ADHD - Lucrare de Diploma Adhd

5/14/2018 LucraredeDiplomaAdhd-slidepdf.
com
http://slidepdf.com/reader/full/lucrare-de-diploma-adhd 1/145
5/14/2018 LucraredeDiplomaAdhd-slidepdf.com
CUPRINS............................................................................................................
INTRODUCERE...............................................................................................
PARTEA ÎNTÂI- INCURSIUNE TEORETICĂ
CAPITOLUL 1...................................................................................................
NORMALIATE ŞI PATOLOGIE ÎM PERIOADA COPILĂRIEI ŞI
ADOLESCENŢEI-CLASIFICAREA TULBURĂRILOR PSIHICE IN
PERIOADA COPILĂRIEI SI ADOLESCENŢEI..........................................
CAPITOLUL 2...................................................................................................
ISTORICUL
2.1 Termeni ADHD...........................................................................................
folosiţi...................................................................................................
2.2 Evoluţia conceptului..................................................................................
2.3 Critici ale conceptului neuropsihiatric..................................................
2.4 Delimitări conceptuale.........................................................................
CAPITOLUL 3...................................................................................................
CLASIFICĂRI
3.1. Clasificarea DSM-IV...................................................................................
3.1.1 Criterii de diagnostic pentru ADHD.............................................
3.1.2. Tipurile ADHD în clasificarea DSM-IV-TR................................
Critica clasificării DSM-IV-TR....................................................
3.2. Clasificarea ICD-10 (international classification of
diseases)..............................................................................................................
3.3. Comparatie DSM-ICD................................................................................
3.4. Alte abordări................................................................................................
CAPITOLUL 4...................................................................................................
ETIOPATOGENIE............................................................................................
4.1. Profilele neuropsihologice în ADHD.........................................................
4.2. Heritabilitatea în ADHD............................................................................
4.3. Factorii psihosociali………………………………………………………
4.3.1 Factori familiali………………………………………………….
4.3.2 Dezavantajele socio-economice....................................................
4.3.3 Mediul şcolar..................................................................................
2
4.3.4 Grupul.............................................................................................
CAPITOLUL 5........................................................... ................................. .....

EVALUAREA PSIHOLOGICĂ ÎN ADHD.....................................
5.1. INTERVIUL CLINIC................................................................................
5.1.1 Interviul clinic cu părinţii..............................................................
5.1.2.Interviul cu copilul..........................................................................
5.1.3. Interviul cu profesorii şi învăţătorii.............................................
5.2. EVALUAREA NEUROCOGNITIVĂ.....................................................
5.3. URMĂRIREA ULTERIOARĂ.................................................................
5.4. PROBLEMATICA SURSELOR DE EVALUARE…………………….
6.4.1 Rolul părinţilor în evaluarea ADHD...........................................
6.4.2 Rolul educatorilor în evaluarea ADHD........................................
CAPITOLUL 6..................................................................................................
ASPECTE CLINICE………………………………………………………….
6.1 VARIAŢIA COMPORTAMENTALĂ......................................................
6.2 DIAGNOSTICUL DIFERENŢIAL AL ADHD CU CÂTEVA
DINTRE TULBURĂRILE COMORBIDE....................................................
CAPITOLUL 7...................................................................................................
COMORBIDITATE..........................................................................................
7.1.COMORBIDITATEA PSIHIATRICĂ......................................................
7.1.1.Tulburarea
7.1.2. Tulburărileopoziţional-sfidătoare................................................
de comportament......................................................
7.1.3. Tulburări de invăţare....................................................................
7.1.4 Anxietatea........................................................................................
7.1.5 Tulburările afective........................................................................
7.1.6.Abuzul de substanţe (alcool sau
droguri )..............................................................................................................
.......................
7.1.7. Agresivitatea, tulburările de personalitate şi comportamentul
criminal.....................................................................................................
7.2 DEFICIENŢE IMPORTANTE ASOCIATE CU ADHD……………..
CAPITOLUL8...................................................................................................
EFECTUL EXERCITAT DE ADHD ASUPRA VIEŢII UNUI INDIVID,
A FAMILIEI SALE ŞI A COMUNITĂŢII.................................................
CAPITOLUL 9
3
MODEL DE INTERVENŢIE PENTRU PĂRINŢI ŞI PROFESORI ÎN

CAZUL ŞCOLARILOR MICI CU ADHD ............................................
PARTEA A DOUA- CERCETARE
CAPITOLUL 1 -DEMERSUL INVESTIGATIV..........................................

OBIECTIVELE CERCETĂRII................................................................
1.1.2. Obiectivele generale........................................................
1.1.3 Obiective specifice..................................................
1.2. IPOPTEZELE CERCETĂRII………………………………
1.2.1 Ipoteze generale…………………………………….
1.2.2 Ipoteze specifice- de lucru....................................
1.3. VARIABILELE EXPERIMENTALE
1.3.1. Variabile independente..........................................
1.3.2. Variabilele dependente...........................................
1.3.3. Variabile intermediare............................................
1.4. DESCRIEREA PROCEDURII..........................................
1.5 LOTUL DE SUBIECŢII...................................................
1.6. BATERIA DE PROBE PSIHODIAGNOSTICE UTILZATE………..
1.6.1 Anamneza………………………….
1.6.2. Interviul clinic semistructurat pentru copii şi
adolescenţi........................................................
1.6.3. Scalele Achenbach.............................................
1.6.4. Proba de memorie REY........................................
1.6.5. BATERIA
DEZVOLTARE EXPERIMENTALĂ
INTELECTUALĂ A COPIILOR PRIVIND NIVELUL DE
CU VÂRSTE
CUPRINSE ÎNTRE 6-10
ANI......................................................................................................
CAPITOLUL 2-PRELUCRAREA ŞI INTERPRETAREA

REZULTATELOR...................................................
2.1. PROCEDURA.........................................................
2.2. REZULTATELE OBŢINUTE ŞI INTERPRETAREA
PSIHOLOGICĂ A ACESTORA...............................................
2.3. EXPLICITAREA DATELOR OBŢINUTE ÎN URMA
ANAMNEZEI...............................................................
PARTEA A TREIA- CONCLUZII..................................................
REZUMAT...............................................................................
ANEXE....................................................................................
4
BIBILIOGRAFIE............................................................
INTRODUCERE
Un copil sare si ţopaie, lovindu-se de pereţi, transformând sala de clasă sau propria
casăcoridoarele
pe într-o arenă. Un pentru
şcolii altul nucăpoate citi stanga
incurca sau memora tabla Altul
cu dreapta. înmulţirii sau searunca
nu poate rătaceste
sau adeseori
prinde o
minge şi se impiedică la tot pasul, fiindu-i greu să navigheze prin spaţiul inconjurător. Apoi
mai sunt şi acei copii care au căderi nervoase şi emoţionale deoarece sunt cronic prea
stimulaţi sau excitaţi de lumină şi zgomot. Toţi aceşti copii suferă de ADHD.
Hiperactivitatea cu deficit de atenţie la copil (ADHD), este cel mai recent termen introdus
pentru a defini o tulburare specifică de dezvoltare atât a copiilor cât şi a adulţilor, compusă
din deficite în susţinerea atenţiei, controlul impulsului şi reglarea nivelului de activitate a a
cerinţelor situaţionale. Această tulburare a cunoscut în ultimul secol etichetări diferite si
variate printre care: reacţia hiperkinetică a copilăriei, hiperactivitatea sau sindromul
hiperactivităţii copilului, disfuncţia cerebrală minimală şi hiperactivitatea cu deficit de
atenţie. Am avut o motivaţie solidă în abordarea acestei teme deosebit de actuale şi
controversate în acest moment. Am avut onoarea de a participa la mai multe conferinţe şi
congrese internaţioanale şi chiar mondiale, acolo unde această temă a fost printre cele mai
dezbătute, cei mai renumiţi psihiatrii încercând să gasească soluţii originale de prevenţie şi
tratament al acestui fenomen. Am fost foarte plăcut surprinsă să constat că au fost organizate
simpozioane dedicate exclusiv sindromului ADHD. Prin urmare, atunci când a fost construit
în România un screening pentru depistarea şi tratarea copiilor cu ADHD am fost dispusă să
mă implic şi să acord şi eu un sprijin de specialitate. Am întâmpinat o mare dificultate în
traducerea corectă a titulaturii de ADHD , întrucât există multe variante în limba româna,
fiecare putând fi argumentată pro şi contra, dar am convenit totuşi să folosesc deja cunoscuta
abreviere de ADHD.
are rădăcinile Ideea de concretă
intr-o observaţie la care am porinitaceea
ş anume şi care
cămi
ceis-a
maipărut
mulţicea mai interesantă
delicvenţi îşi
identificaţi
au suferit si suferă încă de sindromul ADHD, şi, depistarea precoce a acestei tulburări poate
duce la preîntâmpinarea fenomenului infracţional ulterior. Cele mai evidente dificultăţi
întâmpinate de copiii hiperactivi se manifestă în procesul de adaptare la activitatea şcolară,
performanţele lor şcolare nefiind la nivelul vârstei şi capacităţilor lor intelectuale. De
asemenea, extrem de importante sunt şi comorbidităţile care pot apărea pe parcurs, cele mai
uşor observabile fiind tulburările de conduită, tulburările opozante, agresivitatea şi
comportamentul antisocial, anxietatea şi chiar depresia. Tocmai de aceea este extrem de
necesar sa alcătuim un model de evaluare şi de intervenţie bine structurat pentru a putea
preveni efectele asociate cu ADHD, beneficiarii acestui model fiind atât copilul insuşi, cât şi
părinţii Altă
şi profesorii directconcretă
observaţie implicaţi.
este aceea că în majoritatea ţărilor europene, copiii cu
ADHD sunt incluşi în programe speciale de asistenţă medicală, psihologică şi pedagogică, ce
vizează pregătirea lor şi a persoanelor care se ocupă de educaţia lor (părinţi, pediatrii,
psihologi, educatori, profesori, etc.), pentru a face faţă cu succes problemelor cu care se
confruntă. Costurile anuale pentru ADHD sunt uriaşe în ţările occidentale. În Statele Unite,
costurile legate de ADHD în anul 2000 au fost de 31,6 miliarde dolari, deci costul anual per
pacient a fost de 649 dolari (Burd, 2003). Totuşi, în România se fac insuficente demersuri
pentru diagnosticarea şi tratarea acestei tulburări. Această stare de fapt continuă în ciuda
5
impactului puternic pe care tulburarea îl are atât asupra familiei, căt şi asupra procesului
educaţional în ansamblu. Consider că ,,a cunoaşte,, este primul pas în prevenire, iar copilul
,,agitat şi neatent care deranjează orele,, nu este neapărat prost crescut, ci poate avea ADHD,
o tulburare neurobiologică cu mari implicaţii psiho-educaţionale şi care poate beneficia cu
succes de tratament psihofarmacologic, psihologic şi educaţional. Din nefericire, aşa cum am
precizat maidesus,
delicvenţei, aceşti
aceea copii pot
prevenţia evolua către
şi tratamentul tulburarea
acestei de este
tulburări conduită, o afecţiune
de o deosebită la limita
importanţă.
Astfel, dacă problemele copilului nu sunt observate şi nu se încearcă rezolvarea lor, copilul
va avea performanţe şcolare slabe, care nu vor reflecta inteligenţa şi aptitudinile lui reale.
Trebuie înţeles că tulburarea are un impact semnificativ asupra vieţii de familie, relaţiilor
sociale, sănătăţii mintale, achiziţiilor academice şi puterii de muncă a adultului. La un numar
mare de copii cu ADHD apar dificultăţi de învăţare şi relaţionare.
De rezolvarea problemelor conectate cu ADHD vor beneficia astfel nu doar copilul
hiperactiv, cât şi familia acestuia, precum şi societatea în ansamblul ei. Frecvenţa situaţiilor
stresante se va reduce atât acasă cât şi la şcoală, instalându-se o atmosferă mult mai adecvată.
Ceea ce am dorit iniţial a fost să pun la dispoziţia părinţilor şi profesorilor sau educatorilor
câteva
din zeceinformaţii
copii potdespre
întruniiacest comportament
o parte din criterii,atât
fărădea avea
frecvent
însăîndiagnosticul
ultimii ani, de
maiboală.
precis,Scopul
şapte
acestei lucrări nu este acela de a elimina problemele copilului sau cele apărute în familia
acestuia, pentru că un astfel de scop nu poate fi atins. Ceea ce îmi propun este dezvoltarea
unor abilităţi părinţilor, copiilor şi profesorilor, astfel încât aceştia să devină capabili să
rezolve o parte din problemele cu care se confruntă sau cel puţin să le poată evita dacă este
posibil.
Este impresionant numărul studiilor din ultimii ani, fapt explicabil prin creşterea
numărului de copii diagnosticaţi cu ADHD, prin rezistenţa parţială la tratament, care durează
toată viaţa şi care în adolescenţă şi la vârsta adultă se asociază frecvent cu abuzul de
substanţe şi tulburările de comportament. Literatura de specialitate s-a imbogăţit deci
inevitabil
mai în date
actuale ultimul
de timp cu articole
etiologie despre
şi etiopatie şi ADHD
anumiteşirezultate
de aceeaobţinute
am incercat
strictsăpe
prezint cele
populaţia
românească despre aceasta boală încă puţin cunoscută şi controversată. In final, ca această
lucrare sa fie considerată un ghid practic de intervenţie şi control al tulburării şi să poate fi
folosită, aplicabilă şi utilă atăt psihologilor cât şi medicilor, fie ei pediatrii, generalişti sau
pedopsihiatrii. În faţa valurilor în creştere de critici la adresa modelului actual al bolii, unele
legitime, altele exagerate, lucrarea de faţă încearcă să răspundă la câteva întrebări:
• Există un set de criterii diagnostice pentru ADHD, unanim recunoscute şi
suficient de valide pentru a putea vorbi de un sindrom cu semnificaţie clinică?
• Care sunt principlale modalităţi psihodiagnostice de evaluare a sindromului
ADHD la şcolarul mic?
•
Care sunt
diferit cauzeleşi bolii?
profesorii părinţiiSunt părinţiisimptomelor
severitatea vinovaţi de ADHD?
producerea ei? Evaluează
• Care este evoluţia bolii şi care sunt consecinţele semnificative ale acesteia?
• Care este rolul şi impactul tulburărilor comorbide?
• Care este rolul fiecărei categorii de specialişti implicaţi în identificarea,
tratarea şi susţinerea acestor copii cât şi a familiilor acestora?
• La ce nivel puteam interveni pentru a ajuta copiii cu acest fel de probleme şi
care sunt cele mai eficiente modalităţi pe care le putem aplica?
6
CAPITOLUL 1
NORMALIATE ŞI PATOLOGIE ÎM
PERIOADA COPILĂRIEI ŞI
ADOLESCENŢEI
CLASIFICAREA TULBURĂRILOR
PSIHICE IN PERIOADA COPILĂRIEI SI
ADOLESCENŢEI
7
În perioada copilăriei şi adolescenţei, conceptul de normalitate este foarte

controversat. Astfel, în perioada dezvoltării structura psihologică trece prin procese dinamice
şi evolutive, în care funcţiile şi procesele se maturizează de la o etapă la alta. Există însă
posibilitatea ca anumite procese psihologice să nu fie suficeint maturate sau anumite funcţii
să nu se desfăşuare în complexitatea lor, precum există şi posibilitatea ca anumite procese şi
funcţii să seface
dezvoltare dezvolte maimoment
ca la un rapid îndatdetrimentul
să avem unaltora. Această
rezultat inegalitate
secvenţial funcţională
care să nu exprimeîn
potenţialul real al proceselor de dezvoltare, ci doar situaţia din acel moment. Se consideră
normal un copil care din punct de vedere fizic corespunde criteriilor de integritate anatomică
şi funcţională şi care dobândeşte achiziţiile pe parcursul dezvoltării atât a motricităţii, a
comportamentelor cât şi a funcţiilor psihice specifice vârstei respective. Normalitatea se
defineşte şi redefineşte progresiv în raport cu posibilităţile individului de a achiziţiona
competenţe şi a răspunde în mod corespunzător solicitărilor interne şi externe, cu
comportamente adaptate şi responsive de-a lungul ciclurilor vieţii. (Piaget, J., Inhelder,
B.,1965) Conceptul de normalitate are un caracter procesual în copilărie. Nu putem discuta
despre normalitate decât în perspectiva diacronă a evoluţiei persoanei prin evaluarea
modalităţilor
au sale de
fost obţinute a se desfăşura
competenţele în timp. Ceea
biologice, ce contează
psihologice, este şimodul
sociale şi perioada
spirituale. în care
În perioada
copilăriei suntem interesaţi de ritmul dezvoltării psiho-motorii şi corporale, ca mai apoi, să ne
intereseze ritmul şi perioada achitiţiilor cognitive şi de socializare, alături de achiziţiile
moral-valorice şi spirituale ale copilului.
In perioada copilăriei normalitatea este strâms legată de de dorinţele părinţilor, de
interesele sau proiecţiile acestora în raport cu viitorul copilului.. Astfel, unor părinţi care
proiectează viitorul copilului către o carieră intelectuală, interesul copilului pentru aspectele
practice ale vieţii şi dezinteresul pentru învăţătură, le poate părea ca o deviere de la
,,normalitatea proiectată” în legătură cu destinul acelui copil. Ne putem întreba ce anume este
necesar să se obţină şi să se dezvolte în perioada copilăriei pentru a răspunde criteriilor
conceptului cu
echivalentă de obţinerea
normalitate.
unorDacă pâna acum
competenţe exista o viziune
,,maximale”, care considera
ca performanţă, normalitatea
tendinţa actuală se
axează în special pe scăderea vulnerabilităţii şi creşterea rezilienţei copilului în dezvoltare.
(Şchiopu, U., Verza, E.,1995). Familia este grupul primar şi în acelaşi timp ,,mediul intim”
de dezvoltare de care de cele mai multe ori depinde ,,calitatea” normalităţii şi eventual
evoluţia sa către o formă de psihopatologie. Evoluţia ,,normală” este legată de caracteristicile
genetice ale părinţilor dar şi de contextul funcţional al familiei, de realaţia dintre părinţi,
de ,,normalitatea principiilor educaţionale” şi a seturilor de valori ale familiei. Este suficient
să analizăm situaţia copilului hiperkinetic cu deficit de atenţie, care are un potenţial evolutiv
psihopatologic dacă întâneşte condiţii de mediu nefavorabile. Un asemenea copil se poate
dezvolta în limitele normalităţii atunci când părinţii ştiu cum sa acţioneze precoce pentru a
preîntâmpina dezvolatrea nefavorabilă a acestuia. Astfel dacă el va beneficia de suficientă
libertate de mişcare, de un program şi de un stil educaţional coerent. Este cel mai probabil ca
alunecarea lui spre psihopatologie să nu se producă. (Radu, I., 1974).
De fapt ADHD este un bun exemplu şi pentru înţelegerea fenomenului prin care este
posibilă păstrarea ,,normalităţii” prin mijloace educaţional-psihologice. O astfel de tulburare
poate determina un comportament dezorganizat, impulsiv, opoziţionist, etc. Dacă mediul de
dezvoltare, familia, este un mediu permisiv, care nu cere nici un efort de organizare a
copilului pe considerentul ,,vârstei prea mici” există toate şanşele ca structurarea psihologică
a copilului să întârească deficitul de atenţie şi dezorganizarea în comportament şi de asemena
8
să nu dezvolte procese psihologice necesare conduitei de amânare. Astfel la vârsta pubertăţii

copilul poate prezenta dificultăţi şcolare, tulburări comportamentale de tip opoziţionist,
izbucniri impulsive cotate de către părinţi la ,,marginea normalităţii”. În schimb, dacă acelaşi
copil trăieşte într-un mediu în care părinţii stabilesc reguli clare, îl antrenează de mic să-şi
concentreze atenţia sau să adopte conduita de amânare, există posibilitatea ca la vârsta
(Domuţă,
pubertăţii A.,
încadrarea
2002), comportamentală a copilului să fie în limitele normalului admis.
Analiza tulburărilor psihice ale copilăriei poate fi făcută din două perspective:
• Perspectiva nozografică, incluzând clasificările sau taxinomia patologiei
psihice la copil;
• Perspectiva evaluatorie, incluzând aspectele: etilogică, prognostcă,
epidemiologică, simptomatologică , sindromologică şi metodologică.
Consultând principalele surse nozografice considerate de maximă credibilitate şi
actualitate în domeniul psihiatriei şi care constituie repere uzuale în diagnosticul psihiatric,
atât pentru adulti, cât şi pentru copii, respectiv Clasificarea Internaţională a Tulburărilor
Mintale şi de Comportament, ediţia a X-a (ICD-10) şi Manualul Statistic şi Diagnostic al
Asociaţiei Americane
bibliografice de Psihiatrie
importante ( Tratatul(DSM-II-R şi DSM-IV),
de Psihiatrie utilizate
Oxford, ed. de altfel
a II-a- şi in doua
M.Gelder, surseşi
D.Gath
R.Mayou, 1994 şi Psihiatrie Clinică Standardizată şi Codificată, aparţinând lui G.Ionescu, ed.
Univers Enciclopedic, 2000), am extras trei clasificări pe care le considerăm relevante.
După Tratatul de Psihiatrie Oxford sunt precizate şapte mari grupe de tulburări
psihice în copilărie, recunoscute de clinicieni şi susţinute de studii ce folosesc analiza
multivariată. De asemenea, sunt folosite şi denumiri alternative:
• Reacţiile de adaptare
• Tulburări de dezvoltare globale, pervazive (psihozele copilăriei)
• Tulburări de dezvoltare specifice
• Tulburări de conduită (antisociale sau de exteriorizare)
•
Tulburări hiperkinetice cu deficit de atenţie
•Tulburări emoţionale (nevrotice sau de interiorizare)
•Tulburări simptomatice
După DSM-III-R se clasifică următoarele tulburări psihice ale copilăriei:
•Retardarea mintală
•Tulburări de dezvoltare globale
•Tulburări de dezvoltare specifice: tulburare de limbaj şi vorbire, tulburarea
aptitudinilor şcolare, tulburarea aptitudinilor motorii
•Tulburări de comportament disruptice (în ICD-10 această categorie este
codificată sub numele de Tulburări emoţionale şi de comportament cu debut
•
de obicei în
Tulburări decopilărie
conduităşi adolescenţă)
• Hiperactivitate cu deficit de atenţie (în ICD-10 este codificată sub denumirea
de Tulburare hiperkinetică)
• Tulburare opziţional-refractară
• Tulburări anxioase ale copilăriei (codificate in ICD-10 sub denumirea de
Tulburări emoţionale, Tulburări mixte de conduită şi emoţionale)
• Tulburări de alimentaţie
9
• Tulburări de identitate sexuală

• Ticuri
• Tulburări de eliminare (codificate in ICD-10 la : Alte tulburări emoţionale şi
de comportament, inclusiv tulburările de alimentaţie)
• Alte tulburări ale copilăriei şi adolescenţei (Mircea, T.,2004)
Considerată
Dr. George Ionescu drept
citatăcea
maimai
sus,autorizată
propune pesursă bibliografică
baza românească,
integrării celor lucrarea
mai recente Prof.
clasificări
mondiale, următoarea taxinomie cu referire la domeniul copilăriei, care reflectă opţiunea
autorului raliată la ,, efortul comun de introduce în Psihiatria din România, ordinea şi
simetria, de a limita în lumea diagnosticului anomia şi anarhia”:
Întârziere mintală:
• Întârziere mintală uşoară
• Întârziere mintală moderată
• Întârziere mintală severă
• Întârziere mintală profundă
• Alte întârzieri mintale
Tulburări ale dezvoltării psihologice:
• Tulburări specifice ale dezvoltării vorbirii şi limbajului (tulburări specifice
ale vorbirii articulate, tulburarea limbajului expresiv, tulburare a limbajului
receptiv, afazie asociată cu epilepsie)
• Tulburări specifice ale dezvoltării abiităţilor şcolare (tulburarea specifică a
citirii, tulburarea specifică a scrierii, tulburarea specifică a abilităţilor
aritmetice, tulburarea mixtă a abilităţilor şcolare)
• Tulburări specifice ale dezvoltării funcţiei motorii
• Tulburări specifice mixte de dezvoltare
• Tulburări invadante (pervazive) ale dezvoltării (autism infantil, autism atipic,
Sindrom Rett,
cu întârziere îmaltă tulburarepsihică,
dezvoltarea dezintegrativă
Sindroma Asperger)
copilăriei, tulburare hiperactivă
Tulburări emoţionale şi comportamentale cu debut în copilărie şi adolescenţă
• Tulburări hiperkinetice (tulburare a activităţii şi a atenţiei, tulburare
hiperkinetică de conduită)
• Tulburări de conduită (tulburarea de conduită limitată intrafamilial, tulburare
de conduită nesocializată, tulburare de conduită socializată, tulburare de tip
opoziţie-sfidare)
• Tulburări mixte ale conduitei şi emoţiei (tulburare de conduită depresivă, alte
tulburări mixte ale conduitei si emoţiei)
• Tulburări emoţionale cu debut specific în copilărie (tulburare a anxietăţii de
separare, tulburare anxios-fobică în copilărie, tulburare de anxietate socială)
• Tulburări ale funcţionării sociale cu debut specific în copilărie şi adolesecenţă
(mutism selectiv, tulburare reactivă de ataşament, tulburare de ataşament cu
dezinhibiţie)
• Tulburări ale ticurilor (tulburarea tranzitorie a ticurilor, tulburarea cronică a
ticurilor motorii sau vocale, tulburare combinată, vocală şi motorie a ticurilor)
• Alte tulburări emoţionale şi comportamentale cu debut în copilărie şi
adolescenţă (enurezis neorganic, encomprezis neorganic, tulburarea de
10
alimentaţie a copilului mic, pica sugarului şi copilului, tulburare a mişcărilor

stereotipe, balbism, vorbire neclară) (Ionescu, G., 1994).
Multe din tulburările psihice ale copilăriei nu pot fi clasificate într-o singură categorie
codificată, de aceea s-a propus un sistem de evaluare multiaxal care include cinci axe.
Utilizarea unei astfel de sheme de evaluare multiaxală poate permite recoltarea tuturor datelor
importante şi abordarea
•
categorială,
Axa I-Sindroame dar şi interconexă
psihiatrice clinice a problemelor copilului:
• Axa II-Întârzieri specifice în dezvoltare
• Axa III-Nivel intelectual
• Axa IV-Condiţii medicale asociate
• Axa V-Situaţii sociale anormale
(Grigoroi-Şerbănescu, M., Christodorescu, D., Canttili, L., Jost, L., Nedelcu , L., 2001),
11
CAPITOLUL 2
ISTORICUL ADHD
12
2.1 TERMENI FOLOSIŢI
Ceea ce numim noi astăzi ADHD ( Attention Deficit Hiperactivity Disorder ) nu este un
concept total nou. Tulburarea a fost identificată în urmă cu mai mulţi ani, având numeroase
denumiri şi definiţii. Nici o altă tulburare psihopatologică a copilăriei nu a cunoscut atât de
multe denumiri şi reconceptualizări ca tulburarea hiperkinetica (Levy, F., Hay, M, et al.,
2005).
Termenii hiperchinezie/hiperactivitate se suprapun, fiind aproape sinonimi cu
simptomele: exces de activitate, lipsă de odihnă, nervozitate, alergare, căţărare, trăncăneală:
Hiperkinetic= etimologia grecească pentru foarte activ (Academia Română, 1988).
Supraactiv=etimologia latină (Academia Română, 1988).
Hiperactiv este un termen hibrid, care a apărut în anii ’70. Se pare că iniţial a fost folosit
de părinţi, apoi şi în DSM. Alţi termeni folosiţi pe perioade scurte de timp au fost: deficit de
percepţie, deficit de integrare psihoneurologică, tulburarea impulsului hiperactiv, sindromul
copilului hiperactiv, iar în limba română au fost preferate următoarele denumiri: tulburarea de
hiperactivitate/deficit de atenţie, tulburarea hiperactivă cu sau fără inatenţie (Iftene, E., 2003).
Pentru uşurinţa comunicării am folosit termenul de ,,hiperactivitate’’ pentru a ne referi la
simptomele cardinale ale bolii iar când am vorbit despre boală în sine, ca entitate diagnostică,
am folosit termeni diagnostici, precum ADHD. Confuziile care există între toţi aceşti termeni
s-au accentuat dupa introducerea subtipurilor de ADHD (predominant cu neatenţie,
hiperactivitate/ impulsivitate sau combinat). Astfel, un copil diagnosticat cu ADHD de tip
predominant cu neatenţie este numit tot hiperkinetic, pe când unul cu tip predominant
hiperactivitate/ impulsivitate este numit hiperchinetic-hiperactiv. Wilson citează replica unui
părinte al unui copil cu ADHD de tip predominat cu hiperactivitate/ impulsivitate, foarte
sugestivă: ,,Deci, dacă spuneţi hipechinezie o singură dată nu vreţi să spuneţi de fapt
hiperactivitate, dar dacă spuneţi de două ori, atunci vorbiţi serios’’ (Wilson, M., Marcotte,
A.1996)
3.2. EVOLUŢIA CONCEPTULUI
13
ANUL DENUMIREA
1902-Still Defect Morbid al Controlului Moral
(Morbid Defect of Moral Dyscontrol)
1941/1947-Strauss Sindromul de Deteriorare al Creierului
1962-Clements şi Peters (Minimal

DisfuncţieBrain Damage
Minimală Syndrome)
a Creierului (Minimal
Brain Dysfunction-MBD)
1968-DSM II Tulburare de Reacţie Hiperactivă
(Hyperkinetic Resction Disorder-HRD)
1980-DSM III Tulburare cu Deficit de Atenţie cu sau fără
Hiperactivitate (Attention Deficit Disorder
with or without Hyperactivity, ADD/H,
ADD without Hyperactivity)
1987-DSM-III-R Tulburare Hiperchinetică cu deficit de
atenţie (Attention Deficit Hyperactivity
Disorder-ADHD),
Nediferenţiată cu Tulburare
deficit de
atenţie( Undifferentiated Attention Deficit
Disorder-UADD)
1994-DSM IV Tulburare Hiperchinetică cu deficit de
atenţie (Attention Deficit Hyperactivity
Disorder-ADHD), Tipuri de ADHD-ADHD
predominat cu neatenţie-ADHD-I, ADHD
predominat cu hiperactivitate/
impulsivitate-ADHD-HI, ADHD combinat-
ADHD-C
2000-DSM-IV-TR Tulburare Hiperchinetică
atenţie (Attention Deficit cu deficit de
Hyperactivity
Disorder-ADHD), Tipuri de ADHD-ADHD
predominat cu neatenţie-ADHD-I, ADHD
predominat cu hiperactivitate/
impulsivitate-ADHD-HI, ADHD combinat-
ADHD-C
O retrospectiă istorică a termenilor şi caracteristiilor ADHD ( Barkley, R.A (2000),
3.3. CRITICI ALE CONCEPTULUI NEUROPSIHIATRIC
14
Există autori care susţin că ADHD este o boală postmodernă, produsă de o societate
care funcţionează la turaţie maximă, în care copiii sunt bombardaţi permanent cu stimuli şi
informaţii şi în care nu pot învăţa să se concentreze, să se joace liber, devenind astfel
,,dependenţi’’ de stimularea continuă. S-a ajuns chair la afirmaţii de genul că ADHD ar fi ,,o
mare fraudă’’ pusă la cale de psihiatrii secolului trecut şi de companiile farmaceutice. Printre
alţi sceptici
Agenţiei se numără şide
Americanede membrii Bisericii
Impunere Scientologice, ziarişti,
a Medicamentelor, moderatori,
politicieni, fizicieniuniidar
oficiali ai
şi unii
psihologi, care consideră ideea de ADHD ca boală drept un ,,mit’’, iar folosirea
psihostimulantelor drept o ,,formă de control a minţii’’. Breeding(2001) este de părere că
diagnosticarea ADHD reprezintă malpraxis, iar prescrierea medicaţiei violează dreptul la
consimţământul informat, prevenind părinţii să fie sceptici şi rezistenţi în faţa unor astfel de
practici. În numeroase articole publicate pe site-ul său, Baughman (2005), consideră
ADHD ,,cea mai mare fraudă de la medicalizarea nazismului încoace’’. (Baugman, F. 2005),
Obiecţiile criticilor ADHD vizează şapte puncte mari:
• Doctorii si psihologii diagnostichează ADHD în mod pripit şi superficial.
• Programele şcolare alternative pentru tratarea ADHD sunt ignorate şi neglijate
•
din
ADHDcauza tratamentului
este stimulant. sociale şi culturale ale secolelor XX şi XXI
cauzată de presiunile
şi nu este cu adevărat un diagnostic legitim.
• Tratamentul stimulant are limitări profunde.
• Stimulantele sunt dăunătoare iar pacienţii abuzează de ele.
• Unele companii farmaceutice influenţează în mod excesiv grupurile de suport
ale părinţilor pentru achiziţionarea unui anumit tip de medicament.
(Attention Defficit Disorder Ware House, 1995)
De asmenea trebuie menţionat faptul că în Statele Unite, a fost intentat un proces
impotriva firmei care comercializează Ritalinul (Novartis), împotriva American Psychiatric
Association şi American Psychological Association, în care aceste organizaţii erau acuzate că
au contribuit la supradiagnosticarea ADHD pentru a creşte vânzările de Ritalin.( Baugman, F.
2005)
Critici serioase ale modelului neuropsihiatric al acestei tulburări provin şi din sfera
psihologică. Hunt, R. (1988) prezintă o variantă nuanţată şi argumentată asupra oportunităţii
de a califica drept tulburări neurochimice diversele probleme de comportament ale copiilor.
Întrebarea cheie adresată de autor medicilor este:,, Înainte de a căuta dezechilibre ale
neuromediatorilor din creier, aţi căutat dezechilibre din viaţa de zi cu zi?’’. Autorul consideră
că terapia exclusiv medicamentoasă ajută la ,,liniştirea copilulu’’ şi nu poate avea rezultate pe
termen lung, deoarece fără abordarea elementelor suferinţei psihologice a copilului, singurul
efect al medicamentelor este acela de a avea un copil mai controlabil şi mai comod, dar
suferinţa lui va continua să existe. Opiniile de mai sus reprezintă scepticismul în creştere faţă
de credinţa că o tulbuare atât de complexă poate fi redusă la o simplă pilulă. Acelaşi autor
afirmă că pacienţii săi sunt influenţaţi de două tipuri de forţe: anomalia biologică şi
incapacitatea de adaptare socială ce rezultă din aceasta.( Hunt, R. 1988),
3. 4. DELIMITĂRI COMCEPTUALE
Stãrile de neliniste patologicã au fost diagnosticate la copii de mai bine de un secol.

La adulţi acest diagnostic nu s–a folosit însă înainte de mijlocul anilor ‘70. La mulţi dintre
15
copiii care au supravieţuit pandemiei de encefalită letargicã din anii ‘20 au persistat sechele
de hiperactivitate, impulsivitate, agresivitate, incoordonare si retardare mintală. La adulţi
sechelele respective au inclus tremor marcat, nelinişte patologică si akatizie. Considerate un
fel de „disfuncţie cerebrală minimă“, aceste complexe simptomatologice au făcut legătura cu
tabloul clinic al copiilor cu ADHD şi, prin faptul că – la pacienţii respectivi – s-au
demonstrat leziuni
structurale pot ale naştere
să dea unor zone cerebrale de
la simptome bogate în dopamină,
nelinişte, inatenţie au arătat că leziunile
şi distractibilitate, cu
perturbări consecutive ale comportamentului La fel ca toate celălalte tulburări nozologice
listate, în DSM, şi ADHD-ul impută comentarii privind eticheta de boală, tulburare sau
condiţie. ADHD este de fapt o tulburare neurobiologică ce se caracterizează printr-un nivel
developmental necorespunzător de neatenţie (concentrare, distractibilitate), hiperactivitate şi
impulsivitate, simptome care pot să apară în orice combinaţie la şcoală, acasă şi în alte
situaţii sociale (American Psychiatric Assocation, 2003)
Faptul că ADHD este o tulbuare reală şi nu o etichetă asociată unor tulburări de
comportament este demonstrat atât de validitatea internă cât şi de cea externă a bolii. ADHD
corespunde criteriilor de valabilitate a unei boli psihiatrice formulate de Robins, în 1970:
corelateo dezbatere
există clinic, răspuns terapeutic,
continuă privindstudii
moduldeînurmărie şi istoric
care trebuie familial.
abordată În literatura
ADHD: actuală
ca o tulburare
categorială (în care se face o distincţie clară între copiii ce îndeplinesc criteriile pentru un
număr specific de simptome) sau o tulburare dimensională (care vede boala ca pe un
continuum). ADHD este una dintre cele mai comune tulburări psihiatrice în copilarie si
adolescenţă. Studiile recente au arătat că aceste tulburări pot continua şi în viaţa adultă.
ADHD afectează 3-5 % din populaţia şcolară ( Buitelaar, 2000 in Book of abstracs of the
16th World Congress of the International Association of Adolescent Psychiatry and Allied
Professions ( IACAPAP, 2004,).
O teorie revoluţionară sugerază faptul că ADHD este caracterizată prin existenţa
conexionistă a trei dimensiuni: inatenţia, hiperactivitatea şi impulsivitate. Trecând peste
conexiunea
la un moment acestor entităţi, acestă
dat adaptative. teorie
Pentru ca unpostulează
organismfaptul
viu săcăsetoate acestecudisfuncţiuni
adapteze pot fi
succes la mediu,
este necesară o explorare continuuă, trebuie să anticipeze existenţa pericolelor şi o încercare
permanentă de a găsi noi alternative şi mijloace de acţiune potrivite. Astfel, din acest punct
de vedere, hiperactivitatea este deosebit de utilă. De asemenea acest nivel ridicat de activare
poate servi, mai ales în perioada copilăriei la dezvoltaea corespunzătoare a musculaturii.
Vigilenţa este necesară pentru a putea monitoriza pericolul şi orice altă ameninţare din
exterior. De asemenea, concentrarea excesivă a atenţiei poate duce la dezvoltarea
capacităţilor cognitive şi la o proiectare benefică a viitorului, atunci când stimulii sunt
minimali. Impulsivitatea se poate defini din perspectiva acestei teorii drept promptitudinea
răspunsului la diverse solicitări exterioare, neluând în considerare alte modalităţi de reacţie.
Răspunsul poate fi automatic sau reflexiv, depinzând de contextul în care se produce.
Impulsivitatea poate constitui un mecanism de protecţie în faţa pericolelor şi ameninţăriloe
exterioare.( Barkley, R.A,1998)
Astfel, pentru a te putea adapta cu uşurinţă în societatea atât de modernă de azi sunt
necesare anumite condiţii esenţiale:
• Hipervigilenţa-abilitatea de a integra cu rapiditate noi informaţii, în toate sensurile şi
direcţiile posibile
• Rapiditatea reacţiei şi a raspunsului la reacţia celorlalţi
16
• Hiperactivitate motorie-capacitatea de a te descurca să ajungi la servici atunci când

strada este foarte aglomerata, de a te strecura cu coşul de cumpărături atunci când
magazinul este extrem de aglomerat, etc. (Biederman, J., Faraone, S., Lehman, B., et
al. 1993),
Importanţa acestul model adaptativ al ADHD constă în faptul că explică mult mai bine
discrepanţele
măsură relaţiaexistente în cercetările
dintre normal din literatura deînspecialitate
şi patologic.Sindromul cauză esteşivăzut
clarifică într-o
la acest oarecare
nivel ca un
fenomen normal distribuit în rândul populaţiei de masă
Cercetătorii din intreaga lume au făcut corp comun şi de peste 10 ani studiază această
tulburare, dovadă fiind numărul record de articole apărute în The Journal of the American
Academy of Child and Adolescent Psychiatry.. Alte întâlniri pe aceeaşi temă au fost în 22-23
februarie 2002 la Miami, Florida-U.S.A, unde s-a ţinut un congres şi s-au bazele unui studiu
prospectiv şi operaţional pe 2 ani în plan mondial. In Europa el s-a numit ADORE-ADHD
Observational Reaserch in Europe şi au participat 10 ţări cu 1500 de copii. La Congresul
Mondial de Psihiatrie a Copilului şi Adolescentului şi Profesii Asociate ( IACAPAP ), care a
avut loc între 22-26 august la Berlin-Germania, s-a organizat un simpozion satelit cu tema
Managementului
ultimii ADHD,
ani literatura manifestaţieinclude
de specialitate ce s-a bucurat
numeroasede un real succes.
publicaţii De asemenea,
referitoare la ADHD. în
Cauzele acestui fenomen sunt multiple. Pe de o parte, recunoaşterea, diagnosticarea şi
tratamentul ADHD au devenit mai frecvente. Se apreciază că, în Statele Unite, ADHD
afectează cel puţin 5% din copii. Statistic vorbind, în fiecare clasă (de 20 de elevi) există un
elev cu ADHD. Majoritatea părinţilor responsabili sunt animaţi de dorinţa de a le asigura
copiilor lor toate premizele succesului ulterior, printre care se include şi dezideratul că aceştia
să nu rămână în urma colegilor de aceeaşi vârstă. Acest deziderat este preferabil din punct de
vedere realist şi este încurajat din punct de vedere societal. ADHD poate să fie o tulburare
deosebit de perturbatoare pentru succesul şcolar şi social al copilului. În consecinţă, de cele
mai multe ori părinţii se vor alarma, vor solicita ajutor psihologic şi/sau psihiatric şi se va
ajunge,
nici rolulprobabil, la problema
sistemului prescrierii
educaţional unui tratament
care, în destule cazuri, numedicamentos. Nupregătit
este suficient de trebuiepentru
neglijata
recunoaşte adevărata natură a comportamentelor perturbatoare ale copilului şi care sistem –
fiind o adevărată „masinã de învăţământ“ – este puternic motivat să caute rezolvări exterioare
ale oricăror „factori“ care îi perturbă funcţionarea. (Book of abstracs of the 16 th World
Congress of the International Association of Adolescent Psychiatry and Allied Professions
( IACAPAP, 2004).
Pe de altă parte, „medicina bazată pe dovezi“ (evidence based medicine), inclusiv
psihiatria bazatã pe dovezi, s–a transformat de acum într–un fapt impus de multiple
argumente convergente: ştiinţifice, economice, sociale, umanitare, chiar politice.
Reconsiderarea ADHD din punctul de vedere al medicinei bazate pe dovezi a generat multe
date interesante şialeoricum
empiric–intuitive mai exacte
practicienilor şi mai cuantificate
cu experienţă. (Tanock, R.,decât argumentele pur clinice,
1998),
17
CAPITOLUL 3
CLASIFICĂRI
3.1.CLASIFICAREA DSM-IV
DSM–III • Modificarea denumirii din sindrom hiperchinetic în
18
tulburare prin deficit atenţional.

• Elementul diagnostic central este inatenţia.
• Se pune un accent mai mare pe impulsivitate.
• Diagnosticul se poate pune si în absenţa hiperactivitătii.
•
Se include pentru prima datã forma la adult ca entitate
oficială
• La adulţi este necesar ca debutul sã fi avut loc în
DSM- copilărie
III-R • Se pune un accent mai mare pe hiperactivitate în
comparaţie cu DSM–III.
• Denumirea este schimbatã cu aceea de tulburare prin
deficit atenţional/ hiperactivitate.
•
Simptomele
într–o singurãimpulsive şi cele
listă, dar sunt hiperactive
identificate sunt incluse
separat.
DSM-IV
• Se face distincţia între clusterul inatenţie si celălalte
cluster–uri de simptome.
Evoluţia criteriilor de diagnostic ale ADHD ( American Academy of Child and
Adolescent Psychiatry 2004)
În DSM-IV-TR, elementul esential-pattern persisitent care consta in Inatenţie,

Hiperactivitate şi Impulsivitate. DSM-IV-TR conţine şi categoria de tulburare hiperkinetică
cu deficit de atenţie fără altă specificaţie, care este destinată pacienţilor cu tulburări notabile
de neatenţie sau hiperactivitate-impulsivitate ce nu satisfac toate criteriile pentru ADHD.
Această categorie include:
• Pacienţi ale căror simptome şi deteriorare satisfac criteriile pentru ADHD,
tipul predominat neatent, dar cu debut după vârsta de şapte ani.
• Pacienţi cu deteriorare semnificativă clinic care prezintă parţial criterii de
neatenţie, cu un pattern de comportament marcat de lentoare, reverie şi
hiperactivitate( American Academy of Child and Adolescent Psychiatry ,
2004)
3.1.1 Criterii de diagnostic pentru ADHD
• CRITERIUL A- aceste elemente sunt la indivizi cu nivel comparabil de dezvoltare

• CRITERIUL B- să se observe înainte de 7 ani ca fiind prezente, chiar dacă
diagnosticul este pus dupa această vârstă
19
• CRITERIUL C- o deteriorare din cauza elementelor de mai-sus în cel puţin două

situaţii, acasă sau la şcoală
• CRITERIUL D- proba clară a funcţionalităţii sociale, şcolare sau profesionale din
punct de vedere evolutiv
A fie (1) sau (2)
1)Şase sau mai multe din următoarele simptome de inatenţie au persistat cel putin şase luni
într-un grad care este dezadaptativ şi discrepant ăn raport cu nivelul de dezvoltare:
INATENŢIA
• Eşec in a se concentra asupra detaliilor-1a
• Erori prin neglijenţă în efectuarea sarcinilor-1a
• Activitate dezordonată si fără plan gândit-1b
• Nu persistă până la rezolvarea sarcinilor-1b
• Apar ca şi cum se gândesc în altă parte sau nu aud-1c
• Trec de la o activitate la alta fără să termine-1c
• Eşuează în a-şi termina sarcinile-1d
•
Dificultăţi în organizarea sarcinilor-1e
• Au aversiune faţă de activitate care necesită autoexigenţă sau efort mental, capacitate
de organizare şi de concentrare susţinută-1f
• Dezorganizarea deprinderilor de a lucra, iar obiectele mânuite neglijent si deteriorate-
1g
• Uşor de distras de stimuli irelevanţi şi intrerupt frecvent sarcinile în curs de
desfăşurare pentru a se ocupa de lucruri banale-1h
• Uituci în activităţile cotidiene 1i
• Treceri de la un subiect la altul în conversaţie, până la a-i deranja pe ceilalţi şi nu
respectă detalii din regulamentele de joc sau alte activităţi-1j
2) Şase sau mai multe din urmatoarele simptome care au persistat cel puţin şase luni într-un
grad care duce la dezadaptare şi în contradicţie cu nivelul de dezvoltare intelectuală.
HIPERACTIVITATEA
• Foit sau răsucit-2a
• Nu ramane într-un loc atunci când trebuie să o facă-2b
• Aleargă, se caţăra când este inadecvat-2c
• Dificultăţi în a se juca sau a se angaja linistit într-o activitate distractivă-2d
• A fi în continuuă mişcare ca şi cum e împins de un motor-2d
• A vorbi excesiv de mult-2f
Observaţie: se va ţine cont că toate cele spuse mai sus se raportează la vârsta şi la nivelul de
dezvoltare intelectuală. Exemplu: copilul activ normal.
IMPULSIVITATEA
•Dificultăţi de amânare a răspunsurilor-răspunde înainte ca intrebarea să fie complet
formulată-2h
•Intrerupe sau deranjează pe alţii-2i
•Fac pe clovnii-2j
20
• Se angajează în activităţi potenţial periculoase fără a lua in consideraţie consecinţele-

2k
Observaţie: clinicianul trebuie să se informeze asupra comportamentului într-o varietate de
situaţii
B. unele simptome care au cauzat deterioarea erau prezente inainte de 7 ani
situatii,olaanumita
C. scoala , deterIorare din cauza
acasa, in societate, etc. simptomelor este prezenta in doua sau mai multe
D. trebuie sa fie clara proba deteriorarii semnificative clinic in funcţionarea socială, şcolară
sau profesională
E. simptomele nu survin exclusiv în cursul unei tulburări de dezvoltare, schizofrenie ori altor
tulburîri psihotice şi nu sunt explicate de acestea.
3.1.2. Tipurile ADHD în clasificarea DSM-IV-TR
•
toleranţă scazută la frustrare
• accese colerice
• tendinţă la dominare
• obstrucţionare
• insistenţă in a-şi satisface cerintele
• labilitate afectivă
• demoralizare
• disforie
• rejecţia celor egali cu el
• stimă de sine scazută
•
•
conflicte
randamentcuşcolar
autoritaţile, şcoală-familie
sub nivelul QI
• eficienţă profesională redusă
• se asociază cu tulburări de opoziţionism şi conduită
• se asociază cu tulburări afective-învăţare
• se asociază cu dificultăţi de comunicare
• precede boala ticurilor
• în antecedentele ADHD –expunere la neglijenţă, abuz, instituţionalizare, intoxicatie
cu plumb, encefalite, imaturitate si retard mental
• pattern familial-frecvenţă la rudele de gradul I care au tulburări afective, de
personalitate, antisociale ( American Academy of Child and Adolescent Psychiatry
2004).
Deşi multi copiii prezintă atât simptime de neatenţie cât şi de hiperactivitate şi

impulsivitate, ,există indivizi la care predomină unul dintre aceste tipuri.
• Tipul combinat (ADHD-C-DSM IV-TR, ADD/H-DSM-III, AD/HD-DSM-II-
R)-criteriul A1 este satisfacător, iar A 2, nu, pentru ultimile şase luni (cel
21
puţin şase simptome de neatenţie şi cel puţin şase simptome de hiperactivitate/

impulsivitate au persistat cel puţin şase luni).
• Tipul predominant de neatenţie (ADHD-HI, ADD-DSM-III, UADD-DSM-
III-R)- criteriul A1 este statisfăcut iar A 2, nu, pentru ultimile şase luni (cel
puţin şase simptome de neatenţie şi cel puţin şase simptome de hiperactivitate/
•
impulsivitate au persistat
Tipul predominat cel puţin şase luni).
de hiperactivitate/impulsivitate(ADHD-HI- TIP NOU,
specific DSM-IV-TR)-criteriul A 2 este satisfăcut iar A1 nu, pentru ultimile
şase luni (cel puţin şase simptome de hiperactivitate/impulsivitate şi cel puţin
şase de neatenţie au persistat cel puţin şase luni).
Aceste tipuri au fost stabilite în urma analizelor rezultatelor unui studiu american larg
privind tulburările disruptive şi ADHD raportat de Frick şi Lahey în 1994, studiu care a
confirmat independenţa grupelor de simptome de neatenţie şi hiperactivitate / impulsivitate şi
a determinat împărţirea simptomelor din DSM-IV în cele două mari grupe, de neatenţie şi
hiperactivitate/ impulsivitate. Aceste grupe de simptome au fost evidenţiate ca fiind
independente într-o serie de studii care au folosit atât populaţii clinice, cât şi eşantioane
comunitare,
americane aupeevidenţiat
diferite grupe de vârstă
existenţa celor (6-9
douaani,
mari10-12
grupeani, 13-16 ani). de
independente Nusimptome,
numai studiile
ci şi
studii efectuate în Germania (Baumesiter, J. J., Bird HR., Canino, G., Rubio-Stipec, M.,
Bravo, M., Algeria, M., 1995). Tipurile diferă între ele pe baza mai multor caracteristici:
• Tipurile combinat şi predominat cu neatenţie sunt mai frecvente decât cel
predominat cu hiperactivitate/ impulsivitate (Chen, J., Milberger, S,
Warbourton, S., Tsuang, MT., 1995),
• Tipul predominat cu hiperactivitate/ impulsivitate este specific copiilor mici,
dar prevalenţa lui scade odata cu vârsta (Wilson, M., Marcotte, A.1996).
• Tipul predominat cu hiperactivitate/ impulsivitate este asociat cu deficienţe
globale, pe când cel asociat cu neatenţie, cu deficenţe uşoare ( Barkley, R.A
2000).
• Tipul predominat ci hiperactivitate/ impulsivitate tinde sa fie predictiv pentru
comportamentele delictuale si agresive (Bobinski, 1999), în timp ce tipul
predominat cu neatenţie este mai curând predictiv pentru un coeficient de
inteligenţă mai scăzut, anomalii cognitive şi întârzieri în dezvoltarea
limbajului (Barkley, R.A 2000),
• Copiii cu tipul predominat cu neatenţie au fost descrişi ca fiind mai retraşi din
punct de vedere social, timizi în relaţie cu copiii de aceeaşi vârstă, neglijaţi de
către aceştia, visători sau într-un fel de ,,ceaţă mintală’’. (Barkley, 2000).
• Copiii cu tip combinat au frecvent probleme comportamentale, caracterizate
prin opoziţie, sfidare şi agresivitate şi sunt în mod activ antipatici colegilor
(Biederman, J., Faraone, S., Lehman, B., et al. 1993),
• Unii copiii cu ADHD par adormiţi, au în dificultăţi de a iniţia activităţi, sunt
moleşiţi şi visează cu ochii deschişi, au un grad variabil de atenţie, fiind
descrişi ca aparţinând unui tip cu ,, tempo cognitiv leneş ’’. Deşi
comportamentele au fost strâns asociate cu neatenţia, absenţa lor nu a putut
prezice absenţa neatenţiei, motiv pentru care acest tip de ADHD nu a fost
inclus în criteriile diagnostice ale DSM-IV. (Hunt, 1998).
22
3.1.3. Critica clasificării DSM-IV-TR
Actualele criterii şi actuala împărţire a ADHD în cele trei subtipuri a ridicat şi

numeroase critici, cele mai multe dintre ele având în vedere următoarele aspecte:
• Pentru stabilirea criteriilor DSM s-au luat în considerare în principal studii
realizate asupra copiilor văzuţi în context psihiatric. Mult mai puţine lucruri se
cunosc despre folosirea acestora în alte populaţii de copiii. (Baugman, F.
2005),
• Sistemul DSM-IV-TR nu reuseşte să furnizeze un mecanism pemtru
determinarea severităţii unui simptom sau a unui complex de simptome
comparativ cu copiii de aceeaţi vârstă şi sex. (Baugman, F. 2005),
• Caracteristicile fundamentale specificate în DSM-IV rămân subiective şi pot
fi interpretate subiectiv de către observatori diferiţi
• DSM-IV nu ţine cont de diferenţele temepramentale normale între diferiţi
indivizi. Un anumit pattern de temperament poate să le creeze dificultăţi
părinţilor şi educatorilor, fără să transforme un copil normal într-unul cu
probleme (Carrey, 1991).
• Tipul predominant cu hiperactivitate/ impulsivitate se transformă în tipul
combinat, sugerând mai degrabă un stadiu evolutiv decît o entitate distinctă
(Barkley, 1998).
• Criteriile finale din DSM-IV acordă aceeaşi importanţă tuturor simptomelor în
diagnosticul de ADHD (Baugman, F. 2005).
• Power sugerează în 2001 că strategia de a utiliza un număr fix de criterii
pentru diagnostic nu este cea mai bună. Abordarea optimă ar trebui să depindă
de scopulşi de
evaluare evaluării, persoana
grupul de care înoferă
criterii luate informaţii, scala folosită pentru
considerare.
• DSM-IV stabileşte drept criteriu obligatoriu debutul afectării datorate
simptomelor ADHD înainte de vârsta de şapte ani, probabil pentru a evita
clasificarea greşită a copiilor drept hiperactivi atunci când de fapt
comportamentul hiperactiv este de fapt o reacţie la stresul şcolar. Unele studii
(Applegate, 1997) indică existenţa unei diferenţe de circa 2,5 ani între vîrsta la
care părinţii observă primul simptom de ADHD şi cea la care apare afectarea
datorită acestor simptome.. Green arată în 1991 că doar 33% din părinţi indică
aceeaşi vârstă a debutului la evaluarea iniţială şi la un an după aceasta.
Deoarece există o mare variabilitate în ceea ce priveşte vârsta la care copiii se
confruntă
de afectarecumai
astfel de solicitări,
târziu unii copii
decît alţi copii. cu ADHD
Un studiu pot să
efectuat de manifeste semnea
Rohde (2000)
arătat că nu există nici o diferenţă între adolescenţii diagnosticaţi cu ADHD şi
cei care îmdeplinesc toate criteriile pentru ADHD cu excepţia celui al vârstei
de debut. (Dopfner, M., Schurmann, S., Lemkuhl, G, 2000)
• Validitatea internă a simptomelor cere ca fiecare simptom să fie mai puternic
corelat cu propria lui tulburare decât cu alte tulburări. Studiul efectuat de
Burns arată că, în timp ce simptomele de neatenţie au o mare validitate
23
internă, unele din simptomele de hiperactivitate şi impulsivitate au o validitate

internă scăzută, corelându-se şi cu neatenţia şi cu tulburarea de opoziţie.
(Scotish Intercollegiate Guidelnes Network 2001),
• Unii autori sugerează că modelul bazat pe trei grupe de simptome-neatenţie,
hiperactivitate, impulsivitate) este unul valid (Gomez, 1991, Pillow, 1998,
•
Scholte,
DSM-IV2001).
nu specifică modul în care ar trebui combinate rapoartele furnzate de
diferiţi informanţi, ştiut fiind faptul că profesorii tind să clasifice copiii mai
degrabă în subtipul predominat cu neatenţie, iar părinţii în cel predominat cu
hiperactivitate/ impulsivitate, ambele categorii ignorînd subtipul combinat.
După combinarea celor rapoarte, copilul este clasificat mai degrabă în
subtipul combinat. Lipsa unei abordări standardizate duce astfel la erori de
clasificare, ceea ce are implicaţii atât asupra tratamentului , cât şi asupra
cercetărilor epidemiologice. (Rowland, 2002).
3.2. CLASIFICAREA ICD-10 (INTERNATIONAL

CLASSIFICATION OF DISEASES)
Clasificarea ICD-10 introduce ADHD în capitolul: ,,Tulburări de comportament şi

tulburări emoţionale care apar de obicei în copilărie şi adolescenţă’’ (codificate la F90-F98)
(Organizaţia Mondială a Sănătăţii, 1998).
• F90-tulburări hiperchinetice-TH
• F.90.0-perturbarea activităţii şi a atenţiei: alterarea atenţiei, sindromul de
•
hiperactivitate,
F.90.1-tulburarea tulburarea de hiperactivitate.
hiperchinetică de conduită
• F.90.8-alte tulburări hiperchinetice
• F.90.9-tulburarea hiperchinetică fără precizare:
• Reacţia hiperchinetică a copilăriri şi adolescenţei FAI.
• Sindrom hiperchinetic FAI.
Există şapte grupe de criterii ICD-10, primele trei prezentând descrierea clinică a
simptomatologiei.
• Grupa I este formată din nouă criterii pentru neatenţie, grupa II cuprinde cinci
criterii pentru hiperactivitate iar grupa III, patru criterii pentru impulsivitate.
• Grupa IV: debutul nu este mai tîrziu de şapte ani.
• Grupa V: criteriile descrise apar în mai multe situaţii, acasă, la şcoală, etc.
• Grupa VI: simptomele determină o modificare în funcţionarea socială şi
ocupaţională
• Grupa VII: tulburarea nu îmdeplineşte criteriile pentru tulburări pervazive de
dezvoltare, episod depresiv sau maniacal, tulburarea anxioasă.( Organizaţia
Mondială a Sănătăţii, 1998).
24
3.3. COMPARATIE DSM-ICD
Între cele două clasificări există asemănări şi deosebiri, mulţi autori considerînd că
similarităţile sunt mult mai mari decît deosebirile. Ambele clasificări sunt de acord cu vârsta
de debut de maxim şapte ani, cu persitenţa simptomelor de cel puţin şase luni şi cu o parte
din criteriile de excludere. Cele 18 criterii de diagnostic se suprapun în mare parte.
Diferenţele esenţiale survin din modul de încadrare ale acestora. DSM-IV-TR are
nouă criterii pentru neatenţie, şase pentru hiperactivitate şi trei pentru impulsivitate şi
necesită pentru diagnosticul pozitiv cel puţin şase criterii de neatenţie, fie cel puţin şase
pentru hiperactivitate şi impulsivitate. ICD-10 are nouă criterii pentru neatenţie, cinci pentru
hiperactivitate, şi patru pentru impulsivitate şi necesită pentru diagnosticul pozitiv cel puţin
şase criterii de neatenţie plus cel puţin trei de hiperactivitate plus cel puţin un criteriu de
impulsivitate. Este unul din motivele pentru care prevalenţa bolii în studiile autorilor
europeni care folosesc criterii ICD este mult mai mică decât prevalenţa din studiile autorilor
americani, care folosesc criterii DSM.
Pe baza dovezilor existente se consideră că ADHD, aşa cum este definită de DSM-
IV-TR , care nu este suficient de severă pentru a îndeplinii criteriile TH (definită de ICD-
10), este frecventă în populaţie, şi, în multe cazuri copiii respectivi nu aunt afectaţi în mod
deosebit (Taylor, 1991). TH ar constitui o formă mai severă de ADHD, grupând 20% din
copiii cu ADHD, suprapunându-se parţial peste tipul combinat de ADHD.
O altă deosebire importantă se referă la formularea generală a diagnosticului. DSM-
IV-TR recunoaşte toate diagnosticile prezente, cu excepţia schizofreniei şi tulburărilor
pervazive de dezvoltare (care sunt criterii de excludere). În schimb, ICD-10 descurajează
diagnosticile multiple. În prezenţa tulburărilor afective sau anxioase nu se recomandă
diagnosticul de TH. Singura excepţie este atunci când TH coexistă cu tulburarea de conduită,
codificate împreună la F.90-1. Această categorie pare a fi menită sa contracareze tendinţa
clinicienilor europeni de a prefera diagnosticul de tulburare de conduită decât celui de TH,
atunci când sunt prezente ambele entităţi.
Există studii care sugerează că asocierea ADHD cu tulburarea de conduită depăşeşte
cadrul unei simple comorbidităţi şi propun cunoaşterea entităţii nozologice ICD-10 de
tulburare hiperkinetică antisocială. (Enache, N. 2005).
3.4. ALTE ABORDĂRI

George Ionescu vorbeşte despre Tulburarea hiperactivă în dezvoltarea psihică, şi o
include în cadrul Tulburărilor invadante (pervazive) ale dezvoltării, alături de autismul
infantil, autismul atipic, sindromul Rett şi sindromul Asperger. Această tulburare are o
validitate nosologică incertă şi îşi bazează existenţa pe triada simptomatică alcătuită din:
deficienţă mintală severă (QI sub 50), hiperactivitate marcată şi inadecvată, cu stereotipii
25
motorii şi hipoprosexie. De asemenea George Ionescu include Tulburările hiperkinetice în

cadrul Tulburărilor emoţionale şi comportamentale cu debut în copilărie şi adolescenţă. Din
aceeaşi categorie mai fac parte, în concepţia autorului, următoarele tulburări: tulburările de
conduită, tulburările mixte ale conduitei şi emoţiei, tulburări emoţionale cu debut specific în
copilărie, tulburări ale funcţionării sociale cu debut specific în copilărie şi adolescenţă,
tulburări ale (Ionescu,
adolescenţă. ticurilor şiG.,
alte tulburări comportamentale şi emoţionale cu debut în copilărie şi
1994).
Astfel tulburările hiperkinetzice se subdivid în două categării: Tulburări prin deficit
de atenţie şi Tulburări de conduită nesocializată. Tulburările hiperkinetice prin deficit de
atenţie se definesc ca fiind un ansamblu de tulburări emoţional-comportamentale cu debut
precoce şi evoluţie îndelungată, ilustrate clinic prin:
• activitate multiplă şi dezordonată (polipragmazie) manifestată prin tendinţa de a trece
la o activitate la alta, fără a finaliza ceea ce a iniţiat;
• implicare excesivă în activităţi, uneori riscante, cu ignorarea pericolelor;
• hipoprosexie sau aprosexie;
• nerăbdare, irascibilitate, impulsivitate;
•
dezinhibiţie socială, instabilitate relaţională;
• ignorarea regulilor, înţelegerilor, ordinelor;
• intruzivitate, cu nepermisă familiaritate; (Ionescu, G., 1994).
Clasificarea franceză a tulburărilor mintale la copil şi adolescent include tulburările
hiperchinetice în capitoulul consacrat tulburărilor de conduită şi de comportament, alături de
tulburările de conduită alimentară, tulburările legate de consumul de droguri sau de alcool,
tulburările de angoasă de separare, tulburările de identitate şi de conduită sexuală şi fobiile
şcolare. Clinicienii din Europa de Nord continuă să pună accentul pe întârzierile în
dezvoltarea motorie. Astfel există un diagnostic de tulburare a atenţiei, a controlului motor şi
a percepţiei. DAMP (Disorder of attention, motor control and perception), care se referă la
apariţia concomitentă a acestor deficite. DAMP se suprapune fără a fi identică cu ADHD sau
TH, dintre copiii cu ADHD aproximativ jumătate îndeplinând condiţiile pentru DAMP, iar
dintre cei cu TH, aproape toţi. DAMP şi ADHD delimitează un subset de copii cu rezultate
şcolare mai proaste şi cu disfuncţionalităţi mai mari în clasă. (Domuţă, A., 2002),
Structura claselor latente este un concept care introduce o nouă nozologie ADHD
bazată pe cele 18 simptome din DSM-IV-TR. Se introduc astfel opt subtipuri de ADHD,
omogene din puct de vedere fenotipic, alcătuite din indivizi grupaţi în mod natural pe baza
unor regularutăţi probabilistice, fără să se ţină cont de numărul total de simptome sau de
gradul de afectare. Studiile au folosit loturi mari de gemeni, monozigoţi şi dizigoţi, de ambele
sexe, din Statele Unite şi Australia şi au relevat existenţa a opt clase de ADHD în populaţia
generală:
• Oligosimptomatică –corespunde majorităţii populaţiei- 60%
•
Cu neatenţie uşoară- 10%
• Cu neatenţie/ impulsivitate- 10%
• Cu pălăvrăgeală / impulsivitate-10%
• Cu neatenţie severă- 2-3%
• O clasă unică pentru fiecare stadiu- 2-3%
Aceste clase se suprapun doar parţial peste tipurile DSM-IV-TR. Clasificarea
statistică a categoriilor latente ADHD nu dovedeşte însă nici existenţa biologică şi nici
relevanţa clinică. Mai mult, folosind date furnizate de adolescenţi, această structură în opt
26
clase nu se mai regăseşte. Alte studii au furnizat însă validitatea externă a acestei clasificări.
Todd, în 2001, a descoperit asocierea dintre receptorul dopaminergic DRD4 cu exonul 3
repetitiv şi clasa latentă cu pălăvrăgeală/ impulsivitate, precum şi faptul că influenţa genetică
pentru concordanţa subtipurilor printre fraţi este mai specifică pentru membrii claselor latente
decât pentru subtipurile DSM-IV-TR. (American Academy of Child and Adolescent
Psychiatry, 2004),
27
CAPITOLUL 4
ETIOPATOGENIE
5.1. PROFILELE NEUROPSIHOLOGICE ÎN ADHD
Din punct de vedere etiologic, ADHD este o tulburare neuropsihiatrică extrem de

heterogenă, existând o bază genetică în aproximativ 80% din cazuri, ce implică numeroase
gene, în restul de 20% fiind vorba de leziuni cerebrale dobândite prin acţiunea diverşilor
factori de mediu.Unii indivizi pot avea atât baze genetice cât şi leziuni dobândite, deşi nu se
cunoaşte clar modul în care aceste influenţe interacţionează pentru a cauza ADHD. De
28
asemenea, nu par să existe diferenţe între profilul simptomatologic al ADHD cu baze

genetice şi cel ADHD dobândit. (Levy, F., Hay, M, et al., 2005).
Există mai multe mecanisme neuropsihilogice candidate în ADHD: deficitele
funcţiilor inhibitorii prefronatele, disfuncţia memoriei de lucru şi a atenţiei selective, deficitul
motor sau de timing, deficienţa statusului energetic sau trăsăturile particulare de
personalitate.
toate funcţiile Barkley postulează
executive, ducând înunultimă
deficitinstanţă
primar la
al orăspunsurilor inhibitorii
inteligenţă socială care afectează
scăzută.( Barkley,
R.A, 2000). Un studiu efectuat de Tanock, R., (1998) sugerează că doar neatenţia este
asociată cu afectări neuropsihologice semnificative deoarece simptomatologie de neatenţie
este mai mult legată de aspecte cognitive şi are un mai mare grad de heritabilitate. Alţi autori
consideră că deficitul primar în ADHD ar putea fi reprezentat de defcite ale memoriei de
lucru. Dificultăţile în selectarea răspunsurilor, echilibrul precar şi variabilitatea timingului
sugerează un posibil deficit cerebelos în ADHD. Ipoteza dereglării cognitiv energetice
susţine că defictele ADHD se datorează unei alocări energetice suboptimale, care conduce la
disfuncţie fie la nivelul unei componente energetice specifice la stadiul motor al procesării,
fie la un nivel superior al managementului executiv. Rata cardiacă crescută la copiii cu
ADHD după
(Domuţă, recompense şi studiile EEG în starea de veghe constitue o dovadă importantă.
A., 2002)
Vom prezenta cele mai recente cercetări şi ipoteze privind implicarea unor structuri
cerebrale în apariţia ADHD:
• ADHD reprezintă o tulburare a mecanismelor de autoreglare, ceea ce implică
o disfuncţie a sistemelor frontale subcorticale, bogate în noradrenalină şi
dopamină.
• ADHD se asociează cu un pattern atipic de dezvoltare cerebrală, care apare
precoce în copilărie (Castellanos, 2002).
• Lobul frontal este mai mic la copiii cu ADHD, porţiunile inferioare ale
cortexului prefrontal dorsal şi temporal anterior bilateral fiind mult mai reduse
la acestisunt
caudal, copii.
maiDiferitele regiuni
mic la copiii lae ganglionilor
cu ADHD comparativbazali, în special
cu subiecţii nucleul
de control.
Copiii cu ADHD au iniţial un nucleu caudal mai mic şi de aceea acesta scade
şi la ei în dimensiuni, diferenţa faţă de copiii nirmali devine mai puţin
evidentă cu înaintarea în vârstă. La unii copii, caudatul drept este mai mic
decât cel stâng (Petterson, 1993).
• Structurile emisferei drepte sunt mai afectate decât cele ale emisferei stângi,
dat fiind rolul important pe care emisfera dreaptă îl joacă în reglarea atenţiei.
(Jernigan, 1991).
Nigg (2004) a emis iopeza unei relaţii între ADHD şi domeniile legate de
temperament, subliniind rolul controlului şi reglării susţinute, al abordării negative şi al
mâniei în ADHD SECVENŢA
PERIAODA DEVELOPMENTALĂ PREZENTAREA
TIPUL ADHD CHEIE A ŞI PRECURSORII CLINICĂ
DEZVOLTĂRII TEMPERAMENTALI
PRESUPUŞI
Control reglator slab la Funcţii executive
1-2 ani, scădere alterate, deficite
29
ADHD-C cu Copil mic, preşcolar secundară a bilităţii de uşoare ale reglării

posibilă CD atrece peset afectele afective, în unele
secundară negative, socializare cazuri CD sau ODD
disfuncţională secundare
Profil
ADHD-C
comorbiditate cu Copil mic Abordare
extremă, la 6-18 pozitivă
luni, cu neuropsihologic
normal,
minimă sau fără socializare permisvă comorbiditate
comorbiditate minimă sau absentă,
gradient de întârziere
al recompensei
alterat
Abordare negativă Deficite uşoare ale
ADHD-C cu CD extremă la 6-18 luni, funcţieiexecutive,
primară sauCopil mic dezvoltarea tardivă a ostilitate importantă,
socializată reglării stărilor reglare slabă a
disruptive,secundare
executive cu deficite afectelor,
ODD şi apoise dezvoltă
CD
Stare de alertă
Anxietate scăzută scăzută, alură
ADHD-C cu CD Copil mic, preşcolar extremă (retragere, ventriculară scăzută,
primară slab alterează consolidarea probleme de conduită
socializată ulterioară a reglării) şi agresivitate, risc
pentru psihopatie
ulterioară
Control reglator slab la Deficite executive.
ADHD-C cu Copil mic, preşcolar 1-2 ani, cu ostilitate Cu anxietate
anxietate scăzută
negativădar cu retragere importantă
(anxietate) sau
tulburare de anxietate
Inatenţie la CPT, dar
Reglare cognitivă sarcini executive
ADHD-I Copil mic afectată în relaţie cu bune, anxietate
anxietate crescută, crescută, poate
gânduri intruzive ,,impulsivitate
anxiosă’’, alertă
crescută
(Căi etiologice speculative pentru ADHD dintr-o perspectivă temperamentală Nigg, 2004)
5. 2. HERITABILITATEA ÎN ADHD
ADHD este o tulburare înalt heritabilă, în jur de 60-80%, dar poate fi şi dobândită, iar
unii indivizi pot avea o combinaţie de ADHD moştenită şi dobândită. In acest moment nu se
pot diferenţia cele două tipuri nici din punct de vedere clinic şi nici terapeutic, deoarece au
acelaşi aspect clinic şi răspund la fel la tratament. 23-33% dintre părinţii bilogici ai copiilor
cu ADHD sunt afectaţi ei insuşi de această boală, iar părinţii cu ADHD au peste 50% şanse
să aibă un copil cu ADHD. Şansa ca un părinte care are deja un copil cu ADHD să mai aibă
30
încă unul cu aceeaşi tulburare este de aproximativ 33%. Astfel, într-un studiu realizat în
1997, Mendelson şi colaboratorii au constatat că 255 dintre taţii copiilor hiperactivi luaţi în
studiu erau alcoolici şi un procent similar au avut o copilărie încărcată de dificultăţi de
învăţare. Într-un studiu similar realizat de Stewart, s-a constatat că, din 37 de copii
hiperactivi, jumătate aveau o rudă de gradul I sau II ce prezenta fie o tulburare psihiatrică
serioasă,
incidenţa fie dificultăţi
factorilor la locul
genetici de hiperactivităţii
asupra muncă sau cu cu impact
deficitmedico legal.Cantwell
de atenţie, În 1975, studiind
a constatat
că 505 dintre părinţii copiilor hiperactivi îndeplineau criteriile clinice pentru diagnosticul
unei tulburări psihice. Aceste tulburări erau mai des alcoolism şi sociopatie la taţi şi isterie la
ambii părinţi. În plus, 16% dintre taţii copiilor hiperactivi, suferiseră şi ei de ADHD în
copilărie. În 1973, Willerman a încercat să demonstreze, printr-un studiu pe perechi de
gemeni monozigoţi şi dizigoţi, că există o componentă genetică importantă care determină
nivelele de activitate. Concordanţa la gemenii monozigoţi este de pâna la 92% iar la cei
dizigoţi de 33%. ( Grigoroi-Şerbănescu, M., Christodorescu, D., Canttili, L., Jost, L., Nedelcu
, L., 2001),
De asemenea a fost cercetat rolul factorilor genetici în ADHD, folosind un lot de 54
de familii
gradul aledoi
unul, copiilor
şi trei cu
de ADHD.
29,63%,S-a depistat
3,25% o prevalenţă
respectiv a ADHD
4,42%. De in rândul
asemenea au fostrudelor de
depistate
tulburări comorbide în cazul rudelor, în special tulburări de învăţare şi de comportament în
copilărie respectiv tulburări de personalitate, joc de noroc patologic şi dependenţă de alcool
la maturitate. Rudele de gradul întâi de sex masculin au fost mai afectaţi. Nu s-a înregistrat
nici o diferenţă semnificativă raportată la subtipurile de ADHD. Valoarea statistică a
heritabilităţii a fost de 82,47%, fapt ce sugerează că factorul genetic joacă un rol foarte
important în apariţia ADHD. (Chen, J., Milberger, S, Warbourton, S., Tsuang, MT., 1995)
5.3. FACTORII PSIHOSOCIALI
Barkley, R.A (2000) a evaluat un potential maladaptativ bio-psiho-social ca :

• Mediul de viaţă patogen timpuriu ( traume, neglijare, abuz ), certurile
maritale, nivelul social scăzut, familii numeroase, familii cu un singur părinte
şi abandonul familiei de către tată, tulburări psihice parentale, vârsta mică la
naştere a mamei.
Disfuncţionalităţile
a-plasamentul in procesul
in şcoli speciale de invăţământ
b-repetent de nenumarate ori
c-invăţământ cu sprijun
Autorul considera ADHD un conglomerat maladaptativ ce se exprimă în exces ca să
supravieţuiască condiţiilor vitrege şi suprimat când nu este necesar să caute , să
experimenteze , oferindu-i-se lucruri gata făcute. Atenţia este necesară pentru monitorizarea
pericolelor.Este folosită pentru procesul de cunoaştere şi e necesară pentru planificarea
viitorului, când stimuli sunt minimali. Inatenţia duce la diminuarea tuturor acestor procese.
31
5.3.1 Factorii familiali
ADHDprecare,
intrafamiliale este comun la respinşi
la copii copii proveniţi dinfamilie,
de propria familii la
instabile, dezorganizate, cu relaţii
copii instituţionalizaţi.
Factorii nocivi la nivelul familiei sunt:
• Alcoolismul unui părinte
• Lipsa comunicării în familie, dificultatea părinţilor de a stabili o relaţie cu
copilul
• Personalitatea antisocială a unui părinte
• Infracţionalitatea în familie
• Neglijarea copilului
• Copilul abuzat
• Greşelile educaţionale
Greşelile educaţionale sunt reprezentate de:
• Divergenţele metodelor educative aplicate de părinţi, situaţie în care copilul
este complet derutat şi nu mai ştie ce trebuie să facă
• Atitudinea hiperprotectoare a părinţilor care la un moment dat îl irită pe copil
şi care împiedică maturizarea lui. Copilul hiperprotejat este de cele mai multe
ori anxios. Hiperprotecţia în copilărie generează lipsa de eficienţă şi
competivitate socială şi diverse tulburări emoţionale
• Atitudinea indiferentă a părinţilor mereu ocupaţi sau plecaţi de acasă, care nu
au suficient timp sau care nu vor sa-i acorde suficientă atenţie copilului, astfel
încât acesta nu are reguli pe care să le respecte
•
Indulgenţa
copilului. Eiexcesiva:
acceptă aceşti părinţitotal
şi se supun nu reuşesc să controleze
cerinţelor lui. Aceştiadecvat
copii nuactivitatea
respectă
interdicţia şi prezintă crize de mânie la cele mai mici frustrări. Atitudinea mult
prea indulgentă a părinţilor favorizează negativismul şi agresivitatea.
• Atitudinea hiperautoritară cu impunrea unei discipline severe şi strice duce de
obicei la creşterea agresivităţii şi a ostilităţii copilului rezultând tensiuni şi
conflicte intrafamiliale
5.3.2 Dezavantajele socio-economice

ADHD apare mai frecvent în familiile cu mulţi copii şi cu posibilităţi materiale
reduse.
Familia nu poate asigura în totalitate socializarea corespunzătoare a copilului. De
aceea este foarte importantă interacţinea cu mediul mai larg al rudelor, al vecinilor,
prietenilor, colegilor, etc.
32
5.3.3 Mediul şcolar
Mediul
relaţionare şcolar în care
(elev-profesor, copilul îşi
elev-elev, petrece oare
grup-grup), mare
unparte a timpului,
rol extrem cu multiple
de important. forme de
Dintre
aceste relaţii, unele sunt benefice pentru dezvolarea normală a copilului, altele îl expun unor
tentaţii şi clişee comportamentale.
5.3.4 Grupul
Grupul din care face parte copilul şi în cadrul căruia îşi petrece timpul liber şi îşi
deşfăşuară anumite activităţi, grup care este mai mult sau mai puţin controlat de părinţi,
inflenţează mult comportamentul copilului.
33
CAPITOLUL 5
EVALUAREA PSIHOLOGICĂ ÎN ADHD
ADHD este o tulburare neuropsihiatrică relativ frecventă, pentru care nu există încă
un ,, standard de aur’’ sau un test de laborator care să confirme diagnosticul. Este indicată
astfel o abordare
observaţiile multimodală
profesorilor de evaluare
şi observaţia şi diagnostic
clinică care include
directă, evaluarea interviul
psihologică şi cu părinţii,
probele de
laborator. Este importantă folosirea a cel puţin trei surse de informare (părinţi, copil,
profesori). A patra sursă poate fi reprezentată de foile anterioare de abservaţie sau alte
documente medicale, precum şi documentele şcolare ale copilului. Cea mai impresionantă
inovaţie în domeniul măsurarii ADHD este radarul Doppler. Fiecare mişcare a corpului
produce o anumită frecvenţă ce este reflectată de acest radar. Acestă frecvenţă este astfel
înregistrată si transformată prin intermediul unui circuit electric într-un semnal care indică
34
apariţia mişcării. Radarul Doppler este o metoda ieftină şi foarte uşor de aplicat pentru
măsurarea activităţii motorii globale fără interferenţele comportamentale specifice.
Activitatea globală este calculată prin însumarea tuturor mişcărilor fiecărui muşchi al
corpului. Alături de alte metode de investigaţie, această probă poate ajuta foarte mult la
stabilirea unui diagnostic corect. (Book of abstracs of the 16th World Congress of the
Internationalsunt
psihologice Association of Adolescent
a cincea sursă Psychiatry
de informaţie. andA.,Allied
(Domuţă, 2002).Professions, 2004) Testele
Barkley R. A., (2000) propune trei obiective principale în evaluarea ADHD:

• Identificarea prezenţei ADHD şi excluderea altor posibile diagnostice.
• Dezvoltarea unor surse viitoare de intervenţie.
• Stabilirea existenţei unei eventuale tulburări comorbide.
•
American Academy of Pediatrics (AAP) propune un algoritm clinic în evaluarea

ADHD:
La un copil de 6-12 ani care se prezintă cu neatenţie, hiperactivitate şi
•
impulsivitate, rezultate şcolare slabe sau probleme de comportament, ar trebui

iniţiată procedura de evaluare pentru ADHD.
• Pentru a pune diagnosticul, trebuie să fie îndeplinite criteriile DSM-IV pentru
ADHD.
• Evaluarea presupune informaţii obţinute direct de la profesor privind
simptomatologia ADHD, vârsta instalării, gradul de afectare funcţională ,
durata simptomelor şi tulburările asociate.
• Evaluarea presupune informaţii obţinute direct de la aparţinători privind
simptomatologia ADHD, vârsta instalării, gradul de afectare funcţională ,
durata simptomelor şi tulburările asociate.
• Evaluarea pentru ADHD trebuie să includă şi evaluarea pentru posibilele
afecţiuni comorbide.
• Alte teste diagnostice nu sunt indicate de rutină pentru stabilirea
diagnosticului de ADHD, dar pot fi folosite pentru evaluarea unor posibile
tulburări comorbide.
6.1. INTERVIUL CLINIC

Este prima etapă şi cea mai importantă etapă a diagnosticului. Poate fi structurat sau
nestructurat, fiind intervievaţi copilul, părintele şi profesorii sau învăţătorii.
6.1.1 Interviul clinic cu părinţii
35
Este cel ce oferă de obicei cele mai multe din datele necesare diagnosticului. În
general, se consideră că părinţii reprezintă surse corecte de informaţie asupra
comportamentului copilului. Părinţii mai tineri raportează mai uşor simptomele de ADHD şi
există posibilitatea ca informaţiile oferite de părinţi să fie influenţate de faptul că ADHD este
o tulburare din ce în ce mai mediatizată, iar simptomele sale din ce în ce mai cunoscute
publicului larg. Totuşi,
influenţa relatările bolile
mamelor materne
asupra cum ar fi depresia
comportamentului precum şi conflictele maritale pot
copilului.
Din interviul cu părinţii se obţin informaţii despre:
• Istoricul bolii.
• Antecedente fiziologice, istoricul sarcinii şi naşterii.
• Dezvoltarea psihomotorie (limbaj, ataşament, temperament precoce)
• Condiţiile de viaţă ale copilului, caracteristicile familiei din care face parte şi
mai ales ale microclimatului în care trăieşte copilul.
• Antecedente personale patologice (epilepsie, ticuri, la adolescenţi-psihoze).
• Administrarea de medicamente care ar putea interfera negativ cu medicaţia
prescrisă pentru ADHD; existenţa unei patologii medicale, boli arteriale,
traumatisme cerebrale, boli cardiace, etc.
• Antecedente heredo-colaterale şi prezenta oricărui tip de tulburare psihiatrică.
• Istoricul social al copilului: interacţiunile familiale, probleme legale,
performanţe şcolare, disfuncţii familiale şi abilităţi sociale. ( Goldberg, J. R.,
2001)
6.1.2. Interviul cu copilul

Trebuie să se concentreze asupra percepţiilor copilului faţă de problemele sale şi
asupra atitudinii faţă de tratament. Copiii nu pot fi obiectivi când relatează problemele de
externalizare cum
internalizare dar pot
ar fifi anxietatea
mai obiectivi decât părinţii
şi depresia, lor în ceea
importante ce diagnosticul
pentru priveşte simptomele de
tulburărilor
comorbide.
Din acest interviul se obţin informaţii despre:
• viaţa extraşcolară şi activităţile din timpul liber
• performanţa la şcoală sau la locul de muncă la adolescenţi (promptitudine ,
randament, seriozitate, modul de executare al sarcinilor).
• Descrierea comportamentului la şcoală sau la locul de muncă (Goldberg, D.,
1997).
6.1.3. Interviul cu profesorii şi învăţătorii
Profesorii pot oferi date importante despre copilul cu ADHD dat fiind contactul lor
extensiv cu copiii într-o varietate de ocazii formale sau mai puţin formale şi cunoştinţele lor
despre comportamentul şi abilităţile normale pe grupe de vârstă. În plus, informaţiile pe care
le au părinţii cu privire la comportamentul copiilor la şcoală variază de la foarte bune, acolo
unde profesorii oferă feed-backuri frecvente, pâna la cvasi-inexistente dacă şcoala este
36
supraaglomerată iar profesorul este copleşit de numărul de copii şi nu prea mai are timp de
şedinţe cu părinţii.
Din interviul cu profesorii se obţin informaţii despre:
• Comportamentul copilului în clasă.
• Modul în care învaţă şi asimilează informaţiile copilul.
•
•
Capacităţile
Performanţelecognitive
şcolare.ale copilului.
• Intervenţiile în clasă.
• Gradul de afectare funcţională (Goldberg, D., 1997).
6.2. EVALUAREA NEUROCOGNITIVĂ
Cele mai recente cercetări s-au concentrat asupra defcitului in funcţionarea executivă,
considerat a fidefinită
executivă este iergularitatea
ca fiid cognitvă ceademai
capacitatea importantă
a activa în ADHD.
un unumit Funcţionalitatea
set de abilităţi rezolutive
pentru atingerea unui scop apropiat. Acest set rezolutiv constă în :
• Posibilitatea de a da un raspuns înt-un timp adecvat;
• Dezvoltarea unui plan strategic şi secvenţionarea optima a acţiunilor;
• Reprezentarea mentala a sarcinii şi stocarea infromaţiilor stimulilor
semnificativi în memorie;
In urma studiului, viteza de reacţie a fost considerată ca având puterea discriminativă
cea mai mare între copiii cu ADHD şi lotul de control. De asemenea, fluctuaţia atenţiei în
timpul sarcinilor perfrmanţiale a diferenţiat între copiii cu ADHD cu lung istoric familial al
tulburării şi acei copii proveniţi din familii perfect sănătoase.
Inhibiţia răspunsului este unul dintre cele mai studiate aspecte în ADHD, pentru că
aceşti copii dezvoltă acest tip de răspuns datorită impulsivităţii lor la toate nivelurile
comportamentale. 50% dintre copiii cu ADHD au probleme în ce priveşte coordonarea vizuo-
motorie, acesta fiind corelată cu funcţionarea proceselor cognitiv-executive, analiza
perceptuală şi cu senzitivitatea la feedback. Dempster, F., în urma unei cercetări realizate pe
gemeni, a constatat în anul 2000 că problemele în ce priveşte viteza de reacţie au o latură
innăscută şi că inhibiţia răspunsului şi alte disfuncţionalităţi în funcţionarea executivă
sunt ,,markerii bilogici,, ai ADHD. Acelaşi autor a demonstrat că, de cele mai multe ori,
cortexul prefrontal care este responsabil de funcţionalitatea executivă, este activat mai mult în
sarcinile inedite şi originale decât pe parcursul celor repetitive şi automatizate. (Dempster, F.,
1995)
37
Castellanos şi Tannock au ajuns la concluzia, în urma unei ample cercetări realizate în

2005, ca, atunci când vorbim de ADHD, trebuie să avem în vedere următoarele aspecte :
stilul de răspuns inconsistent şi variaţia răspunsurilor între foarte incet şi foarte rapid la
sarcinile ce implică calcularea timpului de răspuns. Subiecţii cu ADHD au rezultate proaste
la sarcini ce presupun tehnoredactarea contra-timp sau reproducerea unor perioade de timp.
Toate aceste,.(Tanock,
al timpului constatăriR.,
au1998)
dus la concluzia că aceşti pacienţi au perturbată noţiunea de ,,sens
De asemenea, acestă inconsistenţă şi variabilitate a performanţelor a fost interpretată
ca o manifestare a unui deficit motivaţional asiciat cu o senzitivitate exacerbată. De
multe ori s-a observat că, în comparaţie cu lotul de copii normali, cei cu ADHD
înregistrau performanţe slabe atunci când lucrau în absenţa supervizării sau când sarcina
era foarte plictisitoare. S-a presupus ca absenţa motivaţiei intrinseci este responsabilă
pentru acest eşec, nu o disfuncţionalitate procesuală. Copiii cu ADHD răspund foarte
bine la sarcină atunci când este prezentă recompensa. Alţi autori sunt de părere ca
reîntărirea are un efect mul mai vizibil. De asemenea s-a conchis că, în lipsa
recompensei, subiecţii dezvoltă un nivel crescut de frustrare.
apărare Totuşi acelaşi

protective, autor
unul a afirmat
dintre acesteacăfiind
unii abilitatea
subiecţi îşiintelectuală.
pot dezvolata anumite
Astfel mecanisme
Keller de
a propus un
model care poneşte de la trei ipoteze principale:
• Copiii cu ADHD trăiesc într-un mediu familial carenţial şi mult mai dezorganizat
decât în cazul copiilor sănătoşi;
• Mediul familial defictar declanşează apariţia comorbidităţilor ADHD;
• Un nivel ridicat de inteligenţă protejează copiii impotriva influenţei negative din
partea familiei; (Carlson, C. L., Mann. M., Alexander. D. K., 2000)
Martinussen, R., Hayden, J., et al., (2005), au studiat îndelung relaţia între ADHD şi
memorie. Astfel copiii cu ADHD pot întâmpina probleme în ce priveşte memoria de lucru
datorită disfuncţiei fronto-striato-cerebrale şi iregularităţilor dopaminergice. De asemenea
este posibilAutorii
cognitive. ca aceste
au deficite la nivelul
oferit mai memorieexplicaţii
multe posibile de lucru să
în se
cedatoreze
priveşte unor incapacităţi
diferenţele între
memoria spaţiala şi verbală la copiii cu ADHD:
• Memoria spaţială presupune activarea emisferei drepte care de asemenea este
implicată în apariţia ADHD;
• Sarcinilie spaţiale sunt mult mai provocatoare decât cele verbale, nu au un
caracter automat şi nu sunt nici familiare;
• Este posibil ca deficitul memorie de lucru la copiii cu ADHD să se datoreze altor
disfuncţii adiţionale;
• Aproximativ jumatate din copiii cu ADHD au dificultăţi de coordonare motorie
care se asociază cu probleme severe în procesarea spaţio-vizuală;
Având în vedere faptul că regiunile prefrontale ale creierului sunt implicate atât în
ADHD cât şi în memoria de lucru, autorul este de părere că trebuie intepinse anumine studii
neuroimaginative pentru a confirma sau infirma faptul că leziunile în aceste regiuni se
asociază cu dificultăţi pentru copiii cu ADHD in sarcinile ce implică activarea memoriei de
lucru.
Memoria de lucru determina randament şcolar scăzut şi în special probleme grave la
aritmetică şi în ce priveşte abilităţile de scris şi citit. Tocmai de aceea autorii cred că este
38
posibil ca, aceste dificultăţi şcolare la copiii cu ADHD să se datoreze în primul rând
defictelor de activare a memorie de lucru şi nu consecinţelor comportamentale ale
simptomele de inatenţie, hiperactivitate sau impulsivitate. Strategiile educaţionale cum ar fi
predarea pas cu pas, check-listingurile sau sitemul de recompensare cu puncte pot fi foarte
utile în reducerea inabilităţilor la nivelul memorie de lucru. (Kalff ,A. C., Hendriksen, J. G.
M., Kroes, M., et alneurocognitivă,
Evaluarea 2003) realizată cu teste psihometrice, facilitează o evaluare
obiectivă a defecitelor centrale observate în ADHD. Există autori care susţin folosirea testelor
neurocognitive ca ajutor în clasificarea copiilor cu ADHD. Pe de altă parte, alţi autori
consideră că aceste teste, folosite singure sau în asociaţie, au putere predictivă limitată în
clasificarea individuală a acestor copii cu ADHD , adică deşi scorurile anormale indică
ADHD, scorurile normale nu indică absenţa bolii.
Evaluarea neurocognitivă are următoarele obiective principale:
• Evaluarea IQ.
1. Weschler Intelligente Scale for Children-III (WISC-III).
2. Kaufman Brief Intelligente Test (KBIT).
3. Stanford-Binet
4. Peabody PictureIntelligente
VocabularyScale
Test(Thorndike,
( PPVT). 1986).
• Evaluarea proceselor cognitive specifice deficitare şi anume a:
1. funcţiilor executive ( memoria de lucru, atenţia susţinută, controlul motor )
a) Subtestul Digit Span din WISC-III
b) Continuous Performance Test (CPT)- măsuară abilitatea de a menţine
atenţia pe perioade mai lungi de timp (5-20 minute).
c) Stop Signal Task (SST)- măsuară inhibiţiile comportamentale.
d) Trail Making Test (A şi B)- măsuară atenţia susţinută şi memoria de lucru.
e) Wisconsin Card Sorting Test (WCST)- măsuară memoria de lucru şi
inhibiţia comportamentală.
f)
g) The StroopFamiliar
Matching Interference Task-
Figures Testmăsuară
(MFFT)- inhibiţia comportamentală.
este unul dintre cele mai foloste
teset pentru evaluarea impulsivităţii pentru copii.
h) Word Fluency Test- măsuară expresivitatea limbajului.
i) Test of Everyday Attention for Children (TEA-CH)- se realizează
diagnosticul diferenţial între deficite ale atenţiei susţinute, atenţiei
selective, atenţiei divizate şi deficte ale capacităţilor de mutare ale
atenţiei.
j) Continuous Performance Test (CPT)- este cel mai popular şi mai folosit
test computerizat pentru ADHD, un instrument valoros nu numai pentru
evaluarea funcţiilor executive ci şi pentru monitorizarea răspunsului la
tratament.
2. funcţiilor nonexecutive
a) subtestul pentru vocabular al WISC-III, pentru abilitatea de a da definiţii
cuvintelor.
39
b) Subtestul Block Design al WISC-III pentru abilităţile de construcţie

vizuală.
c) Subtestul pentru similarităţi al WISC-III pentru a găsi calitatea abstractă
comună a două cuvinte.
d) PPVT măsuară limbajul receptiv.
e) Rey-Ossterrieth
vizuală şi memoriaComplex
vizuală Figure
pe termen Test-măsuară
lung. abilităţile de construcţie
• Evaluarea achiziţiilor şcolare (scrisul, cititul, aritmetica)
a)The Wide Range Achievement Test (WRAT).
A fost propusă şi folosirea unor actometre pentru evaluarea activităţii motorii globale.
Folosirea acestora poate fi eficientă în recunoaşterea copiilor hiperactivi( Frazier, T. W.,
Demaree, H. A.,Youngstrom, E.A., 2004).
6.3. URMĂRIREA ULTERIOARĂ
Umărirea ulterioară a efectelor bolii şi tratamentului asupra vieţii de zi cu zi a

copilului şi a familiei sale este foarte importantă. În acest scop, Lanfgraf (2002) a proiectat un
instrument scurt de evaluare, numit ADHD Impact Module (AIM). Acesta a fost construit
pentru a răspunde la întrebările legate de limitările familiei în efectuarea activităţilor uzuale
(distracţia acasă şi plimbările) de îngrijorările părinţilor privind viitorul copilului şi efectele
ADHD asupra celorlalţi copii din familie.
Pentru monitorizarea tratamentului pot fi folosite ADHD Rating Scale IV, Behaviour
Assesement System for Children:Monitor for ADHD, Conners Rating Scale Revised, ADHD
Symptom Checklist-4. (Kalff ,A. C., Hendriksen, J. G. M., Kroes, M., et al., 2003)
6.4. PROBLEMATICA SURSELOR DE EVALUARE
6.4.1 Rolul părinţilor în evaluarea ADHD
Evaluările realizate de persoane diferite cum ar fi părinţii, educatorii, profesorii sau

autoevaluările în cazul adolescenţilor, au avantajul că oferă informaţii despre aceleaşi
comportamente, însă în contexte diferite. Studiile epidemiologice recente indică faptul că
apriximativ 17-22% dintre copiii şi tinerii sub 18 ani, prezintă probleme comportamentale,
emoţionale sau de dezvoltare. Copiii reprezintă cel mai larg segment din populaţie cu risc
ridicat pentru dezvoltarea unor probleme emoţionale şi comportamentale. Principalele
argumente care susţin acest fapt sunt următoarele:
• Baza reală a celor mai multe probleme în copilărie. Majoritatea problemelor
copilăriei încep ca oricare un traseu atipic de dezvoltare şi devin problematice,
40
persistă mai mult decât este aşteptat (ex: activitatea excesivă poate fi
recunoscută ulterior ca hiperactivitate);
• Schimbările spontane ale dezvoltării. Copiii prezintă o serie de schimbări
rapide din punct de vedere motric, emoţional şi al abilităţilor cognitive.
Această instabilitate poate sta la baza tulburărilor comportamentale şi
•
emoţionale
Dependenţaale şi copilului (ex: tulbrările
vulnerabilitatea de dispoziţie
copilului şi furia încare
faţă de persoana adolescenţă);
îl îngrijeşte.
Adiţional, dorinţa de manifestare a independenţei duce la necesitatea
intervenţiei datorită dificultăţilor de interacţiune şi relaţionare pe care le au
copiii, în special cu adulţii. Această situaţie devine mai acută câmd, adulţii,
care ar trebui să protejeze copiii, sunt responsabili de stările lui de distres.
O sursă importantă de informaţii o reprezintă părinţii copilului care ar trebui implicaţi
de fiecare dată în evaluare. Wolfendale (1998) arată că părinţii au un rol important în
evaluarea copilului deoarece:
• Realizează observarea constantă şi evaluarea comportamentelor copilului, a
dispoziţiior, a preferinţelor, obiceiurilor în timpul mesei, somnului, precum şi
•
relaţia
Cunosccureacţiile
prietenii;
copilului faţă de o serie de persoane şi evenimente;
• Au competenţa de a descrie copilul psihologului şcolii, medicului,
profesorilor sau altor persoane cu care lucrează copilul;
Prin urmare părinţii pot transforma sarcinile de rutină în acte de evaluare care trebuie
incluse în evaluarea completă a copilului. Datele din literatură, pornind de la un program de
intervenţie timpurie din Marea Britanie pentru părinţii copiilor cu probleme speciale
(programul Portage, Wolfendale, 1997) sugerează faptul că obiectivitatea informaţiilor
obţinute de la părinţi poate fi comparată cu datele de la specialişti (dacă urmează un plan
corect formulat). Aceasta deoarece accesul unic al părinţilor în mediul familial poate duce la
creşterea calităţii elaborării profilului psihologic al copilului. (Domuţă, A., 2002),
utulizândKaterina Maniadaki,
un lot de de la ai
295 de părinţi Centrul Psohologic
unor copii din cu
preşcolari Atena a realizat
ADHD. o cercetare
Rezultatele amplă
au arătat că
aceşti părinţi percep simptomele de ADHD ca fiind mai puţin severe şi cu un impact mult
mai puţin negativ asupra vieţii în general, decât părinţii din lotul de control. Primele
simptome de ADHD sunt concepute ca fiind o urmare normala a dezvoltării neuro-
psihologice a copilului. Aceste credinţe false pot întârzia stabilirea unui diagnostic corect şi
impiedica formarea unor programe educaţionale corecte de intervenţie şi prevenţie a
tulburărilor comportamentale şi dificultăţilor de învăţare ulterioare.
O autoare din Zagreb a încercat în 2003 să stabilească care sunt factorii perturbatori ai
stabilirii diagnosticului de ADHD. Grupul ţintă a fost constituit din 80 de elevi din clasele I-
IV dintr-o şcoală din Zagreb. Atât părinţii cât şi profesorii au completat scalele Conners iar
specialiştii
elevii aveauauADHD.
utilizar Totuşi
criteriile
auDSM-IV-R. În urma
fost descoperite screeningului
multe s-a constatat
diferenţe între că 20%
diagnosticul dintre
stabilit în
urma completării de către părinţi şi de către profesori. Părinţii mai tineri, care îşi petrec foarte
puţin timp cu copiii lor şi care munceste exagerat de mult sunt mai tentaţi să conchidă că sunt
îndeplinite criteriile pentru ADHD decât părinţii mai în vârstă şi mai experimentaţi, cu un
program de muncă mult mai flexibil. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul profesorilor, acolo
unde vârsta şi experienţa joacă un rol important.
41
De asemenea a fost efectuat un screening în Jakarta Centrală, fiind testaţi 20 de

părinţi ai unor copii cu ADHD. 90% dintre aceştia aveau o atitudine negativă asupra
simptomelor de hiperchinetism ale copiilor lor. A fost înregistrată o diferenţă clară între
percepţiile părinţilor în funcţie de statutul economoc al acestora. Astfel, părinţii cu un nivel
social mai înalt priveau cu mai multă îngăduinţă semnele de ADHD, primeau fără reticenţă
informaţii
( Buitelaar,despre tulburare
J., Book dar erau
of abstracs of themai
16threzrvaţi în ce priveşte
World Congress of thetratamentul medicamentos.
IACPAP,2004)
6.4.2 Rolul profesorilor în evaluarea ADHD
Una din sursele de informaţie în evaluarea ADHD o constituie investigarea mediului

şcolar, atât gradiniţia cât şi şcoala.. Deoarece ne interesează ca simptomele caracteristice
deficitului să fie transsituaţionale, profesorii constituie o sursă de informaţie relevantă, iar
aceştia pot oferi date utile în diagnosticul ADHD. Acest fapt are la bază următoarele:
•
Copiii stau la şcoală în medie 6 ore pe zi, 5 zile pe săptămână, 40 de
săptămâni pe an. Dacă analizăm numărul de ore în care cadrele didactice îl au
la dispoziţie pentru a cunoaşte copilul observăm că este vorba despre un
interval de timp semnificativ;
• Profesorii au posibilitatea de a compara comprtamentele copiilor între ei;
• Unul din motivele pentru care ADHD este identificat mai ales în jurul vârstei
de 7 ani este acela că, o dată cu integrarea copilului la şcoală, copilul se
confruntă cu sarcini structurate, în care trebuie să îşi aloce resursele, iar
profesorii pot evalua calitatea alocării acestora în mod eficient;
• Profesorii au posibiliatea de a observa copilul în situaţii diverse, sarcini
structurate, joc liber, în interacţiune cu colegii, etc.
Într-un studiu realizat de Stiggins în anul 1992, s-a observat faptul că o treime din
timpul profesorilor este alocat evaluării elevilor iar 50% din activitatea psihologilor şcolari
este saturată în evaluare. Pe baza acestor date se poate deduce faptul că profesorii sunt
implicaţi direct în procesul complex de evaluare constituind o sursă importantă de informare.
Evaluările realizate de educatori trebuie integrate într-un sistem comprehensiv care să
cuprindă şi alte informaţii despre funcţionare copilului pentru stabilirea unui diagnostic
adecvat. S e ştie faptul că mai ales copiii indisciplinaţi sau cei care nu se supun regulilor pot
fi adesea evaluaţi de către profesori ca fiind hiperactivi sau neatenţi.
În concluzie putem spune că o combinare a surselor de evaluarea este necesară în
cazul ADHD tocmai pentru a decela un pattern stabil al simptomelor, cu atât mai mult cu cât
acesta este invocat în toate studiile care abordează evaluarea ADHD. Ceea ce ne interesează
atunci când realizăm această colaborare a datelor provenite din mai multe surse este măsura
în care simptomele sunt stabile, că apar sistematic, indiferent de mediul în care se manifestă,
chiar dacă prezintă modalităţi diferite de concretizare. (Domuţă, A., 2002),
42
CAPITOLUL 7
ASPECTE CLINICE
Copiii cu ADHD ridică probleme de cele mai multe ori pentru că părinţii observă că fiul
sau fiica lor se comportă diferit faţă de ceilalţi copii.; copilul este excesiv de activ, neatent,
nu-şi poate controla emoţiile, agresivitatea sau excitabilitatea, simptomele sunt dificile de
ignorat de către părinţi, iar metodele clasice care reuşesc să cuminţească alţi copii cu
probleme de comportament sunt inutile. În alte cazuri educatorul sau învăţătorul atrage
atenţia asupra rezultatelor şcolare slabe ale copilului, eventual repetenţie, comportament
43
disruptiv în sala de clasă, neatenţie, probleme în relaţiile sociale, stima de sine scăzută sau
probleme în stabilirea sau menţinerea unor relaţii cu colegii de clasa (Barkley, 2000).
Copiii cu simptome predominat de hiperactivitate şi impulsivitate sunt identificaţi de
regulă de către profesori, deoarece perturbă în mod frecvent activitatea în clasă. Copiii cu
ADHD predominant cu neatenţie, cu simptome minime sau absente de hiperactivitate şi
impulsivitate
că atât copiii,prezintă în special
cât şi adulţii rezultate
au anumite extrem
grade de scăzuteimpulsivitate
de neatenţie, la şcoală. Esteşi important de ştiut
hiperactivitate în
anumite situaţii. Cei diagnosticaţi cu ADHD după o scală diagnostică au simptomatologie
între percentilele 95 şi 98 comparativ cu cei de o vârstă cu ei. Indivizii aflaţi la percentila 90
pot avea probleme semnificative de adaptare, dar nu îndeplinesc criteriile pentru diagnosticul
de ADHD.( Mariani, M. A., 2005).
Un studiu naţional australian realizat pe 3 579 de copii cu vârste cuprinse între 6 şi
17 ani a utilizat de asemenea şi scale pentru părinţi şi a observat că prevalenţa subtipului cu
inatenţie al ADHD este de 7,5%, acesta fiind mult mai intalnit decat subtipul cu
hiperactivitate/ impulsivitate. ADHD este mai comun în rândul băieţilor cu subtipul
combinat.Un studiu comparativ în ce priveşte diferenţele la nivelul ADHD în funcţie de sexul
pacienţilor,
băieţii realizat mai
se angajează într-o salăînde
mult clasă, pe
activităţi ce 433 de băieţi
presupun şi 99 deregulilor
încălcarea fete, a relevat faptul un
şi mainifestă că
comportament mai impulsiv decât fetele. Autorul a remarcat faptul că, în studierea
sindromului în cauză, sunt folosite foarte puţine fete, iar cele care sunt prezente dezvoltă
nivele de inatenţie mai scăzute decât băieţii şi sunt mai puţin agresive.( Breen, M. J., 1989)
DSM-PC (Diagnostic and Statistical Manual for Primary Care), versiunea pentru
copii şi adolescenţi, prezintă variaţiile comune de comportament, mai mult sau mai puţin
problematice, dar aflate încă sub nivelul clinic pentru ADHD:
44
45
7.1 VARIAŢIA COMPORTAMENTALĂ
VARIAŢIA PREZENTAREA
COMPORTAMENTALĂ DEVELOPMENATALĂ
COMUNĂ
Mica copilărie: copilul aleargă în
•
cerc, nu se opreşte să se odihnească,

poate da peste obiecte şi oameni,
pune permanent întrebări.
• Copilul mare: este implicat în
jocuri active pentru perioade lungi de
timp. Poate face ocazional gesturi
impulsive, mai ales când este
Variaţiile de hiperactivitate/ surescitat.
•
impulsivitate: Adolescenţă
activităţi sociale: se angajează
active înfi
(cum ar
• Copiii mici şi preşcolarii sunt în mod dansul) pentru peroade lungi de timp
normal foarte activi şi impulsivi şia şi poate lua parte la activităţi riscante
au nevoie permanent de supraveghere împreună cu anturajul.
pentru a nu se răni. Activitatea lor INFORMAŢII SPECIALE
permanentă poate fi stresantă pentru Activitatea nu ar trebui gândită doar în
adulţi care nu au suficientă energie şi termenii mişcării actuale, ci ţinând cont şi de
răbdare pentru a tolera acest variaţiile raspunsului la atingere, presiune,
comportament. sunet, lumină şi alte senzaţii. De asemenea, la
• În timpul anilior de şcoală şi în copilul mic şi preşcolar, activitatea şi atenţia
adolescenţă, activitatea
crescută în situaţiile poate şifi în
de joacă sunt legate de interacţiunile dintre copil şi
părinte.
mod normal pot să apară -Activitatea şi impulsivitatea cresc deseori
comportamente impulsive, mai ales când copilul este obosit şi scad atunci când
când copiii sunt supuşi la presiuni din aceasta stare dispare.
partea anturajului. -Activitatea creşte în mod firesc în situaţii noi
• Nivelele crescute ale sau când copilul este anxios. Situaţiile
comportamentelor hiperactive şi cunoscute reduc activitatea.
impulsive nu indică o problemă sau o -Atât activitatea cât şi impulsivitatea pot fi
tulburare dacă comportamentul nu judecate în contextul aşteptărilor
afectează funcţionarea normală aparţinătorilor, dar şi al nivelului de stres
experimentat de către
-Când aşteptările sunt aceştia.
rezonabile, nivelul de
stres este crescut, iar dacă unul dintre părinţi
are o tulburare afectiva, în special depresie,
acesta poate exagera nivelele de activitate şi
impulsivitate arătate de către copil.
-Nivelul de activitate depinde şi de
temperament.
46
• Mica copilărie: preşcolarul are

dificultăţi în a asculta o poveste
perioade mai lungi de timp şi de a
efectua o sarcină în linişte
• Copilul mare: poate să nu persiste
foarte mult în a a efectua o sarcină pe
care nu vrea s-o facă (cum ar fi o
lectură obligatorie a unei cărţi sau o
temă pentru acasă), sau o sarcină care
necesită concentrare.
• Adolescenţa: este distras uşor de la
sarcini pe care nu doreşte să le
execute
INFORMAŢII SPECIALE
Variaţiile de neatenţie: -Copiii mici şi preşcolarii sunt foarte puţin

timp atenţi şi în mod normal nu fac mult timp
• Un copil mic are o atenţie limitată acelaşi lucru, aşa că diagnosticarea acestei
care se dezvoltă odată cu inaintarea în probleme la copiii mici poate fi dificilă. Unii
vârstă. părinţi pot avea o toleranţă scăzută pentru
• Neatenţia trebuie corelată cu nivelul neatenţia normală din punct de vedere
de dezvolatare a copilului şi să nu-i developmental.
afecteze funcţionarea -Deşi privitul desenelor animate la televizor
pentru perioade lungi de timp pare să
reflecte o atenţie crescută, acest lucru nu este
adevărat, desenele animate solicitând atenţia
copiilor pentru perioade foarte scurte (2-3
minute), fiind în plus şi foarte stimulatoare.
-În mod normal, nivelul de atenţie diferă
foarte mult în funcţie de interesul copilului de
a efectua o anumită sarcină, atât de mult incât
o atenţie limitată a copilului pentru o sarcină
ne arată de fapt cât este de interesat în a o
efectua.
(Martinussen, R., Hayden, J., et al., 2005)
7.2 DIAGNOSTICUL DIFERENŢIAL AL ADHD CU CÂTEVA

DINTRE TULBURĂRILE COMORBIDE
47
TULBURAREA SIMPTOME CARACTERISTI PROBLEME

COMUNE
ADHD CU CI DIFERITE DE DE
ADHD DIAGNOSTIC
Rezultate şcolare Poate fi dificil de
slabe determinat ce ar
Comportament Rezultate slabe şi trebui evaluat
TULBURĂRILE disruptiv în timpul comportament mai întâi,
SPECIFICE DE activităţii şcolare disruptiv mai degrabă tulburarea de
Refuzul de a se în aria şcolară decât în învăţare sau
ÎNVĂŢARE angaja în sarcini alte arii şi situaţii ADHD, dar
şcolare şi de a trebuie ţinut cont
folosi materiale de preponderenţa
didactice simptomelor
Comportamentul
sfidător este
Comportament deseori asociat
TULBURAREA disruptiv mai ale în cu un nivel
OPOZIŢIONAL- ce priveşte regulile Mai degrabă sfidare crescut de
Copilul nu reuseşte decât încercări activitate
SFIDĂTOARE să urmeze nereuşite de a coopera Este difcil de
indicaţiile date determinat
efortul copilului
de a se supune în
contextul unor
relaţii proaste
părinte-copil sau
profesor-copil
Lipsa remuşcărilor
Comportament Intenţia de a răni sau Lupta sau fuga
TULBURAREA disruptiv de a face rău pot fi reacţii
DE CONDUITĂ Probleme cu Agresivitate şi rezonabile la
sistemul judiciar ostilitate circumstanţe
Comportament sociale adverse
antisocial
Atenţie slabă Anxietatea poate fi o
Nelinişte sursă de hiperactivitate
TULBURĂRI Reactivitate fizică şi inatenţie
ANXIOASE la stimuli
Îngrijorare
excesivă
Frică
Obsesii sau
48
compulsii
Coşmaruri
Reexperimentarea
traumei
Poate fi dificlă
DEPRESIE Iritabilitate
Impulsivitate Sentimente pervazive diferenţierea
între depresie şi
reactivă şi persistente de reacţia la eşecuri
Demoralizare iritabiliate sau tristeţe repetate, asociată
cu ADHD
Diferenţiere
Atenţie slabă dificilă între
TULBURAREA Hiperactivitate Dispoziţie expansivă ADHD sever şi
BIPOLARĂ Impulsivitate Grandomanie tulburarea
Irutabilitate bipolară cu debut
precoce
Atenţie slabă
Acţiuni impulsive Ticurile
fie pot sădenu
observate
TULBURAREA motorii sau verbale Mişcări involuntare către pacient sau
TICURILOR Activitate motorii sau vocale de către familie
disruptivă
Agenţii stresori
cronici, cum ar fi
Atenţie slabă un frate , o
TULBURAREA Hiperactivitate Debut recent tulburare mentala
DE ADAPTARE Comportament Eveniment precipitant sau o problemă
disruptiv de ataşament, pot
Impulsivitate
Rezultate şcolare produce
simptome de
slabe anxietate şi
depresie
(Kalff ,A. C., 2003)
49
CAPITOLUL 7
COMORBIDITATE
Termenul de comorbiditate se referă la co-apariţia a două sau mai multe tulburări

psihiatrice la acelaşi individ. Între 60% şi 100% dintre copiii cu ADHD îndeplinesc condiţiile
pentru o altă tulburare psihiatrică. De fapt, circa 32% dintre ei îndeplinesc criteriile pentru
alte două tulburări psihiatrice, iar 11% au cel puţin trei alte tulburări. Aceste date l-au făcut
pe Kadesjo în 2001 să considere că ADHD pură este mai degrabă o variantă atipică de
50
ADHD şi nu regula care există în practica clinică. (Hinshaw, S., 1992). Recunoaşterea
tulburărilor comorbide este extrem de importantă, deoarece acestea pot necesita tratament
independent şi diferit de tratamentul ADHD. Prezenţa comorbidităţilor creşte costul anual al
îngrijirilor acordate în Statele Unite pentru ADHD cu aproape1300 dolari pentru fiecare
pacient. (Kuhne, M., Tannock, R., 1997).
Biedreman,
rata crescută J., Newcorn,
a comorbidităţii J., Sprich,
în ADHD : T., et al. (1993), sintetizează explicaţiile pentru
• În studiile epidemiologice, testele de screening pot să exagereze
comorbiditatea, deoarece se depăseşte pragul de detecţie a testului;
• Indivizii care au deja o tulburare psihiatrica se prezinta la control atunci când
sunt detectate şi alte tulburări;
• Pot exista erori în nozologia folosită pentru a defini tulburările. Dacă două
tulburări se găsesc la cele două extreme ale unei caracteristici dimensionale,
atunci alegerea pragului de definiţie va influenţa gradul comorbidităţii
observate;
• Criteriile de diagnostic pentru două tulburări se pot suprapune ( neatenţia este
comuna ADHD dar şi depresiei );
• O tulburare poate fi o manifestare precoce sau o componentă a unei alte
tulburări;
• Clinicianul poate să nu facă o sintincţie clară între tulburări ( de exemplu, un
copil agresiv poate să pară neliniştit );
• ADHD poate să crească riscul apariţiei unei a doua tulburări (de exemplu,
eşecul şcolar asociat cu hiperactivitatea poate duce la asocierea cu un grup de
orienare delictuală sau la descurajare, care poate dezvolata o depresie );
• ADHD şi o tulburare comorbidă cum ar fi tulburarea specifică de învăţare, pot
să apară împreună deoarece sunt manifestări ale aceleiaşi cauze de bază, încă
necunoscute;
•
ADHD în prezenţa altei tulburări comorbide, poate fi o tulburare
independentă;
• Tulburarea comorbidă poate fi o fenocopie a unei tulburări pure (de exemplu,
copilul cu tulburare de conduită este neliniştit, impulsiv, etc, dar simptomele
lui de ADHD nu au aceleaşi implicaţii pe care le are ADHD în absenţa
tulburării de conduită );
Deborah, B.A, Biedermann, M.D, et al.(1998), atrage atenţia asupra faptului că există
unele profile clinice suficient de distincte pentru a permite clasificarea ca subtipuri ale
ADHD, diferite de ADHD pur, fără nici o comorbiditate:
• ADHD plus ODD/CD ( ADHD-CD reprezintă o formă severă de ADHD ,
ADHD-ODD formează un subtip între ADHD pură şi ADHD plus CD)
• ADHD plus ANXIETATE
• ADHD plus ANXIETATE plus CD
• ADHD plus CD plus BOALA TOURETTE
8.1.COMORBIDITATEA PSIHIATRICĂ
8.1.1.Tulburarea opoziţional-sfidătoare
51
Copiii cu manifestări comportamentale opozante au dificultăţi în respectarea regulilor

importante în comparaţie cu cei de aceeaţi vîrstă, dar fără probeme. Ei ajung deseori să aibă
conflicte cu părinţii sau cu alte persoane adulte semnificative, precum şi cu fraţii sau cu alte
persoane
constant şidinîi afara familiei. pentru
învinovăţesc Ei se înfurie foarte şirepede,
problemele îi enerveazăproprii
comportamentele pe ceilalţi în mod
neadecvate.
Manifestările opozante şi agresive sunt până la un punct parte componentă a unei dezvoltări
normale, existând anumite faze în care aceste manifestări sunt mai pregnante. Un copil care
nu este niciodată agresiv ar trebui să îngrijoreze mai mult părinţii decât un copil care are din
când în când crize de furie şi încalcă regulile. Totuşi există copii la care unele probleme sunt
mai accentuate şi care, din cauza acestor manifestări intra în conflict cu membrii familiei, cu
alţi copii sau cu cadrele de la grădiniţă sau de la şcoală. De regulă, copiii nu se percep ca
fiind încăpăţânaţi sau ostili şi îşi justifică comportamentul ca fiind un răspuns normal la
cerinţe iraţionale sau la circumstanţe accidentale sau neadecvate.( Biederman, J., Faraone, S.,
Mick, D., Moore, P, et al.1996). În ansamblu, sub conceptul de ODD pot fi cuprinse diferite
forme de comportament
•
agresiv
nerespectarea şi de refuz:
regulilor şi a cerinţelor;
• crize de furie şi comportamente agresive faţă de adulţi, mai ales în cazul când
li se impun anumite limite;
• comportamente dominante şi agresive faţă de fraţi;
• comportamente dominante şi agresive faţă de alţi copii de aceeaşi vârstă, din
afara familiei; (Fergusson, D.M., Howood, L.J., Lynskey, M.T.1993).
Comportamentele opozante şi agresive se manifestă într-un singur context sau se pot
manifesta în mai multe. La cei mai mulţi copii cu aceste probleme, comportamentele se
manifestă şi sunt limitate la mediul familial. La alţii, aceste probleme sunt mai extinse,
manifestându-se şi la grădiniţă sau în activităţile din timpul liber. Uneori reacţiile se pot
raporta
agresiv la o singură
faţă persoană
de mai mulţi din familie.
membrii Totuşiiarînînmajoritatea
ai familiei, cazurilor
afara acestui mediucopiii se comportă
sunt prietenoşi şi
adaptaţi. Sunt şi copii la care comportametele ,,anormale” se manifestă în aceeaşi măsură faţă
de toţi adulţii semnificativi din viaţa sa. (Loney, J., Milich, R, 2000). Dacă manifestările
comportamentale de tip opoziţionist sunt foarte grave, atunci discutăm de o tulburare
comportamentală de tip opoziţionist.
Tulburarea opoziţional sfidătoare apare la aproximativ 35-70% dintre copiii cu
ADHD. Rata este chiar mai mare la subtipul combinat al ADHD şi mult mai mică în tipul
predominat cu neatenţie. Dintre copiii cu ODD, 61-67% par să aibă şi ADHD. Acest grup
comorbid are o rată mai mare de refuz şcolar şi probleme mai multe cu profesorii, prietenii şi
mamele. Prevalenţa pare a fi egală prntre preşcolari şi şcolarii mici şi nu creşte în timp.
ar puteaGadow sugerează
constitui în clinică
o entitate 2002 căunică
la această grupă se
. În general de consideră
vârstă, ADHD comorbidă
că ADHD cu ODD,
precede ODD
care precedă CD, care precedă tulburarea de personalitate antisocială. Numeroase studii par
să demonstreze că ADHD, CD şiI personalitatea antisocială sunt legate, dar locul ODD în
acest lanţ nu a fost încă demonstrat.( Semrud –Clikerman, S., Biederman, J., Sprich, S.,
Krifcher, B., Noeman, D., Faraone, S., 1992).
Un studiu efectuat de Taylor, E şi colaboratorii au examinat adolescenţii cu ADHD şi
tulburarea opoziţională, definite de prezenţa opoziţionismului marcant, a nesupunerii, a unui
52
comportament provocator şi a absenţei actelor antisociale mai severe, ce violează legea sau
drepturile celorlalţi. Adolescenţii respectivi apreciau că au mai multe conflicte cu părinţii,
comparativ cu subiecţii din lotul de control. Accentuarea unor asemenea conflicte a fost
semnalată şi de părinţii copiilor cu ADHD, la evaluarea făcută de ei. În completare, un studiu
asupra unor subiecţi cu vârste cuprinse între 11 şi 15 ani a arătat că adolescenţii cu
hiperchinezie
prietenilor aveau,(Taylor,
apropiaţi. într-o proporţie dublă
E., Chadwick, O.,faţă de restul
Heptinstall, E., populaţiei,
Danckaerts,oM,severă
2001). lipsă a
DSM III şi DSM III-R consideră ODD ca fiind un subtip de CD ceea ce echivalează
cu faptul că ambele tulburări sunt părţi constitutive ale aceleiaşi entităţi clinice, excepţie
făcând gradul lor de severitate diferit. De asemenea s-a vehiculat ideea ca ODD ar fi un
precursor al CD ceea ce înseamnă ca apariţia opoziţiei în copilărie este un semn al
manifestării tulburărilor comportamentale în adolescenţă. S-a constatat ca 99% dintre cei care
au fost diagnosticaţi atât cu ADHD cât şi cu CD, au dezvoltat aceste tulburări încă din
copilărie. (American Academy of Child and Adolescent Psychiatry ,2004). Copiii care
prezintă atât ADHD cât si CD au deci o tulburare mult mai severă care constituie un risc
pentru dezvoltarea unei personalităţi antisociale mai târziu, ajungându-se chiar la delicvenţă
şi abuz deconflictuală,cu
familială substanţe interzise. Demai
existenţa asemenea comorbiditatea
multor divorţuri cu la
si decese CDacest
are nivel.
la bazăDepistarea
o istorie
precoce a factorilor de risc pentru aceste tulburări de comportament ne ajută la o prevenţie şi
o intervenţie mult mai promptă. (Liu, X., Guo, C., Okawa, M., Zhai, J., Li, Y., Uchiyama,
M., Neiderhiser, J.M., & Kurita, H. ,2000).
Biederman (2003), a propus un model developmental al tulburărilor antisociale, care
stipula faptul că doar acei copii care prezintă ADHD în combinaţie cu ODD, pot fi predispuşi
riscului de a dezvolta o tulburare de comportament în viitor. Acelaşi autor, în urma unor
cercetări laborioase ajuns la concluzia că atât comportamentul criminal cât si consumul de
substanţe interzise are la bază comorbiditatea dintre ADHD şi CD depistată în perioada
copilăriei (92% dintre copii, dezvoltă aceasta comorbiditate periculoasă înainte de vârsta de
12 ani).DSM-IV indică faptul ca ODD şi ADHD sunt doua entităţi clinice distincte si specific
propriu. Deoarece de cele mai multe ori ODD apare în asociaţie cu ADHD, foarte puţine
studii vorbesc despre existenţa unei manifestări opozante ,,pure".( American Academy of
Child and Adolescent Psychiatry , 2004). Totuşi Kuhne, M.,a încercat să demonstreze
contrariul. El a constatat că un grup de şcolari mici diagnosticaţi cu ODD au fost caracterizaţi
de către profesor ca fiind mai perseverenţi, mai silitori, cu rezultate şcolare mai bune decât
şcolari mici diagnosticaţi cu ADHD.( Kuhne, M., Tannock, R., 1997).
Deborah, B.A, Biedermann, M.D, et al.(1998), în urma evaluării a 39 de variabile
clinice, a demonstrat ca singura diferenţă între ODD şi ADHD la şcolarul mic este aceea că
mamele copiilor cu ADHD au raportat mai multe probleme comportamentale decât mamele
copiilor cu ADHD. Totuşi, cele mai multe stuii eşuează în încercarea de a găsi diferenţe
semnificative între ADHD şi ODD.
Fergusson (1993) este de părere că asociaţia dintre ADHD şi ODD este rezultatul
unei practici disciplinare greşite atribuie atât părinţilor cât şi profesorilor. Copiii care sunt
diagnosticaţi atât cu ADHD cât şi cu ODD au rezultate şcolare mai bune şi au o stimă de sine
mult mai ridicată decât copiii care întrunesc criteriile doar pentru ADHD. Comorbiditatea
dintre ADHD şi ODD poate să aibă doua categorii de efecte:
1) măreşte riscul apariţiei ulterioare a CD
2) acţionează ca un mecanism de protecţie care diminuează efectele negative ale
53
ADHD (Enache, N. 2005).
Biederman, J. (1997) a constatat în urma cercetărilor sale că ADHD se asociează cu
dificultăţi în funcţionarea academică şi cognitivă, în timp ce ODD corelează cu agresivitatea,
consumul de alcool şi cu existenţa conflictelor în cadrul familiei. Prin urmare, cei mai mulţi
psihologi şi psihiatrii sunt însă de părere ca ADHD şi ODD formează o singură entitate
clinică a cărei efecte sunt diferite total de efectele părţilor constituente analizate separat.
8.1.2. Tulburările de comportament-CD-TC
Tulburările de comportament se relaţionează strâns şi biunivoc cu inadaptarea-TC pot

fi atât expresia unei dezadaptări, consecinţa ei, cât şi sursa sau originea acesteia. În acest sens
este justă aprecierea făcută de către Loney (2000) care considera faptul că la copii şi
adolescenţi, comportamentul devine o formă de comunicare mult mai importantă decât la
adult, întrucât ei ,, nu-şi pot exprima întodeauna problemele apelând la comunicarea verbală
şi, deseori,
va găsi sunt
acestă nevoiţi
cale să comunice
de expresie, aceea prin răspunsuri comportamentale”.
a comportamentului Deci
şi, în consecinţă, inadaptarea
orice îşi
tulburare de
comportament trebuie atât ,,atacată” cât şi ,,ascultată”. (Loney, J., Milich, R., 2000).
Circa 50% dintre copiii cu ADHD au si una dintre celălalte două tulburări, CD sau
ODD, în special tipul combinat sau predominant cu hiperactivitate-impulsivitate, iar aproape
toţi copiii cu CD sau ODD (70-100%), îndeplinesc şi condiţiile pentru ADHD. Pentru a
cuprinde larga comorbiditate a ADHD cu CD, ICD-10 are o entitate diagnostică separată
pentru copiii care indeplinesc criteriile pentru ambele tulburări, si anume tulburarea
hiperkinetică de conduită. (Ghiran, I., 1991).
ADHD cu CD comorbid diferă într-adevăr de ADHD pură din punct de vedere
cognitiv, prognostic şi familial, sugerând că ar putea fi realmente o entitate distinctă ce are ca
particularităţi specifice
partea anturajului.( impulsivitatea,
Farrington, un deficit
D. P., Loeber, al funcţiilor
R., Van Kammen,executive sau respingerea din
W. B., 1999).
Studiile genetice efectuate pe gemeni demonstrează faptul că există un risc genetic
comun pentru CD şi ADHD sau un factor de mediu comun. Aceste studii aduc dovezi potrivit
cărora grupurile comorbide împărtaşesc atât caracterisitici CD cât şi pe cele pentru ADHD.
Există şi autori potrivit cărora unele criterii diagnostice pentru ADHD şi CD prezic mai bine
cealaltă tulburare decât boala pe care o definesc.( Deborah, B.A, Biedermann, M.D, et
al.1998). Studii longitudionale au arătat semnificaţia comportamentului şcolarilor cu ADHD
ca factor de risc pentru CD, care apare în timp chiar şi la copiii care la debut au avut un
pattern pur de ADHD. De asemenea studiile au demonstrat că CD nu duce la hiperactivitate,
dar prezice o evoluţie proastă pentru copiii cu ADHD. Severitatea ADHD are o mare
contribuţie la Guidelnes
Intercollegiate comportamentul
Network,delictual
2001). legat de consumul de substanţe. (Scotish
Când ODD şi CD se asociază, rata comorbidităţii cu ADHD (în special tipul
combinat) creşte la 50-60%. În practica medicală un copil cu tulburare de conduită prezintă
frecvent si tulbuarare de opoziţie ţi tulburare hipechinetică. Asocierea acestor trei tulburări
este foarte frecvent întâlnită considerând că este vorba despre o comorbiditate reală a trei
entităţi distincte, iar prognosticul este defavorabil mai ales când există şi factori socio-
familiali perturbatori. Taylor arată că indivizii care asociază cele trei tulburări au un deficit
de inhibiţie şi anomalii la nivelul unor stadii timpurii ale procesării stop semnalului. (Taylor,
54
E., Chadwick, O., Heptinstall, E., Danckaerts, M 2001). Copiii cu tulburări de externalizare
împătăşesc o serie de factori de risc similari, inclusiv factori de personalitate cum ar fi
tendinţa crescută spre căutarea de noutăţi şi tendinţa scăzută de a evita riscurile, dezavantaje
socio-demografice şi medii familiale haotice sau disruptive, cum ar fi cele atribuite efectelor
alcoolismului parental, conflictelor maritale, abuzului sau neglijării copilului.
ADHD Farrington , în 1990,

şi CD. Farrington a realizat
a formulat treioipoteze
cercetare pentrudea lademonstra
pornind mai multerelaţia existentă între
observaţii:
•ADHD şi CD formează o singură tulburare unitară care prezintă totuşi unele
dominanţe dintr-o parte sau cealaltă. Totusi aceasta ipoteză a fost respinsă
datorită faptului că ADHD este mai mult legată de întarzierile neurologice şi
are propria sa etiologie. Funcţionând împreună, aceste tulburări au un efect
mult mai sever decît atunci când acţionează separat. Ideea a fost îmbrăţişată şi
de către Magnusson şi Bergman care în anul 1990 au creat un profil analitic al
acelor adolescenţi ce fuseseră diagnosticaţi cu personalitate antisocială. În
urma investigaţiilor realizate, autorii au descoperit că in copilărie, aceşti
adolescenţi erau cunoscuţi ca fiind foarte agresivi, hiperactivi, neatenţi, cu o
slabă capacitate de concentrare a atenţiei, puţin sociabili şi cu grave probleme
comportamentale.
• ADHD, în absenţa CD, nu reprezintă un factor de risc în sensul ca prezenţa
doar a ADHD nu duce în viitor la dificultăţi adaptative, delicvenţa sau abuz de
substanţe intezise.
• ADHD reprezintă cel mai important facor de risc si conduce indiscutabil la
dezvolatarea unei personalităţi antisociale, la delicvenţă, abuz de substanţe şi
chiar la comportament criminal în perioada adultă. Prin urmare, ADHD
întâlnit în copilărie este un predictor pentru CD întâlnit în adolescenţă. Astfel
CD este o complicaţie clinică a ADHD şi acestă observaţie sugerează faptul
că, în orice comorbiditate, ADHD este principala problemă care trebuie
rezolvată.
ADHD"). (CD este pentru
Farrington, autor
D. P., un stadiu
Loeber, tardiv
R., Van al ADHD
Kammen, ( ,,later
W. B., 1999).stage of
Kellie S.Bennet şi Michael McStephen au realizat în anul 2001 un amplu studiu în
urma căruia au ajuns la următoarele concluzii: există diferenţe semnificative la nivelul
subtipurile de ADHD combinat cu inatenţie sau hiperactivitate/ impulsivitate în ce priveşte
asociatia cu ODD sau CD. Problemele de internalizate sunt intalnite mai ales în cadrul
grupului de sex feminin, în timp ce băieţii dezvoltă mai ales probleme de externalizare.
Anxietatea de separare este specifică fetelor cu subtipul cu inatenţie iar anxietatea
generalizată celor cu subtipul combinat de ADHD. Artur Kolakowski de la Warsaw Medical
University din Polonia a realizat un screening pe 525 de copiii, utilizând criteriile DSM-IV-R
şi ICD-10, în urma căruia au reieşit 395 de copii cu ADHD. Au fost constituite astfel trei
loturi de subiecţi:
pacienţii cu CD auADHD pur- şi30,7%,
îndeplinit ADHD
criteriile + ODD-pentru
diagnostice 60,1%şi ADHD+CD-
ODD. Debutul CD 9,2%.Toţi
a fost
înregistrat foarte timpuriu. Pacienţii cu ADHD+CD veau un lung istoric în ce priveşte
leziunile şi traumatismele cerebrale, aveau rezultate şcolare mai slabe decât în celălalte loturi
şi primeau mai multe reclamaţii de indisciplină din partea profesorilor. În familiile celor cu
ADHD+ODD/ CD, taţii erau majoritatea şomeri, au avut probleme cu legea şi a existat cel
puţin o crimă de-a lungul timpului. Mamele tind să fie depresive şi agresive, consumând
alcool şi tutun în exces. De obicei mediul familial al acestor copii este unul dezorganizat şi
55
carenţial.
8.1.3. Tulburări de invăţare

Tulburările comportamentale sunt secundare şi de consecinţă, ca urmare a eşecurilor
şi frecventelor critici primite datorită performanţelor şcolare scăzute. Copilul poate deveni
agresiv sau anxios, poate apărea fobia şcolară, se poate plânge de dureri de cap, de burtă, etc.,
pentru a nu fi nevoit să meargă la şcoală. Nemulţumirea permanentă a părinţilor poate creea
teama pierderii dragostei lor şi de aici tulburări de comportament-probleme de relaţionare şi
stabilire de contact-ierarhia clasei-marginalizare-evită şcoala-nu-şi face temele-timid, agresiv,
negativist
O grupă aparte o reprezintă cei cu tulburări de învăţare dar care au un intelect foarte
bun, deoarece îşi formează anumite tehnici cu ajutorul cărora compensează lipsurile şi astfel
recunoaşterea problemei este îngreunată. (Mircea, T.,2004).
Cauzele tulburărilor de învăţare la şcolarii mici cu ADHD sunt:
• Integrarea într-o nouă colectivitate
• Trebuie să se despartă de vechii prieteni
• Trebuie să suporte mulţimea, aglomeraţia
• Trebuie sa accepte critica şi evaluarea permanentă
• Trebuie sa lucreze continuu cu sau fără recompense verbale
• Trebuie să lucreze mai mult singur
• Trebuie să stea in acelaşi loc mai mult timp
• Trebuie să stea in linişte
• Trebuie să fie mereu atent
•
•
Trebuie
Trebuie să
să accepte reguli noi
se acomodeze la un program strict. ( Negreanu, B., Negreanu, R.,
2000),
Comparativ cu alte tulburări psihice, tulburările de învăţare se asociază frecvent cu
ADHD. Rata comorbidităţii este de 15-40%, in principal pentru dislexie faţă de discalculie,
mai ales la copiii cu simptome de neatenţie. 22% dintre elevii cu tulburări specifice de
învăţare au şi ADHD. Dislexia are o rată mai mare şi anume de 25-40%, iar rata ADHD
printre dislexici este de 15-35%. Mai mult, aceasta comorbiditate este prezentă atât în loturile
clinice cât şi în loturile comuninitare, indicând faptul că nu este vorba o eroare de selecţie.
(Semrud –Clikerman, S., Biederman, J., Sprich, S., Krifcher, B., Noeman, D., Faraone, S.,
1992)
distincteStudii neuropsihologice
cu cauze şi familiale
diferite, dar care demonstrează
apar frecvent că ADHD
împreună şi dislexia
ca o adevărata sunt tulburări
entitate hibridă.
Totuşi ADHD şi dislexia au influenţe genetice comune, sugerând că ar putea fi manifestări
heterogene ale unei singure diateze genetice. Natura specifică a acestor influenţe genetice nu
este suficent de cunoscută, dar poate reflecta o dispoziţie comună către dificultăţi în
procesarea auditivă, memoria verbală de lucru sau viteza de reacţie. (Padolski, L., Nigg, J.,
2001).
Alţi autori sugerează că tulburarea combinată poate fi o fenocopie a ADHD şi că
56
dislexia comorbidă cu ADHD este o variantă a dislexiei fără ADHD. De exemplu, un copil
poate să pară neatent sau hiperactiv în clasă datoriă frustrării apărute ca urmare a
dificultăţilor de a citi sau poate să aibă dificultăţi de lectură ca rezultat al neatenţiei în sala de
clasă.(Wilson, M., Marcotte, A., 1996).
O caracteristică a copiilor cu ADHD plus dislexie o reprezintă performanţele şcolare
sub medie,
lectură subînvârsta
ce priveşte măsurătorile
cronologică, ci şi lingvistice. Copiii
alte întârzieri în cudezvoltarea
ADHD au neuropsihică:
nu numai abilităţi de
limbaj
expresiv simplificat, coordonare senzitivo-motorie afectată sau ortografie deficitară.
Există o strânsă asociaţie între ADHD şi dificultăţile de scris şi citit, iar aceste
probleme sunt mai specifice băieţilor. Tulburările de citire sunt întâlnite mai ales la subtipul
cu inatenţie şi combinat, decât la nivelul subtipului cu hiperactivitate/ impulsivitate. (Semrud
–Clikerman, S., Biederman, J., Sprich, S., Krifcher, B., Noeman, D., Faraone, S., 1992),
8.1.4 TULBURĂRILE ANXIOASE
Specialistii definesc anxietatea ca o tulburare a afectivităţii manifestată prin stări de

nelinişte, teamă şi îngrijorare nemotivată, în absenţa unor cauze care să le provoace.
Dicţionarul de psihiatrie si psihopatologie clinică Larousse (1998) defineşte anxietatea ca pe
o stare de nelinişte în care predomină perceperea unei situaţii care, deşi în general
nedeterminată, s-ar putea dovedi dezagreabilă sau chiar periculoasă. Oricum, anxietatea este
o trăire neplacută, asemănătoare cu frica din punct de vedere subiectiv, dar şi fiziologic.
Tulburările anxioase se găsesc la circa 7-35% dintre copiii cu ADHD, fiind legate mai ales
de slaba reglare a emoţiilor decât de frica efectivă. (Barkley, R.A, 2000)
Se consideră că grupul de copii cu ADHD şi tulburări anxioase răspunde mai puţin la
medicaţia stimulantă, dar poate răspunde mai bine la terapia cognitiv-comportamentală. În
plus, simptomele
hiperactivitate de impulsivitate.
sau de neatenţie sunt (Biederman,
mai proeminente la persoanale
J. Faraone, anxioase
S., Milberger, S. et decât cele de
al., 1996)
Mulţi autori sunt de părere ca există o legătură foarte strânsa între ADHD , ODD,
CD, Anxietate şi Depresie. Campbell, S.B(2001), vorbea despre ,,ADHD de tip depresiv"
care duce fără echivoc în adolescenţă la consum de substanţe interzise si tentative de suicid.
Autorul a ajuns la concluzia că există două tipuri de copii cu ADHD şi anume: primul tip,
disforic, cu tendinţe evidente către schimbări bruşte şi frecvente de dispoziţie şi celălalt tip
înclinat spre delicvenţă şi comportament sociopatic.
Cele mai multe cercetări au postulat faptul că ADHD şi anxietatea sunt două entităţi
psihiatrice total distincte, fapt întărit şi de diferenţele semnificative ce există la nivelul
variabilelor socio-demografice. Anxietatea este prezentă în cazul a 15% dintre adulţii cu
ADHD respectiv
dezvoltă în special21% în ce priveşte
anxietate în timpcopiii cu ADHD.
ce distribuţia De asemenea
pe sexe femeile
este simetrică în adulte cu ADHD
cazul copiilor şi
th
adolescenţilor.( Buiitelaar, J., Book of abstracs of the 16 World Congress of the IACAPAP ,
2004)
În ciuda diferenţelor socio-demografice se pare că anxietatea şi ADHD au o etiologie
comună şi împărtăşesc aceiaşi factori de risc. Unul din trei copii cu ADHD au o istorie în ce
priveşte tulburarea anxioasă.
Gemenii cu ADHD ai căror părinţi au raportat existenţa la aceştia a mai mult de şapte
simptome de intatenţie şi hiperactivitate / impulsivitate, sunt mai predispuşi să dezvolte
57
ulterior manifestări opozante sau anxietate. De asemenea, fetele ce prezintă subtipul cu

inatenţie pot avea viitoare probleme de anxietate. Important din punct de vedere al
tratamentului adecvat este faptul că subtipul combinat de ADHD poate declanşa cele mai
multe şi mai severe comorbidităţi. Putem vorbi chiar despre un profil psihopatologic comun
copiilor şi adolescenţilor cu ADHD şi anxietate. Aceştia sunt mai puţin impulsivi, au
rezultate mai slabe
psihostimulent şi aulamai
sarcinile
puţinecetulburări
implică de
memorare, sunt mai
comportament puţin
decâ responsivi
aceia la tratamentul
care prezintă tipul pur
de ADHD. ( Biedreman, J., Newcorn, J., Sprich, T., et al. 1993)
Pentru a investiga relaţia dintre anxietate şi ADHD este recomandabil a se studia
istoria familială a pacienţilor. Astfel s-a constatat că în cazul subiecţilor care prezintă atât
ADHD cât şi anxietate, prevalenţa tulburărilor respective în cazul rudelor bolnavilor este
foarte mare. 25-36% din rudele de gradul întâi prezintă criteriile pentru ADHD sau anxietate.
(Călin, A., Mircea, T.,(1999)
Biederman a comparat prezenţa ADHD şi a anxietăţii în cazul a 73 de rude de gradul
întâi cu vârste cuprinse între 6 şi 17 ani, utilizând un grup de control format din 25 de
subiecţi.. Autorul a pornit de la ipoteza că cele două tulburări au factori de risc comuni şi a
descoperit
nivelul o prevalenţă
lotului de control.mai mareAcest
(23%). a anxietăţii în cadrul
aspect denotă rudelor
faptul celor cuşiADHD
că anxietatea ADHDdecât la
nu sunt
independent transmise.( Biederman, J. Faraone, S., Milberger, S. et al., 1996).
Relaţia dintre ADHD, temperament şi dezvoltarea ulterioară a anxietăţii a fost supusă
unor ample investigaţii. Au fost luate în consideraţie diferite aspecte ale noţiunii de
temperament. Buss şi Plomin au vorbit despre trei factori importanţi: emoţie, activitate şi
sociabilitate, iar Graham şi Stevenson au relevat tulburările emoţionale, anxietatea,
hiperactivitatea şi comportamentul antisocial. Studiile longitudinale au conchis ca anumit
pattern de temperament depistat în copilărie poate declanşa tulburări psihiatrice mai târziu,
mai ales daca se asociază cu un mediu familial carenţial ce include stresul şi practicile
maladaptative ale părinţilor. Un nivel crescut de emoţionalitate se transformă mai târziu în
nevroză
de sau anxietate,
sociabilitate un nivel
declanşează ridicat de activitate
comportamentul în simptome
antisocial. Într-un hiperactive iar nivelulrealizat
studiu longitudional scăzut
pe gemeni, s-au raportat influenţe genetice ce intervin în asociaţia dintre emoţiile negative şi
deficitul de atenţie. Sanson şi colaboratorii au realizat în 2003 un studiu intitulat Australian
Temperament Project şi au depistat faptul că părinţii şi profesorii copiilor cu ADHD au
afirmat despre copii lor ca au un temperament caracterizat printr-un nivel de activitate
crescut, distractibilitate ridicată şi capacitate de adaptare scăzută. De asemenea a fost
confirmată ipoteza care susţinea faptul că un anumit tip de temperament indică un nivel sporit
de hiperactivitate şi inatenţie, inatenţia fiind corelată cu scoruri scăzute la sarcinile de
orientare iar hiperactivitatea cu scoruri ridicate la nivelul general de activitate.
Prin urmare, copii cu o constelaţie temperamentală ce cuprinde un nivel de activitate
ridicat şi orientare în sarcinp deficitară, sunt predispuşi să dezvolte anumite simptome
comportamentale care se vor întruni mai târziu criteriile diagnostice pentru ADHD. În special
copiii cu subtipul combinat de ADHD au un nivel de activitate exagerat şi o orientare
deficitară. Dacă aceste aspecte se asociează cu alte dificultăţi de temperament se poate
ajunge ulterior la apariţia anxietate generalizată sau depresiei. (Hinshaw, S., 1992)
A fost puţin studiată legătura tulburării obsesiv-compulsive cu ADHD. ADHD există
la aproximativ 6-15% dintre copiii cu TOC, iar în loturile clinice mai mult de 30% dintre
adolescenţi cu TOC au şi ADHD cu debut înaintea apariţii TOC. Geller a constat în urma
realizării unui studiu că, 30% din copiii şi adolescenţii cu tulburare obsesiv-compulsivă
58
(TOC ) îndeplinesc criteriile diagnostice pentru ADHD. Hana a găsit în mod neaşteptat o
prevalenţă a ADHD între tinerii cu TOC, excuzându-i pe aceia care aveau alte tulburări
psihiatrice cum ar fi sindromul Tourette sau un episod depresiv major. Ramîne însă neclar
faptul dacă se poate vorbi depre ADHD pur sau despre ADHD cu o simptomatologie
secundară TOC. În urma cercetării caracteristicilor fenotipale ale ADHD şi TOC s-a constatat
că denoi
unei faptentităţi
ADHDdistincte
este un antecedent
formată dinsemnificativ
ADHD / TOC, al TOC.
cu oAutorul vorbeşte
etiologie, parcursdespre apariţia
şi tratament
propriu şi diferit. Geller a constat în urma realizării unui studiu că, 30% din copiii şi
adolescenţii cu tulburare obsesiv-compulsivă (TOC ) îndeplinesc criteriile diagnostice pentru
ADHD. Hana a găsit în mod neaşteptat o prevalenţă a ADHD între tinerii cu TOC,
excuzându-i pe aceia care aveau alte tulburări psihiatrice cum ar fi sindromul Tourette sau un
episod depresiv major.
67 de pacienţi din Olanda au fost incluşi într-un studiu extins în anul 2004. 89%
dintre subiecţi erau băieţi şi aveau vârsta cuprinsă între 6 şi 12 ani. Au fost constatate
următoarele comorbidităţi: ODD- 55%, anxietate- 44%, tulburări de învăţare- 61%, depresie-
21%, CD- 61%, probleme de coordonare- 35%, probleme de ritm al somnului-17%. (Harpin,
V., Weiss, M., ADHD Medical Conference, 18-18 February 2006, Barcelona, Spain, 2006)
8.1.5 Tulburările afective
Denumirea de tulburări afective vizează anomalia dispoziţiei - depresie sau euforie. A

te simti nefericit în momente de adversitate face parte din experienţa normală. Simptomul
dispoziţiei depresive este o componentă a multor sindroame psihiatrice şi se întâlneşte de
asemenea în mod obişnuit în anumite boli somatice.Trăsăturile centrale ale acestor sindroame
sunt dispoziţia depresivă, gândirea pesimistă, lipsa plăcerii, energia redusă si lentoarea.
(Dictionarul de psihiatrie si psihopatologie clinica Larousse, 1998)
Rata comorbidităţii este de aproximativ 10-20%, circa 2% dintre cazuri fiind de
manie sau de hipomanie. Se ştiu însă puţine lucruri despre asocierea ADHD-tulburări
afective, deşi se cunoaşte că la unii copii poate să apară stima de sine scăzută ca urmare a
eşecurilor şcolare şi a relaţiilor interpersonale deficitare.
Tulburarea depresivă majoră atinge proporţii de 10-24% la vârsta de 20 de ani, fiind
probabil legată genetic de ADHD. Biederman atrage atenţia că se poate confuzia diagnostică
între ADHD şi tulburarea bipolară cu debut precoce, deşi mulţi autori nu acceptă încă ideea
unui debut atât de timpuriu al tulburării bipolare. (Biedreman, J., Newcorn, J., Sprich, T., et
al. 1993)
Un studiu italian a descoperit o prevalenţă de 24% a ADHD printre copiii de 7-18 ani
diagnosticaţi cu tulburare
tulburării bipolare bipolară.
cu debut S-a sugerat
în copilărie, că ADHD
în timp ce CDpoate fi văzută un
ar reprezenta ca un precursor al
comportament
prodromal sau o complicaţie comportamentală a unei forme ceva mai refractare şi mai severe
a tulburării bipolare. (,Steinhausen, H.C., (2004),, in Book of abstracs of the 16th World
Congress of IACAPAP)
Există studii familiale care sugerează o legătură de tip familial între ADHD şi
tulburarea bipolară, implicând rate semnificativ crescute ale ADHD la părinţii copiilor
bipolari şi ale tulburărilor bipolare în familiile copiilor cu ADHD. Faraone arată însă că
59
această legătură familială între ADHD şi tulburarea bipolară nu se aplică tuturor copiilor cu
ADHD ci numai celor cu CD, demonstrând existenţa unui subgrup de copii cu ADHD,
TULBURARE BIPOLARĂ şi CD. (Călin, A., Mircea, T., 1999)
Adulţii cu ADHD şi tulburare bipolară comorbidă sunt mai afectaţi clinic şi frecvent
îndeplinesc condiţiile pentru subtipul combinat de ADHD. În timp ce ADHD este mai uşor de
recunoscut,ADHD
polimorfe. tulburarea bipolară este
şi tulburarea deosebit
bipolară de complicată
prezintă datorită
fenomenologie manifestărilorcomune
şi comorbidităţi clinice
cum ar fi hiperactivitatea psihomotorie, starea disforică şi comportamentul opoziţionist.
Manifestările bipolare timpurii sunt deseori confundate cu simptomele primare de ADHD.
Identificarea comorbidităţii ADHD-Tulburarea bipolară este foarte greu de realizat mai ale
datorită confuziilor în stabilirea criteriilor de diagnostic în special în ce priveşte episodul
hipomaniacal. Încă nu s-a stabilit clar dacă ADHD este un precursor al tulburării bipolare sau
daca aceste două entitaţi apar simultan. Un screening mai aprofundat este necesar.
Biederman a raportat în anul 1996 o rata de 22,8% de prevalenţă a tulburării bipolare în
rândul copiilor cu ADHD, într-un studiu longitudional întins pe o perioadă de 4 ani. Această
prevalenţă creşte atunci când ADHD se asociază cu ODD sau cu CD.
Este de asemenea
istorie specifică familială îninteresant faptul
ce priveşte că tulburările
tulburarea bipolarăafective şi ADHD
prezentă şi acest au în comun
aspect trebuieo
luat în considerare atunci cînd se administrează medicaţia psihostimulentă şi antidepresivă.
Biederman şi Klein au realizat în anul 1998 un studiu deosebit de interesant, autorii realizând
o comparaţie explicită între mania juvenilă şi sindromul ADHD la copil:
• Mania juvenilă este o tulburare deosebit de frecvent întâlnită în cazul copiilor
cu ADHD. De asemenea criteriile sunt observate şi în cadrul
opoziţionismului, anxietăţii, depresiei sau tulburărilor de învăţare
• Iritabilitatea este un simptom cheie al maniei. Totuşi incidenţa acestuia se
regăseşte şi la nivelul opoziţionismului (copilul este irascibil), anxietăţii,
depresiei dar şi în ce priveşte ADHD prin toleranţa scăzută la frustrare.
Excitabilitatea,
comune celor două iritabilitatea
tulburări. şiCufluctuanţa trăirilor
alte cuvinte, în general
iritabilitatea sunt
poate simptome
fi un artefact
care cauzează comorbiditatea de faţă.
• Tulburările de gândire şi limbaj nu sunt caracteristice doar maniei, ci sunt
prezente deseori şi la copiii cu ADHD. Aceştia din urmă iţi pierd controlul in
anumite contextele suprasolicitante şi sunt mai exhilibraţi atunci când
situaţiile respective prezintă un anumit grad de structurare şi organizare.
• Singurele simptome specifice doar maniei sunt sentimentele de euforie
(Biedreman, J., Newcorn, J., Sprich, T., et al. 1993)
Butller şi colaboratorii au descoperit o prevalenţă a tulburării bipolare de 22% în
cazul pacienţilor ce sufereau de diagnosticul de ADHD. 57% din adolescenţii ce suferă de
tulburare
observat căbipolară îndeplinesc
anxietatea de laasemenea
se întâlneşte şi criteriile
53% din cei pentru ADHD.
30 de adolescenţi Bashir
diagnosticaţi cu (1987)
manie şia
ADHD. Avînd în vedere severitatea diagnosticului de tulburare bipolară, comorbiditatea
acesteia cu ADHD se poate transforma într-un tablou clinic deosebit de sever care poate
influenţa prognosticul şi tratamentul copiilor cu ADHD.
De asemenea au fost investigaţi 262 de copii şi au ajuns la următoarele concluzii:
16% îndeplineau criteriile diagnostice pentru manie; tabloul clinic se diferenţia în special prin
iritabilitate şi excitabilitate; 98% dintre copiii cu manie îndeplineau şi criteriile pentru
60
ADHD; copiiii cu manie aveau un risc major pentru a dezvolta depresie sau psihoză şi puteau
fi internaţi în orice moment. De asemenea copiii cu tulburare bipolară au avut scoruri
crescute la toate scalele clinice din CBCL, remarcându-se în deosebi la Comportamentul
Delicvent, Agresivitate, Anxietate/ Depresie şi Cogniţii Disfuncţionale. (Satterfield, H.,
Hoppe, C., Schell, A, 1992)
Tabloul clinicaccentuată,
prin iritabilitatea al maniei înprin
cazulschimbările
copiilor cu ADHD
bruşte seşiremarcă prin natura sa mixta
prin hiperactivitate. şi
Totuşi,
iritabilitatea acestor copii se asociază profund cu violenţa. Modul de exteriorizare al emoţiilor
de către părinţi este strâns relaţionat cu problemele emoţionale şi de socializare ale propriilor
copii. În cazul copiilor cu ADHD stima de sine este foarte scăzută. Aliye Tugba Bahadir din
Istambul ,Turcia, a investigat foarte profund această relaţie, utilizând un lot de 36 de băieţii şi
4 fete între 7 şi 17 ani. Aceşti copii au fost diagnosticaţi cu ADHD şi au apelat la serviciile
clinicii de psihiatria copilului din Marmara. S-a utilizat Piers-Harris Selp-Concept Scale
pentru măsurarea nivelului stimei de sine şi Conners Parents Expressed Emotion Scale pentru
mamele copiilor cu ADHD. Concluzia studiului a fost aceea că ADHD se asociază cu o
imagine de sine şi o stima de sine foarte scăzută ce determină de cele mai multe ori dificultăţi
de adaptare
dintre ADHD a copiilor. Tobias
şi stima de Elbom
sine la copil.din Stochkolm,
Autorul Suedia
a efectuat a studiat
un studiu de asemeneafolosind
longitudional relaţia
perechi de gemeni născuţi în Suedia între mai 1985 şi decembrie 1986. Prima testare a avut
loc în anul 1994, atunci cănd părinţii gemenilor au primit prin mail un chestionar ce
surprindea simptomele importante de ADHD. Concluzia studiului a fost aceea că acei copii
care aveau ADHD la vârsta de 8-9 ani au dezvoltat 5 ani mai târziu un nivel al stimei de sine
mult mai scăzut în comparaţie cu lotul de control.
Kevin Meehan, Joe Reinoso şi Jasmine Ueng-McHale au realizat un studiu
intitulat ,,natura reprezentărilor interpersonale la copiii cu ADHD’’. Autorii s-au axat pe
abordarea psihanalitică a sindromului şi au constatat că aplicarea testului proiectiv de
personalitate Rorshach poate surprinde cel mai bine reprezentările interne ale acestor copii.
Concluziainternalizate,
aspectele a fost că, aceşti copii
oferă au accesmai
protocoale limitat la indicatorii
scurte din Rorschach
si au dificultăţi care surprind
în surpinderea şi
descrierea culorilor, ei răspunzând mai ales la nuanţele cromatice puternice.Aceste aspecte
interferează cu problemele de adaptare socială la copiii cu ADHD. De asemenea autorii au
ilustrat situaţia unei fetiţe cu ADHD care a prezentat un protocol fragmentar fiind extrem de
copleşită de toţi stimulii din test, aceasta stopându-şi răspunsurile ca un mecanism de apărare
declanşat. (Huss, M., 2004 , Book of abstracs of the 16th World Congress of the IACAPAP)
Spre deosebire de alţi copii cu ADHD, cei care prezintă suplimentar şi tulburare
bipolară, sunt mai depresivi si anxioşi, au mai multe probleme de comportament, sunt
spitalizati de mai multe ori şi sunt mult mai disfuncţionali social. (Attention Defficit
Disorder Ware House, 1995)
Un studiu deosebit de interesant a relevat faptul că adolescenţii care au avut cel puţin
o tentativă de suicid au întrunit mai multe criterii diagnostice în ce priveşte tulburarea
bipolară şi ADHD decât aceia care au înfăptuit doar tentative de suicid. Rezultă deci că
aliajul ADHD-Manie poate fi uneori letal.
Toate aceste aspecte ridică unele întrebări deosebit de interesante. Copiii care
îndeplinesc criteriile pentru manie sunt cazuri severe de ADHD ce au afectivitatea
,,disfuncţională,,? Copiii ce prezintă atât tulburare bipolară cât şi ADHD reprezintă un subtip
clinic aparte? Sunt aceşti copii cazuri pure de ADHD? Este această nouă categorie nosologică
doferita faţă de tulburarea bipolară pură sau este o expresie developmentală a acesteia?
61
Totuşi cei mai mulţi autori sunt de părere că subtipul ADHD-Tulburare bipolară există şi se
caracterizează prin iritabilitate crescută, episoade mixte de depresie şi manie, toate acestea
ducând în final la spitalizare şi disfuncţionalitate socială. (Domuţă, A., 2002)
8.1.6 Abuzul de substanţe ( alcool sau droguri )
Abuzul de substanţe este asociat comorbid la 23-40% dintre adolescenţi sau dintre
adulţii cu ADHD. O treime din adolescenţii cu ADHD aflaţi în tratament pentru abuz de
substanţe au şi simptomatologie de ADHD. Adulţii cu ADHD au un debut precoce al
consumului de substanţe psihoactive, o probabilitate mai mare de a combina consumul de
droguri cu cel de alcool şi un timp de remisie de două ori mai lung decât la consumatorii
adulţi fără ADHD. Ştiut fiind faptul că ADHD este frecvent asociată cu CD, s-a sugerat că de
fapt CD este factorul de risc pentru adiţiile ulterioare. Trei ipostaze s-au prefigurat pentru a
explica această situaţie:
• CD şi abuzul de substanţe au o cauză comunăa, cum ar fi slabul autocontrol
sau nivelele crescute de agresivitate;
• Înclinaţia pentru devierea comportamentală observată la nivelul CD creşte
probabilitatea pentru folosirea deviantă de substanţe;
• Abuzul de substanţe în adolescenţă contribuie la comportamentul antisocial
ulterior prin efectele sale farmacologice; (Breen, M. J., 1989)
Alte studii au arătat de fapt că ADHD şi CD interacţionează de fapt pentru creşterea
riscului de dependenţă, şi că doar cei cu ADHD comorbidă cu CD sunt in risc pentru
dezvolarea unterioară a abuzului de substanţe. Campbell, S.B(2001), sugerează chiar că,
ADHD, în lipsa
pentru tipul CD, reprezintă
predominant cu un factor protectiv
neatenţie. împotriva
Severitatea ADHD abuzului de substanţe,
în adolescenţă şi mai ales
ales
severitatea simptomelor CD la adulţii tineri contribuie la abuzul important de substanţe la
vârsta adultă. Prezenţa adiţională a tulburării bipolare alături de ADHD este un factor de risc
pentru apariţia unei adicţii. Marshal sugerează în 2003 că abuzul important de substanţe la
adolescenţii cu ADHD poate fi explicat şi prin afilierea mai puternică a tinerilor cu ADHD la
grupuri cu comportament deviant, mai predispuse la acest tip de consum. Cele mai
importante adicţii la pacienţii cu ADHD sunt fumatul de ţigarete şi abuzul de alcool. S-a
sugerat că unul din cinci adulţi alcoolici suferă şi de ADHD.
Prezenţa ADHD creşte riscul ca un adolescent să devină fumător de ţigarete de cel
puţin trei ori comparativ cu populaţia generală. Fumatul începe de la o vârstă mai fragedă,
persistă
susţin cămai
ADHDmult,singură
iar renunţarea este mult
creşte riscul mai dificilă
de fumat, la cei cu
independent de ADHD.
prezenţaSunt
CD autori care
sau a altor
tulburări psihiatrice. S-a pus întrebarea care dintre dimensiunile asociate cu ADHD creşte
riscul pentru fumat. Neatenţia, hiperactivitatea sau impulsivitatea? Molina a descoperit în
1999 ca hiperactivitatea/ impulsivitatea sunt mult mai puternic asociate cu fumatul de ţigarete
decât neatenţia, idee susţinută şi de Mitchell şi Waldeck, iar studiile pe animale au arătat o
legătură între administrarea de nicotină şi hiperactivitate la şoareci. Pe de altă parte,
numeroase studii au arătat că ingestia de nicotină este asociată cu ameliorări la nivelul
general de atenţie şi ale performanţelor cognitive atât la oameni cât şi la animale şi cu
62
imbunătăţirea deficitelor de atenţie observate în ADHD şi în boala Alzheimer, iar folosirea

antagoniştilor de nicotină scade performanţele mnestice. Pritchard a raportat performanţe
mărite şi activare corticală crescută măsurată pe EEG după folosirea de nicotină. Aceeaşi
autori au comparat direct influenţa neatenţiei şi hiperactivităţii /impulsivităţii şi a ajuns la
concluzia că neatenţia prezice mult mai puternic folosorea tutunului decât o face nivelul de
activitate.
că nicotinaOare
explicaţie
un efect posibilă pentruunic
farmacologic relaţia caresimptomelor
asupra exstă între fumat
ADHD,şi ADHD poateaufiaceastă
iar cei care aceea
tulburare folosesc nicotina (un stimulent legal, acceptat social ), pentru a scădea simptomele
bolii. (Hoagwood, K., Kelleher, K., Feil, M., Comer, D. M., 2000) Rate crescute de ADHD se
văd la cei care caută tratament pentru adicţie la cocaină sau opiacee. Copiii cu adicţie
comorbidă cu ADHD au un debut mai precoce al tulburării de adicţie, folosire mai frecventă
şi mai intensă a drogului, rate mai crescute de alcoolism şi mai multe cure terapeutice în
antecedente.
Unii autori chinezi consideră că ADHD este un factor de risc pentru diferitele adicţii
la copiii coreeni, arătând că există o asociere semnificativă între ADHD şi severitatea adicţiei
la internet. (Liu, X., Guo, C., Okawa, M., Zhai, J., Li, Y., Uchiyama, M., Neiderhiser, J.M.,
& Kurita,
riscul H. 2000).
ulterior de abuzMai multe studii
de substanţe, ba,arată că tratamentul
din contră, cu stimulante
această intervenţie al ADHD
terapeutică nu creşte
dimineaază
efectele adicţiei. (Satterfield, H., Hoppe, C., Schell, A, 1992)
8.1.7 Agresivitatea, tulburările de personalitate şi comportamentul

criminal
Tulburările de personaliate sunt diagnosticate frecvent ( 13-45% ) la adulţii şi

adolescenţii cu ADHD, în special cele care implică mai mult o disfuncţionalitate socială
majoră :schizoidă, schizotipală, paranoidă, evitantă, obsesiv-compulsivă, borderline şi
antisocială. Dintre adulţii diagnosticaţi cu o tulburare de personalitate, 36 % au primit în
copilărie un diagnostic de ADHD. 25 % dintre adulţii cu ADHD au psihopatie antisocială, de
până la zece ori mai frecvent ca adulţii fără ADHD, iar în prezenţa CD, ADHD este
considerată a fi un precursor al psihopatiei antisociale. (Loney, J., Milich, R , 2000)
Lyman încearcă să extindă conceptul de psihopatie la copiii cu ADHD, ODD şi CD
comorbide, deoarece aceştia manifestă o formă severă de comportament antisocial şi corelate
neuropsihologice ( evitare pasivă a învăţării, subtrezire corticală, deficite ale funcţiilor
executive ), ceea ce face acest grup de copii să fie similar cu adulţii psihopaţi. Aceste
caracteristici nu sunt asociate nici cu ADHD, nici cu CD ,,pure,,.
Frick introduce conceptul de trăsături dur-neemoţionale ( ,, callous unemotional
traits,, ) pentru a defini lipsa sentimentelor de vinovăţie, absenţa empatiei, emoţiile slabe şi
restrânse, care caracterizează atât psihopatia adultului, cât şi un subgrup de copii cu CD, care
manifestă comportamente antisociale mai severe şi mai variate, au preferinţe pentru activităţi
ce le oferă senzaţii tari şi aventură, au contacte precoce cu poliţia şi un deficit intelectual mai
mic decât ceilalţi copii cu CD. Iftene arată că, într-adevăr, copiii cu ADHD, CD severă şi
care manifestă trăsături dur-neemoţionale au şi alte caracteristici asociate cu tulburarea de
personalitate : lipsa de frică, stil de răspuns dominat de recompensă, lipsa sentimentelor de
vinovăţie şi a empatiei. (Iftene, E., 2003)
63
Comporatentul criminal la vârsta adultă pare a fi legat de ADHD, fiind raportat la 18-
60 % dintre pacienţii cu ADHD. Se estimează că, 22-70 % din condamnaţii minori şi 30-40
% din prizonierii adulţi au ADHD iar 23-45 % din minorii cu ADHD au condamnării. 54 %
din tinerii cu ADHD au fost arestaţi cel puţin o dată, 39 % de cel puţin două ori, iar 27 % de
cel puţin trei ori. Se pare că mai importante sunt componentele de hiperactivitate şi
impulsivitate şi mai puţin
care au un diagnostic neatenţia.
primar Nu se cunosc
de psihopatie şi ADHDîncăcomorbidă.
statistici despre procentul
Studiile deţinuţilor
epidemiologice şi
clinice indică faptul ca 30-50% din copiii diagnosticaţi cu ADHD indeplinesc condiţiile
pentru CD sau ODD.
Loney a realizat in anul 1991 un studii pe copii ce prezentau disfuncţii cerebrale
minime şi a ajuns la concluzia că ADHD este un mai bun predictor pentru eşecul şcolar
ulterior decât pentru apariţia personalităţii antisociale.Weiss şi Hechtman au descoperit o
corelaţie foarte interesantă între ADHD şi nivelul agresivităţii, acestă comorbiditate ducând
în final la probleme cu legea şi abuz de substanţe psihostimulente, deci la comportament
antisocial. Cu cât ADHD se asociează mai devreme cu CD cu atât riscul este mai mare pentru
dezvoltarea în adolescenţă a unui nivel de agresivitate foarte mare. (Loney, J., Milich, R.,
2000) Tannock a realizat în anul 1997 un studiu longitudional pe şcolarii mici din Noua
Zeelanda, folosind trei grupuri de copii şi anume: copii diagnosticaţi cu ADHD, copii
delicvenţi şi copii delicvenţi diagnosticaţi cu ADHD. Comparând primele doua grupuri,
autorul a ajuns la concluzia ca delicvenţii ce întruneau condiţiile pentru ADHD aveau o
istorie foarte bogată în ce priveşte comportamentul lor antisocial, aveau deficienţe motorii,
mintale şi neurologice mult mai timpuriu, aveau dificultăţi în ce priveşte scrisul şi cititul, iar
climatul lor familial era evident mult mai precar. (Kuhne, M., Tannock, R., 1997)
Comportamentul agresiv este relativ stabil de-a lungul vieţii individuale. Cele mai
recente studii au ajuns la concluzia că un nivel scăzut al secreţiei de cortizol se asociează cu
acest comportament agresiv la vârsta adultă, în timp ce, in perioada copilăriei, agresivitatea
este rezultatul
cortizol este îndescărcării unor diverse
strânsă legătură conflicte.
cu anumite (Mitrofan,
caracteristici N., 1994)
specifice ADHDAcest nivel scăzutsau
( impulsivitate de
inatenţie ). Copiii cu ADHD sunt deseori respinşi de colegii de aceeaşi vârstă, chiar şi după o
surtă interacţiune. Aceştia au tendinţa de a-şi alege drept colegi de joacă tot copii cu ADHD
şi prezintă dificultăţi în reglarea emoţiilor şi în susţinerea concentrată a jocului. Agresivitatea
este unul din factorii determinanţi ai disfuncţionalităţii sociale a acestor copii. Astfel,
agresivitatea în copilărie poate determina mai târziu probleme în relaţia de cuplu, în
menţinerea şi întreţinerea acesteia. Copiii cu ADHD care dezvoltă de timpuriu comportament
delicvent prezintă un risc sporit pentru un comportament antisocial cronicizat, dificultăţi de
citire şi dependenţă de substanţe psihoactive. (Farrington, D. P., Loeber, R., Van Kammen,
W. B., 1999)
Relaţia de cuplu este o noţiune multidimensională, cele mai importante concepte fiind
acceptarea, respingerea, prietenia, afecţiunea, reciprocitatea, etc. Există o strânsă legătură
între existenţa sindromului ADHD şi respingerea din partea colegului de joacă în copilărie
sau, de-a lungul timpului, între ADHD şi problemele în relaţia de cuplu ce survin mai târziu.
D e aceea este de aşteptat ca adolescenţii cu un istoric de ADHD îndelungat să-şi aleagă un
anturaj deviant şi să dezvolte împreună cu aceştia comportamente antisociale. Acest lucru se
datorează imaturităţii şi impulsivitaţii specifice, copilul neavând la dispoziţie abilităţi care să-
i permită menţinerea unei relaţii ,,sănătoase,, în viaţa adultă.
64
8.2 DEFICIENŢE IMPORTANTE ASOCIATE CU ADHD
DEFICENŢĂ CARACTEREISTICI
SEMNIFICATIVE
Scoruri mai mici la scalele de măsurare a
inteligenţei, cu 3-7 puncte;
Dificultăţi de citire: 8-39 %;
Deficit de percepţie a timpului, cu estimare
defictară a acestuia;
DEFICIENŢE COGNITIVE Memorie de lucru, verbală şi nonverbală,
video-spaţială redusă
Dezvoltare defictară a judecăţii morale;
Procesare defictară a informaţiilor;
Dificultăţi în generarea de soluţii la
problemele complexe
Limbaj conversaţional excesiv din punct de
vedere cantitativ, dar redus în confruntări;
DEFICINŢE DE LIMBAJ Organizare proastă şi exprimare insuficinetă
a ideilor;
Dificultăţi în rezolvarea verbală de probleme;
internalizarea tardivă a limbajului (până la 30
% );
Relaţii deficitare cu cei de aceeaşi vârstă (50-
70 % );
Respingere socială datorită trăsăturilor
FUNCŢIONARE ADAPTATIVĂ externalizante de agresivitate şi
DEFICITARĂ noncomplianţă;
Pattern-uri premature de joacă;
Agresivitate de tip relaţional (bârfă, rivalitate,
mai ales la fetele cu tip predominant cu
neatenţie ) sau deschisă, la cei apropiaţi;
Stil intruziv de interacţiune socială;
lipsa abilităţilor de a descifra indicii sociali;
Dificultăţi în interacţiunile cu părinţii;
Complianţă scăzută şi negativism în cadrul
familiei;
Până la 70 % nu au prieteni apropiaţi până în
clasa a patra;
Se joacă mai mult singuri şi mai puţin cu
alţii;
Autoreglare defictară a emoţiilor;
DEFICIENŢE ÎN SFERA AFECTIVĂ Toleranţă scăzută la frustrare;
Sistem de activare hiporeactiv;
65
Comportament neadecvat la ore;

Performanţe discordante cu potenţialul
existent;
Repetenţie ( peste 50 % din cazuri );
PERFORMANŢE ŞCOLARE SLABE Program de educaţie specială;
Exmatriculare
Abandon şcolar( 10-20
( 10-35%%););
Aderare slabă la instrucţiunile restricive;
Conflicte cu profesorii şi colegii
Perseverenţă scăzută;
Variabilitate mărită la reacţii;
repartizare proastă a efortului;
PERFORMANŢE SCĂZUTE ÎN Dezvolate, aplicare şi automonitorizare slabă
DIFERITE ACTIVITĂŢI a strategiilor de organizare;
Alegere a unor sarcini care permit etalarea
abilităţilor;
Când sunt
ADHD se confruntaţi
arată mai cuneajutoraţi
eşecul, copiii cu
şi mai
frustraţi decât ceilalţi;
Risc mai mare de accidente ( 57 % ), cu risc
crescut de deces;
Riscuri mai mari la volan, accidente şi
amenzi de circulaţie, mai ales pentru exces de
viteză;
ACCIDENTE Accidente mai multe de circulaţie pentru
pietoni şi biciclişti;
Risc mare de răniri severe la copiii de vârstă
şcolară, inclusiv
traumatisme otrăvire, fracturi,
craniene,etc;
Risc pentru răniri minore la preşcolari ( 40 %
din cazuri );
66
CAPITOLUL 8
EFECTUL GENERAT DE PREZENŢA ADHD

ASUPRA VIEŢII UNUI INDIVID, A
FAMILIEI SALE ŞI A COMUNITĂŢII
67
ADHD poate afecta toate aspectele vieţii unui individ. Într-adevăr ea are efect nu
numai asupra copilului, ci şi asupra părinţilor şi fraţilor, determinînd apariţia problemelor în
familie şi în căsnicie. Efectele adverse ale ADHD de la perioada de preşcolară la cea de elev
în clasele primare şi adolescenţă, diverse aspecte ale tulburării fiind semnificative în anumite
etape ale vieţii.
profesionale câtADHD poate
şi a celei perista în
personale. Înperioada de adult,
plus, ADHD determinând
se asociază afectareacosturilor
cu creşterea atât a vieţii
de
îngrijire pentru sănătate pentru pacienţii şi membrii familiei lor. (Hoagwood, K., Kelleher,
K., Feil, M., Comer, D. M., 2000)
Principalele dificultăţi în calea evoluţiei, remarcate în ADHD, apar într-o manieră
diferită, în etape diferite ale vieţii, în funcţie de solicitările mediului asupra individului. Ele
diferă în funcţie de familie şi de resursele şcolare, dar şi raportându-se la vârstă, abilitatea
cognitivă şi conştiinţa de sine a copilului sau a persoanei tinere. Este vitală existenţa unui
mediu care să fie sensibil faţă de cerinţele unui individ cu ADHD şi care să cunoască
implicaţiile bolii.
Un managment comportamental şi medical optim urmăreşte să susţină pacientul cu
ADHD şiadverse
efectelor să ofereasupra
posibilitatea deşia-şi
lui însuşi dezvolta
a întregii întregul potenţial, concomitent cu reducerea
societăţi.
Perioada şcolară este vârsta când devin din ce în ce mai vizibile greutăţile întâmpinate
de copil acasă sau cu diferite ocazii când acesta iese, însoţit de cei care îl îngrijesc, de
exemplu, la cumpărături, în parc sau la o vizită oarecare. S-ar putea ca părintele să considere
că membrii familiei refuză să aibă grijă de copil şi că alţi copii refuză sa-l invite pe micuţul
lor la petreceri sau afară, la joacă. Numeroşi copii cu ADHD au un profil deficitar al
somnului, şi, deşi nu par să necesite prea multe ore de somn, defictul lor le afectează adesea
comportamentul de peste zi. Drept urmare, părinţii au foarte puţin timp pentru ei insuşi. Ori
de câte ori copilul e treaz, ei trebuie să-l supravegheze. Nu este de mirare faptul că relaţiile de
familie pot să fie drastic tensionate şi, în unele cazuri, chiar distruse, creând noi dificultăţi
sociale si financiare.
comportamentul Acest
agresiv sau lucru provoacă frustrare copilului şi îi accentuează
recalcitrant.
Au fost revizuite efectele prezenţei unui copil cu ADHD asupra funcţionalităţii
familiei. Ei au ajuns la concluzia că un astfel de copil determină creşterea posibilităţii de
apariţie a tulburărilor de funcţionare a familiei şi a mariajului, împiedică relaţiile părinte-
copil, scade eficenţa parentală şi creşte nivelurile de stres parental, mai ales când ADHD
coexistă cu problemele de comportament.
Într-un sondaj la care au participat mamele şi taţii a 60 de copii, părinţii celor cu
subtipuri inaparente şi combinate de ADHD au fost mult mai nesatisfăcuţi de rolul lor,
comparativ cu părinţii care îşi puteau exercita controlul asupra copiilor lor. De asemenea s-a
semnalat că mamele copiilor cu ADHD sunt predispuse la apariţia depresiei. Conform
observaţiilor făcute de Pelham şi colaboratorii săi, comportamentele deviante la copil, care
reprezintă factori de stres cronic major pentru părinţii pacienţilor cu ADHD, se asociază cu
creşterea consumul de alcool pentru părinţi.( Barkley, RA., Anastopulus, A. D., Guevremont,
D.C, Fletcher, K. E., 1992)
În familiile copiilor cu ADHD s-a acordat puţină atenţie relaţiilor dintre fraţi. Deşi s-a
observat că fraţii unor astfel de copii sunt expuşi unui risc crescut pentru apariţia tulburărilor
de comportament şi a bolilor emoţionale, un studiu mult mai recent, care prezenta relatările
fraţilor despre ADHD, a constatat că problema cea mai semnificativă era considerată a fi
legată de complicaţiile generale de simptome şi manifestări comportamentale ale bolnavului.

Asemenea complicaţii au fost resimţite de fraţi sub forma a trei modalităţi principale:
victimizare, asumarea îngrijirilor,tristeţe şi pierdere. Ei au afirmat că s-au simţit victimizaţi
de actele de agresivitate venite din partea fraţilor cu ADHD, constând în acte deschise de
violenţă fizică, agresiune verbală, manipulare sau control, ori că părinţii se aşteptau de la ei
să aibă grijă
asociate de fraţii
cu boala. În lor cucaADHD
plus, şi să-i
rezultat protejeze datorită
al simtomelor de ADHD imaturităţii emoţionale
şi al afecţiunilor şi sociale
corelate, cei
mai mulţi fraţi au descris sentimentele lor de anxietate, frustrare şi tristeţe accentuată.( Clark,
M, Cheyne, J., Cunningham, C., Siegel, L, 1998)
Un studiu realizat pe o arie populaţională a urmărit 4 480 de pesoane, din 1987 până
în 1995, şi a comparat costurile medicale per persoană, pe o perioadă de 9 ani. Costurile
medicale pentru ADHD au fost de 4 306 $ în timp ce pentru non-ADHD au fost de 1 944 $.
Se pare că datele reflectă creşterea frecvenţei complicaţiilor generate de accidente şi a
folosirii serviciilor de asistenţă socială acordată în cazurile de abuz de substanţe şi a altor
facilităţi ambulatorii, deşi poate fi impicată şi slaba complianţă la sfaturile legate de
medicaţie. Un studiu asupra accidentelor în care sunt implicaţi copiii cu ADHD, a stabilit că,
atunciîncând
decât circulau
cazul ca pietoni
subiecţilor sau ca biciclişti,
fără ADHD. ei erausevere
Existau riscuri expuşicaunui
ei sărisc de afi
sufere fierăniţi mai
răni la mare
nivelul
mai multor regiuni ale corpului ori traumatisme craniene. (Hoagwood, K., Kelleher, K., Feil,
M., Comer, D. M., 2000)
Confrom unui studiu, costurile medicale directe şi indirecte au fost duble decât în
familiile de control. Diferenţa s-a datorat în primul rând unei incidenţe mai ridicate a
problemelor mintale la membrii familiilor unde existau pacienţi cu ADHD, care se reflectă în
nivelurile crescute ale stresului şi solicitările traiului alături de un copil cu ADHD. Într-
adevăr, stresul din familiile care aveau membrii afectaţi de ADHD s-a corelat cu un risc
crescut de depresie parentală şi cu tulburări determinate de consumul de alcool.( Iftene, E.,
2003)
ADHD De asemenea,
la copii. lipsasemnificativ
Un studiu căldurii materne
a fostşirealizat
criticismul exagerat
în Olanda au fost
în 2004 pe unrelaţionate
lot de 69 cu
de
pacienţi cu vârsta medie de 8,7 ani. Majoritaea subiecţilor erau singuri la părinţi şi locuiau
împreună cu ambii părinţi bilogici. Primele semne de ADHD au apărut la vârsta de 4,8 ani iar
tratamentul a debutat la 7,2 ani.45% dintre mame şi 24 % dintre taţi au experimentat
probleme emoţionale de-a lungul vieţii. 24% dintre copii aveau dificultăţi în ce priveşte
randamanetul şcolar. Rolurile de victima şi salvator erau impărţite aleatoriu în rândul
pacienţilor. În ce priveşte aspectul social, 21% erau deosebit de retraşi iar 37 % participau la
cel puţin 3 evenimente sociale săptămânal. Concluzia studiului a fost aceea că ADHD se
asociază cu dificultăţi importante atât sociale cât şi academice. Mai mult de 31 de pacienţi
erau victimile fenomenului de bullying. (Wadsworth, M.E., Achenbach, T.M. 2005)
69
Wadsworth, M.E., Achenbach, T.M. 2005
În ultimul au existat tot mai multe incercări pentru realizarea unui profil
psihopatologic al familiilor copiilor cu ADHD. Tiberiu Mircea şi Ana-Maria Călin au realizat
un studiu utilizând 3 grupuri de familii, în total 80 de familii: 40 de familii care constituiau
grupul de control, 20 de familii care aveau mai puţin de 10 ani de căsătorie şi un copil cu
ADHD cu vârsta de până în 10 ani şi 20 de familii cu mai mult de 10 ani de mariaj şi cu un
copil cuCriteriile
ADHD cudevârsta cuprinsă
selecţie au fostîntre 10 şi 18 ani.
următoarele:Ambii părinţi în viaţă; Cel puţin 2 copii de
acelaşi sex în familie; Mediu urban de rezidenţă; Posibilităţi socio-economice de nivel mediu;
Autorii de mai sus au folosit o baterie de probe standardizate care cuprindea testul SCL-90
Symptoms Inventory, scala SEMSIM pentru evaluarea conflictelor intrafamiliale şi scala
CRRR pentru a surpinde nivelul de complianţă, interacţiunile active, capacitatea de
relaţionare socială şi afectivă. La ambele tipuri de familii au predominat următoarele tendinţe
patologice, cu precizarea că acestea nu sunt identice pentru toţi membrii familiilor, fiind
70
dependente de structura si vulnerabiliatea climatului familial şi de condiţiile externe de

mediu:
• Somatizare
• Tulburare obsesiv-compulsivă;
•
•
Senzitivitate
Depresie; exagerată;
• Anxietate;
• Ostilitate;
• Fobie;
• Ideaţie paranoidă;
• Psihoticism;
(Călin, A., Mircea, T., 1999)
Dopfner, M., a realizat o cercetare pe o durată de 15 ani şi a constatat faptul că
66% din copiii diagnosticaţi cu ADHD, au aceeaşi tulburare şi la adolescenţă. Lambert, în
1997, a observat că 43% sunt încă trataţi dupa 3-4 ani de la primul diagnostic de ADHD. De
asemenea, Lemkuhl a demonstrat că 72% din băieţii cu ADHD încă îndeplineau criteriile.
(Dopfner, M., Schurmann, S., Lemkuhl, G.,2000)
COPILĂRIE ADOLESCENŢĂ
Rezultate şcolare slabe Imposibilitatea găsirii unui loc de muncă
adecvat
Multiple operaţii Accidente fatale de maşină, operaţii grave
Experimentarea de substanţe Dependenţă şi toxicomanie
psihostimulente, fumat
ODD sau CD Personalitate antisocială, comportament
criminal
Hiperactivitate şi impulsivitate Sarcini nedorite, şofat imprudent
Lipsa speranţei, frustrare, anxietate şi
Eşecuri repetate depresie
(Taylor, E., Chadwick, O., Heptinstall, E., Danckaerts, M 2001)
În ultimul timp s-a vorbit tot mai mult depsre ADHD ca fiind o ,,tulburare
familială’’. Cele mai multe studii au demonstrat incidenţa acesteia în rândul părinţilor,
unchilor, verişorilor celor cu ADHD, având totodată în vedere transmisia genetică a
tulburării.
Cercetările efectuate asupra gemenilor şi asupra copiilor adoptaţi au relevat faptul că
cei mai mulţi copii cu ADHD provin din familii dezorganizate şi cu un lung istoric
psihopatologic.
71
Rutter a realizat un studiu deosebit de interesant în imprejurimile Londrei şi a

constatat că se poate vorbi de existenţa a şase factori de risc familial care pot declanşa
tulburări psihice la copil, şi anume: conflictele între părinţi, statut social scăzut, familie
numeroasă, tendinţele criminale ale părinţilor, tulburările de orice natura ale părinţilor,
domiciliul într-un cartier sărac şi rău famat. Astfel autorul a construit un chestionar care îi
poarta numele
sus, riscul –Rutters
pentru Indicators
declanşarea of Adversity,
ulterioară ce măsoară
a ADHD prin intermediul
şi a tulburărilor factorilor
comorbide. de mai
Nigg, Ja
aprofundat studiul de mai sus şi a ajuns la concluzia că, existenţa unor tulburări
psihopatologice la părinţi şi expunerea repetată la un climat familial tensionat, coreleaă
pozitiv cu apariţia dezadaptărilor funcţionale la copil şi cu apariţia unor semne
psihopatologice similare cu ale părinţilor. Conflictele maritale se asociază cu comportamentul
disruptiv, în special în rândul băieţilor. (Padolski, L., Nigg, J., 2001)
Impactulde:
nivele crescute ADHD asupra familiei-părinţii şcolarilor mici cu ADHD experimentează

STRES
CULPABILIZ
ARE
IZOLARE
SOCIALA
DEPRESIE SI
ANXIETATE
CONFLICTE
FAMILIALE
72
CAPITOLUL 10
MODEL DE INTERVENŢIE PENTRU

PĂRINŢI ŞI PROFESORI ÎN CAZUL
ŞCOLARILOR MICI CU ADHD
ETAPA I SĂ ANALIZĂM PROBLEMA

PASUL 1 CE PROBLEME ARE COPILUL MEU?
PASUL 2 DIFICULTĂŢILE ŞI PUNCTELE TARI
ALE FAMILIEI NOASTRE
73
PASUL 3 CERCUL VICIOS
ETAPA II ÎNVĂŢAŢI SĂ VĂ ACCEPTAŢI DIN

NOU
PASUL 4 CE VĂ PLACE LA COPILUL

DUMNEAVOASTRĂ?
PASUL 5 TIMPUL DESTINAT DISTRACŢIEI ŞI
JOCULUI
SA REGLAM SITUAŢIA PRIN
FORMULAREA REGULILOR DE
ETAPA III FAMILIE ŞI RESPECTAREA LOR
PASUL 6 REGULI DE FAMILIE
PASUL 7 FORMULAŢI CERINTE EFICEINTE
PASUL 8 RECOMPENSAŢI COPILUL DACĂ
PASUL 9 RESPECTĂ ŞI
REGULILE REGULILE ŞI CERINŢELE
CERINŢELE
NERESPECTATE SUNT URMATE DE
CERINTE
JUCĂUŞ, DAR CONSECVENT-
ETAPA IV METODE DE MODIFICARE A
COMPORTAMENTULUI
PASUL 10 DACA RECOMPENSA NU ESTE
SUFICIENTĂ-PLANUL DE
RECOMPENSARE CU PUNCTE
PASUL 11 CUM SE SCHIMBĂ ŞI SE ÎNCHEIE UN
PLAN DE RECOMPENSARE CU
PUNCTE
PASUL 12 CONCURSUL CU FEŢE ZÂMBITOARE
ETAPA V AJUTOR DE REZERVĂ PENTRU

PROBLEME NOI ŞI PREGNANTE
PASUL 13 DACA APAR PROBLEME NOI

PASUL 14 DACA PROBLEMELE NU POT FI
REZOLVATE
CERCUL VICIOS
CERINŢE
ALE
PĂRINŢILO
R
74
REPETAREA SUNT DA
CERINŢEI URMAT
NU E?
PĂRINŢII
SE
DA ORIENTE
SUNT AZĂ
URMATE? SPRE
ALTE
ACTIVIT
ĂŢI
NU
PĂRINŢII
PĂRINŢII RENUNŢĂ
AMENINŢĂ
SUNT
URMATE
? DA PĂRINŢ
SE
ORIENT
AZĂ
PĂRINŢI SPRE
LIPSA I ALTE
SOLUŢIEI RENUN ACTIVIT
ŢĂ ĂŢI
PĂRINŢII
Copilul
AGRESIVIcu ADHD
se poate adapta la cerinţele vieţii de zi cu zi dacă i se dezvoltă
câteva abilităţi de baza prin care să compenseze deficitele determinate de boală. Mai jos sunt
descrise o serie de principii utile atunci când lucraţi cu un copil cu ADHD.
 Educaţi copilul cu privire la problema sa
75
Copilul trebuie să ştie ce inseamnă faptul ca el are ADHD şi cum îi afectează viaţa
acest lucru. În lipsa unei explicaţii adecvate el va cauta altele prin care va încerca sa justifice
ceea ce i se intamplă (ex. Sunt nebun, Sunt rău şi deranjez pe toata lumea, Sunt un prost, etc)
Oferiţi copilului recompense imediate
Dificultăţile de atenţie afectează şi memoria de lucru a copiilor cu ADHD, prin

urmare recompensele trebuie administrate imediat după ce un comportament a fost efectuat.
Dacă aplicăm recompensa cu întârziere copilul s-ar putea să nu mai ştie pentru ce a primit-o
şi să întărim un alt comportament.
 Oferiţi copilului recompense materiale
Datorită dificultăţilor de atenţie, copilul cu ADHD are nevoie de recompense

palpabile carealte
pot fi jucării, să-iobiecte
amintească beneficiul
preferate obţinutplăcute
sau activităţi în urmapentru
implicării
copil.în sarcina cerută. Acestea
 Oferiţi copilului un mediu optim de invaţare
Deoarece copiii cu ADHD sunt foarte uşor distraşi de stimulii din jur, mediul în care
aceştia invaţa trebuie sa fie cât mai izolat, departe de fereastră sau de alte obiecte care l-ar
putea distrage.
 Acordaţi copilului pauze scurte si dese
Datorită dificultăţii de a-şi menţine atenţia concentrată pentru perioade de timp mai
lungi, copiii cu ADHD au nevoie de pauze scurte şi dese pentru a putea da randamentul dorit.
 Invataţi copilul abilităţi de planificare
Copiii cu ADHD acţionează adeseori impulsiv într-o situatie. Prin urmare, ei au

nevoie să-şi dezvolte abilităţi de planificare prin care să înveţe să anticipeze consecinţele
unui comportament.

Descompuneti activităţile complexe in secvenţe mai mici
Datorită abilităţilor scăzute de menţinere a atenţiei, copiii cu ADHD trebuie învăţati

să descompună sarcinile complexe în secvenţe mai mici pe care să le trateze individual. De
asemenea, ei au nevoie de un reper exterior care să se refere la perioada de timp în care
trebuie să facă o anumită sarcină (poate fi vorba de un ceas pe care copilul îl vede in
permanenţă, sau se poate folosi un ceas cu alarmă sau orice altă modalitate prin care se poate
76
externaliza controlul intervalului de timp), permiţând copilului un mod cât mai acurat de a-şi
organiza timpul în acestă perioadă.
• Time-out sau excluderea
Excluderea se referă la scoaterea unei persoane carea efectuat un comportament

indezirabil dintr-o situaţie care are funcţie de recompensă pentru copil. Un copil care a
încălcat o regulă a clasei, de exemplu, şi-a lovit colegul, va sta trei minute într-un loc liniştit
din clasă pentru a se linişti. Acest loc îi oferă copilului prilejul de a observa consecinţele
neplăcute ale unui comportament eronat.
• Economia de jetoane (token economy)
Este o metodă ce combinp sistemul de întăriri pozitive cu celălalte metode de modificare

comportamentală.dorit
comportamentul Copilul primeşte
şi pierde o recompensă
un privilegiu sau osau un provilegiu
întărie dacă orealizează
dacă realizează acţiune
indezirabilă. De exemplu, pentru fiecare comportament dezirabil, de exemplu, rezolvă un
exerciţiu, copilul primeşte o recompensă simbolică cum ar fi o steluţă. Un comportament
nedorit, de exemplu dacă îşi loveşte colegul, semnifică pierderea unei steluţe. La sfârşitul
săptămânii, toate steluţele adunate pot fi transformate într-o recompensă materială, un premiu
cum ar fi o jucărie sau vizionarea unui film la cinema împreună cu părinţii.
PUNCT DE ÎNTREBĂRI MODALITĂŢI DE INTERVENŢIE ŞI

PORNIRE FRECVENTE STRATEGII COMPORTAMENTALE
77
Analiza situaţiei problematice

Diminiarea experienţelor negative în relaţia
Ce pot face părinte-copil
pentru a ieşi din Influenţarea problemelor comportamentale prin
acest cerc vicios? consecinţele pozitive sau negative ale acestora
FAMILIE Utilizarea
lunar unui calendar zilnic, săptămânal sau
Realizarea unei sarcini mai dificile înaintea
realizării uneia mai uşoare
Fragmentarea unei sarcini complexe în sarcini
mai mici.
Terapie de familie
Când trebuie să Convorbirea directă şi sinceră cu învăţătoarea
iau măsuri la Combaterea problemelor comportamentale prin
şcoală? cooperarea cu învăţătoarea
Cum vorbesc cu Înlăturarea cauzelor care determină eşecul
învăţătoarea?
Ce fac atunci şcolar
Utilizarea în loc de termene de predare a unor
când copilul meu obiective intermediare
are probleme Controlul stimulilor din mediu pentru
ŞCOALĂ comportamentale minimizarea distractorilor
la şcoală? Adaptarea sarcinilor şi a momentului de
Ce se întâmplă învăţare la stilul optim de învăţare
când copilul meu Solicitarea sprijinului unui tutore sau
are repetate supervizor în realizarea sarcinilor ce ţin de
eşecuri şcolare? domeniul şcolar
De ce este copilul Training de menţinere a atenţiei
suprasolicitat
mod constant?în Antrenarea competenţelor
Terapie individuală sociale
destinată diminuării
De ce are copilul problemelor emoţionale şi consolidării
performanţe încrederii în sine
scăzute doar la Terapie pentru a exersa intensitatea implicării
unele materii? în joc şi durata acestuia
Are copilul meu Stimulare psihologică
capacităţi Exerciţi erapeutice pentru diminuarea
COPILUL intelectuale mai regresiilor în dezvoltare şi a scăderii parţiale a
reduse decât performanţelor
restul copiilor? Trainingul autogen sau relaxarea musculară
De ce îicopilului
teamă este progresivă
Training pentru reducerea comportamentului
să meargă la agresiv
scoală? Terapie medicamentoasă
78
PARTEA A DOUA-CERCETARE
79
CAPITOLUL 1
DEMERSUL INVESTIGATIV
80
OBIECTIVELE CERCETĂRII
1.1.2. Obiectivele generale
• Să ilustrăm importanţa depistării precoce a sindromului ADHD la şcolarul mic,

pentru a putea preîntâmpina efectele ulterioare.
• Să alcătuim un model de evaluare şi de intervenţie bine structurat pentru a putea

analiza comportamentul copilului în cât mai multe contexte şi pentru a evidenţia
efectele asociate cu ADHD, beneficiarii acestui model fiind atât copilul insuşi, cât şi
părinţii şi profesorii direct implicaţi.
•
Să relevăm
familie, impactul
relaţiilor semnificativ
sociale, sănătăţiiexercitat
mintale şideachiziţiilor
sindromul ADHD asupra
academice vieţii de
la şolarul mic.
• Să ajutam la dezvoltarea unor abilităţispeciale părinţilor, profesorilor şi chiar

copiilor în cauză, astfel încât,împreună, aceştia să devină capabili să rezolve o parte
din problemele cu care se confruntă sau cel puţin să le poată evita dacă este posibil.
1.1.2 Obiective specifice
• Să realizăm o evaluare cât mai complexă şi variată a copiilor cu ADHD şi să

evidenţiem diferenţele înregistrate de aceştia faţă de copiii care nu suferă de această
tulburare.
• Să elucidăm ,,mitul’’ care susţine faptul că persoanele diagnosticate cu ADHD

posedă un nivel intelectual inferior faţă de ceilalţi copii normali şi să explicăm
psihologic rezultatele obţinute
• Să realizăm o comparaţie concretă între evaluările realizate de către profesori şi de

către părinţi şi să explicăm diferenţele obţinute.
• Să evidenţiem anumite caracteristici discriminatorii şi specifice sindromului ADHD
• Prin explicarea rezultatelor obţinute în urma testării copiilor cu ADHD, să-i ajutăm pe
părinţi şi pe profesori să înţeleagă dificultăţile cu care se confruntă aceşti copii şi să le
acorde o îngrijire şi o atenţie specială.
81
1.2. IPOPTEZELE CERCETĂRII
Prezentul studiu are în raport cu scopul şi cu obiectivele urmărite, următoarele ipoteze

care au ghidat demersul investigativ:
1.2.1. IPOTEZE GENERALE
1. Există diferenţe semnifivative în ce priveşte modul în care părinţii şi profesorii

evaluează aceeaşi copiii cu ADHD
2. Există diferenţe semnificative în ce priveşte scorurile obţinute la chestionarele din
Scala Achenbach, CBCL şi TRF, de către copiii cu ADHD şi de către copiii fără
ADHD.
3. Există diferenţe semnificative în ce priveşte scorurile obţinute de copiii cu ADHD şi
de copiii
4. Există fără ADHD
diferenţe la bateriaînexperimentală
semnificative de inteligenţă.
ce priveşte scorurile obţinute la proba de memorie
Rey de către copiii cu sau fără ADHD.
1.2.2 IPOTEZE SPECIFICE- DE LUCRU-
1.1
• Exista diferente semnificative intre evaluarile parintilor si ale profesorilor la scalele
care măsoară problemele frecvente pe care le întâmpină un copil hiperactiv
diagnosticat cu ADHD
de atenţie, violenţă, şi anumesiprobleme
agresivitate ADHD. sociale, cogniţii disfuncţionale, probleme
2.
• 2.1. Există diferenţe semnificative în ce priveşte scorurile obţinute de cele două
grupuri de copii la Scala Anxietate.(evaluare realizată de profesori şi de părinţi)
• 2.2 Există diferenţe semnificative în ce priveşte scorurile obţinute de cele două
grupuri de copii la Scala Însingurare/ Depresie.( evaluare realizată de profesori şi de
părinţi)
grupuri de copii la Scala Probleme Somatice. ( evaluare realizată de profesori şi de
părinţi)
grupuri de copii la Scala Probleme de relaţioanre socială. .( evaluare realizată de
profesori şi de părinţi)
grupuri de copii la Scala Cogniţii Disfuncţionale.( evaluare realizată de profesori şi
de părinţi)
82

grupuri de copii la Scala Probleme de Atenţie.( evaluare realizată de profesori şi de
părinţi) .( evaluare realizată de profesori şi de părinţi)
grupuri de copii la Scala Neatenţie şi Hiperactivitate/Impulsivitate.( evaluare
•
realizată de profesori
2.8. Există diferenţeşisemnificative
de părinţi) în ce priveşte scorurile obţinute de cele două
grupuri de copii la Scala Violarea Regulilor.( evaluare realizată de profesori şi de
părinţi)
grupuri de copii la Scala Comportament Agresiv.( evaluare realizată de profesori şi
de părinţi)
grupuri de copii la Scala Tulburări Afective.( evaluare realizată de profesori şi de
părinţi)
grupuri de copii la Scala Tulburări Anxioase.( evaluare realizată de profesori şi de
părinţi)
• 2.12. Există difererenţe semnificative în ce priveşte scorurile obţinute de cele două
grupuri de copii la Scala Tulburări somatice.( evaluare realizată de profesori şi de
părinţi)
grupuri de copii la Scala Tulburări ADHD.( evaluare realizată de profesori şi de
părinţi)
grupuri de copii la Scala Tulburări de tip Ooziţionist.( evaluare realizată de profesori
şi de părinţi)
grupuri de copii la Scala Tulburări de Conduită.( evaluare realizată de profesori şi de
părinţi)
grupuri de copii la Scala Probleme de Internalizare.( evaluare realizată de profesori şi
de părinţi)
• 2.1.7. Există diferenţe semnificative în ce priveşte scorurile obţinute de cele două
grupuri de copii la Scala Probleme de Externalizare( evaluare realizată de profesori şi
de părinţi)
3.
• 3.1. Există diferenţe semnificative în ce priveşte sorurile obţinute de către copiii cu
ADHD şi cei fără ADHD la întreaga la bateria de inteligenţă utilizată.( Scorul Total).
• 3.2. Există diferenţe semnificative în ce priveştee sorurile obţinute de către copiii cu
ADHD şi cei fără ADHD la Testul Similitudini.
83
• 3.3. Există diferenţe semnificative în ce priveştee sorurile obţinute de către copiii cu

ADHD şi cei fără ADHD la Testul Cuburile Kohs.
• 3.4. Există diferenţe semnificative în ce priveşte sorurile obţinute de către copiii cu
ADHD şi cei fără ADHD la Testul Fraze Absurde.
• 3.5. Eexistă diferenţe semnificative în ce priveşte sorurile obţinute de către copiii cu
ADHD şi cei fără ADHD la Matricile Color Raven
4.
• Există diferenţe semnificative în ce priveşte scorurile obţinute de către copiii cu
ADHD şi de către copiii cu ADHD la Proba de Memorie Rey.
1.3. VARIABILELE EXPERIMENTALE

Verificarea ipotezelor de cercetare impune luarea în calcul a următoarelor variabile
experimentale:
1.3.1. Variabile independente

Tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenţie
1.3.2. Variabilele dependente

• Tipul evaluatorului- părinţi sau profesori
• Scorurile obţinute de subiecţi la scalele din chestionarele CBLC şi TRF
• Scorurile obţinute de subiecţi la Bateria de Inteligenţă
• Scorurile obţinute de subiecţi la Proba de Memorie Rey
1.3.3. Variabile intermediare

• Sexul subiecţilor
• Grupa de vârstă în care se încadrează subiecţii
•
•
Apartenenţa etnică urban sau rural
Mediul de proveninţă-
• Situaţia socială şi economică din cadrul familiei
1.4. DESCRIEREA PROCEDURII
84
În cazul lucrării de faţă s-a folosit o metologie destul de complexă care a avut ca scop
final realizarea unei evaluării cât mai corecte şi exacte a şcolarilor mici diagnosticaţi cu
ADHD. Trebuie să menţionez faptul că această cercetare vine să completeze un proiect mult
mai complicat care urmărea să identifice numărul de copii care ar putea întrunii criteriile
diagnostice
anumite forme ale educaţionale
ADHD, aceşti copii fiind
speciale. Prin integraţi în invăţământul
urmare, începând cu data de
de masă, fără să
1 ianuarie urmeze
2006 s-au
declanşat demersurile pentru realizarea unui screening complex, fiind luaţi în calcul 300 de
şcolari mici din cadrul a 30 de şcoli generale din judeţul Prahova. Copiii respectivi au fost
evaluaţi cu ajutorul următoarelor instrumente: Criteriile diagnostice prezente îm DSM-IV,
Snap Rating Scale şi Swan Rating Scale. 30 de copii au fost selectaţi, aceştia îndeplinind
criteriile diagnostice pentru ADHD. În urma unui consult de specialitate realizat de către un
psihiatru şi un psiholog profesionist s-a stabilit cert faptul că aceşti copii sufereau de ADHD
primind de asemenea şi medicaţia corespunzătoare. Prin urmare, primul grup a fost constituit
din cei 20 de copii de mai sus, 10 dintre aceştia refuzând să participe la studiu din motive
necunoscute. Subiecţii îndeplineau criteriile pentru ADHD şi s-au oferit voluntari în acestă
cercetare.
celor 30 dePentru
şcoli anromale
se construi
undeşis-a
lotul de control,
realizat iniţial au fost aleşi arbitrar
screeningul. Maniera20dedeselecţie
copii din
nu cadrul
a fost
influenţabilă, fiecare elev având şanse egale de a fi ales. Totuşi au fost depistate şi 16 cazuri
de refuz de participare la cercetare.
O dată construite cele două grupuri experemenetale, s-a încercat să se realizeze o
evaluare cât mai complexă a acestora, din cât mai multe perspective şi în cât mai multe
contexte posibile, încercând să se confirme sau să se infirme premisele teoretice iniţiale.
În primă etapă a cercetării a a vut loc un interviu cu părinţi copiilor cu ADHD pentru
a putea avea loc o studiere atentă a istoricului copiilor din grupul experimental şi de control.
Dat fiind vârsta mică a copiilor şi faptul că evaluările realizate cu aceştia sunt
nesemnificative, acolo unde a fost posibil, s-a realizat un interviul clinic semistructurat
pentru copii,
propriilor punctul
trăiri. central constituindu-l
De asemenea obiectivitatea
s-a studiat aprofundat acestoraşcolar
istoricul în relatarea şi descrierea
al copiilor, situaţia
şcolară prezentă sau trecută, performanţele sau eşecurile înregistrate, profesorii punând la
dispoziţie catalogul şi toate celălalte materiale auxiliare necesare.
În a doua etapă, au fost utilizate un set de chestionare şi teste psihologice relevante şi
actuale, pentru a se surpinde principalele probleme cu care se confruntă copiii cu ADHD şi a
modului în care acestea sunt percepute de către cele mai apropiate persoane de copil. A fost
folosit Sistemul de Evaluare Achenbach care poate fi împărţit în funcţie de vârsta pentru care
se realizează evaluarea respectiv în funcţie de persoana care realizează evaluarea. Astfel,
pentru cercetarea de faţă s-a făcut apel la evaluarea realizată de părinţi- CBCL 6-18 ani;
(varianta actuală cuprinde 113 itemi care evaluează diferite sindroame), respectiv evaluarea
realizatăsindroame
diferite de profesori- TRFempiric
derivate 6-18 ani ; (versiunea
sau actuală
care corespund cu cuprinde
DSM-IV).113Datitemi
fiindcare surprind
intervalul de
vârstă al subiecţilor, autoevaluarea-YSF (12-18 ani) nu a putut fi folosită pentru acest studiu.
Pe de altă parte, s-a încercat efectuarea unei evaluări cognitive atât a copiilor cu
ADHD cât şi a copiilor fără ADHD. Dat fiind nivelul ridicat de hiperactivitate şi
impulsivitate a copiilor din primul grup, au fost aleasă o baterie experimentală privind nivelul
de dezvoltare intelectuală a copiilor cu vârste cuprinse între 6-10 ani ce cuprinde Matricile
Color Raven, Testul Similtitudini, Testul Fraze Absurde şi Cuburile Kohs. Principiul care a
stat la baza alegerii acestei acestei baterii a fost acela al selecţionării unor teste care să se
85
completeze între ele, să se compenseze insuficienţele fiecărui test luat în parte, abordând
intelectul în diferite unghiuri şi din diferite perspective.
În final, dat fiind faptul că memoria este procesul psihic cel mai dependent de atenţie
şi de calităţile acestei, s-a încercat confirmarea unei premise teoretice ce confirmă deficitele
în ce priveşte capacitatea de memorare a copiilor cu ADHD. Pentu acest demers s-a făcut
apel la Proba de Memorie Rey, cu cele două variante ale acestuia, reproducere şi
recunoaştere.
În continuare voi prezenta câteva precizări în legătură cu condiţiile de aplicare a
bateriei de teste psihologice. Copiii cu ADHD au fost testaţi în momenul în care aceştia s-au
prezentat împreună cu unul din aparţinători la medicul psihiatru pentru obţinerea
tratamentului corespunzător. Testarea s-a realizat individual şi acolo unde s-a solicitat s-a
păstrat anonimatul. Nu au fost prezente ale persoane care ar putea interveni în discuţii şi ar
perturba buna desfăşurare a examinării. În aceeaşi modalitate s-a realizat şi anamneza cu
părinţii respectivi. Pentru testarea copiilor cu ADHD am avut la dispoziţie cabinetul
psihologului. Camera respectivă era mobilată foarte simplu şi copilul a fost lăsat câteva
minute pentru a se familiariza cu încăperea şi obiectele care ar putea eventual să-i distragă
atenţia în
Întimpul testării.
ce priveşte lotul copiilor normali, aceştia au fost testaţi individual, în timpul unei
ore de curs, în timp ce anamneza s-a realizat cu aparţinătorul, în momentul în care acesta s-a
prezentat la şedinţa cu părinţii. Învăţătoarele copiilor din ambele grupuri au fost rugate să
completeze chestionarul TRF, extrem de necesar evaluării. S-au încercat să se ia toate
măsurile pentru ca cel examinat să nu comunice colegilor întrebările ce i s-au adresat.
Pe tot parcursul testării s-a creat o atmosferă optimă de lucru, în aşa fel încât copilul să nu fie
emoţionat. Atitudinea a fost binevoitoare, prietenoasă, de amabilitate şi atenţie. Înainte de
examinare a avut loc o discuţie amicală cu fiecare copil pe diverse teme (preocupări,
preferinţe, dorinţe) în funcţie de vârsta şi gradul acestuia de sociabilitate. D e asemenea tonul
a fost moderat, egal în tot cursul examinării, atitudinea de enervare sau plictiseală fiind
evitată pentru a nu
Se poate descuraja
întâmpla ca, copilul.
în aplicarea unui test, copilul să nu poată răspunde la câteva
întrebări succesive, fapt ce al putea să îl descurajeze. În acest caz i s-a spus copilului că
întrebările respective sunt mai grele, sunt pentru copii mai mari şi este firesc ca ei să nu
cunoască răspunsurile.
Astfel, după ce a fost înlăturată orice barieră şi copilul a fost ,, câştigat’’, , s-a trecut
la aplicarea testelor propriu-zise. De asemenea i s-a atras atenţia fiecărui copil din cele două
loturi că nu i se va pune o notă, dar că va trebui să răspundă aşa de bine ca şi cum ar fi la
lecţie sau la un concurs.
Între aplicarea diferitelor probe s-au făcut unele mici pauze mai ales datorită vârstei
mici a subiecţilor dar şi datorită hiperactivităţii excesive a unora dintre ei.
1.5 LOTUL DE SUBIECŢII
Două grupuri de copii, mamele acestora şi învăţătoarele respective au participat la

acest studiu. Toţi copiii aveau vârste cuprinse între 7 şi 11 ani, locuiau impreună cu mamele,
86
taţii, binicii sau erau adoptaţi la puţin timp după naştere. Copiii proveneau atât din mediul
urban cât şi din mediul rural şi aveau situaţii social-economice diferite. Toţi copiii sunt
incluşi într-o formă de învăţământ astefel încât generalizarea rezultatelor obţinute trebuie să
aibă în vedere această caracteristică şi să se limiteze la populaţia şcolară. De asemenea, din
anamneză a reieşit faptul că aceştia nu prezentau vreun istoric în ce priveşte dificultăţile de
auz sau Învăz,procesul
tulburăriselecţiei
grave desubiecţilor
limbaj, probleme
au intratneurologice, epilepsie
considerente de ordin, autism
praticsau psihoze.
şi etic. Toţi
subiecţii au semnnat un acord de participare voluntară înainte ca aceştia să participe voluntar
la acest studiu. Într-o prima fază a fost realizat un screening pe baza criteriilor diagnostice din
DSM-IV, screening realizat in 30 de şcoli normale din judeţul Praova. Aceste şcoli au fost
alese aleatoriu din populaţia de referinţă. 30 de copii au fost selectaţi aceştia îndeplinind
criteriile diagnostice pentru ADHD. În urma unui consult de specialitate realizat de către un
psihiatru şi un psiholog profesionist s-a stabilit cert faptul că aceşti copii sufereau de ADHD
primind de asemenea şi medicaţia corespunzătoare.
Prin urmare, primul grup a fost constituit din cei 20 de copii de mai sus, 10 dintre
aceştia refuzând să participe la studiu din motive necunoscute. Subiecţii îndeplineau criteriile
pentru
fete, 3 ADHD şi s-auerau
dintre aceştia oferitadoptaţi
voluntari
iarînunul
acestă
eracercetare. Lotul era
de etnie rromă alcătuit
. Toţi aveaudin 14 băieţi
vârste şi 6
cuprinse
între 7 şi 11 ani. 45% dintre mamele copiilor erau căsătorite la momentul realizării studiului.
Pentru a putea fi considerat valid, lotul a îndeplinit următoarele condiţii:
• În urma anamnezei s-au semnalat plângeri din partea părinţilor şi profesorilor
în ce piveşte simptomele de inatenţie, slab control al impulsurilor sau
hiperactivitate;
• Subiecţii trebuiau sa întrunească cel puţin 8 din simptomele postulate în
DSM-IV;
• Simptomele trebuiau să aibă o durată de cel puţin 12 luni;
• Manifestarea simptomelor a fost observată începând cu vârsta de 7 ani;
•
În cazulcuîncelcare
întreupt puţincopiii
48 deprimeau tratament
ore înaintea medicamentos,
aplicării instrumenteloracesta trebuie
psihometrice
aferente cercetării;
• Copiii nu prezentau vreun istoric în ce priveşte dificultăţile de auz sau văz,
tulburări grave de limbaj, probleme neurologice, epilepsie , autism sau
psihoze
Lotul de control a fost constituit în aşa manieră încât să fie relativ echivalent cu lotul
experimental. Au fost astfel aleşi arbitrar 20 de copii din cadrul celor 30 de şcoli nromale
unde s-a realizat iniţial screeningul. Maniera de selecţie nu a fost influenţabilă, fiecare elev
având şanse egale de a fi ales. Totuşi au fost depistate şi 16 cazuri de refuz de participare la
cercetare.
Pentru a nu exista diferenţieri în funcţie de sex, lotul de control a fost constituit tot
din 6 fete şi 14 băieţi care s-au oferit împreună cu părinţii voluntari la acest studiu. 76%
dintre mamele acestor copii erau căsătorite la momentul realizării cercetării. Toţi copiii
locuiau împreună cu unul dintre părinţii biologici sau erau întreţinuţi de bunici, nu au existat
cazuri de adopţie şi erau de etnie română. Vârstele erau cuprinse între 7 şi 11 ani.
Subiecţii care constituiau acest grup au îndeplinit următoarele condiţii:
• Nu au existat plângeri din partea părinţilor sau a profesorilor în ce priveşte
simptomele de inatenţie, slab control al impulsurilor sau hiperactivitate;
87
• Subiecţii trebuiau sa întrunească mai puţin de 4 din simptomele postulate în

DSM-IV;
• Copiii nu prezentau vreun istoric în ce priveşte dificultăţile de auz sau văz,
tulburări grave de limbaj, probleme neurologice, epilepsie , autism sau
psihoze.
Lotul
distribuţia pe copiilor cu ADHD
sexe, vîrsta, şi lotul
numărul de control
copiilor nu diferă
adoptaţi, etnia semnificativ în ce
respeetivă sau priveşte
procentajul
mamelor căsătorite din studiu. Au fost făcute eforturi pentru a echivala cele două grupuri în
ce priveşte nivelul de educaţie şi statutul socio-economic al familiilor participante. Totuşi,
acest demers a fost realmente imposibil, fiind înregistrate inevitabil şi unele diferenţe
semnificative.
1.6. BATERIA DE PROBE PSIHODIAGNOSTICE UTILZATE

1.6.1 Anamneza
Pentru acestă cercetare, am utilizat o formă adaptată a interviului clinic pentru
pacienţii copii ce prezentau sindromul ADHD realizat de un grup de specicalişti de la Centrul
Meidcal al Universităţii din Massachusetts (Barkley, 1991).
Acesta este destinat intervievării părinţilor copiilor cu ADHD. Din interviul cu
părinţii se obţin informaţii despre:
• Istoricul bolii.
• Antecedente fiziologice, istoricul sarcinii şi naşterii.
• Dezvoltarea psihomotorie (limbaj, ataşament, temperament precoce)
• Condiţiile de viaţă ale copilului, caracteristicile familiei din care face parte şi
• mai ales ale microclimatului

Antecedente în care(epilepsie,
personale patologice trăieşte copilul.
ticuri, la adolescenţi-psihoze).
• Administrarea de medicamente care ar putea interfera negativ cu medicaţia
prescrisă pentru ADHD; existenţa unei patologii medicale, boli arteriale,
traumatisme cerebrale, boli cardiace, etc.
• Antecedente heredo-colaterale şi prezenta oricărui tip de tulburare psihiatrică.
• Istoricul social al copilului: interacţiunile familiale, probleme legale,
performanţe şcolare, disfuncţii familiale şi abilităţi sociale
1.6.2. Interviul clinic semistructurat pentru copii şi adolescenţi

( adaptare după C. Kesterbaum & H. Bird, 1978).
Acest tip de interviu se concentrează asupra percepţiilor copilului faţă de problemele
sale şi asupra atitudinii faţă de tratament. Copiii nu pot fi obiectivi când relatează problemele
de externalizare dar pot fi mai obicetivi decât părinţii lor în ceea ce priveşte simptomele de
internalizare cum ar fi anxietatea şi depresia, importante pentru diagnosticul tulburărilor
comorbide.
Din acest interviul se obţin informaţii despre:
88
• Activitatea şcolară
• Atitudinea faţă de muncă
• Relaţiile în familie
• Relaţii interpersonale extrafamiliale
• Identitate şi comportament sexual
•
Imaginea de sine
• Conştiinţă
• Stări afective
• Anxietate
• Depresie
• Furie
• Fantezie
1.6.3. SCALELE ACHENBACH
Scalele elaborate de Achenbach constituie unul dintre cele mai documentate, răspândite
şi valide instrumente de evaluare a psihopatologiei care au adus contribuţii semnificative la
înţelegerea acesteia. Acestea sunt componente ale Sistemului de Evaluare Emipirică
Achenbach ( Acehnbach System of Empirically Based Assesment-ASEBA ) şi au la bază de
cenii de cercetare şi aplicare fiid construite şi ulterior revizuite din anii 1960 ( Achenbach,
1966 ). Scalele au fost traduse în peste 61 de limbi şi sunt utilizate în momentul actual în mai
mult de 50 de ţări de pe diferite continente. Daca frevenţa utilizării unui instrument de
diagnostic ar constitui argumentul pricipal pentru validarea sa, atunci am putea spune că
scalele Achenbach nu mai necesită un alt tip de analiză. O căutare în baza de date PsycInfo
pe baza termenilor Achenbach, CBCL sau TRF a determinat apariţia unui număr de 5000 de
studii publicate după 1980

Prima generaţie relaţionate
a acestor scalecuo aceste instrumente.
întâlnim în anii 1980, când au fost construite pentru
a investiga, într-un mod explorator diferite faţete ale psihopatologiei copilului. O a doua
generaţie a instrumentelor a urmărit într-un mod explicit replicabilitatea datelor obţinute
anterior, mai precis testarea sindroamelor identificate. Analiza factorială a evaluărilor
realizate de părinţii unui număr de 4 481 de cazuri clinice din Statele Unite, respectiv a unui
număr de 4 213 cazuri clinice din Olanda, au susţinut existenţa a 9 din cele 12 sindroame
postulate. Cea de-a treia generaţie de instrumente, în 1991, a vizat analiza sindroamelor în
funcţie de tipul evalutorului, mai precis au fost comparate sindroamele obţinute din evaluarea
copiilor cu acelaşi instrument, însă de evaluatori diferiţi, părinţi, profesori şi autoevaluare. Au
fost desprinse astfel 8 sindroame, ce se regăsesc indiferent de evaluator, vârstă sau gender.
PREZENTARE GENERALĂ A SCALELOR
Scalele Achenbach pot fi completate de obicei în 15-20 de minute şi necesită un nivel

minim de competenţă în citire şi scris. Este important de menţionat că, pentru a aobţine o
imagine completă a unui copil se recomadă completarea în întregime a scalelor de cât mai
multe persoane care cunosc copilul în medii diferite.
Sistemul de Evaluare Achenbach poate fi împărţit în funcţie de vârsta pentru care se
realizează evaluarea respectiv în funcţie de persoana care realizează evaluarea:
89
Pentru intervalul de 1,5 şi 5 ani sistemul oferă următoarele instrumente:

a) Evaluarea realizată de părinţi- CBCL 1,5-5 ani
b) Evaluarea realizată de educatori-C-TRF 1,5-5 ani
Pentru intervalul 6-18 ani sistemul oferă următoarele instrumente:

c) Evaluarea realizată de părinţi- CBCL 6-18 ani; (varianta
actuală cuprinde 20 de itemi care evaluează competenţele sociale
şi de adaptare şi 113 itemi care evaluează diferite sindroame)
d) Evaluarea realizată de profesori- TRF 6-18 ani; (versiunea
actuală cuprinde 20 de itemi care evaluează competenţele sociale
şi de adaptare şi 113 itemi care surprind diferite sindroame
derivate empiric sau care corespund cu DSM-IV)
e) Autoevaluarea-YSF 12-18 ani;
Pentru intervalul 18-59a)Autoevaluarea-ASR

ani sistemul oferă următoarele
18-59 ani;instrumente:
b) Evaluarea realizată de persoane din mediul subiectului-ABCL 18-
59 ani;
EVALUAREA SINDROAMELOR
Având la bază paradigma empirică, sindroamele evaluate de scalele CBCL şi TRF au

fost obţinute pe baza derivării statistice, fiind utilizate proceduri de analiză factorială pentru a
se studia corelaţiile dintre cele 118 probleme care sunt evaluate. A fost utilizat un eşantion
de 4 994cazuri
Aceste cazuriaupnetru scaladinCBCL
provenit şi 4 ale
40 state 4337 cazuri
SUA, pentru analiza
Australia factorială
şi Anglia. a scalei
Rezultatele TRF.
analiyei
factoriale au determinat obţinerea a opt factori comuni şi a unui factor implicat doar în TRF:
• ANXIETATE/DEPRESIE
• ÎNSINGURARE/DEPRESIE
• PROBLEME SOMATICE
• PROBLEME DE RELAŢIONARE SOCIALĂ
• COGNIŢII DISFUNCŢIONALE
• PROBLEME DE ATENŢIE
• NEATENŢIE ŞI HIPERACTIVITATE/IMPULSIVITATE-doar în TRF
• VIOLAREA REGULILOR
•
COMPORTAMENT AGRESIV
Deoarece adesea în evaluare ne interesează derivarea unor sindroame pe baza
abordării DSM, autorii au derivat un număr de 6 sindroame DSM. Această drivare s-a realizat
pe baza includerii în cadrul unei tulburări a itemilor din scale care respectă criteriile DSM.
Aceste sindroame sunt:
• TULBURĂRI AFECTIVE
90
• TULBURĂRI ANXIOASE
• TULBURĂRI SOMATICE
• ADHD: NEATENŢIE, HIPERACTIVITATE/IMPULSIVITATE
• TULBURĂRI DE TIP OPOZIŢIONIST
• TULBURĂRI DE CONDUITĂ
CORELAŢII ALE SCALELOR ACHENBACH ŞI DIAGNOSTICUL REALIZAT PE

BAZA DSM
SCALE DSM-IV SCALELE

CONNERS
CBCL- CBCL- PĂRINT EDU
SCALA DIAGNOST E CAT
DERIVATE EMPIRIC DSM IC CLINIC OR

ANXIETATE/DEPRESIE 0,51 0,27 - -
ÎNSINGURARE/DEPRESIE 0,49 0,36 - -
PROBLEME DE ATENŢIE 0,80 0,53 0,77 0,88
NEATENŢIE - - - 0,81
HIPERACTIVITATE/IMPULSIVITATE - - - 0,77
COMPORTAMENT AGRESIV 0,64 0,50 - 0,81
SINDROAME INTERNALIZATE 0,59 0,45 - -
SINDROAME EXTERNALIZATE 0,62 0,30 - -
DERIVATE EMPIRIC
PE BAZA DSM-IV
ADHD 0,80 0,60 0,71 0,89
NEATENŢIE - 0,85
HIPERACTIVITATE / - 0,79
IMPULSIVITATE
1.6.3.4. ADAPTAREA SCALELOR ACHENBACH LA POPULAŢIA ROMÂNEASCĂ-

FIDELITATE ŞI VALIDITATE
Anca Domuţă,2004
Studiile transculturale ne indică faptul că ceea ce numim ADHD nu constitue o

entitate similară în culturi diferite. Diferenţele sunt de natură calitativă şi cantitativă. Normele
obţinute la scalele de evaluare în ţări precum Grecia, Italia sau Turcia nu sunt similare cu cele
din SUA, Anglia sau ţările nordice. În ciuda aceleaşi metodologii de evaluare, există
diferenţe culturale în analiza ADHD: clinicienii din China şi Indonezia au evaluat copiii mult
mai hiperactivi comparativ cu evaluările clinicienilor din SUA.
91
Eşantionul utilizat în adaptarea scalelor CBCL/6-11 şi TRF/6-11 ani adresate

părinţilor a cuprins un număr de 1 223 copii din 4 judeţe din România (Bistriţa, Cluj, Gorj şi
Prahova).
Analiza fidelităţii
Consistenţa interna: Valorila Alpha pentru scalele ADHD sunt ridicate, 0,75 în cazul
CBCL
Pentru respectiv
sindroamele0,93derivate
ŞI 0,91 empiric
pentru TRF. Aceste
valorile Alphavalori
suntindică o bună
cuprinse consistenţă
îmtre internă.
0,65 şi 0,95, iar
pentru scalele derivate pe baza DSM valorile sunt între 0,60 şi 0,91. Aceste valori sunt
adecvate pentru o scală de evaluare comportamentală şi sunt comparabile cu cele obţinute în
SUA.
Corelaţia test-retest: Valorile coeficienţilor test-retest pentru scalele care evaluează
ADHD sunt cuprinse între 0,64 şi 0,83 fapt ce indică o bună stabiliatate în timp a evaluărilor.
Analiza validităţii
Validitatea de criteriu: Pentru varianta în limba română a scalelor s-a analizat măsura
în care scalele CBCL şi TRF pot să discrimineze pe baza unui criteriu (diagnosticul
psihiatric) între copiii cu ADHD şi cei fără ADHD. Dat fiind faptul că între două astfel grupe
de copii as-au
ADHD găsit rezultate
obţinut diferenţe semnificativ
semnificativemai
la scalele descalele
mari la atenţie,care
în sensul că grupul
evaluează copiilor cu
problemele de
atenţie decât grupul copiilor normali, putem spune că aceste scale reuşesc să diferenţieze
între clinic şi normal. Din cele 25 de cazuri de copii cu ADHD, doar 4 au obţinut rezultate
sub percentilul90, 21 dintre ei fiind identificaţi de scale ca având tulburări de atenţie.
Validitatea convergenta- CORELAŢII ALE SCALELOR ACHENBACH CU ALTE
INSTRUMENTE: Unul dintre cele mai cunoscute şi răspăndite instrumente de evaluare a
ADHD sunt Scalele Conners. Se poate observa faptul că aceste corelaţii sunt fosrte mari fiind
cuprinse între 0,88 şi 0,89 pentru evaluările realizate de învăţători.
Un alt instrument de evaluare a psihopatologiei copilului îl constitue Sistemul de
Evaluare pentru Copii (BASC, 1992). Într-un studiu realizat la Institutul Bryn Mawr au fost
evaluaţi
cele douăuninstrumente
număr de 82aucopii atâtcuprinse
valori cu scalele Achenbach
între cât şiPecubaza
0,80 şi 0,87. BASC. Corelaţiile
acestor dintre
valori putem
spune că între cele două instrumente există o relaţie funcţională în privinţa evaluării ADHD.
1.6.4. PROBA DE MEMORIE REY
Explorează funcţia mnezică reliefând capacitatea de fixare şi reproducere a ei. Proba

este foarte utilizată ca metodă de psihodiagnoză a memoriei. Ea se desfăşoară în cinci etape,
stimulii fiind citiţi succesiv de examinator. Proba are atât o variantă de tip reproducere şi una
de tip reconoaştere. Ambele se pot utiliza, doar psihologul stabileşte ce variantă va
folosi.După instructajul dat subiectului de a reţine şi reproduce cât mai mult şi cât mai corect
(fidel) din stimulii prezentaţi, examinatorul pronunţă clar, cu voce tare cele 15 cuvinte ale
uneia din cele patru variante Rey, etalonate pe populaţie românească. Proba poate fi folosită
în clinică, în industrie, în şcoli etc., sub forma test-retest. Sunt notate toate cuvintele, atât cele
corecte, cele „greşite” (imaginate de subiect), cât şi cele „duble” (repetate în cadrul aceleiaşi
reproduceri de 2-3 ori).
92
Proba nu se desfăşoară contra-cronometru, iar subiectului nu i se impune să redea

cuvintele în ordinea stabilită de autor.
Operaţiunea se repetă de cinci ori chiar dacă subiectul a redat integral toţi stimulii din a treia
ori a patra evocare. Curba „dublelor” (cuvinte spuse de 2-3 ori) oferă un indice de
impromptitudine, iar cea a greşelilor un indice al infidelităţii mnezice. Se ţine cont de
rezultatele etalonării
şi reproducere pe populaţia
în funcţie de nivelulţării noastre
cultural. Deînasemenea,
evaluarea se
diferenţiată
pot efectuaa capacităţii de fixare
medii aritmetice
pentru cele cinci etape când proba este folosită n maniera test-retest.
1.6.5. BATERIA EXPERIMENTALĂ PRIVIND NIVELUL DE

DEZVOLTARE INTELECTUALĂ A COPIILOR CU VÂRSTE
CUPRINSE ÎNTRE 6-10 ANI
Bateria elaborată reprezintă un rezultat al cercetării inteprinse de către colectivul de
psihodiagnoză al Institutului de Psihologie, are un caracter operativ şi cuprinde 4 teste
principale: două teste nonverbale ( Raven şi Kohs) şi două teste verbale (Similtitudini şi
Fraze absurde). Aceste teste au fost selecţionate dintr-un număr de circa 30, cunoscute şi
apiicate pe plan mondial, experimentate şi la noi în ţară. Principiul care a stat la baza
realizării acestei baterii a fost acela al selecţionării unor teste care să se completeze între ele,
să se compenseze insuficienţele fiecărui test luat în parte, abordând intelectul în diferite
unghiuri. Bateria cuprinde un etalon şi un scor general total semnificativ.
Timpul limită de examinare depinde de vârsta subiectului, dar şi de capacitatea lui de
concentrare, de puterea lui de muncă şi de adaptarea la efort:
• 30-40 de minute- pentru copii de 6-8 ani
• 40-50 de minute- pentru copii de 9-12 ani
Matricile Color Raven, seturile A, Ab, B
Testul Raven colorat, construit pentru examinarea copiilor (5½ - 11 ani), poate
contribui la evaluarea gradului de maturitate şcolară, la descifrarea etiologiei insucceselor
şcolare, la diagnosticarea timpurie a deficienţei mintale, la cunoaşterea abilităţii mintale a
deficienţilor auditivi (surzi şi hipoacuzici), la examinarea persoanelor cu tulburări grave de
vorbire (afazie, bâlbâială, etc), precum şi a străinilor care nu cunosc limba ţării. De
asemenea, se utilizează la vârstele mai înaintate (65-85 ani) în scopuri clinice (de exemplu,
stabilirea deteriorării mintale) şi antropologice (studii de antropologie comparată).MP(c)
examinează, în general, potenţialul intelectual şi mai puţin volumul de cunoştinţe. Testul
MP(c) este destinat să evalueze, în primul rând, claritatea capacităţii de observaţie, gândirea
clară şi nivelul dezvoltării intelectuale a persoanei.
Principiile care stau la baza construirii testului:
93
În dezvoltarea activităţii intelectuale, J.C.Raven identifică, în urma unor studii

experimentale premergătoare construirii testului, 5 stadii sau momente cruciale:
• Copilul devine capabil, înainte de toate, să distingă figurile identice de cele diferite
(non-identice) şi apoi pe cele similare de cele nesimilare.
•
Ceva mai cât

persoană, târziu, el apreciază
şi faţă corect
de obiectele din orientarea figurii atât în raport cu propria sa
câmpul perceptiv.
• Mai târziu reuşeşte să perceapă ca formând un întreg (o entitate organizată) două sau
mai multe figuri distincte, izolate.
• Apoi copilul poate să analizeze elementele, caracteristicile întregului perceput şi să
facă distincţie între ceea ce este dat în test şi ceea ce trebuie să adauge el însuşi.
• În cele din urmă, copilul ajunge să compare schimbările similare în caracteristicile
percepute şi să adopte comparaţia ca metodă logică de gândire (raţionare)
Prezentarea testului:
Testul MP(c) constă din trei serii (A, Ab şi B) de câte 12 matrici. Seriile A şi B din
proba MP colorat şi necolorat sunt identice, cu excepţia faptului că seriile A şi B din MP(c)
sunt prezentate pe un fond colorat. Seriile Ab nu are corespondent în testul MP Standard.
Fiecare matrice este formată dintr-o figură sau o succesiune de figuri abstracte. În colţul din
dreapta jos lipseşte un fragment sau unul din elementele componente ale matricii. Segmentul
care lipseşte este dat, între alte desene, mai mult sau mai puţin asemănătoare, în partea de jos
a foii, subiectul trebuie să-l indice.
Probele din cadrul unei serii sunt de dificultate crescândă, dar ele se rezolvă pe baza
aceluiaşi principiu, pe care subiectul trebuie să-l descopere.
Datorită faptului că rezolvarea primelor probe este deosebit de uşoară, subiectul
înţelege sarcina cu o instrucţie prealabilă minimă şi-şi exersează tehnica de rezolvare în
însuşi cursul
Pentruparcurgerii
ca proba săprobelor.
fie mai atractivă şi să menţină atenţia copiilor, figurile sunt
desenate pe un fond viu colorat. În plus, în afară de prezentarea testului sub formă de caiet
(obiectul studiului de faţă), s-a creat o variantă în care sarcina apare mai clară, deoarece
matricea este dată sub forma unei planşete, iar piesele, între care se găseşte cea adecvată, sunt
mobile, completarea având loc în mod practic.
TESTUL SIMILTITUDINI
Proba cuprinde 13 itemi similtitudini şi urmăreşte evidenţierea capacităţii subiectului
de a descoperi însuşiri esenţiale şi comune pentru două sau trei obiecte, analizate pe plan
mintal şi sesizarea unor diferenţieri sau asemănări care reprezintă operaţii intelectuale
importante. Se atribuie 0, 1 sau 2 puncte fiecărui răspuns, în funcţie de nivelul şi structura
acestuia. În final se face suma punctelor obţinute de către subiect.
Rezolvarea probei solicită, într-o succesiune logică, operaţii de analiză comparare,
sinteză şi clasificare. Folosirea unui criteriu de clasificarea unui item, descoperirea şi
folosirea unui alt criteriu în rezolvarea itemului următor, implică o flexibilitate a gândirii, fapt
care nu este deloc neglijabil în activitatea intelectuală. Răspunsurile se pot baza pe sesizarea
94
unor criterii esenţiale sau neesenţiale, în funcţie de acestea putând fi denumite pentru cotare,
superioare sau inferioare.
Rezolvarea testului Similtitudini, ca în cazul celor mai multe teste verbale. Este
influenţată într-o oarecare măsură de factori socio-culturali. Testul cuprinde itemi care
apelează atât la cunoştinţele învăţate cât şi temi ce presupun un grad mai mare de
discernământ, descoperirea unor criterii noi sau alţi itemi preluaţi.
TESTUL KOHS
Materialul folosit pentru testul Kohs a fost cel al lui Kohs-Goldstein, adaptat de
Nadine Galifret-Granjan şi Hilda Santucci, prin eliminarea unor itemi (ultimii 2 din cei 12 ai
versiuniiTestul
Goldstein) şi prin
cuprinde reducerea
o serie ajutoarelor
de modele, oferite subiectului.
figuri mozaic ( trei serii a câte 10 cartonaşe), care
trebuie să fie reproduse de către subiect cu ajutorul unor cuburi. Copiii au la dispoziţie 8
cuburi cu o faţă roşie, una albastră, una galbenă, una albă, una divizată pe diagonală
(jumătate albă şi jumătate roşie) şi una divizată în acelaşi mod (jumătate albastră şi jumătate
galbenă). Acesta trebuie să realizeze fiecare construcţie folosind 4 cuburi şi dacă este cazul
poate solicita un exemplu. Timpul afectat este de 1 sau 2 minute în funcţie de modul de
realizare al sarcinii. Se notează atât seria de ajutoare acordate, cât şi timpul acordat fiecărei
forme de ajutor. Dacă sunt anumite inversiuni tipice sau construcţii aberante, acestea trebuie
desenate rapid pe o foaie de notare. Punctajul acordat subictului poate fi de de 1-6 puncte.
Modelele sunt de dificultate crescândă încât să solicite progresiv capacitatea
intelectualăsau
succesive a copilului (5-15 ani).
timpul necesar Progresul
efectuării obţinut
lor. Testul se prin
este poatespecificul
referi la reuşita
său un construcţiilor
test nonverbal
însă rezolvarea sa a constatat o corelaţie foarte strânsă între rezultatele obţinute la acest test şi
rezultatele unor teste verbale de inteligenţă, de tip Binet.
TESTUL FRAZE ABSURDE

După cum recunoştea Binet însuşi, încă din 1971, Fraze absurde reprezintă o probă
mai complicată şi mai adecvată pentru măsurarea spiritului critic şi a capacităţii de a judeca
logic.
metriqueProba cuprinde un număr

de l’intelligence’’, de 17şifraze:
(R. Zazzo 3 dintre ele3 sunt
colaboratorii), din ,,preluate din inteligenţei’’
Măsurarea ,,Nouvelle echelle
(Fl.
Ştefănescu Goangă), 3 din ,, Echelle K.L.T. ‚’’ (P. Kettlor, P. Laurent, Y. Thireau), iar restul
de 8 fraze au fost concepute de către autorii bateriei de faţă. Preexperimetarea probei a
condus la unele reformulări în ceea ce priveşte enunţarea problemelor, înlocuirea unor
cuvinte ce aparent nu aveau importanţă, dar care acţionau negativ asupra desfăşurării
raţionamentului. Subiectul poate primii 0 sau 1 punct, în funcţie de modul în care subictul
descoperă absurditatea frazelor.
95
96
CAPITOLUL 2
PRELUCRAREA ŞI INTERPRETAREA
REZULTATELOR

2.1 PROCEDURA
Rezultatele obţinute ca urmare a aplicării a patru scale au fost prelucrate după cum
urmează:
Scorurile obţinute la scalele de inteligenta de catre copiii cu ADHD au fost comparate
cu scorurile obţinute la scalele de inteligenţă de către copiii fara ADHD. Pentru prelucrarea
datelor s-a folosit Independent- Samples T Test (Testul T pentru eşantioane independente).
Aceeasi procedura a fost utilizata si in cazul probei de memorie Rey.
Scorurile obţinute la TRF de către profesori (evaluarea copiilor cu ADHD) au fost
comparate cu scorurile la CBCL obţinute de către părinţi (evaluarea aceloraşi copii),
folosindu-se Paired- Samples T Test (Testul T pentru eşantioane perechi), pentru a vedea in
ce masură corespund evaluăile acestora.
97
Scorurile obţinute la TRF de catre părinţii copiilor cu ADHD au fost comparate cu

scorurile obţinute la TRF de către parinţii copiilor fără ADHD. Pentru prelucrarea datelor s-a
folosit Independent- Samples T Test (Testul T pentru eşantioane independente).
Scorurile obţinute la TRF de către profesori în evaluarea copiilor cu ADHD au fost
comparate cu scorurile obţinute la TRF de către profesori în evaluarea copiilor fara ADHD.
Pentru prelucrarea
eşantioane datelor s-a folosit Independent- Samples T Test (Testul T pentru
independente).
Scorurile obţinute la TRF/CBCL aufost supuse unei corelaţii Alfa Cronbach
2.2. REZULTATELE OBŢINUTE ŞI INTERPRETAREA

PSIHOLOGICĂ A ACESTORA
IPOTEZA GENERALA NR.1

În urma aplicării Testului T pentru eşantioane perechi asupra rezultatelor obţinute ca
urmare a aplicării chestionarului TRF şi CBCL asupra a două grupuri de câte 20 de persoane
fiecare, primul grup fiind alcătuit din părinţii(sau unul dintre aparţinători, acolo unde este
cazul) copiilor cu ADHD, cel de-al doilea din profesorii (învăţătorii) acestora, ambele
grupuri fiind puse în situaţia de a-i evalua pe copii cu acel chestionar, s-au obţinut
urmatoarele rezultate1:
• în ceea ce priveşte scala de anxietate, valoarea t calculată pentru cele două grupuri-
pereche (df=19), pentru un α= 0.05 bilateral este mai mică decât valoarea t critic:/-
0.293/< 2.045 (sig= 0.773); ceea ce înseamnă că nu există o diferenţă semnificativă
între cele două grupuri în ceea ce priveşte scorurile obţinute la această scală.
• în ceea ce priveşte scala însingurare / depresie, valoarea t calculată pentru cele două
grupuri- pereche (df=19), pentru un α= 0.05 bilateral este mai mică decât valoarea t
critic: 0.159< 2.045 (sig= 0.875); ceea ce înseamnă că nu există o diferenţă
semnificativă între cele două grupuri în ceea ce priveşte scorurile obţinute la această
scală.
• în ceea ce priveşte scala probleme somatice, valoarea t calculată pentru cele două
semnificativă între cele două grupuri în ceea ce priveşte scorurile obţinute la această
scală.
• în ceea ce priveşte scala probleme de relaţionare socială , valoarea t calculată pentru

cele două grupuri- pereche (df=19), pentru un α= 0.05 bilateral este mai mare decât
1
98
valoarea t critic: 2.496 > 2.045 (sig= 0.022); ceea ce înseamnă că există o diferenţă
semnificativă între cele două grupuri în ceea ce priveşte scorurile obţinute la
această scală.
• în ceea ce priveşte scala cogniţii disfuncţionale, valoarea t calculată pentru cele două
grupuri- pereche
critic: 4.880 > (df=19), pentru0.000);
2.045 (sig= un α= ceea
0.05 bilateral este mai
ce înseamnă cămare decât
există o valoarea
diferenţăt
această scală.
• în ceea ce priveşte scala probleme de atenţie, valoarea t calculată pentru cele două
grupuri- pereche (df=19), pentru un α= 0.05 bilateral este mai mare decât valoarea t
critic: /-2.707/ > 2.045 (sig= 0.022); ceea ce înseamnă că există o diferenţă
această scală.
• în ceea ce priveşte scala violarea regulilor, valoarea t calculată pentru cele două
grupuri- pereche (df=19), pentru un α= 0.05 bilateral este mai mare decât valoarea t
critic: 2.336 > 2.045 (sig= 0.031); ceea ce înseamnă că există o diferenţă
această scală.
• în ceea ce priveşte scala agresivitate, valoarea t calculată pentru cele două grupuri-
pereche (df=19), pentru un α= 0.05 bilateral este mai mare decât valoarea t critic: /-
4.030/ > 2.045 (sig= 0.001); ceea ce înseamnă că există o diferenţă semnificativă
• în ceea ce priveşte scala probleme de internalizare, valoarea t calculată pentru cele
două grupuri- pereche (df=19), pentru un α= 0.05 bilateral este mai mică decât
valoarea t critic: 0.349< 2.045 (sig= 0.731); ceea ce înseamnă că nu există o diferenţă
semnifivativă între cele două grupuri în ceea ce priveşte scorurile obţinute la această
scală.
• în ceea ce priveşte scala probleme de externalizare, valoarea t calculată pentru cele

două grupuri- pereche (df=19), pentru un α= 0.05 bilateral este mai mică decât
valoarea t critic: 0.205 < 2.045 (sig= 0.840); ceea ce înseamnă că nu există o diferenţă
scală.
• în ceea ce priveşte scala tulburări afective, valoarea t calculată pentru cele două
99
scală.
• în ceea ce priveşte scala tulburări somatice, valoarea t calculată pentru cele două
grupuri- pereche<(df=19),
critic: /-0.524/ pentru0.607);
2.045 (sig= un α= ceea
0.05 bilateral este mai
ce înseamnă mică
că nu decâto valoarea
există diferenţăt
scală.
• în ceea ce priveşte scala ADHD, valoarea t calculată pentru cele două grupuri-
pereche (df=19), pentru un α= 0.05 bilateral este mai mică decât valoarea t critic: /-
15.868/ > 2.045 (sig= 0.000); ceea ce înseamnă că există o diferenţă semnifivativă
•
în ceea cepentru
(df=19), priveşte
unscala ODD,
α= 0.05 valoarea
bilateral t calculată
este mai micapentru
decâtcele două grupuri-
valoarea pereche
t critic: 1.322 <
2.045 (sig= 0.202); ceea ce înseamnă că nu există o diferenţă semnificativă între cele
două grupuri în ceea ce priveşte scorurile obţinute la această scală.
• în ceea ce priveşte scala CD, valoarea t calculată pentru cele două grupuri- pereche
(df=19), pentru un α= 0.05 bilateral este mai mica decât valoarea t critic: 1.609 <
2.045 (sig= 0.124); ceea ce înseamnă că nu există o diferenţă semnificativă între cele
În urma prelucrărilor statistice realizate, s-a observat clar că nu există diferenţe

semnificative între evaluările
depresie, probleme somatice,părinţilor şi ale profesorilor
interiorizare, la scalele
exteriorizare, anxietate,
tulburări însingurare
afective, tulburări/
somatice/, ODD sau CD.
Totuşi dacă privim cu atenţie rezultatele obţinute mai sus, vom constata că
neconcordanţele între evaluările parinţilor şi ale profesorilor se înregistrează la nivelul
următoarelor scale: probleme de relaţionare socială, cognitii disfuncţionale, probleme de
atenţie, violarea regulilor, comporatemt agresiv, şi dacă ne referim la derivatele pe baza
criteriilor DSM IV, diferenţele semnificative sunt doar în cazul scalei ADHD. Astfel, dacă
privim cu atenţie, discrepanţa intervine exact în cadrul scalelor care evaluează tocmai
problemele frecvente pe care le întampină un copil hiperactiv diagnosticat cu ADHD.
Aceste diferenţe de fapt surprind atitudinea diferita pe care cei din jur o au faţa de ei.
Astfel părinţii, încopilului,
comportamentelor mediul a familial realizează
dispoziţiior, observarea
a preferinţelor, constantă
obiceiurilor şi evaluarea
în timpul mesei,
somnului, precum şi relaţia cu prietenii. De asemnea ei cunosc reacţiile copilului faţă de o
serie de persoane şi evenimente şi pot transforma sarcinile de rutină în acte de evaluare care
trebuie incluse în evaluarea completă a copilului. Părinţii copiilor cu ADHD percep ca fiind
mai severe problemele de relaţionare socială, cogniţiile disfuncţionale şi violarea regulior,
decât profesorii deoarece profesorii se raportează la copii dintr-o cu totul altă perspectivă.
100
La cei mai mulţi copii cu ADHD, problemele de mai sus, se manifestă şi sunt limitate la
mediul familial. Ei ajung deseori să aibă conflicte cu părinţii sau cu alte persoane adulte
semnificative, precum şi cu fraţii sau cu alte persoane din afara familiei. Ei se înfurie foarte
repede, îi enervează pe ceilalţi în mod constant şi îi învinovăţesc pentru problemele şi
comportamentele proprii neadecvate.Persoanele apropiate observă cum, in general copilul
cunoaşte
doreşte însemnificaţia normelor
mod intenţionat de convieţuire
să se supună. în societateagresive
Comportamentele dar de cele mai multe
se manifestă oriîntr-
deci nu
un singur context. Părinţii observă imposibilitatea ca propiul copil să stabilească contacte
profunde, nu are prieteni apropiaţi iar timpul liber şi-l petrec în casă. Copiii nu sunt invitaţi la
petreceri sau la aniversări, sunt stigmatizaţi de ceilalţi fiind percepuţi ca izolaţi sau retraşi.
Discrepanţele în ce priveşte aceaste scale pot interveni şi datorită faptului că, unii copii sunt
rezervaţi doar în mediul familial, faţă de mai mulţi membrii ai familiei, iar în afara acestui
mediu sunt prietenoşi şi adaptaţi.
O dată cu integrarea în mediul şcolar, copilul se confruntă cu sarcini structurate, în
care trebuie să îşi aloce resursele, iar profesorii pot evalua calitatea alocării acestora în mod
eficient. Ceea ce sunt mult mai evident pentru un cadru didactic sunt probleme de atenţie,
imposibilitateaşcolare
performanţele susţinerii
ale şicopiilor.
concentrării în timpul
Prin urmare oreleor au
profesorii de fost
curs,mai
fapttentaţi
ce afectează evident
să aprecieze ca
fiind mai grave probleme de atenţie ale copiilor şi au apreciat mult mai repede faptul că
subiecţii pot suferii de ADHD. Se ştie faptul că mai ales copiii indisciplinaţi sau cei care nu
se supun regulilor pot fi adesea evaluaţi de către profesori ca fiind mai degrabă neatenţi decât
impulsivi. Acest aspect se poate datora faptului că, de cele mai multe ori, în mediul şcolar
ceea ce contează este calitatea achiziţiilor academice, rezultatele concrete şi perfomanţele
obţinute, latura social-afectivă trecând pe plan secundar.
În acelaşi timp, profesorii au posibilitatea de a compara comportamentele copiilor
între ei, de a observa copilul în situaţii diverse, sarcini structurate, joc liber sau în
interacţiune cu colegii, prilej cu care subiecţii cu ADHD se pot diferenţia printr-un nivel
exacerbat
copiii suntde agresivitate.
percepuţi Acesta
ca fiind mult poate fi unul dintre motivele pentu care, în mediul şcolar,
mai agresivi.
De asemenea, în procesul evaluării pot intervenii şi alte variabile ce trebuie
manipulate. Coroborând afirmaţiile cu datele obţinute în urma anamnezei realizate, s-a
constat faptul că, discordanţele înregistrate se pot datora faptului că, de multe ori, părinţii
percep simptomele principale caracteristice ADHD ca fiind mai puţin severe şi cu un impact
mult mai puţin negativ asupra vieţii în general, decât profesorii copiilor respctivi şi, uneori,
primele semne ale tulburării sunt concepute ca fiind o urmare normala a dezvoltării neuro-
psihologice a copilului. Vârsta, situaţia socială, experienţa în câmpul muncii pot fi de
asemenea determinative. Părinţii mai tineri, care îşi petrec foarte puţin timp cu copiii lor şi
care munceste exagerat de mult sunt mai tentaţi să conchidă că sunt îndeplinite criteriile
pentru ADHD decât părinţii mai în vârstă şi mai experimentaţi, cu un program de muncă mult
mai flexibil şi care le acordă copiilor mult mai multă atenţie. Acelaşi lucru se poate întâmpla
şi în cazul profesorilor, care pot fi sau nu familiarizaţi cu cauzele şi consecinţele tulburării.
La acest nivel, vârsta şi experienţa cadrelor didactice joacă un rol esenţial. De asemenea s-a
constat faptul că părinţii cu un nivel intelectual sau social satisfăcător sau mai înalt priveau
cu mai multă îngăduinţă semnele de ADHD, şi de multe ori problemele asociate erau trecute
cu vederea sau ignorate în mod voit.
În concluzie, putem observa cu uşurinţă că manifestările şi comportamentele
concrete ale copilului cu ADHD diferă în mod semnificativ în mediul familial şi în cel şcolar.
101
Aceste credinţe false pot întârzia stabilirea unui diagnostic corect şi impiedica formarea unor
programe educaţionale corecte de intervenţie şi prevenţie a tulburărilor comportamentale şi
dificultăţilor de învăţare ulterioare. Prin urmare, ipoteza numărul 1, potrivit căreia ,,Există
diferenţe semnifivative în ce priveşte modul în care părinţii şi profesorii evaluează aceeaşi
copiii cu ADHD’’, se confirmă.
IPOTEZA GENERALĂ NR. 2

Pentru uşurarea interpretării psihologice a rezultatelor şi având în vedere derivarea
conceputală pe baza criteriilor DSM, a avut loc o regrupare a ipotezelor.
În urma aplicării Testului T pentru eşantioane independente asupra rezultatelor

obţinute ca urmare a aplicării chestionarului CBCL asupra a două grupuri de câte 20 de
persoane fiecare, primul grup fiind alcătuit din parinţii (sau unul dintre aparţinători, acolo
unde este cazul)
aparţinători, acolocopiilor diagnosticati
unde este cu ADHD,
cazul) copiilor cel de-al
fără ADHD, doilea
puse din parintii
în situaţia de a- (sau unul copiii,
şi evalua dintre
s-au obţinut următoarele rezultate:
• valoarea t calculată pentru cele două eşantioane independente(m1=11.90, s1=6.52;

m2=5.10, s2=3.21) pentru anxietate (df=38), pentru un α= 0.05 bilateral este mai
mare decât valoarea t critic: 4.184> 1.959 (sig= 0.000); ceea ce înseamnă că există o
diferenţă semnifivativă între cele două grupuri în ceea ce priveşte scorurile
obţinute la această scală .
•
valoarea
m2=2.70,t s2=1.71)
calculatăpentru
pentrutulburări
cele douăanxioase
eşantioane(df=38),
independente(m1=5.65,
pentru un α= 0.05s1=3.28;
bilateral
este mai mare decât valoarea t critic: 3.561> 1.959 (sig= 0.000); ceea ce înseamnă că
există o diferenţă semnifivativă între cele două grupuri în ceea ce priveşte
scorurile obţinute la această scală.

m2=2.40, s2=1.46) pentru insingurare / depresie (df=38), pentru un α= 0.05
bilateral este mai mare decât valoarea t critic: 3.658> 1.959 (sig= 0.000); ceea ce
înseamnă că există o diferenţă semnifivativă între cele două grupuri în ceea ce
priveşte scorurile obţinute la această scală.
• valoarea t calculată pentru valoarea t calculată pentru cele două eşantioane

independente(m1=10.10, s1=5.33; m2=3.00, s2=2.55) pentru tulburări afective
(df=38), pentru un α= 0.05 bilateral este mai mare decât valoarea t critic: 5.372>
1.959 (sig= 0.000); ceea ce înseamnă că există o diferenţă semnifivativă între cele
102

m2=12.55, s2=7.52) pentru probleme de interiorizare (df=38), pentru un α= 0.05

m2=4.00, s2=3.97) pentru tulburări somatice (df=38), pentru un α= 0.05 bilateral
este mai mic decât valoarea t critic: 0.466 < 1.959 (sig= 0.644); ceea ce înseamnă că
nu există o diferenţă semnifivativă între cele două grupuri în ceea ce priveşte

m2=7.60, s2=2.89) pentru probleme de relaţionare socială (df=38), pentru un α=
0.05 bilateral este mai mare decât valoarea t critic: 9.491> 1.959 (sig= 0.000); ceea
ce înseamnă
priveşte că există
scorurile o diferenţă
obţinute semnifivativă
la această scală. între cele două grupuri în ceea ce

m2=5.60, s2=0.88) pentru cogniţie disfuncţională (df=38), pentru un α= 0.05

m2=5.85, s2=1.08)
este mai mare decâtpentru probleme
valoarea t critic: de (df=38),
atenţie1.959
27.070> (sig=pentru
0.000);unceea
α= 0.05 bilateral
ce înseamnă
că există o diferenţă semnifivativă între cele două grupuri în ceea ce priveşte
scorurile obţinute la această scală .

m2=4.80, s2=1.15) pentru ADHD (df=38), pentru un α= 0.05 bilateral este mai mare
decât valoarea t critic: 15.535> 1.959 (sig= 0.000); ceea ce înseamnă că există o
obţinute la această scală

m2=9.00, s2=4.66) pentru violarea regulior (df=38), pentru un α= 0.05 bilateral
103

m2=10.80, s2=5.14) pentru comportament agresiv (df=38), pentru un α= 0.05

m2=4.75, s2=1.88) pentru ODD (df=38), pentru un α= 0.05 bilateral este mai mare

m2=6.45, s2=4.29) pentru CD (df=38), pentru un α= 0.05 bilateral este mai mare
diferenţă
obţinute lasemnifivativă
această scală. între cele două grupuri în ceea ce priveşte scorurile

m2=19.90, s2=9.14) pentru probleme de exteriorizare (df=38), pentru un α= 0.05
După cum observăm din prelucrarea statistică realizată observăm că, în afara
scalei Tulburări Somatice, la toate celălalte scale există diferenţe semnificative între
scorurile obţinute
copiilor fără ADHD din(evaluarea
evaluareafiind
copiilor cu ADHD
făacută, şi cele
în ambele obţinute
cazuri, din evaluarea
de către părinţii sau
aparţinătorii copiilor).

obţinute ca urmare a aplicării cbcl trf asupra a două grupuri de câte 20 de persoane fiecare,
primul grup fiind alcatuit copiii diagnosticati cu adhd, cel de-al doilea din copiii fara adhd,
ambele categorii fiind evaluate de catre profesori, s-au obţinut urmatoarele rezultate:

m2=6.45,
mare decâts2=3.67)
valoareapentru
t critic:anxietate (df=38),
2.934> 1.959 pentru un
(sig= 0.006); α=ce0.05
ceea bilateral
înseamnă că este maio
există

m2=1.95, s2=1.27) pentru însingurare / depresie (df=38), pentru un α= 0.05
104


m2=2.35, s2=1.69)
este mai mare decât pentru probleme
valoarea somatice
t critic: 3.996> (df=38),
1.959 pentru ceea
(sig= 0.000); un α=ce0.05 bilateral
înseamnă că

m2=5.90, s2=1.55) pentru probleme de relaţionare socială (df=38), pentru un α=
ce înseamnă că există o diferenţă semnifivativă între cele două grupuri în ceea ce

m2=4.90, s2=0.96) pentru cogniţie disfuncţională (df=38), pentru un α= 0.05

m2=6.80, s2=2.37) pentru probleme de atenţie (df =38), pentru un α= 0.05 bilateral
este mai mare decât valoarea t critic: 12.305> 1.959 (sig= 0.000); ceea ce înseamnă
că există o diferenţă semnificativă între cele două grupuri în ceea ce priveşte

m2=9.25, s2=4.02) pentru hiperactivitater/ impulsivitate (df=38), pentru un α=
ce înseamnă că există o diferenţă semnificativă între cele două grupuri în ceea ce

m2=5.65, s2=3.15) pentru violarea regulilor (df=38), pentru un α= 0.05 bilateral
există o diferenţă semnificativă între cele două grupuri în ceea ce priveşte

m2=13.75, s2=7.74) pentru comportament agresiv (df=38), pentru un α= 0.05
105
înseamnă că există o diferenţă semnificativă între cele două grupuri în ceea ce


m2=10.55,
bilateral s2=4.44)
este pentru
mai mare probleme
decât valoareade internalizare
t critic: (df=38),
4.269> 1.959 pentru
(sig= un α=
0.000); 0.05
ceea ce

m2=19.90, s2=10.52) pentru probleme de externalizare (df=38), pentru un α= 0.05

m2=1.70, s2=1.17) pentru tulburări afective (df=38), pentru un α= 0.05 bilateral

m2=2.60, s2=1.98) pentru tulburări anxioase (df=38), pentru un α= 0.05 bilateral
există o diferenţă semnifivativă între cele două grupuri în ceea ce priveşte scorurile
obţinute la această scală.
m2=1.15, s2=1.34) pentru tulburari somatice (df=38), pentru un α= 0.05 bilateral
este mai mare decât valoarea t critic: 3.158 > 1.959 (sig= 0.003); ceea ce înseamnă că
există o diferenţă semnificativă între cele două grupuri în ceea ce priveşte

m2=6.45, s2=3.08) pentru ADHD (df=38), pentru un α= 0.05 bilateral este mai mare

m2=4.65, s2=2.66) pentru ODD (df=38), pentru un α= 0.05 bilateral este mai mare
106


m2=6.45, s2=4.33) pentru CD (df=38), pentru un α= 0.05 bilateral este mai mare
decât valoarea
diferenţă t critic: 6.710>
semnifivativă între 1.959 (sig=grupuri
cele două 0.000); în
ceea ce ce
ceea înseamnă
priveştecăscorurile
există o
La toate scalele există diferenţe semnificative între scorurile obţinute din

evaluarea copiilor cu ADHD şi cele obţinute din evaluarea copiilor fără ADHD
(evaluarea fiind făcută, în ambele cazuri, de către profesorii copiilor).
Pentru uşurarea interpretării psihologice a rezultatelor şi având în vedere derivarea

conceputală pe baza criteriilor DSM, a avut loc o regrupare a ipotezelor.
Însubiecţii
faptul că, urma evaluărilor
cu ADHD realizate deun
dezvoltă către părinţi
nivel şi de către
de anxietate maiprofesori, se poate
ridicat decât copiiiconstata
care nu
suferă de acestă afecţiune. Aceste aprecieri vin în concordanţă cu teoriile care postulează
faptul că, în ciuda diferenţelor socio-demografice, anxietatea şi ADHD-ul au o etiologie
comună şi împărtăşesc aceiaşi factori de risc. Putem vorbi astfel despre existenţa unor semne
şi simptime comune şi anume:neliniştea excesivă, reactivitate fizică mărită la stimuli,
îngrijorări repetate şi nefondate, frică fără un obiect precizat, obsesii sau compulsii,
coşmaruri sau reexperimentarea traumei.
Datorită dificultăţilor întâmpinate de copiii cu ADHD la nivelul tuturor ariilor de
manifestare, în special în mediul şcolar, aceştia vor deveni anxioşi, nesiguri pe ei, rezervaţi şi
nehotărâţi. Dacă problemele şi eşecurile se agravează şi au un caracter permanen, atunci se va
declanşaDin
şi ocele
anxietate care fetele
observate, le va domina
sunt celeîntreaga activitatelaşiaviaţă.
mai predispuse declanşa probleme ce ţin de
anxietate, ele resimţind pregnant mai ales sentimentul de abandon. Spre deosebire de copiii
normali, subiecţii evaluaţi de părinţi ca fiind anxioşi sunt mai puţin impulsivi, au rezultate
mai slabe la învăţătură şi au mai puţine tulburări de comportament.De asemenea aceştia se
panichează mult mai repede, au în permanenţă nevoie de asigurări şi confirmări, sunt foarte
timizi, evitanţi şi nu pot stabili sub nici o formă contacte cu persoanele străine. Ei pot ajunge
la un moment dat chiar la fobia socială. La acest nivel are loc o combinaţie inedită între
încetinirea ritmului gândirii specifică sindromului ADHD şi o accelerare bruscă a acestuia
caracteristică anxietăţii. Această asociaţie poate fi derutantă pentru copil.
Bineînţeles că, în cazul unor situaţii frustrante şi eşecuri repetate anxietatea se poate
declanşa
copii cu şi la un copil
ADHD care nu
este faptul că suferă de nici
anxietatea esteo legată
tulburare.
maiCeea ce este
ales de slabadefinitoriu însă pentru
reglare a emoţiilor
decât de frica efectivă. Datorită nivelului crescut de impulsivitate şi hiperactivitate, subiectul
nu îşi poate controla propriile trairi, se lasă pradă sentimentelor care îl invadează şi nu ăpate
stabili sub nici o formă barieire sau limite. Astfel, un prag exacerbat de emoţionalitate se
poate transformă mai târziu în nevroză sau anxietate.
În final, în urma precizărilor de mai sus, putem conchide că ipotezele specifice 2.1 şi
2.11 şi. care susţin faptul că ,,există diferenţe semnificative în ce priveşte scorurile obţinute
de către cele două grupuri la scalele Anxietate şi Tulburări Anxioase( în sensul că subiecţii cu
107
ADHD au obţinut în urma evaluării realizate de către părinţi şi profesori), scoruri mai mari la
respectivele scale), se confirmă.
În urma evaluărilor realizate de către părinţi, se poate constata faptul că, subiecţii cu
ADHD dezvoltă mai frecvent tulburări afective decât copiii care nu uferă de acestă afecţiune.
Acest lucru se datoreză faptului că subiecţii respectivi au permanente dificultăţi în stabilirea
de contacte
şcolar sociale profunde,
au permanente eşecuri însunt respinşi
ciuda şi stigmatizaţi
abilităţilor de către
deţinute. Ipoteza 2.2anturaj iardoar
se referă în domeniul
la latura
depresivă a copiilor cu ADHD în timp ce ipoteza 2.11 face referire la tulburările afective în
general. Însă nu trebuie uitat faptul că aceste concluzii sunt extrase doar în urma evaluării
realizate de părinţi şi valabiliatea acestora este limitată la acest nivel.
De cele mai multe ori, copiii cu ADHD devin mult mai depresivi decât copiii normali,
tocmai datorită dificultăţilor întâmpinate. A te simti nefericit în momente de adversitate face
parte din experienţa normală. Simptomul dispoziţiei depresive este o componentă a multor
sindroame psihiatrice şi se întâlneşte de asemenea în mod obişnuit şi în cazul sindromului
ADHD. Rezullatele obţinute susţin teoria potrivit căreia ADHD şi tulburarea afectivă (în
special ne referim la tulburarea bipolară) prezintă fenomenologie şi comorbidităţi comune
cum ar fi hiperactivitatea psihomotorie,demoralizarea, starea disforică şi comportamentul
opoziţionist.
ADHD se asociază cu o imagine de sine şi o stima de sine foarte scăzută ce determină
de cele mai multe ori dificultăţi de adaptare a copiilor. Stima de sine scăzută poate fi efectul
eşecurilor şcolare repetate şi a relaţiilor interpersonale deficitare. Spre deosebire de alţi
copii , cei care prezintă ADHD suplimentar, sunt mai depresivi si anxioşi, au mai multe
probleme de comportament, sunt spitalizati de mai multe ori şi sunt mult mai disfuncţionali
social.
Copiii cu ADHD se pot situa şi în extrema cealaltă a tulburărilor afective, referindu-ne
aici la debutul unei posibile manii. Iritabilitatea este un simptom cheie al maniei. Totuşi
incidenţa acestuia se regăseşte şi la nivelul opoziţionismului (copilul este irascibil), anxietăţii,
depresiei darşişifluctuanţa
iritabilitatea în ce priveşte ADHD
trăirilor prin toleranţa
în general scăzută comune
sunt simptome la frustrare. Excitabilitatea,
celor două tulburări. Cu
alte cuvinte, iritabilitatea poate fi un artefact care cauzează comorbiditatea de faţă.
Tulburările de gândire şi limbaj nu sunt caracteristice doar maniei, ci sunt prezente deseori şi
la copiii cu ADHD. Aceştia din urmă iţi pierd controlul in anumite contextele suprasolicitante
şi sunt mai exhilibraţi atunci când situaţiile respective prezintă un anumit grad de structurare
şi organizare. Tabloul clinic al maniei în cazul copiilor cu ADHD se remarcă prin natura sa
mixta şi prin iritabilitatea accentuată, prin schimbările bruşte şi prin
hiperactivitate.Iritabilitatea acestor copii se asociază profund cu violenţa. Totuşi, ceea ce nu
regăsim în cazul copiilor cu ADHD este dispoziţia expansivă şi grandomania.
2.1.2 care susţin faptul că ,,există diferenţe semnificative în ce priveşte scorurile obţinute de
către cele două grupuri la scalele Însingurare / Depresie şi Tulburări Afective ( în sensul că
subiecţii cu ADHD au obţinut în urma evaluării realizate de către părinţi şi profesori, scoruri
mai mari la respectivele scale), se confirmă.
Dat fiind cele prezentate mai sus şi având în vedere evaluările realizate de către
părinţii copiilor din cele două grupuri, putem conchide că ipoteza specifică 2.17. care
specifică că ,, Există diferenţe semnificative în ce priveşte scorurile obţinute de cele două
grupuri de copii la Scala Probleme de Interiorizare’’ (în sensul că subiecţii cu ADHD au
108
obţinut în urma evaluării realizate de către părinţi, scoruri mai mari la respectiva scală) se
confirmă.
Atât părinţii cât şi profesorii sunt de părere că, spre deosebire de copiii normali,
subiecţii cu ADHD întâmpină dificultăţi în ce priveşte relaţionarea socială. Părinţii şi
profesorii observă imposibilitatea ca propiul copil să stabilească contacte profunde, nu are
preferate
prieteni apropiaţi
relaţiile cuiarcopiii
timpul
mailiber
mari şi-l petrec în casă. Chiar se observă că de obicei sunt
de vârstă.
Există o strânsă legătură între existenţa sindromului ADHD şi respingerea din partea
colegului de joacă în copilărie sau, de-a lungul timpului, între ADHD şi problemele în relaţia
de cuplu ce survin mai târziu. Acest lucru se datorează imaturităţii şi impulsivitaţii specifice,
copilul neavând la dispoziţie abilităţi care să-i permită menţinerea unei relaţii ,,sănătoase,, .
Perioada şcolară este vârsta când devin din ce în ce mai vizibile greutăţile întâmpinate
de copil acasă sau cu diferite ocazii când acesta iese, însoţit de cei care îl îngrijesc, de
exemplu, la cumpărături, în parc sau la o vizită oarecare. S-ar putea ca părintele să considere
că membrii familiei refuză să aibă grijă de copil şi că alţi copii refuză sa-l invite pe micuţul
lor la petreceri sau afară, la joacă
DatorităCopii au probleme
impulsivităţii în stabilirea
şi chiar de contacte
agresivităţii autentice,
excesive, atâtpercepuţi
copiii sunt la şcoală cât şi în de
negativ familie.
către
colegi şi chiar de către membrii familiei, sunt marginalizaţi şi izolaţi.
În final, în urma precizărilor de mai sus, putem conchide că ipoteza specifică 2.4 care
susţine faptul că ,,există diferenţe semnificative în ce priveşte scorurile obţinute de către cele
două grupuri la scala Probleme de relaţionare socială ( în sensul că subiecţii cu ADHD au
obţinut în urma evaluării realizate de către părinţi şi profesori, scoruri mai mari la respectiva
scală), se confirmă.
În ce priveşte existenţa unei disfuncţionalităţi cognitive, atât profesorii cât şi părinţii
sunt de părere că acestea sunt mai pregnante la copiii cu ADHD. Cel mai probabil, acest
aspect se datorează faptului că raportarea se face strict la rezultatele şcolare, care nu sunt nici
pe departe
repetat strălucite
o clasă de celînpuţin
cazul
o subiecţilor
dată iar, în din primul
grupul grup. 15
de control dindoi
doar ceicopiii
20 deaucopii cu ADHD
trebuit au
sa repete
o clasă, restul având rezultate satisfăcătoare sau chiar foarte bune. Interesant este faptul că,
cei mai mulţi dintre subiecţii de sex masculin cu ADHD prezintă dificultăţi la materiile de
studiu ce presupun memorare, concretizare şi abstractizare, domeniile ce ţin de spectrul real
fiind mai uşor de abordat pentru ei. Pe de altă parte, situaţia se schimbă la nivelul fetelor cu
ADHD, care au rezultate foarte slabe în toate ariile de studiu, în deosebi la matematică,
informatică sau la limbile străine, acestea atingând un nivel aproape de medie la materii
precum istorie sau geografie. O caracteristică a copiilor cu ADHD o reprezintă performanţele
şcolare sub medie.
personalitate. Totuşi se pare că neatenţia este asociată cu afectări neuropsihologice
semnificative deoarece simptomatologie de neatenţie este mai mult legată de aspecte
cognitive şi are un mai mare grad de heritabilitate. Acesta poate fi unul dintre motivele care
fac diferenţierea între cele două loturi experimentale.
Ceea ce trebuie înţeles de către profesori şi părinţi este faptul că dificultăţi şcolare la
copiii cu ADHD se datorează în primul consecinţelor comportamentale ale simptomele de
inatenţie, hiperactivitate sau impulsivitate şi nu incapacităţii intelectuale. . Strategiile
109
educaţionale cum ar fi predarea pas cu pas, check-listingurile sau sitemul de recompensare

cu puncte pot fi foarte utile în reducerea inabilităţilor la nivelul memorie de lucru.
În final, în urma precizărilor de mai sus, putem conchide că ipoteza specifică 2.5 care
susţine faptul că ,,există diferenţe semnificative în ce priveşte scorurile obţinute de către cele
două grupuri la scala Cogniţii disfuncţionale ( în sensul că subiecţii cu ADHD au obţinut în
urma evaluării realizate de către părinţi şi profesori, scoruri mai mari la respectiva scală), se
confirmă.
Profesorii şi părinţii evaluează în mod evident copiii cu ADHD ca fiind mult mai
neatenţi decât copiii care nu suferă de această afecţiune. Se confirmă faptul că ADHD este de
fapt o tulburare neurobiologică ce se caracterizează printr-un nivel developmental
necorespunzător de neatenţie (concentrare, distractibilitate), hiperactivitate şi impulsivitate,
simptome care pot să apară în orice combinaţie la şcoală, acasă şi în alte situaţii sociale. Spre
deosebire de copiii normali, copiii cu Adhd înregistrează eşec in a se concentra asupra
detaliilor, sunt neglijenţi în efectuarea sarcinilor, activitatea lor este dezorganizată, fără să
existe un plan bine gândit, nu persisită în rezolvarea sarcinilor, trec de la o activitate la alta
fără să termine, eşuează în a-şi termina sarcinile, au dificultăţi în organizarea sarcinilor, sunt
auşor de distras
se ocupa de stimuli
de lucruri irelevanţi
banale şi intrerupt
şi sunt uituci frecventcotidiene
în activităţile sarcinile în curs de desfăşurare pentru
Copiii cu ADHD au fost descrişi de părinţi şi profesori ca fiind mai retraşi din punct
de vedere social, timizi în relaţie cu copiii de aceeaşi vârstă, neglijaţi de către aceştia,
visători sau într-un fel de ,,ceaţă mintală’’.Unii copiii cu ADHD par adormiţi, au în dificultăţi
de a iniţia activităţi, sunt moleşiţi şi visează cu ochii deschişi, au un grad variabil de atenţie,
fiind descrişi ca aparţinând unui tip cu ,, tempo cognitiv leneş’’.
2.15, care susţin faptul că ,,există diferenţe semnificative în ce priveşte scorurile obţinute de
către cele două grupuri la scala Probleme de atenţie şi ADHDe ( în sensul că subiecţii cu
ADHD au obţinut în urma evaluării realizate de către părinţi şi profesori, scoruri mai mari la
respectivelea
Copiiiscale), se confirmă.
cu manifestări ADHD întâmpină, după afirmaţiile părinţilor şi profesorilor, au
dificultăţi în respectarea regulilor importante în comparaţie cu cei de aceeaşi vârstă, dar fără
probeme. Interesant este faptul că aceşti copii conştientizează semnificaţia regulilor, dar nu
aderă în mod voit la respectarea acestora. Nu putem afirma deci că lipseşte abilitatea de a
descifra indicii sociali. Nerespectarea regulilor pricipale de convieţuire se soldează cu
dificultăţi în interacţiunile cu părinţii sau cu profesorii;, complianţă scăzută şi negativism în
cadrul familiei, lipsa pritenilor apropiaţi, etc;
În mediul şcolar, ei sunt indisciplinaţi şi obraznici, nu îşi realizează temele pentru
acasă, nu respectă pauzele corespunzătoare şi de cele mai multe ori sunt agresivi atât cu
colegii cât şi cu profesorii. Nivelul crescut de impulsivitate îi determină să nu îşi poată
contola reacţiile şi comportamentele, de multe ori devenind sfidători şi chiar impertinenţi
În mediul familial, copiii ajung deseori să aibă conflicte cu părinţii sau cu alte
persoane adulte semnificative, precum şi cu fraţii sau cu alte persoane din afara familiei. Ei se
înfurie foarte repede, îi enervează pe ceilalţi în mod constant şi îi învinovăţesc pentru
problemele şi comportamentele proprii neadecvate. Copii sunt foarte agitaţi. Drept urmare,
părinţii au foarte puţin timp pentru ei insuşi. Ori de câte ori copilul e treaz, ei trebuie să-l
supravegheze. Nu este de mirare faptul că relaţiile de familie pot să fie drastic tensionate şi,
în unele cazuri, chiar distruse, creând noi dificultăţi sociale si financiare. Acest lucru
provoacă frustrare copilului şi îi accentuează comportamentul agresiv sau recalcitrant.
110
În final, în urma precizărilor de mai sus, putem conchide că ipoteza specifică 2.7,
care susţine faptul că ,,există diferenţe semnificative în ce priveşte scorurile obţinute de către
cele două grupuri la scala Violarea regulilor ( în sensul că subiecţii cu ADHD au obţinut în
urma evaluării realizate de către părinţi şi profesori, scoruri mai mari la respectivelea scale),
se confirmă.
agresiviiProfesorii şi părinţii
decât copiii care nuevaluează
suferă de în mod evident
această copiii
afecţiune. cu aspect
Acest ADHDpoate
ca fiind mult mai
fi demonstrat
stiinţific. Comportamentul agresiv este relativ stabil de-a lungul vieţii individuale. Cele mai
recente studii au ajuns la concluzia că un nivel scăzut al secreţiei de cortizol se asociează cu
acest comportament agresiv la vârsta copilăriei dar şi la vârsta adultă şi mai ales in perioada
copilăriei, agresivitatea este rezultatul descărcării unor diverse conflicte. Acest nivel scăzut
de cortizol este în strânsă legătură cu anumite caracteristici specifice ale ADHD, cum ar fi
impulsivitatea excesivă şi necontrolată.
Spre deosebire de copiii normali, la cei cu ADHD problemele ce ţin de agresivitate şi
manifestarea ei concretă, sunt mai accentuate şi , din cauza acestor exteriorizări bruşte intră
în conflict cu membrii familiei, cu alţi copii sau cu cadrele de la grădiniţă sau de la şcoală. De
regulă,
fiind uncopiii
răspunsnu normal
se percep ca fiindiraţionale
la cerinţe încăpăţânaţi
sau sau ostili şi îşi justifică
la circumstanţe comportamentul
accidentale ca
sau neadecvate.
Ceea ce este caracteristic copiilor cu ADHD este preferinţa pentru activităţile ce le oferă
senzaţii tari şi aventură, lipsa sentimentelor de vinovăţie, absenţa empatiei, emoţiile slabe şi
restrânse, dar şi existenţa unui climat familial cumult mai precar decât în cazul copiilor ce nu
suferă de ADHD.
Agresivitatea este unul din factorii determinanţi ai disfuncţionalităţii sociale a acestor
copii. Astfel, agresivitatea în copilărie poate determina mai târziu probleme în relaţia de
cuplu, în menţinerea şi întreţinerea acesteia. Copiii cu ADHD care dezvoltă de timpuriu
comportament delicvent prezintă un risc sporit pentru un comportament antisocial cronicizat.
Agresivitatea copiilor cu ADHD se concretizează şi are ca efect relaţii deficitare cu cei de
aceeaşi vârstă,
datorită dificultăţi
trăsăturilor în interacţiunile
externalizante cu părinţii
de agresivitate sau profesorii, deci
şi noncomplianţă. respingere
La acest nivel sesocială
poate
manifesta atât agresivitatea de tip relaţional (bârfă, rivalitate, invidie) sau deschisă
(comportamente violente evidente), la cei apropiaţi. Silul de interacţiune socială este unul
intruziv. Asociaţia dintre ADHD şi nivelul agresivităţii duce în final la probleme cu legea şi
abuz de substanţe psihostimulente, deci la comportament antisocial
În final, în urma precizărilor de mai sus, putem conchide că ipoteza specifică 2.8,
care susţine faptul că ,,există diferenţe semnificative în ce priveşte scorurile obţinute de către
cele două grupuri la scala Comportament agresiv ( în sensul că subiecţii cu ADHD au obţinut
în urma evaluării realizate de către părinţi şi profesori, scoruri mai mari la respectivelea
scale), se confirmă.
ADHD reprezintă cel mai important facor de risc si conduce indiscutabil la
dezvoltarea unei personalităţi antisociale, la delicvenţă, abuz de substanţe şi chiar la
comportament criminal în perioada adultă. Profesorii şi părinţii sunt de părere că subiecţii cu
ADHD au un comportament opoziţionist mult mai evident şi dezvoltă tulburări de
comportament mult mai frecvent decât copii normali. Deoarece ODD şi CD sunt două entităţi
clinice interdependente, cu efecte şi etiologie comună, le vom trata corelaţional. Ceea ce este
cel mai interesant la acest nivel este triada ADHD-ODD-CD-Personalitate antisocială,
asociaţie ce poate fi determina decisiv viaţa unui copil cu ADHD.
111
Comportamentele opozante şi agresive se manifestă într-un singur context sau se pot

manifesta în mai multe. La cei mai mulţi copii cu aceste probleme, comportamentele se
manifestă şi sunt limitate la mediul familial. La alţii, aceste probleme sunt mai extinse,
manifestându-se şi la grădiniţă sau în activităţile din timpul liber. Uneori reacţiile se pot
raporta la o singură persoană din familie. Totuşi în majoritatea cazurilor copiii se comportă
agresiv
adaptaţi.faţă
Suntdeşimai mulţi
copii membrii
la care ai familiei, iar
comportametele în afara acestui
,,anormale” mediu în
se manifestă sunt prietenoşi
aceeaşi şi faţă
măsură
de toţi adulţii semnificativi din viaţa sa..
Făcând o raportarea la un copil de vârstă apropiată vom observa că opoziţionismul
copilului cu ADHD se caracterizeară prin nerespectarea voluntară a regulilor şi a cerinţelor.
Copiii au frecvent şi necontrolat crize de furie şi comportamente agresive faţă de adulţi, mai
ales în cazul când li se impun anumite limite. De asemenea, sfidarea şi irascibilitatea se
extrapolează şi la nivelul fraţilor şi rudelor apropiate care devin victime sigure.
Dacă ne referim la copiii cu ADHD, ceea ce îi diferenţiează din acest punct de vedere
faţă de copiii fără ADHD ar fi faptul că aceştia prezintă un comportament disruptiv mai ale în
ce priveşte regulile. Astfel, copilul nu reuseşte să urmeze indicaţiile date. Este vorba mai
degrabăde
deseori sfidare
asociat decât
cu un decrescut
nivel încercări
denereuşite
activitatede a coopera, comportamentul sfidător fiind
Putem conchide că ipoteza specifică 2.14, care susţine faptul că ,,există diferenţe
semnificative în ce priveşte scorurile obţinute de către cele două grupuri la scala ODD ( în
sensul că subiecţii cu ADHD au obţinut în urma evaluării realizate de către părinţi şi
profesori, scoruri mai mari la respectivelea scală), se confirmă.
Tulburările de comportament se relaţionează strâns şi biunivoc cu inadaptarea şi pot fi
atât expresia unei dezadaptări, consecinţa ei, cât şi sursa sau originea acesteia
Copilul cu ADHD este excesiv de activ, neatent, nu-şi poate controla emoţiile,
agresivitatea sau excitabilitatea, simptomele sunt dificile de ignorat de către părinţi, iar
metodele clasice care reuşesc să cuminţească alţi copii cu probleme de comportament sunt
inutile.aleÎncopilului,
slabe alte cazurieventual
educatorul sau învăţătorul
repetenţie, atrage atenţia
comportament asupra
disruptiv rezultatelor
în sala şcolare
de clasă, neatenţie,
probleme în relaţiile sociale, stima de sine scăzută sau probleme în stabilirea sau menţinerea
unor relaţii cu colegii de clasă. Problemele de comportament ale subiecţilor ADHD sunt
observate atât de părinţi, cât şi de profesori, acestea fiind mult mai severe decât în cazul
copiilor care nu suferă de această afecţiune.
Una dintre cauzele problemelor comportamentale poate fi impulsivitatea exacerbată
care determină respingerea din partea anturajului. Spre deosebire de copiii cin lotul de
control, cei cu ADHD au o tendinţa crescută spre căutarea de noutăţi şi tendinţa scăzută de a
evita riscurile, dezavantaje socio-demografice şi medii familiale haotice sau disruptive, cum
ar fi cele atribuite efectelor alcoolismului parental, conflictelor maritale, abuzului sau
neglijării copilului.. Sunt mult mai agresivi, hiperactivi, neatenţi, cu o slabă capacitate de
concentrare a atenţiei, puţin sociabili şi cu grave probleme comportamentale.Rezultate
şcolare sunt mult mai slabe decât în celălalt lot şi primesc mai multe reclamaţii de
indisciplină din partea profesorilor.
Tulburările de conduită au ca formă specifică de manifestare comportamentele disruptive
şi, acolo unde este cazul, probleme cu sistemul judiciar. Subiecţii se angajează frecvent în
activităţi potenţial periculoase fără a lua in consideraţie consecinţele şi de aceea de multe ori
au conflicte cu autorităţile, şcoala sau familia Specifică este tendinţă la dominare,
obstrucţionarea şi insistenţă in a-şi satisface cerintele Lupta sau fuga pot fi reacţii rezonabile
112
la circumstanţe sociale adverse Caracteristic copiilor cu ADHD este lipsa remuşcărilor,

intenţia de a răni sau de a face rău, agresivitate şi ostilitate şi în ultimă instanţă
comportamentul antisocial.
Astfel, ipoteza specifică 2.15, care susţine faptul că ,,există diferenţe semnificative în
ce priveşte scorurile obţinute de către cele două grupuri la scala CD
( în sensulscoruri
profesori, că subiecţii cu ADHD
mai mari au obţinut
la respectiva în urma
scală), evaluării realizate de către părinţi şi
se confirmă.
Dat fiind agresivitatea manifestă, comportamntul violent, încălcarea violentă a
regulilor, conflictele grave cu totţi ceilalţi din jur, se poate observa clar că, spre deosebire de
copiii din lotul de control, subiecţii cu ADHD au frecvente probleme de externalizare. Dacă
la acestea se mai asociează şi aspecte afective deficitare, atunci întreaga funcţionare socială a
copilului va fi afectată.
Deci, ipoteza specifică 2.17, care susţine faptul că ,,există diferenţe semnificative în
ce priveşte scorurile obţinute de către cele două grupuri la scala Probleme de externalizare
( în sensul că subiecţii cu ADHD au obţinut în urma evaluării realizate de către părinţi şi
profesori, scoruri mai mari la respectiva scală), se confirmă.
simptomeTulburările somatice
pot să apară sunt întâlnite
brusc datorită în periada
stresului, şcolarităţiidemici
suprasolicităţii acasălasau
toţidin
copiii. Aceste
mediul şcolar,
oboselii fizice şi cronice sau datorită discordanţei dintre solicitările mediului şi capacităţile şi
posibilităţilor individuale. Există de asemenea cazuri la care aceste probleme se pot declanşa
limitate la doar un singur context, fie doar la şcoală, fie doar acasă. Se remarcă o uşuară
predominare a stărilor respective în mediul şcolar, deoarece de multe ori copilul are senzaţia
că, dacă se simte rău, nu va mai fi obligat să se ducă la şcoală. De aceea profesorii evaluează
copiii cu ADHD ca având mai multe probleme ce ţin de somatozare decât copiii normali.
Practic, aceasa este singura scală în care apare această neconcordanţă evidentă între
aprecierile realizate de către părinţi şi de către învăţătoare. Prin urmare, somatizarea este
pentru unii copiii o formă de protest, de revoltă sau chiar de răzbunare, aceştia crezând că îşi
pedepsesc astfel
Chiar dacăpărinţii saucu
la copiii profesorii
ADHD, pentru comportamentele
simptomele exercitate
somatice ar putea fi maifaţă de ei. şi
accentuate
datorită unei baze fiziologice, s-a observat că, din ce în ce mai mult, toţi copiii, indiferent de
vârstă, au probleme somatice, justificate sau nu. Ne referim aici la stările de vomă sau de
greaţă, durerile puternice de cap sau stomac, vărsături, etc. Natura acestor tulburări şi
intensitatea manifestărilor depinde foarte mult de contextul în care se declanşează.
ce priveşte scorurile obţinute de către cele două grupuri la scala Tulburări somatice ( în
sensul că subiecţii cu ADHD au obţinut în urma evaluării realizate de către părinţi şi
profesori, scoruri mai mari la respectiva scală), se infirmă.
PRINCIPALELE PROBLEME CONEXE APĂRUTE ÎN CAZUL UNUI

ŞCOLAR MIC CU ADHD ( bazate pe scalele clinice din CBCL şi TRF )
113
PROBLEME
DE
PROBLEME DE
DESCU
RAJAR RELAŢIONARE
RELAŢIONARE
E SOCIALĂ
SOCIALĂ
FRUSTRARE,
ANXIETATE, OPOZIŢIONISM
DEPRESIE ŞI TULBURĂRI
DE CONDUITĂ
ADHD
VIOLAREA
AGRESIVI
TATE REGULI COMPORTAM
LOR, ENT
PROBLEM ANTISOCIAL
STIMĂ E CU
DE LEGEA-
SINE
REZULTAT SCĂZU
E TĂ,
ŞCOLARE LIPSA
SLABE MOTIVA
ŢIEI

obţinute ca urmare a aplicării unei baterii de teste de inteligenta asupra a două grupuri de
câte 20 de persoane fiecare, primul grup fiind alcătuit din copii diagnosticati cu adhd, cel de-
al doilea din copii fara diagnosticul de adhd, s-au obţinut urmatoarele rezultate:
• valoarea t calculată pentru cele două eşantioane independente(m1=44.5; m2=58)

pentru Fazele absurde (df=38), pentru un α= 0.05 bilateral este mai mare decât
valoarea t critic: /-2.223/ < 1.959 (sig= 0.032); ceea ce înseamnă că există o
diferenţă semnificativă între cele două grupuri în ceea ce priveşte scorurile

pentru Similitudini (df=38), pentru un α= 0.05 bilateral este mai mică decât
114
valoarea t critic: /-0.910/ < 1.959 (sig= 0.368); ceea ce înseamnă că nu există o
diferenţă semnificativă între cele două grupuri în ceea ce priveşte scorurile obţinute
la această scală.
valoareaCuburile
pentru t calculatăKohs
pentru(df=38),
cele douăpentru
eşantioane
un α=independente(m1=52.75; m2=60.74)
0.05 bilateral este mai mică decât
valoarea t critic: /-1.345/ < 1.959 (sig= 0.186); ceea ce înseamnă că nu există o
diferenţă semnifivativă între cele două grupuri în ceea ce priveşte scorurile obţinute
la această scală.

pentru inteligenta scor total (df=38), pentru un α= 0.05 bilateral este mai mică
decât valoarea t critic: /-0.468/ < 1.959 (sig= 0.643); ceea ce înseamnă că nu există o
diferenţă semnifivativă între cele două grupuri în ceea ce priveşte scorurile obţinute
la această scală.
În concluzie,
Nu există diferenţe semnificative între sorurile obţinute de către copiii cu ADHD şi
cei fără ADHD la scalele Similitudini, Cuburi kohs, Scorul total la scalele de inteligenţă.
Există diferenţe semnificative între scorurile obţinute de copiii cu ADHD şi cei
fără ADHD la scala Fraze absurde.
Atunci când condiţiile exterioare sunt manipulate, se constată că subiecţii cu ADHD

au un randament asemănător cu cei care nu suferă de această tulburare. Dacă cauzele
inatenţiei sunt eliminate ( înlăturarea distragerii, stimuli viu coloraţi care să trezească
interesul), perfermanţele se îmbunătăţesc considerabil.
Se pare că probele non-verbale, performanţiale sunt rezolvate cel mai bine.
Sarcinilie spaţiale sunt mult mai provocatoare decât cele verbale, nu au un caracter
automat şi nu sunt nici familiare. La fel ca şi ceilalţi copii, subiecţii au capacitatea de a se
antrena într-o anumită formă de lucru, de a surpinde ca algoritm şi de a învăţa. Capacităţile
subiectului de a descoperi însuşiri esenţiale şi comune pentru două sau trei obiecte, analizate
pe plan mintal şi sesizarea unor diferenţieri sau asemănări care reprezintă operaţii intelectuale
importante sunt
perturbatori, destulpoate
copilul de bine dezvoltate.
realiza operaţii Atunci cândcomparare,
de analiză nu este distras de stimuli
sinteză exteriori
şi clasificare. În
aceste condiţii flexibilitatea gândirii nu este alterată. Probele de tip performanţă, cum ar fi
Matriclie Color Raven şi Cuburile Kohs sunt antrenante pentru copil, le stârneşte curiozitatea
şi interesul şi astfel ei se pot concentra destul de bine în rezolvarea sarcinii respective.
Laacest nivel este foarte important modul în care este realizat instructajul pentru fiecare
probă în parte.
Însuţirea limbajului şi şi capacitatea de a comunica verbal constitue aspecte ale
dezvoltării intelectuale. Probele verbale apelează la activităţi psihice mai complexe dar
115
datorită conţinutului existent, sunt mult mai monotone şi neinteresante. O caracteristică a

copiilor cu ADHD o reprezintă performanţele şcolare sub medie, în ce priveşte măsurătorile
lingvistice. Copiii cu ADHD au mai puţin dezvolate ş au anumitee întârzieri în dezvoltarea
limbajului.
Fraze absurde reprezintă o probă mai complicată şi mai adecvată pentru măsurarea
spiritului critic şi a capacităţii
formale, incluzând şi operaţiidedea reconstituire
judeca logic, dar numai din puctul
şi comparare. Fiecaredeitem
vedere al uneiunordini
implică mod
specific de desfăşuararea raţionametului critic desfăşurat, repetarea aceleaiaşi repetări
devenind monotonă, scăzând motivaţia subiectului în rezolvarea problemei. În cele mai multe
cazuri subiectul repeta la nesfârşit partea absurdă din frază. Este o încercare nereuşită a
copilului cu ADHD de a se desprinde din realitatatea în care este atât de bine ancorat. De
asemenea, enunţurile probei sunt extrem de lungi şi obositoare, copiulul înregistrând eşec în
încercarea de a se concentra să înţeleagă sensul frazei. Aceste constatări vin în concordanţă
cu unele cercetări recente care au conchis că subiecţii cu ADHD au cele mai slabe rezultate la
probe cum ar fi Informaţii sau Căutarea simbolului.
Pentru a putea explica exact de ce copiii cu ADHD nu au un nivel de inteligenţă
diferit
Am cititfaţă de copiii
faptul că nu fără
existăADHD trebuie
studii care să facem
să indice unele precizări
că ADHD ce ţin
are o cauză de neuroanatomie.
neurologică. Adevărul
este că nu există încă studii general acceptate care să indice ce proces neurologic/ părţi ale
creierului sunt afectate de ADHD. Cele mai multe studii indică însă o deficienţă la nivelul
procesării dopaminei, dar nu sunt considerate concludente. In schimb: Un studiu, general
acceptat de majoritatea psihiatrilor, psihologilor “demonstrează” că tomografiile
computerizate(PET scans) arată că cu cât se concentreaza mai mult cu atât activitatea
cerebrală a unui pacient cu ADHD scade , prin opoziţie cu un subiect normal. ADHD
reprezintă o tulburare a mecanismelor de autoreglare, ceea ce implică o disfuncţie a
sistemelor frontale subcorticale, bogate în noradrenalină şi dopamină ADHD se asociează cu
un pattern atipic de dezvoltare cerebrală, care apare precoce în copilărie.
Lobul
prefrontal frontal
dorsal este mai
şi temporal mic labilateral
anterior copiii cufiind
ADHD, porţiunile
mult mai reduse inferioare ale cortexului
la acesti copii. Diferitele
regiuni lae ganglionilor bazali, în special nucleul caudal, sunt mai mic la copiii cu ADHD
comparativ cu subiecţii de control. Structurile emisferei drepte sunt mai afectate decât cele
ale emisferei stângi, dat fiind rolul important pe care emisfera dreaptă îl joacă în reglarea
atenţiei.
personalitate. Barkley postulează un deficit primar al răspunsurilor inhibitorii care afectează
toate funcţiile executive, ducând în ultimă instanţă la o inteligenţă socială scăzută.( Barkley,
R.A, 2000). Un studiu efectuat de Tanock, R., (1998) sugerează că doar neatenţia este
asociată cu afectări neuropsihologice semnificative deoarece simptomatologie de neatenţie
este mai mult legată de aspecte cognitive şi are un mai mare grad de heritabilitate. Alţi autori
consideră că deficitul primar în ADHD ar putea fi reprezentat de defcite ale memoriei de
lucru. Dificultăţile în selectarea răspunsurilor, echilibrul precar şi variabilitatea timingului
sugerează un posibil deficit cerebelos în ADHD. Ipoteza dereglării cognitiv energetice
susţine că defictele ADHD se datorează unei alocări energetice suboptimale, care conduce la
disfuncţie fie la nivelul unei componente energetice specifice la stadiul motor al procesării,
fie la un nivel superior al managementului executiv.
116
Prin urmare cel mai important deficit al copiilor cu ADHD pare să fie o dereglare în
funcţionarea executivă şi mulţi teoreticieni cred că acest lucru influenţează nivelul general al
inteligenţei. Primul care şi-a pus întrebarea ,, de ce distribuţia IQ-ului în rândul copiilor cu
ADHD nu diferă semnificativ faţă de distribuţia IQ-ului în rândul populaţiei generale’’, a fost
Clemens în 1964 şi de atunci problema a fost foarte rar dezbătută.
Teoreticienii
inteligenţei conitivişti
se datorează consideră
diferenţelor că diferenţele
individuale individuale
în funcţionarea înregistrate
executivă., la nu
iar IQ-ul nivelul
este
decât o aproximaţie a factorului g. Mulţi dintre cei care se ocupă de psihopatologia copilului
vâd sindromul ADHD ca fiind o simplă tulburare a funcţionaării executive şi atât. Dacă
pornim de la aceste premise teoretice, rezultatul ar fi acela că am considera că subiecţii
diagnosticaţi cu ADHD vor obţine un scor total la inteligenţă mult mai mic decât copiii
neafectaţi.
Totuşi rezultatele cercetării de faţă sunt confirmate decât de puţine studii, printre care
cel al lui Biederman, Doyle, Seidman din 1990, care au conchis că între nivelul de inteligenţă
şi diagnosticul de ADHD există o independenţă totală.
Când vorbim despre funcţionarea executivă ne referim aici la capacitatea de a lua
decizii
unor prompte,
planuri abilitatea
de acţiune, la de identificare
alegerea şi organozare
unor moduri a informaţiilor
şi strategii de lucru, larelevante,
acurateţealaşiselectarea
viteza de
reacţie, la separarea, analiza şi sinteza efectelor în cauză sau la monitotizarea soluţiilor.
Funcţionarea executivă (EF), răspunde la întrebarea ,,unde’’ şi ,, dacă’’ intervenim iar Non-
EF la intrebările ,,ce’’ inteprindem şi ,,cum’’ intervenim. Orice sarcină are o latură care este
legată de EF şi una care este în strânsă legatura cu activarea Non-EF
O funcţionare executivă executivă eficentă este necesară în tot universul rezolvării
oricărui tip de sarcină. Totuşi, rezultatele obţinute pot fi explicate prin faptul că, subiecţii, în
timpul rezolvării unei sarcini de lucru, pot întâmpina dificultăţi care să nu aibă nici o legătură
cu funcţionarea executivă. Astfel, tulburarea de hiperactivitare cu deficit de atenţie se
caracterizează mai repede printr-un deficit de orientare decât printr-o dereglare la nivelul
funcţionării
Celeexecutive.
mai multe deficte cognitive se găsesc în cazul copiilor cu ADHD la nivelul
lobului fronatal. Toate cele de mai sus demonstrează faptul că există o anumită structură
neurocognitivă atipică pentru aceşti subiecţi. Trebuie să înţelegem faptul că problemele
întâmpinate la nivelul funcţionării executive nu sunt neapărat legate de o inteligenţă mai
scăzută. Rezultatele cercetării noastre îşi găsesc confirmarea în studiile inteprinse de Reader
(1994) şi de Widding şi Huston ( 1997), care utilizând testul Wiscounsin Card Sorting Test,
au ajuns la concluzia că subiecţii cu ADHD au un IQ în jurul valorii de 117. De asemena,
Crinella şi Yu (2000) au confirmat ipoteza care susţinea faptul că ÎQ-ul copiilor cu ADHD nu
este afectat de deficitele la nivelul funcţionării executive.
O altă explicaţie ar putea intervenii în urma unei observaţii concrete şi aceea că, în
majoritatea studiilor complexe şi profunde, subiecţii cu IQ-ul sub 80 sunt excluşi din
cercetare. Acest procent este undeva în jurul procentului de 8 %.
Nu putem afirma sub nici o formă faptul că acei copiii care suferă de ADHD au
deficienţe mentale. Subiecţii incluşi în studiu nu au afectatată percepţia socială, au o viteză
de reacţie moderată, achiziţiile sunt la un nivel satisfăcător şi au anumite componente
neurocognitive care nu sunt în totalitate afectate. Copiii cu ADHD nu î-şi optimizează
strategiile, însă încearcă sa î-şi optimizeze performanţele.
De asemenea nu trebuie să omitem faptul că există anumite modalităţi cvasi-
cunoscute pentru îmbunătăţirea performanţelor obţinute la testele de inteligenţă.
117
Administrarea substanşelor psihostimulente, strategiile de modificare comportamentală sau

stimularea timpurie au un efect foarte important în acest sens. Tratamentul medicamentos
îmbunătăţeşte rezultatele obţinute de subiecţii cu ADHD. În acest sens a fost realizat şi un
unstudiu deosebit de interesant în urma căruia s-a ajuns la concluzia că subiecţii sub
tratament obţin scoruri mai mari la testele de inteligenţă decât cei cărora nu le era
administrată
care definescniciADHD
un fel deprintr-un
medicamentaţie.( Barnett, 1993).
pattern repetitv Există surpinzător
de comportament şi unii autori
caracterizat prin,,
creativitate, originalitate, intuitivitate şi o inteligenţă sclipitoare’’. ( Hallowell, Ratey, 2004).
Având în vedere prelucrarea statistică a rezultatelor şi argumentele psihologice
prezentate putem conchide că:
• ipoteza specifică 3.1 care susţine faptul că ,,există diferenţe semnificative în ce
priveşte sorurile obţinute de către copiii cu ADHD şi cei fără ADHD la întreaga la
bateria de inteligenţă utilizată ( Scorul Total)’’se infirmă
• ipoteza specifică 3.2. care susţine faptul că ,,Există diferenţe semnificative în ce
priveştee sorurile obţinute de către copiii cu ADHD şi cei fără ADHD la Testul
Similitudini’’ se infirmă
•
ipoteza specifică
priveşte sorurile 3.3. care de
obţinute susţine
cătrefaptul
copiiiccu Există diferenţe
ă ,,ADHD şi cei fărăsemnificative
ADHD la Testulîn ce
Cuburile Kohs’’ se infirmă
• ipoteza specifică 3.4 care susţine faptul că ,, . Există diferenţe semnificative în ce
priveşte sorurile obţinute de către copiii cu ADHD şi cei fără ADHD la Testul Fraze
Absurde’’ se confirmă
• ipoteza specifică 3.5 care susţine faptul că ,,există diferenţe semnificative în ce
priveşte sorurile obţinute de către copiii cu ADHD şi cei fără ADHD la Matricile
Color Raven ’’ se infirmă.
De cele mai multe ori părinţii sunt speriaţi de faptul că proprii lor copiii sunt mai
puţini inteligenţi, deoarece raportarea se face strict doar la performanţele şcolare. De cele mai
multe ori prejudecăţile
semnificative şi expectanţele
s-au consemnat profesorilor
în ce priveşte situaţiaau un rolaextrem
şcolară de negativ.
subiecţilor Diferenţe
aparţinând celor
două grupuri şi nivelul lor intelectual. 15 din cei 20 de copii cu ADHD au repetat o clasă de
cel puţin o dată iar, în grupul de control doar doi copiii au trebuit sa repete o clasă, restul
având rezultate satisfăcătoare sau chiar foarte bune. Interesant este faptul că, cei mai mulţi
dintre subiecţii de sex masculin cu ADHD prezintă dificultăţi la materiile de studiu ce
presupun memorare, domeniile ce ţin de spectrul real şi pragmatic fiind mai uşor de abordat
pentru ei.
Ceea ce vreau să demonstrez nu este faptul că baieţelul sau fetita dumneavoastra are
şanşe mari să devină un geniu, ci doar că probabil aveţi un copil la fel de de dotat ca şi
ceilalţi.. Dar nu vă îmbătaţi cu apa rece-ADHD nu îl face mai dotat sau mai creativ .
Dimpotrivă îl poate
50% din copii afectaatenţional
cu deficit în mod negativ atât din punct
cu hiperkinezie au o de vedere social,
deficienţă cât şi Intelectual
de învăţare. academic-
ADHD nu afectează copilul dumneavoastră –potenţialul lui variază de la normal, dotat, foarte
dotat. Probleme copilui nu se situează la nivelul inteligenţei, ci mai degrabă dificultăţile au
drept cauză capacitatea scăzută de control care duce inevitabil la inadaptare. Totuşi,
întrebarea controversată care persistă şi care trebuie dezbătută este următoarea: ,, De ce
copilul diagnosticat cu ADHD obţine rezultate mai bune în anumite
condiţii stricte controlate şi acest lucru nu se întâmplă şi la şcoală? ’’
118

obţinute ca
persoane urmare
fiecare, a aplicării
primul probei
grup fiind de memorie
alcătuit Rey
din copii asupra a două
diagnosticaţi grupuriceldede-al
cu ADHD, câte doilea
20 de
din copii fără diagnosticul de ADHD, s-au obţinut urmatoarele rezultate:
pentru Proba de memorie Rey, (df=38), pentru un α= 0.05 bilateral este mai mare
decât valoarea t critic: /-5.932/ < 1.959 (sig= 0.000); ceea ce înseamnă că există o
obţinute la această scală.
Copii cu ADHD supuşi experimentări au un nivel crescut de hiperactivitate,

impulsivitate şi agitaţie psihomotorie. Dacă aceste manifestări sau comportamnete apar
frecvent şimemorate.
cuvintele în mod accentuat,
Această subiecţii se trezesc
reaţie se explică în imposibilitatea
printr-o de a mai
inducţie negativă reproduce
pornită de la focarele
excitate ale analizatorului motor. Fiecare fixare nouă a cuvintelor produce inhibiţia evocării
datelor deja fixate. La copiii cu ADHD vocabularul este destul de sărac şi numeroase cuvinte
nu evocă imagini precise sau le evocă foarte lent şi, din această cauză, inhibiţia este foarte
puternică. Randamentul acestor copiii este scăzut atât la evocarea iniţială cât şi la cea finală şi
poate să apară un fel de platou datorită datorită dificultăţii deantrenare în activitate. Kaplan
este de părere că subiecţii cu ADHD ai memoria de termen lung nealterată, iar performanţele
slabe la unele sarcini ce ţin de activarea memoriei ţin mai ales de inatenţie.
Spre deosebire de copiii normali, la unii subiecţi cu ADHD pot apărea fluctuaţii
anormale în volumul reproducerii datorită apariţiei blocajului sau vidului mental determinat
de un comportament
cuvintele psihomotorlor,
în ordinea prezentării agitat
faptşiceimpulsiv. Se remarcă şideo organizare
denotă o incapacitate tendinţă despontană
a reproduce
a
cunoştinţelor. Există o tendinţă de a începe fiecare evocare cu civintele nereproduse în fazele
anterioare, fenomen ce indică faptul că subiectul este impresionat de cuvintele memorate, pe
care încearcă să le evoce cât mai repede, astfel încât să nu le uite. Prezenţa accentuată a
cuvintelor false şi duble indică lipsa de fideliatate a memorării. Rezultatele obţinute la faza
de recunoaştere sunt mai bune decât cele de la faza de reproducere, ceea ce înseamnă că
probleme se situează la nivelul capacităţii de evocare voluntară. Un alt fenomen interesant
este acela că subiecţii spun ,,da,, după fiecare cuvânt prezentat, în această modalitate aceştia
încercând să-şi fixeze mai bine atenţia asupra cuvântului. În realitate, seria de stimuli este
întreruptă şi se îngreunează asociarea lor.
Astfel, făcând
diferenţiează o raportare
printr-o capacitatelade
copiii ce nu suferă
memorare de aceastp
deficitară, afecţiune,
fidelitate copiii cuincapacitate
foarte redusă, ADHD se
de evocare voluntară determinată de un comportament agitat, capacitate redusă de segregare a
cuvintelor din textul pentru recunoaştere şi mai ales printr-o incapacitate de concentrare a
atenţiei şi de realizare a efortului voluntar.
Atenţia este acel proces cerebral care constă în amplificarea involuntară sau voluntară a
stării de vigilenţă (conştienţă), în aşa fel încât individul să fie capabil de performanţa optima
în receptarea şi prelucrarea informaţiei, în efectuarea de judecăţi si raţionamente, în luarea
deciziilor şi în actele de intervenţie practică în situţia dată. Neatenţia este asociată cu afectări
119
neuropsihologice semnificative deoarece simptomatologie de neatenţie este mai mult legată

de aspecte cognitive. Având în vedere cele de mai sus, important este să precizăm că
memoria este procesul psihic cel mai strâns legat de atenţie , şi astfel se spoate explica
faptul că, un copil cu ADHD şi cu intelect peste limită poate prezenta grave probleme de
memorie.
Există mai
funcţiilor inhibitorii multe mecanisme
prefronatele, neuropsihilogice
disfuncţia candidate
memoriei de lucru în ADHD:
şi a atenţiei deficitele
selective, deficitul
personalitate. Totuşi, deficitul primar în ADHD ar putea fi reprezentat de defcite ale
memoriei de lucru. Copiii cu ADHD pot întâmpina astfel probleme în ce priveşte memoria
de lucru datorită disfuncţiei fronto-striato-cerebrale şi iregularităţilor dopaminergice apărute
datorită unor leziuni în aceste arii cerebrale.
ce priveşte scorurile obţinute de către cele două grupuri la Proba de memorie Rey ( în sensul
că subiecţii cu ADHD au obţinut scoruri mai mari la respectiva scală), se confirmă
2.3. EXPLICITAREA DATELOR OBŢINUTE ÎN URMA ANAMNEZEI
În ce priveşte copiii cu ADHD, foarte important a fost să aflu informaţii despre

rezultatele evaluărilor anterioare de dezvoltare, şcolare, psihologice, ale vorbirii şi limbajului
sau neuropsihologice. Am întrebat copilul ce părere are despre, cum înţelege şi cum explică
problemele sale comportamentale şi am încercat în permanenţî să găsesc simptomele de
anxietate, depresie, idei suicidare, halucinaţii şi eventual un mod diferit de gândi. De
asemenea, foarte interesant mi s-a părut să realizez o observaţie directă a copilului în sala de
aşteptare, să surpind interacţiunea dintre acesta şi persoana cu care s-a prezentat la consultaţie
şi mai ales, modul în care părintele abordează comportamentul problematic.
Cu ajutorul medicului neuropsihiatru, am realizat o examinare medicală
corespunzătoare a copilului pentru a aprecia astfel starea sa de sănătate generală. Nu au fost
găsite deficite senzoriale, probleme neurologice sau alte posibile cauze somatice pentru
simptomele observate.Examenul neurologic a detectat semne minore nespecifice cum ar fi
probleme de coordonare motorie fină sau grosieră, dificultăţi în a realiza mişcări alternative
rapide, probleme de discriminare stânga-dreapta sau reflexe asimetrice.
În continuare voi prezenta o analiză comparativă a celor mai semnificative date
obţinute în urma realizării anamnezei cu aparţinătorul respctiv, pentru a surpinde aspectele
specifice sindromului ADHD. Dupa cum s-a observat 3 dintre copiii cu ADHD au fost
adoptaţi, prin urmare interviul s-a realizat cu unul dintre părinţii adoptivi. Din acest motiv,
datale furnizate despre perioada prenatală şi perinatală, postnatală şi infantilă a copilului nu
au fost relevante. Fata de copiii normali, copiii cu ADHD au prezentat particularitati distince
pe care le voi rezuma in continuare.
120
În general, mamele copiilor cu ADHD au avut o sarcină cu probleme şi şi-au neglijat

în mod evident sarcina consumând de cele mai multe ori alcool şi nicotina. Acest aspect se
pare că a avut un impact deosebit asupra stării de sănătate a copilulul ce urma să se nască.
Acest lucru mai ales că stresul în timpul sarcinii provoacă schimbări semnificative la nivelul
creierulului fătului şi mai târziu chiar tulburări comportamentale asociate. Mamele care au
raportat mai mult
au dat naşteri unuidecât un eveniment
procent mai mare destresant în primul
copii care sau în alADHD.
au dezvoltat doilea semestru
Expunereadeprenatală
sarcină
la nicotină era semnificativ mai mare la lotul experimental.
1) Probleme ale mamelor în timpul sarcinii la nivelul lotului copiilor cu ADHD
PRBSAR1
Cumulative
Frequency Percent Valid Percent Percent
Valid .00 6 30.0 30.0 30.0
1.00 14 70.0 70.0 100.0
Total 20 100.0 100.0
PRBSAR1
.00
1.00
2) Probleme ale mamelor în timpul sarcinii la nivelul lotului copiilor fără ADHD:
121
PRBSAR2
Cumulative
Valid .00 16 80.0 80.0 80.0
1.00 4 20.0 20.0 100.0
Total 20 100.0 100.0
PRBSAR2
1.00
.00
În general
remarcându-se încăsimptomele
de la primiideani
ADHD
faţă deaucei
fost identificate
normali timpuriu,
printr-un copiii respectivi
comportament hiperactiv,
irascibil, cu accese de furie şi cu o instabilitate psihomotorie ce depăşea limitele normale
specifice vârstei. Copiii cu ADHD au fost mult mai bolnăvicioşi, nervoşi, iritabili, instabili,
cu un somn agitat, părinţii relatând existenţa frecventă a coşmarurilor în timpul somnului.
În ce priveşte reperele dezvoltării, nu s-au înregistrat diferenţe semnificative la cele
două loturi implicate în studiu. În general copiii nu au prezentat probleme neurologice
deosebite şi nici deficienţe vizuale sau auditive. Printre copiii cu ADHD, 2 dintre aceştia
aveau mici tulburări de limbaj , un subiect prezenta parapareză spastică iar altul enurezis
nocturn.
Este foarte interesant faptul că pacienţii cu ADHD au suferit cel puţin un accident
grav care a necesitat spitalizare, traumatismele craniene fiind întâlnite în cele mai multe
cazuri. În lotul de control s-au înregistrat în special accidente mai uşoare specifice copilăriei
cum ar fi lovituri lejere, oase rupte, arsuri etc, acestea nepericlitând starea generală de
sănătate a copiilor.
Diferenţe semnificative s-au consemnat în ce priveşte situaţia şcolară a subiecţilor
aparţinând celor două grupuri. 15 din cei 20 de copii cu ADHD au repetat o clasă de cel puţin
o dată iar, în grupul de control doar doi copiii au trebuit sa repete o clasă, restul având
rezultate satisfăcătoare sau chiar foarte bune. Interesant este faptul că, cei mai mulţi dintre
subiecţii de sex masculin cu ADHD prezintă dificultăţi la materiile de studiu ce presupun
122
memorare, concretizare şo abstractizare, domeniile ce ţin de spectrul real fiind mai uşor de
abordat pentru ei. Pe de altă parte, situaţia se schimbă la nivelul fetelor cu ADHD, care au
rezultate foarte slabe în toate ariile de studiu, în deosebi la matematică, informatică sau la
limbile străine, acestea atingând un nivel aproape de medie la materii precum istorie sau
geografie. O caracteristică a copiilor cu ADHD plus dislexie o reprezintă performanţele
şcolare
abilităţisub medie,sub
de lectură în cevârsta
priveşte măsurătorile
cronologică, ci şilingvistice. Copiii
alte întârzieri cu ADHD neuropihică:
în dezvoltarea au nu numai
limbaj expresiv simplificat, coordonare senzitivo-motorie afectată sau ortografie deficitară.
1) Frecvenţa repetării unei clase în rândul copiilor cu ADHD:

REPET1
Cumulative
Valid .00 5 25.0 25.0 25.0
1.00 15 75.0 75.0 100.0
Total 20 100.0 100.0
REPET1
.00
1.00
2) Frecvenţa repetării unei clase în rândul copiilor fără ADHD

REPET2
Cumulative
Valid .00 18 90.0 90.0 90.0
1.00 2 10.0 10.0 100.0
Total 20 100.0 100.0
123
REPET2
1.00
.00
De asemenea, am constatat faptul că doi dintre pacienţii cu ADHD fac sport de

perfomanţă aspect ce denotă faptul că ei au găsit această manieră de a-şi consuma într-un
mod eficent energia şi astfel se justifică oarecum rezultatele slabe de la şcoala. Totuşi, cu
excepţia acestor cazuri izolate, copiii cu ADHD nu au activităţi extraşcolare, nu participă sau
nu sunt invitaţi la petreceri şi întâlniri mai speciale şi nu aparţin unui grup organizat aşa cum
se întâmplă în cazul celorlalţi copii din clasă. Spre deosebire de lotul de control, cei din lotul
experimental au mi multe absenţe şi exmatriculări disciplinare, manifestând un dezinteres
total faţă de domeniul şcolar. Ei se antrenează frecvent în conflicte cu colegii, sunt nervoşi şi
irtabili, uneori sfidători, au un comportament agresiv şi violent fapt ce a atras obţinerea unor
sancţiuni disciplinare şi notă scăzută la purtare. Copiii cu ADHD nu se pot concentra în
timpul orelor de curs, sunt visători şi ,,cu capul în nori,,nu doresc să ia notiţe şi nu işi
realizează temele pentru acasă. băieţii se angajează mai mult în activităţi ce presupun
încălcarea regulilor şi mainifestă un comportament mai impulsiv decât fetele. Autorul a
remarcat faptul că, în studierea sindromului în cauză, sunt folosite foarte puţine fete, iar cele
care sunt prezente dezvoltă nivele de inatenţie mai scăzute decât băieţii şi sunt mai puţin
agresive.
Tulburările comportamentale sunt secundare şi de consecinţă, ca urmare a eşecurilor
şi frecventelor critici primite datorită performanţelor scăzute. Copilul poate deveni agresiv
sau anxios, poate apărea fobia şcolară, se poate plânge de dureri de cap, de burtă, etc., pentru
a nu fi nevoit să meargă la şcoală. Nemulţumirea permanentă a părinţilor poate creea teama
pierderii dragostei lor şi de aici tulburări de comportament-probleme de relaţionare şi
stabilire de contact-ierarhia clasei-marginalizare-evită şcoala-nu-şi face temele-timid, agresiv,
negativist.
Devierile comportamentale sunt extreme în anumite cazuri, opoziţionismul copiilor
manifestându-se imprevizibil şi în orice moment. Spre deosebire de copiii din lotul de
control, pacienţii sunt stigmatizaţi în mediul şcolar, sunt văzuţi de către profesori şi colegi ca
fiind nişte personaje ciudate şi neînţelese, şi de aceea copiii se izolează şi refuză să comunice.
Nu au relaţii apropiate cu nici un coleg, sunt autosuficienţi şi datorită climatului tensionat de
124
la şcoală, mulţi dintre ei refuză să mai participe la cursuri manifestându-se inevitabil

fenomenul de fobie şcolară. Am remarcat imposibilitatea stabilirii unor legături stabile şi
profunde, copiii sunt suspicioşi şi lipsiţi de încredere în persoanele de lăngă ei, nu au cui să
se confeseze şi nici nu doresc în special acest lucru. Se simt marginalizaţi de către colegi şi
tocmai de aceea caută prietenia unor copii mult mai în vârstă decăt ei.. De obicei sunt mai
ataşaţi de aceia
sentiment care se ocupă
de dependenţă celaceştia.
faţă de mai atent de creşterea şi îngrijirea lor, dezvoltând chiar un
În cazul copiilor cu ADHD stima de sine este foarte scăzută determină de cele mai
multe ori dificultăţi de adaptare copiilor respectivi. Nivelul stimei de sine era mult mai scăzut
în comparaţie cu lotul de control. Copiii cu ADHD sever manifestă trăsături dur-
neemoţionale şi au alte caracteristici asociate cu tulburarea de personalitate : lipsa de frică,
stil de răspuns dominat de recompensă, lipsa sentimentelor de vinovăţie şi a empatiei. Copiii
cu ADHD sunt deseori respinşi de colegii de aceeaşi vârstă, chiar şi după o scurtă
interacţiune. Aceştia au tendinţa de a-şi alege drept colegi de joacă tot copii cu ADHD şi
prezintă dificultăţi în reglarea emoţiilor şi în susţinerea concentrată a jocului.
Spre deosebire de alţi copii, cei cu ADHD sunt mai depresivi si anxioşi, au mai
multe probleme
disfuncţionali de comportament,
social. Totuşi nivelulsunt spitalizati
lor de de mai
inteligenţă estemulte ori şi sunt
unul mediu multpeste
şi chiar mai medie,
copiii având resurse cognitive şi imaginative pe care, datorită hiperactivităţii excesive, nu pot
să şi le valorizeze corespunzător.
În continuare voi prezenta anumite aspecte ce ţine de mediul familial, aspecte care
sunt definitorii şi specifice pentru copiii cu ADHD faţă de cei normali.
Copiii cu ADHD trăiesc într-un mediu familial carenţial şi mult mai dezorganizat
decât în cazul copiilor sănătoşi. Nivelul educaţional şi ocupaţional al părinţilor sau
aparţinătorilor este unul de nivel mediu.Cele mai importante fenomene întâlnite la acest nivel
sunt următoarele: conflictele între părinţi, separarea sau divorţul acestora, abandonul familiei
de către tată sau de către mamă, vîrsta prea mică a mamei la naştere, statut social scăzut,
familie numeroasă,
părinţilor, domiciliultendinţele criminale
într-un cartier săracale
şi părinţilor,
rău famat, tulburările de orice
decesul unuia dintrenatura alepărinţi
părinţi,
sunt plecaţi din ţară, copilul fiind lăsat în grija bunicilor sau a altor rude,etc. Asociaţiile au
fost evidente între conflictele maritale şi problemele copiilor. Chiar dacă se presupune adesea
că atmosfera tensionată din cadrul familiei cauzează probleme copiilor, am remarcat că este
la fel de posibil ca şi problemele copiilor să contribuie la conflictul marital, mulţi părinţi ai
copiilor cu ADHD afirmând că divorţul a survenit şi din cauza dificultăţilor întâmpinate
datorită dificultăţilor cauzate de copilul respectiv.
1) Frecvenţa conflictelor familiale în rândul copiilor cu ADHD:

FAMILIE1
Cumulative
Valid .00 3 15.0 15.0 15.0
1.00 17 85.0 85.0 100.0
Total 20 100.0 100.0
125
FAMILIE1
.00
1.00
2) Frecvenţa conflictelor familiale în rândul copiilor fără ADHD

FAMILIE2
Cumulative
Valid .00 Frequency

15 Percent
75.0 Valid Percent
75.0 Percent
75.0
1.00 5 25.0 25.0 100.0
Total 20 100.0 100.0
126
FAMILIE2
1.00
.00
De asemenea au fost depistate tulburări comorbide în cazul rudelor copiilor cu

ADHD, în special tulburări de învăţare şi de comportament în copilărie respectiv tulburări de
personalitate, joc de noroc patologic şi dependenţă de alcool la maturitate. Rudele de gradul
întâi de sex masculin au fost mai afectate. În familiile celor cu ADHD, taţii erau majoritatea
şomeri, au avut probleme cu legea şi a existat cel puţin o infracţiune de-a lungul timpului.
Mamele tind să fie depresive şi agresive, consumând alcool şi tutun în exces.
1) Psihopatologia familială în cazul copiilor cu ADHD:

PSIHOP1
Cumulative
Valid .00 4 20.0 20.0 20.0
1.00 16 80.0 80.0 100.0
Total 20 100.0 100.0
127
PSIHOP1
.00
1.00
2) Psihopatologia familială în cazul copiilor fără ADHD:
PSIHOPA2
Cumulative
Valid .00 17 85.0 85.0 85.0
1.00 3 15.0 15.0 100.0
Total 20 100.0 100.0
PSIHOPA2
1.00
.00
128
Necazurile economice au fost legate de presiunea economică, care, la rândul ei, era
legată de simptomele de depresie ale mamelor si ale taţilor din ambele grupuri experimentale.
Situaţia materială familială a copiilor cu ADHD era mult sub nivelul celei existente în lotul
de control.
1) Situatie materială a familiilor copiilor cu ADHD:

SITMAT1
Cumulative
Valid .00 4 20.0 20.0 20.0
1.00 16 80.0 80.0 100.0
Total 20 100.0 100.0
SITMAT1
.00
1.00
2) Situatie materială a familiilor copiilor fără ADHD:

SITMAT2
Cumulative
Valid .00 15 75.0 75.0 75.0
1.00 5 25.0 25.0 100.0
Total 20 100.0 100.0
129
SITMAT2
1.00
.00
De asemenea simptomele de depresie au fost asociate cu problemele maritale si cu

tehnicile educative profund eronate. Mamele copiilor din lotul de control aveau un nivel
intelectual mai ridicat decât mamele copiilor cu ADHD şi au tins să afirme nivele mult mai
ridicate ale problemelor maritale dar aveau o manieră instructivă corectă şi stimulativă. Prin
urmare, odată cu creşterea gradului de culturalizare al părinţilor, progresează şi calitatea
tehnicilor educativ-instructive utilizate de către părinţi. Acest progres se concretizează într-o
focalizare a atenţiei către strategiile de disciplină alternative care sunt mai puţin dure, cum ar
fi comunicarea eficientă şi argumentarea permanentă.
De obicei mediul familial al acestor copii este unul dezorganizat şi carenţial. S-a
constatat şi faptul că pedeapsa corporală este asociata cu nivele crescute de Externalizare a
problemelor comportamentale, majoritatea părinţilor copiilor cu ADHD recurgând frecvent la
aceste practici tocmai pentru a-şi mai temporiza copiii. În mod special, în familiile acolo
unde disciplina fizică era relativ rară, mamele care foloseau frecvent aceasta practică şi-au
evaluat copiii la un nivel mult mai ridicat în cadrul CBCL în ce priveşte Comportamentul
Agresiv şi Anxios/Deprimat decât alte mame . S-a observat prin urmare faptul că, subiecţii cu
ADHD erau supuşi unui tratament violent din partea părinţilor, fiind mult mai agresaţi fizic
de către aceştia decât copiii din lotul de control. Foarte interesant este şi faptul că, acei copii
care îşi vedeau parintii folosind disciplina fizică se evaluau şi ei ca fiind agresivi şi violenţi,
deşi de multe ori acest lucru era fals.
De asemenea este interesant faptul că aceleaşi fenomene au apărut şi în cazul copiilor
adoptaţi, fapt ce ne duce cu gândul la ideea că mediul are un rol foarte important în apariţia şi
dezvoltarea sindromului ADHD, familia dezorganizata şi cu un lung istoric psihopatologic
jucând un rol esenţial la acest nivel. Am observat totuşi că părinţii mai tineri, care îşi petrec
foarte puţin timp cu copiii lor şi care munceste exagerat de mult sunt mai tentaţi să conchidă
că sunt îndeplinite criteriile pentru ADHD decât părinţii mai în vârstă şi mai experimentaţi,
cu un program de muncă mult mai flexibil. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul profesorilor,
acolo unde vârsta şi experienţa joacă un rol important.
130
1) Existenţa unui mediu familial dezorganizat în cazul copiilor cu ADHD:

DEZOR1
Cumulative
Valid .00 8 40.0 40.0 40.0

1.00 12 60.0 60.0 100.0
Total 20 100.0 100.0
DEZOR1
.00
1.00
2) Existenţa unui mediu familial dezorganizat în cazul copiilor fără ADHD

DEZORG2
Cumulative
Valid .00 17 85.0 85.0 85.0
1.00 3 15.0 15.0 100.0
Total 20 100.0 100.0
131
DEZORG2
1.00
.00
Am observat că fraţii unor astfel de copii sunt expuşi unui risc crescut pentru apariţia
tulburărilor de comportament şi a bolilor emoţionale, problema cea mai semnificativă fiind
considerată a fi legată de complicaţiile generale de simptome şi manifestări comportamentale
ale bolnavului. Asemenea complicaţii au fost resimţite de fraţi sub forma a trei modalităţi
principale: victimizare, asumarea îngrijirilor,tristeţe şi pierdere. Ei au afirmat că s-au simţit
victimizaţi de actele de agresivitate venite din partea fraşilor cu ADHD, constând în acte
deschise de violenţă fizică, agresiune verbală, manipulare sau control, ori că părinţii se
aşteptau de la ei să aibă grijă de fraţii lor cu ADHD şi să-i protejeze datorită imaturităţii
emoţionale şi sociale asociate cu boala. În plus, ca rezultat al simtomelor de ADHD şi al
afecţiunilor corelate, cei mai mulţi fraţi au descris sentimentele lor de anxietate, frustrare şi
tristeţe accentuată.
Astfel, spre deosebire de copiii normali, majoritatea taţii copiilor hiperactivi luaţi în
studiu erau alcoolici şi un procent similar au avut o copilărie încărcată de dificultăţi de
învăţare, respectiv jumătate aveau o rudă de gradul I sau II ce prezenta fie o tulburare
psihiatrică serioasă, fie dificultăţi la locul de muncă sau cu impact medico legal. Taţii cu un
pregnant comportament antisocial îşi petrec mai puţin timp alături de copiii lor, petrec mai
puţin timp îngrijindu-i, şi în cele mai multe cazuri erau divorţaţi sau nu locuiau împreună cu
mama copilului cu ADHD. Cel mai dramatic rezultat al studiului a fost acela că prezenţa
permanentă a unui tată ,,antisocial,, în familie şi mai multa implicarea acestuia în educarea
copilului au fost asociate cu scoruri mai mari ale problemelor de conduită ale copilului în
cauză. Am ajuns astfel la concuzia paradoxală că ,,problemele de comportament deviant ale
copilului se accentuează ţi extrapolează atunci cănd taţii cu comportament antisocial stau
acasa’’. Cu alte cuvinte dezvoltarea copilului nu se realizează adecvat dacă mediul în care
trăieşte acesta este unul carenţial. Tocmai de accea nu trebuie să analizăm doar structura de
suprafaţă a familiei, o analiză amănunţită şi de profunzime fiind deosebit der necesară.
132
1) Existenţa comportamentului antisocial al unuia dintre parinţii copiilor cu ADHD:

ANTISOC1
Cumulative
Valid .00 5 25.0 25.0 25.0

1.00 15 75.0 75.0 100.0
Total 20 100.0 100.0
ANTISOC1
.00
1.00
2) Existenţa comportamentului antisocial al unuia dintre parinţii copiilor fără ADHD
ANTISOC2
Cumulative
Valid .00 16 80.0 80.0 80.0
1.00 4 20.0 20.0 100.0
Total 20 100.0 100.0
133
ANTISOC2
1.00
.00
Am încercat să realizez această anamneză pentru a stabili un diagnostic diferenţial

corect şi exact, acest lucru deoarece am observat faptul că cei mai mulţi dintre copiii cu
ADHD mai prezentau cel puţin încă o tulburare psihiatrică diagnosticabilă. Înainte de
aplicarea unei baterii de teste suplimentare, am avut suspiciuni în ce priveşte existenţa
următoarelor tulburări la nivelul lotului experimental: tulburarea opoziţional-sfidătoare,
tulbuarrea de cinduită, tulburarea de învăţare şi tulburarea de comunicare, tulburarea
anxioasă şi depresivă, tulburare a dispoziţiei care poate fi exacerbată de eşecurile şcolare, de
dificultatea de a-şi face prieteni sau de nivelul scăzut al stimei de sine şi, nu în ultimul râns
am suspectat o combinaţie temperamentală caracterizată prin hiperactivitate şi atenţie de
scurtă durată.
În urma realizării anamnezei se poate desprinde prin urmare ipoteza care susţine că
mediile cu nivel scăzut al statutului socio-economic cresc riscul pentru dezvoltarea ulterioară
a unei psihopatologii extrem de periculoase. Totuşi, ipoteza statusului social nu poate explica
ratele ridicate ale psihopatologiei între copiii cu nivel socio-economic scăzut, deoarece aceste
nivele nu sunt dependente de realizările lor cu privire la educaţie si ocupaţie. Pentru aceşti
subiecti scorurile problema depistate ulterior au crescut semnificativ în cazul tuturor scalelor
clinice din CBCL cu excepţia scalei Însingurare/Anxietate. Prin contrast, scorurile problemă
ale subiectilor cu statut socio-economic mai ridicat nu s-au schimbat semnificativ. La fel de
important, toate creşterile semnificative în proporţie cu subiecţii cu scoruri clinice mari se
gaseau in grupuri cu statut economic scăzut. Asta inseamnă că incidenţa a scorurilor evaluate
clinic pentru toate scalele din CBCL a fost semnificativ mai mare pentru subiecţii
dezavantajaţi social şi cultural decât pentru cei care provin dintr-un mediu stimulativ şi
propice unei dezvoltări normale şi armonoase.
Analiza modului concret de viata,a condiţiilor de lucru şi a situaţiei familiale ,a
modalităţii de debut şi evoluţiei în timp a tulburărilor psihice,aprofundarea problematicei
cauză-efect arată importanţta anamnezei in psihodiagnoza etiologică
134
Datele obţinute în urma anamnezei, pot fi sintetizate sub forma

următoarei scheme:
135
PARTEA A TREIA
CONCLUZII
În continuare voi încerca să prezint un model de evaluare în cazul şcolarilor mici

diagnosticaţi cu ADHD, sintetizând astfel aspectele teoretice prezentate mai sus:
136
EVALUAREA DIAGNOSTICE MONITORIZAREA TRATAMENT

INIŢIALĂ DIFERENŢI DOMENIILOR
ALE DE
FUNCŢIONAR
E
Interviul cu
părinţii Procesul de învăţare în Educaţia
• istoricul Tulburarea de momentele cheie (testarea părinţilor, copiilor
copilu opoziţie în clasă. Teme pentru şi a persoanelor
lui acasă, activităţi în clasă) apropiate
• istoricul
familial
Intervenţia şcolară
• plasament
şcolar
adecvat şi
existenţa
resurselor
necesare
Scale de evaluare • colaborarea
completate de Tulburarea de Randamentul şcolar profesională
părinţi şi conduită şi
profesori management
ul
comportame
•
ntului
programe
directe de
modificare a
comportame
ntului
Informaţii de la Medicaţia
profesori • Stimulentele,
• Scalele antidepresive
standardiza le triciclice,
te de clonidina sau
evaluare Tulburările afective Funcţionarea guanfacina,
• Rapoarte neuroleptici
asupra emoţională le,
randamentu anticonvulsiv
lui şcolar antele,
• Observaţii bupropionul
în mediul
şcolar
137
Interviul cu Intervenţia
copilul Tulburările anxioase Interacţiunile familiale psihosocială
• Antrenarea
părinţilor în
terapia
comportame
ntală
• Trimiterea
părinţilor
către un grup
de suport
• istoricul şi • Psihoterapia
examinări familială
ale • Terapia de
statusului grup pentru
mintal abilităţi
sociale
• Terapia
individuală
pentru
tulburările
comorbide
• Tratamentul
multi modal
în timpul
verii
Tratamente
adjuvante
• Terapia
Evaluarea clinică Tulburările de Relaţiile cu colegii vocabularu
învăţare lui şi vorbirii
• Terapia
ocupaţională
• Terapia
recreaţională
Evaluarea Alte tratamente
psihoeducaţională (ex: tratametul
• IQ dietetic ), care nu
• Rezultate Abuzul de substanţe Monitorizarea stării de sunt însă
şcolare sănătate a copilului recomandate
• Testarea
neuropsihol
ogică
138
După această prezentare detaliată a tulburării hiperchinetice cu deficit de atenţie, de la

evoluţia istorică a conceptului la ultimile metode terapeutice, deşi rămân încă multe
controverse şi multe probleme de rezolvat, putem trage unele concluzii de o importanţă
covârşitoare:
• ADHD este un sindrom neuropsihiatric, intens studiat în ultimile decade, ale
cărui criterii de
mulţumească pediagnostic, deşi
toată lumea, se încă departe
bazează de o abordare
pe cercetări careextensive
empirice să şi
care în mod corect aplicate duc la un diagnostic valid şi cu o bună
predictibilitate a cursului ulterior al bolii.
• Pentru un diagnostic corect al ADHD trebuie obţinute date din cât mai multe
surse, în special de la părinţi, profesori şi copil.
• Este cunoscut faptul că screeningul şi identificarea timpurie a unei tulburări
atrage după sine un prognostic bun în privinţa tratamentului şia evoluţiei
ulterioare. Scalele Achenbach utilizate în procesul de valuare prezent oferă
informaţii cu privire la riscul pe care copiii cu ADHD îl are de a dezvolta
anumite probleme interconexe. Pe baza comparării scorului obţinut de un
copil
măsurala în
scalele Achenbach
care acest cu norma
copil este populaţiei
predispus( generale
sau chiar are) laputem identifica
a dezvolta anumite
tulburări.
• ADHD cunoaşte o comorbiditate ridicată, ceea ce duce la creşterea riscului
apariţiei problemelor emoţionale şi comportamentale la orice vârstă. Este o
boală cronică ce persistă în adolescenţă şi la vârsta adultă.
• Cele mai evidente dificultăţi întâmpinate de copiii hiperactivi se manifestă în
procesul de adaptare la activitatea şcolară, performanţele lor şcolare nefiind la
nivelul vârstei şi capacităţilor lor intelectuale.Astfel, dacă problemele
copilului nu sunt observate şi nu se încearcă rezolvarea lor, copilul va avea
performanţe şcolare slabe, care nu vor reflecta inteligenţa şi aptitudinile lui
reale. Trebuie
familie, înţeles
relaţiilor că tulburarea
sociale, are un impact
sănătăţii mintale, semnificativ
achiziţiilor asupra
academice vieţii de
şi puterii de
muncă a adultului.
• Copiii care provin dintr-un mediu familai dezorganizat sau cu un statut socio-
economic defavorizant sau chiar nociv, constituie o categorie cu risc ridicat de
a dezvolta ADHD.
• Copilul cu ADHD nu trebuie considerat bolnav şi trebuie evitată
stigmatizarea. Problema lui se datorează unor modificări chimice în
funcţionarea neurotransmiţătorilor din creier. Intelectual ADHD nu afectează
copilul dumneavoastră –potenţialul lui variază de la normal, dotat, foarte
dotat. Probleme copilui nu se situează la nivelul inteligenţei, ci mai degrabă
dificultăţile au drept cauză capacitatea scăzută de control care duce inevitabil
la inadaptare.
• Este important de menţionat faptul că o evaluare pe bază scalelor
comportamentale trebuie să fie însoţită de evaluări complementare care să
vizeze aspecte cognitive semnificative. Astfel, copilul diagnosticat cu ADHD
este la fel de inteligent ca şi ceilalţi copii, numai că acesta are nevoie de un
program diferenţiat pentru nu îşi poate concretiza aptitudinile şi posibilităţile
intelectuale.
139
BIBLIOGRAFIE
ADHD Medical Conference, 18-18 February, Barcelona, Spain

Allbrecht, B., Banaschewski, T., Rothenberger, A. (2004), An ihibition is what they have
th
in common,
Allport, G., Poster,
(1991),16 WorldşiCongress
Structura of the
dezvoltarea IACAPAP, Ed.
personalităţii, 22-26 Aug., Berlin,
Didactică Germany.
şi Pedagogică,
Bucureşti, pg13-36.
American Academy of Child and Adolescent Psychiatry (2004), Guidelines for managing
ADHD, International Guidelines Center, Available at www.myguidelinescenter.com.
Accessed at 12.01.2006.
American Psychiatric Association (2003), Manual de diagnostic si statistică a tulburărilor
mentale, ediţia a patra revizuită-DSM-IV-TR 2000, Ed. Asociaţiei Psihiatrilor Liberi din
Rpmânia, Bucureşti.
Attention Defficit Disorder Ware House, 1995 Catalog, vol.5.1., A.D.D. Ware
House, Florida, USA
children ,with
Bahadir A.T.,ADHD,
(2004),Book
Relationship between
of abstracs of theself-esteem
16th Worldand familialof
Congress exăressed emotion in
the International
Association of Adolescent Psychiatry and Allied Professions ( IACAPAP), 22-26 August
2004, Berlin, Germany
Barkley, R.A (2000), Attention Deficit Hiperactivity disorder: A Handbook for Diagnosis
and Treatment, Guilford Press, New-zork, 1990
Barkley, R.A, Behavioral inhibiton, sustain attention and executive functions: constructing a
unyfying theory of ADHD, in Psychological Bulletin nr. 1, vol 121, pg 65-86-despre
memorie
Barkley, RA., Anastopulus, A. D., Guevremont, D.C, Fletcher, K. E., (1992), Children
with ADHD: mother-child interaction, family beliefs and conflicts and parent
psychopatology,
263-288-mediu Journal of the American Academy of Child and Adolescent Pychiatry 20, pg
Baugman, F. (2005), ADHD: exposing the fraud of ADHD and ADD, Available at:
www.adhdfraud.com. Accessed at :6.03.2006
Baumesiter, J. J., Bird HR., Canino, G., Rubio-Stipec, M., Bravo, M., Algeria, M.,
(1995)-Dimension of ADHD: findings from teacher and parent reports in a community
sample, Journal of the American Academy of Child and Adolescent Pychiatry 24, pg 264-
271-teorie
Biederman, J., Faraone, S., Lehman, B., et al. (1993), Intellectual performance and school
failure in children with ADHD, Journal of Abnormal Psychology 102, pg 616-623-despre
inteligenta
Biedreman,Anxiety
Depressive, J., Newcorn, J., Sprich,
and other T.,Journal
Disorder, et al. (1993),
of the Comorbidity of ADHD
American Academy with Conduct,
of Child and
Adolescent Pychiatry 148, pg 564-576-comorbiditati
Biederman, J., Faraone, S., Mick, D., Moore, P, et al.(1996), ADHD and Juvenile Mania:
an overlooked comorbidity?, Journal of the American Academy of Child and Adolescent
Pychiatry 35, pg 997-1007.-comorbidităţi
Biederman, J., Faraone, S., Moore, P., Lelon, E, (2003)., Child Behaviour Checklist
findings further suport comorbidity between ADHD and Major Depression in a referred
140
sample, Journal of the American Academy of Child and Adolescent Pychiatry 35, pg 734-
742. DEPRESIA
Biederman, J. Faraone, S., Milberger, S. et al., (1996), A propsective four year study of
ADHD and related disorder, Journal of the American Academy of Child and Adolescent
Pychiatry 34, pg 439-450.-comorbiditati
Biederman,
Checklist withJ, semistructured
Faraone, S, Doyle, al. (1993),
A., etbased
interview Convergence
psychiatric ofof
diagnoses Child Behaviour
ADHD, Journal of
Abnormal Psychology 34, pg 1241-1251-interviu
Book of abstracs of the 16th World Congress of the International Association of
Adolescent Psychiatry and Allied Professions ( IACAPAP), 22-26 August 2004, Berlin,
Germany, edited by Helmut Remschmidt and Myron Belfer
Breen, M. J., (1989), Cognitive and behavioral differences in ADHD boys and girl, Journal
of Child Psychology and Psychiatry, vol.29, nr.5.
Bitelaar, J.,(2006), The impact of ADHD, ADHD Medical Conference, 18-18 February,
Barcelona, Spain
Călin, A., Mircea, T., (1999), Profilul psihopatologic al familiior copiilor diagnosticaţi cu
ADHD, Revista
România, Societăţii
Volumul de Neurologie
2, -pg 31-34- profilul şi Psihiatrie pentru
psihopatologic Copii şi cu
al copiilor Adolescenţi
ADHD din
Campbell, S.B(2001), The Socialization and Social Development of Hyperactive Children,
1987, pg 7, 77-91.
Carlson, C. L., Mann. M., Alexander. D. K., (2000)-Effects of reward and response cost on
the performance at motivation of children with ADHD, Journal of Child Psychology and
Psychiatry 68, pg 73-83.
Chen, J., Milberger, S, Warbourton, S., Tsuang, MT., (1995), Genetic heterogeneity in
ADHD: gender, psychiatric comorbidity and parental ilness, Journal of the American
Academy of Child and Adolescent Pychiatry 34, 334-335-teorie
Clark, M, Cheyne, J., Cunningham, C., Siegel, L , (1998), Dyadic peer interaction and task
orientation16,
Pychiatry in pg
ADHD children, Journal of the American Academy of Child and Adolescent
1-15.-introducere
Coghill, D., (2006), ADHD in children, ADHD Medical Conference, 18-18 February 2006,
Barcelona, Spain
Cucu-Ciuhan, G., Psihoterapia copilului hiperactiv: o abordare experenţială, Ed. Sylvi,
Bucuresti, 2001, pg 35-49
Deborah, B.A, Biedermann, M.D, et al .(1998), Informativeness of child and parent reports
on substance use disorders in a sample of ADHD probands, control probands, and their
siblings, Journal of the American Academy of Child and Adolescent Pychiatry 37, pg 752-
757- droguri
Dempster, F., Interference and inhibition in cognition, Academic Press,1995, pg 3-20, 176-
199, 208-381, 403-407- despre memorie
Dictionarul de psihiatrie si psihopatologie clinica Larousse (1998)
Domuţă, A., (2002), Evaluarea sindromului ADHD la vârsta preşcolară, Universitatea
,,Babeş-Bolyai,,. Cluj-Napoca, capitolul II, pg 25-75.
Dopfner, M., Schurmann, S., Lemkuhl, G., Copilul hiperactiv şi încăpăţânat, Ed. ASCR,
2000, pg 40-85, 89-109
Du Paul, GJ, (1991), Parent and teacher ratings of ADHD Sympoms: psychometric
properties of a community sample, Journal of Clinical Child Psychology 20, pg 245-253-
rolul parintilor in evaluare
141
Enache, N. (2005), Prevalenţa tulburării ADHD la şcolarul mic.Comunicare personală,

Available at: www.emedicine.com/ped/topic177.htm, Accessed at: 01.04.2006
Farrington, D. P., Loeber, R., Van Kammen, W. B ., (1999), Long term criminal outcomes
of ADHD and Conduct Disorder in childhood, Journal of the American Academy of Child
and Adolescent Pychiatry 35,
Fergusson,
and AttentionD.M., Howood,
Defficit L.J.,
in middle Lynskey,onM.T
childhood .(1993),andThe
offending Effects ability
scholastic of Conduct
at ageDisorder
13,
Journal of Child Psychology and Psychiatry, vol.3,nr.6.-comorbiditati
Frazier, T. W., Demaree, H. A.,Youngstrom, E.A., (2004), Meta-analyses of intelectual
and neuropsychological test performance in ADHD, Journal of the American Academy of
Child and Adolescent Pychiatry 44, pg543-555, eval cog a copiilor
Gaub, M. J., Carlson, C., (1997), Behavioral characterstics of DSM-IV subtypes in a school
based population, Journal of Abnormal Child Psychology, 25: pg 103-111-subtipuri de
ADHD
Gerdes, A., Arnold, R., Molina, B ., (2004), Self-Perception in children with ADHD and
compariosn children, Journal of the American Academy of Child and Adolescent Pychiatry
72 pg 382-391-
Ghiran, perceptia
I., (1991), de sine
Psihiatria la ADHD
copilului şi adolescentului, Cluj-Napoca.- teorie
Goldberg, D., (1997), Ghid de psihiatrie practică, Oxford University Press, Ed. Fundaţiei
Pro, Bucureşti, pg 50-61-anamneza
Goldberg, J. R ., (2001), Ghid de psihiatrie, Ed. All Educaţional, Bucureşti, pg 17-34-
anamneza
Grigoroi-Şerbănescu, M., Christodorescu, D., Canttili, L., Jost, L., Nedelcu , L., (2001),
Epidemilogia tulburărilor psihice şi neurologice la copii şi adolescenţi în România, Proiectul
Centaur, Revista română de psihiatrie, Vol III, Nr. 1-2.
Harpin, V., Weiss, M.,(2006) Lets help the children with ADHD, ADHD Medical
Conference, 18-18 February 2006, Barcelona, Spain
Hinshaw, S.,and
comorbidity (1992), Academic
implications forunderachievment, attention
interventions, Journal of thedeficits
Americanand aggression:
Academy of Child
and Adolescent Pychiatry 60, pg 893-903-comorbiditati
Hunt, R . (1988), Attention Defficit Disorder and Hiperactivity, în "Handbook of Clinical
Asessment of Childrens and Adolescents-teorie
Hoagwood, K., Kelleher, K., Feil, M., Comer, D. M., (2000), Treatment services for
children with ADHD: a national prospective, Journal of the American Academy of Child and
Adolescent Pychiatry 39, pg 198-206.-servicii specializate în ADHD.
Huss, M., (2004) , Objective measures of ADHD –simulating the clinical eye: NEW
approach to asses motor activity using frequency shifts in Doppler-Radar), , Book
of abstracs of the 16th World Congress of the International Association of
Adolescent Psychiatry and Allied Professions ( IACAPAP), 22-26 August 2004,
Berlin, Germany,
Iftene, E., (2003), Copilul cu tulburare hiperkinetică şi deficit de atenţie: relaţia părinte-
copil-educator din perspectiva psihiatrică şi psiho-socială, pg 239-277, Universitatea de
Medicnă şi Farmacie ,,Iuliu Haţieganu,, Cluj-Napoca.-teorie
Kadziela-Olech, H., (2004), ADHD in children: The role of psychoeducation, Book of
abstracs of the 16th World Congress of the International Association of Adolescent Psychiatry
and Allied Professions ( IACAPAP), 22-26 August 2004, Berlin, Germany,
142
Kalff ,A. C., Hendriksen, J. G. M., Kroes, M., et al (2003), Cognitive performance 6-11
year old children wgo met criteria for ADHD, Journal of the American Academy of Child
and Adolescent Pychiatry 20, pg 589-598-evaluarea cognitiva a copiilor.
Kuhne, M., Tannock, R ., (1997), Impact of comorbid Oppositional or Conduct problem on
ADHD, Journal of the American Academy of Child and Adolescent Pychiatry 36, pg 1715-
1725.-
Levy, odd şi cdM, et al., (2005), Gender differences in ADHD, Journal of the American
F., Hay,
Academy of Child and Adolescent Pychiatry 44, pg 368-376-diferente in functie de sex
Liu, X., Guo, C., Okawa, M., Zhai, J., Li, Y., Uchiyama, M., Neiderhiser, J.M., &
Kurita, H. (2000). Behavioral and emotional problems in Chinese children of divorced
parents. Journal of the American Academy of Child & Adolescent Psychiatry, 39, 896-903
Loney, J., Milich, R (2000), ADHD and agression in clinical practice, Journal of the
American Academy of Child and Adolescent Pychiatry 43, pg 735-742.-agresivitatea
Mariani, M. A., Barkley, R. A., (2005), Neuropsychological and academic functioning in
school boys with ADHD, Journal of the American Academy of Child and Adolescent
Pychiatry 44, pg 111-129 evaluarea cognitiva a copiilor
Martinussen,
children R., Hayden,
with ADHD, Journal al.,American
J.,ofetthe (2005), AAcademy
meta-analysis of memory
of Child impairments
and Adolescent in
Pychiatry
44, pg 377-383-despre memorie
Miclea, M., (1994) Psihologie cognitiva, Casa de Editutură Gloria S.R.L, Cluj-Napoca, pg
146-180, 285-288, 351-355.
Mitrofan, N., (1994), Aspecte psihologice privind delincvenţa juvenilă, în ,, Psihologie
judiciară,,, Casa de editură şi presă ,,Şanşa,, S.R.L., Bucureşti
Mircea, T.,(2004), Tratat de psihopatologia şi sănătatea mentală a copilului şi adolescentului,
Vol I, pg19-37, Ed. ArtPres, Timişoara.
Negreanu, B., Negreanu, R., (2000), Evaluarea mecanismelor de inhibiţie cognitivă, prin
paradigma uitării intenţionate, în cazul ADHD, Revista Societăţii de Neurologie şi Psihiatrie
pentru Copii şiMonidială

Oraganizaţia Adolescenţia din România,
Sănătăţii Vol.ICD
(1998), 3,-pg10.Clasificarea
53-63- despretulburărilor
memorie mentale şi de
comportament. Simptomatologie şi diagnostic clinic.,Ed. All Educaţional, Bucureşti.
Padolski, L., Nigg, J., (2001), Parent stress, coping and psychopatology in relation to child
ADHD severity, Journal of Clinical Child Psychology 30, pg 503-513-mediu familial
Puls, H.P., (2004), Knowledge and attitudes towards ADHD, What do teachers know and
expect of students with ADHD?, Book of abstracs of the 16th World Congress of the
International Association of Adolescent Psychiatry and Allied Professions ( IACAPAP),
22-26 August 2004, Berlin, Germany
Radu, I., (1974), Psihologie şcolară, Ed. Ştiinţifică Bucureşti.
Piaget, J., Inhelder, B., (1965), Psihologia copilului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Satterfield, H., Hoppe, C., Schell, A, (1992), Prospective study of delinquency in 110 childs
with ADHD and 88 normal boys, Journal of Abnormal Psychology 139, pg 795-798-efecte
ale ADHD
Scotish Intercollegiate Guidelnes Network (2001), ADHD in children and young people: a
national clinical guideline, Available at: www.sign.ac.uk, Accessed at: 21.02.2006.
Semrud –Clikerman, S., Biederman, J., Sprich, S., Krifcher, B., Noeman, D., Faraone,
S., (1992), Comorbidity between adhd and learning disability-a review and report in a clinical
referred sample, Journal of the American Academy of Child and Adolescent Pychiatry 31, pg
439-448-tulburarile de invatare.
143
Steinhausen, H.C., (2004), Developmental psychopatology of ADHD, in Book of abstracs

of the 16th World Congress of the International Association of Adolescent Psychiatry
and Allied Professions ( IACAPAP), 22-26 August 2004, Berlin, Germany,
Şchiopu, U.,(1998), Dicţionar de psihologie, Ed. Babei, Bucureşti,
Şchiopu, U., Verza, E., (1995), Psihologia vârstelor: ciclurile vieţii, Ed. Didactică şi
pedagogică,
Tallmadge, Bucureşti.
J., Barkley, R. A., (1983), The interaction of ADHD children with their mothers
and fathers, Journal of Abnormal Psychology 11, pg 565-579.-relatia cu familia.
Tanock, R ., (1998), ADHD-Advances in cognitive, neurobiological and genetic research,
Journal of Clinical Child Psychology 39, pg 65-99.-introducere
Taylor, E., Chadwick, O., Heptinstall, E., Danckaerts, M (2001), ADHD and Conduct
Problems as a risk factors for adolescent development, Journal of the American Academy of
Child and Adolescent Pychiatry 35, pg 1213-1226.-efecte ale ADHD
Wilson, M., Marcotte, A.(1996), Psychosocial adjustment and educational outcome in
children with ADHD, Journal of the American Academy of Child and Adolescent Pychiatry
35, pg 579-587.-devenirea ADHD
Wadsworth, M.E.,
socioeconomic statusAchenbach, T.M. (2005).
and psychopathology: Explaining
Testing the link between
two mechanisms of the low
social causation
hypothesis, Journal of Consulting and Clinical Psychology, 73,1146-1153.
Availabe at: www.aseba.org/research/wadsworth.html, Accesed at: 13.03.2006
144

ADHD - Lucrare de Diploma Adhd

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ADHD - Lucrare de Diploma Adhd

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

5/14/2018 LucraredeDiplomaAdhd-slidepdf.

PARTEA ÎNTÂI- INCURSIUNE TEORETICĂ

CAPITOLUL 5........................................................... ................................. .....

MODEL DE INTERVENŢIE PENTRU PĂRINŢI ŞI PROFESORI ÎN

CAPITOLUL 1 -DEMERSUL INVESTIGATIV..........................................

CAPITOLUL 2-PRELUCRAREA ŞI INTERPRETAREA

PARTEA A TREIA- CONCLUZII..................................................

În perioada copilăriei şi adolescenţei, conceptul de normalitate este foarte

să nu dezvolte procese psihologice necesare conduitei de amânare. Astfel la vârsta pubertăţii

• Tulburări de identitate sexuală

alimentaţie a copilului mic, pica sugarului şi copilului, tulburare a mişcărilor

1962-Clements şi Peters (Minimal

O retrospectiă istorică a termenilor şi caracteristiilor ADHD ( Barkley, R.A (2000),

3.3. CRITICI ALE CONCEPTULUI NEUROPSIHIATRIC

Stãrile de neliniste patologicã au fost diagnosticate la copii de mai bine de un secol.

• Hiperactivitate motorie-capacitatea de a te descurca să ajungi la servici atunci când

DSM–III • Modificarea denumirii din sindrom hiperchinetic în

tulburare prin deficit atenţional.

În DSM-IV-TR, elementul esential-pattern persisitent care consta in Inatenţie,

3.1.1 Criterii de diagnostic pentru ADHD

• CRITERIUL A- aceste elemente sunt la indivizi cu nivel comparabil de dezvoltare

• CRITERIUL C- o deteriorare din cauza elementelor de mai-sus în cel puţin două

• Se angajează în activităţi potenţial periculoase fără a lua in consideraţie consecinţele-

3.1.2. Tipurile ADHD în clasificarea DSM-IV-TR

Deşi multi copiii prezintă atât simptime de neatenţie cât şi de hiperactivitate şi

puţin şase simptome de neatenţie şi cel puţin şase simptome de hiperactivitate/

3.1.3. Critica clasificării DSM-IV-TR

Actualele criterii şi actuala împărţire a ADHD în cele trei subtipuri a ridicat şi

internă, unele din simptomele de hiperactivitate şi impulsivitate au o validitate

3.2. CLASIFICAREA ICD-10 (INTERNATIONAL

Clasificarea ICD-10 introduce ADHD în capitolul: ,,Tulburări de comportament şi

3.3. COMPARATIE DSM-ICD

3.4. ALTE ABORDĂRI

motorii şi hipoprosexie. De asemenea George Ionescu include Tulburările hiperkinetice în

5.1. PROFILELE NEUROPSIHOLOGICE ÎN ADHD

Din punct de vedere etiologic, ADHD este o tulburare neuropsihiatrică extrem de

asemenea, nu par să existe diferenţe între profilul simptomatologic al ADHD cu baze

ADHD-C cu Copil mic, preşcolar secundară a bilităţii de uşoare ale reglării

5.3. FACTORII PSIHOSOCIALI

Barkley, R.A (2000) a evaluat un potential maladaptativ bio-psiho-social ca :

5.3.1 Factorii familiali

5.3.2 Dezavantajele socio-economice

5.3.3 Mediul şcolar

EVALUAREA PSIHOLOGICĂ ÎN ADHD

Barkley R. A., (2000) propune trei obiective principale în evaluarea ADHD:

American Academy of Pediatrics (AAP) propune un algoritm clinic în evaluarea

impulsivitate, rezultate şcolare slabe sau probleme de comportament, ar trebui

6.1. INTERVIUL CLINIC

6.1.1 Interviul clinic cu părinţii

6.1.2. Interviul cu copilul

6.1.3. Interviul cu profesorii şi învăţătorii

6.2. EVALUAREA NEUROCOGNITIVĂ

Castellanos şi Tannock au ajuns la concluzia, în urma unei ample cercetări realizate în

apărare Totuşi acelaşi

b) Subtestul Block Design al WISC-III pentru abilităţile de construcţie

6.3. URMĂRIREA ULTERIOARĂ

Umărirea ulterioară a efectelor bolii şi tratamentului asupra vieţii de zi cu zi a

6.4. PROBLEMATICA SURSELOR DE EVALUARE

6.4.1 Rolul părinţilor în evaluarea ADHD

Evaluările realizate de persoane diferite cum ar fi părinţii, educatorii, profesorii sau

De asemenea a fost efectuat un screening în Jakarta Centrală, fiind testaţi 20 de

6.4.2 Rolul profesorilor în evaluarea ADHD

Una din sursele de informaţie în evaluarea ADHD o constituie investigarea mediului