CE VOM STUDIA ÎN ACEST SEMESTRU?

I. Domeniul dificultăților de învățare;

II. Descrierea și identificarea dificultăților
specifice/tulburărilor de învățare;
III. Traseul educațional și intervenția în dificultățile
specifice de învățare; Planul de intervenție
personalizat (PIP);
IV. Metode și procedee folosite în corectarea
dificultăților specifice/tulburărilor de învățare;
V. Modalități de intervenție psiho-socio-pedagogică,
în direcția prevenirii, ameliorări și compensării
dificultăților de învățare.
 I. DOMENIUL DIFICULTĂȚILOR DE
ÎNVĂȚARE

1. Perspective de abordare a domeniului;

2. Scurt istoric;
3. Dificultăți de învățare vs. Dificultăți
specifice/ Tulburări specifice/Dizabilități
de învățare;
4. Elementele operaționale comune
definițiilor tulburărilor de învățare;
5. Clasificarea dificultăților de învățare;
6. Disciplinele care contribuie la studiul
dificultăților de învățare și la intervenția
specializată.
 1. Perspective de abordare a
domeniului
• Cine și de ce are dificultăți de învățare?
• Ce sunt dificultățile de învățare?
• Cum și când apar ele?
• Este firesc ca un copil să intâmpine greutăți sau
trebuie făcut responsabil atunci când apar?
• Aceste tipuri de dificultăți sunt de domeniul
,,specialului" sau fiecare copil trece prin ele în
experiența sa educațională și școlară?
• De ce au elevii dificultăți în învățare?
• 3 direcții de înțelegere a domeniului:
1. Dificultăți/probleme pe care Ie întâmpină UNII
copii în procesul învățării școlare.
2. Dificultăți/deficiențe SPECIFICE, categorie
aparte de probleme studiate de psihopedagogia
specială.
3. Dificultăți generale/NONCATEGORIALE ale
procesului de învățare, care pot apărea la orice
copil, indiferent de modul de cunoaștere și de
stilul lui de învățare, într-o perspectivă care îi
pune împreună pe toți copiii, nu numai pe cei
care sunt considerați cu deficiențe (Vrăsmaș,
2007).
• Perspectiva disciplinelor socio-umane.
o Astfel, apare o tratare unilaterală în funcție de
disciplina implicată (psihologie, pedagogie,
psihopedagogie specială) sau o tratare
multidisciplinară, integrativă (Vrăsmaș, 2007).
1. Analiza psihologică
Învățarea este un proces complex de achiziții în
vederea adaptării la mediu și de dezvoltare
psihocomportamentală.
Dificultățile de învățare – o barieră în calea
dezvoltării.
2. Analiza pedagogică – legătura dintre
dificultățile de învățare și metodele
educaționale și tehnicile de sprijin.
3. Analiza psihopedagogică – descoperirea
cauzelor dificultăților de învățare și pune accent
pe intervenție și prevenție.
4. Abordarea integrativă – valorizează raportul
dintre unicitate și diversitate în învățare, orice
copil se poate dezvolta și poate învăța, în
dezvoltare pot exista ritmuri diferite, acceptarea
stilului personal de învățare, intervenția
timpurie în rezolvarea dificultăților.
• Abordarea integrativă este une de tip
noncategorial, a cărei idee centrală subliniază
realizarea educației pentru toți elevii, de calitate.
• Aceasta presupune că, indiferent de gradul sau
forma unei deficiențe sau dizabilități, orice copil
poate învăța.
• Eficiența și profunzimea schimbărilor pe care le
realizează prin învățare sunt dependente de
evitarea etichetării și de căutarea căilor de a
asigura succesul și a acoperi nevoile lui de
dezvoltare.
 2. Scurt istoric
• Începutul oficial al mișcării pentru identificarea și
analiza dificultăților de învățare, ca tip aparte de
probleme de dezvoltare, denumite dizabitități de
învățare, este considerat de cei mai mulți autori a
fi anul 1963, prin doctorul Samuel Kirk, cel care a
răspuns prin cercetările sale unui grup de părinți.
• Astfel, a luat naștere Asociația copiilor și
adolescenților cu dizabilități de învățare, iar la
presiunile acesteia s-a adoptat Legea copiilor cu
dizabilități de învățare.
 Wiederholt (1974)
• Faza fundamentării (1800-1930) - marcată de
investigațiile științifice asupra funcționării
creieruIui.
• Faza de tranziție (1930-1960) - când
concluziile cercetătorilor despre disfuncțiile
creierului au fost aplicate în studiul clinic al
copilului care are problenre în învățare.
Profesioniștii încep să dezvolte evaluarea și
metodele pentru tratarea acestor copii.
• Faza integrării (1961-1980) - caracterizată prin
creșterea rapidă a programelor școlare privindu-i
pe copiii cu dizabilități de învățare. Sunt folosite
intervenții diferite bazate pe teorii variate, tehnici
de evaluare, strategii de predale, în legislație
existând elemente de sprijin ale acestei categorii
de copii.
• La acestea, Lerner (1989) adaugă faza
contemporană, incepând cu1980; de atunci
conceptul referitor la problematica învățării s-a
lărgit, iar serviciile pentru acest fel de problerne se
integrează nu numai educației speciale, ci și
educației obișnuite.
 Definirea termenilor
• Temenul de dificultăți de învățare se poate
adapta tuturor orientărilor prezentate. Există o
rnare diversitate de dificultăți de la cele
grave/specifice/severe tulburări, până la
simplele oscilații ale procesului de învățare
(Vrăsmaș, 2004).
• Tulburările de invățare se referă la dificultăți
care au oarecare constanță, au la bază deficite
de organizare sau lipsa unor instrumente de
cunoaștere care asigură invățarea (Vrăsmaș,
2008).
• Pe scurt, acestea se referă la anumite
destructurări și incapacități și au în vedere
scheme de cunoaștere deficitar construite
(Vrăsmaș, 2008, 2012).
• Capacitatea este un calificator care descrie
niveluI de funcționare cel mai ridicat pe care o
persoană îl poate atinge, probabil, la un
moment dat (OMS, 2004, p.216).
• Deficiența (afectarea) este o pierdere
(organică sau funcțională) sau o lipsă a unei
structuri sau funcții (inclusiv funcții mentale)
(OMS, 2004, p. 216).
• Termenul de dizabilitate este folosit pentru
afectări. limitări de activitate și restricții, care
denotă aspecte negative de interacțiune dintre
individ și factorii contextuali în care se
regăsește (factorii de mediu și cei personali)
(OMS, 2004, p. 216).
• Handicapul se referă la o serie de probleme pe
care le poate avea un individ din cauza unei
dizabilități sau caracteristici comportamentale
considerate neobișnuite pentru societatea în
care trăiește. Handicapul este, deci, o stare
indusă prin învățare socială.
• Cerințele educaționale speciale (CES)
desemnează “necesitățile educaționale
complementare obiectivelor generale ale
educației școlare, necesități care solicită o
școlarizare adaptată particularităților
individuale și/sau caracteristice unei
dizabilități ori tulburări de invățare, precurn și
o intervenție specifică, prin reabilitare-
recuperare corespunzătoare” (Vrăsmaș și
colab., 2005, p 16).
 3. Dificultăți de învățare vs.
Tulburări specifice de învățare

• Bălaş-Baconschi (2010) a realizat o

diferențiere calitativă între cei doi termeni, iar
aceasta este expusă sub formă de tabel în cele
ce urmează pentru ușurarea lecturii
 TULBURĂRI DE ÎNVĂȚARE DIFICULTĂȚI DE ÎNVĂȚARE

 sunt permanente.
 apar pe tot parcursul învăţării.
 cauza lor este neurologică.  sunt adesea temporare şi pot fi mai uşor
 în cazul unei dislexii sau disortografii gestionate;
există:  apar în diferite etape ale învăţării;
- o dificultate majoră în integrarea  cauzele lor sunt multiple, dar nu sunt
proceselor de bază care permit neurologice:
comprehensiunea; - lacune în învăţarea citirii şi scrierii;
- o incapacitate de automatizare a - tulburări afective;
corespondenţei litere-sunete (foneme) sau - lipsa motivaţiei şi a interesului pentru
de citire, respectiv de pronunţare a învăţare;
cuvintelor. - condiţii socio-economice şi culturale
 pot fi diagnosticate de un psiholog, deficitare.
psihopedagog, logoped, cu ajutorul
testelor standardizate.
 Dificultăți de învățare vs. Tulburări
instrumentale (Vrăsmaș, 2007)
• Tulburările instrumentale sunt tulburări
(dezordini) ale mecanismelor funcționale
considerate ca principale instrumente ale
învățării.
• Ele pot fi definite în opoziție cu capacitățile
instrumentale = echipamentul neurologic de
bază pe care individul îl utilizează în adaptarea
complexă la mediu.
• Dificultățile generate de tulburările
iustrumentale, denumite și dificultăți specifice
de învățare, acoperă o arie foarte largă de
perturbări ale adaptării școlare și sociale.
• Ca element comun au, toate, faptul că se
exprimă prin dizabilități specifice unui anumit
sector al dezvoltării personalității
copilului/elevului.
• Se caracterizează prin lipsa oricărei
dizabilități/deficiențe de natură intelectuală,
motorie, socială evidentă și presupun structuri
bio-psihice și de ambianță socială, relativ
normale. Ele înglobează un complex, o
constelație de perturbări care conduc la
deficite funcționale (instrumentale). Acestea
sunt considerate ca factori de risc, fiind
responsabile de numeroasele dificultăți de
învățare cunoscute.
• Complexul de deficite instrumentale este
constituit din 3 tipuri principale:
1. Dificultăți specifice psiho-motorii,
2. Tulburări de limbaj oral și scris,
3. Dispracto-gnozie (1+2).
• La cele de mai sus s-au adăugat ulterior și
tulburări ale atenției și hiperactivittea.
• Radu Gheorghe (1975) identifică următoarele
elemente ale tulburărilor instrumentale:
1. Tulburări ale percepției vizuo-spațiale, audio-
verbale și stereognozice;
2. Tulburări la nivelul coordonării mișcărilor și al
controlului motor;
3. Tulburări perceptiv-motrice de orientare și ale
structurilor spațio-temporale;
4. Tulburări ale schemei corporale și de lateralitate;
5. Tulburări de limbaj, prin dificultăți perceptive și
motrice.
• Persistența tulburărilor instrumentale după
vârsta de școlarizare și în abserța unei educații
adecvate psihomotorii și de lirnbaj duce cu
sigranță la apariția dificultăților de învățare,
în special la citit-scris și matematică.

• Dificultățile de învățare se caracterizează, prin

existența unor tulburări instrumentale, dar și
prin adăugarea la acestea a componentei
socio-afective.
• Cu alte cuvinte, tulburările instrurnentale
devin tulburări ale invățării dacă nu sunt
descoperite la tirnp sau nu pot fi compensate
prin intervenții educative țintite pe domeniile
în care se manifestă incapacitatea, în mod
durabil și consecveut.
4. Elementele operaționale comune
definițiilor tulburărilor de învățare
• Dificultățile de învățare = domeniu complex
din care fac parte:
a) dificultăți specifice/tulburărilede învățare =
incapacități funcționale aparținând
domeniilor principale ale învățării și care
impiedică adaptarea eficientă a individului.
b) dificultățile nespecifice/temporale de
învățare – deprinderi greșit însușite (Vrăsmaș,
2004).
• Toate definițiile tulburărilor de învățare au
următoarele elemente comune:
a. Disfuncția neurologică mai mult sau mai puțin
severă, un model neobișnuit, inadecvat sau
diferit al creșterii și dezvoltării;
b. Dificultăți în rezolvarea sarcinilor academice
abstracte;
c. Discrepanța dintre realizarea sarcinilor de
învățare și potențialul individului;
d. Excluderea mai mult sau mai puțin evidentă a
altor cauze;
e. Nevoia certă de intervenții de specialitate
(Vrăsmaș, 2005).
 5. Clasificarea dificultăților de
învățare (Vrăsmaș, 2008)
A. Dificultăți de invățare generate de tulburările
instrumentale (funcționale, denumite și
dificultăți specifice de învățare ).
B. Dificultăți de învățare generate de diverse
deficiențe, inclusiv de cele multiple.
C. Dificultăți de învățare elective cu caracter
global sau parțial.
D. Dificultăți de învățare de tip școlar, denumite
dificultăți școlare.
 6. Disciplinele care contribuie la studiul
dificultăților de învățare și la intervenția
specializată

• Educația
• Psihologia
• Logopedia
• Medicina
 Bibliografie
• Bălaş-Baconschi, C. (2010). Psihopedagogia elevilor cu dificultăţi de
învăţare (Suport de curs). Cluj-Napoca, Universitatea Babeş-Bolyai.
• Radu, G. (1975). Probleme de defectologie. București: E.D.P
• Vrăsmaș, E. (2007). Dificultăți de învățare în școală – domeniu nou
de studiu și aplicație. București: V&I Integral.
• Vrăsmaș, E. (2008). Formarea cadrelor didactice pentru abordarea
educaţiei incluzive: provocări şi experienţe. Repere-Revista de
Stiintele Educatiei, 1, 102-132.
• Vrășmaș, E., Nicolae, S., Oprea, V., Vrășmaș, T. (2005). Ghid pentru
cadrele didactice de sprijin. București: Vademonde.
• Vrăsmaș, E., & Vrăsmaș, T. (2012). Educaţia incluzivă în grădiniţă:
dimensiuni, provocări şi soluţii. Buzău: Alpha MDN.
• Vrăsmaș, T. (2004). Școala și educația pentru toți. Bucuresti: Ed.
Miniped.