Psihopedagogia copilului cu

dificultăți de învățare

Clasificarea dificultăților
de învățare
Definirea conceptului de dificultăți de învățare este un demers extrem de dificil, datorită
naturii aparte a fenomenului.
Majoritatea definițiilor elaborate sunt, în principal, de tip descriptiv, axându-se pe
evaluarea performanțelor de învățare ale persoanei, în comparație cu așteptările firești,
îndreptățite, în raport cu acea persoană.
Prima definiție aparține lui S. Kirk, care susținea faptul că ”o dificultate de învățare se
referă la o întârziere, o tulburare, o dezvoltare încetinită în plan emoțional sau
comportamental. Ea nu este însă rezultatul întârzierii mintale, deficiențelor senzoriale sau
factorilor culturali și instrucționali.”
Sintagma „dificultăţi specifice de învăţare" desemnează o suită de tulburări la nivelul
proceselor implicate în înţelegerea sau în utilizarea limbajului scris sau oral, manifestându-
se prin abilitatea lacunară de a asculta, vorbi, citi, scrie, pronunţa sau efectua calcule
matematice. Aceste tulburări au ca substrat un handicap perceptiv, afecţiuni sau disfuncţii
minimale ale creierului, dislexie şi afazie de dezvoltare. Termenul nu include dificultăţile de
învăţare care se datorează handicapurilor vizuale, auditive sau motorii, deficienţei de
intelect, tulburărilor emoţionale, dezavantajelor culturale, economice sau de mediu.

O dificultate specifică de învăţare este cauzată de tulburări ale proceselor sistemului

nervos central, implicate în perceperea, înţelegerea și/sau utilizarea conceptelor la nivelul
limbajului verbal (oral sau scris) şi nonverbal. Această tulburare are ca rezultat deficitul de:
atenţie, raţionament, procesare, memorie, comunicare, citire, scriere, pronunţie, calcul
matematic, coordonare, competenţă socială şi maturitate emoţională (Rehabilitation Services
Administration, 1985).
O dificultate este, de cele mai multe ori, consecinţa, în plan performanţial, a unei
dizabilităţi, iar aceasta poate apărea din multe alte cauze şi motive conjuncturale,
incidentale, aleatorii .
Literatura actuală de specialitate operează o distincție fină între termenul dificultate de
învăţare și cel de disabilitate, specificând că, de regulă, o dizabilitate este, în esenţa ei,
structural – funcțională prealabilă unei dificultăţi. De asemenea, pentru a delimita
conceptul de dificultăţi de învăţare şi cel de eşec şcolar s-a procedat la diferenţieri între
dificultăţile de învăţare induse şi dificultăţile de învăţare propriu-zise .
 Dificultăţile de învăţare induse sunt provocate de deficienţe de predare, de absenţa unor
tehnici de învăţare eficientă, lipsa de eficienţă şcolară, absenteism sau suprasolicitare
şcolară, generând randament scăzut, performanţe sub limita potenţialului deţinut.
Dificultăţile de învăţare propriu-zise au un substrat structural-funcţional, fiind consecinţa
unei deficienţe de natură organică, constitutivă, acest fapt delimitând dificultăţile de învăţare
de eşecul şcolar .
S-a creat, astfel, cadrul în care copiii care manifestă aceste disfuncţii să poată fi
identificaţi în mod corect şi să poată beneficia de intervenţiile educative adaptate nevoilor lor
de învăţare:
 Cei cu dificultăți de învățare au probleme cu achizițiile si progresul școlar.
Discrepanțele există între potențialul unei persoane de a învăța si ceea ce învață ea
de fapt;
 Cei cu dificultăți de învățare prezintă un model de dezvoltare inegal (dezvoltarea
limbajului, dezvoltarea fizica, dezvoltarea școlară si / sau perceptivă);
 Problemele de învățare nu sunt cauzate de factori de mediu;
 Problemele de învățare nu sunt cauzate de retardul mintal sau de tulburările
emoționale

La începuturile cercetărilor privind fenomenul dificultăţilor de învăţare studiile au fost

destul de nesistematizate, fiecare cercetător, în funcţie de domeniul de specialitate, şi-a axat
cercetărille doar asupra unei dificultăţi specifice ariei de interes. Ulterior studiile s-au
diversificat diferenţiildu-se şi clasificările pe domenii. O primă clasificare ar fi cea
unicriterială:
 dificultăţi de învăţare specifice cu referire la anumite zone de manifestare în amplul
proces şi mecanism al învăţării;
 dificultăţi de învăţare generale ce pot caracteriza unele persoane, fie pentru că sunt
afectate 2-3 arii esenţiale de învăţare, fie practic toate sferele învăţării, într-o
anumită măsură, prin acel fenomen de contaminare corelativ-funcţională.
Descriem în continuare patru mari variante de clasificare a dificultăților de învățare,
prezentate de literatura de specialitate.
Prima este cea a lui McKinney (1984) care a identificat la un lot de băieți, ca urmare a
realizării unui studiu, trei tipuri de dificultăți de învățare:
Subtipul I (33%) băieți - prezintă dificultăți de învățare legate de citire si aritmetică;
Subtipul II în care indivizii prezintă deficite severe în diferite domenii de învățământ, la
administrarea testului WISC obțin performante slabe la probele de informații generale,
aritmetica si aranjarea imaginilor;
Subtipul III (47%), - prezintă abilități conceptuale deasupra mediei (la WISC-R), ușoare
deficiențe de tip școlar;
Subtipul IV (10%) - în care intră cei cu deficiente școlare moderate, abilități verbale medii,
abilități secvențiale și spațiale deficitare si care nu prezintă deficite comportamentale
evidente.

A doua clasificare, cea din perspectiva etiologică identifică doua categorii mari de
dificultăți de învățare:
a. dificultăți de învățare propriu – zise/ înnăscute, determinate de deficiențe si
incapacități greu vizibile (ascunse); acestea sunt aferente doar individului, țin de
deficiențele si incapacitățile lui generate de factori genetici, de boli, traumatisme,
accidente;
b. dificultăți de învățare induse/ dobândite: sunt induse de mediul copilului sau chiar de el
însuși, pot apărea pe parcursul si în finalul demersului de învățare și sunt cauzate de:
 timpul insuficient de învățare;
 lacunele anterioare din învățare;
 absenței unor tehnici si procedee de învățare eficiente;
 lipsei unui regim organizat de munca;
 slabei calități a predării in clasă;
 suprasolicitării școlare;
 absenteismului, bolii, indispoziții, etc.

A treia clasificare poate aborda dificultățile de învățare din doua perspective:

I. Din perspectiva copilului – în acest caz se identifica domeniile funcționale ale
dificultăților de învățare, care sunt:
a. psihomotricitatea:
- motricitate globala si fina;
- schema corporala si lateralitatea;
- orientarea, organizarea si structurarea spatio-temporala;
b. percepția vizuală:
- discriminare vizuală;
- ordine vizuală;
- memorie vizuală;
c. percepția auditivă:
- discriminare auditiva,
- memorie auditivă;
- auz fonematic;
d. limbajul:
- componenta semantică (vocabular, concepte);
- cunoașterea sintaxei;
- utilizarea limbajului - capacitatea de comunicare;
e. gândirea – rezolvarea de probleme:
- relaționarea evenimentelor;
- stabilirea ipotezelor;
- strategii rezolutive;
f. factori sociali si personali:
- interacțiuni sociale ( in familie si in clasa),
- ritm;
- stil de învățare si motivație pentru învățare;
- stima de sine;
- încrederea in sine
-
II. Din perspectiva intervenției educaționale se pun în evidență domeniile operaționale ale
dificultăților de învățare care sunt:
 domeniul limbajului rostit (vorbit), care se refera la:
- dislalii (incapacități de pronunțare corecta a sunetelor, a grupurilor de sunete,
cuvintelor sau propozițiilor);
- tulburări de ritm: logonevroze (bâlbâiala), tahilalie, bradilalie;
- disfonii ( tulburări de voce);
- întârzieri in apariția și dezvoltarea vorbirii;
 domeniul limbajului scris-citit care cuprinde:
- dislexiile (incapacități parțiale de însușire a citirii),
- disgrafiile (incapacități parțiale de însușire a scrisului);
 domeniul limbajului nonverbal, care se refera la:
- psihomotricitate si expresie (dificultăți in motricitatea grosiera si fina, in coordonarea
psihomotorie, in structurarea schemei corporale);
 domeniul atenției si concentrării în activitate si pe obiect;
 domeniul motivației;
 domeniul schemelor de percepție si orientare (dificultăți sau incapacități de
structurare a schemelor de baza perceptiv-motorii, orientare spațială si temporală);
 domeniul structurilor simbolice matematice (discalculiile ca incapacități de operare
cu simbolurile matematice si cu schemele de rezolvare);
 domeniul reacțiilor de răspuns si al ritmului de rezolvare a problemelor (dificultăți
legate de ritm);
 domeniul relaționării sociale si al problemelor de comportament.

A patra clasificare este sugerata de The Diagnostic and Statistical Manual of Mental
Disorders (DSM) publicat de American Psychiatric Association. Astfel, clasifica dificultățile
de învățare in 4 grupe mari:
1. tulburări de citire (dislexia);
2. tulburări de matematica (discalculia);
3. tulburări ale exprimării scrise (disgrafia);
4. tulburări mixte

În tulburările de citire, performanța de citit (acuratețe, viteza, comprehensiune) măsurata

prin teste standardizate este substanțial sub nivelul expectat al vârstei, inteligentei si a
nivelului de școlarizare. La indivizii cu aceste tulburări, citirea se caracterizează prin
distorsiuni, substituiri sau omisiuni; citirea cu voce tare sau in gând este lenta si apar
probleme de comprehensiune.

În tulburările din domeniul matematic, abilitățile matematice (calcul sau raționament) se

afla sub nivelul expectat al vârstei, inteligentei sau a nivelului de școlarizare. Pot fi afectate
diferite abilități: abilități lingvistice (ex: înțelegerea sau numirea termenilor matematici, a
operațiilor sau conceptelor; decodarea problemelor scrise cu simboluri matematice);
abilități ”perceptuale” (ex: recunoașterea sau citirea simbolurilor matematice si a semnelor
aritmetice); abilități ”atentionare” (ex: copierea corecta a cifrelor si a numerelor, realizarea
unor calcule cu multe cifre); abilitați ”matematice” (ex: urmărirea secvențelor de rezolvare,
numărarea obiectelor, învățarea înmulțirii).
”Dacă știți cum să diagnosticați bucuria unui copil, intensitatea bucuriei lui, atunci ar fi
trebuit să observați că cea mai mare bucurie este fericirea dificultăților depășite, atingerea
obiectivelor, secretele deschise, bucuria victoriei și fericirea independenței, stăpânirea,
posesia. ” (Janusz Korczak)

Bibliografie:
1. Schipor, D.M., Psihopedagogia copiilor cu dificultăți de învățare, Suceava, 2013. 2.
Ungureanu, D., Copiii cu dificultăți de învățare, Ed. Didactică și pedagogică, București,
1998.
2. Verza, E., Disgrafia și terapia ei, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1983.
3. Vrăsmaș, E., Dificultăți de învățare în școală, Ed.V&Integral, București, 2007.
4. Cosmovici, Andrei şi Iacob, Luminiţa, Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 1999;
5. https://www.eduform.snsh.ro/baza-de-date-online-cu-bune-practici-pentru-educatie-
incluziva-de-calitate/tipuri-de-dificultati-de-invatare
6. Gabriela Kelemen, Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare. O ABORDARE
PSIHOPEDAGOGICĂ -sinteze bibliografice- Editura Universităţii “Aurel Vlaicu”,
ARAD, 2017