Ciulică Daiana-Ștefania

Drept Penal.Parte generală

Grupa 320. Anul II

Limita inferioară și limita superioară a tentativei-delimitare

I. DEFINIȚIE

În viața de zi cu zi, atunci când se întreprinde o acțiune în scopul de realiza ceva, fără
siguranța izbândirii, spunem că a fost o tentativă, o încercare neizubutită, însă, în înțelesul
legii1, prin tentativă se înțelege încercarea de săvârși o infracțiune2, prin încălcarea unei legi
penale3.

Tentativa se situează în faza de executare începutul executării acțiunii ce constituie elementul

material al laturii obiective și producerea rezultatului socialmente periculos.

Din momentul în care s-a produs primul act de executare, autorul se găseşte în stare de
încercare adică a pășit în faza în care încearcă realizarea faptului pe care și l-a
propus,moment ce durează până s-a realizat consumarea faptului; dacă executarea nu a putut
trece de starea de încercare la starea de consumare,intervine o nouă situație ,numită tentativă.

În doctrina penală, tentativa este definită ca o formă importantă a faptului ce constă în

punerea în executare a rezoluției delictuoase prin efectuarea de acte susceptibile de a o
realiza, executarea care a fost însă întreruptă sau care a rămas fără rezultat.

1
A se vedea dispozițiile art. 32 C.p.
2
A se vedea dispozițiile art. 15 C.p.
3
E.G.Simionescu, Studiu comparativ privind tentativa în reglementările actuale și viitoare ale Codului penal,
volumul Sesiunii de Comunicări Științifice ’’Legislația și educația la perspectiva integrării europene’’,
Universitatea ’’Constantin Brâncuși’’ din Târgu-Jiu,17-18 dec.2004,p.227.
În literatura specialitate tentativa este considerată o formă atipică a infracțiunii ce se
caracterizează prin punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare a fost
întreruptă sau, deși a fost efectuată în întregime, nu a produs rezultatul cerut de lege pentru
existența infracțiunii în forma ei tip.

Dispozițiile art. 32 alin. 1 C.p. stipulează că tentativa constă în punerea în executare a

intenției de a săvârși infracțiunea, executare fost insă Intreruptă și-a produs efectul. De
asemenea, în același articol, alin. 2 C.p., se mai precizează că nu există tentativă atunci când
imposibilitatea de consumare a infracțiunii este consecința modului cum a fost concepută
executarea.

După cum se poate observa, hotărârea de a săvârși o infracțiune se manifestă doar prin
intenție ca formă a vinovăției, fie ea directă, ori indirectă. Este exclusă în cazul culpei cu
prevedere, al culpei simple, cât și în cel al praeterintenției.

II. CONDIȚII

Pentru existenţa tentativei, se cer îndeplinite următoarele condiții4 de ordin subiectiv sau
obiectiv:

1- să existe săvârși acțiunea;

Intenția de a săvârși o infracțiune implică existența voinței și prevederii de făptuitorului în

actul de executare îndreptat spre consumarea unei infracțiuni determinate5

2-rezoluția infracțională să fie pusă în executare;

Tentativa presupune o exteriorizare a hotărârii de a comite infracțiunea, printr-o mainfestare

obiectivă îndreptată spre producerea rezultatului aflat în reprezentarea autorului. Cu alte
cuvinte, dacă nu se poate dovedi decât prezența unei simple hotărâri de a comite infracțiunea

4
G.Antoniu,Tentativa,editura Societății ’’Tempus’’,București,1995,p. 108.
5
V. Dongoroz ș.a., Explicații teoretice ale Codului penal român,volumul I,Editura Academiei,București,1972,p.
142-147n.
respectivă, fără ca această hotărâre să se fi exteriorizat prin acte care să conduca la executarea
infracțiunii, nu există tentativă.

O problema importantă a dreptului penal este delimitarea actelor de pregătire de cele de

executare. Aceasta a dus la formarea mai multor teorii,teorii ce au fost grupate în trei grupe
principale : teorii subiective, teorii obiective și teorii formale.

3 - executarea să fie întreruptă sau să nu-și producă efectul.

Punerea în executare a hotărârii de a săvârşi o infracțiune impune să se înfățișeze ca o

executare incompletă a faptei descrise în norma de incriminare, ca o încercare de a comite
fapta ilicită, fie că acest caracter al executării se desprinde din faptul că actul de executare
fost întrerupt, deşi făptuitorul ar mai fi avut de realizat şi alte acte de executare, fie că se
desprinde faptul că, deși autorul a dus executarea până la capăt, nu s-a produs rezultatul cerut
de norma incriminatoare.

III. Infracțiuni la care tentativa nu este posibilă

După specificul elementului subiectiv al infracțiunii,tentativa nu este posibilă la :

-infracțiunile din culpă

-infracțiunile praeterintenționate
-infracțiunile omisive
-infracțiunile cu execuție promptă
-infracțiunile comisive intenționate
-infracțiunile de obicei
IV. Delimitarea tentativei de actele preparatorii

Limita inferioară este determinată de trecerea de la actele preparatorii la actele de executare,

de săvârșire, limită ce coincide cu aşa-zisul început de executare. Pentru a fixa momentul
începerii executării, ne vom servi totdeauna de criteriile de calificare a actelor preparatorii
și a actelor de executare.

Aceasta a dus la formarea mai multor teorii,teorii care au fost grupate în trei grupe principale:
teorii subiective,teorii obiective și teorii formale.

Teoriile subiective propun drept criteriu de deosebire aptitudinea celor două categorii de acte
de a da în vileag rezoluţia infracționalã în realizarea căreia au fost comise. Actul preparator
este prin însăși substanța sa echivoc, nu lasd să se vadă în ce scop a fost efectuat, spre
deosebire de actul de executare care este univoc, lăsând să se vadă limpede legătura sa cu
infracțiunea.

Trecerea de la actul preparator la cel de executare este marcată de apariția caracterului

univoc al activității infracționale. De exemplu, cumpărarea unei chei constituie act preparator,
pentru că nu trădează intenția de a fura, însă folosirea fără drept a unei chei adevărate este act
de executare întrucât vădește scopul de a fura

Teoriile obiective propun drept criteriu de distincție dinamismul actului (preparator

execuție) care duce la comiterea infracțiunii. Potrivit teoriei obiective actele de executare au o
orientare precisă, o direcționare precisă spre valoarea socială care formează obiectul
infracţiunii, iar actele preparatorii nu au primit încă o astfel de direcționare. De exemplu,
cumpărarea unei otrăvi este un act preparator, pe când punerea ei în mâncare este un act de
execuție.

Teoriile formale propun drept criteriu de distincți identitatea formală între actul săvârșit și
acțiunea prevăzută ca element material al infracțiunii. Dacă actul săvârșit corespunde acțiunii
indicate de verbum regens este act de executare, dacă nu corespunde verbului regens este act
preparator.

Această teorie oferă în general cele mai concrete criterii de distincție,însă nu totdeauna
exacte. Uneori, duce la restrângerea nejustificată a sferei actelor de executare. De exemplu,
fapta persoanei surprinsă noaptea într-un magazin, cu chei sau alte instrumente asupra sa,
deci cu intenția vădită de a fura, constituie un act de executare a furtului, deși din punct de
vedere al teoriilor formale nu corespunde acțiunii tipice.

Pentru că nici una din aceste teorii nu este suficientă pentru a soluționa singură problema
distincției dintre actele de pregătire și cele de execuție,unii autori au ajuns la concluzia că ele
trebuie să se completeze una pe alta.

Alți autori propun completarea criiterilor formale cu cele obiective și,deci,trebuie considerate
avcte de excutare,pe lângă cele care se încadrează în acțiunea tipică,și cele care sunt
îndreptate împotriva obiectului infracțiunii și duc la realizarea acțiunii tip,fără să fie nevoie
de o activitate ulterioară.

Pe baza acestui criteriu mixt, consacrat în practica judiciară, se consideră acte de executare
următoarele cazuri: introducerea mâinii în buzunarul victimei; pătrunderea, prin escaladare,
într-o curte, când asupra făptuitorului s-au găsit chei false sau instrumente de spargere;
forţarea unei uşi închise sau facerea unei găuri în zidul ei; oferirea drept gaj a lucrului altuia,
lucru pe care făptuitorul îl avea în păstrare ; pândirea cu arma într-un loc , pe unde trecea de
obicei victima; decărcarea armei spre o persoană; punerea otrăvii în mâncarea cuiva;așezarea
unui cartuș explozibil într-o sobă.

V. Delimitarea tentativei de infracțiunea consumată

Limita superioară este determinată, fie de întreruperea executării începute,fie de rămânerea

fără rezultat sau neizbutirea execuțiunii terminate. Delimitarea se impune datorită faptului că
tentativa nu este întotdeauna incriminată, desi este posibilă la fapta respectivă, iar, când este
totuşi incriminată, se sancționează mai puțin sever decât infracțiunea consumată. În cazul
infracțiunii consumate produce prevăzut în conținutul infracțiunii, prevăzut, dorit sau acceptat
și de infractor, pe când la tentativă nu se produce acest rezultat.

Delimitarea tentativei față de infracțiunea consumată întâmpină adeseori dificultăți în materia

furt. Pentru rezolvarea acestei probleme în doctrină au fost elaborate mai multe teorii cu
privire la momentul consumării furtului.
a) Teoria contracțiunii, potrivit căreia, furtul se consumă în momentul în care autorul a
atins bunul pe care vroia să-l sustragă.

b) Teoria amovării, potrivit căreia, furtul se consumă atunci când infractorul a mutat din loc
bunul pe care vroia să-l sustragă.

c) Teoria ilațiunii, potrivit căreia, furtul se consumă atunci când infractorul a reuşit să ducă
bunul acolo unde vroia să-l ascundă.

d) Teoria aprehensiunii, potrivit căreia, furtul se consumă atunci când infractorul a apucat
bunul pe care vroia să-l fure.

e) Teoria apropriațiunii (consacrată de Codul penal român), potrivit căreia, furtul se

consumă atunci când bunul ieşit din posesia detentorului legal și a intrat în posesia de fapt a
celui care l-a sustras. Potrivit acestei teorii, există două momente importante în săvârşirea
acțiunii de furt:

1) Scoaterea bunului din posesia proprietarului.

2) Intrarea bunului în stăpânirea de fapt a autorului infracțiunii. Cele două momente au loc
prin aceeași acţiune, între ele neexistând un moment de pauză. Prin urmare există tentativă
până în momentul în care bunul iese din posesia proprietarului și intră în posesia autorului
infracțiunii, dincolo de acest moment infracțiunea fiind consumată.

De exemplu, constituie furt consumat și nu tentativă, încărcarea mărfii în camion de către

şofer, ajutat de către muncitorii unităţii furnizoare, după care a luat și 110 sticle cu vin, în
scopul însuşirii lor pe nedrept, care au fost descoperite când infractorul a vrut să iasă din
unitate. Constituie delapidare consumamata și nu tentativă, luarea în mod repetat, a unor
sume de bani din încasările zilnice și păstrarea acestora într-un sertar din magazin, deși
sumele active trebuiau vărsate zilnic. Constituie infracțiune consumată de furt prinderea
infractorului în holul apartamentului, înainte ca acesta să fi părăsit clădirea, avand în geantă
lucrurile furate din locuinţa victimei, în care a pătruns prin f=efracție și escaladare.

Un aspect important al problematicii tentativei îl constituie întinderea incriminării, respectiv,

dacă ea trebuie incriminată la toate sau numai la unele infracțiuni. În literatura de specialitate,
s-au exprimat două puncte de vedere: unul susține teza incriminării nelimitate, iar altul
susține teza incriminării limitate.
În teza incriminării nelimitate se susține că, fără excepție, tentativa trebuie incriminată la
toate infracțiunile, întrucât actele de executare care formează elementul material al tentativei
prezintă prin ele însele pericolul social al unei infracțiuni.

În teza incriminării limitate se susține necesitatea incriminării tentativei doar la infracțiunile

grave.

Practica și o serie de considerente de ordin juridic au determinat dontarea, către legislația

noastră penală, a incriminării limitate, adică la infractiunile cele mai periculoase, cele mai
grave. Astfel, potrivit art. 33 alin. 1 C.p. tentativa se pedepsește numai când legea prevede
expres aceasta; în nartea specială a Codului penal se arată infracțiunile la care tentativa se
incriminează și se sancționează (art. 188 alin. 2 C.p., art. 209-211 C.p., art. 228- 230 C.p.
etc.).

Cu privire la modul de sancționare a tentativei,în doctrină s-au conturat două concepții:

-concepția (sistemul) parificării, susținută de adepții concepției subiective (legislația engleză,

franceză), care preconizează sancționarea tentativei cu o pedeapsă egală cu cea pentru
infracţiunea consumată, pe motivul ca sub aspectul subiectiv nu se deosebește de infracțiunea
consumată, ncriminată în norma specială de sancţionare. Situația a fost prezentată și în
literatura de specialitate,conform căreia tentativa trebuie să fie pedepsită de lege la fel cu
infracțiunea tip, cu reținerea și aplicarea circumstanțelor atenuante de către judecători, caz
argumentat prin faptul că ceea ce trebuie să determine represiunea este latura subiectivă,
aceeași și la tentativă și la infracțiunea tip. Făptuitorul și-a relevat periculozitatea la fel ca
atunci când ar fi consumat infracțiunea.

În cadrul acestui sistem se deosebeşte parificarea absolută de parificarea relativă, adică

aceeași sancțiune pentru tentativă și pentru fapta consumată, indiferent de gradul de realizare
a executării, în primul caz, respectiv, tentativa se va pedepsi între aceleași limite ca și
infracțiunea consumată, dar, în mod concret, pedepsele ar putea diferi, în cel de-al doilea caz.

-conceptia (sistemul) diversificării, susținută de adepții conceptici obiective (legislația

germană, belgiană, spaniolă, română), care propune pentru tentativă o pedeapsă diferită cu
pedeapsa pentru infracțiunea consumată, pe motivul că tentativa prezintă un grad mai redus
de pericol social decât infracțiunea consumată, datorită realizării parțiale a laturii obiective.
Sancționarea tentativei în limite mai reduse a fost susținuta și de argumentul că făptuitorul
deși a violat preceptul, nu a produs rezultatul descris de norma incriminatoare. Dacă s-ar
pedepsi la fel, făptuitorului i-ar fi indiferent dacă continuă executarea faptei sau se oprește.

Codul penal român a adoptat teza diversificării, stabilind în art. 33 alin. 2 C.p. că tentativa se
sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată, ale cărei limite
se reduc la jumătate. Când pentru infracțiunea consumată legea prevede pedeapsa
detențiunii pe viață, iar instanța s-ar orienta spre aceasta, tentativa se sancționează cu
pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.

Reducerea pedepsei la jumătate are în vedere limitele speciale ale pedepei pentru infracțiunea
tip sau infracțiunea calificată, după cum, în activitatea efetuată se realizeză doar elementele
infracțiunii de bază sau și circumstanțele infracțiunii calificate; această reducere este egală
pentru toate formele tentativei.

VI.Concluzii

Practica judiciară s-a confruntat mai rar cu probleme de aplicare a legii în legătură cu
tratamentul juridic al tentativei. De menţionat este modul în care se aplică sancțiunea pentru
tentativă când legea prevede pentru infracțiunea consumată pedepse alternative (inchisoarea
sau amenda). Când legea prevede pedepse alternative, instanţa va alege întâi pedeapsa la care
s-a oprit, dacă fapta ar fi îmbrăcat forma consumată, şi apoi o va aplica în limitele prevăzute
pentru tentativă, pedeapsă care trebuie arătată explicit în cuprinsul hotărârii, pentru ca
instanţa ierarhic superioară să poată verifica dacă s-a aplicat corect pedeapsa pentru tentativa
la infracțiune. Ca atare, este necesar ca mai întâi instanța să aleagă, pe baza criteriilor legale
de individualizare a pedepsei, pedeapsa alternativă în limitele căreia va aplica pedeapsa
concretă pentru tentativă, tinând seama și de astă dată de criteriile legale de individualizare.

VII. BIBLIOGRAFIE

- Codul Penal

-Elena-Giorgiana Simionescu,Drept Penal.Parte generală 1 –curs

universitar-,Editura Didactică și Pedagogică,București,2014.
-G.Antoniu,Tentativa,editura Societății ’’Tempus’’,București,1995.

-
V. Dongoroz ș.a., Explicații teoretice ale Codului penal român,volumul
I,Editura Academiei,București,1972.