Dificultăţile de Învăţare

Ce este o dificultate de învăţare? Ce ne spun, de fapt aceste definiţii?

Din perspectiva specialiştilor, au fost formulate mai multe definiţii ale Concluzionând pe baza acestor definiţii, putem considera că un copil are
dificultăţilor de învăţare. Iată câteva dintre ele: dificultăţi de învăţare (D.Î) dacă:

 Prima definiţie este dată de S. KIRK în S.U.A.  există o diferenţă semnificativă între capacităţile sale şi performanţa şcolară atinsă;
„O dificultate de învăţare se referă la o întârziere, o tulburare, o dezvoltare
încetinită în plan emoţional sau comportamental. Ea nu este însă rezultatul  progresul realizat de el în procesul de învăţare este minim, pe o perioadă mai mare de
întârzierii mentale, deficienţelor senzoriale sau factorilor culturali şi instrucţionali.”(S. timp;
KIRK 1962 p.262)
 are o dizabilitate/incapacitate care-l împiedică să utilizeze facilităţile educaţionale care
 Bateman (1965) arată că: sunt puse la dispoziţia copiilor de aceeaşi vârstă cu el;
„Copiii ce prezintă dificultăţi de învăţare sunt aceia care manifestă o discrepanţă
 lucrează în plan şcolar la un nivel inferior copiilor de aceeaşi vârstă;
educativă semnificativă între potenţialul lor intelectual estimat şi nivelul
actual de performanţă, discrepanţa asociată cu tulburări bazice în procesele de  are dificultăţi persistente în învăţarea citit-scrisului şi a calculului matematic;
învăţare care pot fi sau nu conectate cu disfuncţii demonstrabile ale sistemului nervos
central, dar care nu sunt consecinţa întârzierii mintale generalizate, carenţelor culturale  are dificultăţi emoţionale şi de comportament care împiedică frecvent şi la un nivel
sau educative, tulburărilor emoţionale severe sau unor deficienţe senzoriale”(Bateman considerabil procesul de învăţare al copilului;
1965, p.220).
 are deficienţe senzoriale şi psihice care necesită un echipament sau servicii specializate
 Comitetul Interagenţiilor pentru Dificultăţi de Învăţare (ICLD - 1987) oferă o definiţie suplimentare;
mai extinsă şi mai acurată:
„Dificultăţile de învăţare sunt un termen generic ce se referă la un grup de tulburări ce  are dificultăţi continue de comunicare şi interacţiune care-l împiedică în dezvoltarea
se exprimă prin dificultăţi semnificative în achiziţionarea şi utilizarea receptării unor relaţii sociale echilibrate şi formează obstacole în procesul învăţării
şi înţelegerii limbajului, a vorbirii, scrierii, citirii (literizării, silabisirii), a
raţionamentului şi abilităţilor matematice, ca şi unor abilităţi sociale. Aceste
tulburări sunt intrinseci individului şi se presupune că sunt datorate unor disfuncţii
minimale ale Sistemului nervos central” (ICLD Jurnal 1987. p222).
Cum clasificăm D.Î.? B. Din perspectivă pragmatică (a intervenţiei educaţionale) se pun în
evidenţă domeniile operaţionele ale D.Î., care sunt:

Abordarea D.Î poate fi realizată din două perspective:

A. Din perspectiva copilului

Analiza D.Î. din perspectiva copilului ne orientează atenţia asupra particularităţilor pe care
acesta le prezintă în procesul de învăţare. Acest fapt permite planificarea şi organizarea
programelor de intervenţie individualizată cât mai eficiente şi mai adecvate copilului.

În acest caz se identifică domeniile funcţionale ale D.Î, care sunt:

 psihomotricitatea:
• motricitate globală şi fină
• schema corporală şi lateralitatea  domeniul limbajului rostit (vorbit) care se referă la:
• orientarea, organizarea şi structurarea spaţio-temporală - dislalii (incapacităţi de pronunţare corectă a sunetelor, a grupurilor de sunete,
cuvintelor sau propoziţiilor);
 percepţia vizuală:
- tulburări de ritm: logonevroze (bâlbâiala), tahilalie (ritm accelerat de vorbire),
• discriminare vizuală
bradilalie (ritm încetinit de vorbire);
• ordine vizuală
- disfonii ( tulburări de voce);
• memorie vizuală
- întârzieri în apariţia şi dezvoltarea vorbirii
 limbajul
 domeniul limbajului scris-citit care cuprinde:
• componenta semantică (vocabular, concepte)
- dislexiile (incapacităţi parţiale de însuşire a citirii)
• cunoaşterea sintaxei
- disgrafiile (incapacităţi parţiale de însuşire a scrisului)
• utilizarea limbajului - capacitatea de comunicare
 domeniul limbajului nonverbal, care se referă la:
 percepţia auditivă
- psihomotricitate şi expresie (dificultăţi în motricitatea grosieră şi fină, în coordonarea
• discriminare auditivă
psihomotorie, în structurarea schemei corporale);
• memorie auditivă
• auz fonematic  domeniul atenţiei şi concentrării în activitate şi pe obiect;

 gândirea – rezolvarea de probleme  domeniul motivaţiei

• relaţionarea evenimentelor
• stabilirea ipotezelor  domeniul schemelor de percepţie şi orientare (dificultăţi sau incapacităţi de
• strategii rezolutive structurare a schemelor de bază perceptiv-motorii, orientare spaţială şi temporală);

 factori sociali şi personali  domeniul structurilor simbolice matematice (discalculiile ca incapacităţii de

• interacţiuni sociale ( în familie şi în clasă) operare cu simbolurile matematice şi cu schemele de rezolvare);
• ritm, stil de învăţare şi motivaţie pentru învăţare
• stima de sine, încrederea în sine.  domeniul reacţiilor de răspuns şi al ritmului de rezolvare a problemelor
(dificultăţi legate de ritm);

 domeniul relaţionării sociale şi al problemelor de comportament

Ca părinţi, cum ne putem da seama dacă copilul
nostru are sau nu o dificultate de învăţare?
Prezentăm în continuare câteva semne pe care le puteţi identifica în
b) Caracteristici ce pot indica dificultãţi vizuale la elevi:
activităţile de zi cu zi ale copilului Dvs. Nu sunt suficiente însă aceste
capul foarte aplecat;
observaţii. Pentru a fi siguri de un diagnostic este bine să vă consultaţi simptome de tensiune vizualã, de exemplu: strabism, clipeşte des, îşi freacã des ochii, îi fug
cu un specialist. Acest specialist poate fi consilierul psihologic al şcolii, ochii, sare cuvinte sau rânduri când citeşte, îşi apropie foarte mult capul de paginã când
medicul de familie sau medici specialişti (prin evaluările cărora se vor scrie sau citeşte, etc.
exclude tulburările organice evidente, cum ar fi tulburări de vedere sau
auz sau diferite tulburări neurologice majore), logopedul sau
c) Simptome ce indicã tulburãri afective sau de comportament:
kinetoterapeutul.
imagine greşitã despre sine;

accese colerice sau de ostilitate;

impulsivitate excesivã;

închidere în sine sau dezorientare.

d) Dificultãţi ce pot fi asociate cu unele de ordin social:

tendinţa de a se juca cu copii mult mai mici decât el;

a) Caracteristicile generale ce pot indica o dificultate de învãţare: dificultatea de a stabili raporturi cu colegii;

 hiperactivitate; evitarea situaţiilor sociale noi.

 slabã capacitate de a fi atent;

 orientare confuzã în spaţiu şi timp;

 incapacitate de a urmãri indicaţiile orale;

 poftã necontrolatã de dulce; hipoglicemie;

 inverseazã literele sau cuvintele;

 face constant greşeli ortografice;

 prinde greu o minge şi o loveşte greu cu piciorul; nu poate sãri coarda;

 dificultãţi la închiderea nasturilor; dificultãţi la legarea şireturilor;

 mod defectuos de a ţine creionul în mânã; caligrafie mediocrã;

 mers dificil; incapacitate de a sãri; stângãcie; dificultãţi de a sta într-un picior;

 dificultãţi în a merge cu bicicleta sau de-a lungul unei linii.


Ce putem face pentru a-i ajuta?
Domeniul atenţiei şi concentrării în activitate şi pe obiect
 Scop: Comportament
 Sarcina: Îmbunătăţirea disciplinei, concentrării şi atenţiei copilului
Instrucţiunile pe care trebuie să le dăm:
 să fii capabil să-ţi aminteşti şi să explici corect ce anume s-a spus în timpul discuţiilor la
clasă
 să eviţi distragerea atenţiei de către alţii în timpul orelor
 să nu strigi în clasă
 să întrebi educatorul dacă nu înţelegi sarcinile sau lucrul stabilit în clasă
 să fii punctual şi să ajungi la activitati la timp
 Scop: Organizare
 Sarcina: Îmbunătăţirea capacităţii copiilor de a pregăti un proiect
 să te asiguri că ai înţeles ce trebuie să faci
 să te asiguri că toate informaţiile necesare sunt accesibile
 să verifici informaţiile cu un prieten sau coleg
 să consemnezi informaţiile sau instrucţiunile folosind un plan sau semne specifice
 să ceri sfaturi în privinţa prezentării informaţiilor
 să te asiguri că proiectul este examinat împreună cu educatorul
 Scop: Ascultare
 Sarcina: Să le dati copiilor posibilitatea de a-şi îmbunătăţi abilităţile de
ascultare şi receptivitatea
 să fii capabil să reproduci verbal sau în scris ceea ce s-a spus
sau discutat în timpul orei, într-o formă care să demonstreze
înţelegerea clară a sarcinii alocate
 să foloseşti propriile cuvinte şi să faciceea ce ţi s-a cerut să faci
 să pui o întrebare la care te-ai gândit, pentru a înţelege mai clar sarcina
sau activitatea ce ţi-a fost încredinţată
Activităţi de stimulare a atenţiei:
 Exerciţii sub formă de joc de ascundere a unui obiect după ce a fost bine observat de copil
şi apoi schimbarea unei caracteristici ale obiectului, copilul trebuind să spună ce s-a
schimbat
 Confecţionarea împreună cu copilul a unor cărţi de joc din coli de hârtie pe care au fost
desenate fie o fundiţă, fie o minge. După ce cărţile au fost amestecate, copilului i se cere să
spună cât mai repede ce carte vede, în timp ce acestea îi sunt arătate pe rând. Următoarea
instrucţiune include schimbarea numelui cărţii pe care o vede şi anume: atunci când vede
cartea cu fundiţa copilul va spune minge, iar când vede cartea cu mingea, va spune fundiţă.
 Exerciţii motrice de tipul instrucţiune opusă mişcării efectuate de părinte: la comanda dată
copilului: „ridică mâinile în sus”, părintele lasă mâinile în jos, iar copilul trebuie să ridice
mâinile sus.
Domeniul dezvoltării abilităţilor sociale şi de comunicare
Scopuri:
 metode de prezentare şi de a face cunoştinţă;
 începerea unei conversaţii;
 ascultarea activă în timpul unei conversaţii;
 încheierea unei conversaţii;
 implicarea într-o activitate de grup.
Paşi pentru achiziţia abilităţilor:
Ascultarea – atenţia îndreptată spre cel care vorbeşte comprehensiunea celor ce sunt spuse
 întoarcerea cu faţa spre persoana care vorbeşte şi realizarea contactului vizual;
 inhibarea răspunsurilor la distractori;
 aşteptarea rândului de a vorbi.
Metode de prezentare şi de a face cunoştinţă
 întoarcerea cu faţa spre persoana nouă şi conştientizarea prezenţei acesteia;
 luarea deciziei de a face sau nu cunoştinţă cu această persoană;
 alegerea timpului adecvat de a face cunoştinţă cu o altă persoană;
 îndreptarea spre persoana respectivă;
 prezentarea numelui;
 aşteptarea ca o persoană să-şi spună la rândul ei numele; adresarea întrebării politicoase
„Cum te cheamă?” dacă persoana nu răspunde;
 adăugarea unor informaţii în plus despre propria persoană.
Prezentarea mai multor persoane Scopuri:

 întoarcerea cu faţa spre şi conştientizarea prezenţei celorlalte persoane;  formularea şi punerea întrebărilor; formularea cererilor de ajutor; cererea unui favor;

 prezentarea numelui primei persoane unei a doua persoane;  urmarea instrucţiunilor.

 prezentarea numelui celei de-a doua persoane primei persoane; Paşi pentru achiziţia abilităţilor:
Formularea şi punerea întrebărilor
 afirmarea a ceva ce au în comun ambele persoane sau prezentarea a ceva de care
amândouă ar putea fi interesate.  deciderea a ceea ce trebuie să întrebe;

Conversaţia – a şti cum , când şi în ce condiţii să converseze cu alte persoane

 deciderea pe cine să întrebe;

 alegerea partenerului de discuţie;

 planificarea modului în care să întrebe la momentul oportun;

 arătarea interesului pentru subiectul de conversaţie;

 alegerea timpului potrivit pentru a pune o întrebare;

 alegerea momentului potrivit de a vorbi;

 atragerea atenţiei persoanei care trebuie întrebată, într-un mod adecvat;

 abordarea unui ton prietenos;

 punerea întrebării într-un mod prietenos.

 concentrarea pe un subiect de discuţie; Cererea de ajutor pentru rezolvarea unei probleme

 ascultarea a ceea ce spune cealaltă persoană;  deciderea asupra naturii problemei şi asupra domeniului în care are nevoie de ajutor;

 formularea de întrebări.  decizia alegerii persoanei căreia îi va cere ajutorul;

Terminarea unei conversaţii

 implementarea decizieie de alegere a persoanei;

 deciderea de ce să termine o conversaţie;

 formularea problemei astfel încât persoana să înţeleagă despre ce este vorba şi formularea

 stabilirea timpului potrivit de a încheia o conversaţie; cererii de acordare a ajutorului.

Urmarea insrtucţiunilor
 alegerea cuvintelor pe care le va spune;

 ascultarea a ceea ce se spune;

 aşteptarea momentului când cealaltă persoană va termina de vorbit;

 punerea de întrebări de clarificare pentru a şti ce este de făcut;

 afirmarea a ceea ce are de spus pentru a încheia conversaţia pe un ton prietenos.

 autorepetiţia instrucţiunilor;

 rezolvarea sarcinii, prin parcurgerea pe paşi, în ordinea dată.

Material realizat de
Profesor psiholog Sînziana Sover,
Grădiniţa Prichindeii Veseli, Huedin