Factorii de determinare a dreptului

Funcţiile dreptului
Finalităţile dreptului
Principiile dreptului
Sistemul dreptului

Factorii de determinare a dreptului - un ansamblu de factori care îşi pun amprenta, direct
sau indirect, cu pondere variabilă, asupra procesului de configurare a dreptului atât în conţinutul, cât
şi în forma sa.
Cei mai importanţi factori de determinare a dreptului sunt consideraţi a fi:
1. Cadrul natural de existenţă şi evoluţie istorică a comunităţii respective (factorul geografic, biologic,
demografic);
2. Contextul istoric de evoluţie şi specificul etnic-naţional (omogenitatea sau eterogenitatea etnică,
particularităţile contactelor sau relaţiilor interetmice ale comunităţilor limitrofe; marile evenimente istorice
ale unei comunităţi);
3. Cadrul sau factorul economic (ansamblul de relaţii şi condiţii ale vieţii şi activităţii materiale);
4. Particularităţile sistemului politic (factorul politic decantează, cristalizează şi exprimă voinţa comunităţii
statale ale acelei societăţi);
5. Cadrul sau factorul cultural-spiritual şi ideologic (cultura spirituală, nivelul de şcolarizare, religia, morala,
ideologia, tradiţiile)
6. Contextul internaţional (războaie, ocupaţie străină, anexiuni şi divizări statale, alianţe, procese integratoare
etc.)
7. Cadrul de valori ale culturii şi civilizaţiei comunităţii respective şi a celor universale. Prin valoare se
înţelege însuşirea sau calitatea unor lucruri, fapte, idei, obiecte fenomene de a corespunde unor trebuinţe sau
idealuri speciale generate de existenţa socială. Valoarea privită sub diferitele ei aspecte şi din perspectiva
diferitelor norme sociale, cu accent pe valorile ocrotite prin intermediul normelor juridice. Măsura în care
valorile juridice se suprapun sau coincid cu valorile ocrotite prin alte tipuri de norme sociale. Prin cultură se
înţelege ansamblul valorilor materiale şi spirituale create de omenire în procesul practicii social istorice,
precum şi instituţiile necesare pentru crearea şi comunicarea acestor valori. Prin civilizaţie se înţelege nivelul
de dezvoltare materială şi spirituală al unei societăţi într-o etapă sau epocă istorică dată.

Principiile dreptului
Înţelegerea noţiunii generale de “principiu”. Principiile sunt expresia cea mai generală, mai sintetică a
cunoştinţelor şi experienţelor umane decantate într-un domeniu pe care se întemeiază existenţa şi evoluţia
acestora.
Principiile dreptului sunt acele idei generale, cu caracter călăuzitor sau director, care orientează
elaborarea şi aplicarea normelor juridice într-o ramură de drept sau nivelul întregului sistem de drept dintr-o
ţară sau chiar pe plan internaţional.
Principiile generale ale dreptului sunt, pe de o parte, rezultatul experienţei societăţii şi, pe de altă
parte, reflectă cerinţele obiective ale evoluţiei societăţii. Numai în măsura în care sunt astfel recunoscute,
respectarea lor poate asigura sistemului juridic în care sunt formulate unitate, echilibru, coerenţă şi, totodată,
şi “primenirea sa permanentă”.
Principiile generale dau măsura sistemului de drept, lor subordonându-se întreaga tehnică juridică, cu
activităţile de normare, interpretare şi realizare a dreptului. Principiile concrete decurg din principiile generale
şi constituie suportul de materializare a acestora.
O altă delimitare a principiilor dreptului constă în: principii ale sistemului dreptului intern şi principii
ale sistemelor de drept internaţional. În planul dreptului internaţional, o categorie aparte o constituie
principiile generale şi concrete ale dreptului conturate la nivelul Uniunii Europene.
Un alt aspect care trebuie avut în vedere în ceea ce priveşte principiile dreptului este forma pe care
acestea o pot îmbrăca:
- consacrarea expresă într-un text normativ;
- doctrinare, deduse prin interpretarea sistemului respectiv de reglementări juridice;
- desprinse din tabloul de valori al societăţii respective.
 De aici derivă şi forţa de obligativitate juridică a acestora: imperativitatea principiilor se desprinde fie
direct din “litera” normei, când sunt expres formulate într-un act normativ, fie indirect din “spiritul” actelor
normative, prin analizarea raţiunii, scopului ori finalităţii normelor de drept.
Principiile dreptului prezintă grade diferite de generalitate, în funcţie de sfera de cuprindere a
domeniului de referinţă.
Cea mai accesibilă delimitare a principiilor, din acest punct de vedere, este în:
- principii generale, sau fundamentale - reflectări abstracte care sintetizează sfere aplicabile unor întregi
ramuri ale ştiinţei sau domenii mai largi aflate în atenţie, cum sunt cele constituţionale: principiul supremaţiei
legii, principiul răspunderii juridice, principiul garantării libertăţii, a vieţii şi integrităţii persoanei, principiul
bunei credinţe în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor etc.;
- principii comune pentru mai multe ramuri ale dreptului - principiul prezumţiei de nevinovăţie, principiul
dreptului la apărare, principiul egalităţii părţilor în faţa instanţei, principiul autorităţii de lucru judecat,
principiul potrivit căruia legea specială derogă de la cea generală, principiul potrivit căruia legea nouă are
prioritate faţă de legea veche etc.),
- principii specifice unei ramuri de drept (principiul legalităţii incriminării şi al pedepsei – în ramura dreptului
penal; principiul libertăţii contractuale, principiul analogiei – în ramura dreptului civil).
O altă clasificare are în vedere sistemul dreptului intern şi sistemele de drept internaţional:
- în planul dreptului intern al dreptului (principii generale, principii comune pentru mai multe ramuri ale
dreptului, principii specifice unei ramuri de drept);
- în planul dreptului internaţional (principii inerente oricărui sistem juridic; principii generale comune
sistemelor juridice ale statelor membre ale Uniunii Europene; principii deduse din natura Comunităţilor
europene – principii de drept comunitar – de exemplu, principiul subsidiarităţii, principiul integrării -,
principii conturate în relaţiile internaţionale – de exemplu, principiul bunei vecinătăţi, principiul lex loci -
ş.a.).

Funcţiile dreptului
Funcţiile dreptului sunt acele (direcţii) orientări fundamentale ale acţiunii mecanismului juridic, la
îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului (normele juridice, instituţiile juridice, ramurile
dreptului), precum şi instanţele sociale special abilitate, cu atribuţii în domeniul realizării dreptului.(N.Popa
ş.a., 2005, p. 115).
Diferite opinii privind funcţiile dreptului (preluate din I.Craiovan, TGD, 1999, p. 45):
V. Ferrari, dreptul realizează:
a) funcţia de reglementare socială;
b) funcţia de tratare a conflictelor declarate;
c) funcţia de legitimare a puterii.
T. Parsons: funcţia primară a sistemului juridic este funcţia integrativă.
Friedman:
a) atenuarea conflictelor;
b) soluţionarea controverselor;
c) controlul social;
d) ingineria socială;
e) schimbarea comportamentelor.
N. Bobbio:
a) funcţia represivă;
b) funcţia stimulativă.
Nicolae Popa, Mihail-Constantin Eremia, Simona Cristea, TGD, 2005, pp. 115-120:
a) Funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării social-politice. Dreptul asigură cadrul de
funcţionare legală a întregului sistem.
b) Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii. Ca instrument al
controlului social, dreptul previne dezorganizarea, asigură coeziunea interioară a colectivităţilor prin
programarea şi tipizarea unor conduite socialmente utile, defineşte cadrul general de desfăşurare a proceselor
sociale şi sancţionează conduitele deviante.
c) Funcţia de conducere a societăţii. Dreptul este o tentativă de regularizare a raporturilor inter- şi intra
sociale; aspiră să stabilească în avalanşa de interese o armonie în virturea ideii de valoare.
d) Funcţia normativă (funcţie de sinteză, care implică toate celelalte funcţii). Normativitatea juridică este
parte a normativităţii sociale.

Finalităţile dreptului
Finalităţile dreptului, ..., desemnează un model dezirabil de evoluţie a realităţilor juridice care să
satisfacă nevoile şi aspiraţiile individului uman, cerinţele progresului social în acord cu valorile unui timp
istoric, model care să contribuie la promovarea specificităţii dreptului dar şi la evitarea denaturării sale ca
mijloc al reglementării sociale, la maximizarea prestaţiei sale în raport cu individul şi societatea, la
concentrarea sa cu alte sisteme de norme sociale (I. Craiovan, Tratat elementar de TGD, 2001, p. 125).
Câteva opinii privind finalităţile dreptului (I. Craiovan, TGD, 1999, pp. 47-56):
P. Roubier – distinge trei categorii de doctrine referitoare la finalităţile dreptului:
a) cele care pun dreptul în serviciul individului, pe linia filosofiei nominaliste (Bentham, Hobbes) – persoana
umană constituie pentru drept finalitatea supremă;
b) cele care consideră că societatea este valoarea supremă (Hegel, Comte, Durkheim), în particular statul ca
centru al vieţii sociale, dreptul având misiunea de a organiza societatea, de a apăra coeziunea socială;
c) cele ale dreptului transpersonal, care susţin că atât individul cât şi societatea, prin urmare şi dreptul, trebuie
să fie în slujba civilizaţiei, a progresului acesteia.
R. Ihering: dreptul fiind creat de lege, rolul legii fiind utilitatea, rezultă o teorie a echilibrului
scopurilor şi intereselor individului, statului şi ale societăţii.
Fr. Geny: dincolo de preceptele elementare de a nu face rău, a nu dăuna altuia, de a-i da fiecăruia ceea
ce i se cuvine, implică gândul mai profund al stabilirii unui echilibru între interesele conflictuale, în
vederea asigurării ordinii esenţiale, a menţinerii progresului societăţii umane.
Ion Craiovan, (TGD, 1999, p. 54; Tratat elementar de TGD, 2001, p. 129):
Prin prisma finalităţilor sale, la nivel macro şi micro social în mod interdependent şi cu planuri ce se
întrepătrund, dreprul poate fi abordat ca factor ce are rol în:
a) asigurarea coerenţei, funcţionalităţii şi autoreglării sistemului social;
b) configurarea, desfăşurarea, ordonarea, orientarea relaţiilor sociale fundamentale;
c) soluţionarea conflictelor relaţiilor interumane, a realizării justiţiei unui anumit timp istoric;
d) represiunea şi prevenirea faptelor antisociale;
e) apărarea demnităţii umane, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
f) apărarea şi promovarea valorilor sociale;
g) realizarea unui proiect social dezirabil.

Sistemul dreptului
“Sistemul este un ansamblu de obiecte şi un ansamblu de relaţii între aceste obiecte şi atributele lor”.
Fără a stabili o dispunere valorică sau exhaustivă a lor, proprietăţile generice ale sistemului pot fi relevate
ilustrativ şi din perspectiva câtorva asemenea proprietăţi considerate a fi principale, esenţiale sau
fundamentale (A. Sida, TGD, 2004, pp. 48-52):
a) Una din cele mai generale şi incontestabile proprietăţi ale oricărui sistem este aceea de a exista ca
un întreg (obiect, fenomen, proces) integrator de elemente sau părţi componente. Deci, „întregul” nu este o
simplă sumă de elemente şi însuşiri ale „părţilor” deoarece „întregul” are propriile însuşiri pe care părţile nu
le au dacă sunt luate în mod separat.
b) Elementele sau părţile care compun sistemul sunt entităţi specifice integrate a căror
individualizare trebuie făcută şi concepută în limitele sistemului respectiv. În funcţie de complexitatea
structurii sale interne, partea, elementul sau componentul unui sistem poate fi în acelaşi timp "subsistem" —
în raport cu sistemul în care se integrează — şi "sistem" în raport cu propria-i structură şi componenţă.
c) Structuralitatea — ca proprietate universală a existenţei — constituie implicit şi una din
proprietăţile generice ale oricărui sistem. „Structura” nu este direct perceptibilă ci inteligibilă ; structura nu
este obiect sau element ci relaţie sau raport dintre elementele unui întreg în funcţie de care elementul
respectiv ocupă un loc şi îndeplineşte o anumită funcţie în componenţa acelui sistem. Desigur, în viziunea
structurală, elementul nu poate fi disociat de relaţia în şi prin care există ; nici relaţia nu poate fi concepută
fără elementul care constituie suportul de existenţă al acelei relaţii.
d) fiecare sistem şi în cadrul său fiecare componentă structurală (subsistem) îndeplineşte
anumite funcţii caracteristice prin realizarea unor categorii specifice de conexiuni, dependenţe sau
interdependenţe, de roluri sau finalităţi determinate. În esenţa lor, funcţiile sistemice apar ca raporturi de o
anumită ordine care pot fi: de subordonare şi/sau de coordonare funcţională, adică de realizare a funcţiilor
respective atât pe verticala cât şi pe orizontala configuraţiei sistemului respectiv.
e) Orice sistem are calitatea şi capacitatea specifică de organizare şi — în anumite limite — de
auto-organizare internă, de reglare şi auto-reglare, adică de adaptare la impulsurile exterioare. Prin
această proprietate a sa, sistemul se autoconservă asigurându-şi stabilitatea şi funcţionalitatea, se adaptează în
mod specific dinamicii factorilor evolutivi din interiorul şi din afara sa.
f) în orice sistem este inevitabilă prezenţa conexiunii dintre element — structură — funcţie,
conexiune ce se constituie ca o veritabilă axă coordonatoare a înţelegerii conceptului de sistem.
În existenţa şi manifestarea sa concretă, orice sistem îmbină cele două categorii de proprietăţi sau
caracteristici : generale şi specifice.
Particularităţi ale sistemului drept
(se are în vedere înţelesul conceptului de drept ca „drept obiectiv”)
Caracterul sistemic al dreptului rezultă:
a) din faptul că normele juridice reglementează raporturi sociale care ele însele au un caracter sistemic, ştiut
fiind că societatea însăşi nu este o sumă de relaţii sau raporturi ci, un sistem de asemenea relaţii. Prin
consecinţă, normele care vor reglementa asemenea raporturi, vor avea în mod virtual, implicit, un caracter
sistemic;
b) din conţinutul şi caracterul ştiinţific al elaborării şi adoptării reglementărilor juridice, ştiut fiind că în acest
proces ştiinţa şi practica juridică şi politică realizează nu doar o sumă sau cantitate de material normativ ci, un
ansamblu de norme coerente corelative, interdependente, deci, un sistem normativ. Aşadar, caracterul
sistemic al dreptului este determinat şi de substanţa cunoaşterii ştiinţifice pe care se întemeiază elaborarea,
dezvoltarea şi aplicarea dreptului.

Particularităţile sistemului drept sunt cel mai frecvent abordate din perspectiva componentelor
structurale, a conexiunii sistemice a acestor elemente, adică a configuraţiei structurale şi funcţionale a
sistemului. În acest sens, o qvasi-majoritate de opinii acceptă că sistemul dreptului este constituit din
elementele structurale: norma juridică — instituţia juridică — ramura de drept, criteriile principale ale
delimitării acestor componente fiind obiectul de reglementare şi metoda de reglementare. Această abordare
este considerată a fi de natură a permite o mai nuanţată evidenţiere a particularităţilor structural-funcţionale
ale dreptului ca tip distinct de sistem în care proprietăţile generice ale sistemului îşi găsesc, în esenţa lor, o
reflectare adecvată.
Înţelegerea dreptului ca sistem nu trebuie să conducă la confundarea acestuia cu „sistematizarea”
dreptului prin care se înţelege operaţiunea metodologică şi de „tehnică juridică”, de ordonare, grupare,
clasificare, inventariere etc. a normelor juridice după anumite criterii logico-formale şi de cunoaştere a
acestora.
Aşadar, specificul sau particularitatea sistemului drept este posibil a fi reflectată în modul cel mai
adecvat în funcţie de conţinutul specific al elementelor sale structurale : norma juridică — instituţia juridică
— ramura de drept.
Normele juridice reprezintă o anumită unitate în ansamblul lor, fiind legate între ele şi grupate într-un
sistem. Pe baza anumitor criterii, în cadrul acestei unităţi, majoritatea normelor juridice sunt grupate în mod
distinct, sub forma instituţiilor juridice şi a ramurilor dreptului.

Componentele sistemului dreptului

Sistemul dreptului reprezintă, unitatea elementelor sale structurale: norma juridică, instituţia juridică
şi ramura de drept:
a) Norma juridică, reprezintă elementul de bază al oricărui sistem de drept. Parte integrantă a
normelor sociale, norma juridică este o regulă de conduită cu caracter obligatoriu, instituită sau sancţionată
de puterea publică, a cărei aplicare este asigurată fie prin conştiinţa juridică - de bună-voie, fie prin forţa
coercitivă a statului în caz de nerespectare.1
b) Instituţia juridică. Termenul de instituţie juridică, în funcţie de criteriul de abordare, poate avea
două semnificaţii diferite.
Astfel, în limbaj curent, prin instituţie juridică se înţelege o structură de organizare socială publică,
constituită în temeiul normelor de drept, şi având ca obiect desfăşurarea unor activităţi cu caracter juridic

1
Gh. BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, 1999, p. 254.
 (SIDA, 1997, 54), fie în ceea ce priveşte latura normativă, fie sub aspectul intervenţiei forţei de constrângere
a statului (Parlamentul, Ministerul Public, Ministerul Justiţiei, instanţele de judecată, organele de urmărire şi
cercetare penală etc.).
În limbaj juridic de specialitate, şi care este sensul care ne interesează în demersul nostru ştiinţific, luată ca
element component al sistemului dreptului, instituţia juridică desemnează o grupare unitară, relativ
distinctă de norme juridice, prin care se reglementează o anumită categorie de raporturi juridice. De
exemplu, instituţia proprietăţii - prin care se desemnează grupajul de norme prin care sunt reglementate
raporturile de proprietate; instituţia familiei - grupează normele care reglementează raporturile de familie;
instituţia contractelor - grupează normele care reglementează raporturile de natură contractuală, condiţiile de
formă şi de fond ale contractelor, executarea acestora etc.; instituţia succesiunii - care reglementează
raporturile de moştenire (succesiune) care iau naştere ca urmare a decesului unei persoane.
Unele dintre aceste instituţii cuprind o categorie mai largă de norme juridice care, în baza anumitor criterii
juridice, pot fi, la rândul lor, delimitate pe subgrupe în cadrul aceleiaşi instituţii juridice.
De exemplu, în cadrul instituţiei proprietăţii:
• după criteriul titularului proprietăţii avem instituţia proprietăţii private şi instituţia proprietăţii
publice;
• după criteriul bunurilor care fac obiectul proprietăţii, avem instituţia proprietăţii mobiliare şi
instituţia proprietăţii imobiliare etc.
Delimitarea riguroasă a unor instituţii juridice strict după criteriul naturii raporturilor juridice pe care
le reglementează nu este întotdeauna posibilă deoarece, de cele mai multe ori, instituţiile juridice se
constituie pe structura unor raporturi sociale conexe sau complementare, care ar aparţine unor tipuri diferite
de asemenea raporturi.
(De exemplu, instituţia familiei, grupează: norme prin care sunt reglementate raporturi patrimoniale; norme
care reglementează raporturi nepatrimoniale; precum şi norme cu conţinut procedural etc.)
c) Ramura de drept este reprezintă o entitate structurală relativ distinctă, constituită dintr-un
ansamblu mai larg de norme şi instituţii juridice, care sunt legate între ele prin obiectul lor comun de
reglementare, prin anumite principii comune care stau la baza lor, precum şi prin metoda folosită în
reglementare anumitor relaţii sociale,potrivit intereselor din societatea respectivă delimitate într-o.
(BOBOŞ&BUZDUGAN, T.G.D., 2005, p. 129; SIDA, T.G.D.,1997, p. 55).
Ramura de drept = un ansamblu relativ distinct de norme juridice, legate organic între ele, care
reglementează relaţii sociale ce au acelaşi specific, folosesc aceeaşi metodă sau acelaşi complex de metode
(BOBOŞ&BUZDUGAN, T.G.D., 2005, p. 130).
Delimitarea normelor juridice şi a instituţiilor juridice în ramuri de drept se realizează după mai
multe criterii, astfel:
- criterii principale:
- obiectul supus reglementării (complexul sau sfera relativ unitară şi distinctă de relaţii sociale
reglementate juridic; caracterul relaţiilor sociale reglementate prin ramura de drept respectivă);
- metoda de reglementare (modul în care legiuitorul reglementează domeniul de relaţii sociale: metoda
autoritarismului – prin norme imperative; metoda recomandării – prin norme de recomandare; metoda
autonomismului – prin norme permisive, lăsând la latitudinea părţilor alegerea conduitei) (unii autori
consideră metoda de reglementare drept criteriu principal – SIDA, alţi autori o consideră un criteriu auxiliar –
BOBOŞ).
- criterii complementare:
- principii comune care stau la baza reglementării în acel domeniu al relaţiilor sociale;
- calitatea subiecţilor raporturilor juridice din acel domeniu;
- caracterul sau natura sancţiunilor aplicate pentru încălcarea sau nerespectarea prevederilor normative;
- scopul sau finalitatea; interesul social-politic al acelei reglementări.

În sistemul dreptului românesc, cele mai importante ramuri ale dreptului sunt considerate a fi
următoarele2:
a) Ramura dreptului constituţional, sau dreptul constituţional = totalitatea normelor şi instituţiilor care
reglementează raporturile sociale care se formează în procesul constituirii, organizării şi exercitării puterii de
stat. În principal, se referă la organizarea şi desfăşurarea raporturilor de putere: stabilirea orânduirii şi a
2
A. SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004.
formei de stat; a regimului politic; reglementează cetăţenia, drepturile, libertăţile şi obligaţiile fundamentale
ale cetăţenilor, precum şi sistemul electoral etc. (Constituţia şi alte legi fundamentale)
b) Dreptul penal = cuprinde normele şi instituţiile prin care sunt stabilite faptele care constituie infracţiuni,
condiţiile tragerii la răspundere penală, pedepsele penale, modalităţile de executare a pedepselor. (Codul
penal şi alte legi care cuprind reglementări penale)
c) Dreptul procesual penal = cuprinde ansamblul normelor şi instituţiilor prin care este reglementată
activitatea organelor de urmărire penală, a parchetelor şi instanţelor penale pentru descoperirea, judecarea,
stabilirea şi executarea pedepselor. (Codul de procedură penală şi alte legi speciale cu caracter procesual
penal)
d) Dreptul administrativ = este ramura dreptului care cuprinde ansamblul normelor şi instituţiilor juridice
prin care se reglementează raporturile din domeniul administraţiei de stat centrale şi locale, raporturi
administrative care iau naştere între aceste organele administraţiei de stat şi cetăţeni, precum şi între diferitele
structuri ale organelor administraţiei publice.
d) Dreptul financiar = cuprinde normele juridice şi instituţiile prin care se reglementează formarea,
repartizarea şi întrebuinţarea fondurilor băneşti, în principal, activitatea şi raporturile bugetare, cele din sfera
finanţelor publice şi ale societăţilor comerciale, sistemul bancar, impozitele şi taxele etc.
e) Dreptul civil = cuprinde normele juridice şi instituţiile juridice prin care sunt reglementate raporturile
patrimoniale şi cele personal nepatrimoniale, raporturi care iau naştere între persoanele fizice şi/sau juridice,
şi în care părţile se situează pe poziţie de egalitate juridică. (Codul civil şi o multitudine de alte acte
normative cu caracter civil, fără a putea fi contabilizate matematic)
f) Dreptul procesual civil = cuprinde ansamblul normelor juridice şi al instituţiilor juridice care se
reglementează competenţa instanţelor de judecată civile, procedura de desfăşurare a activităţilor instanţelor
civile, a desfăşurării dezbaterii, deliberării, pronunţării şi executării hotărârilor judecătoreşti în cauzele civile,
căile de atac etc. (Codul de procedură civilă, alte legi procesual civile)
g) Dreptul funciar = ramură nouă a dreptului, cuprinde normele şi instituţiile juridice care
reglementează raporturile de proprietate, administrare şi folosire a terenurilor (pământului), organizarea şi
evidenţa fondului funciar, regimul juridic al terenurilor. (Constituţie, Legea 18/1991 a fondului funciar,
Legea 7/1996 a cadastrului, Codul civil etc.)
h) Dreptul muncii (completat, mai nou, cu “şi al securităţii sociale”) = este format din totalitatea
normelor juridice şi a instituţiilor juridice referitoare la raporturile de muncă şi cele derivate din aceste
raporturi, cu accent pe contractul de muncă, disciplina muncii, timpul de lucru şi timpul de odihnă,
asigurările sociale, protecţia şi tehnica securităţii muncii, şomaj etc. (Codul muncii, Legea conflictelor
colective de muncă, Legea şomajului etc.)
i) Dreptul familiei = s-a desprins relativ recent din trunchiul dreptului civil, reglementează totalitatea
raporturilor patrimoniale şi nepatrimoniale care iau naştere între membrii familiei, precum şi unele raporturi
dintre aceştia şi terţi <adopţia, tutela etc.>. (Codul familiei, Legea adopţiilor etc.)
j) Dreptul comercial = desprins tot din trunchiul dreptului civil către sfârşitul sec. al XIX-lea, cuprinde
ansamblul normelor şi instituţiilor juridice prin care sunt reglementate raporturile de natură comercială dinre
diferite categorii de persoane fizice şi/sau juridice. (Codul comercial, Legea Registrului comercial, Legea
concurenţei neloiale etc.)
k) Dreptul internaţional public = curprinde normele care se formează ca urmare a exprimării acordului
de voinţă al statelor suverane şi egale în relaţiile reciproce dintre ele; reglementează atât raporturile dintre
state, cât şi raporturile dintre acestea şi alte subiecte de drept internaţional decât statele (organizaţii
internaţionale)
l) Dreptul internaţional privat = este constituit din ansamblul normelor şi procedurilor prin care se
reglementează soluţionarea conflictelor dintre legi în reglementarea raporturilor de drept privat dintre
persoanele fizice şi/sau juridice cu cetăţenie diferită (proprietatea, succesiunea, regimul juridic al bunurilor,
al obligaţiilor, căsătoria, adopţia, ) (Legea nr. 105/1992).
m) Dreptul mediului = acea ramură a sistemului juridic din România care înmănunchează normele
juridice prin care sunt reglementate relaţiile dintre persoane, formate în legătură cu protecţia mediului.
(Legea-cadru privind protecţia mediului este O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, la care se
adaugă alte acte normative speciale prin care este reglementată protecţia diferitelor elemente ale mediului sau
aspecte legate de protecţia mediului).