naţionale; fie cu un veteran de război, văduvă/văduv de război ori accidentat de
război în afara serviciului ordonat, care a suferit o infirmitate din cauza acţiunii mijloacelor de luptă ale
războiului.
Dacă fostul soţ/fosta soţie se recăsătoreşte cu o persoană care nu face parte din categoriile de
persoane enumerate, va pierde dreptul de a fi înhumat/ă în locul de înmormântare concesionat, situaţie
nefirească dacă luăm în considerare cazul în care pe locul repartizat au fost amenjate lucrări funerare
pentru înhumarea mai multor decedaţi iar acel mormânt conţine şi osemintele unui descendent comun.
Pe cale de consecinţă, în lipsa introducerii unei excepţii de la prevederile art. 4 alin. (2) din
Regulamentul pentru organizarea cimitirelor militare, părintele care ar dori să fie înmormântat alături de
copilul său se va vedea silit a proceda mai întâi la exumarea acestuia şi reînhumarea într-un loc de
înmormântare aflat într-un cimitir al cărui regulament de organizare şi funcţionare permite ambilor a
împărţi acelaşi mormânt.
5. Regimul juridic al construcţiilor funerare

Construcţiile funerare edificate pe locurile de înhumare potrivit art. 3 lit. c) şi d) din Legea nr.
102/2014 includ criptele pentru locuri de înhumare, însemnele, bordurile, împrejmuirile, lespezile,
obeliscurile sau orice alte lucrări de artă pentru înhumare şi sunt proprietatea concesionarului care le
poate înstrăina însă numai odată cu dreptul de concesiune asupra locului de mormânt, locul de veci şi
edificiul funerar formând întotdeauna un tot indivizibil .
Potrivit art. 37 din Regulamentul pentru înmormântări de la 1860, lucrările funerare constituiau
obiecte sacre iar administrația cimitirului, în situația încetării dreptului de concesiune și al neridicării
acestora de către concesionar ori moștenitorii acestora, nu le putea întrebuința decât la lucrări analoge.
În același sens se exprimă și Regulamentul cimitirelor confesionale ortodoxe care la art. 1 prevede că
cimitirele au caracter de bunuri sacre, fără a mai preciza însă destinația lucrărilor funerare în cazul
încetării dreptului de folosință asupra locului de înmormântare.
Statutul de administrare a cimitirelor Parohiei Romano-catolice Sfântul Mihai din Săcele-Turcheş
este singurul dintre regulamentele avute în vedere care prin art. 8 alin. (7) interzice îndepărtarea,
deteriorarea sau modificarea monumentului funerar în urma încetării dreptului de concesiune asupra
mormântului. Astfel în acest cimitir se dă deplină eficiență dispoziţiilor Legii nr. 102/2014 privind dreptul
la aducerea ultimului omagiu la locul de veci al decedatului, monumentul funerar fiind un edificiu ridicat
pentru a transmite posterității memoria defunctului (monumentum est, quod memoriae servandae
existat) .
Prin urmare, în cazul celorlalte cimitire, pentru a nu goli de conținut prevederile art. 2 alin. (1) teza a
II-a din Legea nr. 102/2014, de lege ferenda s-ar impune reglementarea obligației de a se menţine
nealterate monumentele funerare atât în vederea aducerii ultimului omagiu, cât mai ales pentru a
transmite posterităţii memoria defunctului.
7.5. PERSOANELE OBLIGATE SĂ DISPUNĂ CU PRIVIRE LA ÎNMORMÂNTARE.
Codul civil a reglementat pentru prima dată, în mod expres, în cadrul art. 80 alin. (1) dreptul oricărei
persoane de a-și determina felul propriilor funeralii . Totuși, nu de puține ori, defuncții nu lasă
instrucțiuni privind stabilirea locului de veci şi organizarea serviciilor funerare.
În atare situaţie, potrivit prevederilor art. 80 alin. (2) Cod civil, urmează a fi respectată, în ordine,
voinţa soţului, părinţilor, descendenţilor, rudelor în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv,
legatarilor universali sau cu titlu universal ori dispoziţia primarului comunei, oraşului, municipiului sau al
sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială a avut loc decesul. Astfel, dacă soţul
supravieţuitor alege să se ocupe de organizarea funeraliilor, exprimarea voinţei acestuia lasă fără efect
o eventuală manifestare de voinţă a părinţilor ş.a.m.d.
Subliniem că dispoziţiile art. 80 alin. (2) Cod civil nu impun rudelor sau legatarilor defunctului
obligaţia de a dispune cu privire la înmormântare. Ca urmare, dacă soţul supravieţuitor alege să nu se
ocupe de organizarea funeraliilor, dreptul de a dispune cu privire la funeraliile defunctului va trece
asupra părinţilor, chiar dacă există descendenţi.
Astfel, se observă o lipsă de corelare între dreptul de a dispune cu privire la funeralii şi devoluţiunea
legală a moştenirii, descendenţii făcând partea din clasa I de moştenitori, clasă ce îndepărtează de la
moştenire clasa a II-a de moştenitori legali din care fac parte părinţii defunctului. De asemenea, în lipsa
unei opţiuni exprese a persoanei decedate, simpla instituire a unui legatar universal nu va face să
treacă asupra acestuia dreptul de a dispune cu privire la funeraliile defunctului, acest drept rămânând
la dispoziţia moştenitorilor legali dezmoşteniţi ai defunctului, în ordinea stabilită de art. 80 alin. (2) Cod
civil.
Lipsa de corelare dintre dreptul de a dispune cu privire la funeralii şi devoluţiunea legală sau
testamentară a moştenirii poate conduce situaţia în care persoana care are dreptul de a-şi manifesta
voinţa cu privire la organizarea funeraliilor să nu fie o persoană chemată la moştenirea defunctului,
precum se întâmpla atunci când defunctul nu lasă decât colaterali şi a instituit un legatar universal
străin de familie fără a fi pus în sarcina acestuia din urmă obligaţia de a se îngriji de înmormântare.
Codul civil din Quebec oferă o soluţie diferită, acesta prevăzând în art. 42 că „à défaut de volontés
exprimées par le défunt, on s’en remet à la volonté des héritiers ou des successibles” (în lipsa voinţei
exprimate de către defunct, ne raportăm la voinţa moştenitorilor sau a succesibililor) . Astfel, spre
deosebire de art. 80 alin. (2) Cod civil român, art. 42 al Codului civil din Quebec realizează deplina
corelare dintre dreptul de a dispune cu privire la funeralii şi calitatea de moştenitor sau succesibil al
defunctului, soluţie logică de altfel, aceştia fiind şi beneficiarii patrimoniului succesoral din care vor fi
suportate cheltuielile de înmormântare. În plus, potrivit aceluiași articol al Codului civil din Quebec,
moștenitorii sau succesibilii defunctului au nu numai dreptul, ci și obligația de a dispune cu privire la
înmormântare .
Spre deosebire de Codul civil din Quebec, Codul nostru civil a reglementat numai dreptul de a
determina felul funeraliilor, ţinând seama de apartenenţa confesională a persoanei decedate, nu şi
obligaţia de a dispune cu privire la funeralii. Aceasta din urmă a fost introdusă prin Legea nr. 102 din 8
iulie 2014 privind cimitirele, crematoriile umane și serviciile funerare .
Potrivit art. 17 alin. (1) din Legea nr. 102/2014, cu privire la înmormântare sunt obligate să dispună
următoarele persoane: persoana care s-a angajat prin contract că se va îngriji de înmormântare;
persoana stabilită prin testamentul defunctului; în lipsa testamentului, soţul/soţia persoanei decedate,
care a trăit în aceeaşi locuinţă cu persoana decedată în ultima parte a vieţii; altă rudă apropiată a
decedatului, până la gradul al IV-lea inclusiv. Astfel, Legea nr. 102/2014 stabilește ordinea în care cei
obligați să se îngrijească de înmormântarea defunctului sunt chemați să execute efectiv această
obligație.
În primul rând legea pune organizarea funeraliilor în sarcina persoanei care s-a angajat prin contract
că se va îngriji de înmormântare, precum se întâmplă în cazul unei donații cu sarcini sau în cazul
contractului de întreținere, situație în care, potrivit art. 2257 alin. (3) C. civ., întreținătorul are obligația
de a-l înmormânta pe creditorul întreținerii dacă întreținerea are caracter viager sau atunci când
creditorul întreținerii decedează în cursul duratei contractului. În lipsa unei obligații contractuale,
persoana indicată de către defunct în testamentul său va avea obligația de a dispune cu privire la
înmormântare. Această persoană poate fi nu numai un moștenitor legal sau un legatar, ci și un terț.
Dacă defunctul nu a stabilit pe cale contractuală sau printr-o dispoziție mortis causa persoana care
se va îngriji de funeraliile sale, această obligație revine soțului supraviețuitor care a trăit în aceeaşi
locuinţă cu persoana decedată în ultima parte a vieţii. Consiliul legislativ a considerat excesivă condiția
locuirii împreună a soților, sugerând revederea textului , propunere neînsușită de legiuitor. Condiția
locuirii împreună a soților este într-adevăr excesivă cu atât mai mult cu cât soții, pentru motive
temeinice, pot hotărî să locuiască separat , astfel că, de lege ferenda, considerăm că se impune
înlocuirea condiţiei coabitării cu cea de a nu se fi separat în fapt . De asemenea, cadrul normativ actual
nu ține seama de unele realități sociale precum problematica concubinajului de lungă durată, motiv
pentru care în doctrină s-a propus de lege ferenda substituirea noțiunii de „soţ” cu cea de „partener de
viaţă” , opinie la care ne raliem.
În ultimă instanță, dacă nu există nici o persoană obligată să dispună în legătură cu înmormântarea
sau persoana obligată se găseşte într-un loc necunoscut ori nu îşi îndeplineşte obligaţia, potrivit art. 17
alin. (2) din Legea nr. 102/2014, cu privire la înmormântare va dispune primarul unităţii administrativ-
teritoriale în raza căreia a avut loc decesul.
Prin urmare, precum art. 80 alin. (2) Cod civil, Legea nr. 102/2014 prevede o ierarhie a persoanelor
ce au întâietate în a dispune cu privire la înmormântarea defunctului, neexprimarea voinţei de către o
persoană aflată în rang preferabil făcând să treacă la următoarea persoană prevăzută de lege dreptul
de a determina felul funeraliilor defunctului.
Întrucât cel din urmă act normativ prevede o ordine în parte diferită a persoanelor chemate să
dispună cu privire la înmormântarea defunctului, se pune problema în ce măsură Codul civil, lege
organică, a fost modificat de Legea nr. 102/2014, lege cu caracter ordinar. Deşi Codul civil este o lege
organică, „o normă de natura legii ordinare nu devine o normă de natura legii organice doar pentru
faptul că este cuprinsă într-o asemenea lege, caracterizarea sa, ca fiind ordinară sau organică,
rezultând din obiectul reglementării” .
Cum prevederile privind respectarea voinţei persoanei decedate nu sunt cuprinse în domeniul legii
organice prevăzut de Constituție în art. 73 alin. (3), rezultă că acestea sunt norme de natura legii
ordinare iar pe cale de consecinţă pot fi modificate printr-o lege ordinară. Astfel, putem spune că art. 80
alin. (1) C. civ. a fost modificat, ordinea persoanelor ce pot dispune cu privire la funeraliile defunctului
fiind în prezent cea prevăzută în art. 17 al Legii nr. 102/2014.
Normele tehnice şi sanitare privind serviciile funerare, înhumarea, incinerarea, transportul,
deshumarea şi reînhumarea cadavrelor umane, cimitirele, crematoriile umane, precum şi criteriile
profesionale pe care trebuie să le îndeplinească prestatorii de servicii funerare şi nivelul fondului de
garantare prevăd la art. 43 alin. (1) lit. c) o sancțiune contravențională cu amendă de la 5.000 lei la
10.000 lei pentru situația în care persoanele sau autoritatea desemnată la art. 17 din Legea nr.
102/2014 nu-și îndeplinesc obligația de a asigura înmormântarea, respectiv înhumarea sau incinerarea
persoanelor decedate. Constatarea săvârşirii contravenţiei de a nu fi asigurat înmormântarea şi
aplicarea sancţiunii revine personalului de specialitate împuternicit al Inspecţiei sanitare de stat din
cadrul Ministerului Sănătăţii şi al direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti,
potrivit art. 44 din Normele tehnice și sanitare.
Deşi legea indică ordinea persoanelor a căror voinţă trebuie respectată în ceea ce priveşte
înmormântarea, determinarea felului funeraliilor nu are efecte absolute în timp. Astfel, dacă persoana
care a dispus iniţial cu privire la înmormântare, respectiv stabilirea locului de veci şi organizarea
serviciilor funerare, nu se ocupă ulterior de mormânt şi de pomenirile necesare, instanţa o poate obliga
să-şi dea acordul pentru exhumare şi reînhumarea în alt loc potrivit solicitării altor persoane interesate
din cele prevăzute de art. 17 alin. (1) din Legea nr. 102/2014, în caz contrar, hotărârea ţinând loc de
acord al acesteia . Precizăm că dispoziţiile art. 80 alin. (2), astfel precum a fost modificat prin Legea nr.
102/2014 sunt aplicabile şi în privinţa persoanelor decedate anterior datei intrării în vigoare a Codului
civil .
În lipsa soțului supraviețuitor, obligația de a dispune cu privire la funeralii revine celei mai apropiate
rude a decedatului, până la gradul al IV-lea inclusiv. Astfel, putem întâlni situaţia în care, de exemplu în
cazul rudelor de gradul al III-lea, cele mai apropiate rude care trebuie să dispună cu privire la funeralii
sunt un nepot de frate şi o mătuşă a defunctului iar între aceştia există divergenţe ireconciliabile în
ceea ce priveşte stabilirea locului de veci şi/sau organizarea serviciilor funerare.
Legiuitorul român nu a prevăzut însă nici un mecanism prin care divergențele dintre pluralitatea de
persoane chemate împreună de lege să dispună cu privire la înmormântare să fie soluționate cu
celeritatea impusă de respectarea tradiției potrivit căreia, în principiu, înmormântarea are loc în a treia
zi de la deces.
Art. 78 – Respectul datorat persoanei decedate
Persoanei decedate i se datorează respect cu privire la memoria sa, precum şi cu privire
la corpul său.
Art. 80 – Respectarea voinţei persoanei decedate
(1) Orice persoană poate determina felul propriilor funeralii şi poate dispune cu privire la corpul său
după moarte. În cazul celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau al celor cu capacitate de exerciţiu
restrânsă este necesar şi consimţământul scris al părinţilor sau, după caz, al tutorelui.
(2) În lipsa unei opţiuni exprese a persoanei decedate, va fi respectată, în ordine, voinţa soţului,
părinţilor, descendenţilor, rudelor în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv, legatarilor
universali sau cu titlu universal ori dispoziţia primarului comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului
municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială a avut loc decesul. În toate cazurile se va ţine seama
de apartenenţa confesională a persoanei decedate.
Potrivit art. 15 din Legea de punere în aplicare a Codului civil, dispozițiile art. 78-81 sunt aplicabile și
în privința persoanelor decedate anterior intrării în vigoare a Codului civil.
1. exemplificați obligația de respect față corpul persoanei decedate?
2. care este ordinea în care rudele sunt chemate să dispună cu privire la înmormântare?
3. precizați care este impactul legislaţiei canonice asupra libertății alegerii locului de veci?
– BIBLIOGRAFIE –
 Constituția României, republicată în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003.
 ***Noul Cod civil. Comentarii, doctrină, jurisprudenţă. Vol. I. Art. 1-952: Despre legea
civila. Persoanele. Familia. Bunurile, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012.
 ***Noul Cod Civil. Note. Corelaţii. Explicaţii, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011.
 Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, Consiliul Europei, Manual
de legislaţie europeană privind protecţia datelor, Luxemburg: Oficiul pentru Publicaţii
al Uniunii Europene, 2014.
 B. Ionescu, Dreptul la propria imagine. O perspectivă practică, Editura Universul
Juridic, București, 2013.
 M. Nicolae (coord.), Drept civil. Persoanele, Editura Universul Juridic, București, 2016.
 T. Prescure. R. Matefi, Drept civil. Partea generala Persoanele conform Noului Cod
civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012.
 R. Matefi, The respect for the human being and his inherent rights in the regulations
of the new Civil Code, Bulletin of Transilvania University of Brașov, 2012.
 C. Sâmboan, Demnitatea în muncă, Editura C.H. Beck, București, 2015.
 D.-M. Şandru, Principiul echităţii în prelucrarea datelor cu caracter personal, în
„Pandectele Române” nr. 3/2018.
 D.-M. Şandru, Principiul transparenţei în prelucrarea datelor cu caracter personal, în
„Pandectele Române” nr. 4/2018.
 S. Şandru, Protecția datelor personale şi viața privată, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2016.
 S.-D. Șchiopu, Aplicarea teritorială a dreptului la uitare digitală (dreptul la înlăturare)
în lumina cererii de decizie preliminară introdusă de Conseil d’État (Franța) la 21
august 2017 – Google Inc./CNIL (Cauza C-507/17) în „Pandectele române” nr.
1/2018.
 S.-D. Șchiopu, Absenţa obligaţiei de informare atunci când persoana vizată deține
deja respectivele informații sau prelucrarea datelor este prevăzută de lege, în
„Revista Universul Juridic” nr. 12/2018.
 S.-D. Șchiopu, Absența obligației de informare în ipoteza prevăzută de art. 14 alin.
(5) lit. b) din Regulamentul general privind protecția datelor, în „Revista Universul
Juridic” nr. 3/2019.
 S.-D. Șchiopu, Consideraţii asupra informării persoanei vizate cu privire la perioada
de stocare a datelor cu caracter personal, în „Revista Universul Juridic” nr.4/2019.
 G. Zanfir, Protecția datelor personale. Drepturile persoanei vizate, Editura C.H. Beck,
București, 2015.
 R. Matefi, Donation and removal of organs, tissues or human cells from the deceased
persons, în AGORA International Journal of Juridical Sciences, No. 4/2015.
 R. Matefi, Dreptul la propria imagine din perspectiva componentei sale patrimoniale,
în Revista Universul Juridic nr. 3/2018.
 R. Matefi, Dreptul persoanei la reputație, în contextul reglementărilor legale naționale
și internaționale și a jurisprudenței în materie, în Revista Universul Juridic nr. 3/2019.
 Grupul de lucru pentru protecția datelor instituit în temeiul art. 29, Orientări privind
transparența în temeiul Regulamentului 2016/679, GL260 rev.01, adoptate la 29
noiembrie 2017, astfel cum au fost revizuite și adoptate ultima dată la 11 aprilie 2018.
 Grupul de lucru pentru protecția datelor instituit în temeiul art. 29, Orientări privind
consimțământul în temeiul Regulamentului 2016/679, WP259 rev.01, adoptate la 28
noiembrie 2017, astfel cum au fost revizuite ultima dată și adoptate la 10 aprilie
2018.
P
 CJUE, hotărârea din 13 mai 2014, cauza C-131/12 - Google Spain și Google,
ECLI:EU:C:2014:317, publicată în Repertoriul electronic (Repertoriul general).
 Legea nr. 102 din 8 iulie 2014 privind cimitirele, crematoriile umane și serviciile
funerare, publicată în M. Of. nr. 520 din data de 11 iulie 2014.
 Hotărârea nr. 741 din 12 octombrie 2016 pentru aprobarea Normelor tehnice şi
sanitare privind serviciile funerare, înhumarea, incinerarea, transportul, deshumarea
şi reînhumarea cadavrelor umane, cimitirele, crematoriile umane, precum şi criteriile
profesionale pe care trebuie să le îndeplinească prestatorii de servicii funerare şi
nivelul fondului de garantare, publicată în M. Of. nr. 843 din data de 24 octombrie
2016.




Drepturile Personalitatii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drepturile Personalitatii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV

1.3. ASPECTE INTRODUCTIVE CU PRIVIRE LA DREPTURILE PERSONALITĂȚII.

să indice condițiile în care este posibilă donarea și prelevarea de organe și

țesuturi de la persoanele decedate, precum și consecințele penale ale nerespectării acestor

2.3. DREPTURILE LA VIAŢĂ, LA SĂNĂTATE ŞI INTEGRITATE ALE PERSOANEI

2.4. DONAREA ȘI PRELEVARE DE ORGANE, ȚESUTURI ȘI CELULE UMANE DE LA

2.8. REZUMAT (LEGISLAŢIE).

2.9. TEST DE EVALUARE.

3.3. CONSIDERAȚII GENERALE

3.4. REGLEMENTAREA DREPTULUI LA LIBERTATEA DE EXPRESIE

3.5. JURISPRUDENȚA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

3.7. REZUMAT (LEGISLAŢIE).

3.8. TEST DE EVALUARE.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore (timp

4.3. CONCEPTUL DE REPUTAȚIE.

4.4. REGLEMENTAREA DREPTULUI LA REPUTAȚIE ÎN LEGISLAȚIA NAȚIOANALĂ

4.5. DREPTUL LA REPUTAȚIE ÎN REGLEMENTAREA DECLARAȚIEI UNIVERSALĂ A

4.6. DREPTUL LA REPUTAȚIE – SUSCEPTIBIL DE PROTECȚIE DOAR ÎN CAZUL

Consacrat atât la nivel intern, cât și internațional, dreptul la reputație, constituie o

5.3. CONSIDERAȚII GENERALE.

5.4. DREPTUL LA PROPRIA IMAGINE – DREPT AL PERSONALITĂȚII

5.5. NATURA DREPTULUI LA PROPRIA IMAGINE DIN PERSPECTIVA DUBLEI

5.6. COMPONENTA PATRIMONIALĂ A DREPTULUI LA PROPRIA IMAGINE

6.4. DREPTUIRILE PERSOANEI VIZATE.

Modalitățile de exercitare a dreptului de acces

6.5. DREPTUL LA UITARE DIGITALĂ.

6.6. REZUMAT (LEGISLAŢIE).

7.3. RESPECTUL DATORAT PERSOANEI DECEDATE.

3. Impactul legislaţiei canonice asupra regimului juridic aplicabil locurilor de înhumare

5. Regimul juridic al construcţiilor funerare

S-ar putea să vă placă și