SUPORT CURS Dreptul Mediului

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAŞI
FACULTATEA DE DREPT
DREPTUL MEDIULUI
Prof. univ. dr. Gheorghe DURAC
- SUPORT CURS –
Anul III
Semestrul al II-lea
2022-2023
Cuprins
Introducere............................................................................................................................. 5
Chestionar evaluare prerechizite ............................................................................................7
Unitatea de învățare 1. Considerații generale referitoare la noțiunea de mediu și protecția
acestuia ……………………………………………………………………………………..8
1.1. Introducere ......................................................................................................................8
1.2. Competențe......................................................................................................................8
1.3. Durata medie de parcurgere a primei unități de învățare ................................................9
1.4. Conținutul primei unități de învățare...............................................................................9
1.5. Rezumat..........................................................................................................................16
1.6. Test de evaluare a cunoștințelor .................................................................................... 16
1.7. Test de autoevaluare a cunoștințelor...............................................................................16
Unitatea de învățare 2. Principiile și izvoarele Dreptului mediului ………………………..17
2.1. Introducere .....................................................................................................................17
2.2. Competențe.....................................................................................................................17
2.3. Durata medie de parcurgere a unității de învățare .........................................................18
2.4. Conținutul unității de învățare .......................................................................................18
2.5. Rezumat..........................................................................................................................22
2.6. Test de evaluare a cunoștințelor .....................................................................................22
Unitatea de învățare 3 Dreptul fundamental la un mediu de calitate – premisă a dezvoltării
durabile..................................................................................................................................23
3.1. Introducere .....................................................................................................................23
3.2. Competențe.....................................................................................................................23
3.3. Durata medie de parcurgere a unității de învățare ......................................................... 24
3.4. Conținutul unității de învățare ........................................................................................24
3.5. Rezumat...........................................................................................................................30
3.6. Test de evaluare a cunoștințelor ..................................................................................... 31
3.7. Test de autoevaluare a cunoștințelor............................................................................... 31
Unitatea de învățare 4 Conservarea și protecția aerului și climei …………………………..32
4.1. Introducere ..................................................................................................................... 32
4.2. Competențe..................................................................................................................... 32
4.3. Durata medie de parcurgere a unității de învățare ..........................................................33
4.5. Rezumat...........................................................................................................................39
4.8. Temă de control............................................................................................................... 39
Unitatea de învățare 5. Conservarea și protecția apelor …………………………………….40
5.1. Introducere ..................................................................................................................... 40
5.2. Competențe...................................................................................................................... 40
5.3. Durata medie de parcurgere a unității de învățare ...........................................................41
5.4. Conținutul unității de învățare ........................................................................................ 41
5.5. Rezumat........................................................................................................................... 44
Unitatea de învățare 6. Protecția și ameliorarea solului …………………………………….45
2
6.1. Introducere ..................................................................................................................... 45
6.2. Competențe...................................................................................................................... 45
6.5. Rezumat...........................................................................................................................50
6.8. Temă de control .............................................................................................................. 51
Unitatea de învățare 7. Conservarea și protecția fondului forestier ………………………...52
7.1. Introducere ..................................................................................................................... 52
7.2. Competențe.......................................................................................................................52
7.3. Durata medie de parcurgere a unității de învățare ........................................................ ..53
7.5. Rezumat............................................................................................................................59
7.6. Test de evaluare a cunoștințelor .......................................................................................59
7.7. Test de autoevaluare a cunoștințelor.................................................................................59
Unitatea de învățare 8. Protecția juridică a faunei terestre și acvatice ………………………60
8.1. Introducere .......................................................................................................................60
8.2. Competențe...................................................................................................................... 60
8.5. Rezumat........................................................................................................................... 66
Unitatea de învățare 9. Protecția așezărilor umane …………………………………….…..67
9.1. Introducere ..................................................................................................................... 67
9.2. Competențe......................................................................................................................67
9.3. Durata medie de parcurgere a unității de învățare ........................................................ .68
9.5. Rezumat...........................................................................................................................73
Unitatea de învățare 10. Noțiunea și particularitățile răspunderii juridice pentru daune
aduse mediului ………………………………………………………………………………74
10.1. Introducere .....................................................................................................................74
10.2. Competențe.....................................................................................................................74
10.3. Durata medie de parcurgere a unității de învățare ........................................................ 75
10.4. Conținutul unității de învățare .......................................................................................75
10.5. Rezumat..........................................................................................................................79
10.6. Test de evaluare a cunoștințelor .....................................................................................79
Unitatea de învățare 11. Formele răspunderii juridice în domeniul protecției mediului ……80
11.1. Introducere ..................................................................................................................... 80
11.2. Competențe......................................................................................................................80
11.3. Durata medie de parcurgere a unității de învățare ........................................................ .81
11.4. Conținutul primei unități de învățare.............................................................................. 81
11.5. Rezumat...........................................................................................................................90
Unitatea de învățare 12. Răspunderea contravențională în domeniul protecției mediului ….92
3
12.1. Introducere ..................................................................................................................... 92
12.2. Competențe......................................................................................................................92
12.3. Durata medie de parcurgere a unității de învățare ..........................................................93
12.5. Rezumat...........................................................................................................................98
12.6. Test de evaluare a cunoștințelor ................................................................................... .98
12.7. Test de autoevaluare a cunoștințelor............................................................................. .98
12.8. Temă de control ………………………………………………………………………..98
Unitatea de învățare 13. Răspunderea penală în domeniul protecției mediului ……………..99
13.1. Introducere .....................................................................................................................99
13.2. Competențe.....................................................................................................................99
13.3. Durata medie de parcurgere a unității de învățare ...................................................... 100
13.4. Conținutul unității de învățare ......................................................................................100
13.5. Rezumat.........................................................................................................................104
13.6. Test de evaluare a cunoștințelor ................................................................................... 105
13.7. Test de autoevaluare a cunoștințelor............................................................................. 105
Unitatea de învățare 14. Răspunderea civilă delictuală în domeniul protecției factorilor
de mediu ……………………………………………………………………………………106
14.1. Introducere ................................................................................................................... 106
14.2. Competențe....................................................................................................................106
14.3. Durata medie de parcurgere a unității de învățare ...................................................... .107
14.4. Conținutul unității de învățare ......................................................................................107
14.5. Rezumat.........................................................................................................................112
14.6. Test de evaluare a cunoștințelor ................................................................................... 113
14.7. Test de autoevaluare a cunoștințelor............................................................................. 113
Bibliografie.............................................................................................................................114
4
Introducere
Scurtă descriere a conținutului cursului

Disciplina Dreptul mediului este o disciplină importantă în cadrul sistemului de drept
continental-european și urmărește: familiarizarea cu problematica protecției factorilor de
mediu (naturali și antropici) și a modului de reglementare în legislația națională și europeană;
examinarea fiecărui factor al mediului din perspectiva importanței sale, a gradului de poluare
la care este supus și a modalităților de conservare și dezvoltare; crearea și dezvoltarea
abilităților de analiză și înțelegere a mecanismelor care normează condițiile impuse de lege
pentru protecția fiecărui factor de mediu și a mediului în ansamblu; crearea și dezvoltarea
abilităților de analiză și înțelegere a modalităților și măsurilor menite să asigure conservarea și
dezvoltarea factorilor de mediu; crearea și dezvoltarea abilităților de analiză și înțelegere a
normelor cu caracter sancționator, care să contribuie la schimbarea și formarea unei noi
mentalități, care să presupună un comportament responsabil în raport cu natura.
Obiectivele cursului
Disciplina Dreptul mediului are obiectivul primordial de a analiza și trata
instituțiile juridice ale protecției mediului în spiritul logicii juridice analitice și
jurisprudențialiste și în acela al sintezei de valori juridice naționale, europene și
universale.
Competenţe conferite
După parcurgerea suportului de curs studenții vor fi capabili:
- să înțeleagă natura, caracteristicile și rolul fiecărui factor al mediului în
ansamblul ecosistemelor;
- să identifice textele de lege care reglementează fiecare factor al mediului, natural
și antropic;
- să interpreteze și aplice textele de lege;
- să integreze cunoștințele dobândite în ansamblul cunoștințelor de drept privat și
de drept public, această disciplină având un profund caracter interdisciplinar;
- să coreleze și să aplice noțiuni studiate la materiile din anii anteriori (drept
constituțional, drept administrativ, drept civil, drept penal etc.);
5
- să cunoască și să prezinte rolul și limitele fiecărui factor de mediu:
- să compare soluțiile și metodele adoptate în practică pentru protecția mediului;
- să identifice stadiul actualei reglementări în materie și să redacteze propuneri de
lege ferenda.
Resurse şi mijloace de lucru

Actul normativ-cadru în domeniu (Ordonanța de urgență nr.195/2005 a protecției
mediului) și legislația specifică; lucrări cu caracter general sau special; baze de
date care conțin jurisprudență și legislație în domeniul studiat; metode pedagogice
pentru parcurgea cursului: teoretice (întrebări, teste grilă, scheme recapitulative),
demonstrative, practice (spețe din practica judiciaară), feed-back, de
proiectare/planificare/analiză.
Structura cursului
Structura cursului Dreptul mediului este:
– numărul de Unități de învățare (UI) care compun cursul: 14 UI. O UI va fi
parcursă în 2 ore;
– numărul temelor de control: se vor formula 2 teme de control;
– locul în cadrul materialului în care se găsesc formulate temele de control/ UI care
conține tema de control: UI 5, UI 10;
– modalitatea de transmitere a temelor de control către cadrul didactic și, respectiv,
a rezultatelor către studenți: transmitere pe platforma Microsoft Teams, utilizată în
desfășurarea activității didactice.
Cerinţe preliminare
Discipline necesare a fi parcurse înaintea disciplinei curente: Drept constituțional,
Drept administrativ, Drept civil; Drept penal (Infracțiuni din legi speciale).
Competențe apriori: buna cunoaștere a instituțiilor studiate la materiile indicate
anterior; buna utilizare a limbajului juridic.
Cunoștințe apriori: studenții trebuie să revadă instituțiile parcurse în anii anteriori,
insistând asupra următoarelor: de Drept constituțional (drepturile fundamentale, în
special dreptul la viață, dreptul la sănătate, dreptul la un mediu de calitate); Drept
administrativ (Răspunderea administrativă); Drept civil (Răspundereaa civilă
6
delictuală).
Discipline deservite
Pe baza cunoștințelor dobândite în cadrul disciplinei curente se întregește imaginea
generală a dreptului privat. și dreptului public, deopotrivă.
Durata medie de studiu individual
Timpul necesar parcurgerii UI: o UI ar trebui parcursă în 2–3 ore de studiu

individual.
Evaluarea
Componenta notei finale: – ponderea evaluării finale (examen): 50% – ponderea
evaluărilor pe parcurs (teme de control, verificări pe parcurs): 50%.
Chestionar evaluare prerechizite
1. Prezentați drepturile fundamentale ale omului care sunt în strânsă legătură cu

protecția mediului.
2. Analizați principalele instituții și autorități ale statului.
3. Prezentați îndatoririle fundamentale ale cetățenilor din perspectiva necesității de a
proteja mediul.
4. Analizați răspunderea administrativ-contravențională.
5. Prezentați sancțiunile contravenționale (principale și complementare).
6. Analizați procedura contenciosului administrativ.
7. Prezentați condițiile răspunderii civile delictuale.
8. Analizați procedura reparării prejudiciului produs prin săvârșirea unei fapte ilicite.
9. Analizați fundamentul răspunderii obiective, independente de culpă.
10. Prezentați infracțiunile contra sănătății publice.
7
Unitatea de învăţare 1. Considerații generale referitoare la noțiunea de mediu și protecția
acestuia
Cuprins
1.1. Introducere
1.2. Competențe
1.3. Durata medie de parcurgere a primei unități de învățare
1.4. Conținutul primei unități de învățare
1.5. Rezumat
1.6. Test de evaluare a cunoștințelor
1.7.Test de autoevaluare a cunoștințelor
1.1. Introducere
Tematica primei unități de învățare are ca obiectiv analiza şi fixarea principalelor
noţiuni şi termeni specifici ecologiei şi legităţilor sale, care să permită o abordare
corectă a elementelor de mediu şi a reglementărilor care vizează protecţia
facturilor naturali şi antropici ai mediului.
1.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea acestei unități de învățare studenții vor putea:
- să se familiarizeze cu problematica privind mediul și protecția sa;
- să identifice noțiunea de mediu, să înțeleagă definiția legală a noțiunii de mediu
și care sunt elementele mediului;
- să identifice textele de lege care reglementează materia studiată;
- să integreze cunoștințele dobândite în ansamblul cunoștințelor de drept;
- să aplice noțiunilor învățate la materiile studiate în anii anteriori;
- să compare soluțiile și metodele adoptate de-a lungul timpului pentru
reglementarea unei instituții juridice;
- să identifice limitele prezentei reglementări și să redacteze propuneri de lege
ferenda;
8
1.3. Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2-3 ore.
1.4. Conținutul primei unități de învățare.

a. Ecosfera şi legităţile ei
Ecologia a apărut şi s-a dezvoltat ca ştiinţă de sine stătătoare ca rezultat al
interesului şi nevoii omului de a cunoaşte relaţiile complexe ce există între
diversele forme de viaţă, între acestea şi componentele mediului.
Ecologia studiază în fapt relaţiile de interacţiune între viaţă şi mediu.
Ca unitate ecologică, ecosistemul cuprinde pe de o parte speciile vegetale şi
animale (biocenoza) şi pe de altă parte, componentele nevii (biotopul).
Ansamblul ecosistemelor de pe Glob, complexele de ecosisteme şi sistemul
socio-uman formează ecosfera, care cuprinde domeniul de existenţă a materiei
vii, scoarţa terestră, hidrosfera şi atmosfera.
Ecosistemele sunt sisteme dinamice ale biosferei în care speciile sunt
producătoare şi consumatoare, între ele stabilindu-se relaţii sub formă de lanţuri,
de reţele trofice.
Biosfera în sens larg, geochimic, este un sistem planetar eterogen ce cuprinde
întreaga lume vie şi biotopurile sale precum şi acele părţi ale crustei terestre care sunt
populate de organisme şi care sunt influenţate chimic de materia vie.
Aceste legături au fost denumite lanţuri trofice.
De exemplu, a fost, astfel, formulat conceptul factorilor limitativi în
raport cu afirmarea diferitelor forme de viaţă, concept implicat în formularea
unor legi fundamentale cu privire la relaţiile dintre organisme şi mediu.
Un factor al mediului, atunci când prin acţiunea sa menţine performanţele
unei activităţi vitale între anumite limite şi de asemenea produce o reacţie printr-
o variaţie minimă a intensităţilor sale, poate fi numit factor limitativ. Însă, nu
există factori limitativi în sine şi nici factori nelimitativi.
Fiecare factor al mediului este un potenţial limitativ. Un factor devine
limitativ doar în anumite condiţii, respectiv când concentraţia sa devine prea mică
sau prea ridicată în funcţie de situaţia existentă în ansamblu.
9
Identificați legile factorilor limitativi!
Se disting patru legi ale factorilor limitativi:
- legea toleranţei;
- legea minimului;
- legea relativităţii;
- legea efectului combinat al factorilor de creştere cu privire la producţia
vegetală.
Legea toleranţei
Conform acesteia, afirmarea unei specii în biotop va fi maximă atunci când
sunt întrunite pe deplin condiţiile cantitative şi calitative de care depinde
reproducerea sa.
Această legătură desemnează optimul ecosferei, acea structură de mediu
considerată a fi ideală pentru o anumită specie.
Legea minimului
Acest principiu ia în considerare relaţiile existente între plante şi diverşii
componenţi chimici ai solului, arătând că dezvoltarea unei plante este dependentă
în primul rând de acel element chimic din sol care are concentraţia cea mai
scăzută. Această lege este recunoscută a fi valabilă pentru întreaga lume vie.
Legea relativităţii
Conform acestei legi, forma curbei de creştere (la plante) depinde nu
numai de factorul chimic minimal ci şi de concentraţia şi natura celorlalte
devenite prezente în substrat.
Legea efectului combinat al factorilor de creştere cu privire la producţia
vegetală Potrivit acestei legi, se consideră că producţia vegetală creşte odată cu
sporirea concentraţiei fiecărui factor pe baza unor proporţii cantitative, astfel
încât plusul de producţie va fi proporţional cu adaosul administrat pentru
obţinerea randamentului maxim.
b. Câteva legi fundamentale ale naturii. Se evidenţiază şi alte raporturi care

exprimă modul specific în care este structurată şi funcţionează atât ecosfera cât şi
subsistemele acesteia precum şi efectele generate de intervenţia omului în
mecanismele naturii. Astfel reţinem câteva principii:
În natură toate sunt legate de toate.
10
Acest enunţ surprinde faptul că ecosfera se prezintă ca o amplă şi
complicată reţea de legături reciproce, că între diferitele organisme vii, între
specii, populaţii, indivizi şi mediul lor fizico-chimic există nenumărate raporturi
de interdependenţă. Se întâlnesc în structura ecosferei unităţi funcţionale de bază
ce sunt alcătuite din componente aflate în interacţiune, astfel încât orice
modificare a uneia dintre ele se va răsfrânge asupra întregului ecosistem, iar
schimbarea acesteia va antrena modificări notabile în sistemele cu care se află în
relaţie. Cât timp nu intervin din exterior factori perturbabili, fiecare ecosistem
dispune de mijloace adecvate unui comportament cibernetic care-i permite să
reacţioneze corespunzător la orice modificări calitative şi cantitative ale
elementelor sale. Fiecare ecosistem are o capacitate de autoreglare, care poate fi
utilizată numai în măsura în care nu este suprasolicitată. Când presiunea care se
exercită asupra sistemului este superioară mijloacelor sale de autoreglare,
sistemul se va prăbuşi inevitabil, antrenând prăbuşirea în lanţ a tuturor sistemelor
din jur.
Totul trebuie să ducă undeva. Această aserţiune exprimă ideea că în
virtutea caracterului indestructibil al substanţei şi energiei, orice produs al naturii
sau activităţii omului se regăseşte în structura sau procesele ce caracterizează
sistemele angrenate în anumite cicluri funcţionale. Dacă e vorba de produse de
provenienţă naturală, acestea vor fi asimilate şi transformate corespunzător de
celelalte verigi care alcătuiesc un lanţ trofic. Prin urmare, în natură nimic nu este
de prisos, totul îşi găseşte utilizarea cuvenită datorită relaţiilor stabilite în timp.
Această lege acţionează şi în cazul activităţilor umane, dar efectele vor fi cu torul
altele. Una dintre principalele cauze ale actualei crize ambientale rezidă în faptul
că mari cantităţi de substanţe au fost extrase din pământ, transformate şi
eliminate în mediu, neţinându-se seama de faptul că totul trebuie să ducă undeva.
Natura se pricepe cel mai bine. Principiul acesta surprinde armoniile
naturii şi faptul că structura optimă a tuturor corelaţiilor funcţionale existente în
natură este rezultatul nenumăratelor încercări (experimentale) în urma cărora au
fost selectate şi păstrate cele ce s-au dovedit a fi mai adecvate ansamblului şui
componentelor acestuia. În natură nici o substanţă organică nu este sintetizată
decât dacă există posibilităţi pentru descompunerea ei, asigurându-se reciclarea.
Nimic nu se dobândeşte pe degeaba. Enunţul acesta trimite la legile
11
economiei şi reactualizează semnificaţia conferită ecologiei, aceea de ştiinţă a
gospodăririi naturii de către ea însăşi. Această lege sintetizează celelalte trei legi
şi ne avertizează că tot ce se obţine într-o parte, corespunde compensaţiilor în altă
parte, astfel încât nu se poate sustrage nimic din componenţa unui sistem fără a
pune ceva corespunzător în loc.
.
Să ne reamintim...
Termenul de ecologie provine din grecescul aeikos = loc de trai, adăpost, şi logos
= ştiinţă.
Ecologia a fost definită ca fiind ştiinţa ce se ocupă cu studiul inter-relaţiilor
organismelor cu mediul lor biotic şi abiotic.
c. Noţiunea de mediu şi protecţia sa
Una dintre noţiunile fundamentale care stau la baza ecologiei este noţiunea de
mediu, care, fiind susceptibilă de reglementare juridică, a devenit o ramură
importantă a dreptului.
Noţiunea de mediu este considerată ca fiind totalitatea condiţiilor energetice,
fizice şi biologice care înconjoară o fiinţă sau grupurile de fiinţe şi cu care acestea se
găsesc în relaţii permanente de schimb.
Pe lângă noţiunea de mediu, în numeroasele lucrări de specialitate, se mai
folosesc şi expresiile: mediu biologic; mediu ambiant; mediu uman.
În acceptarea sa riguroasă, mediul circumscrie ansamblul factorilor biologici
în conjunctura cărora activitatea umană a provocat modificări profunde, de cele mai
multe ori ireversibile.
Tendinţa generală este de a include în componenţa mediului, alături de
elementele naturale, şi cele create de om.
Acest aspect a fost avut în vedere şi de legiuitorul român, care consideră că
mediul este ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei, aerul, apa, solul şi
subsolul, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice precum
şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele enumerate
anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale.
Putem spune că termenul de legislaţie ecologică este mai larg decât cel de
legislaţie pentru ocrotirea naturii, incluzând în sfera sa şi întreaga ambianţă
ecologică în cadrul căreia se desfăşoară toate activităţile socio-umane.
12
În viziune politică, ocrotirea naturii devine o condiţie indispensabilă pentru
progresul social.
Realităţile contemporane pun în evidenţă faptul că ideea de politică ecologică
trebuie să dobândească aceeaşi importanţă ca politica economică.
Politica mediului are ca scop:
- menţinerea şi ameliorarea factorilor naturali;
- dezvoltarea valorilor naturale ale ţării;
- asigurarea unor condiţii de viaţă şi muncă cât mai bune generaţiilor
prezente şi viitoare.
Protecţia mediului se realizează prin utilizarea raţională a resurselor
naturale,prin prevenirea şi combaterea poluării şi a efectelor dăunătoare inclusiv cu
ajutorul unor mijloace de drept.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005, modificată şi aprobată prin
Legea nr. 265/2006, prevede că factorii naturali supuşi protecţiei juridice sunt:
aerul; apele; solul; subsolul; pădurile; orice altă vegetaţie terestră şi acvatică;
rezervaţiile şi monumentele naturale. Enumerarea nu e limitativă, putând fi protejaţi
şi alţi factori naturali.
Să ne reamintim...
Prin activitatea de protecţie a mediului se urmăreşte nu numai folosirea raţională a
resurselor ci şi corelarea activităţii de sistematizare a teritoriului şi localităţilor cu
măsurile de protecţie a factorilor naturali.
De asemenea, se urmăreşte adoptarea de tehnologii de producţie cât mai
puţin poluante şi echiparea instalaţiilor tehnologice şi a mijloacelor de transport
generatoare de poluanţi cu dispozitive eficiente care să prevină efectele dăunătoare
asupra mediului.
Se urmăreşte recuperarea şi valorificarea optimă a substanţelor reziduale
utilizabile, total. Astfel, noţiunea de mediu cuprinde în fapt toate laturile activităţii
umane în relaţia om-natură.
13
d. Protecţia şi dezvoltarea mediului – obiectiv de interes public
Obiectul legislaţiei în vigoare îl constituie reglementarea protecţiei mediului,
obiectiv de interes public major, pe baza principiilor şi elementelor strategice care
conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii.
Principiile şi elementele strategice ce stau la baza legislaţiei de mediu, în
scopul asigurării unei dezvoltări durabile, sunt:
- principiul precauţiei în luarea deciziei;
- principiul prevenirii, reducerii şi controlului integrat al poluării prin utilizarea
celor mai bune tehnici disponibile pentru activităţile care pot produce poluări
semnificative;
- principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor;
- principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului
biogeografic natural;
- principul „poluatorul plăteşte”;
- înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav
sănătatea oamenilor;
- crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului;
- utilizarea durabilă a resurselor naturale;
- menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor deteriorate;
- participarea publicului la luarea deciziilor privind mediul;
- dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului.
Modalităţile de implementare a principiilor şi a elementelor strategice sunt:
- adoptarea politicilor de mediu, armonizate cu programele de dezvoltare;
- obligativitatea evaluării impactului asupra mediului în faza iniţială a proiectelor
cu impact semnificativ asupra mediului;
- obligativitatea efectuării unei evaluări de mediu înaintea aprobării planurilor şi
programelor;
- corelarea planificării de mediu cu cea de amenajare a teritoriului şi de urbanism;
- introducerea pârghiilor economice stimulative sau coercitive;
- rezolvarea, pe niveluri de competenţă, a problemelor de mediu, în funcţie de
amploarea acestora;
- propunerea de acte normative armonizate cu reglementările europene şi
internaţionale în domeniu;
14
- introducerea şi urmărirea realizării programelor pentru conformare;
- recunoaşterea produselor cu impact redus asupra mediului, prin acordarea
etichetei ecologice;
- promovarea cercetării fundamentale şi aplicative în domeniul protecţiei
mediului;
- instruirea şi educarea populaţiei, precum şi participarea organizaţiilor
neguvernamentale la elaborarea şi aplicarea deciziilor.
Să ne reamintim...
Statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos, garantând în acest
scop:
a) accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea condiţiilor de
confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare;
b) dreptul de a se asocia în organizaţii de apărare a calităţii mediului;
c) dreptul de consultare în vederea luării deciziilor privind dezvoltarea politicilor,
legislaţiei şi a normelor de mediu, eliberarea acordurilor şi a autorizaţiilor de mediu,
inclusiv pentru planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism;
d) dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul unor asociaţii, autorităţilor
administrative sau judecătorești în vederea prevenirii sau în cazul producerii unui
prejudiciu direct sau indirect;
e) dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.
e. Responsabilități și obiective
Protectia mediului constituie obligaţia şi responsabilitatea autorităţilor
administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi
juridice.
Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale prevăd în bugetele
proprii fonduri pentru programe de protecţie a mediului şi colaborează cu autorităţile
teritoriale pentru protecţia mediului pentru realizarea acestora.
Coordonarea şi controlul activităţii de protecţie a mediului revin autorităţii
publice centrale pentru protecţia mediului, autorităţilor publice teritoriale pentru
protecţia mediului, Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului, precum şi
instituţiilor abilitate prin prezenta lege pentru domeniile lor de responsabilitate.
Autorităţile publice pentru protecţia mediului aplică proceduri diferenţiate,
15
după caz, de emitere a avizului, acordului sau a autorizaţiei de mediu, în funcţie de
impactul asupra mediului al proiectelor şi activităţilor supuse procedurii de
autorizare. Procedurile diferenţiate şi competenţele de emitere a avizelor, acordurilor
şi a autorizaţiilor de mediu, inclusiv procedura de participare a publicului, se
stabilesc prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia
mediului.
Titularul activităţii are obligaţia de a informa autorităţile publice teritoriale
pentru protecţia mediului cu privire la rezultatele automonitorizării emisiilor de
poluanţi reglementaţi, precum şi cu privire la accidente sau pericole de accidente, ca
urmare a emiterii autorizaţiei de mediu. Informaţiile sunt luate în evidenţă de către
autoritatea competentă pentru protecţia mediului într-un registru public şi
comunicate autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului în vederea
întocmirii registrului public naţional.
1.5. Rezumat
Una dintre noţiunile fundamentale care stau la baza ecologiei este noţiunea de
mediu, care, fiind susceptibilă de reglementare juridică, a devenit o ramură
importantă a dreptului.
Noţiunea de mediu este considerată ca fiind totalitatea condiţiilor energetice,
fizice şi biologice care înconjoară o fiinţă sau grupurile de fiinţe şi cu care acestea se
găsesc în relaţii permanente de schimb.
În acceptarea sa riguroasă, mediul circumscrie ansamblul factorilor biologici
în conjunctura cărora activitatea umană a provocat modificări profunde, de cele mai
multe ori ireversibile.
1.6. Test de evaluare a cunoştinţelor

- Ce este ecologia şi care sunt legităţile ei?
- Care sunt principalele legi ale factorilor limitativi?
1.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

- Ce se înţelege prin aserţiunea În natură toate sunt legate de toate?
- Care sunt principalele obiective ale politicii de mediu?
16
Unitatea de învăţare 2. Principiile și izvoarele Dreptului mediului
Cuprins
2.1. Introducere
2.2. Competențe
2.3. Durata medie de parcurgere a acestei unități de învățare
2.5. Rezumat
2.1. Introducere
În cadrul acestei teme ne propunem să realizăm studierea, interpretarea şi fixarea
principiilor fundamentale ale dreptului mediului, reglementate de Constituţie, de
Legea cadru a protecţiei mediului şi de alte acte normative, în contextul legislaţiei
europene şi internaţionale. De asemenea, vom aborda prezentarea succintă a
principalelor izvoare formale ale dreptului mediului, care vor constitui obiectul
cercetării ulterioare în cadrul analizelor ce vor viza mijloacele şi modalităţile de
protecţiei a factorilor de mediu.

După parcurgerea acestei unități de învățare, studenții vor putea:
- să se familiarizeze cu problematica privind principiile fundamentale ale dreptului
mediului;
- să identifice care sunt corelațiile dintre principiile dreptului mediului;
- să identifice care sunt garanțiile realizării principiilor fundamentale ale dreptului
mediului;
- să identifice textele de lege care reglementează consfințirea șirealizarea acestor
principii;
- să interpreteze și aplice textele de lege ;
- să integreze cunoștințele dobândite în ansamblul cunoștințelor dobândite;
- să aplice noțiunile dobândite anterior la alte materii;
- să cunoască și să prezinte specificul principiilor fundamentale ale dreptului
17
mediului;
- să compare soluțiile și metodele adoptate pentru reglementarea acestei instituții;
ferenda.
2.4. Conținutul unității de învățare II

a. Principiile Dreptului mediului
Există două categorii de principii: pe plan intern şi pe plan internaţional.
Pe plan intern:
Principiul potrivit căruia protecţia mediului trebuie să constituie un element
esenţial al politicii economice şi sociale a statului.
Protecţia mediului constituie un obiectiv de interes naţional, cu efecte directe şi
indirecte pe termen lung în toate compartimentele sistemului socio-uman.
Mediul şi protecţia sa reprezintă o prioritate în cadrul activităţii de
restructurare şi redimensionare a economiei după principiile economiei de piaţă. În
acest scop, organele statului, persoanele juridice şi cele fizice, prin a căror
activitate pot fi aduse daune mediului, au următoarele obligaţii în acest domeniu:
- să stabilească şi să aplice măsurile ce se impun pentru desfăşurarea activităţii
(unităţii existente) cu respectarea normelor legale de protecţie a mediului;
- să asigure pentru agenţii economici determinarea cu precizie a nocivităţii
poluanţilor rezultaţi precum şi stabilirea şi includerea în proiecte a proceselor
de reţinere şi neutralizare a acestora, să ia măsuri ca la stabilirea noilor
amplasamente să se asigure protejarea zonelor de locuit;
- să se asigure funcţionarea la parametrii proiectaţi şi perfecţionarea utilajelor,
instalaţiilor şi dispozitivelor de protecţie a mediului.
Principiul priorităţii sănătăţii în comparaţie cu alte scopuri de folosire a
resurselor naturale.
Conform dispoziţiilor Constituţiei, dtatul garantează dreptul cetăţeanului de
a se bucura de sănătate fizică şi mentală. Acest drept include şi menţinerea sau
chiar prelungirea duratei medii de viaţă şi prin intermediul asigurării unui mediu
curat, prin îmbunătăţirea tuturor aspectelor igienei mediului şi ale igienei
18
industriale.
Asigurarea sănătăţii populaţiei se realizează printr-o serie de măsuri
complexe, economice, sociale, culturale şi sanitare. Statul alocă o parte din venitul
naţional pentru lărgirea şi perfecţionarea reţelei sanitare. Resursele naturale ale
mediului trebuie folosite în primul rând pentru îmbunătăţirea permanentă a
condiţiilor de viaţă a populaţiei, pentru menţinerea unei stări de sănătate cât mai
bună.
Pentru asigurarea sănătăţii populaţiei sunt utilizaţi în scop profilactic şi de
recuperare factori curativi naturali, ape minerale, termale, lacuri şi nămoluri.
Pentru asigurarea condiţiilor igienice, a unui înalt grad de salubritate a
localităţilor şi locuinţelor, pentru prevenirea şi combaterea poluării, un rol deosebit
revine respectării de către întreaga populaţie a normelor de igienă. Aceste norme
stabilesc condiţii de asigurare a calităţii apei, aerului şi solului, a igienii la locul de
muncă şi de protecţie sanitară a alimentelor, surselor şi instalaţiilor de alimentare
cu apă potabilă.
Principiul participării populaţiei la protecţia şi ameliorarea mediului
Acest principiu presupune dreptul individului de a fi informat în legătură cu
proiectele şi programele ce vizează relaţia sa cu mediul. El trebuie să aibă o
educaţie în acest sens care să-i permită a fi apt să-şi procure cele mai bune
informaţii. În acelaşi timp, indivizii pot participa la elaborarea deciziilor ce pot
avea o influenţă asupra mediului lor. În acest sens, în Carta Mondială a naturii,
principiul 23 are următorul conţinut: toate persoanele au posibilitatea, în funcţie
de legiaslaţia din ţările lor, să participe individual sau împreună cu alte persoane
la elaborarea deciziilor ce privesc direct mediul lor de viaţă, iar în cazul în care
acestea suferă degradări, ele au posibilitatea de a exercita acţiunile legale pentru
a obţine despăgubiri.
Pe plan extern se face aplicarea următoarelor principii:
Principiul “sic utere tuo”, care presupune obligaţia statelor de a asigura ca
activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei lor să nu cauzeze daune mediului altor
state.
Principiul cooperării între state.
Principiul bunei vecinătăţi.
Principiul notificării şi consultării.
19
Principiul protejării patrimoniului comun.
Principiul nediscriminării.
De eexemplu, Mişcarea verde care s-a răspândit în ţările occidentale a

mobilizat opinia publică, a alertat politicienii şi a informat cu privire la pagubele
pentru natură şi sănătatea omului.
Un rol major revine organismelor neguvernamentale, grupărilor de mediu, care
trebuie să solicite informaţii şi să organizeze acţiuni conform legislaţiei de
protecţie a mediului.
Grupările de mediu trebuie să ceară guvernelor să stabilească priorităţi
concrete în privinţa protecţiei factorilor de mediu, să stimuleze îmbunătăţirea şi
aplicarea legii.
b. Izvoarele formale ale Dreptului mediului
Principalele izvoare ale Dreptului mediului
Constituţia
Recunoaşterea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos rezultă
din art. 35 din legea fundamentală. Alte două texte constituţionale garantează
dreptul la viaţă (art. 22) şi dreptul la ocrotirea sănătăţii (art. 34). Ambele
presupun pe lângă alte măsuri şi pe cele care privesc conservarea şi protecţia
mediului. Existenţa unui mediu cât mai curat constituie condiţia principală a
realizării acestor drepturi fundamentale.
Legea
Nu toate legile sunt izvoare ale dreptului mediului, ci doar acelea care
reglementează relaţiile sociale în legătură cu folosirea şi dezvoltarea
componentelor mediului.
Sunt izvoare de dreptul mediului: legea cadru privind protecţia mediului
(265/2006), Legea privind calitatea aerului înconjurător (104/2011), Legea apelor
(107/1996), Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic (407/2006), Codul
silvic (Legea nr. 46/2008, modificată și completată de Legea nr. 133/2015) etc.
Hotărârile şi ordonanţele Guvernului
Hotărârile şi Ordonanţele Guvernului sunt izvoare de dreptul mediului în
măsura în care reglementează relaţii sociale ca şi legea. De exemplu, Hotărârea
Guvernului nr. 170/2004 privind gestionarea anvelopelor uzate, Hotărârea
20
Guvernului nr. 124/2003 privind prevenirea, reducerea şi controlul poluării
mediului cu azbest, etc.
Dintre Ordonanţe exemplificăm: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
195/2005 privind protecţia mediului; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
82/2011 privind unele măsuri de organizare a activităţii de îmbunătăţiri funciare.
Ordinele miniştrilor
Ordinele miniştrilor sunt, de asemenea, izvoare de dreptul mediului în
măsura în care reglementează relaţii sociale în domeniul conservării şi protecţiei
factorilor de mediu. Dăm ca exemplu, Ordinul ministrului nr.978/2003 privind
Regulamentul de atestare a persoanelor fizice şi juridice care elaborarează studii
de evaluare a impactului asupra mediului şi bilanţuri de mediu.
Tratatele şi convenţiile internaţionale
Sunt izvoare de dreptul mediului cu condiţia să fie de aplicabilitate
imediată şi nemijlocită şi să fie ratificate de România.
Tratatul e expresia acordului de voinţă dintre două sau mai multe state, cu
privire la normele juridice valabile şi obligatorii în raporturile de cooperare dintre
ele. Este cel mai frecvent mijloc juridic la care statele recurg pentru a reglementa
relaţiile dintre ele cu privire la mediu. Exemple de convenţii: Convenţia asupra
poluării atmosferice pe distanţe lungi (Geneva, 1979); Convenţia privind
protecţia Mării Negre împotriva poluării, semnată la Bucureşti la 21 IV 1992.
Analizați normele de dreptul mediului și să evidenţiați particularităţi ale

izvoarelor acestei ramuri de drept.
În ansamblul normelor de dreptul mediului un loc deosebit îl ocupă
normele tehnice, care reglementează comportamentul oamenilor în procesul de
producţie faţă de mijloacele de producţie şi uneltele de muncă şi îndeosebi faţă de
natură.
Având în vedere faptul că protecţia şi conservarea mediului constituie o
problemă de interes naţional, izvoarele dreptului mediului sunt acte normative
adoptate de organele statului, care conţin norme juridice ce reglementează
relaţiile sociale în legătură cu conservarea şi protejarea mediului.
21
Să ne reamintim...
Izvoarele reale, materiale ale dreptului constau în fenomene sociale,
împrejurări, situaţii economice, politice, necesităţi practice, care determină
conturarea substanţei, a materiei dreptului mediului.
Pe noi ne interesează izvoarele formale ale dreptului mediului, cele care
conferă regulilor de conduită, caracterul de drept pozitiv.
Prin izvor de drept înţelegem formele de exprimare a normelor juridice care
sunt determinate de modul de edictare şi sancţionare a lor de către stat.
2.5. Rezumat
Studierea, interpretarea şi fixarea principiilor fundamentale ale dreptului
mediului reprezintă un demers extrem de important pentru cunoașterea, înțelegerea
și aprofundarea noțiunilor specifice protecției juridice a mediului.
Ramura dreptului mediului e alcătuită din acte normative, conţinând norme
juridice care reglementează comportarea subiectelor de drept în legătură cu
conservarea, dezvoltarea şi protecţia factorilor naturali şi antropici ai mediului.
Izvoarele dreptului mediului sunt tocmai aceste acte normative.

- Ce este ecologia şi care sunt legităţile ei?
- Care sunt principalele legi ale factorilor limitativi?
- Ce se înţelege prin aserţiunea În natură toate sunt legate de toate?
- Care sunt principalele obiective ale politicii de mediu?

Prezentați particularitățile și specificul principiilor fundamentale al dreptului
mediului și care sunt corelațiile dintre acestea.
22
Unitatea de învăţare 3. Dreptul fundamental la un mediu de calitate – premisă a dezvoltării
durabile
Cuprins
3.1. Introducere
3.2. Competențe
3.3. Durata medie de parcurgere a primei unități de învățare
3.5. Rezumat
3.3.Introducere
În conformitate cu prevederile constituționale, statul recunoaşte dreptul oricărei
persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic. Statul asigură
cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept și, în mod corespunzător,
persoanele fizice şi persoanele juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora
factorii de mediu.
Ca orice drept fundamental, dreptul la un mediu de calitate este un drept
subiectiv care face parte, împreună cu celelalte drepturi şi obligaţii consfințite de
lege, din statutul juridic al persoanei.
După parcurgerea acestei unități de învățare studenții vor putea:
- să se familiarizeze cu problematica privind dreptul la un mediu sănătos;
- să identifice noțiunea acestui drept fundamental, să înțeleagă importanța acestuia
și care sunt caracteristicilesale;
- să identifice textele de lege care consacră acest drept fundamental;
- să integreze cunoștințele dobândite în ansamblul cunoștințelor de drept;
- să aplice noțiunilor învățate la materiile studiate în anii anteriori;
- să compare soluțiile și metodele adoptate pentru reglementarea acestui drept;
ferenda;
23
1.3. Durata medie de parcurgere acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.
3.4. Conținutul acestei unități de învățare.

a. Noțiunea și caracterizarea dreptului fundamental la un mediu de calitate
Dreptul la un mediu de calitate este un drept subiectiv care face parte,
împreună cu celelalte drepturi şi obligaţii consfințite de lege, din statutul juridic
al persoanei.
În literatura de specialitate dreptul la un mediu sănătos a fost definit ca fiind
acel „drept fundamental care exprimă cerinţa asigurării unui mediu de calitate şi a
menţinerii echilibrului ecologic, ca o condiţie indispensabilă pentru apărarea
sănătăţii oamenilor şi continuitatea speciei umane pe Pământ.”
Făcând parte din categoria drepturilor fundamentale de generația a treia
(drepturi de solidaritate, de responsabilitate comună), dreptul la un mediu
sănătos și echilibrat ecologic nu poate fi consfințit și garantat decât prin efortul
comun și intens al tuturor statelor, indiferent de gradul lor de dezvoltare, care
trebuie să coopereze și pe planul elaborării unor politici și strategii de mediu.
Aceasta se impune imperios în condițiile în care asistăm în prezent la fenomene
și evenimente nefaste pentru omenire: dezastre ecologice (naturale sau produse
de activitățile omului), conflicte armate, sărăcirea populației, explozia
demografică, schimbări climatice etc.
Se impune ca toate acțiunile omului, la nivel individual dar și colectiv, să
aibă ca principal obiectiv protecția factorilor de mediu, aceasta însemnând în
ultimă instanță protejarea propriei ființe, omul fiind parte din mediu, fiind în
același timp victima propriei sale acțiuni.
În plan juridic, protectia mediului presupune responsabilitatea autorităţilor
administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi
juridice, concretizate prin norme care au ca scop, printre altele: înlăturarea cu
prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav sănătatea oamenilor;
crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului; utilizarea
durabilă a resurselor naturale; menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi
reconstrucţia zonelor deteriorate; participarea publicului la luarea deciziilor
24
privind mediul; dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii
mediului.
De exemplu, făcând parte din mediul în care s-a născut, omul nu poate
trăi, nu poate să se dezvolte, să evolueze decât în armonie cu natura, pe care
trebuie să o protejeze, asigurându-și, astfel, propria sa protecție și existență. Însă,
legătura omului cu natura a cunoscut o oarecare distanțare, mai ales în perioada
recentă de dezvoltare accentuată a industriilor, perioadă în care se observă o
exploatare fără limite a resurselor naturale, resurse care se dovedesc a fi
epuizabile. Evoluția socială presupune, din păcate, dezvoltarea unor activități ale
omului care au pus și pun în pericol natura, factorii de mediu, fapt care impune
stabilirea și impunerea unor măsuri ferme și urgente, care să asigure protecția
mediului.
Desigur, în evoluția vieții pe Terra omul, ca specie, are o poziție privilegiată,
dar resursele planetei trebuie nu doar să-i asigure existența; este de dorit ca
acestea să fie valorificate în așa fel încât să profite și generațiilor viitoare și,
totodată, caracterul lor limitat trebuie să determine eforturi pentru a descoperi noi
surse, alternative.
b. Consacrarea juridică
O serie de documente internaționale, printre care Carta ONU sau
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamă drepturile şi libertăţile
fundamentale în mod egal, fără nicio discriminare. La Conferinţa ONU privind
mediul, care a avut loc la Stockholm în 1972, s-a statuat asupra unor drepturi
fundamentale, printre care dreptul la libertate, dreptul la egalitate de tratament şi
condiţii de viaţă satisfăcătoare într-un mediu a cărui calitate să permită o viață
demnă şi în prosperitate. Ulterior, consacrarea internaţională exprimată cu mai
multă claritate și fermitate a fost realizată în Carta Africană asupra drepturilor
omului şi ale popoarelor (adoptată în 1981 în cadrul Organizaţiei Unităţii
Africane, intrată în vigoare în 1986), care prevede în art. 24: „toate popoarele au
dreptul la un mediu general satisfăcător, favorabil dezvoltării lor.” Chiar dacă ne
aflăm doar în prezenţa unei consfințiri politice a dreptului persoanei la un mediu
sănătos, nepoluat, acesta este un moment important, mobilizator pentru legiuitorii
naţionali de a adopta ulterior acte normative corespunzătoare.
25
Fiind inclus printre drepturile fundamentale de „generaţia a treia”, a
drepturilor de solidaritate, dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic se
caracterizează printr-o dinamică deosebită în privinţa recunoaşterii şi garantării
sale juridice. Consfințit mai întâi pe plan internaţional (Declaraţia de la
Stockholm din 1972), consacrat ulterior constituţional și legislativ la nivelul
statelor, acest drept este recunoscut cu timiditate, pe cale jurisprudenţială, de
sistemul Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor
Fundamentale şi, în același mod, de dreptul european. Într-o primă etapă, în
absenţa unor reglementări exprese, el este recunoscut şi garantat doar la nivelul
practicii judiciare.
Abia în anul 1992, în Declaraţia asupra mediului şi dezvoltării de la Rio
de Janeiro este proclamat, ca principiu, dreptul ființelor umane la o viaţă
sănătoasă şi productivă, în armonie cu natura.
Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea
deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, care a avut loc la Aarhus la
25 iunie 1998, statuează că protecţia adecvată a mediului este esenţială pentru
bunăstarea şi exercitarea drepturilor fundamentale ale omului, asigurându-se
astfel garantarea și realizarea dreptului la viaţă.
Surprinzător, Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 55/2 din
08.09.2000, de la New York, nu consacră în mod expres acest drept, cu toate că
la pct. 6 se face referire la valori fundamentale, printre care și „respectul pentru
natură”, esenţiale pentru relaţiile internaţionale ale secolului al XXI-lea.
Pe plan național, în corelație cu legislația internațională, Constituția
României, în art. 35, consacră dreptul la un mediu sănătos, alături de alte drepturi
fundamentale cu care acesta se află în strânsă legătură, cum ar fi: dreptul la
ocrotirea sănătății, dreptul la informație, dreptul la viață și integritate fizică și
psihică și altele. De asemenea, dreptul la un mediu de calitate este consacrat de
Legea protecției mediului, nr. 265/2006, potrivit căreia statul recunoaște oricărei
persoane dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic, garantând în acest
scop accesul la informația privind mediul și dreptul de asociere în organizații
pentru protecția mediului.
26
Să ne reamintim...
Obiectul legislaţiei în vigoare îl constituie reglementarea protecţiei
mediului, obiectiv de interes public major, pe baza principiilor şi elementelor
strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii. Principiile şi
elementele strategice ce stau la baza legislaţiei de mediu, în scopul asigurării unei
dezvoltări durabile, sunt: principiul precauţiei în luarea deciziei; principiul
prevenirii, reducerii şi controlului integrat al poluării prin utilizarea celor mai
bune tehnici disponibile pentru activităţile care pot produce poluări
semnificative; principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor;
principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului
biogeografic natural; principul „poluatorul plăteşte", toate acestea constituind
garanții reale ale dreptului fundamental la un mediu de calitate.
c. Conţinutul dreptului fundamental al omului la un mediu de calitate

În prima etapă, dreptul la un mediu de calitate era strâns legat de dreptul
la sănătate şi de dreptul la viaţă, fapt care s-a transformat ulterior în dreptul la
condiţii de viaţă şi de muncă mai bune, incluzând aici și dreptul la odihnă.
Totodată, protecţia mediului se realizează inevitabil și prin restrângerea unor
libertăţi fundamentale, cum ar fi dreptul la proprietate, sau prin limitarea
exercitării unor servituţi ori a dreptului la libera circulaţie în anumite zone
(protejate). În același timp, realizarea dreptului fundamental la un mediu sănătos
presupune exercitarea și a altor drepturi, de asemenea fundamentale, cum sunt:
dreptul la o corectă informare şi la luarea deciziilor cu impact asupra mediului,
dreptul la asociere, accesul la justiție ș.a.
Așa cum se stie, dreptul subiectiv are în conținutul său pe lângă drepturi și
obligații, atât pentru stat şi autorităţile publice cât şi pentru individ, fapt care
impune ca protecţia mediului să se realizeze cu participarea activă a cetățenilor la
viața publică, democratică, inclusiv la acțiunile jurisdicționale prin care se
urmărește protejarea factorilor de mediu sau repararea daunelor ecologice.
Sub aspectul conținutului său, dreptul la un mediu de calitate poate fi
analizat din două perspective: cea individuală, „umană”, care presupune
protejarea vieții, sănătății și dezvoltării omului prin asigurarea unui mediu
sănătos și echilibrat ecologic și cea colectivă, „naturală”, care impune omului o
27
conduită care să aibă ca țel protejarea mediului natural și, pe cale de consecință,
asigurarea unui mediu de viață propice vieții pe planetă.
Din perspectivă individuală, dreptul fundamental la un mediu sănătos
conferă o serie de prerogative care pot fi exercitate de om, menite să-i asigure un
mediu nepoluat, care să nu creeze o stare de pericol pentru sănătate, viaţă şi
dezvoltare, precum și punerea la îndemână a acțiunilor pentru repararea pagubei
suferite de pe urma unei eventuale poluări.
Din perspectivă colectivă (naturală), desprindem cerința creării unui
mediu echilibrat din punct de vedere ecologic, în care dominanta este
reprezentată de imperativul garantării unui mediu natural care să favorizeze
calitatea vieţii în general. Din această perspectivă, dreptul fundamental la un
mediu de calitate implică și obligaţia statelor de a coopera în vederea prevenirii şi
combaterii poluării, a protejării mediului la nivel național, regional şi
internaţional.
Care sunt trăsăturile specifice care definesc identitatea dreptului la mediu

sănătos?
- este strâns legat de individ, grup sau populaţie, conferind titularului prerogative
care pot fi exercitate în scopul realizării și a altor drepturi fundamentale, cum
sunt: dreptul la sănătate, dreptul la viață, dreptul la luarea deciziilor cu impact
asupra mediului etc.;
- este un drept (fundamental) care are mare aplicabilitate, în sensul că respectarea
și realizarea lui asigură condițiile echilibrului ecologic, protecția reală a factorilor
de mediu și, în ultimă instanță, sănătatea și viața oamenilor;
- este dreptul fundamental care presupune exercitarea sa nu numai pentru titular
ci și pentru ceilalți membri ai societății si, chiar mai mult, pentru generațiile
viitoare, cărora trebuie să li se asigure condiții de viață, un mediu curat, resurse
pentru existență;
- realizarea și respectarea acestui drept impune obligații nu doar pentru membrii
societății (priviți individual sau în grup) ci și pentru autoritățile statale, pentru
instituțiile și organismele neguvernamentale, egenții economici etc.;
- are un caracter preponderent preventiv, pe lângă cel reparator și sancționator, al
răspunderii pentru daune ecologice, în sensul că factorii de mediu trebuie
28
protejați anticipat, trebuie evitată producerea deteriorării lor, de cele mai multe
ori fiind dificil, dacă nu imposibil, de a-i readuce în stare optimă, la care se
adaugă, în plan juridic dificultățile legate de stabilirea răspunderii, în special cele
care privesc identificarea autorului, dovada culpei acestuia, întinderea daunei
ecologice;
- beneficiarul exercitării acestui drept fundamental este omul, ca titular al
acestuia; dar, în același timp, beneficiar este și natura, mediul de viață al
individului, omul, de altfel, fiind o componentă a mediului, viața sa neputând fi
concepută în afara relației om-natură.
d. Coordonatele caracterizării și identificării dreptului la un mediu de calitate

Sa conturat în literatura de specialitate opinia potrivit căreia există trei
coordonate pe baza cărora se poate individualiza un conţinut complet al dreptului
fundamental la un mediu de calitate. O primă coordonată este cea conform căreia
dreptul fundamental în cauză, ce trebuie să fie înscris în dispoziţiile constituţionale
ca drept ce aparţine generațiilor prezente şi viitoare, este în strânsă legătură cu
conţinutul elementelor care definesc noţiunea de mediu.
Cea de-a doua coordonată presupune realizarea concordanţei dintre
conţinutul dreptului fundamental la un mediu sănătos şi limitele acțiunii de
protecţie a factorilor de mediu, prin raportarea drepturilor pe care le au cetăţenii în
legătură cu protecţia mediului la obligațiile statului, autorităților și organismelor
neguvernamentale în privința protecţiei factorilor naturali.
Cea de-a treia coordonată implică implementarea în legislațiile naționale a
reglementării care vizează răspunderea juridică pentru săvârşirea unor ilegalităţi
(acțiuni sau inacțiuni), care afectează dreptul fundamental la un mediu de calitate,
fie pentru fapte prin care se cauzează daune ecologice, fie pentru fapte prin care nu
s-au produs prejudicii mediului dar s-au creat condițiile producerii unor astfel de
daune.
Garanțiile realizării dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos
sunt materializate și prin prevederile actualei legi-cadru a protecției mediului,
potrivit căreia statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos,
garantând în acest scop: accesul la informaţiile privind mediul, cu respectarea
29
condiţiilor de confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare; dreptul de
asociere în organizaţii pentru protecţia mediului; dreptul de a fi consultat în
procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea politicii şi legislaţiei de mediu,
emiterea actelor de reglementare în domeniu, elaborarea planurilor şi programelor;
dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru protecţia
mediului, autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, după caz, în problemele
de mediu, indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu; dreptul la despăgubire
pentru prejudiciul suferit. Același act normativ instituie și obligaţia şi
responsabilitatea autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a
tuturor persoanelor fizice şi juridice pentru protecția mediului, pentru asigurarea
unui mediu de calitate.
3.5. Rezumat
Caracteristica definitorie a dreptului la un mediu sănătos este determinată, în
primul rând, de specificul valorilor, elementelor fundamentale ale mediului, care
trebuie ocrotite. Importanţa excepţională şi amploarea deosebită a problemelor
ecologice conferă acestui drept dublă ipostază de exercitare.
Prima, dimensiunea globală a protecţiei mediului, evidențiată prin
diversitatea și amploarea problemelor ecologice cu care se confruntă lumea
contemporană, precum: efectul de seră, diminuarea stratului de ozon, sărăcirea
biodiversităţii, schimbările climatice, explozia demografică, poluarea
transfrontalieră etc. Consecinţele pe care le pot avea asemenea previziuni ridică
dreptul fundamental al omului la un mediu de calitate, echilibrat la rangul unui
drept al speciei umane la supraviețuire și o șansă al planetei la viață.
Cea de-a doua, dimensiunea individuală, care presupune o serie de
prerogative care pot fi exercitate de om, menite să-i asigure un mediu nepoluat,
care să nu creeze o stare de pericol pentru sănătate, viaţă şi dezvoltare, precum și
punerea la îndemână a acțiunilor administrative sau jurisdicționale pentru
repararea eventualelor daune ecologice sau a prejudiciilor produse omului sieși
prin propria sa acțiune poluatoare.
30
- Care este caracteristica fundamentală a dreptului la un mediu de calitate?
- Care sunt garanțiile juridice ale realizării dreptului fundamental la un

mediu sănătos?
- În ce constă conținutul dreptului la un mediu de calitate?
- Cum este consacrat dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos?
31
Unitatea de învăţare 4. Conservarea și protecția aerului și climei
Cuprins
4.1. Introducere
4.2. Competențe
4.4. Conținutul unității de învățare 4
4.5. Rezumat
4.1. Introducere
În cadrul acestei unități de învățare ne propunem să realizăm cercetarea şi analiza
interpretativă a normelor care reglementează conservarea şi protecţia atmosferei,
cu privire specială asupra: poluării aerului, normelor privind emisiile de poluanţi
în aer, normelor privind limita maximă admisibilă a substanţelor poluante,
obligaţiilor agenţilor economici şi ale autorităţilor pentru asigurarea protecţiei
atmosferei, sistemului economico-financiar aplicabil în materia protecţiei aerului.

- să se familiarizeze cu problematica privind protecția aerulul și climei;
- să identifice care sunt cooordonatele protecției aerului și climei;
- să identifice care sunt garanțiile realizării strategiilor de protecție a atmosferei;
- să identifice textele de lege care reglementează protecția aerului și climei;
- să cunoască și să prezinte specificul normelor care asigură protecția atmosferei;
ferenda.
32
4.4. Conținutul unității de învățare IV

a. Poluarea atmosferei
Poluarea atmosferei transfrontiere pe distanţe lungi a fost definită ca fiind acea
poluare a cărei sursă fizică este cuprinsă total sau parţial în zona supusă jurisdicţiei
unui stat şi care are efecte dăunătoare într-o zonă supusă altor state, la o distanţă la
care nu e în general posibil să se distingă contribuţia surselor individuale sau a
grupurilor de surse de emisie. În toate cazurile, definirea poluării aerului ia în
considerare orice schimbare vătămătoare a compoziţiei aerului, orice alterare a
calităţii sale.
Aerul devine poluat în momentul în care concentraţia substanţelor străine
introduse în atmosferă în mod artificial sau natural, sistematic sau doar accidental,
se situează la un nivel ce poate dăuna sănătăţii ori vieţii animale sau vegetale.
Desfăşurarea activităţilor care pot constitui surse fixe importante de emisii
de poluanţi în aer este permisă numai cu autorizaţie de mediu. Procedura de
autorizare se supune prevederilor Ordonanței de urgență nr. 195/2005 şi ale
celorlalte acte normative în vigoare.
Lista cuprinzând activităţile care constituie surse fixe importante de emisii
de poluanţi se stabileşte prin hotărâre a Guvernului.
Titularii activităţilor care constituie surse fixe importante de emisii au
următoarele obligaţii:
a) să solicite şi să obţină autorizaţia de mediu în termenul şi în condiţiile
prevăzute de legislaţia în vigoare;
b) să deţină evidenţe complete privind exploatarea instalaţiilor ce constituie
surse de poluare şi cantităţile de poluanţi eliminate în aer;
c) să elaboreze strategii de prevenire a accidentelor majore şi să le pună în
practică în mod adecvat;
d) să elaboreze planuri pentru situaţii de urgenţă, care stabilesc măsurile
aplicabile în interiorul amplasamentului, şi să solicite aprobarea autorităţilor
competente pentru măsurile stabilite să se aplice în afara amplasamentului;
e) în caz de pericol major sau iminent, cu impact asupra calităţii aerului, să
33
oprească funcţionarea instalaţiilor care constituie sursa de pericol şi să anunţe
autorităţile competente;
f) în situatia în care nu se obţin rezultatele scontate prin condiţiile stabilite în
autorizaţie, să pună în aplicare măsurile de rectificare a parametrilor şi condiţiilor
de funcţionare, în vederea încadrării în prevederile legale stabilite de autoritatea
competentă;
g) să furnizeze reprezentanţilor autorităţilor competente informaţiile necesare,
conform prevederilor legale;
h) să participe la elaborarea programelor de reducere a emisiilor de poluanţi, a
planurilor de acţiune pentru calitatea aerului şi să pună în aplicare obligaţiile ce le
revin prin acestea;
i) să informeze, conform prevederilor legale în vigoare, în cazul producerii de
emisii accidentale de poluanţi în aer sau de accident major.
(2) Procedurile de întocmire şi de aplicare a planurilor de prevenire a
accidentelor majore şi a planurilor pentru situaţii de urgenţă se reactualizează prin
hotărâre a Guvernului.
Titularii activităţilor care nu pot constitui surse fixe importante de emisii de
poluanţi în aer au următoarele obligaţii:
a) să solicite şi să obţină autorizaţie de mediu în conformitate cu prevederile
actelor normative în vigoare;
b) să pună în funcţiune şi să asigure funcţionarea instalaţiei care constituie sursă
de poluare, cu respectarea condiţiilor stabilite de autoritatea de protecţie a mediului
în acordul sau în autorizaţia de mediu, conform prevederilor legislaţiei în vigoare;
c) să deţină evidenţe complete privind exploatarea instalaţiilor care constituie
surse de poluare, furnizând autorităţilor competente toate datele solicitate conform
legislaţiei în vigoare;
d) în situaţia în care nu se obţin rezultatele scontate prin condiţiile stabilite în
autorizaţie, să pună în aplicare măsurile de rectificare a parametrilor şi condiţiilor
de funcţionare, în vederea încadrării în prevederile legale;
e) să participe la elaborarea programelor de reducere a emisiilor, a planurilor de
acţiune pentru calitatea aerului şi să pună în aplicare obligaţiile ce le revin prin
acestea.
34
Să ne reamintim...
Conform legislației de mediu, se consideră poluat aerul atunci când se
constată prezenţa unor substanţe străine sau a unor variaţii importante ale acestora
în proporţia părţilor componente ale aerului şi care, ţinând seama de cunoştinţele
ştiinţifice ale momentului, pot provoca acţiuni jenante sau efecte dăunătoare.
Poluarea atmosferei se defineşte ca fiind introducerea în atmosferă de către
om direct sau indirect de substanţe sau energii care au o acţiune nocivă de natură
să pună în pericol sănătatea omului, să dăuneze resurselor biologice şi
ecosistemului, să deterioreze bunurile materiale şi să aducă atingere sau să
păgubească valorile de agrement sau alte utilizări legitime ale mediului.
Cum se pot desfășura activitățile cu risc pentru mediu?

Activităţile la care se înregistrează, în regim normal de funcţionare a
instalaţiilor, depăşiri ale valorilor limită de emisie în aer pentru poluanţii specifici
activităţii pot fi autorizate doar cu program pentru conformare, în condiţiile legii.
Programul pentru conformare va conţine măsuri de reducere a poluării
aerului prin folosirea celor mai bune tehnici disponibile, care nu implică costuri
excesive, etapizate pe o perioadă de cel mult 5 ani, dacă nu sunt depăşite valorile
limită de calitate a aerului sau marjele de toleranţă pentru aceşti poluanţi.
De exemplu, în cazul depăşirii accidentale a valorilor limită de emisie de

poluanţi, autoritatea de mediu decide întreruperea temporară a activităţii instalaţiei
care a provocat poluarea, până la îndepărtarea cauzelor poluării.
În zonele în care sunt depăşite valorile limită de emisie de poluanţi privind
calitatea aerului, pe baza studiilor de evaluare a impactului asupra mediului
autoritatea de mediu competentă poate stabili valori limită de emisie specifice
fiecărei activităţi din zonă, mai restrictive decât valorile stabilite de legislaţia în
vigoare.
b. Protecţia atmosferei în dreptul intern

Legislaţia în domeniul protecţiei atmosferei are ca scop stabilirea cadrului
juridic privind prevenirea, limitarea deteriorării şi ameliorarea calităţii atmosferei,
în scopul evitării efectelor negative asupra sănătăţii omului şi asupra mediului ca
35
întreg, asigurându-se astfel alinierea la normele juridice internaţionale şi la
reglementările comunitare.
Legislaţia în domeniul protecţiei atmosferei are ca scop stabilirea cadrului
juridic privind prevenirea, limitarea deteriorării şi ameliorarea calităţii atmosferei,
în scopul evitării efectelor negative asupra sănătăţii omului şi asupra mediului ca
întreg, asigurându-se astfel alinierea la normele juridice internaţionale şi la
reglementările comunitare.
Reglementarea activităţilor care afectează sau care pot afecta calitatea
atmosferei, direct sau indirect, desfăşurate de persoane fizice şi juridice, şi
strategia naţională în domeniu urmăresc asigurarea dreptului fiecărei persoane la
un mediu de calitate.
Regimul juridic al protecţiei atmosferei are la bază principiile generale
consacrate de legislaţia în vigoare şi acceptate la nivel internaţional.
Principalele obiective ale strategiei naţionale privind protecţia atmosferei
sunt următoarele:
a) menţinerea calităţii aerului înconjurător în zonele în care se încadrează
în limitele prevăzute de normele în vigoare pentru indicatorii de calitate;
b) îmbunătăţirea calităţii aerului înconjurător în zonele în care nu se
încadrează în limitele prevăzute de normele în vigoare pentru indicatorii de
calitate;
c) adoptarea măsurilor necesare în scopul limitării până la eliminare a
efectelor negative asupra mediului, în context transfrontier;
d) îndeplinirea obligaţiilor asumate prin acordurile şi tratatele
internaţionale la care România este parte şi participarea la cooperarea
internaţională în domeniu.
Autorităţile publice centrale şi locale au obligaţia să asigure schimbul de
informaţii, inclusiv al celor necesare în activitatea de elaborare şi punere în
aplicare a strategiilor sectoriale legate de protecţia atmosferei şi al celor referitoare
la cele mai bune tehnici disponibile care nu implică costuri excesive.
Titularii activităţilor care constituie surse fixe importante de emisii, au
obligaţia de elaborare a planurilor pentru situaţii de urgenţă, care stabilesc
măsurile aplicabile în interiorul amplasamentului, şi de a solicita obţinerea
aprobării de către autorităţile competente pentru masurile stabilite a se aplica în
36
afara amplasamentului.
De asemenea, este stabilită, tot ca obligaţie extrem de importantă, oprirea
în caz de pericol major sau iminent a funcţionarii instalaţiilor care constituie sursă
de pericol cu impact asupra calităţii aerului şi anunţarea autorităților competente.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului are următoarele
atribuţii şi responsabilităţi:
a) elaborează şi promovează strategia naţională şi planul naţional de acţiune în
domeniul protecţiei atmosferei, ca parte integrantă a strategiei şi politicilor
naţionale de protecţie a mediului;
b) coordonează şi controlează modul de punere în aplicare şi de respectare a
dispoziţiilor prezentei ordonanţe de urgenţă şi a actelor normative ce decurg
din aceasta;
c) elaborează, avizează, promovează şi, după caz, aprobă actele normative,
precum şi măsurile necesare pentru aplicarea unitară pe teritoriul României a
prevederilor din convenţiile internaţionale privind protecţia atmosferei, la
care România este parte;
d) coordonează elaborarea inventarelor naţionale de emisii poluante în aer;
e) coordonează elaborarea şi reactualizarea normelor şi reglementărilor privind
calitatea aerului;
f) coordonează elaborarea şi reactualizarea normelor şi reglementărilor privind
emisiile de poluanţi în aer;
g) coordonează la nivel naţional participarea la programele Uniunii Europene
de asigurare a calităţii datelor;
h) aprobă metodele şi metodologiile de evaluare a calităţii aerului şi a emisiilor
poluante în aer, coordonează şi controlează aplicarea acestora;
i) aprobă metodele de determinare a concentraţiilor poluanţilor în aerul
înconjurător, elaborate de instituţiile specializate, şi asigură condiţiile
necesare în vederea menţinerii acurateţei măsurătorilor efectuate;
j) evaluează calitatea aerului înconjurător prin intermediul instituţiilor
specializate;
k) participă la derularea activităţilor din cadrul Sistemului naţional de
monitorizare integrată a calităţii aerului şi coordonează programele de
asigurare a calităţii datelor privind calitatea aerului înconjurător provenite din
37
Sistemul naţional de monitorizare integrată a calităţii aerului;
l) asigură accesul publicului la informațiile privind calitatea atmosferei, în
conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare;
m) raportează datele în conformitate cu prevederile convenţiilor internaţionale
privind protecţia atmosferei, la care România este parte.
Autorităţile publice teritoriale pentru protecţia mediului au următoarele
atribuţii şi responsabilităţi:
a) controlează modul de aplicare şi de respectare a dispoziţiilor actelor
normative în vigoare din acest domeniu la nivel teritorial;
b) elaborează planuri de acţiune pentru calitatea aerului, programe de ameliorare
a calităţii aerului la nivel teritorial şi asigură corelarea acestora cu planul
local de acţiune pentru protecţia mediului, în cooperare cu serviciile
descentralizate ale celorlalte autorităţi de specialitate ale administraţiei
publice centrale, cu autorităţile administraţiei publice locale şi în parteneriat
cu alte instituţii publice locale şi cu titularii de activitate;
c) elaborează inventarul emisiilor poluante la nivel teritorial;
d) urmărește şi analizează aplicarea planurilor de acţiune pentru calitatea aerului
la nivel teritorial şi elaborează rapoarte anuale;
e) colaborează cu organismele guvernamentale abilitate, care avizează acțiunile
de import-export al produselor, bunurilor şi al altor materiale cu regim
special de comercializare, care pot afecta calitatea atmosferei, în
conformitate cu legislaţia națională şi cu convenţiile internaţionale la care
România este parte;
f) aplică sancţiunile prevăzute de legislaţia în vigoare;
g) participă la derularea activităţilor din cadrul Sistemului naţional de
monitorizare integrată a calităţii aerului;
h) informează operativ autoritatea centrală de protecţie a mediului, alte autorităţi
centrale şi locale, potrivit atribuţiilor şi competenţelor acestora, în cazul
producerii unor evenimente deosebite cu impact asupra calităţii aerului şi
care aduc prejudicii sănătăţii umane;
i) pun la dispoziţie autorităţilor teritoriale pentru sănătate, agricultură şi
alimentaţie, lucrări publice şi amenajarea teritoriului şi administraţiei publice
locale informaţiile necesare în activitatea de elaborare şi punere în aplicare a
38
strategiilor sectoriale legate de calitatea aerului atmosferic;
j) informează populaţia şi autorităţile locale în cazul depăşirii pragurilor de
alertă;
k) asigură informarea curentă a populaţiei şi a autorităţilor locale cu privire la
calitatea aerului;
l) urmăreşte aplicarea la nivel teritorial a programelor şi măsurilor pentru
respectarea convenţiilor şi a acordurilor internaţionale la care România este
parte.
4.5. Rezumat
O politică solidă, coerentă și susținută în domeniul calității aerului va
răspunde aspirațiilor cetățenilor cu privire la sănătatea și bunăstarea lor, generând,
totodată, beneficii economice directe.
Prin acțiuni întreprinse în mod conjugat de statele membre și de Uniunea
Europeană în colaborare cu alte organisme internaționale se va atinge o reducere
substanțială a efectelor negative pe care poluarea le generează asupra sănătății
populației și a mediului în ansamblu, ceea ce va facilita apropierea standardelor
Uniunii Europene privind calitatea aerului înconjurător de obiectivele orientative
stabilite de Organizația Mondială a Sănătății.

- Cum este definită poluarea atmosferei în dreptul intern şi legislaţia
internaţională?
- Care sunt priorităţile politice şi legislative în scopul protecţiei atmosferei?

Care este procedura de autorizare a activităților cu risc pentru mediu?
Care sunt sancțiunile nerespectării condițiilor impuse prin acordul de mediu?
39
Unitatea de învăţare 5. Conservarea și protecția apelor
Cuprins
5.1. Introducere
5.2. Competențe
5.5. Rezumat
5.1. Introducere
În cadrul acestei unități de învățare ne propunem să realizăm cunoaşterea şi
analiza interpretativă a normelor care reglementează conservarea şi protecţia apei,
cu privire specială asupra: poluării apei, normelor privind protecţia, punerea în
valoare şi dezvoltarea durabilă a resurselor de apă, apărarea împotriva poluării şi şi
modificărilor caracteristicilor resurselor de apă, protecţia, administrarea şi
gospodărirea apelor în România protecţia, punerea în valoare şi dezvoltarea
durabilă a resurselor de apă, mecanismul economic specific domeniului
gospodăririi apelor.

- să se familiarizeze cu problematica privind protecția apelor;
- să identifice care sunt cooordonatele protecției apelor;
- să identifice care sunt garanțiile realizării strategiilor de protecție a apelor;
- să identifice textele de lege care reglementează protecția apelor;
- să cunoască și să prezinte specificul normelor care asigură protecția apelor;
ferenda.
40
5.3. Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.
5.4. Conținut
a. Importanța apei
Apele reprezintă o resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă şi limitată,
element indispensabil pentru viaţă şi pentru desfăşurarea tuturor activităţilor
sociale şi economice.
Reglementările juridice din domeniul protecţiei şi conservării mediului
acvatic au ca scop: - apărarea împotriva poluării şi şi modificărilor caracteristicilor
resurselor de apă;
- conservarea şi dezvoltarea resurselor de apă;
- refacerea calităţii apelor de suprafaţă şi subterane;
- conservarea şi protejarea ecosistemelor acvatice;
- asigurarea alimentării cu apă a populaţiei etc.
Prin prevederile actelor normative din domeniul protecţiei resurselor de apă
s-a urmărit a se stăvili construcţia şi folosirea de diverse obiective, edificii care,
prin prezenţa lor, ar fi împiedicat buna desfăşurare a exploatării apelor sau a
acţiunilor de drenaj, a conserva rezerva de apă pe care o are o localitate şi a nu se
risipi o resursă limitată, a se asigura protejarea apelor împotriva poluanţilor
chimici, a se asigura protecţia locuinţelor şi gospodăriilor aflate în imediata
apropiere a marilor râuri sau a barajelor, a se ţine sub o observaţie debitele râurilor
şi barajelor pentru ca în eventualitatea creşterii sau descreşterii bruşte a nivelului
apelor să se poată lua măsurile ce se impun de către organele abilitate, a se
determina participarea la acţiunile de apărare împotriva inundaţiilor, de combatere
a secetei sau a altor calamităţi naturale.
Să ne reamintim...
Ca orice bun din domeniul public, apele fac parte integrantă din
patrimoniul public. Protecţia, punerea în valoare şi dezvoltarea durabilă a
resurselor de apă sunt acţiuni de interes general.
Aparţin domeniului public apele de suprafaţă cu albiile lor minore, cu
lungime mai mare de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10
41
kilometri pătraţi pe care apele curg permanent; aparţin deţinătorilor, cu diferite
titluri ale terenurilor pe care se formează sau curg.
b. Protecţia, administrarea şi gospodărirea apelor în România

Apele din domeniul public se dau în administrare Regiilor autonome „Apele
Române” de către Ministerul Apelor şi Pădurilor în condiţiile legii.
Supravegherea calităţii apei potabile se bazează pe principiul solidarităţii
umane şi interesului comun. Gestionarea cantităţii sau calităţii apelor se realizează
de Regia autonomă „Apele Române” şi filialele sale bazinale.
Satisfacerea cerinţelor de apă ale populaţiei are prioritate faţă de folosirea
apei în alte scopuri.
De asemenea, au prioritate: alimentarea cu apă pentru animale, refacerea
rezervei intangibile de apă după incendii, precum şi debitele necesare menţinerii
echilibrului ecologic al habitatului acvatic.
Restrângerea utilizării apei potabile pentru populaţie este interzisă (în
folosul altor activităţi).
Ministerul Mediului, Ministerul Apelor și Pădurilor şi R.A. „Apele
Române” sunt în drept să ia măsuri de limitare sau de suspendare provizorie a
folosirii apei, pentru a face faţă unui pericol sau consecinţelor unor accidente,
secetei, inundaţiilor, sau unui risc de lipsă de apă datorat supraexploatării
resurselor.
Dacă din cauza secetei sau a altor calamităţi naturale rezervele de apă
autorizate nu pot fi asigurate tuturor utilizatorilor, autorităţile aplică restricţii
temporare de folosire a resursei de apă.
Poluarea în orice mod a resurselor de apă este interzisă. În acest sens, la
propunerea Ministerului Apelor și Pădurilor, se aprobă prin standarde – norme de
calitate a resursei de apă. Pentru protecţia resursei de apă – interdicţii:
- punerea în funcţiune de obiective economice noi sau dezvoltarea celor
existente, a noi ansambluri de locuinţe care măresc gradul de încărcare a apelor
uzate, fără punerea concomitentă în funcţiune a reţelelor de canalizare şi a
instalaţiilor de epurare;
- aruncarea, introducerea în oricare mod, în albiile cursurilor de apă a deşeurilor
de orice fel;
42
- evacuarea de ape uzate în apele subterane, în lacurile naturale sau de
acumulare, iazuri, bălţi, heleştee;
- spălarea în cursurile de apă sau în lacuri şi pe malurile acestora a vehiculelor
etc. sau a altor utilaje, agregate mecanice, ambalaje (care au conţinut
pesticide);
- spălarea animalelor domestice, dezinfectate cu substanţe toxice în afara
locurilor special amenajate în acest scop;
- aruncarea sau vărsarea în instalaţiile sanitare, reţele de canalizare a reziduurilor
petroliere sau a substanţelor periculoase;
- spălarea în cursurile de apă a obiectelor de uz casnic cu folosirea substanţelor
chimice de orice fel.
În scopul folosirii raţionale şi protejării calităţii resurselor de apă,
utilizatorii de apă au următoarele obligaţii:
Să adopte tehnologii de producţie cu cerinţe de apă reduse şi cât mai puţin
poluante;
Să asigure realizarea, întreţinerea, exploatarea staţiilor şi instalaţiilor de
prelucrare a calităţii apelor la capacităţile autorizate;
Să respecte cu stricteţe disciplina şi normele tehnologice în activităţile de
producţie care folosesc apa şi evacuează ape uzate.
Conservarea, refolosirea şi economisirea apei sunt încurajate de stimuli
economici, inclusiv pentru cei care manifestă o preocupare constantă în scopul
protejării calităţii şi cantităţii apei, precum şi prin aplicarea de penalităţi celor care
risipesc sau poluează resursele de apă.
De exemplu, Mecanismul economic specific domeniului gospodăririi apelor

include sistemul de plăţi, bonificaţii şi penalităţi. Sistemul de plăţi se bazează pe
regula că beneficiarul plăteşte în funcţie de serviciile prestate şi de folosirea
raţională a resurselor de apă. Bonificaţiile se acordă utilizatorilor de apă care
demonstrează constant o grijă deosebită pentru folosirea raţională şi pentru
protejarea calităţii apelor. Penalităţile se aplică acelor utilizatori de apă la care se
constată abateri de la prevederile contractelor, atât pentru depăşirea cantităţii de
apă poluate şi a concentraţiilor şi impurităţii substanţelor purificatoare evacuate.
Toate cele enumerate mai sus se stabilesc prin Hotărâre de Guvern. Regia
Autonomă „Apele Române” este singura în drept să constate cazurile în care se
43
acordă bonificările sau se aplică penalităţi.
5.5. Rezumat
Apa este o resursă limitată și de aceea se impune a se asigura protejarea apelor
împotriva poluanţilor chimici, a se asigura protecţia locuinţelor şi gospodăriilor
aflate în imediata apropiere a marilor râuri sau a barajelor, a se ţine sub o
observaţie debitele râurilor şi barajelor pentru ca în eventualitatea creşterii sau
descreşterii bruşte a nivelului apelor să se poată lua măsurile ce se impun de către
organele abilitate.

- Cum este definită noţiunea de poluare a apei?
- Cum este reglementată protecţia, administrarea și gospodărirea apelor?
În ce constă mecanismul economic specific domeniului gospodăririi apelor?
44
Unitatea de învăţare 6. Protecția și ameliorarea solului
Cuprins
6.1. Introducere
6.2. Competențe
6.5. Rezumat
6.1. Introducere
În cadrul acestei unități de învățare ne propunem să realizăm aprofundarea
şi interpretarea normelor privind conservarea şi protecţia solului şi subsolului,
măsurile legale de conservare şi protecţie a solului în România, executarea şi
exploatarea amenajărilor de îmbunătăţiri funciare.

- să se familiarizeze cu problematica privind protecția solului și subsolului;
- să identifice care sunt cooordonatele protecției solurilor;
- să identifice care sunt garanțiile realizării strategiilor de protecție a solului;
- să identifice textele de lege care reglementează protecția solului și subsolului;
- să cunoască și să prezinte specificul normelor care asigură protecția solului;
ferenda.
45
6.4. Conținutul unității de învățare VI
a. Considerații generale
Protecţia şi ameliorarea solului se realizează prin lucrări de prevenire şi de
combatere a proceselor de degradare şi poluare provocate de fenomene naturale
sau cauzate de activităţi economico – sociale.
Protecţia juridică a solului presupune stabilirea şi respectarea măsurilor
care au ca scop dezvoltarea calităţii solurilor prin: supravegherea, prognoza şi
avertizarea cu privire la tendinţele şi dinamica evoluţiei şi a stării de asigurare cu
fosfor mobil şi potasiu a terenurilor agricole; fundamentarea ştiinţifică a acţiunilor
de folosire judicioasă a îngrăşămintelor în procesul de producţie agricolă; măsuri
adecvate de gospodărire, organizare şi amenajare a teritoriului.
Solul este factorul de mediu care necesită o atenţie şi o protecţie sporită
dată fiind imposibilitatea supunerii unor procedee de epurare, precum şi pentru
faptul că este limitat ca suprafaţă în urma degenerării sale, cu greu mai poate fi
adus în stare normală.
Dacă pentru geneza unui strat fertil de sol sunt necesare perioade foarte
mari de timp, distrugerea sau degradarea sa, datorată unor cauze naturale
(eroziune, alunecări de teren, inmlăştinare, inundaţii etc.) sau ca urmare a
activităţilor poluatoare ale omului, se produce mult mai repede, iar consecinţele
sunt de cele mai multe ori dezastruoase şi ireversibile.
Deteriorarea şi afectarea capacităţii productive şi calitative a solului are
consecinţe negative pentru producţia agricolă, pentru alimentaţie şi în cele din
urmă pentru sănătatea şi chiar viaţa omului. De aceea solul trebuie gospodărit cu
grijă, trebuie să i se aplice lucrări adecvate de întreţinere şi, când este cazul, de
ameliorare. În acest sens, legislaţia privind fondul funciar, prevede o serie de
măsuri menite să asigure refacerea şi ameliorarea terenurilor degradate.
Potrivit legii, terenurile degradate trebuie să fie incluse de către specialişti,
în colaborare cu instituţiile specializate ale statului şi în acord cu organele locale
din cadrul unităţilor administrativ - teritoriale respective, în perimetre de
ameliorare, urmând a li se aplica lucrările necesare refacerii şi redării lor
circuitului agricol.
Cheltuielile necesare efectuării lucrărilor respective şi luării măsurilor ce se
46
impugn sunt suportate de la bugetul public, proprietarii terenurilor având însă
obligaţia să le pună la dispoziţia autorităţilor pe perioada cât durează lucrările
respective.
Să ne reamintim...
Fondul funciar este constituit din terenurile de orice fel, indiferent de
destinaţie, de titlul în baza căruia sunt deţinute sau de domeniul – public sau
privat – din care fac parte.
În funcţie de destinaţie, terenurile sunt: terenuri cu destinaţie agricolă,
terenuri cu destinaţie forestieră, terenuri aflate permanent sub ape, terenuri din
intravilan, terenuri cu destinaţii speciale.
b. Măsuri legale de protecţie şi ameliorare a solului

Reglementările în domeniul protecţiei solului au drept scop:
a) reglementarea regimului juridic al proprietăţii şi folosinţei infrastructurii de
îmbunătăţiri funciare şi a terenului aferent, precum şi mecanismele de dobândire
şi/sau transmitere a dreptului de proprietate, administrare sau folosinţă asupra
acestei infrastructuri;
b) instituirea cadrului de reglementare a înfiinţării şi funcţionării Agenției
Naţionale a Îmbunătăţirilor Funciare, denumită în continuare Agenție, persoana
juridica română de interes public naţional în sectorul îmbunătăţirilor funciare, care
desfășoară activităţile prevăzute de lege;
c) reglementarea înfiinţării şi funcţionării organizaţiilor de îmbunătăţiri funciare
şi a federaţiilor de organizaţii de îmbunătăţiri funciare în vederea desfăşurării
activităţilor de îmbunătăţiri funciare atât în interesul membrilor lor, cât şi în
interesul public;
d) stabilirea serviciilor prestate de Agenţie organizaţiilor de îmbunătăţiri
funciare şi federaţiilor de organizaţii de îmbunătăţiri funciare şi mecanismele de
finanţare a acestor activităţi;
e) stabilirea atribuţiilor autorităţii publice centrale, denumită în continuare
ministerul, care coordonează elaborarea strategiei şi politicilor în sectorul
îmbunătăţirilor funciare;
f) stabilirea principiilor reorganizării Agenției Naţionale „Îmbunătăţiri Funciare"
47
- S.A.;
g) stabilirea sancţiunilor care se aplică în cazul încălcării prevederilor prezentei
legi.
Principiile care stau la baza realizării obiectivelor îmbunătăţirilor funciare sunt
următoarele:
- exploatarea echitabilă a amenajărilor de îmbunătăţiri funciare, sistemelor de
irigaţii sau desecare şi drenaj şi a lucrărilor de apărare împotriva inundaţiilor şi
combatere a eroziunii solului pentru asigurarea protecţiei intereselor tuturor
beneficiarilor;
- consultarea şi, după caz, implicarea beneficiarilor, organizaţiilor
neguvernamentale şi a altor reprezentanţi ai societăţii civile în luarea deciziilor în
scopul promovării adoptării raţionale, eficiente şi transparente a acestora;
- realizarea, în principal, de către proprietarii de teren, individual sau prin
organizaţiile de îmbunătăţiri funciare ori federaţiile de organizaţii de îmbunătăţiri
funciare a exploatării, întreţinerii şi reparaţiilor amenajărilor de îmbunătăţiri
funciare situate pe terenurile pe care le deţin, inclusiv a lucrărilor de reabilitare,
executare de investiţii şi suportarea costurilor acestor activităţi; statul intervine
prin Agenţie şi prin alocarea de fonduri de la bugetul de stat în completarea
surselor proprii ale Agenţiei sau ale beneficiarilor amenajărilor declarate de
utilitate publică, în cazurile în care proprietarii de teren nu pot desfăşura ei inşişi
activităţi de îmbunătăţiri funciare;
- exploatarea amenajărilor de îmbunătăţiri funciare astfel încât să se prevină
folosirea ineficientă a apei, excesul de umiditate, eroziunea şi poluarea solului şi să
se promoveze protecţia mediului în conformitate cu standardele de mediu.
Îmbunătăţirile funciare au ca obiective:
a) asigurarea protecţiei terenurilor de orice fel şi a oricăror categorii de
construcţii faţă de inundaţii, alunecări de teren şi eroziuni, precum şi protecţiei
lacurilor de acumulare împotriva colmatării şi regularizarea cursurilor de apă;
b) asigurarea unui nivel corespunzător de umiditate a solului, care să permită
sau să stimuleze creşterea plantelor, incluzând plantaţiile viti-pomicole, culturile
agricole şi silvice;
c) asigurarea ameliorării solurilor acide, sărăturate şi nisipoase, precum şi
protecţia împotriva poluării.
48
Amenajările de îmbunătăţiri funciare ca lucrări hidrotehnice complexe şi
agropedoameliorative se realizează în scopul prevenirii şi înlăturării acţiunii
factorilor de risc - secetă, exces de apă, eroziunea solului şi inundaţii, precum şi
poluare - pe terenurile cu orice destinaţie, indiferent de proprietar. Acestea
contribuie la valorificarea capacităţii de producţie a terenurilor şi a plantelor,
precum şi la introducerea în circuitul economic a terenurilor neproductive.
Amenajările de îmbunătăţiri funciare cuprind următoarele categorii de
lucrări;
- îndiguiri şi regularizări ale cursurilor de apă de interes local prin care se
asigură, în principal, protecţia terenurilor şi a oricăror categorii de construcţii
împotriva inundaţiilor, surse locale de apă şi emisari pentru scurgerea apelor;
- amenajări de irigaţii şi orezării prin care se asigură aprovizionarea controlată a
solului şi a plantelor cu cantităţile de apă necesare dezvoltării culturilor şi creşterii
producţiei agricole. Aceste amenajări cuprind lucrări de captare, pompare,
transport, distribuţie şi evacuare a apei şi, după caz, lucrări de nivelare a terenului;
- amenajări de desecare şi drenaj, care au drept scop prevenirea şi înlăturarea
excesului de umiditate de la suprafaţa terenului şi din sol, în vederea asigurării
condiţiilor favorabile de utilizare a terenurilor. Aceste amenajări cuprind lucrări de
colectare, de transport şi de evacuare în emisar a apei în exces;
- lucrări de combatere a eroziunii solului şi de ameliorare a terenurilor afectate
de alunecări, prin care se previn, se diminuează sau se opresc procesele de
degradare a terenurilor. Aceste amenajări cuprind lucrări pentru protecţia solului,
regularizarea scurgerii apei pe versanţi, stingerea formaţiunilor torenţiale,
stabilizarea nisipurilor mişcătoare;
- amenajări pedoameliorative pe terenurile săraturate, acide şi pe nisipuri, pe
terenurile poluate, inclusiv cu reziduuri petroliere, cu halde de la exploatările
miniere, pe alte terenuri neproductive, cuprinzând şi lucrările de nivelare-
modelare, de scarificare, de afânare adâncă, rigole şi şanţuri de scurgere a apei,
arăturile în benzi cu coame, udările de spălare a sărurilor, aplicarea de
amendamente, precum şi îngrăşăminte, în scopul valorificării pentru agricultură şi,
după caz, pentru silvicultură;
- perdele forestiere de protecţie a terenurilor agricole şi plantaţii pentru
combaterea eroziunii solului;
49
- alte soluţii tehnice şi lucrări noi, rezultate din activitatea de cercetare.
De exemplu, amenajările de îmbunătăţiri funciare pot prelua din surse de

apă autorizate necesarul pentru irigarea culturilor agricole şi alimentarea cu apă a
unor localităţi, amenajări piscicole, incinte agricole şi industriale şi asigură
protecţia localităţilor şi a oricăror categorii de construcţii împotriva efectelor
alunecărilor de teren şi a inundaţiilor, precum şi protecţia lacurilor de acumulare
împotriva colmatării.
6.5. Rezumat
Protecţia juridică a solului presupune stabilirea şi respectarea măsurilor care au

ca scop dezvoltarea calităţii solurilor prin: supravegherea, prognoza şi avertizarea
cu privire la tendinţele şi dinamica evoluţiei şi a stării de asigurare cu fosfor mobil
şi potasiu a terenurilor agricole; fundamentarea ştiinţifică a acţiunilor de folosire
judicioasă a îngrăşămintelor în procesul de producţie agricolă; măsuri adecvate de
gospodărire, organizare şi amenajare a teritoriului.
Realizarea amenajărilor de îmbunătăţiri funciare la nivel naţional are loc pe baza
programelor şi strategiei sectoriale, iar la nivel local, conform nevoilor autorităţilor
publice locale, ale persoanelor juridice sau fizice interesate, pe baza programelor
zonale şi locale de amenajare a teritoriului.

- Care sunt acţiunile şi factorii de poluare a solului?
- Care sunt principalele măsuri de protecţie şi ameliorare a solului în
România?
50
Cum este reglementată activitatea de amenajări şi îmbunătăţiri funciare?
Temă de control
Realizați un eseu cu tema Dreptul fundamental al omului la un mediu de
calitate, evidențiind garanțiile realizării acestuia prin raportare la protecția
juridică a mediului.
Modul de transmitere a temei de control de către student cadrului didactic:
transmitere pe platforma Microsoft Teams, utilizată în desfășurarea activității
didactice.
Modul de evaluare a temei de control de către cadrul didactic și ponderea notei
acordate pentru fiecare temă de control în nota finală: tema de control se va lua în
calcul în cadrul evaluărilor pe parcurs, care reprezintă 50% din nota finala la
această disciplină.
51
Unitatea de învăţare 7. Conservarea și protecția fondului forestier
Cuprins
7.1. Introducere
7.2. Competențe
7.5. Rezumat
7.1. Introducere
În conformitate cu prevederile Legii nr. 46/2008, Codului silvic, fondul forestier
este supus regimului silvic, indiferent de natura proprietăţii, publică sau privată.
Obiect al regimului forestier este fondul forestier, definit ca fiind totalitatea
pădurilor, a terenurilor destinate împăduririi, a celor care servesc nevoilor de
cultură, producţie sau administraţie silvică, a iazurilor, a albiilor pâraielor, a altor
terenuri cu destinaţie forestieră, inclusiv cele neproductive, cuprinse în
amenajamente silvice la data de 1 ianuarie 1990, inclusiv cu modificările de
suprafaţă, conform operaţiunilor de intrări-ieşiri efectuate în condiţiile legii,
constituie, indiferent de forma de proprietate, fondul forestier naţional.

- să se familiarizeze cu problematica privind protecția fondului forestier;
- să identifice care sunt cooordonatele protecției fondului forestier;
- să identifice care sunt garanțiile realizării strategiilor de protecție a fondului
forestier;
- să identifice textele de lege care reglementează protecția fondului forestier;
- să cunoască și să prezinte specificul normelor care asigură protecția solului;
52
ferenda.
7.4. Conținutul unității de învățare VII

a. Noțiunea de regim silvic
Regimul silvic este un ansamblu de reguli speciale ce se aplică pădurilor în
legătură cu administrarea, conservarea şi utilizarea masei lemnoase şi exercitarea
servituţilor care grevează aceste păduri.
Totodată, regimul silvic constituie un instrument de politică forestieră,
reprezentând o veritabilă tutelă a autorităţilor administrative asupra pădurilor, în
scopul de a asigura mai eficient conservarea proprietăţii forestiere.
Codul silvic român (Legea nr. 46/2008) defineşte regimul silvic ca fiind
un sistem de norme tehnice silvice, economice şi juridice privind amenajarea,
cultura, exploatarea, protecţia şi paza acestui fond, având ca finalitate asigurarea
gospodăririi durabile a ecosistemelor forestiere.
Definiţia dată regimului silvic în Codul silvic român prezintă următoarele
particularităţi:
În primul rând, precizăm că are sferă de aplicare mai largă, deoarece regimul
silvic depăşeşte semnificaţia unor norme tehnice, integrând şi aspecte economice şi
juridice ale gestionării pădurilor. Astfel, Codul silvic menţionează categoriile de
venituri ce pot fi obţinute din pădurile proprietate publică sau privată, şi
autorizează posibilitatea încasării contravalorii efectelor funcţiilor de protecţie ale
pădurilor. Aspectul economic se regăseşte de asemenea în reglementările cu
privire la obligaţiile financiare ce revin proprietarilor de păduri în gestionarea
pădurilor, precum şi cu privire la modalităţile de finanţare. În Codul silvic și alte
acte normative există şi alte prevederi cu conţinut economic, referitoare la vinderea
şi exploatarea arborilor pe picior, la calculul taxelor şi despăgubirilor în cazul
schimbării categoriei de folosinţă a terenului, la întocmirea contractelor de
administrare, de către Regia Naţională a Pădurilor sau alte unităţi specializate, a
fondului forestier proprietate publică.
53
În al doilea rând, semnalăm că în plan juridic, Codul silvic instituie o procedură
pentru constrângerea la regenerarea pădurilor proprietate privată, prin care devizul
lucrărilor efectuate de către Regia Naţională a Pădurilor, acceptat în mod expres
sau tacit de către proprietar devine titlu executoriu şi temei juridic al executării
silite. Respectarea dreptului de preemţiune a statului la vânzările de terenuri
forestiere constituie încă o prevedere a regimului silvic ce ilustrează dimensiunea
sa juridică;
De asemenea, regimul silvic nu face distincţie între păduri supuse regimului
forestier şi păduri nesupuse regimului forestier, deoarece se aplică întregului fond
forestier, indiferent de natura proprietăţii, conform articolului 9, al. 1 Cod silvic.
Și tot ca o particularitate, subliniem că finalitatea aplicării regimului silvic este
gospodărirea durabilă a ecosistemelor forestiere. Noţiune încă dificil de definit,
gestionarea durabilă a pădurilor presupune respectarea a cel puţin două principii pe
care legea română le-a consacrat deja: conservarea şi dezvoltarea fondului
forestier. În contextul diferenţierii gospodăririi pădurilor pe forme de proprietate,
regimul silvic intervine pentru conservarea şi dezvoltarea resursei forestiere
naţionale, indiferent de forma de proprietate.
Caracterizați regimul silvic.

Definiţiile prezentate sugerează câteva caractere ale regimului silvic:
- În primul rând reţinem că sediul reglementării sale îl constituie Codul silvic.
- În al doilea rând precizăm că regimul silvic este o instituţie juridică derogatorie
de la dreptul comun, deoarece aduce restricţii importante în dreptul de dispoziţie al
proprietarului forestier asupra terenurilor deţinute;
- În al treilea rând menţionăm că are caracter de ordine publică, deoarece de esenţa
regimului forestier este aplicabilitatea la pădurile proprietate publică, de către un
corp silvic învestit cu autoritate publică. În cazul domeniului forestier francez, de
exemplu, regimul silvic se aplică altor păduri decât publice numai prin derogare, şi
în prezenţa anumitor condiţii restrictive. Reglementarea proprietăţii forestiere
private se face în paralel cu reglementarea regimului silvic. Aceasta nu înseamnă
însă că gospodărirea proprietăţii forestiere private se sustrage incidenţei legii.
54
b. Aplicarea regimului silvic
Aplicându-se la întreg fondul forestier naţional, indiferent de natura
proprietăţii, regimul silvic iese din tiparele unei modalităţi specifice de gestionare
a pădurilor proprietate publică. Astfel, regimul forestier devine în fapt regimul
juridic aplicabil fondului forestier naţional.
Aceasta se confirmă dacă se analizează excepţiile de la regimul silvic.
Astfel, plantaţiile înfiinţate de persoane fizice sau juridice pe terenuri agricole sunt
exceptate de la aplicarea regimului silvic. Aceasta rezultă din prevederile din
Codul silvic, unde se precizează că valorificarea şi recoltarea lemnului din aceste
plantaţii este la latitudinea proprietarului. Aceste plantaţii nu sunt supuse regimului
silvic deoarece, la origine, terenul pe care au fost înfiinţate, nu aparţinea fondului
forestier.
De asemenea, vegetaţia din afara fondului forestier naţional, deşi supusă
unor reguli de gestionare conform normele emise de autoritatea pentru silvicultură,
nu este supusă regimului silvic şi în baza aceluiaşi considerent, nu este inclusă în
fondul forestier naţional.
Terenurile care nu fac parte din fondul forestier naţional nu sunt supuse
regimului silvic, chiar dacă este vorba despre păduri constituite. Prin urmare, ceea
ce determină aplicabilitatea regimului silvic la un anumit teren împădurit nu este
importanţa pădurii sau necesitatea protejării ei, ci statutul juridic al terenului,
apartenenţa sa iniţială la fondul forestier naţional. Prin aceasta, regimul silvic are
caracter obiectiv.
Aşa cum este definit în Codul silvic, regimul silvic întruneşte următoarele
trăsături juridice:
- este obligatoriu: întreg fondul forestier este supus gospodăririi în regim silvic în
mod obligatoriu, deoarece legea nu prevede nicăieri posibilitatea unei opţiuni sau a
unei derogări unilaterale din partea proprietarului de păduri;
- este legal: obiectul şi conţinutul regimului silvic sunt definite prin lege şi numai
prin lege, astfel încât părţile nu pot accepta, refuza sau modifica ceva prin
convenţie ori contract;
- este indivizibil şi unitar: nici autoritatea forestieră, nici proprietarul de păduri,
nici administraţia publică nu pot aduce modificări conţinutului regimului silvic,
55
care trebuie acceptat în integralitatea lui şi fără condiţii;
- este public: conţinutul său este determinat într-un cadru legal, de către structuri
publice, învestite prin lege cu puterea de a decide asupra normelor regimului
silvic. În al doilea rând, aplicarea şi mai ales controlul aplicării regimului silvic ţin
de atribuţiile unei autorităţi publice. In al treilea rând, regimul silvic are drept
finalitate asigurarea unor servicii publice, cum ar fi, de exemplu, asigurarea
efectelor protective ale pădurii, indiferent de natura proprietăţii ori categoria
juridică a terenului.
Să ne reamintim...
Codul silvic stipulează că fondul forestier este supus regimului silvic,
indiferent de natura proprietăţii.
Obiect al regimului forestier este deci fondul forestier, definit ca fiind
totalitatea pădurilor şi a altor categorii de terenuri cu destinaţie forestieră.
Astfel, pot face obiect al gestionării în regim silvic:
- terenurile acoperite cu păduri, în sensul definiţiei din Codul silvic, adică
suprafeţele cu vegetaţie forestieră cu o întindere de minim 0,25 ha:
- terenurile care nu sunt acoperite cu păduri. Între acestea, legea distinge: terenurile
destinate împăduririi; terenuri care servesc nevoilor de cultură, producţie ori
administraţie silvică; iazurile, albiile pâraielor din fondul forestier.
c. Obiectul regimului silvic

Așadar, pot face obiect al gestionării în regim silvic:
- terenurile acoperite cu păduri, în sensul definiţiei din Codul silvic, adică
suprafeţele cu vegetaţie forestieră cu o întindere de minim 0,25 ha:
- terenurile care nu sunt acoperite cu păduri. Între acestea, legea distinge: terenurile
destinate împăduririi; terenuri care servesc nevoilor de cultură, producţie ori
administraţie silvică; iazurile, albiile pâraielor din fondul forestier.
Distingerea acestor două categorii prezintă importanţă din punctul de
vedere al principalelor restricţii impuse prin regimul silvic. Astfel, pentru
terenurile acoperite cu vegetaţie forestieră restricţiile în exercitarea dreptului de
dispoziţie (defrişări, incendiere, exploatare fără regenerare, păşunat) sunt
prioritare. Chiar dacă nu sunt acoperite de arbori, terenurile din cea de a doua
56
categorie impun şi ele respectarea unor restricţii, care sunt de natură a limita, în
special, schimbarea categoriei de folosinţă. Astfel, un teren fără arbori amenajat în
cursul procesului de exploatare a pădurii ca platformă primară rămâne teren
forestier supus regimului silvic, deci i se vor aplica în mod corespunzător
prevederile legii privind schimbarea categoriei de folosinţă şi nu va fi posibil de a-l
transforma în teren construibiul sau în teren agricol.
De aici rezultă câteva consecinţe:
- nu sunt supuse regimului silvic terenurile cu altă folosinţă decât forestieră.
Destinaţia agricolă, piscicolă, de uz urbanistic (spaţii verzi) sau ştiinţifică (parcuri
dendrologice, rezervaţii de seminţe, plantaţii efectuate în scopuri de cercetare)
exclude aplicarea regimului silvic prin natura serviciilor şi produselor procurate;
- în virtutea aceluiaşi considerent, nu sunt supuse regimului silvic suprafeţele cu
vegetaţie forestieră de pe păşunile împădurite, deoarece principala folosinţă a
terenurilor nu este cea forestieră;
- nu pot fi supuse regimului silvic suprafeţe cu arbori ce nu întrunesc mărimea
determinată prin lege, respectiv 0,25 ha. Consecinţa imediată este ambiguitatea
supunerii la regim silvic a pădurilor proprietate privată care, de exemplu, nu
depăşesc un sfert de hectar pe proprietar, dar care împreună formează un masiv
forestier ce depăşeşte 0,25 ha. Codul supune regimului silvic pădurile ce depăşesc
0,25 ha, fără a preciza nimic despre natura acestei suprafeţe, care poate fi unitară,
într-un singur masiv, sau fărâmiţată, aparţinând unuia sau mai multor proprietari,
în indiviziune sau individualizată.
Legislația în vigoare face compatibile noţiunile de amenajare şi regim
silvic în sensul că, admiţând implicit imposibilitatea efectuării unor operaţiuni de
amenajare asupra unor suprafeţe de sub 10 ha, derogă de la dispoziţiile Codului în
următoarea formulare: “pentru pădurile cu suprafeţe mai mici de 10 ha, aparţinând
persoanelor fizice, gospodărite în mod individual, se întocmesc, de unităţi
specializate, studii sumare de amenajare”. Obligativitatea amenajării rămâne însă
valabilă pentru pădurile proprietate a persoanelor juridice, pornindu-se probabil de
la premisa că suprafaţa lor va depăşi limita de 120 ha.
d. Subiectele regimului silvic
În aplicarea regimului silvic se disting mai multe categorii de participanţi:
- proprietarii şi deţinătorii de terenuri forestiere;
57
- administratorii pădurilor;
- agenţii din corpul de control al aplicării regimului silvic.
Proprietarii de păduri sunt statul, ca proprietar public, şi proprietarul privat
particular. În urma aplicării Legii 1/2000, au apărut ca titulari ai dreptului de
proprietate şi instituţii de cult, instituţii de învăţământ, obşti, composesorate şi
obşti grănicereşti ca proprietari privaţi de grup sau colectivi şi oraşe, comune şi
municipii ca proprietari publici.
Administraţia forestieră reprezintă ansamblul persoanelor juridice de drept
public care asigură îndeplinirea interesului general cu privire la pădure.
Este necesar de a se distinge între administrarea forestieră ca structură de
decizie în domeniul forestier şi administraţia forestieră ca structură economică de
gestionare a fondului forestier proprietate publică.
Administraţia forestieră cu funcţie de decizie şi control este reprezentată de
autoritatea publică pentru silvicultură, respectiv ministerul de resort şi de
structurile sale din teritoriu, respectiv inspectoratele silvice teritoriale.
Administraţia forestieră ca structură economică de gestionare a fondului
forestier este reprezentată de Regia Naţională a pădurilor pentru fondul forestier
proprietate publică, şi de structurile ce vor fi create pentru gospodărirea pădurilor
proprietate particulară ori colectivă la finalizarea procesului de restituire.
Administrarea fondului forestier proprietate publică a statului se face prin
Regia Naţională a Pădurilor. Administrarea fondului forestier proprietate publică a
oraşelor, comunelor şi municipiilor se administrează de către proprietari, prin
structuri silvice proprii similare cu cele ale statului. Administrarea proprietăţilor
forestiere particulare se poate face de către proprietarii acestora, individual sau
constituită în asociaţii. In afara prevederilor referitoare la restituirea proprietăţilor
forestiere indivize, legea nu obligă la asociere, şi nici nu prevede la ora actuală
măsuri stimulative de asociere a proprietăţilor forestiere particulare (scutire de
impozite, credite cu dobândă redusă pentru investiţii forestiere etc.).
Evidențiați cum se asigură protecția juridică a fondului forestier.

Legislaţia de mediu prevede o serie de măsuri menite să asigure
conservarea şi dezolvarea durabilă a fondului forestier dintre care menţionăm:
interdicţia de a se reduce suprafeţele fondului forestier, indiferent de proprietar;
58
creşterea suprafeţei fondului forestier, în acest scop statului fiindu-i recunoscut un
drept de preemţiune în cazul vânzărilor de terenuri forestiere; regenerarea şi
igienizarea pădurilor; economisirea masei lemnoase etc.
Controlul asupra aplicării regimului silvic în pădurile proprietate privată
revine autorităţii publice centrale pentru silvicultură. Odată cu înfiinţarea Direcţiei
de regim silvic şi a inspectoratelor silvice teritoriale pentru controlul aplicării
regimului silvic situaţia revine la normal, în sensul că se respectă un principiu
fundamental, şi anume, separarea actului de aplicare a legii de actul de control al
aplicării.
7.5. Rezumat
Finalitatea aplicării regimului silvic este gospodărirea durabilă a
ecosistemelor forestiere. Gestionarea durabilă a pădurilor presupune respectarea a
cel puţin două principii pe care legea română le-a consacrat deja: conservarea şi
dezvoltarea fondului forestier. În contextul diferenţierii gospodăririi pădurilor pe
forme de proprietate, regimul silvic intervine pentru conservarea şi dezvoltarea
resursei forestiere naţionale, indiferent de forma de proprietate.
- Analizați caracterele juridice ale regimului silvic.

- Care sunt subiectele regimului silvic?
În ce constau măsurile de conservare, protecţie şi dezvoltare durabilă a fondului

forestier?
59
Unitatea de învăţare 8. Protecția juridică a faunei terestre și acvatice
Cuprins
8.1. Introducere
8.2. Competențe
8.5. Rezumat
8.1. Introducere
Diversitatea biologică europeană este deosebit de importantă, deopotrivă canti-
tativ şi calitativ; teritoriul statelor membre adăposteşte circa o mie de specii
vertebrate, aproximativ 10.000 de specii vegetale şi cel puţin 100.000 nevertebrate,
fără a lua în calcul speciile marine.
După 1990, suprafeţele artificiale au sporit cu 5% în detrimentul turbăriilor,
mlaştinilor, terenurilor sălbatice, o parte importantă a zonelor umede au suportat
impactul amenajării coastelor, cursurilor de apă şi rezervoarelor în zonele de
munte. În acelaşi timp, urbanizarea ameninţă un mare număr de ecosisteme;
etalarea urbană, dezvoltarea infrastructurilor rutiere şi automobilelor, zonele
industriale şi comerciale sunt principalii vectori de afectare a zonelor naturale.

- să se familiarizeze cu problematica privind protecția faunei terestre și acvatice;
- să identifice care sunt cooordonatele protecției faunei;
- să identifice care sunt garanțiile realizării strategiilor de protecție a faunei;
- să identifice textele de lege care reglementează protecția faunei terestre și
acvatice;
60
- să cunoască și să prezinte specificul normelor care asigură protecția faunei;
ferenda.
8.4. Conținutul unității de învățare VIII

a. Conservarea şi gestionarea speciilor sălbatice
Preocupările în domeniul conservării naturii, mai precis a faunei şi florei, s-
au înscris printre primele elemente ale acţiunii comunitare în domeniul mediului.
Astfel, Recomandarea 75/66 din 20 decembrie 1974 a Comisiei
Comunităţilor Europene analiza, cu pertinenţă, prevederile Convenţiei
internaţionale pentru protecţia păsărilor de la Paris, din 1950, constata că aceasta a
ameliorat textul Acordului referitor la protecţia păsărilor utile agriculturii, din 19
martie 1902, şi arăta: „Contrar convenţiei din 1902, cea din 1950 este
esenţialmente motivată prin consideraţii ecologice, chiar dacă art. 5 introduce un
argument etic prin interdicţia de a curma suferinţele inutile păsărilor. Această
convenţie se aplică fără excepţie ansamblului păsărilor care trăiesc în stare
sălbatică. Ea vizează, în special, să asigure o protecţie riguroasă tuturor speciilor în
timpul perioadei lor de reproducţie şi de migraţie. Speciile ameninţate cu
exterminarea ori prezentând un «interes specific» sunt protejate tot anul. Două
excepţii la dispoziţiile documentului pot fi acordate statelor aderente, în cazul în
care anumite specii ar deveni, din faptul unui surplus de indivizi, dăunătoare
agriculturii."
Totodată, documentul constată o situaţie alarmantă a avifaunei sălbatice
din Europa; numărul speciilor de păsări ameninţate cu exterminarea se ridica, la
acea epocă, la nivelul CEE, la 58. Cauzele relevate priveau captura intensivă în
câteva state membre şi în majoritatea statelor terţe interesate, pierderea habitatelor,
otrăvirea hranei şi poluarea mediului lor. Dar meritul cel mai mare al
Recomandării rămâne, poate, acela de a fi invitat statele membre ale CEE să adere
la cele două convenţii de la Paris (din 1902 şi 1950) şi să pregătească elementele
61
necesare elaborării unui text comunitar special destinat asigurării conservării
păsărilor.
Astfel declanşate, preocupările ulterioare şi rezultatele lor aveau să facă
din Uniunea Europeană un important actor mondial în materie.
Dreptul comunitar actual în domeniu este exprimat, în principal, în două
directive cu caracter general: cea privind conservarea păsărilor sălbatice şi,
respectiv, cea referitoare la conservarea habitatelor naturale, precum şi a faunei şi
florei sălbatice, care se intrepătrund şi se completează reciproc, dar diferă în
privinţa scopului fundamental: in primul caz, se urmăreşte protecţia unei specii, în
cel de-al doilea, înainte de toate, prezervarea habitatelor.
Totodată, aceasta din urmă vizează favorizarea menţinerii diversităţii
biologice prin conservarea habitatelor naturale, graţie constituirii unei reţele
europene de situri ecologice de importanţă naţională, reţeaua Natura 2000.
Cu un rol complementar, în cadrul Uniunii Europene au fost adoptate şi
alte texte, sectoriale: Regulamentul Consiliului CE nr. 348/81, din 20 ianuarie
1981, privind reguli comune pentru importul balenelor sau a altor produse obţinute
din cetacee, Directiva din 28 martie 1983 referitoare la importul în statele membre
a pieilor anumitor pui de focă şi a produselor derivate şi Regulamentul CE nr.
338/97, din 9 decembrie 1996, al Consiliului privind protecţia speciilor de faună şi
floră sălbatică prin reglementarea comerţului cu acestea, cu modificările ulterioare,
Regulamentul (CE) nr. 865/2006 care stabileşte reguli detaliate pentru
implementarea Regulamentului (CE) nr. 338/97, ale Regulamentului (CE) nr.
349/2003 privind suspendarea introducerii în comunitate a indivizilor unor specii
din flora şi fauna sălbatică.
Totodată, CE a aderat la o serie de convenţii internaţionale în materie,
precum: Convenţia de la Washington, din 3 martie 1973, privind comerţul
internaţional cu specii de faună şi floră ameninţate cu dispariţia, Convenţia de la
Bonn, Convenţia de la Berna, Acordul privind programul internaţional pentru
conservarea delfinilor, Convenţia privind biodiversitatea din 1992 .
Deşi are un caracter limitat, în sensul că nu priveşte ansamblul speciilor
ameninţate, ci numai conservarea păsărilor, impusă de constatarea regresului
populaţiilor acestora şi de specificul lor de specii migratoare, Directiva
CEE/79/409 (modificată prin Directivele: nr. 91/244, din 6 martie 1991, nr.
62
92/24/CE, din 8 iunie 1994 şi nr. 97/49/CE, din 29 iulie 1997) privind conservarea
păsărilor sălbatice, din 2 aprilie 1979, reprezintă un fundament al dreptului
comunitar în domeniu. Obiectul său îl constituie protecţia, gestionarea şi
regularizarea speciilor, precum şi reglementarea exploatării lor; ea se aplică tuturor
speciilor de păsări care trăiesc natural în stare sălbatică pe teritoriul statelor
membre ale UE, inclusiv ouălor, cuiburilor şi habitatelor aferente.
Statele comunitare trebuie să ia toate măsurile necesare pentru menţinerea
şi adaptarea acestor populaţii la un nivel care corespunde exigenţelor ecologice,
ştiinţifice şi culturale, ţinând cont de exigenţele economice şi recreaţionale;
regimul general de protecţie cuprinde interdicţia de a vâna ori captura în mod
intenţionat, de a distruge ori prejudicia cu intenţie cuiburile şi ouăle lor, de a
perturba habitatul şi de a deţine păsări din speciile protejate; ele sunt ţinute, de
asemenea, să întreprindă măsuri utile pentru a păstra, a menţine ori a restabili o
diversitate şi o suprafaţă suficientă pentru habitate. Acestea din urmă cuprind mai
ales crearea de zone de protecţie, întreţinerea şi amenajarea de habitate în şi în
afara acestor zone, restabilirea şi crearea de biotopuri.
De exemplu, în virtutea directivei, speciile ameninţate cu dispariţia,

considerate ca rare, vulnerabile la anumite modificări ale habitatului lor (prevăzute
în anexa I), beneficiază de măsuri speciale de protecţie a habitatelor lor, iar
teritoriile cele mai apte ca număr şi suprafaţă pentru conservarea acestor specii
sunt clasate în zone de protecţie specială (ZPS), marine sau terestre, după caz.
Aceleaşi măsuri trebuie luate în favoarea speciilor migratoare a căror venire este
regulată, pentru ariile lor de reproducere, de răspândire, de iernat şi zonele de
popas în traseul de migrare. O atenţie specială se acordă zonelor umede de
importanţă internaţională.
b. Conservarea habitatelor
Cea de-a doua directivă importantă în materie, nr. 92/43/CEE priveşte
conservarea habitatelor naturale, precum şi fauna şi flora sălbatice.
Scopul său este menţinerea biodiversităţii în cadrul dezvoltării durabile şi
pentru aceasta vizează conservarea habitatelor naturale, dar şi fauna şi flora
sălbatice.
63
Măsurile de protecţie şi conservare sunt modulate în raport cu categoriile
de habitate de interes comunitar stabilite în anexele directivei, respectiv: tipurile de
habitate prioritare (anexa I), speciile de interes comunitar care necesită crearea de
zone speciale de conservare (anexa II), cele care necesită o protecţie strictă (anexa
IV), cele a căror prelevare şi exploatare sunt susceptibile de a face obiectul
măsurilor de gestiune (anexa V) şi criteriile de selecţie a siturilor (anexa III).
Principala metodă pentru aplicarea regimului special modulat de
conservare prevăzută de directivă o reprezintă crearea unei „reţele ecologice
europene coerente", constituită din zone speciale de conservare şi din zone
speciale de protecţie.
În şi pentru aceste zone, statul trebuie să stabilească măsurile de conservare
necesare (planuri de gestiune, măsuri administrative, contractuale) în scopul
prevenirii deteriorării habitatelor ori perturbării speciilor.
Care este procedura de realizare a protecției faunei?

Din punct de vedere juridic legislația instituie pentru statele membre ale
UE o obligaţie de rezultat - să contribuie la asigurarea biodiversităţii prin conser-
varea habitatelor naturale şi a unei faune şi flore sălbatice -, dar le lasă acestora
alegerea mijloacelor pentru atingerea lui.
Procedura de desemnare a siturilor presupune o colaborare strânsă între
statele comunitare şi Comisia Europeană. Astfel, înainte de toate, fiecare stat
desemnează o listă de situri care, însoţită de informaţii suplimentare, este
transmisă Comisiei; aceasta, de acord cu statele membre ale UE, stabileşte o listă
generală a siturilor de importanţă comunitară, relevând siturile care adăpostesc
habitate de specii prioritare.
Pentru aplicarea acestei liste, statele au desemnat zonele speciale de
conservare, într-un interval maxim de timp şi au adoptat măsurile de protecţie
necesare.
În acelaşi timp, statele sunt ţinute să transmită o evaluare a costurilor
procedurilor de conservare, iar Comisia adoptă măsuri de cofinanţare de
Comunitatea Europeană.
64
Directiva nr. 92/43/CEE propune o opţiune în privinţa tipurilor de habitate
naţionale prioritare: statele membre trebuie să desemneze zone de importanţă
comunitară, iar dacă nu o fac, Comisia propune o procedură bilaterală de
concertare şi, în caz de eşec, Consiliul poate hotărî cu unanimitate.
După desemnarea zonelor, statele sunt ţinute să ia măsurile de protecţie
care se impun pentru prezervarea integrităţii sitului, cu excepţia situaţiilor de
„raţiunii imperative de interes public major" şi chiar în aceste cazuri se impun
măsuri compensatorii.
În plus, poate fi vorba despre habitatul unei specii desemnate ca prioritară,
singurul interes public care ar putea fi invocat este cel de sănătate publică ori de
securitate publică. În paralel, statul membru are obligaţia să impună o protecţie
strictă a speciilor prioritare, iar Comisia poate controla aplicarea directivei. În
acelaşi timp, statul membru are un drept de veto.
Referitor la realizarea protecţiei, se cuvine remarcată posibilitatea unei
cofinanţări stat - Uniunea Europeană, prin utilizarea liniei de instrumente
financiare pentru Europa, LIFE (Regulamentul CEE 1973/92, din 21 mai 1992).
Statul membru adoptă măsuri stricte de protecţie pentru speciile prevăzute în
anexă, în special referitoare la deplasarea, colectarea şi comercializarea lor.
Prelevarea de specimene trebuie să fie compatibilă cu menţinerea stării
stocurilor de specii vulnerabile.
Totodată, statele membre sunt ţinute să întocmească şi să transmită
rapoarte anuale privind aplicarea directivei, iar Comisia face un raport general de
sinteză.
Mecanismul general de funcţionare a Directivei este realizat prin jocul şi
corelarea măsurilor prevăzute în cele 6 anexe.
În altă ordine de idei, documentul obligă statele membre să vegheze ca
„introducerea intenţionată în natură a teritoriilor unei specii neindigene să fie
reglementată de o manieră ca să nu aducă niciun prejudiciu habitatelor lor naturale
în aria lor de repartizare naturală şi nici faunei şi florei indigene şi, dacă consideră
util, să interzică o atare introducere".
Textul nu face referire decât la teritoriul statelor membre, şi nu la
ecosisteme. Consecinţele introducerii de specii neindigene sunt adesea ireversibile,
chiar dacă acestea nu sunt toate grave, constituind un exemplu de processus
65
potentiellement dommageable, a cărui consecinţă constă în fragilizarea conservării
unei specii indigene ori a unui ecosistem local (prădător, saprofit, epifit ).
8.5. Rezumat
O sursă de îngrijorare provine din partea presiunilor antropice care
afectează biodiversitatea din mediul rural. Dispariţia ori fragmentarea habitatelor
seminaturale, introducerea de specii invasive, efectele directe ale pestici-delor şi
tratamentelor mecanice, consumul de apă pentru irigaţii sunt tot atâtea ameninţări
care apasă asupra ecosistemelor. Totuşi, ca urmare a măsurilor adoptate şi aplicate
în ultimele decenii, zonele naturale protejate în virtutea reglementărilor comunitare
reprezintă astăzi 18% din ansamblul teritoriului UE.

În ce constau principalele probleme care afectează protecția faunei?
Care sunt principalele obligații ale statelor pentru asigurarea protecției faunei
terestre și acvatice?
66
Unitatea de învăţare 9. Protecția așezărilor umane
Cuprins
9.1. Introducere
9.2. Competențe
9.5. Rezumat
9.1. Introducere
Protecția juridică a așezărilor umane are rolul de a asigura condiții mai bune de
viață și de muncă pentru oameni. Scopul protejării așezărilor umane este motivat
de condițiile de viață ale unui segment al populației lumii, care se deteriorau din
cauza creșterii economice inegale, exploziei demografice, urbanizării necontrolate,
a bolilor și sărăciei, șomajului, degradării resurselor indispensabile vieții etc.

- să se familiarizeze cu problematica privind protecția așezărilor umane;
- să identifice care sunt cooordonatele protecției așezărilor umane;
- să identifice care sunt garanțiile realizării strategiilor de protecție a așezărilor
umane;
- să identifice textele de lege care reglementează protecția așezărilor umane;
- să cunoască și să prezinte specificul normelor care asigură protecția așezărilor
umane;
67
ferenda.
9.4. Conținutul unității de învățare IX

a. Noţiunea de aşezare umană
Pentru a defini cele două noţiuni este nevoie de o încadrare în terminologia
generală. În primul rând, după cum am mai spus, prin mediu se înţelege ansamblul
de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aer , apă, sol, subsol, aspecte
caracteristice ale peisajului, straturi atmosferice, materii organice şi anorganice,
fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, valorile materiale şi spirituale,
calitatea vieţii, condiţiile care pot influenţa viaţa omului etc.
În documentele internaţionale se obişnuieşte să se împartă mediul uman în:
mediu natural, mediu construit sau artificial şi mediu social. În dreptul mediului
interesează primele două, care sunt supuse unei protecţii juridice complexe atât pe
plan intern cât şi pe plan internaţional. Mediul natural împreună cu mediul
artificial constituie mediul în care omul trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea.
Mediul artificial sau „mediul civilizat” este mediul creat de mintea şi mâna
omului. Se compune din două elemente : aşezări umane şi tot ceea ce este creat de
om în afara aşezărilor umane ( construcţii şi lucrări realizate de om şi aşezate
dincolo de perimetrul comunelor şi oraşelor : şoselele, autostrăzile, căile ferate,
viaductele, barajele, podurile).
Conceptul de mediu artificial priveşte în sens larg întreaga tehnosferă,
totalitatea creaţiei materiale a omului şi poate fi împărţit în două mari obiective:
aşezări umane şi construcţiile din afara acestor aşezări. Tocmai de aceea, în
perspectiva sarcinilor protecţiei mediului, toate ramurile ştiinţei şi tehnicii trebuie
să prefigureze perspectivele vieţii şi activităţii oamenilor; toate invenţiile şi
descoperirile, tot ceea ce creează omul în mod artificial trebuie să corespundă
cerinţelor protecţiei mediului.
În literatura de specialitate apare un alt termen, cel de nişă umană, definit ca
68
totalitatea locuinţelor de pe glob. Conceptul este utilizat în special în relaţie cu
poluarea produsă de om. Surse de poluare din nişa umană sunt constituite din
deşeuri rezultate din activitatea industrială a omului şi deşeuri proprii existenţei
umane (dejecţii, cadavre) rezultate din activitatea fiziologică. Nişa umană, ca sursă
de poluare, produce efecte în continuă creştere datorită diversificării deşeurilor
produse, creşterii cantităţii de deşeuri şi aglomerării nişelor individuale în marile
oraşe, unde procesele naturale de autopurificare sunt limitate.
Aşezările umane sunt sisteme ecologice complexe (ecosisteme) create de
populaţiile umane, alcătuiri antropice în care majoritatea transformărilor de
materie, energie şi informaţie este realizată de om. Aşezările umane există sub
forme extrem de diverse. O aşezare umană include construcţii de locuinţe,
construcţii publice, instituţii private, platforme industriale, pieţe şi străzi, locuri de
odihnă şi agrement adică tot ceea ce se găseşte în interiorul graniţelor
administrative ale localităţii şi este creat de om.
Să ne reamintim...
Ecologia așezărilor umane pune în discuție și termenul de dezvoltare
ecologică, acesta, la rândul său incluzând: recunoașterea, integrarea și aplicarea
practică a principiilor și legilor ecologice la nivelul așezărilor umane; realitățile
economice ale populației și caracteristicile psihosociale și culturale ale populația;
să creeze legături între potențialul resurselor naturale exploatabile din regiune,
resursele energetice disponibile, gradul de dezvoltare economică, stadiul tehnicii și
așa mai departe.
Există o distincţie importantă care trebuie făcută din start între aşezările
urbane şi cele rurale. Deşi face parte din ecosistemele artificiale, spre deosebire de
cele naturale, ecosistemul aşezării rurale poate fi considerat ca o parte a agro-
ecosistemului întrucât existenţa lui este determinată de producţia primară şi
secundară a acestor componente ale biosferei. Aşezările rurale se înfăţişează ca o
dublă realitate teritorială, concretizată prin locul de concentrare a locuinţelor (vatra)
cât şi prin locul de muncă (moşia). Ambele componente constituie o singură unitate
teritorială delimitată de hotarul obştii săteşti. Din fiecare din cele două componente
ale ecosistemului rural, vatră şi moşie, rezultă funcţii şi structuri care împreună
69
configurează modul de viaţă rural, adică colectivitatea respectivă în raport cu mediul
înconjurător şi sistemul de aşezări rurale şi urbane. Acest mod de viaţă generează
resurse şi nevoi specifice, prin urmare unele caracteristici ce trebuie extrase din
contextul general al protecţiei aşezărilor umane.
Faceți o analiză comparativă între sat și oraș din perspectiva dezvoltării

ecologice.
Așezările umane se împart în doua mari categorii: sate si orașe. Între ele
există o serie de asemănări, dar mai cu seamă deosebiri. Satul se deosebește de
oraș în principal prin următoarele elemente:
- are în general o populație mai puțin numeroasă;
- gradul de dotare cu unități edilitar- sociale, culturale si de învățământ a satului
comparativ cu orașul este mai scăzut;
- fizionomia specifică a satului este dată de o structură în general mai puțin
compactă a locuințelor în vatră, predominarea imobilelor cu un singur nivel și
rețea de drumuri de o categorie inferioară;
- populația satului este ocupată preponderent în activități primare, pe când orașului
îi sunt specifice activitățile secundare și cele terțiare.
b. Conceptul de dezvoltare durabilă

Conferinţa Naţiunilor Unite pentru mediul uman, desfăşurată la Stockholm
între 5 şi 16 iunie 1972 a reprezentat prima acţiune globală organizată pe plan
mondial. Importanţa Conferinţei constă în elaborarea unei strategii globale asupra
protecţiei mediului pornind de la constatarea caracterului limitat al resurselor,
dispariţiei unor specii, extensiunii şi intensificării poluării, creşterii accelerate a
populaţiei, exploziei urbane.
Strategia globală în domeniul protecţiei mediului şi asigurării dezvoltării sale
durabile a fost elaborată în cadrul Conferinţei Naţiunilor Unite asupra Mediului şi
Dezvoltării, desfăşurată la Rio de Janeiro între 3 şi 14 iunie 1992. Statele care au
semnat Declaraţia de la Rio asupra Mediului şi Dezvoltării sunt obligate să ia
măsuri imediate şi drastice pentru a asigura protecţia, managementul şi dezvoltarea
durabilă a mediului în conformitate cu prevederile Agendei 21.
Conceptul de dezvoltare durabilă a pătruns recent în limbajul şi conştiinţa
70
specialiştilor, a publicului larg, fiind avansat în cadrul Comisiei Mondiale pentru
Mediu şi Dezvoltare în 1987 prin raportul Brundtland sau „Viitorul nostru comun”
al prim-ministrului norvegian, doamna Gro Harlem Brundtland.
Dezvoltarea durabilă este acea dezvoltare care satisface nevoile
prezentului fără a compromite şansele generaţiei viitoare de a-şi satisface la rândul
lor aceste nevoi. Dezvoltarea durabilă are drept obiectiv găsirea unui spaţiu al
interacţiunii dintre cele patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic
într-un proces dinamic de funcţionare.
Strategia dezvoltării durabile presupune combinarea şi organizarea în timp
a ansamblului metodelor şi mijloacelor alese pentru realizarea unui scop
prestabilit. Schimbările suferite de mediul înconjurător trebuie să se reflecte în
strategiile de dezvoltare ale firmelor şi întreprinderilor.
Dezvoltarea durabilă este un proces lent de schimbări care permit
folosirea pe termen lung a mediului înconjurător pentru ca dezvoltarea
economică să fie posibilă în acelaşi timp cu co-responsabilizarea şi cooperarea
individuală sau prin societăţi comerciale. Rezolvarea problemelor ridicate de
dezvoltarea durabilă trebuie să se facă în legătură cu alte ţări deoarece
dezvoltarea tehnologică necesară pentru o dezvoltare durabilă nu poate fi
realizată într-o singură ţară.
De exemplu, în literatura franceză de specialitate definiţia dată conceptului de

raportul Brundtland este completată cu următoarele precizări: pentru a se ajunge la
un rezultat viabil, statul, întreprinderile şi societatea civilă trebuie să colaboreze
pentru a reconcilia cele trei domenii care au fost ignorate mult timp: economia,
ecologia şo socialul. Pe termen lung nu va exista dezvoltare durabilă dacă nu este
eficientă din punct de vedere economic, echitabilă din punct de vedere social şî
tolerabilă din punct de vedere ecologic.
c. Cadrul legal al protecţiei aşezărilor umane

Pentru a percepe mai bine contextul şi perioada în care s-au luat primele
măsuri pentru protecţia aşezărilor umane este nevoie de o scurtă introducere a
cadrului internaţional şi european de protecţie a mediului.
71
Pe plan internaţional, o gamă largă de proiecte au fost iniţiate de ONU prin
intermediul organismelor sale specializate. Astfel, UNESCO o acordat o atenţie
deosebită studiului interacţiunilor dintre om şi biosferă, lansând în 1970 programul
special intitulat „Omul şi biosfera” ( Man and Biosphere - MAB).
În cadrul Conferinţei Generale UNESCO de la Paris, din noiembrie 1972 s-
a semnat Convenţia privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural.
După îndelungate perioade când „cultura” era opusă „naturii”, reunind protecţia
patrimoniului cultural cu cea a patrimoniului natural, documentul realizează, într-
un anumit sens, o reconciliere între cele două elemente ale patrimoniului uman.
Momentul 1972 poate fi considerat punctul de plecare pentru o politică
europeană unitară în ceea ce priveşte mediul înconjurător. Există patru instituţii
care se ocupă de aplicarea politicii mediului înconjurător pe plan european:
Comisia Europeană, Consiliul de Miniştri, Parlamentul European şi Curtea de
Justiţie .
Principiile fundamentale ale protecţiei mediului şi dezvoltării durabile au
fost enunţate la Conferinţa de la Rio de Janeiro în 1992, Conferinţă care a încercat
promovarea unei politici mondiale în domeniul protecţiei mediului, reprezentând
un moment de referinţă în istoria acestei discipline. În cadrul conferinţei au fost
adoptate o serie de documente, din care cel mai important este : „Declaraţia de
Principii” sau Carta Pământului, document în care sunt enunţate principiile după
care omenirea trebuie să se conducă în relaţiile interumane precum şi în cele dintre
om şi natură.
Iniţiativa de la Vancouver a fost continuată la Istanbul, în 1996. „Summit-
ul mondial al oraşelor” sau Habitat II, avea un scop bine precizat: să definească
politicile urbane pentru secolul XXI, să se confrunte experienţele naţionale şi
locale, să mobilizeze numeroşii actori implicaţi în această privinţă, să regândească
cooperarea internaţională. În final, trebuiau să se stabilească, deopotrivă la nivel
mondial şi naţional, planuri de acţiune care să răspundă la două întrebări esenţiale:
cum să asigurăm pentru toţi o locuinţă decentă şi cum să promovăm o dezvoltare
viabilă pe termen lung.
Toate aceste evenimente internaţionale au avut repercursiuni pe termen
lung asupra cadrului legal intern de protecţie a mediului.
În România, creearea cadrului legislativ pentru protecţia mediului cunoaşte
72
o succesiune de etape. Etapa 1930-1944, când se iau primele măsuri de protecţie a
mediului ( legea pentru pădurile de protecţie şi înfiinţarea primului parc naţional);
etapa 1944-1972, când se adoptă o serie de măsuri de protecţie a fondului forestier
şi a celui cinegetic; etapa 1973-1989, etapă care poartă amprenta Conferinţei de la
Stockholm, este etapa în care se adoptă prima lege privind protecţia mediului
înconjurător (20 iunie 1973); etapa 1989-2008, când necesitatea protecţiei
mediului a fost înscrisă în Constituţia din 1991. În această perioadă au fost
adoptate două acte normative privind protecţia mediului (Legea nr. 137/1995 şi
Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005), legi care consacră principii noi precum
principiul precauţiei în luarea deciziilor, principiul prevenirii riscurilor ecologice,
principiul „poluatorul plăteşte”, creearea sistemului de monitorizare integrată a
mediului etc.
9.5. Rezumat
Ecologia așezărilor umane este o știință de avangardă care trebuie să ia în
considerare și să reconcilieze datele din științele naturale și sociale și tehnologice.
Spre deosebire de alte domenii ale ecologiei, Ecologia habitatului este de o
complexitate deosebită, concentrându-se pe habitatele umane și condițiile de viață.
Urbanismul are ca principal scop stimularea evoluţiei complexe a
localităţilor, prin realizarea strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu şi
lung. Activitatea de urbanism cuprinde toate localităţile ţării, organizate în reţea pe
baza ierarhizării şi distribuţiei echilibrate a acestora în teritoriu. Aplicarea
obiectivelor are în vedere întregul teritoriu administrativ al oraşelor şi comunelor
sau zone din acestea.
- Care sunt elementele şi caracteristicile aşezărilor umane?
- Ce se înţelege prin conceptul de dezvoltare durabilă?

Care este conţinutul cadrului legal al protecţiei aşezărilor umane?
73
Unitatea de învăţare 10. Noțiunea și particularitățile răspunderii juridice pentru daune aduse
mediului
Cuprins
10.1. Introducere
10.2. Competențe
10.5. Rezumat
10.1. Introducere
În cadrul acestei unități de învățare ne propunem să facem analiza noţiunii de
răspundere în dreptul mediului, a particularităţilor răspunderii pentru cauzarea de
prejudicii mediului, a principalelor forme de răspundere juridică pentru daune
ecologice.

- să se familiarizeze cu problematica privind răspunderea juridică de mediu;
- să identifice care sunt cooordonatele răspunderii juridice de mediu;
- să identifice care sunt condițiile antrenării răspunderii juridice de mediu:
- să identifice textele de lege care reglementează răspunderea juridică de mediu;
- să cunoască și să prezinte specificul normelor care antrenează răspunderea
juridică de mediu;
ferenda.
74
10.4. Conținutul unității de învățare X

a. Noţiunea de răspundere în dreptul mediului
Problema răspunderii juridice pentru pagubele produse prin deteriorarea
factorilor de mediu a fost timid abordată în doctrină şi practica judiciară, aceasta şi
pentru faptul că în dreptul mediului nu există încă o instituţie a răspunderii
ecologice cu rol, în principal, de prevenire şi de reparare a prejudiciilor cauzate
mediului.
În dreptul mediului normele juridice trebuie să contribuie la realizarea unui
scop concret, constând în prevenirea poluării de orice fel, menţinerea şi
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pe Terra. În cadrul măsurilor (inclusiv juridice)
care vizează protecţia naturii un accent deosebit trebuie pus pe măsurile preventive
şi de reconstrucţie ecologică, fiindcă mediul, de cele mai multe ori, fiind distrus nu
mai poate fi readus în stare normală.
De multe ori, aplicarea unor sancţiuni (aspre chiar) nu este suficientă
pentru a împiedica deteriorarea factorilor de mediu. De aceea prin legislaţia de
mediu trebuie stabilite o serie de condiţii exigente în care să se desfăşoare orice
activitate care prezintă factori de risc pentru mediu. Avem în vedere în primul rând
procedura de autorizare a activităţilor economice şi sociale cu impact asupra
mediului şi răspunderea privind studiul de impact. De asemenea, avem în vedere şi
alte pârghii – economice şi fiscale – de protecţie a mediului cum ar fi: politica
preţurilor în favoarea conservării mediului, subvenţiile şi detaxările, bursele de
poluare etc.
Ca o caracteristică a dreptului mediului menţionăm faptul că în această
materie răspunderea juridică intervine atât în cazul în care s-a produs un prejudiciu
prin deteriorarea factorilor de mediu cât şi în situaţia în care deşi nu s-a poluat
mediul au fost totuşi săvârşite fapte ilicite care contravin normelor de dreptul
mediului, fapte care pot crea condiţii propice producerii poluării. Deci,
răspunderea juridică va cădea atât în sarcina poluatorului, vinovat de deteriorarea
factorilor de mediu, cât şi în sarcina funcţionarului public sau a oricărei alte
persoane fizice sau juridice care, deşi nu produce poluarea mediului, prin faptele
75
săvârşite încalcă legislaţia mediului.
Analizați una dintre particularitățile răspunderii de mediu.

În dreptul mediului noţiunea de răspundere juridică are un sens mult mai
larg, mai cuprinzător. Răspunderea juridică în această materie vizează nu numai
sancţionarea celor care se fac vinovaţi de poluarea factorilor de mediu sau a celor
care, deşi nu deteriorează prin acţiunea lor mediul, încalcă legislaţia de mediu, dar
şi luarea şi respectarea de către persoanele sau organele de stat, instituţiile publice
sau private a tuturor măsurilor care contribuie la asigurarea condiţiilor optime în
care se desfăşoară toate activităţile economice şi sociale astfel încât riscul de
poluare să fie minim.
Rolul pe care trebuie să-l joace legislaţia în în vederea protecţiei factorilor

de mediu este în primul rând unul preventiv. Oamenii, agenţii economici,
organismele guvernamentale şi neguvernamentale trebuie să adopte o conduită
care să asigure, să garanteze un mediu sănătos şi să evite pe cât posibil acţiunile cu
risc de poluare. Aşa cum se cunoaşte, este mult mai uşor şi mai puţin costisitor să
se prevină producerea unui prejudiciu decât repararea lui, ca să nu mai vorbim că
de multe ori este imposibilă readucerea factorilor de mediu în starea iniţială, la
parametrii normali.
Totodată, normele de dreptul mediului trebuie să aibă şi caracter reparator.
Ele trebuie să cuprindă şi dispoziţii care să facă posibilă repararea prejudiciilor
cauzate prin poluare mediului şi oamenilor. În acest sens, de mare utilitate, ca o
garanţie a reparării prejudiciilor aduse mediului o reprezintă diversele fonduri ce
se constituie – anticipat – pentru ameliorarea diverşilor factori de mediu.
Menţionăm în acest sens: fondul naţional de mediu, fondul de ameliorare a
fondului funciar, fondul apelor, fondul de protecţie a vânatului, fondul special
pentru dezvoltarea sistemului energetic, primele de împădurire. şi, de asemenea,
diversele sisteme de asigurare care funcţionează în această materie.
De asemenea, în mod firesc, legislaţia de mediu trebuie să aibă şi caracter
sancţionator, impunându-se după părerea noastră pedepse mai aspre decât cele care
sunt prevăzute în prezent mai ales în cazul unor fapte prin care sunt afectaţi grav,
uneori ireversibil, diverşi factori de mediu.
76
În vederea conservării şi protecţiei mediului, în cazul săvârşirii unor fapte
ilicite prin care s-au adus prejudicii mediului sau oamenilor, considerăm oportună
lărgirea sferei de persoane şi organe cărora legea le conferă legitimitate procesuală
activă, fiind incluse aici şi organismele neguvernamentale, care după cum se ştie
joacă un rol deosebit în a sensibiliza opinia publică şi factorii de decizie în legătură
cu pericolul pe care îl prezintă pentru mediu diverse activităţi umane cu factor de
risc.
Să ne reamintim...
Cele mai interesante aspecte specifice prezintă răspunderea în dreptul
mediului în privinţa condiţiilor în care aceasta operează.
În acest sens, considerăm că în primul rând responsabilitatea privind
protecţia medului revine statului (reprezentat de organele sale specializate). Astfel,
statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos, în acest sens
asigurând unele garanţii, inclusiv dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit
(art. 5 din Ordonanţa de urgenţă 195/2005).
b. Particularităţile răspunderii în dreptul mediului

În cazul în care se aduc prejudicii mediului prin poluare, evident că va fi
tras la răspundere autorul faptei ilicite, deci poluatorul. Acesta poate fi persoană
juridică sau persoană fizică. Trebuie spus că în domeniului dreptului mediului
răspunderea poate fi antrenată atât “pentru faptele poluante”, cât şi pentru fapte
nepoluante. Astfel, dacă o persoană fizică sau juridică desfăşoară o activitate prin
care se produce poluarea efectivă a mediului va răspunde – după caz –
contravenţional sau penal şi va fi, de asemenea, obligată să repare prejudiciul
ecologic astfel produs.
De exemplu, infracţiunea de braconaj se pedepseşte cu închisoare sau

amendă aşa cum prevede din Legea vânatului și a protecției fondului cinegetic, la
care se adaugă obligaţia de a suporta cuantumul despăgubirilor pentru pagubele
cauzate prin fapta respectivă, stabilit potrivit anexelor legii menţionate.
77
De asemenea, răspunderea juridică este antrenată şi ca urmare a săvârşirii
unor fapte prin care, chiar dacă nu este poluat mediul, sunt încălcate norme de
dreptul mediului, aceasta putând duce în cele din urmă la situaţii care favorizează
producerea de daune ecologice. De pildă, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă penală, prezentarea, în lucrările
privind evaluarea de mediu, evaluarea impactului asupra mediului, a bilanţului de
mediu sau a raportului de amplasament, a unor concluzii şi informaţii false (art. 98
alin. 2 pct. 8 din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005, privind protecţia mediului).
Deci, răspunderea juridică va fi antrenată numai ca urmare a săvârşirii unei
fapte ilicite, fie că este vorba de o faptă poluantă, fie de o faptă nepoluantă.
Pentru a răspunde juridic, de cele mai multe ori trebuie să se fi produs şi un
prejudiciu, în cazul nostru o daună ecologică. Din dorinţa de a defini noţiunea de
daună ecologică apare întrebarea: cine poate fi considerată victima unui prejudiciu
ecologic, omul sau mediul său?
În sens larg, dacă vom considera că omul face parte din mediu, este un
element al acestuia, nu greşim dacă spunem că victima poluării, a oricărei acţiuni
distructive este mediul în ansamblul său, ori anumiţi factori afectaţi. Oricum omul,
direct sau indirect, va fi victima unui prejudiciu ecologic şi putem spune chiar că
de cele mai multe ori omul este totodată nu numai victimă ci şi autorul degradării
factorilor naturali ai mediului.
O altă condiţie a răspunderii juridice – în general – o constituie culpa,
vinovăţia. În dreptul mediului problema vinovăţiei capătă, din ce în ce mai evident,
noi valenţe, în sensul că în această materie se impune trecerea de la răspunderea
subiectivă la răspunderea obiectivă – fără culpă.
Până la adoptarea fostei legi a protecţiei mediului, nr. 137/1995, culpa
făcea parte – cu unele excepţii - din condiţiile de dovedit de către victimă pentru
obţinerea reparării prejudiciului suferit.
În dreptul civil român, pentru răspunderea pentru prejudiciile cauzate de
lucruri, ca şi pentru răspunderea comitentului pentru prepus, teoria de cea mai
mare audienţă este cea a fundamentării răspunderii obiective a păzitorului juridic
sau a comitentului pe ideea de garanţie privind riscul de activitate. Dacă finalitatea
răspunderii penale este pedepsirea vinovatului şi prevenirea faptelor ilicite grave,
finalitatea răspunderii civile delictuale constă în principal în repararea daunei sau a
78
prejudiciului. Altfel spus, „în ultimă instanţă, partea responsabilă civilmente nu are
decât rolul de a asigura părţii păgubite repararea daunei”. Ideea de garanţie preia
integral această finalitate: culpabil sau nu, răspunzând pentru fapta altuia sau
pentru fapta proprie, autorul direct sau responsabil al faptei ilicite cauzatoare de
prejudiciu este obligat la repararea daunei.
Această tendinţă este clară în reglementarea activităţilor nucleare: titularul
activităţii răspunde obiectiv, este obligat la repararea prejudiciului. Însoţită de un
sistem adecvat de asigurări de răspundere civilă impunerea teoriei garanţiei ca
fundament al răspunderii pentru daune aduse mediului, s-ar putea dovedi mai
adecvată decât teoria tulburărilor de activitate.
10.5. Rezumat
Considerăm că pe lângă instituirea unui regim juridic special şi eficient al
răspunderii în domeniul dreptului mediului, este necesară şi o politică a statelor
care să încurajeze armonia dintre om şi natură şi care să promoveze eforturi de
prevenire şi eliminare a pagubelor provocate mediului.

- Care sunt elementele răspunderii ecologice?
- Care sunt principalele teorii pe care se fundamentează răspunderea juridică în
domeniul protecției mediului?

- Care sunt principalele teorii pe care se fundamentează răspunderea juridică
în domeniul protecției mediului?
79
Unitatea de învăţare 11. Formele răspunderii juridice în domeniul protecției mediului
Cuprins
11.1. Introducere
11.2. Competențe
11.5. Rezumat
11.1. Introducere
În domeniul protecţiei factorilor de mediu se observă tot mai evident
încercarea de a se crea o răspundere specială, specifică acestei ramuri de drept, aşa
intitulata „răspundere ecologică”. Până atunci însă, în cazul în care se constată
încălcări ale normelor de dreptul mediului, stabilirea răspunderii juridice, în
funcţie de caracterul normei încălcate, de natura şi de periculozitatea faptei
săvârşite şi de consecinţele acesteia, se va face recurgându-se la formele cunoscute
ale răspunderii: civilă, contravenţională, penală, disciplinară sau materială după
caz, la care se adaugă, aşa cum spuneam, răspunderea specială. de dreptul
mediului.
- să se familiarizeze cu problematica privind răspunderea juridică de mediu;
- să identifice care sunt cooordonatele răspunderii juridice de mediu;
- să identifice care sunt condițiile antrenării răspunderii juridice de mediu:
- să identifice textele de lege care reglementează răspunderea juridică de mediu;
juridică de mediu;
80
ferenda.
11.4. Conținutul unității de învățare XI

a. Formele consacrate ale răspunderii juridice în legislația națională
Caracterul administrativ al dreptului mediului deschide largi perspective
răspunderii contravenţionale. Unul dintre instrumentele de bază în examinarea
licitului şi ilicitului contravenţional îl constituie autorizaţia de mediu sau acordul
de mediu. Alături de acestea, nerespectarea regimului special al unor activităţi stă
la baza incriminării drept contravenţii a unor fapte ce aduc atingere mediului în
mod indirect.
Să ne reamintim...
Răspunderea contravenţională este antrenată ca urmare a săvârşirii unor
fapte ilicite, care prezintă un anumit grad de pericol social, numite contravenţii.
Spre deosebire însă de infracţiuni, pericolul lor social este mai redus, reflectat în
consecinţe mai puţin grave sub aspectul răspunderii.
Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005, privind protecţia mediului,

reglementează contravenţiile în art. 96 şi 97. De asemenea, o serie de legi speciale,
hotărâri de guvern şi ordonanţe de urgenţă prevăd sistematic fapte considerate
contravenţii.
Forma de bază a răspunderii contravenţionale este amenda, ale cărei limite
minime şi maxime sunt prevăzute de lege diferenţiat, pentru persoane fizice şi
respectiv pentru persoane juridice.
De exemplu, în legislaţiile unor ţări europene sunt stabilite amenzi speciale

sub forma “plăţii pentru poluare”, prin care amenda plătită este proporţională cu
cantitatea sau intensitatea deversărilor de reziduuri sau deşeuri în diverse medii
naturale.
81
În prevederea legii române cuantumul amenzilor fiind fix, se ridică
problema asigurării finalităţilor preventive şi punitive în condiţii de inflaţie, chiar
în ipoteza actualizării anuale de către guvern. În afara aspectului de actualizare se
întâlnesc şi situaţii de genul celei prevăzute în art. 87 alin.1 pct. 10 din Legea nr.
107/1996, a apelor, potrivit căruia se sancţionează cu amendă, diferenţiat pentru
persoane fizice şi persoane juridice, neîntreținerea corespunzătoare a malurilor sau
a albiilor în zonele stabilite, de către cei cărora li s-a recunoscut un drept de
folosinţă a apei sau de către deţinătorii de lucrări. Respectarea acestei dispoziţii ar
necesita mijloace financiare incomparabil superioare cuantumului amenzii, în afara
dificultăţilor materiale ale unei asemenea întreprinderi pretenţioase şi de durată.
De unde alegerea nu tocmai dificil de făcut între realizarea corespunzătoare a
lucrărilor de întreţinere şi asumarea răspunderii contravenţionale.
Răspunderea contravenţională ar trebui aşadar să fie un mijloc de stimulare
la conformare, pentru respectarea legii, şi nu o nouă modalitate de colectare de
taxe pentru faptul de a polua.
Răspunderea penală poate fi şi ea antrenată în cazurile în care se săvârşesc
infracţiuni în domeniul raporturilor de dreptul mediului, care pot fi fapte prin care
se aduce atingere factorilor de mediu sau sănătăţii oamenilor, animalelor sau
plantelor.
Analiza detaliată a răspunderii penale în dreptul mediului o vom face într-
un următor capitol, aşa că pentru moment vom sublinia numai câteva particularităţi
ale răspunderii penale în acest domeniu.
Antrenarea răspunderii penale pentru daune aduse mediului este în legătură
dependentă de existenţa unui prejudiciu. Răspunderea penală se angajează astfel
pentru anumite infracţiuni chiar dacă acestea au rămas în stadiul tentativei, în timp
82
ce pentru infracţiunile de pericol este suficientă crearea stării de risc pentru
obiectivele protejate de lege. Vinovăţia este elementul specific al răspunderii
penale; ea este determinantă în existenţa infracţiunii, în determinarea sancţiunii şi
în caracterul personal al acestei forme de răspundere juridică. Totodată,
dezvoltarea infracţiunilor de imprudenţă tinde a afecta această construcţie
tradiţională „din moment ce represiunea acestor infracţiuni depinde de rezultat,
adică de vătămarea cauzată; ele marchează astfel evoluţia spre o responsabilitate
penală directă”. Această remarcă are la bază o incriminare relativ recentă din
legislaţia penală franceză prin care „faptul de a expune direct pe altul la un risc
imediat de moarte sau vătămare de natură a antrena o mutilare sau o infirmitate
permanentă prin violarea manifest deliberată a unei obligaţii particulare de
securitate ori prudenţă impuse de lege se pedepseşte”.
Sinonim procesului de obiectivizare a răspunderii civile pentru daune aduse
mediului, în domeniul răspunderii penale operează un altfel de transfer obiectiv-
subiectiv, generat de natura infracţiunii de poluare. În cadrul acesteia
periculozitatea socială a infractorului este mai puţin importantă şi evidentă decât
periculozitatea activităţii pe care acesta o desfăşoară. Delincvenţa ecologică este
faptul „gulerelor albe” sau cel puţin al unor persoane care nu au nevoie de a fi
supuse unui tratament de reinserţie socială; mai mult decât atât, ele se tem de
marginalizare. Sunt uşor de imaginat sancţiunile intimidatoare pentru astfel de
justiţiabili: amenzi ridicate, publicitatea hotărârii de condamnare, închiderea
întreprinderii, interdicţia utilizării unui anume echipament, repunerea în starea
iniţială a locurilor.
În societatea industrială modernă sunt din ce în ce mai multe activităţile
generatoare de risc pentru mediu sub forma vătămării persoanei sau degradării
83
calităţii elementelor de mediu. De multe ori aceste activităţi se desfăşoară la limită,
fiind foarte aproape de pragul critic de emisie nocivă. Astfel, responsabilului
acestor activităţi i se cere mai mult decât prudenţa şi prevederea normală, de unde
posibilitatea de incriminare chiar şi în baza unei culpe uşoare. Pericolul activităţii
se transferă asupra persoanelor eventual responsabile, astfel încât aprecierea
judecătorilor trebuie să se oprească într-o primă etapă asupra determinării celui
care ar fi putut sau ar fi trebuit să împiedice realizarea unei anumite situaţii, înainte
de a descrie comportamentul inculpaţilor. Acesta este însă un aspect al caracterului
obiectiv al răspunderii penale în dreptul mediului, în sensul că dispoziţiile legii au
în vedere mai mult condiţiile obiective de antrenare a răspunderii (existenţa unei
anumite situaţii, elementul material al infracţiunii) decât comportamentul culpabil
al infractorului.
Să ne reamintim...
În domeniul răspunderii civile pentru prejudicii cauzate mediului nu există
reglementări speciale. De aceea, pentru stabilirea răspunderii în cazul în care se
produc daune ecologice se face apel la instituţia răspunderii civile delictuale
reglementată de Codul civil. Aceste texte de lege consacră, pe lângă răspunderea
pentru fapta proprie (directă) şi răspunderea pentru fapta altuia (indirectă),
extinzându-se astfel răspunderea civilă delictuală dincolo de limitele faptei proprii.
Dintre formele răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, considerăm
că pot avea aplicabilitate în domeniul dreptului mediului: răspunderea pentru
prejudiciile cauzate „de lucrurile ce sunt sub paza noastră”, răspunderea
comitentului pentru fapta prepusului, răspunderea pentru ruina edificiului şi
răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale.
Pentru justificarea extinderii răspunderii civile delictuale peste limitele
faptei proprii, în literatura de specialitate se face apel la fundamentări diferite, atât
de natură subiectivă, cât şi obiectivă.
Specific dreptului mediului se pot produce daune ecologice în urma
săvârşirii unor fapte ilicite – ceea ce atrage o răspundere subiectivă, întemeiată pe
84
culpă – dar şi ca urmare a comiterii, a desfăşurării de activităţi permise, licite –
acestea generând o răspundere obiectiv, bazată pe ideea de risc.
În practică se aplică destul de rar răspunderea subiectivă pentru daune
ecologice. Victima unui astfel de prejudiciu ar trebui să facă proba că prin
săvârşirea unei fapte ilicite i s-a cauzat un prejudiciu, că există un raport de
cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi că autorul faptei ilicite este în culpă. Cel
prejudiciat prin poluare de exemplu, ar fi într-o situaţie foarte dificilă, având
sarcina să probeze culpa autorului şi cine este autorul, dificultatea fiind sporită şi
de faptul că există o diversitate de poluanţi care se răspândesc în mod diferit şi
produc contaminare de natură multiplă.
Semnalăm că în cazul răspunderii internaţionale pentru daune ecologice,
baza juridică a responsabilităţii constă, de regulă, în culpa imputabilă statului autor
al poluării transfrontaliere. Pe plan internaţional se evită de cele mai multe ori a se
recunoaşte şi aplica răspunderea fără culpă a statelor în cauză, recurgându-se de
preferinţă la o serie de subterfugii juridice (de pildă, se apelează la regula
echităţii).
Cu titlu de excepţie se acceptă răspunderea internaţională obiectivă pentru
risc în câteva situaţii: pentru pagubele produse de către obiectele spaţiale, în cazul
prejudiciilor rezultate din utilizarea paşnică a energiei nucleare, în domeniul
daunelor provocate de poluarea mărilor prin hidrocarburi, în ipoteza poluării
transfrontaliere cauzate de deşeuri.
În dreptul intern se manifestă tendinţa instituirii răspunderii civile
obiective, fundamentată pe ideea de risc. Aceasta se impune ţinând cont de
specificul pe care îl reprezintă daunele ecologice: nevoia reparării urgente a
pagubei, greutatea (uneori chiar imposibilitatea) reparării în natură a prejudiciului,
dificultăţi în stabilirea cuantumului daunei, producerea de efecte în lanţ timp
îndelungat etc.
De asemenea, răspunderea civilă pentru risc şi, implicit, instituirea şi
perfecţionarea unui sistem adecvat de asigurări vor determina stimularea atitudinii
diligente şi prudente faţă de mediu, folosirea raţională a tuturor factorilor de
mediu.
Considerăm a fi corectă instituirea răspunderii civile obiective fondată pe
ideea de risc dacă avem în vedere principiul de echitate şi justiţie potrivit căruia
85
orice activitate care poate produce un profit trebuie să includă şi garanţia reparării
prejudiciului cauzat mediului de către cel care obţine profit în urma desfăşurării
activităţii respective. In plus nu este necesar a se face de către cei lezaţi dovada
atitudinii culpabile a autorului.
Prezentați particularitățile răspunderii civile pentru riscul ecologic

Particularităţile răspunderii civile pentru riscul ecologic se evidenţiază şi
prin avantajele pe care le prezintă, asigurându-se o protecţie mai eficientă
factorilor de mediu. Astfel, sunt excluse ipotezele în care răspunderea nu poate fi
antrenată, victima fiind întotdeauna indemnizată. Totodată, dintre cazurile de
exonerare de răspundere numai forţa majoră poate fi reţinută şi nici aceasta cu un
caracter absolut.
Riscul ecologic prezintă, de asemenea, o serie de particularităţi. Astfel,
poluarea, sub toate formele ei, prezintă un pericol permanent şi poate fi foarte grav
mai ales dacă avem în vedere că efectele sale negative se manifestă lent, timp
îndelungat, rupând deseori limitele echilibrului natural. Nu întotdeauna efectele
negative ale poluării sunt controlate şi remediate la momentul oportun, uneori
ajungând să scape de sub control, consecinţele fiind catastrofale şi ireversibile.
Poluarea afectează întregul sistem natural, efectele sale se propagă în lanţ
deteriorând factorii de mediu unul după altul.
Avându-se în vedere caracterul de siguranţă sporită, sistemul răspunderii
civile pentru risc a fost adoptat şi de legiuitorul român prin Ordonanţa de urgenţă
nr. 195/2005 privind protecţia mediului.
Acest act normativ-cadru reglementează în art. 95 forma răspunderii
obiective (independentă de culpă) pentru daunele ecologice, iar în cazul în care
prejudiciul a fost produs de o pluralitate de autori, se instituie răspunderea solidară
a acestora. Aceasta asigură aplicarea principiului “poluatorul plăteşte” şi urmăreşte
posibilitatea de reparare a prejudiciului asigurând o protecţie sporită victimei
daunelor ecologice. O reglementare specială există în cazul răspunderii civile
pentru pagubele nucleare. Răspunderea civilă în acest domeniu este supusă unui
regim juridic instituit prin Convenţia de la Geneva privind răspunderea civilă
pentru daune nucleare, din 1963, la care România a aderat prin Legea nr. 106 din
1992, ale cărei prevederi vor fi coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 111/1996
privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare.
86
Prevederile acestor acte normative au instituit o serie de principii care
acţionează în domeniul răspunderii civile pentru daune nucleare, cum ar fi:
răspunderea obiectivă şi exclusivă, dirijarea răspunderii către exploatant,
obligativitatea constituirii unor garanţii financiare, obligaţia de asigurare şi altele.
Gravitatea eventualelor daune nucleare şi dificultatea evaluării şi reparării
unor astfel de pagube au impus instituirea unor norme severe de securitate în
industria nucleară şi în acelaşi timp o uniformizare de nivel internaţional a
sistemului special de răspundere civilă în acest domeniu.
Tot ca o particularitate, menţionăm că în domeniul nuclear sunt reţinute
drept cauze exoneratoare de răspundere numai cataclismul nuclear cu caracter
excepţional, conflictul armat, ostilităţile, războiul civil ori insurecţia.
Câteva elemente particulare există şi în ceea ce priveşte răspunderea civilă
pentru pagubele cauzate de aeronave a cărei reglementare specială o găsim în
Codul aerian. Şi în acest domeniu este instituită o răspundere obiectivă,
independentă de culpă.
Răspunderea specifică dreptului mediului (ecologică)
Săvârşirea unor fapte ilicite prin care se produc prejudicii mediului, fapte
prin care se încalcă norme de dreptul mediului, trebuie să atragă răspunderea
juridică, răspundere care trebuie să fie specifică acestui domeniu chiar dacă se
poate face apel şi la alte forme ale răspunderii juridice care sunt deja consacrate.
Există deja în legislaţia românească de mediu instituţii care constituie forme
specifice de răspundere în materia dreptului mediului menite, în special, să
contribuie la preîntâmpinarea situaţiilor care ar putea fi un pericol pentru mediu şi,
de asemenea, impunând diverse modalităţi de indemnizare şi asigurare, prin care
să se creeze certe posibilităţi de reparare a pagubelor ecologice.
Dreptul mediului derivă dintr-un compromis social între necesitatea
dezvoltării social economice şi consecinţele negative ale acestei dezvoltări asupra
mediului natural şi populaţiei umane. Abandonul noţiunii de culpă pentru
antrenarea răspunderii îşi găseşte aplicaţia tocmai în faptul că autorul daunei de
mediu exercită o activitate care, în majoritatea cazurilor, este nu numai licită, ci şi
socialmente utilă, caracter de altfel recunoscut de autoritatea publică.
Reglementarea situaţiei conflictuale între poluator şi poluant consacră rareori
soluţia reparării în natură a prejudiciului şi încetarea activităţii prejudiciatoare. Cel
87
mai adesea, activitatea continuă, cu unele măsuri corective, iar repararea
prejudiciului se face prin echivalent bănesc. Din acest punct de vedere s-a vorbit
chiar de „un fel de expropriere pentru cauză de necesitate privată” referitor la
efectul deschiderii unei întreprinderi poluatoare asupra fondurilor învecinate. In
plus, intervenţia judecătorului pentru a ordona poluatorului încetarea activităţii ori
luarea de măsuri de depoluare, în condiţiile în care acesta desfăşoară o activitate
autorizată, pune problema conflictului de autorităţi administrativ-judiciare. Totuşi,
având în vedere laxismul administraţiei cu atribuţii de control a instalaţiilor,
autoritatea judiciară ar putea să o întărească pe cea dintâi într-o luptă mai eficace
contra poluării.
Este posibilă repararea prin echivalent a daunei ecologice?

Se consideră că, (nu întotdeauna) reparaţia în natură nu este posibilă. Prin
urmare, se instituie în sarcina responsabilului obligaţia de plată a unor sume de
bani, ce acoperă rareori integralitatea cheltuielilor necesitate de refacerea
echilibrului ecologic sau a factorilor de mediu lezaţi. Din dificultatea de fond şi de
procedură de a obţine o dezdăunare satisfăcătoare a victimei, în legislaţia de mediu
a diferitelor ţări s-a recurs fie la constituirea unor fonduri speciale de indemnizare,
fie la introducerea obligativităţii asigurării pentru daune civile.
Legea română a protecţiei mediului prevede că în cazul activităţilor

generatoare de risc major, asigurarea pentru daune este obligatorie, tocmai în
vederea apărării victimei de eventuala insolvabilitate a autorului prejudiciului.
Dispoziţii asemănătoare conţine şi legea germană din 1990, prin care deţinătorii
unor instalaţii vizate de lege trebuie să aibă o acoperire financiară pentru plata
eventualelor reparaţii, constând fie într-o poliţă de asigurare, fie într-o garanţie
guvernamentală sau bancară. Obligativitatea asigurării a fost impusă deja încă de
la Convenţia de la Paris din 1960 în privinţa activităţilor nucleare. Trecerea la
răspunderea obiectivă în cazul acestei categorii de activităţi a fost posibilă tocmai
pentru că „în dreptul nuclear legătura între răspundere şi mijloacele financiare
pentru a-i face faţă a fost organizată de manieră sistematică”.
Spre deosebire de asigurări, fondurile speciale de indemnizare acţionează în mod
automat atunci când lipseşte dreptul subiectiv patrimonial lezat; în plus, ele nu sunt
formate prin contribuţia celor asiguraţi, ci prin redevenţe prelevate în cote
88
prestabilite asupra poluatorilor.
De exemplu, fondul olandez pentru poluarea aerului care funcţionează din
1972, fondul de protecţie a coastelor din Statele Unite pentru daune datorate
poluării cu hidrocarburi, legea japoneză din 1973 asupra indemnizării vătămărilor
corporale datorate poluării, fondul de indemnizare pentru pierderile de recoltă
datorate vânatului (Franţa, furnizat de Oficiul Naţional al Vânătorii), finanţarea
operaţiilor de atenuare a daunelor suferite de cei riverani aerodromului Orly şi
Rossy.
Prin urmare, dacă se reţine ca idee centrală a răspunderii repararea

prejudiciului cauzat persoanei sau mediului, recurgerea la fondurile de asigurări şi
la îndemnizaţii poate fi o soluţie de viitor în condiţii în care:
- autorul faptei prejudiciabile a desfăşurat o activitate licită, socialmente utilă, iar
dispunerea încetării activităţii pe viitor ar avea consecinţe sociale şi economice cu
mult mai costisitoare decât repararea prejudiciului;
- fapta prejudiciabilă a survenit în condiţiile respectării cadrului legal de
desfăşurare a activităţii, diferit de autorizaţiile eliberate;
- mecanismul indemnizării sau asigurării să nu devină mijloc exonerator de
răspundere, ci stimulent în reducerea daunelor aduse mediului.
Analizând fundamentul evoluţiei generale a răspunderii civile către
răspunderea obiectivă, într-o lucrare având ca subiect răspunderea juridică, se
argumentează printre altele cu următoarele raţionamente:
- raţionamentul evoluţiei de fapt a lucrurilor; importanţa luată de activităţile
exercitate în mod colectiv în sânul cărora accidentul este anonim, astfel încât este
tentant de a-i suporta greutatea prin intermediul grupului; natura prejudiciului,
difuz, reflectându-se asupra unei colectivităţi sau populaţii umane; dezvoltarea
industrială şi maşinismul ce sporesc din ce în ce mai mult riscul producerii de
pagube;
- raţionamentul derivând dintr-o evoluţie a mentalităţilor; valorizarea personalităţii
umane admite din ce în ce mai puţin „resemnarea” victimei. Pe măsură ce nivelul
de viaţă este mai ridicat, certitudinea de a avea drept la o indemnizare devine
lucru obişnuit. Tendinţa generală a dreptului responsabilităţii civile este cea de
indemnizare a victimelor;
- raţionamentul ţinând de dezvoltarea asigurărilor. Asigurarea este în acelaşi timp
89
cauză şi efect al extinderii şi obiectivizării răspunderii; cauză pentru că tribunalele
nu vor evita să condamne la reparaţie, chiar în absenţa culpei, ştiind că în definitiv
nu făptuitorul va suporta costul reparaţiei. Actual, răspunderea obiectivă este
legată de posibilitatea de a asigura; responsabil este cel care aduce o asigurare
victimei. Dacă făptuitorul este necunoscut sau insolvabil, o altă formă de asigurare
a riscurilor intră în joc: intervenţia unui fond de garanţie instituit prin lege.
Prin rambursarea automată, forfetar şi de plin drept a tuturor
vătămărilor corporale indiferent de originea accidentului de către sistemul de
asigurări sociale, noţiunea de culpă nu ar mai trebui să fie obiect al diferitelor
artificii juridice pentru a se garanta victimei repararea prejudiciului. Dacă în
privinţa persoanelor acest sistem poate fi şi este aplicat parţial prin asigurarea
obligatorie individuală contra accidentelor, se ridică totuşi problema reparării
daunelor aduse elementelor de mediu în individualitatea lor. Repararea automată a
prejudiciilor ar putea funcţiona în acest caz prin intermediul asigurării obligatorii a
autorului faptei prejudiciabile sau prin intermediul instituirii fondurilor de garanţie
(a fondurilor de indemnizare) atunci când făptuitorul este necunoscut sau
insolvabil.
Renunţarea la noţiunea de vinovăţie, apariţia de instrumente noi pentru
repararea prejudiciului cu privire la mediu, ideea de compromis între rezultatul
benefic al activităţii economice utile şi pe inconvenientele adiacente, canalizarea
responsabilităţii în cadrul întreprinderilor, caracterizează evoluţia dreptului
mediului în epoca actuală. In acest context, răspunderea civilă delictuală nu este
atât garantul exercitării egalitare a drepturilor subiective, cât un mijloc de
impunere a interesului social general, atât în ceea ce priveşte fapta poluatorului, cât
şi dreptul la acţiune al victimei.
11.5. Rezumat
Acceptând obiectivizarea răspunderii în dreptul mediului ca pe o evoluţie
necesară stadiului actual de dezvoltare economico-socială, putem afirma că
responsabilitatea civilă este mai puţin astăzi un mecanism de moralizare a
făptuitorului, cât un mecanism economic şi social de internalizare a costurilor
externe născute din activităţi cu efecte prejudiciabile.
Dreptul mediului este prin excelenţă un drept preventiv. Toate regretabilele
accidente de poluare, dar mai ales consecinţele grave şi adesea transfrontaliere ale
90
acestora, au convins că este mult mai facilă şi mai puţin costisitoare prevenirea
daunelor aduse mediului decât căutarea unui vinovat şi repararea prejudiciului.
Rolul dreptului mediului va fi, deci, cu preponderenţă preventiv.
Care sunt particularităţile răspunderii pentru cauzarea de prejudicii mediului?
- Care sunt formele răspunderii juridice pentru daune ecologice?
91
Unitatea de învăţare 12. Răspunderea contravențională în domeniul protecției mediului
Cuprins
12.1. Introducere
12.2. Competențe
12.5. Rezumat
12.1. Introducere
Cercetarea şi aprofundarea reglementărilor care vizează răspunderea
contravenţională în domeniul protecţiei factorilor naturali şi antropici ai mediului.
Prin locul pe care îl ocupă în sistemul nostru de drept, mai exact în cadrul
instituţiei răspunderii juridice, răspunderea administrativă (contravenţională) joacă
un rol deosebit de însemnat din punct de vedere economic, dar are în acelaşi timp
şi un pronunţat caracter preventiv, inclusiv din perspectivă ecologică.

- să se familiarizeze cu problematica privind răspunderea contravențională în
domeniul protecției mediului;
- să identifice care sunt cooordonatele răspunderii contravenționale de mediu;
- să identifice care sunt condițiile antrenării răspunderii contravenționale de mediu:
- să identifice textele de lege care reglementează răspunderea contravențională în
contravențională în domeniul protecției mediului;
92
ferenda.
12.4. Conținutul unității de învățare XII

a. Noțiunea răspunderii contravenționale în domeniul mediului
Caracterul administrativ al dreptului mediului deschide largi perspective
răspunderii contravenţionale. Unul din instrumentele de bază în examinarea
licitului sau ilicitului contravenţional îl constituie autorizaţia de mediu sau acordul
de mediu. Alături de acestea, nerespectarea regimului special al unor activităţi stă
la baza încriminării drept contravenţii a unor fapte ce aduc atingere mediului în
mod indirect.
Să ne reamintim...
Răspunderea administrativă a fost definită ca situaţie juridică ce rezultă din
normele ce caracterizează dreptul administrativ în ipostazele lor privind conduita
ilicită, condiţiile ce trebuie sau nu îndeplinite, sancţiunile şi procedura ce se aplică
şi care acţionează, prin specificul său, ca o forţă de reglare şi de autoreglare a
sistemului social-juridic administrativ şi de corectare a atitudinii faţă de lege, iar
prin aceasta, determinând manifestarea nivelului de conştiinţă juridică
administrativă, reglarea şi autoreglarea întregului sistem social-juridic şi a
nivelului general de conştiinţă juridică din societate. Fapta ilicită care stă la baza
răspunderii contravenţionale este contravenţia. Ea este definită ca fiind o faptă ce
prezintă pericol social mai redus decât infracţiunea, faptă care este prevăzută de
lege (acte normative) şi care este săvârşită cu vinovăţie.
Prin locul pe care îl ocupă în sistemul nostru de drept, mai exact în

cadrul instituţiei răspunderii juridice, răspunderea administrativă
(contravenţională) joacă un rol deosebit de însemnat din punct de vedere
economic, dar are în acelaşi timp şi un pronunţat caracter preventiv, inclusiv
din perspectivă ecologică.
Contravenţia este o faptă ilicită care prezintă un grad mai mic de
93
pericol social decât al unei infracţiuni. Dacă printr-o asemenea faptă a fost
încălcată o normă sau un raport de drept al mediului, ea va atrage răspunderea
specială, „contravenţional-ecologică”, urmând a se aplica o sancţiune potrivit
principiilor şi normelor dreptului mediului completate cu prevederile care
constituie dreptul comun în materia respectivă. Această răspundere putem
spune că nu are o natură pur administrativă.
Există, însă, numeroase exemple în care periculozitatea socială a unor
fapte considerate de legiuitor contravenţii este superioară celei a unor
infracţiuni.
De exemplu, abuzul de încredere, care constă în nesocotirea încrederii pe

care persoana vătămată a avut-o în cel căruia i-a lăsat în detenţie bunul său, ca
şi în paguba materială suferită, sancţionat cu închisoare sau cu amendă, nu
întotdeauna poate fi considerat cu o periculozitate socială mai mare decât, de
exemplu, nerespectarea deţinătorilor pădurilor a obligaţiei legale de a exploata
masa lemnoasă numai în limita posibilităţii pădurilor, stabilită de
amenajamentele silvice şi aprobată prin lege, care este considerată
contravenţie şi sancţionată ca atare.
Forma de bază a răspunderii contravenţionale o constituie amenda, a

cărei limite minime şi maxime sunt prevăzute în lege diferenţiat pentru
persoane fizice şi persoane juridice.
De exemplu, în unele ţări europene sunt stabilite amenzi speciale sub

forma „plăţii pentru poluare” prin care amenda plătită este proporţională cu
cantitatea sau intensitatea deversărilor de reziduri sau deşeuri emise în
atmosferă sau alte medii naturale.
În legislația română cuantumul amenzilor fiind fix, se ridică problema

asigurării finalităţii lor preventive şi punitive în condiţii de inflaţie, chiar în
ipoteza actualizării anuale de către guvern. Răspunderea contravenţională ar
trebui să fie un mijloc de stimulare la conformare, pentru respectarea legii, şi
nu o nouă modalitate de colectare de taxe pentru faptul de a polua. Cu privire
la răspunderea contravenţională este de reţinut că în aplicarea normelor legale
care interzic săvârşirea anumitor fapte sau obligă la săvârşirea acestora,
organele statului sunt competente să avizeze sau să aprobe anumite acţiuni, să
oblige pe agenţii economici sau pe cetăţeni să se abţină sau să săvârşească
94
anumite fapte, să controleze modul în care se aplică şi se respectă normele
dreptului mediului.
În conformitate cu aceste norme juridice persoanele fizice sau
persoanele juridice care desfăşoară activităţi potrivnice prevederilor privind
protecţia mediului natural sau artificial ori care nu îndeplinesc obligaţiile
legale cuprinse în actele administrative sunt pasibile de sancţiune
contravenţională, a cărei întindere este proporţională cu gradul de poluare
cauzat, cu consecinţele şi periculozitatea socială ale faptei respective.
b. Sancţionarea contravenţională pentru poluarea mediului
Contravenţia se sancţionează de regulă cu amendă, aceasta aplicându-se
de persoane împuternicite în numele organelor puterii administrative. Amenda
contravenţională se aplică pentru poluarea mediului – peste limitele admise -
fără cercetarea vinovăţiei agentului poluant şi fără luarea în considerare a
întinderii consecinţelor poluării. Deci, răspunderea contravenţională pentru
poluare are un caracter obiectiv, ea putând interveni ori de câte ori mediul a
fost poluat. În acest fel este uşurată sarcina organului competent să aplice
legea în această materie. Gradul de poluare, consecinţele negative cauzate
mediului şi economiei, periculozitatea socială a faptei sunt luate în considerare
numai la stabilirea cuantumului amenzii contravenţionale. Mărimea amenzii
contravenţionale aplicate pentru poluare se raportează la limitele minime şi
maxime stabilite în actul normativ corespunzător, ea fiind individualizată în
funcţie de anumiţi factori subiectivi şi obiectivi.
Cum poate fi argumentat caracterul obiectiv al răspunderii

contravenționale în domeniul mediului?
Caracterul obiectiv al răspunderii contravenţionale poate fi justificat
prin însemnătatea deosebită a interesului public ocrotit prin normele dreptului
mediului. Acest lucru face dificilă, uneori chiar imposibilă exonerarea de
răspundere a agentului poluant, care poate fi exonerat numai în caz de forţă
majoră şi de săvârşirea unei fapte imputabile şi de neînlăturat a unei alte
persoane. Situaţia agentului poluant este dificilă şi prin aceea că el este chemat
să descopere şi să probeze eventualele cauze de exonerare de răspundere
contravenţională.
Trebuie să menţionăm că în cazuri deosebit de grave sau repetate,
95
direct sau în completarea amenzilor contravenţionale, se impune a fi aplicată
măsura legală de oprire a activităţii agentului poluant în situaţiile şi pe timpul
în care poluarea produsă depăşeşte limitele legale şi ameninţă grav sănătatea
populaţiei sau creează pagube economiei naţionale.
În general, prin aplicarea amenzilor contravenţionale, se urmăreşte
determinarea agentului poluant să respecte prevederile prin care este obligat să
promoveze tehnologii şi tehnici care protejează mediul natural şi antropic.
Sumele de bani plătite cu titlu de amendă contravenţională ar trebui
administrate distinct pentru finanţarea investiţiilor antipoluante şi sprijinirea
cercetărilor în domeniu. O asemenea soluţie ar fi bine venită pentru că prin
poluarea mediului marele păgubit este întotdeauna natura şi în ultimă instanţă
societatea umană. Sigur că în urma poluării mediului pot fi formulate şi
pretenţii patrimoniale, dar pe această cale se acoperă prejudiciile cauzate
oamenilor prin poluare dar nicidecum nu se pot acoperi pagubele reale aduse
mediului.
Amenda contravenţională pentru poluarea mediului are şi rolul de
factor de echilibru economic între agenţii poluanţi şi societăţile care nu
poluează mediul. În acest fel agenţii poluanţi sunt determinaţi să facă investiţii
de reducere sau de prevenire a poluării.
Contravenţia săvârşită în cadrul raporturilor de dreptul mediului este,
aşa cum am mai spus, o faptă ilicită reglementată şi sancţionată de normele
dreptului mediului. Această faptă poate fi săvârşită cu intenţie sau din culpă.
Ca o particularitate trebuie spus că răspunderea contravenţională intervine în
materia dreptului mediului şi atunci când fapta este săvârşită fără culpă, ea
fiind rezultatul riscului de poluare pe care şi l-a asumat persoana în cadrul
activităţii pe care o desfăşoară.
Subiectul activ al contravenţiei ecologice poate fi o persoană fizică sau
o persoană juridică. Ca regulă generală, orice persoană fizică poate fi subiect
activ al contravenţiei de mediu dacă are 14 ani şi discernământul faptelor sale.
Subiect activ al contravenţiei ecologice poate fi ,de asemenea, orice persoană
juridică, dar, sunt şi situaţii când această calitate o poate avea numai o
persoană juridică specializată. La fel în cazul persoanei fizice sunt cazuri în
care aceasta poate fi subiect activ al contravenţiei de mediu numai dacă are o
96
anumită calitate. De exemplu, este angajat al unei instituţii sau al unei
autorităţi care are atribuţii în domeniu. Subiectul pasiv al contravenţiei
ecologice este statul reprezentat de organele sale, acestea fiind abilitate de
lege să ia măsurile ce se impun în domeniul mediului şi de asemenea, să
stabilească şi să sancţioneze contravenţiile săvârşite.
În cazul răspunderii contravenţionale raportul se răstoarnă; autoritatea
statală care stabileşte şi sancţionează contravenţiile este subiect activ, iar
contravenientul - persoană fizică sau persoană juridică - este subiect pasiv. Se
poate spune că o persoană juridică poate fi în acelaşi timp, în cadrul
răspunderii contravenţionale, şi subiect activ şi subiect pasiv.
De exemplu, autorităţile pentru protecţia mediului sunt abilitate să

constate şi să sancţioneze contravenţiile săvârşite de alte persoane fizice sau
juridice, dar în acelaşi timp pot fi trase la răspundere (contravenţională) pentru
neluarea unor măsuri ce se impun pentru protecţia unor factori de mediu.
În dreptul mediului principala sancţiune contravenţională este amenda.

Aceasta constă într-o sumă de bani pe care trebuie să o plătească autorul
contravenţiei. Cuantumul amenzii se stabileşte, între limitele sale, de către
persoana sau organul de stat competent să aplice sancţiunea, în funcţie de
gradul de pericol social al faptei, de persoana contravenientului, de
împrejurările în care aceasta a săvârşit fapta, de consecinţele acesteia etc.
Pentru protecţia unor factori de mediu, în cazul săvârşirii unor
contravenţii, sunt prevăzute şi alte sancţiuni contravenţionale
complementare, care se aplică pe lângă amendă, cum ar fi: confiscarea,
anularea sau suspendarea autorizaţiei de mediu, refuzul de a mai acorda
aprobări sau de a elibera licenţe de import ori retragerea avizului de a
efectua operaţiuni de comerţ exterior, sechestrul.
Răspunderea contravenţională poate fi înlăturată dacă fapta ilicită a
fost săvârşită datorită unor cauze prevăzute de lege şi anume: legitima
apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică sau morală, cazul fortuit,
eroarea de fapt, iresponsabilitatea şi infirmitatea (dacă are legătură cu fapta
săvârşită), beţia involuntară completă. Minorul sub 14 ani nu răspunde
contravenţional. Pentru contravenţiile săvârşite de minorii care au împlinit 14
ani minimul şi maximul amenzii stabilite în actul normativ pentru fapta
97
săvârşită se reduc la jumătate.
12.5. Rezumat
În conformitate cu normele legale persoanele fizice sau persoanele juridice care
desfăşoară activităţi potrivnice prevederilor privind protecţia mediului natural sau
artificial ori care nu îndeplinesc obligaţiile legale cuprinse în actele administrative
sunt pasibile de sancţiune contravenţională, a cărei întindere este proporţională cu
gradul de poluare cauzat, cu consecinţele şi periculozitatea socială ale faptei
respective.
Explicaţi trăsăturile principale ale răspunderii contravenţionale în

domeniul protecţiei mediului.
Care sunt sancţiunile administrative care se pot aplica pentru

săvârşirea de abateri de la normele de protecţie a mediului?
12.8. Temă de control
Analizati caracterul obiectiv al răspunderii contravenţionale în

domeniul protecţiei factorilor de mediu.
98
Unitatea de învăţare 13. Răspunderea penală în domeniul protecției mediului
Cuprins
13.1. Introducere
13.2. Competențe
13.5. Rezumat
13.1. Introducere
În cadrul acestei unități de învățare vom realiza studierea şi interpretarea
normelor care vizează răspunderea penală în domeniul protecţiei factorilor de
mediu: pericolul social al infracţiunilor de mediu, vinovăţia, caracteristicile
infracţiunilor de poluare şi de „neconformare”.

- să se familiarizeze cu problematica privind răspunderea penală în domeniul
protecției mediului;
- să identifice care sunt cooordonatele răspunderii penale de mediu;
- să identifice care sunt condițiile antrenării răspunderii penale de mediu:
- să identifice textele de lege care reglementează răspunderea penală în domeniul
protecției mediului;
- să cunoască și să prezinte specificul normelor care antrenează răspunderea penală
în domeniul protecției mediului;
ferenda.
99
13.4. Conținutul unității de învățare XIII
a. Pericolul social al infracţiunii de mediu şi vinovăţia

Infracţiunea de mediu este o faptă (acţiune sau inacţiune) cu consecinţe
negative asupra unor valori speciale specifice ocrotite de legea penală (viaţa,
sănătatea şi integritatea fizică şi psihică a persoanei, patrimoniul său) sau de
dispoziţiile cu caracter penal din legea-cadru pentru protecţia mediului ori din legi
speciale. Însumând aceste valori sociale la noţiunea de mediu în definiţia dată de
legea protecţiei mediului, infracţiunea de mediu constituie manifestarea exterioară
obiectivă, de natură a aduce atingere mediului.
Pericolul social al infracţiunii de mediu are o natură aparte deoarece numai
în cazuri izolate se reflectă imediat şi direct consecinţele negative ale faptei. De
cele mai multe ori infracţiunea de mediu creează o stare de pericol; potrivit legii
protecţiei mediului, sunt considerate infracţiuni o serie de fapte „dacă au fost de
natură să pună în pericol viaţa ori sănătatea umană, animală sau vegetală”.
Acţiunea de deteriorare a mediului, ca element material al multor infracţiuni de
mediu are drept consecinţă această creare a stării de pericol pentru viaţa şi
sănătatea fiinţelor vii. De unde necesitatea incriminării ca fapte periculoase social
a atingerilor aduse mediului, chiar dacă persoana şi bunurile sale nu sunt
ameninţate decât indirect (dreptul la un mediu sănătos).
Să ne reamintim...
Potrivit Codului penal, „vinovăţia există când fapta care prezintă pericol
social este săvârşită cu intenţie sau culpă”. Dacă manifestarea intenţiei nu pune
probleme din punct de vedere al caracterizării unei fapte periculoase social drept
infracţiune, problema culpei, şi în special a culpei fără prevedere ridică dificultăţi
în calificarea drept infracţiuni a unor fapte ce aduc atingere mediului. Culpa există
când autorul: a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, socotind fără temei
că el nu se va produce (culpa cu prevedere); b) nu prevede rezultatul faptei sale,
deşi trebuia şi putea să-l prevadă (culpa fără prevedere).
Din formularea legii, o serie de infracţiuni nu pot fi săvârşite decât în baza unei
intenţii directe a făptuitorului. În aceste cazuri, care acoperă o mare parte a
100
infracţiunilor de poluare, răspunderea penală este similară aceleia civile obiective
pentru prejudiciul cauzat de lucruri.
De exemplu, provocarea de poluare prin evacuarea, cu ştiinţă, a unor deşeuri

sau substanţe periculoase (art. 98, alin. 2, pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă nr.
195/2005).
Pentru o altă serie de infracţiuni, cum ar fi descărcarea apelor uzate şi a
deşeurilor de pe nave sau de pe platforme plutitoare direct în apele naturale (art.
98, alin. 3, pct. 3 din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005), fapta incriminată este
susceptibilă de a fi săvârşită atât cu intenţie cât şi din culpă. Un loc aparte îl ocupă
infracţiunile a căror element material îl constituie „nesupravegherea” ca în cazul
provocării de poluare accidentală prin nesupravegherea executării lucrărilor noi,
funcţionării instalaţiilor etc. (art. 98, alin.1, pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă nr.
195/2005), sau nesupravegherea şi neasigurarea depozitelor de deşeuri şi substanţe
periculoase” (art. 98, alin. 2, pct. 7 din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005). În
aceste cazuri, care acoperă o mare parte a infracţiunilor de poluare, răspunderea
penală este similară aceleia civile obiective pentru prejudiciul cauzat de lucruri.
Simpla nesupraveghere a lucrului dacă a fost de natură să provoace poluare
sau să creeze o stare de pericol instituie în sarcina persoanei responsabile o
prezumţie de culpă ce va putea fi anulată numai în prezenţa stării de necesitate, a
constrângerii sau, eventual, a cazului fortuit.
În examinarea cazului fortuit, imposibilitatea de a prevedea apariţia
împrejurării care a determinat producerea rezultatului are un caracter obiectiv, în
sensul că apariţia acesteia nu ar fi putut prevăzută de nici o persoană, oricât de
diligentă ar fi fost. Ori, în cazul funcţionării unor instalaţii cu risc potenţial pentru
mediu, crearea stării de pericol este atât de evidentă, încât răspunderea se poate
angaja în condiţia culpei fără prevedere, când făptuitorul nu prevede rezultatul
negativ al faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă. Aceasta a condus la
întrebarea dacă infracţiunea de mediu este o pură infracţiune materială sau mai este
nevoie şi de stabilirea intenţiei delictuale a autorului faptei, pe motivul că
infracţiunea de mediu nu reprezintă neapărat o conduită vinovată ci acte care, în
interesul general, sunt interzise sub sancţiunea pedepsei.
b. Infracţiuni de „poluare” şi de „neconformare” în legislaţia de mediu
Se poate face o clasificare a infracţiunilor prevăzute în legea mediului
101
după obiectul protejat. Astfel, există infracţiuni referitoare la desfăşurarea de
activităţi cu risc pentru mediu (nerespectarea normelor de emisie, a autorizaţiilor şi
actelor de procedură administrativă, a regimului legal privind deşeurile,
substanţele toxice etc.) şi infracţiuni referitoare la protecţia resurselor naturale
(protejarea unor specii, regimul rezervaţiilor, parcurilor naturale şi monumentelor
naturii, conservarea fondului forestier, conservarea pajiştilor, a peisajului etc.). La
rândul lor, infracţiunile referitoare la desfăşurarea unor activităţi cu risc pentru
mediu s-ar putea clasifica în infracţiuni ce ţin de respectarea unui regim legal
impus cu privire la desfăşurarea activităţii (infracţiuni de neconformare) şi
infracţiuni de depăşire a normelor de emisie (infracţiuni de poluare). Infracţiunile
de poluare reprezintă un aspect particular al infracţiunilor de neconformare la
autorizaţiile de funcţionare, cu particularitatea de a avea în plus faţă de a avea în
plus faţă de acestea producerea unui rezultat periculos asupra elementelor de
mediu prin intermediul poluanţilor, substanţe chimice periculoase, pesticide,
deşeuri de orice fel, emisii de noxe, ape uzate, substanţe radioactive. Infracţiunile
de neconformare sancţionează penal reglementări de origine administrativă de un
pericol social mai ridicat decât al contravenţiilor, indiferent de producerea unui
rezultat decât starea de risc, consecinţă a încălcării legii.
Caracterizați infracțiunile de neconformare.
Marea majoritate a infracţiunilor prevăzute în legea protecţiei mediului
aparţin categoriei infracţiunilor de neconformare. Acestea vizează continuarea
activităţii după suspendarea acordului sau autorizaţiei de mediu, eliberarea
acordului şi/sau autorizaţiei de mediu fără documentaţia obligatorie sau completă,
prezentarea în studiile şi analizele de impact a unor concluzii şi indicaţii false,
incinerarea deşeurilor periculoase în instalaţii neomologate, amenajarea fără
autorizaţie de depozit pentru deşeuri periculoase, omisiunea de a raporta prompt
creşterea peste limitele admise a contaminării mediului, continuarea activităţii
după dispunerea încetării acesteia.
Infracţiunile de neconformare constituie aşadar abateri cu caracter de
pericol social, legate de nerespectarea prevederilor autorizaţiei şi acordului de
mediu, a altor autorizaţii (de funcţionare a platformei de deşeuri, a instalaţiei de
incinerare) şi restricţii sau interdicţii (privitoare la protecţia apelor, a aerului,
vânatului, regimul pesticidelor şi a altor substanţe toxice sau periculoase).
102
Nerespectarea regimului substanţelor toxice se regăseşte şi în conţinutul material
al infracţiunilor de poluare.
Dacă însă în cazul infracţiunilor de neconformare, nerespectarea regimului
de desfăşurare a activităţii constituie în sine elementul material al infracţiunii
(infracţiune formală, independentă de rezultat), în cazul infracţiunilor de poluare,
nerespectarea regimului de desfăşurare a activităţii constituie cel mult o cauză sau o
condiţie. Pentru existenţa infracţiunii de poluare este necesar ca încălcarea obligaţiei
legale să fie urmată de un rezultat constând în „poluare” sau în „contaminarea
mediului”.
Legislația de mediu include următoarele infracţiuni tipice pentru această
categorie, desemnate ca atare prin expresia „provocare de poluare” sau prin
descrierea acţiunii conceptul sinonimă poluării (introducerea de substanţă în apă,
aer, descărcarea apelor uzate în apele naturale etc.): provocarea de poluare
accidentală sau cu bună ştiinţă ori provocarea contaminării radioactive a mediului,
descărcarea apelor uzate şi deşeurilor în apele naturale.
Care sunt condiţiile de antrenare a răspunderii penale în raport cu
elementul material al infracţiunilor de poluare şi de neconformare ?
Infracţiunile de neconformare pot fi comisive (continuarea activităţii după
suspendarea autorizaţiei sau acordului de mediu, eliberarea autorizaţiei de mediu
fără documentaţia completă şi obligatorie) sau omisive (omisiunea de a raporta
prompt despre orice accident major, omisiunea de a raporta prompt creşterea peste
limitele admise a contaminării mediului).
Fiind infracţiuni formale, nu se pune problema producerii rezultatului
periculos, şi nici a stabilirii raportului de cauzalitate. De asemenea, sunt infracţiuni
formale şi nu necesită stabilirea raportului de cauzalitate infracţiunile de poluare
pentru care acţiunea este descrisă în materialitatea sa (deversarea de ape uzate).
Pentru existenţa răspunderii în cazul infracţiunilor propriu-zise de poluare,
acţiunea incriminată (nesupravegherea executării lucrărilor noi, a funcţionării
instalaţiilor etc., evacuarea cu bună-ştiinţă a unor deşeuri sau substanţe
periculoase, producerea de zgomote peste limitele admise, nesupravegherea
surselor de radiaţii) va trebui să aibă rezultatul prevăzut de lege: provocarea de
poluare, punerea în pericol grav a sănătăţii umane, provocarea contaminării
mediului. Provocarea de poluare ori contaminarea mediului creează o stare de
103
pericol pentru mediu ca valoare protejată sau chiar lezează elemente constitutive
ale mediului. În consecinţă, alterarea unor caraceristici ale componentelor naturale
ale mediului, reducerea biodiversităţii şi productivităţii biologice naturale a
ecosistemelor naturale sau antropice, afectarea în final a echilibrului ecologic şi a
calităţii vieţii, aceasta este in extenso definirea rezultatului periculos al
infracţiunilor de poluare, ţinând cont şi de definirea în aceeaşi anexă a deteriorării
mediului prin poluare.
O ultimă condiţie a existenţei răspunderii este stabilirea raportului de
cauzalitate între nesupravegherea instalaţiilor, evacuarea de deşeuri şi substanţe
toxice, etc. şi provocarea de poluare. Dacă în cazul evacuării de substanţe şi
provocarea de poluare legătura este dacă nu imediată, cel puţin mai uşor de stabilit,
între nesupravegherea instalaţiilor şi producerea de poluarea cauzalitatea trebuie
apreciată în funcţie de anumite reguli:
- nesupravegherea instalaţiei să fie la originea emisiei poluante, să fie cauză
determinantă;
- există raport de cauzalitate şi atunci când între acţiunea de evacuare ori
nesupraveghere şi producerea poluării a trecut un anume interval de timp;
- există raport de cauzalitate chiar dacă acelaşi rezultat (poluarea apei râului) s-ar fi
produs dintr-o altă cauză (o deversare provenită de la poluatorul din aval, efectuată
anterior, concomitent ori succesiv deversării incriminate);
- există raport de cauzalitate şi atunci când rezultatul periculos s-a produs pe
fondul unor condiţii preexistente sau favorizante, cum ar fi stagnarea aerului poluat
datorită unei acalmii atmosferice, cu efect în acumularea noxelor, debitul scăzut al
râului ca urmare a unei perioade de secetă care a făcut posibilă depăşirea
concentraţiei maxime admise în aval de punctul de deversare etc.
13.5. Rezumat
Pentru antrenarea răspunderii penale sub aspectul laturii materiale a
infracţiunii este necesară: existenţa unei acţiuni sau inacţiuni de încălcare a
dispoziţiilor legii; existenţa unei urmări sau a unui rezultat, pentru infracţiunile în
care producerea rezultatului periculos este element constitutiv al infracţiunii;
existenţa raportului de cauzalitate între fapta săvârşită şi rezultatul periculos
prevăzut de lege.
104
- În ce constă pericolul social al infracţiunilor de mediu?
- Ce caracteristici prezintă vinovăţia în cazul săvârşirii infracţiunilor de mediu?
Care sunt caracteristicile infracţiunilor de poluare şi de „neconformare?
105
Unitatea de învăţare 14. Răspunderea civilă delictuală în domeniul protecției
factorilor de mediu
Cuprins
14.1. Introducere
14.2. Competențe
14.5. Rezumat
14.1. Introducere
În cadrul acestei teme ne propunem să facem analiza şi interpretarea

reglementărilor care vizează răspunderea civilă pentru daune ecologice, noţiunea
de prejudiciu, caracteristicile daunei ecologice, evaluarea şi repararea prejudiciilor
ecologice.

- să se familiarizeze cu problematica privind răspunderea civilă delictuală în
domeniul mediului;
- să identifice care sunt caracteristicile răspunderii civile delictuale în domeniul
mediului;
- să identifice care sunt condițiile antrenării răspunderii civile delictuale în
domeniul mediului;
- să identifice textele de lege care reglementează răspunderea civilă delictuală în
- să cunoască și să prezinte specificul răspunderii civile delictuale în domeniul
mediului;
106
ferenda.
14.4. Conținutul unității de învățare XIV

a. Noțiunea de răspundere civilă delictuală în domeniul mediului
Specific dreptului mediului, se pot produce daune ecologice în urma
săvârşirii unor fapte ilicite – ceea ce atrage o răspundere subiectivă, întemeiată pe
culpă – dar şi ca urmare a comiterii, a desfăşurării de activităţi permise, licite –
acestea generând o răspundere obiectivă, bazată pe ideea de risc.
În practică se aplică destul de rar răspunderea subiectivă pentru daune
ecologice. Victima unui astfel de prejudiciu ar trebui să facă proba că prin
săvârşirea unei fapte ilicite i s-a cauzat un prejudiciu, că există un raport de
cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi că autorul faptei ilicite este în culpă. Cel
prejudiciat prin poluare de exemplu, ar fi într-o situaţie foarte dificilă având
sarcina să probeze culpa autorului şi cine este autorul, dificultatea fiind sporită şi
de faptul că există o diversitate de poluanţi care se răspândesc în mod diferit şi
produc contaminare de natură multiplă.
Să ne reamintim...
În domeniul răspunderii pentru prejudicii cauzate mediului nu există
reglementări speciale. De aceea, pentru stabilirea răspunderii în cazul în care se
produc daune ecologice se face apel la instituţia răspunderii civile delictuale
reglementată de Noul Cod civil în art. 1349 şi următoarele. Aceste texte de lege
consacră, pe lângă răspunderea pentru fapta proprie (directă) şi răspunderea pentru
fapta altuia (indirectă), extinzându-se astfel răspunderea civilă delictuală dincolo
de limitele faptei proprii.
Dintre formele răspunderii delictuale pentru fapta altuia, considerăm că pot
avea aplicabilitate în domeniul dreptului mediului: răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de lucruri (art. 1376 Noul Cod civil), răspunderea comitentului pentru
fapta presupusului (art. 1373 Noul Cod civil), răspunderea pentru ruina edificiului
(art. 1378 Noul Cod civil) şi răspunderea pentru prejudiciului cauzat de animale
107
(art. 1375 Noul Cod civil).
În dreptul intern se manifestă tendinţa instituirii răspunderii civile obiective,
fundamentată pe ideea de risc. Aceasta se impune ţinând cont de specificul pe care
îl reprezintă daunele ecologice: nevoia reparării urgente a pagubei, greutatea
(uneori chiar imposibilitatea) reparării de natură a prejudiciului, dificultăţi în
stabilirea cuantumului daunei, producerea de efecte în lanţ timp îndelungat etc.
De asemenea, răspunderea civilă pentru risc şi, implicit, instituirea şi
perfecţionarea unui sistem adecvat de asigurări vor determina stimularea atitudinii
diligente şi prudente faţă de mediu, folosirea raţională a tuturor factorilor de mediu.
Considerăm a fi corectă instituirea răspunderii civile obiective
fundamentată pe ideea de risc dacă avem în vedere principiul de echitate şi justiţie
potrivit căruia orice activitate care poate produce un profit trebuie să includă şi
garanţia reparării prejudiciului cauzat mediului de către cel care obţine profit în
urma desfăşurării activităţii respective. In plus, nu este necesar a se face de către
cei lezaţi dovada atitudinii culpabile a autorului.
Particularităţile răspunderii civile pentru riscul ecologic se evidenţiază şi
prin avantajele pe care le prezintă, asigurându-se o protecţie mai eficientă
factorilor de mediu. Astfel, sunt excluse ipotezele în care răspunderea nu poate fi
antrenată, victima fiind întotdeauna indemnizată. Totodată, dintre cazurile de
exonerare de răspundere numai forţa majoră poate fi reţinută şi nici aceasta cu un
caracter absolut.
Riscul ecologic prezintă, de asemenea, o serie de particularităţi. Astfel,
poluarea, sub toate formele ei, prezintă un pericol permanent şi poate fi foarte grav
mai ales daca avem în vedere că efectele sale negative se manifestă lent, timp
îndelungat, rupând deseori limitele echilibrului natural. Nu întotdeauna efectele
negative ale poluării sunt controlate şi remediate la momentul oportun, uneori
ajungând să scape de sub control, consecinţele fiind catastrofale şi ireversibile.
Poluarea afectează întregul sistemul natural, efectele sale se propagă în lanţ
deteriorând factorii de mediu unul după altul.
Având în vedere caracterul de siguranţă sporită, sistemul răspunderii civile
pentru risc a fost adoptat şi de legiuitorul român prin Ordonanţa de urgenţă nr.
195/2005, privind protecţia mediului.
Acest act normativ–cadru reglementează în art. 95 alin. 1 forma
108
răspunderii obiective (independentă de culpă) pentru daunele ecologice, iar în
cazul în care prejudiciul a fost produs de o pluralitate de autori, se instituie
răspunderea solidară a acestora. Aceasta asigură aplicarea principiului „poluatorul
plăteşte” şi urmăreşte posibilitatea de reparare a prejudiciului asigurând o protecţie
sporită victimei daunelor ecologice.
De exemplu, o reglementare specială există în cazul răspunderii civile pentru
pagubele nucleare. Răspunderea civilă în acest domeniu este supusă unui regim
juridic instituit prin Convenţia de la Geneva privind răspunderea civilă pentru
daune nucleare, din 1963, la care România a aderat prin Legea nr. 106 din 1992,
ale cărei prevederi vor fi coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 111/1996 privind
desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare.
Care sunt condițiile răspunderii civile delictuale?
Pentru a fi reţinută răspunderea civilă delictuală în domeniul protecţiei
mediului este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor elemente:
- să fi fost săvârşită o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii ecologice;
- să existe o daună ecologică;
- între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate;
- culpa autorului faptei ilicite.
b. Noţiunea de daună ecologică, evaluarea şi repararea daunelor ecologice
În încercarea de a defini noţiunea de daună ecologică se naşte următoarea
întrebare: cine poate fi considerată victima a unui prejudiciu ecologic, omul sau
mediul său?
Fireşte, dacă vom considera omul ca fiind un element (foarte important)
al mediului, afectat oricum (direct sau indirect) de prejudiciile aduse factorilor
naturali ai mediului, victima unei daune ecologice este mediul. Când spunem
aceasta avem în vedere legislaţia de mediu potrivit căreia mediul este constituit din
„ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul,
toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi
fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune cuprinzând elementele enumerate
anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale”.
Dar putem spune că omul este nu numai victimă a daunelor ecologice, el
însuşi fiind în acelaşi timp autorul degradării factorilor naturali ai mediului; este
victima propriei sale acţiuni.
109
Potrivit unei opinii „dauna ecologică este cea cauzată persoanelor şi
bunurile de către mediul în care trăiesc, ori prejudiciul cauzat prin intermediul
mediului natural”. Deci, într-o astfel de concepţie, omul este victima daunelor,
mediul fiind considerat ca fiind cauza.
Într-o altă opinie, dauna ecologică este considerată a fi vătămarea adusă
de către om, mediului. Prejudiciul ecologic ar fi, în opinia aceasta, rezultatul
vătămărilor aduse factorilor naturali prin poluare.
Un alt autor defineşte dauna ecologică drept „orice pagubă cauzată direct
mediului”, considerată ca independentă de repercusiunile sale asupra persoanelor
şi bunurilor”.
În susţinerea unei alte concepţii se propune recunoaşterea pentru fiecare
individ a unui drept subiectiv la mediu, care să permită o protecţie eficientă a
tuturor factorilor de mediu în calitatea lor de „res communis”.
În fine, într-o formulare generală, dauna ecologică este considerată a fi
„acea vătămare care aduce atingere ansamblului elementelor unui sistem şi care,
datorită caracterului său indirect şi difuz nu permite constituirea unui drept la
reparaţie”.
Care sunt trăsăturile caracteristice daunelor ecologice?
Sintetizând multiplele definiţii date acestei noţiuni putem trage concluzia
că daunele ecologice, prin prisma caracteristicilor naturale ale mediului, prezintă o
serie de trăsături specifice dintre care menționăm:
- reversibilitatea consecinţelor negative aduse mediului;
- efectele cumulative ale poluării, care afectează în lanţ toţi factorii naturali ai
mediului;
- caracterul difuz al prejudiciilor ecologice atât în ce priveşte manifestarea lor cât
şi în stabilirea raportului de cauzalitate;
- se răsfrâng, după ce au afectat factorii naturali, asupra individului.
În ceea ce priveşte evaluarea daunelor ecologice apar o serie de dificultăţi
determinate de imposibilitatea de a cunoaşte toate elementele şi condiţiile care au
dus la producerea lor şi totodată de faptul că numeroase elemente naturale ale
mediului deteriorate, distruse, de multe ori în mod ireversibil, au o valoare
incomensurabilă.
Nu s-a găsit, până în prezent, o metodă de maximă eficienţă pentru
110
evaluarea daunelor ecologice. In orice caz este de dorit ca la negocierile pentru
evaluarea pagubelor ecologice să participe statul – prin organele sale – poluatorul,
victimele, reprezentanţii organelor cu sarcini în domeniul protecţiei mediului,
organismele neguvernamentale de mediu etc.
Din analiza jurisprudenţei americane au fost reţinute patru metode de
evaluare a daunelor aduse mediului marin:
a) calcularea valorii de înlocuire a organismelor marine distruse;
b) evaluarea costului readucerii la starea anterioară;
c) recurgerea la o evaluare forfetară;
d) evaluarea costului compensaţiei prin restaurarea unei suprafeţe de mărime
echivalentă în vecinătatea zonei poluate.
c. Forme ale răspunderii obiective în dreptul comun şi incidenţa lor în
dreptul mediului
Noul Cod civil consacră în art. 1373 o formă de răspundere pentru fapta
altuia – răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat de prepusul său. Având
în vedere că activităţile ce aduc atingere mediului sunt în general acte ce implică
existenţa unei persoane juridice, cu o organizare proprie, în cadrul căreia există
raporturi de subordonare ierarhică, victimei prejudiciului i se oferă prin dispoziţiile
codului civil posibilitatea de a invoca fie răspunderea civilă delictuală a prepusului
singur, în baza art. 1357, fie răspunderea civilă delictuală „in solidum” a
prepusului şi comitentului, fie direct răspunderea comitentului în baza art. 1373
Noul Cod civil.
Să ne reamintim...
Pentru a se putea angaja răspunderea comitentului pentru fapta cauzatoare
de prejudicii a prepusului este necesar, pe lângă condiţiile generale referitoare la
fapta ilicită, prejudiciu, raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu,
dovedirea a încă două condiţii speciale:
- Existenţa raportului de „prepuşenie”, constând în relaţiile de subordonare
ierarhică a prepusului faţă de comitent. In contradicţie cu opinia potrivit căreia se
consideră raport de subordonare ca direcţionare, supraveghere şi control a
prepusului, după unii autori esenţial pentru domeniul dreptului mediului nu ar fi
atât existenţa raportului de subordonare, cât faptul de a acţiona în contul altuia.
- Săvârşirea faptei cauzatoare de prejudicii de către prepus în cadrul sau în
111
legătură cu funcţiile încredinţate de către comitent. Limitele acestei condiţii sunt
interpretate mai mult sau mai puţin restrictiv. Cert este că dacă victima a cunoscut
că prepusul a săvârşit fapta peste limitele funcţiei sale sau printr-un exerciţiu
abuziv, ori a lucrat într-un interes propriu, comitentul nu poate fi obligat să
răspundă.
Cea de-a doua formă de răspundere obiectivă promovată de Noul Cod civil
cu implicaţii în domeniul mediului este răspunderea pentru prejudiciile cauzate de
lucruri, reglementată în cadrul art. 1376. Răspunderea pentru lucruri este angajată
pentru persoana care deţine „paza juridică” a lucrului, în speţă pentru proprietarul
instalaţiei care a produs o daună mediului sau un prejudiciu unei alte persoane. Nu
este necesar ca are paza juridică să se afle într-un contact material cu lucrul, ci este
suficient ca el să aibă puterea de direcţiune intelectuală, de control şi supraveghere
juridică.
În dreptul mediului este totuşi dificil de a aplica răspunderea obiectivă
pentru lucruri în cazuri cum sunt cele (destul de numeroase) în care prejudiciul
este provocat nu de lucrul în sine, ci de produse ale lucrului: emanaţii, reziduuri,
noxe. De asemenea, este dificil de presupus că cineva ar putea avea paza juridică a
fumului, gazelor industriale ori zgomotului. Cu toate acestea, se apreciază că prin
regimul favorabil pe care antrenarea acestei forme de răspundere îl creează
victimei, răspunderea pentru lucruri ar apărea a priori regimul cel mai potrivit să
rezolve cel puţin problemele daunelor produse prin poluări accidentale.
O formă aparte îmbracă răspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucruri
atunci când legea specială, faţă de legea comună, de drept civil, distinge între
diferitele categorii de lucruri. Astfel, în sarcina deţinătorului cu orice titlu sau
proprietarului uneia din instalaţiile considerate „clasate” prin legislaţia de mediu se
prezumă o obligaţie de diligenţă sporită, pe măsura riscului sporit al instalaţiei a
cărei pază juridică o are.
14.5. Rezumat
În final, considerăm că pe lângă instituirea unui regim juridic special şi

eficient al răspunderii civile delictuale în domeniul dreptului mediului, este
necesară şi o politică naţională care să încurajeze armonia dintre om şi natură şi
care să promoveze eforturi de prevenire şi eliminare a pagubelor provocate
112
mediului.
Care este specificul răspunderii civile delictuale pentru prejudicii cauzate mediului?
- Care sunt particularităţile daunelor ecologice?
- Cum se evaluează şi se repară daunele ecologice?
113
Bibliografie.
Referinţe principale:
1. M. Duțu, Dreptul mediului și al climei. Vol. I, Partea generală, Editura Universul Juridic,
București, 2022;
2. Gh.-I. Ioniță, Dreptul protecţiei mediului, Ediția a V-a revăzută și adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2022.
3. C. Oneț, Dreptul mediului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2017;
4. M. Duțu, A. Duțu, Dreptul mediului, Ed. Academiei Române, Bucuresti, 2015;
5. D. Marinescu, M.-C. Petre, Tratat de dreptul mediului, Ediţia a V-a, Editura Universitară,
Bucureşti, 2014;
Referinţe suplimentare:
1. O. Predescu, M. Duțu, A. Lazăr, E.G.Hosu, A. Duțu, Gh. Bocșan, Protecția juridică a

patrimoniului cultural și natural, Editura Universul Juridic, București, 2018;
2. L. Dogaru, Dreptul mediului. Ediția a II-a, revăzută si adăugită, Editura Pro Universitaria,
București, 2020;
3. A. Barbu Ilie, Dreptul mediului, Editura CH BECK, Bucureşti, 2017;
4. E. Lupan, Tratat de dreptul protecţiei mediului, Editura CH BECK, Bucureşti, 2009;
5. D. Anghel, Răspunderea juridică privitoare la protecţia mediului, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 2010;
6. Gh. Durac, L. Bouriaud, Dreptul mediului. Răspunderea juridică pentru daune ecologice,
Editura Junimea, Iaşi, 2004;
7. G. Manu, Jurisprudență contravențională de mediu. Teorie și practică, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 2021;
8. Gh. Durac, Granting the right to a quality environment – a premise of sustainable

development, în revista „Present Environment and Sustainable Development”, vol. 9, no.
1/2015;
9. Gh. Durac, Legal and State Liability in the Field of Environmental Protection, to the
International Business Information Management Conference (35th IBIMA) Seville, Spain 1-2
April, 2020;
10. V. S. Bădescu, Dreptul mediului, Sisteme de management de mediu, Ed. C. H. Beck,

Bucureşti, 2011.
114

SUPORT CURS Dreptul Mediului

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SUPORT CURS Dreptul Mediului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAŞI

Prof. univ. dr. Gheorghe DURAC

Scurtă descriere a conținutului cursului

Resurse şi mijloace de lucru

Durata medie de studiu individual

Timpul necesar parcurgerii UI: o UI ar trebui parcursă în 2–3 ore de studiu

Chestionar evaluare prerechizite

1. Prezentați drepturile fundamentale ale omului care sunt în strânsă legătură cu

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

1.4. Conținutul primei unități de învățare.

b. Câteva legi fundamentale ale naturii. Se evidenţiază şi alte raporturi care

1.6. Test de evaluare a cunoştinţelor

1.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

2.2. Competenţele unităţii de învăţare

2.4. Conținutul unității de învățare II

De eexemplu, Mişcarea verde care s-a răspândit în ţările occidentale a

Analizați normele de dreptul mediului și să evidenţiați particularităţi ale

2.6. Test de evaluare a cunoştinţelor

2.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

3.4. Conținutul acestei unități de învățare.

c. Conţinutul dreptului fundamental al omului la un mediu de calitate

Care sunt trăsăturile specifice care definesc identitatea dreptului la mediu

d. Coordonatele caracterizării și identificării dreptului la un mediu de calitate

- Care este caracteristica fundamentală a dreptului la un mediu de calitate?

- Care sunt garanțiile juridice ale realizării dreptului fundamental la un

3.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

- În ce constă conținutul dreptului la un mediu de calitate?

- Cum este consacrat dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos?

4.2. Competenţele unităţii de învăţare

4.4. Conținutul unității de învățare IV

Cum se pot desfășura activitățile cu risc pentru mediu?

De exemplu, în cazul depăşirii accidentale a valorilor limită de emisie de

b. Protecţia atmosferei în dreptul intern

4.6. Test de evaluare a cunoştinţelor

4.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

5.2. Competenţele unităţii de învăţare

b. Protecţia, administrarea şi gospodărirea apelor în România

De exemplu, Mecanismul economic specific domeniului gospodăririi apelor

5.6. Test de evaluare a cunoştinţelor

5.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

În ce constă mecanismul economic specific domeniului gospodăririi apelor?

6.2. Competenţele unităţii de învăţare

6.3. Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

b. Măsuri legale de protecţie şi ameliorare a solului

De exemplu, amenajările de îmbunătăţiri funciare pot prelua din surse de

Protecţia juridică a solului presupune stabilirea şi respectarea măsurilor care au

6.6. Test de evaluare a cunoştinţelor

7.2. Competenţele unităţii de învăţare

7.3. Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

7.4. Conținutul unității de învățare VII

Caracterizați regimul silvic.

c. Obiectul regimului silvic

Evidențiați cum se asigură protecția juridică a fondului forestier.

7.6. Test de evaluare a cunoştinţelor

- Analizați caracterele juridice ale regimului silvic.

7.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

În ce constau măsurile de conservare, protecţie şi dezvoltare durabilă a fondului

8.2. Competenţele unităţii de învăţare

8.3. Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

8.4. Conținutul unității de învățare VIII

De exemplu, în virtutea directivei, speciile ameninţate cu dispariţia,

Care este procedura de realizare a protecției faunei?

8.6. Test de evaluare a cunoştinţelor

8.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor