Sunteți pe pagina 1din 117

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

DREPT CONSTITUŢIONAL
ŞI
INSTITUŢII POLITICE

Lect. univ. dr. MARIUS NICOLAE BALAN

- SUPORT CURS -
Anul I
Semestrul I

2008
Notă: orice trimitere făcută în acest text la vreun articol de lege, fără indicarea actului
normativ, se referă la Constituţia României din 1991, republicată ca urmare a
revizuirii, în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.

2
CUPRINS

I. TEORIA GENERALĂ A CONSTITUŢIEI.........................................3


§ 1. NOŢIUNEA DE CONSTITUŢIE.....................................................3
§ 2. CLASIFICAREA CONSTITUŢIILOR.............................................7
§ 3. REVIZUIREA CONSTITUŢIEI.....................................................11
§ 4. CONTROLUL DE CONSTITUŢIONALITATE............................11
§ 4.1. Necesitatea controlului de constituţionalitate...........................11
§ 4.2. Forme de control al constituţionalităţii legilor.........................13
§ 4.3. Interpretarea Constituţiei..........................................................18
II. DECIZIILE POLITICE FUNDAMENTALE ALE
CONSTITUANTULUI ROMAN............................................................22
§ 1. NOTIUNEA DE DECIZIE FUNDAMENTALA...........................22
§ 2. DEMOCRATIA REPREZENTATIVA ŞI PLURALISMUL.........24
POLITIC..........................................................................................24
§ 3. ROMANIA – STAT DE DREPT....................................................31
§ 4. ROMANIA – STAT SOCIAL.........................................................34
§ 5. ROMANIA – STAT UNITAR........................................................35
§ 6. INTEGRAREA EURO-ATLANTICA............................................37
III. PARLAMENTUL ROMÂNIEI........................................................38
§ 1. CONSTITUIREA, STRUCTURA, ORGANIZAREA ŞI ..............38
FUNCŢIONAREA PARLAMENTULUI......................................38
§ 1.1. Consideraţii generale................................................................38
§ 1.2. Constituirea Parlamentului.......................................................39
§ 1.3. Structura Parlamentului............................................................41
§ 1.4. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului...............................43
§ 2. STATUTUL PARLAMENTARILOR............................................49
§ 2.1. Mandatul parlamentar...............................................................49
§ 2.2. Durata mandatului.....................................................................50
§ 2.3. Drepturile şi îndatoririle parlamentarilor..................................51
§ 2.4. Protecţia mandatului parlamentar.............................................52
§ 3. FUNCŢIILE PARLAMENTULUI..................................................54
§ 3. 1. Clasificarea funcţiilor..............................................................54
§ 3.2. Funcţia legislativă.....................................................................54
§ 3.3. Funcţia de control.....................................................................54
§ 3.4. Funcţia guvernamentală............................................................56
§ 4. ACTELE PARLAMENTULUI.......................................................57
§ 4.1. Legile........................................................................................57
4.1.1. Noţiuni generale. Clasificarea legilor...................................57
4.1.2. Procedura adoptării legilor....................................................65
Procedura anterioară revizuirii Constituţiei................................66
Procedura legislativă în Constituţia revizuită.............................71
Promulgarea legii........................................................................73
Publicarea şi intrarea în vigoare a legii.......................................73
4.1.3. Proceduri legislative speciale................................................74
Reexaminarea legii.....................................................................74
Delegarea legislativă şi aprobarea ordonanţelor.........................76
Procedura de urgenţă..................................................................80
§ 4. 2. Alte acte ale Parlamentului......................................................80
4.2.1. Hotărârile Parlamentului.......................................................80
4.2.1. Moţiunile Parlamentului.......................................................81
IV. PREŞEDINTELE ROMÂNIEI.........................................................81
§ 1. ROLUL PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI.......................................81
§ 2. MANDATUL PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI..............................82
§ 2.1. Numărul mandatelor şi durata acestora....................................82
§ 2.2. Incompatibilităţi şi imunităţi.....................................................84
§ 2.3. Suspendarea şi demiterea Preşedintelui României...................88
§ 2.4. Interimatul funcţiei de Preşedinte.............................................90
...........................................................................................................93
§ 3. FUNCŢIILE ŞI ATRIBUŢIILE PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI..93
§ 4. ACTELE PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI.....................................95
V. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ......................................................96
§ .1. ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA CURŢII.........................96
CONSTITUŢIONALE .................................................................96
§ .2. ATRIBUŢIILE CURŢII CONSTITUŢIONALE ..........................98
BIBLIOGRAFIE.....................................................................................114

2
I. TEORIA GENERALĂ A CONSTITUŢIEI
§ 1. NOŢIUNEA DE CONSTITUŢIE

Sub aspect etimologic, noţiunea de constituţie este legată de verbul latin


constituo (=a statornici, a aşeza cu temei). În Roma antică, împăraţii adoptau aşa
numitele constituţii imperiale (edict, decret, mandat sau rescript), formal subordonate
legilor (adoptate de adunările poporului) şi actelor Senatului. În fapt însă, prin
renunţarea la convocarea adunărilor poporului şi în urma subordonării absolute a
Senatului faţă de puterea imperială, constituţiile adoptate de împăraţi au ajuns
(începând din prima jumătate a secolului I după Hristos) principalele surse formale
ale dreptului roman imperial. Acest fapt a ocazionat asocierea semnificaţiei de “lege
fundamentală” cuvântului “constituţie”.
La începutul evului mediu, termenul “constituţie” era utilizat cu precădere în
limbajul ecleziastic pentru a desemna anumite reguli monastice. Ulterior, începând cu
primele secole ale epocii moderne, prin “constituţie” se înţelegea alcătuirea ori
structura politico-juridică a unei entităţi politice ori a unui anumit stat. În acest sens,
orice stat avea o constituţie. “Constituţia” cuprindea regulile fundamentale privind
organizarea politică a statului; forma de guvernământ; atribuţiile şi prerogativele
şefului statului; magistraturile în acel stat, precum şi atribuţiile magistraţilor; statutul
locuitorilor, supuşilor ori cetăţenilor; regimul proprietăţii şi al moştenirii etc. Normele
respective nu se găseau însă – de cele mai multe ori – consemnate într-un act
normativ scris, şi , cu atât mai puţin, într-un unic act legislativ.
În secolul XVIII se impune ideea adoptării unui act legislativ de către
reprezentanţa naţională – ceea ce atestă impunerea concepţiei suveranităţii naţionale
sau populare1 – act care să consacre relaţiile fundamentale în stat. Un asemenea act ar

1
În evul mediu ideea consimţământului celor guvernaţi la adoptarea deciziilor importante în stat
nu era nici pe departe absentă. Autori de orientare iusnaturalistă au subliniat în repetate rânduri
importanţa şi necesitatea acestui consimţământ. Problema era că manifestarea de voinţă a celor
guvernaţi – exprinmată de regulă prin intermediul adunărilor pe stări – doar era una din condiţiile
necesare adoptării unor asemenea decizii, alături de iniţiativa ori propunerea monarhului şi de
condiţia conformităţii actului sau deciziei adoptate cu tradiţia şi cu obiceiurile locale (= cu dreptul
cutumiar). Ideea adoptării unui act legislativ, deci a unui act care îşi propunea în mod expres să
3
fi reprezentat o limitare considerabilă a prerogativelor monarhului – ale cărui puteri şi
atribuţii se bazau pe tradiţie şi nu pe acte scrise – constituind totodată un puternic
instrument favorabil intereselor stării a III-a (=burgheziei), aflată în ascensiune pe
plan social şi politic. Consacrarea expresă (şi limitativă) a întinderii atribuţiilor puterii
centrale constituia totodată şi o garanţie a libertăţii colective şi individuale a celor
guvernaţi, în condiţiile apariţiei statului modern, caracterizat prin adoptarea frecventă
de acte normative ce modifică dreptul existent (şi, odată cu acesta, garanţiile vechilor
libertăţi), prin armată permanentă, un corp de funcţionari publici şi prin extinderea
fără precedent a funcţiilor şi atribuţiilor statale, ceea ce implica şi o creştere
substanţială a sarcinilor fiscale ale populaţiei.
Noile raporturi politice şi juridice impun pe de o parte delimitarea mai strictă
a prerogativelor statului – a cărui atotputernicie din ce în ce mai vădită îl pune în
conflict cu drepturile şi interesele individuale – dar şi legitimarea acestor prerogative
până nu demult inacceptabil de largi printr-o manifestare expresă a celor voinţei
guvernaţi. Ca atare alături de vechiul concept material al noţiunii de constituţie (care
ia în considerare conţinutul şi importanţa relaţiilor reglementate) apare un concept
formal: constituţia este legea fundamentală adoptată de de către o adunare
reprezentativă (parlament, reprezentanţă naţională, convenţie naţională, adunare
constituantă), printr-o procedură specială, diferită de cea uzitată în cazul legilor
ordinare, având forţă juridică superioară acestora. Forţa juridică superioară a
constituţiei (şi implicit a garanţiei drepturilor fundamentale conţinute în aceasta)
reprezenta un eficient mijloc de apărare contra pericolelor atotputerniciei statale. Ideii
moderne de constituţie i se asociază şi principiul separaţiei puterilor. În concepţia
Franţei revoluţionare, formulată în art.16 al Declaraţiei drepturilor omului şi
cetăţeanului din 26 august 1789, “orice societate în care garanţia drepturilor şi a
libertăţilor nu este înfăptuită, şi nici separaţia puterilor în stat nu este realizată, nu are
constituţie”.
Evident, ideea consacrării într-o lege fundamentală adoptată de către o
adunare reprezentativă a unor reguli fundamentale privind organizarea statului
precum şi limitele puterii acestuia are mai mult decât simple consecinţe de ordin
tehnic şi nu se reduce la un aspect formal. Deşi ideea limitării puterii autorităţii este la
fel de veche ca şi statul, iar existenţa unor drepturi aparţinând celor guvernaţi,
opozabile deţinătorilor puterii poate fi constatată din cele mai vechi timpuri,
îmbinarea acestor idei, încadrarea lor într-o concepţie sistematică şi formularea lor în
scris constituie evenimente de natură să transforme profund societatea şi statul. Legile
scrise, accesibile în principiu cunoaşterii şi înţelegerii oricui constituiau o garanţie a
drepturilor supuşilor sau cetăţenilor. O reglementare scrisă clară, raţională şi
sistematică permitea instituirea unei ordini juridice inteligibile, suple şi dinamice, în
care individul să poată anticipa consecinţele actelor sale, să poată prevedea rezultatul
judecăţii în caz de litigiu şi să depindă mai puţin de bunăvoinţa, înţelegerea sau
capriciul unui magistrat ori demnitar. Apariţia şi impunerea unei economii dominate
de valorile pieţii şi a unei societăţi orientată spre evoluţie şi deschidere vor încuraja

schimbe dreptul (cutumiar) existent era, în epoca respectivă, inadmisibilă şi bizară.


4
tendinţa de a aplica în domeniul dreptului public reguli şi instituţii specifice dreptului
privat. Noţiunea de “contract social” este un exemplu în acest sens.
Claritatea şi previzibilitatea normelor de drept public sunt asigurate într-o
măsură considerabilă în cazul în care legii fundamentale scrise i se conferă o forţă
juridică superioară oricărei alte reglementări, scrise sau cutumiare. Supremaţia
normelor constituţionale, implicând abrogarea oricăror cutume sau legiuiri mai vechi
incompatibile cu dispoziţiile acesteia precum şi lipsirea de efect a oricărui act
normativ ulterior care contravine dispoziţiilor respective, este o componentă esenţială
a noţiunii moderne de constituţie. Din acest motiv, criteriul formal al definirii acesteia
are un rol atât de important în societatea modernă. Criteriul formal nu epuizează însă
conţinutul noţiunii de constituţie. O analiză istorică sau sociologică a evoluţiei statelor
poate evidenţia oricând faptul că anumite reglementări (privitoare, de exemplu, la
contracte, comerţ, proprietate, moştenire sau la sistemul fiscal) au avut consecinţe
mult mai durabile şi mai profunde asupra evoluţiei acestor state decât anumite norme
constituţionale. În consecinţă, în definirea constituţiei ar trebui luat în considerare şi
criteriul material.
Sub aspect formal, o constituţie este o lege fundamentală, intitulată de regulă
chiar “constituţie”2, adoptată de o adunare special constituită – adunarea constituantă
– conform unei proceduri speciale, deosebite de cea a adoptării legilor ordinare, şi
care are o forţă juridică superioară celorlalte legi.
Sub aspect material, constituţia include toate reglementările, indiferent de
sursa lor formală, referitoare la instituirea şi exercitarea puterii în stat, raportul dintre
puterile statului, precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale. Cu alte cuvinte,
noţiunii de constituţie în sens material îi sunt subsumabile nu numai reglementările
cuprinse în actul intitulat „constituţie” (=constituţia în sens formal), ci şi o serie de
reglementări cuprinse în legi organice3 sau ordinare (legea electorală, legea partidelor
politice, legea cetăţeniei, legile privind organizarea Curţii Constituţionale, a
Guvernului sau a altor autorităţi publice), în acte ale Guvernului (de exemplu,
ordonanţa de urgenţă privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă),
hotărâri ale Parlamentului (regulamentele Parlamentului) sau chiar în cutume4. Chiar
şi unele reglementări constituind izvoare semnificative sau principale pentru alte
ramuri de drept conţin norme subsumabile noţiunii de constituţie în sens material.
Avem în vedere Codul civil, Codul familiei, Codul penal, Codul muncii Codul de
procedură civilă sau Codul de procedură penală. După cum am precizat de altfel mai
2
Nu însă întotdeauna: denumira oficială a Constituţiei germane din 1949 este de “Lege
fundamentală a Republicii Federale Germania”.
3
Noţiunea de “lege organică” apare în doctrina constituţională franceză. Aceste legi,
reprezentând o “prelungire a Constituţiei” regelmentează anumite domenii privind organizarea şi
funcţionarea unor organe sau autorităţi publice. În dreptul românesc, legile organice sunt cele care
reglementează un domeniu dintre cele prevăzute în art. 73, alin. (3) al Constituţiei. Lista acestor
domenii fiind destul de lungă, legea organică, în concepţia constituantului român, are o accepţiune
mult mai largă decât cea din doctrina franceză.
4
Cu privire la cutumă ca izvor al dreptului constituţional, vezi Tudor Drăganu, Drept
constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, vol. I, pp. 81-86. Lucrarea
va fi citată în cele ce urmează prescurtat: T. Drăganu, Dr. const.
5
sus, anumite norme sau instituţii juridice din dreptul civil, dreptul penal sau din
dreptul procesual au un rol important în configurarea fizionomiei politice şi juridice a
unui stat. Ele constituie totodată modalităţi de concretizare a garanţiilor unor drepturi
şi libertăţi consacrate constituţional.
După cum se poate observa cu uşurinţă, noţiunea de constituţie în sens
material este cu mult mai largă decât cea de constituţie în sens formal. Practic
întotdeauna, prima noţiune este inclusă în cea de-a doua. Destul de rar ce-i drept, apar
şi situaţii în care în legea fundamentală se găsesc norme reglementând relaţii relativ
puţin importante din viaţa socială, neîncadrabile sub aspect material în constituţie, dar
care îndeplinesc totuşi criteriile formale, având în consecinţă forţa juridică a unei
reglementări constituţionale. Exemple în acest sens constituie art. 132 din Constituţia
română din 1923, privitor la satisfacerea “trebuinţelor normale de lemne de foc şi de
construcţie ale locuitorilor din vechiul Regat, Basarabia şi Bucovina” ori un
amendament introdus în Constituţia elveţiană, la 20 august 1893, prin care se interzice
ca animalele de tăiat să fie sângerate înainte de fi puse în stare de inconştienţă
(ameţite). Raţiunea unor asemenea reglementări, care sub anumite aspecte reprezintă
manifestări cu caracter abuziv ale majorităţii parlamentare, rezidă în interesul de a
conferi o stabilitate mai mare unor soluţii legislative, împiedicând viitoarele majorităţi
parlamentare să schimbe reglementările respective altfel decât prin procedura greoaie
a revizuirii legii fundamentale. Evident, o asemenea practică este de natură să
afecteze prestigiul şi eficienţa legii fundamentale.
În literatura juridică s-a manifestat tendinţa de a formula definiţia constituţiei prin
utilizarea concomitentă a ambelor criterii: formal şi material. Definiţii de acest gen
întâlnim în lucrările unor specialişti precum: Genoveva Vrabie5, Ion Deleanu6 sau
Ioan Muraru şi Simina Tănăsescu7. În ce ne priveşte, ne raliem opiniei profesorului
clujean Tudor Drăganu, care consideră că o “definiţie a noţiunii de constituţie bazată
pe cumularea criteriului material cu cel formal este uneori prea strâmtă pentru a putea
cuprinde realitatea în întreaga ei complexitate”8.

5
Redăm definiţia acestei autoare: “constituţia ar putea fi definită ca acel act juridic fundamental
care se bucură de supremaţie în raport cu toate celelalte, act care reglementează principiile, modul
de organizare şi funcţionare a autorităţilor publice şi raporturile dintre ele, pe de o parte precum şi
raporturile dintre acestebautorităţi şi cetăţeni, prin consfinţirea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale acestora pe de altă parte”. Genoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii
politice, ediţia a 3-a, vol. I, Iaşi, 1999, pp. 232-233. Lucrarea va fi citată în continuare prescurtat: G,
Vrabie, Dr. const.
6
În opinia acestui autor, constituţia este ”actul juridic normativ suprem, cuprinzând normele
care au ca obiect de reglementare instituţionalizarea şi exercitarea puterii, norme adoptate în cursul
unei proceduri specifice”. Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura Servo-Sat,
Arad, 2001, p. 132. Lucrarea va fi citată în continuare prescurtat: I. Deleanu, Instituţii…
7
Constituţia este definită de aceşti autori ca fiind “legea fundamentală a unui stat, constituită din
norme juridice, investită cu forţă juridică supremă, şi care reglementează acele relaţii sociale
fundamentale, care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii”. Ioan
Muraru şi Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, 2001.
Lucrarea va fi citată în continuare prescurtat: I. Muraru şi S. Tănăsescu, Dr. const.
8
T. Drăganu, Dr. const., vol. I, p. 15.
6
§ 2. CLASIFICAREA CONSTITUŢIILOR

Varietatea constituţiilor este determinată de varietatea formelor de organizare


politică şi juridică reglementată de aceste legi fundamentale. În cele ce urmează, vom
examina clasificarea constituţiilor în funcţie de următoarele trei criterii: a) criteriul
sursei formale; b) criteriul modului de adoptare; şi c) criteriul rigidităţii.
Sub aspectul criteriului sursei formale, o constituţie poate fi scrisă sau
cutumiară. În prezent, aproape toate constituţiile în vigoare sunt constituţii scrise. În
ţara noastră au fost adoptate următoarele constituţii scrise9: Statutul dezvoltător al
Convenţiei de la Paris (1858), Constituţia din 1866, Constituţia din 1923, Constituţia
din 1923, cele 3 constituţii comuniste (din 1948, din 1952 şi din 1965), precum şi
actuala Constituţie, din 8 decembrie 1991. Constituţia scrisă poate consta dintr-un
singur act sau din mai multe acte normative distincte, având toate valoare
constituţională. Astfel, Constituţia celei de a III-a Republici franceze consta din trei
legi distincte, cu valoare constituţională, adoptate în 1875. Alteori, o constituţie scrisă
constând dintr-un singur act normativ, printr-una din dispoziţiile sale, stabileşte
valoarea constituţională a unor acte sau menţine în vigoare părţi ale vechii constituţii
abrogate. Astfel, preambulul actualei Constituţii franceze (adoptate în 1958),
proclamând ataşamentul faţă de “drepturile omului […], aşa cum au fost definite de
Declaraţia [drepturilor omului şi cetăţeanului] din 1789, confirmate şi completate prin
preambulul Constituţiei din 1946”, consacră valoarea constituţională a prevederilor
respective. Ele fac corp comun cu Constituţia din 1958. Legea fundamentală a
Germaniei (din 1949) menţine în vigoare (prin art. 140) dispoziţiile art. 136, 137, 138,
139 şi 141 ale Constituţiei de la Weimar, din 1919. Ele constituie parte integrantă a
respectivei legi fundamentale. Cele 26 de amendamente aduse, începând cu anul
1791, Constituţiei federale americane din 1787 constituie de asemenea parte
integrantă a Constituţiei.
Constituţiile cutumiare reprezintă un ansamblu de reguli nescrise privitoare
la desemnarea şefului statului, procedura parlamentară, numirea guvernului, controlul
parlamentar asupra executivului precum şi asupra unor drepturi fundamentale. S-ar
putea afirma în prezent că nu există constituţii propriu-zis cutumiare, ci doar
constituţii mixte, care constau din acte normative scrise, având prin tradiţie valoare
constituţională, acte completate de uzanţe şi practici constituţionale în viaţa
parlamentară sau în activitatea executivului. Asemenea constituţii mixte întâlnim în
Marea Britanie, Noua Zeelandă şi în Israel. În Marea Britanie actele scrise cele mai
importante care au valoare constituţională sunt: Magna Carta (1215), Petiţia Dreptului
(1628), Habeas Corpus Act (1679), The Bill of Rights (1689), Actul de succesiune la
9
Putem considera, din punct de vedere al conţinutului reglementării, ca fiind constituţii şi
Regulamentele organice din Ţara Românească (1831) şi Moldova (1832) precum şi Convenţia de la
Paris (1858), care a permis constituirea Principatelor Unite, stabilind şi principiile organizării
acestora. Reglementările respective nu constituie însă emanaţii ale voinţei unei reprezentaâte
naţionale, fiind impuse din afară, şi – prin urmare – nu satisfac criteriul formal al noţiunii de
constituţie.
7
tron (1702), Actele (=legile) privind Parlamentul (1911 şi 1949), precum şi Actul
asupra “pair”-iei pe viaţă (1958). În privinţa acestei opinii se cuvin făcute două
observaţii: în primul rând orice constituţie este de fapt „mixtă”; chiar şi o constituţie
„scrisă” este completată de o serie de cutume privind de exemplu modul de
interpretare a unui anumit text constituţional.

De exemplu, art. 93, alin. 1 al Constituţiei române din 30 iunie 1866


(„Domnul numeşte şi revocă pe miniştrii săi”), a fost interpretat în mod constant în
sensul desemnării ca prim ministru a şefului partidului care obţinea în urma alegerilor
majoritatea în Parlament. Această practică uniformă şi constantă avea semnificaţia
unei cutume constituţionale, şi a fost respectată până în 1934, deşi frecvent regele îşi
impunea poziţia, solicitând (şi obţinând) demisia Guvernului şi numind un prim
ministru interimar, care câştiga apoi alegerile (organizându-le în mod corespunzător).
Prin urmare regula cutumiară menţionată a fost uneori ocolită însă nu încălcată,
constituind până în ianuarie 1934 o normă esenţială în edificiul politic şi
constituţional al României.

A doua observaţie priveşte faptul că o constituţie cutumiară nu devine scrisă


prin faptul că o parte – chiar şi considerabilă – a normelor sale sunt consemnate în
scris. De-a lungul secolelor au fost redactate numeroase „cărţi de cutume” în Europa,
fără ca normele respective să-şi piardă caracterul cutumiar. Nici împrejurarea că o
serie de acte normative, adoptate de către Parlament sub forma unor legi fac parte din
„constituţie” nu schimbă esenţial caracterul cutumiar al acesteia. Absenţa trăsăturilor
formale (procedura specială, intenţia de a statua o „lege fundamentală” pentru stat,
concepută ca exhaustivă şi având forţă juridică supremă), face ca valoarea
constituţională a legilor respective să fie es însăşi produsul unei cutume. Faptul că
Parlamentul britanic nu a abrogat sau modificat „Habeas Corpus Act”, sau un alt act
„constituţional” similar – deşi teoretic lucrul acesta ar fi fost oricând posibil în baza
unui act adoptat cu majoritate simplă de către Camera Comunelor (care până în 1911,
ar fi trebuit aprobat de Camera Lorzilor) – este consecinţa unei cutume
constituţionale. Forţa juridică efectivă a acestor acte legislative esenţiale, prestigiul şi
valoarea lor simbolică decurg din împrejurarea că prin cutumă li se conferă
importanţa pe care o au.

Putem constata că drepturile şi libertăţile fundamentale au constituit obiect al


primelor consacrări juridice pozitive. Viaţa parlamentară britanică precum şi
organizarea guvernului şi controlul asupra acestuia rămân în continuare sub incidenţa
unor cutume şi uzanţe constituţionale. Teoretic, o constituţie cutumiară este mult mai
flexibilă decât o constituţie scrisă, care de multe ori consacră expres în textul ei
norme greoaie privind revizuirea. În fapt însă o constituţie cutumiară se dovedeşte
foarte stabilă, ataşamentul faţă de tradiţie şi faţă de soluţiile politice confirmate de
experienţa practică fiind capabil să păstreze nealterată esenţa unei reglementări mai
bine decât ar face-o stipularea unei bariere procedurale.

8
Sub aspectul modului de adoptare, constituţiile scrise (evident constituţiile
cutumiare, cristalizându-se treptat, nu pot fi “adoptate”) se clasifică în a) constituţii
octroiate sau carte concedate; b) constituţii statut; c) constituţii pact; d) constituţii
convenţie şi e) constituţii referendare.
a) Constituţiile octroiate10 (numite şi carte concedate) constituie sub aspect
formal, acte unilaterale ale unui suveran. Ele reprezintă o emanaţie a puterii sale în
principiu absolute, dar în fapt sunt consecinţa erodării poziţiei politice a suveranului,
care se vede constrâns de împrejurări la anumite concesii. Exemple în acest sens sunt:
Carta constituţională a regelui Ludovic al XVIII-lea al Franţei, din 4 iunie 1814,
Constituţia Regatului Piemontului şi al Sardiniei din 4 martie 1844 sau Constituţia
japoneză din 11 februarie 188911.
b) Statutul constituie tot o emanaţie a voinţei şefului statului, însă este supus
aprobării prin populaţiei prin plebiscit. Formal o constituţie-statut reprezintă un
progres prin implicarea voinţei poporului şi o recunoaştere a puterii constituante a
acestuia, însă în practică deseori rezultatul unui plebiscit a putut fi determinat de către
organizatorii acestuia, prin constrângere, intimidare, fraudă sau propagandă
unilaterală. Chiar făcând abstracţie de aceste modalităţi de influenţare a electoratului,
organizatorii unui plebiscit sau a unui referendum beneficiază întotdeauna de
înclinaţia naturală a majorităţii populaţiei de a prefera soluţiile concrete, chiar şi cele
criticabile, lipsei unei soluţii şi situaţiei de incertitudine decurgând de aici. Exemple
în acest sens: Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864) din Principatele
Unite sau Constituţia supusă de Regele Carol al II-lea aprobării prin plebiscit în 27
februarie 1938.
c) Pactul este consecinţa unui compromis, încheiat de cele mai multe ori între
monarh şi forţele politice reprezentate în Parlament (nobilimea, “Starea a III-a” sau
“burghezia”). Monarhul renunţă la o parte din prerogativele sale tradiţionale şi se
angajează să respecte actele Parlamentului. Actele prin care s-au instituit monarhiile
constituţionale în secolul al XIX-lea, reprezentând compromisuri între grupurile
sociale conservatoare, în general apropiate dinastiei conducătoare (cler, nobilime,
armată, corpul înalţilor funcţionari) şi “societatea civilă” sunt subsumabile categoriei
de constituţie-pact. Carta franceză din 14 august 1830 este invocată ca exemplu în
acest sens.
d) Constituţia-convenţie reprezintă formă de legea fundamentală, care a fost
dezbătută şi adoptată de o adunare anume aleasă, în acest scop. Sub aspect formal, o
constituţie-convenţie reprezintă emanaţia integrală a voinţei poporului, manifestate
prin reprezentanţa naţională, fără nici un fel de constrângeri ori limitări impuse de
tradiţie sau de ingerinţele puterii executive. Arhetipul constituţiilor-convenţie îl
reprezintă Constituţia federală a Statelor Unite, adoptată de Convenţia Federală,
întrunită la Philadelphia, în 1787.
e) Constituţia referendară este legea fundamentală adoptată de o
reprezentanţă naţională (adunare constituantă) supusă ulterior aprobării poporului prin

10
Din fr. octroyer = a acorda, a concesiona.
11
T. Drăganu, Dr. const., vol. I, p. 76.
9
referendum. Observaţiile formulate cu privire la constituţia-statut sunt în linii mari
valabile şi aici; tendinţa firească a poporului va fi întotdeauna să aprobe constituiţia
propusă, chiar şi în cazul în care rezervele faţă de ea sunt numeroase şi consistente. Pe
de altă parte, dezbaterea publică a textului constituţional în adunarea constituantă
oferă garanţii ale reflectării în mod echilibrat şi echitabil a intereselor mai multor
categorii sociale şi orientări politice în textul constituţiei. Aprobarea (după cum am
precizat, uşor de anticipat) a poporului prin referendum prezintă atuul legitimării
superioare a constituţiei respective, fapt dezirabil în cazul în care confruntări politice
recente pe plan intern şi crize nesoluţionate în momentul adoptării constituţiei ar fi de
natură să afecteze imaginea de reprezentativitate a adunării constituante, dominată de
o majoritate inevitabil diferită de cea a parlamentelor de mai târziu, afectând astfel
indirect autoritatea legii fundamentale.

Sub aspectul modalităţii de revizuire, constituţiile pot fi suple sau rigide. Şi


această clasificare este aplicabilă doar constituţiilor scrise, din moment ce constituţiile
cutumiare nu sunt susceptibile de revizuire. Rigiditatea constituţională constituie un
important corolar al supremaţiei legii fundamentale. Aprecierea rigidităţii nu trebuie
făcută doar în funcţie de procedurile prevăzute pentru revizuire, ci şi în funcţie de
efectivitatea aplicării lor. În anumite împrejurări, o constituţie stabilind proceduri mai
complicate de revizuire poate fi revizuită mai frecvent decât o constituţie cuprinzând
norme mai suple.
Constituţiile suple prevăd modalităţi simplificate de revizuire. Este vorba în
general de adoptarea legii de revizuire cu o majoritate calificată (de regulă două
treimi din numărul membrilor camerelor) de către legiuitorul ordinar (care devine
constituant prin întrunirea acestei majorităţi calificate). Constituţiile comuniste au fost
în general constituţii suple. Faţada politică democratică pe care s-au străduit să o
afişeze regimurile totalitare de stânga impunea respectarea - aparentă şi din motive
tactice - a anumitor reguli ale jocului democratic, dar rigiditatea constituţională, ca şi
controlul constituţionalităţii legilor, nu făceau parte din această categorie. Adoptarea
expeditivă – uneori intempestivă – a unor decizii politice într-un stat comunist
reclama o procedură legislativă rapidă, care ar fi fost stânjenită de o rigiditate
constituţională excesivă. Constituţii suple întâlnim însă şi în state democratice.
Constituţia Germaniei din 1919 ca şi Legea fundamentală a Republicii Federale
Germania, din 1949, sunt constituţii suple.
Constituţiile rigide prevăd modalităţi greoaie de revizuire, stabilind uneori
condiţii suplimentare. Astfel Constituţia americană din 1787 stabilea anumite
interdicţii şi limitări privind revizuirea sa în următorii 10 ani de la adoptare.
Constituţia americană prevede adoptarea amendamentelor(=legi de revizuire) cu o
majoritate de două treimi a ambelor Camere ale Congresului, urmată de ratificarea
acestora de către state. Amendamentul intră în vigoare după ratificarea sa de către trei
sferturi din numărul statelor membre ale federaţiei. Constituţiile române din 1866, din
1923 şi din 1938, ca şi actuala Constituţie pot fi calificate drept constituţii rigide.
Condiţiile şi procedura de revizuire a Constituţiei României din 1991 vor fi examinate
în secţiunea următoare.
10
§ 3. REVIZUIREA CONSTITUŢIEI

Constituţia română din 8 decembrie 1991 poate fi calificată drept o


constituţie rigidă. Rigiditatea se manifestă sub următoarele aspecte: a) limitarea
iniţiativei revizuirii; b) procedura de revizuire; şi c) stipularea unor limite ale
revizuirii. Revizuirea este reglementată de dispoziţiile Titlului VI al legii
fundamentale (art. 150-152).
Iniţiativa revizuirii este prevăzută în art. 150. Ea poate fi exercitată de către
Preşedintele României la propunerea Guvernului, de către un sfert din numărul total
al deputaţilor sau al senatorilor precum şi de 500.000 de cetăţeni cu drept de vot.
Aceştia trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării astfel încât, din
fiecare dintre acestea să se obţină cel puţin 10.000 de semnături în sprijinul iniţiativei
de revizuire. Curtea Constituţională se pronunţă din oficiu asupra legilor de revizuire
(art. 146, lit. a)). Ea se mai pronunţă asupra iniţiativelor legislative – inclusiv de
revizuire – ale cetăţenilor (art. 146, lit. j)).
Legea de revizuire trebuie adoptată de ambele Camere ale Parlamentului cu o
majoritate de două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. În cazul în care
prin procedura de mediere nu se ajunge la acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în
şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul total al
deputaţilor şi senatorilor. Legea de revizuire este definitivă numai după confirmarea
ei prin referendum. Referendumul va fi organizat conform dispoziţiilor Legii nr.
3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului.
În privinţa limitelor revizuirii, art. 152 stabileşte trei categorii de interdicţii:
a) de ordin material; b) sub aspectul finalităţii; şi c) de ordin temporal.
Dispoziţiile constituţionale privind caracterul naţional, unitar, independent şi
indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea
teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma
obiectul revizuirii (art. 152, alin. (1)).
Nu este admisă revizuirea – indiferent de dispoziţiile care formează obiectul
acesteia – în cazul in care are drept efect suprimarea unor drepturi sau libertăţi
fundamentale ori a garanţiilor acestora (art. 152, alin. (2)).
În fine, Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării
de urgenţă, în timp de război sau în perioada de prelungire a mandatului
Parlamentului (art. 152, alin. (3) şi art. 63, alin. (4), fraza a 2-a, teza 1).

§ 4. CONTROLUL DE CONSTITUŢIONALITATE

§ 4.1. Necesitatea controlului de constituţionalitate

Ca lege fundamentală a statului, constituţia cuprinde nu numai reguli


privitoare la organele de stat şi la procedura legislativă, ci şi un catalog al drepturilor
11
şi libertăţilor fundamentale; ea apare deci nu doar ca un sistem de norme procedurale,
ci ca un ansamblu de reguli de fond. Încălcarea unor norme privind drepturile
individului constituie cea mai evidentă manifestare abuzivă a puterii legiuitoare, iar
într-un sistem politic bazat pe atribuirea celor mai largi prerogative către parlament,
această încălcare riscă să rămână nesancţionată.12 De altfel, nici încălcarea
dispoziţiilor organizatorice ale constituţiei nu este nici pe departe lipsită de urmări.
Chiar dacă scurtarea sau simplificarea unor proceduri constituţionale sau încălcarea
limitelor stricte a unor competenţe pare să rezolve practic şi expeditiv o problemă
urgentă, o asemenea soluţie deschide poarta unor abuzuri imprevizibile şi mult mai
grave în viitor. Prin urmare garanţia supremaţiei constituţiei implică existenţa unui
mecanism care să lipsească de efecte actele contrare dispoziţiilor constituţionale.
Un asemenea mecanism trebuie în primul rând să vizeze actele puterii
legislative. Controlul constituţionalităţii legilor nu epuizează însă domeniul
controlului de constituţionalitate. Actele emise de guvern în urma delegării
legislative13 pot de asemenea să contravină legii fundamentale. Legea de abilitare
poate fi constituţională, însă guvernul poate reglementa depăşind limitele acesteia sau
încălcând drepturi fundamentale garantate de constituţie. Probleme de acest gen mai
pot să apară în statele federale, în privinţa conflictelor de competenţă între federaţie şi
state sau în cazul unei legi statale care contravine unei legi federale. De asemenea
anumite litigii de natură electorală pot privi alegerea unor autorităţi constituţionale
sau rezultatele unui referendum. Între autorităţile publice mai pot surveni (alte)
conflicte cu privire la interpretarea unor dispoziţii constituţionale. Controlul de
constituţionalitate trebuie prin urmare să se întindă dincolo de domeniul strict al
controlului constituţionalităţii legilor, să privească şi alte acte şi, în anumite
împrejurări, să se extindă asupra unor fapte care au relevanţă în viaţa politică şi
constituţională a statului. Toate aceste modalităţi de control au ca element comun
interpretarea constituţiei, în raport cu anumite legi sau cu dispoziţii concrete ale
acestora, cu alte acte normative ori individuale sau cu anumite fapte.
Latura cea mai importanţă a controlului de constituţionalitate o reprezintă
controlul constituţionalităţii legilor. În mod normal, un asemenea control este
realizat de un organ independent, altul decât cel care a elaborat norma juridică supusă

12
Trebuie să precizăm că atribuţiile parlamentului în materie de legiferare nu s-au cristalizat
decât treptat. În Anglia, Parlamentul avea iniţial rolul de a stabili, ca instanţă supremă, conţinutul
cert şi definitiv al „legii” (în sensul de „lege a ţării”, lege comună sau „common law”, cu caracter
preponderent cutumiar), treptat hotărârile acestuia au dobândit un caracter general, statuând dincolo
de limitele cazului examinat. La origine competenţa primordială a acestei adunări era eminamente
judiciară. Chiar şi în prezent, Camera Lorzilor mai păstrează atribuţiile de instanţă supremă a
Regatului Unit. O competenţă judiciară reziduală întâlnim şi în cazul Senatului SUA, în ceea ce
priveşte procedura de „impeachment”. Vezi pentru detalii în privinţa Parlamentului englez, Charles
Howard McIllwain, The High Court of Parliament and its Supremacy. An Historical Essay on the
Boundaries between Legislation and Adjudication in England, New Haven: Yale University Press,
London: Henry Frowde Oxford University Press, 1910 (Reprint Edition 1979 by Arno Press Inc.), în
special pp. 3-38, 103-104, 109-246.
13
Iar în cazul ordonanţelor de urgenţă prevăzute de art. 115, alin. (4), chiar şi în absenţa unei
delegări legislative exprese.
12
controlului. Este de precizat că, în cazul exercitării unui asemenea control, constatarea
încălcării de către legiuitor a dispoziţiilor legii fundamentale nu are drept consecinţă
abrogarea sau “anularea” legii – conform exigenţelor principiului separaţiei puterilor
în stat, doar parlamentul poate abroga o lege – ci doar lipsirea ei de efecte, fie faţă de
părţile unui litigiu, fie faţă de toţi subiecţii de drept. Practic însă, consecinţa declarării
neconstituţionalităţii este aceeaşi cu a abrogării: legea neconstituţională nu se mai
aplică.

§ 4.2. Forme de control al constituţionalităţii legilor

Controlul constituţionalităţii legilor poate fi politic, parlamentar sau


jurisdicţional. Unii autori menţionează şi un control prin intermediul opiniei publice;
în cazul unor grave încălcări a ordinii constituţionale sau a drepturilor fundamentale,
poporul se poate opune guvernanţilor şi are chiar un drept la insurecţie. “Dreptul la
rezistenţă” era frecvent invocat în evul mediu, într-o epocă în care noţiunea de
suveranitate nu era clar conturată, iar puterea statului era departe de a fi necontestată.
În secolele XVI-XVII, autori de orientare jusnaturalistă (Vitoria, Suarez, Althusius,
Grotius) au făcut deseori referiri la un asemenea drept. Chiar şi în prezent, dispoziţii
constituţionale în vigoare (art. 20, alin. 4 al Legii Fundamentale a Germaniei din
1949)14 îl consacră. Dreptul la rezistenţă nu constituie însă un control de
constituţionalitate; exercitarea sa poate duce la înlăturarea unui guvern sau chiar la
prăbuşirea unui sistem politic şi constituţional dar nicidecum la înlăturarea punctuală
a unei dispoziţii contrare legii fundamentale.
Controlul politic al constituţionalităţii legilor a apărut în Franţa. Conform
Constituţiei anului VIII (=1799), el se exercita asupra proiectelor de lege, anterior
promulgării acestora, de către Senat. În timpul celui de-al doilea Imperiu (1851-
1870), Senatului îi reveneau atribuţii similare. Caracterul politic al acestei forme de
control decurgea din modul de constituire şi din poziţia celei de a doua camere;
conform articolului 20 al Constituţiei din 1852, cu excepţia cardinalilor, mareşalilor şi
amiralilor – membri de drept – , senatorii erau numiţi de Preşedintele Republicii (iar
după instituirea Imperiului, de către Împărat). Controlul de constituţionalitate realizat
în prezent în Franţa (prin Consiliul Constituţional) este considerat frecvent ca fiind un
control politico-jurisdicţional, şi aceasta în baza faptului că membrii acestui consiliu
sunt numiţi de către Preşedinte, Senat şi respectiv de Adunarea Deputaţilor. Unii
autori încadrează însă controlul instituit de Constituţia franceză din 1958 în categoria
controlului jurisdicţional.
Controlul parlamentar constă în examinarea legii, de regulă anterior adoptării
acesteia, de regulă de către o comisie constituţională. Examinarea se face sub aspectul
conformităţii cu constituţia. Această formă de control a fost întâlnită în statele
comuniste şi avea un caracter pur formal15. Conform concepţiei comuniste, de
inspiraţie sovietică, privind organizarea politică şi constituţională a statului, adunările
14
Inserat în 1968 printr-o lege de revizuire a Constituţiei, aliniatul respective prevede că: “Toţi
germanii au drept de rezistenţă împotriva oricui încearcă să înlăture această ordine [constituţională],
atunci când nici un alt remediu nu este posibil.”
13
reprezentative (=parlamentele) erau “organe supreme ale puterii de stat”, cărora le
erau subordonate toate celelalte organe ale statului (“ale administraţiei de stat”,
“organele judecătoreşti” şi cele ale “procuraturii”); un control exercitat de un organ
aparţinând oricăreia din aceste din urmă categorii era incompatibil cu poziţia supremă
a organelor “puterii de stat”, constituind aşadar o negare a suveranităţii poporului.
Controlul exercitat chiar de către organul a cărui activitate urmează a fi controlată nu
are cum să fie efectiv; această formă de control a constituit de altfel una din
modalităţile, prea puţin convingătoare de altfel, prin care statele comuniste căutau să
creeze aparenţa unei vieţi politice şi parlamentare cât de cât democratice.
Singura formă efectivă şi imparţială de control al constituţionalităţii legilor
este cea jurisdicţională. Împotriva unei asemenea forme de control se poate formula
obiecţia – aparent redutabilă – că un act legislativ, exprimând voinţa generală
manifestată prin intermediul reprezentanţei naţionale, este supus cenzurii unui organ
al statului cu o legitimare democratică mult inferioară, şi anume judecătorului.
Obiecţia poate fi înlăturată dacă luăm în considerare faptul că voinţa poporului îşi
găseşte manifestarea cea mai înaltă în textul constituţiei, care limitează chiar şi voinţa
legiuitorului. Or, pronunţându-se asupra constituţionalităţii unei legi, judecătorul nu
face decât să evidenţieze aceste limite şi să dea curs voinţei poporului, aşa cum a fost
consacrată în legea fundamentală.16

Această formă de control cunoaşte două variante: controlul realizat de către


instanţele ordinare (în Statele Unite ale Americii şi – până în 1940 – şi în România) şi
cel îndeplinit de instanţe speciale, şi anume de curţile constituţionale. Prima variantă
de control a fost creată pe cale pretoriană.

Pretorul era, în Roma antică, un magistrat având atribuţii de ordin politic,


militar şi jurisdicţional. Formal, el nu putea crea norme de drept (“praetor jus facere
non potest”). Atribuţiile sale judiciare erau limitate la organizarea proceselor între
particulari; în acest sens el verifica admisibilitatea unei acţiuni şi stabilea limitele
înlăuntrul cărora aveau a se pronunţa judecătorii, în funcţie de faptul dacă aserţiunile
reclamantului erau sau nu dovedite în faţa acestora. Utilizând aceste atribuţii, el a
jucat un rol însemnat în configurarea instituţiilor dreptului roman şi a creat numeroase
15
Este vorba de o “formă denaturată” de control al constituţionalităţii legilor. Vezi Ion
Deleanu, Justiţia constituţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, pp. 171-174 (lucrarea va fi
citată în continuare prescurtat: I. Deleanu, Justiţia…).
16
Problema a fost abordată încă din secolul XVII de către „părinţii fondatori” ai Statelor Unite.
Astfel, Alexander Hamilton subliniază că această formă de control presupune doar că puterea
poporului este superioară atât celei a instanţelor judecătoreşti cât şi celei a Congresului, iar în caz de
contradicţie între voinţa legislativului, exprimată în actele Congresului şi cea a poporului, exprimată
prin Constituţie, judecătorii trebuie să acorde prioritate celei din urmă. ("It only supposes, that the
power of the people a superior to both [the courts and the Congress]; and that where the will of the
legislature, declared in its statutes, stands in opposition to that of the people, declared in the
Constitution, the Judges ought to be governed by the latter rather than the former."Alexander
Hamilton, în The Federalist, nr. 78). Acest argument a fost reiterat de altfel mai târziu de către
John Marshall în cazul "Marbury vs. Madison”.
14
reguli noi de drept, prin faptul că a condiţionat exercitarea atribuţiilor sale în funcţie
de anumite împrejurări, neprevăzute de lege, a aplicat dispoziţiile legii şi în alte cazuri
decât cele avute în vedere de aceasta şi a refuzat aplicarea unor dispoziţii în anumite
situaţii, când această aplicare ar fi contravenit echităţii. În limbajul juridic actual, prin
cale pretoriană se desemnează modalitatea de creare a unei instituţii de drept de către
practică, îndeosebi de către jurisprudenţă.

În cazul “Marbury versus Madison”, pronunţat în 180317, Curtea Supremă a


Statelor Unite respinge cererea reclamantului, William Marbury, invocând
neconstituţionalitatea unei legi. William Marbury fusese numit judecător de pace
împreună cu alţi partizani sau apropiaţi ai Partidului Federalist în ultimele zile ale
administraţiei John Adams (1797-1801), înainte de intrarea în funcţie a noului
preşedinte, Thomas Jefferson. Pierzând alegerile din noiembrie 1800, atât pentru
funcţia de Preşedinte cât şi pentru Congres, federaliştii au căutat ca în ultimele luni
înainte de predarea puterii să-şi consolideze influenţa în sfera puterii judiciare. În
urma îmbolnăvirii „oportune” a unui judecător la Curtea Supremă, secretarul de stat
în funcţie, John Marshall, este numit de Preşedinte judecător la această instanţă, cu
începere de la data încetării exercitării funcţiei sale de secretar de stat (4 martie 1801).
În ultimele zile ale legislaturii vechiului Congres este adoptată o lege prevăzând
înfiinţarea unor noi instanţe judecătoreşti federale, iar în posturile astfel create sunt
numiţi apropiaţii regimului, printre care şi Marbury. Acesta nu reuşeşte să ajungă în
timp util la Casa Albă pentru a-şi primi ordinul de numire. Noul secretar de stat,
James Madison, a refuzat să-i înmâneze ordinul de numire care era semnat de
preşedintele Adams în ultima zi a mandatului său şi avea deja aplicat sigiliul Statelor
Unite.18 Marbury s-a adresat Curţii Supreme, cerând emiterea de către aceasta a unui
ordin de injoncţiune (“writ of mandamus”). Printr-un asemenea ordin se obliga o
persoană sau o autoritate – în speţă secretarul de stat – să-şi îndeplinească o obligaţie
prescrisă de lege. Curtea a apreciat dispoziţiile legii din 1789, care stabilea
competenţa în privinţa unor asemenea cereri, ca fiind în contradicţie cu dispoziţiile
articolului III, secţiunea a II-a din Constituţia americană, privitoare la competenţa
Curţii Supreme.
În raţionamentul său, John Marshall, preşedintele Curţii Supreme, a pornit
de la faptul că, în cazul unei neconformităţi între Constituţie şi lege, judecătorul va fi
în situaţia, fie de a ignora Constituţia aplicând legea, fie de a respecta legea
fundamentală, neaplicând legea contrară acesteia. Obligaţia de a respecta legea nu
înlătură obligaţia respectării Constituţiei. Atât actul Congresului (=Parlamentul
Statelor Unite) cât şi Constituţia sunt legi, iar a stabili care este legea aplicabilă – şi,

17
Pentru prezentarea în detaliu a deciziei, cu ample citate din textul original, v vezi Roxana
Costache, Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii. Marbury v. Madison, 23 februarie 1803,
în AUB Drept, Anul LIV, Serie Nouă, Iulie-Septembrie 2004 (III-2004), pp. 136-147.
18
Faptul că ordinul era semnat şi avea aplicat pe el sigiliul implica evidente consecinţe juridice:
actul de numire era adoptat în mod valabil, iar înmânarea ordinului avea doar semnificaţia unei
operaţiuni materiale la care era obligat secretarul de stat în funcţie, personal sau printr-un
subordonat de-al său.
15
eventual, care lege nu va fi aplicată – constituie o atribuţie de domeniul puterii
judecătoreşti. Evident judecătorul nu poate ignora Constituţia; în cazul însă în care o
într-o lege se stipulează expres că dispoziţiile ei sunt aplicabile într-un caz dedus spre
judecare instanţei şi aceste dispoziţii sunt contrare Constituţiei, dispoziţiile legii
trebuie ignorate, în favoarea celor ale Constituţiei. Nu se poate susţine că un act
legislativ al Congresului adoptat ulterior adoptării Constituţiei şi cuprinzând prevederi
contrare dispoziţiilor acesteia ar reprezenta o modificare a respectivelor dispoziţii.
Constituţia americană a stabilit în art. V o procedură specială de revizuire a
prevederilor sale; or, aceste dispoziţii ar fi lipsite de sens în cazul în care s-ar admite
posibilitatea modificării de către Congres, prin acte legislative adoptate după
procedura ordinară, a normelor constituţionale.
Este de remarcat că, aparent surprinzător, John Marshall pronunţă o hotărâre
contra intereselor unui reprezentant al grupării politice din care provenea şi
convenabilă partidului politic rival acesteia. Poziţia sa, dar mai ales a Curţii Supreme,
era însă foarte precară. Congresul şi Casa Albă, aflate sub controlul democrat-
republicanilor, priveau cu ostilitate sfera judiciarului, percepută ca o citadelă a vechii
puteri. Iritaţi de manevrele legislative de ultim moment ale vechii majorităţi
federaliste dar şi din dorinţa de a împiedica instanţa supremă să invalideze actul prin
care abrogau unele reglementări din legislatura anterioară, democrat-republicanii,
majoritari în Congres, au suprimat sesiunile din 1802 ale Curţii Supreme, permiţând
întrunirea ei abia în februarie 1803. O hotărâre contrară administraţiei Jefferson ar fi
fost privită cu mare ostilitate şi este foarte îndoielnic că ar fi fost pusă în executare.
Prin hotărârea sa, Marshall satisface în aparenţă executivul respingând cererea lui
Marbury, instituind pe de altă parte într-un mod mai puţin spectaculos dar eficient, o
putere considerabilă, neprevăzută de textul constituţiei, în seama Curţii Supreme: cea
de a controla actele puterii legiuitoare sub aspectul conformităţii lor cu legea
fundamentală.
Un raţionament similar a fost enunţat în România de Tribunalul Ilfov în
1912, în aşa numitul “Proces al tramvaielor” (“Societatea de Tramvaie Bucureşti
contra Primăriei Comunei Bucureşti”). Declararea de către Tribunalul Ilfov a
neconstituţionalităţii unei legi adoptate în timpul guvernării conservatoare, precum şi
menţinerea acestei soluţii de către Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a dus la demisia
guvernului conservator.19 Instanţa a declarat neconstituţională o lege adoptată de
Parlament în 1911, prin care se modificau condiţiile de asociere între S. T. B. şi
Primăria Capitalei în legătură cu construirea, întreţinerea şi exploatarea unei reţele de
linii de tramvai în Bucureşti. Legea respectivă fusese adoptată după declanşarea unui
litigiului, ca lege de interpretare a legii din 1909 (adoptată în timpul guvernării
liberale). Constituţia din 1866 nu cuprindea nici o dispoziţie expresă care să interzică
adoptarea legilor retroactive, însă Tribunalul Ilfov (confirmat de instanţa supremă) a
considerat că simpla intitulare a unui act normativ ca „lege de interpretare” nu îi
19
Vezi Anastasie Iordache, Legislaţia conservatoare şi criza balcanică, în Istoria
Parlamentului şi a vieţii parlamentare în România (lucrare editată de Institutul de Istorie „Nicolae
Iorga” din Bucureşti), Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1983, pp. 430-
445 (=Capitolul XIV), la p. 440.
16
conferă acestuia caracterul unui act interpretativ, aplicabil retroactiv; în plus această
lege contravine dispoziţiilor constituţionale privind independenţa justiţiei şi garanţiei
dreptului de proprietate.
Constituţia română din 1923 stipulează expres, în art. 103, alin. 1,
competenţa exclusivă a Curţii de Casaţie (=instanţa supremă a ţării) în privinţa
controlului de constituţionalitate a legilor. Legea declarată neconstituţională devenea
inaplicabilă, dar această decizie se mărginea asupra cazului judecat. Dispoziţii
identice găsim şi în art. 75 al Constituţiei române din 1938.
A doua variantă a controlului jurisdicţional al constituţionalităţii legilor
presupune constituirea unor instanţe speciale – curţile constituţionale – ale căror
atribuţii rezidă în principal, dar nu exclusiv, în verificarea conformităţii cu Constituţia
a dispoziţiilor actelor legislative.
Ideea unui control jurisdicţional de constituţionalitate a fost formulată pentru
prima oară de către Georg Jellinek, într-o lucrare publicată în 1885.20 Jellinek remarca
faptul că dacă anterior limitării prerogativelor monarhului prin control parlamentar
asupra guvernului şi prin garanţia drepturilor, pericolul principal al încălcării normelor
constituţionale venea din partea executivului, odată cu consacrarea unor largi puteri
parlamentare, apare posibilitatea ca legiuitorul însuşi să contravină dispoziţiilor legii
fundamentale.21 Soluţia consta fie în crearea unei instanţe constituţionale distincte
(Verfassungsgerichtshof = Curte de Justiţie Constituţională), fie în lărgirea
competenţelor instanţei supreme deja existente (Reichsgericht).
Crearea acestor instanţe mai este legată de ideile şi concepţiile juristului vienez
Hans Kelsen, reputat specialist în drept constituţional şi internaţional public. Primele
curţi constituţionale au apărut în Austria şi Cehoslovacia, în anul 1920. În opinia lui
Kelsen, rolul Curţi Constituţionale este cel al unui “legiuitor negativ”; ea va declara
neconstituţionale, deci inaplicabile anumite dispoziţii ale unei legi supuse controlului ei,
dar nu va putea înlocui dispoziţiile înlăturate cu altele noi. Controlul de
constituţionalitate realizat de instanţe speciale poate fi atât anterior (înainte de intrarea
în vigoare a legii) cât şi posterior (după intrarea în vigoare a legii). El poate fi declanşat
pe cale de acţiune, la sesizarea anumitor autorităţi sau a anumitor demnitari (Preşedinte,
Guvern, parlamentari), a cetăţenilor ori din oficiu, sau pe cale de excepţie.

Excepţia este un mijloc procedural de apărare prin care o parte interesată se


opune continuării judecării unui proces, urmărind să împiedice sau să întârzie
judecata, fără a afecta fondul litigios al cauzei. Excepţia poate tinde la respingerea
acţiunii sau a căii de atac (excepţia dirimantă) sau doar la amânarea judecăţii
(excepţia dilatorie). În cazul ridicării unei excepţii, instanţa este obligată să se
pronunţe mai întâi asupra acesteia, şi abia apoi asupra fondului cauzei. Excepţia de
neconstituţionalitate este practic întotdeauna o excepţie dirimantă. Ea nu va fi
soluţionată de instanţa în faţa căreia a fost ridicată, ci de către Curtea Constituţională.

20
Georg Jellinek, Ein Verfassungsgerichtshof für Österreich, 1885.
21
Ibid., pp. 7 şi urm.
17
§ 4.3. Interpretarea Constituţiei

În cazul oricărui act normativ, interpretarea vizează stabilirea înţelesului


textului acestuia, sau mai exact precizarea voinţei autorului său exprimate în prin
acesta. Ca act scris, constituţiei i se aplică de asemenea canonul celor patru metode de
interpretare stabilite cu peste un secol şi jumătate în urmă de către Savigny22:
interpretarea gramaticală, interpretarea logică, interpretarea sistematică şi
interpretarea istorică. Prima metodă, cea mai des uzitată, determină înţelesul
textului de lege pe baza semnificaţiei obişnuite a termenilor pe care îi conţine, privite
în raport de funcţia lor sintactică . Interpretarea logică vizează decelarea conexiunilor
logice dintre diversele dispoziţii ale unui act şi implicaţiile acestora; de multe ori un
text neagă ceea ce nu afirmă explicit, iar alteori tot ceea ce nu se interzice în mod
expres este permis. A treia metodă de interpretare pune accentul pe caracterul de
sistem ordonat şi raţional organizat al dreptului pozitiv, căutând să plaseze actul
interpretat în contextul său normativ, să precizeze raporturile sale cu alte acte
normative mai generale sau de detaliu, să identifice alte norme incidente cazului în
discuţie şi să decidă pe această bază regula aplicabilă. Metoda istorică pune accentul
pe stabilirea înţelesului textului interpretat pe baza proiectelor şi documentelor
pregătitoare ale actului normativ în discuţie, a dezbaterilor parlamentare şi a luărilor
de poziţie ale celor implicaţi, cu alte cuvinte pe ceea ce în doctrina engleză şi
americană (unde această metodă se bucură de o apreciere deosebită) se numeşte
„legislative history”.
Alături de metodele obiective de interpretare, mai putem avea în vedere
intenţia autorilor actului interpretat, caz în care operează interpretarea teleologică.
Ea vizează obiectivul avut în vedere de legiuitor, obiectiv care reiese din expunerea
de motive sau din preambulul actului interpretat, din dezbaterile legislative (caz în
care ne apropiem deja de interpretarea istorică) sau din structura şi conţinutul de
ansamblu al actului interpretat (caz în care ne apropiem de interpretarea sistematică).
În privinţa acestor metode nu există reguli fixe care să stabilească prioritatea
uneia dintre ele sau ordinea aplicării lor. Evident, de multe ori rezultatul interpretării
depinde de metoda aleasă iar disputele privind o anumită decizie politică pot fi foarte
uşor camuflate în controverse metodologice cu privire la interpretarea corectă a unui
text constituţional.
Raţiunile care fac necesară interpretarea sunt multiple.23 Un prim factor
important este nedeterminarea textului de lege. Numeroase expresii utilizate în text
pot avea multiple semnificaţii; nu întotdeauna legiuitorul poate fi precis şi exhaustiv.
Uneori, el formulează în mod deliberat o dispoziţie în termeni mai generali – utilizând
formule precum „termen rezonabil”, „condiţii normale”, „dreaptă şi prealabilă
despăgubire” sau „situaţii extraordinare” (în articolele 21 alin. (3), 42, alin. (2), lit. b),
22
Friedrich Karl von Savigny, System des heutigen römischen Rechts, Berlin, Veit, Vol. I,
1840, pp. 212 şi urm.
23
Vezi în acest sens Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Simina Tănăsescu, Marian
Enache şi Gheorghe Iancu, Interpretarea Constituţiei. Doctrină şi practică, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, pp. 72 şi urm. (citată în continuare: I. Muraru et alii, Interpretarea ...)
18
44, alin. (3) şi respectiv 115, alin. (4) din Constituţie) – , lăsând în seama autorităţilor
abilitate cu aplicarea textului să aprecieze înţelesul său concret, în raport de
circumstanţele cazului. Excesul de detalii ar fi supraîncărcat textul constituţional,
implicând în plus pericolul ignorării anumitor aspecte sau situaţii. Alteori o formulare
dorită a fi clară şi precisă va necesita ulterior, în cazul survenirii unui anumit
eveniment, o interpretare. Ca exemplu, putem menţiona dispoziţiile art. 85, alin. (2),
coroborat cu 101, alin. (3) şi 105 din Constituţie (în redactarea anterioară revizuirii
din 2003). Este vorba de posibilitatea revocării primului ministru, aspect asupra
căruia vom mai reveni.24 Amintim că este vorba de posibilitatea revocării primului
ministru de către Preşedintele României, posibilitate pe care, în actuala redactare,
legea noastră fundamentală o exclude în mod expres (art. 107, alin. (2)). Problema a
surveni în decembrie 1999, când în urma disensiunilor dintre premierul de atunci (dl.
Radu Vasile) şi partidul de care aparţinea în acel moment (PNŢCD), Preşedintele
României a decis să-l revoce din funcţie pe şeful Guvernului.25 După toate
probabilităţile, Adunarea Constituantă nu a avut în vedere survenirea unei asemenea
situaţii. Este de altfel imposibil pentru o adunare să prevadă toate constelaţiile de
factori care se vor configura în urma aplicării actelor normative pe care le adoptă.
Doctrina poate însă, pe baza textului de lege, să anticipeze problemele viitoare26 şi să
schiţeze soluţii, atât pentru instanţele care aplică textul, cât şi pentru legiuitor, în
vederea unei detalieri sau modificări a actului normativ.
O altă împrejurare care face necesară interpretarea este aceea în care însăşi
semnificaţia textului nu este clară. Pentru un text elaborat de un singur autor, soluţia
este destul de simplă: colaţionarea sa cu alte texte, având conţinut apropriat şi în care
apar termeni şi expresii similare (pe lângă soluţia directă: îl întrebăm pe autor).
Textelor adoptate de adunări legiuitoare nu li se poate aplica această metodă. Ele
aprobă, uneori cu modificări, proiecte redactate de comitete sau grupuri relativ
restrânse. Nu întotdeauna ceea ce înţeleg iniţiatorii că au propus este acelaşi lucru cu
ceea ce înţeleg votanţii că au aprobat. Uneori nici chiar votanţii înşişi nu sunt de acord
între ei cu semnificaţia unor termeni, iar alteori ei nici nu s-au preocupat să înţeleagă
şi să clarifice sensul anumitor părţi din text, mulţumindu-se să urmeze în privinţa
votului recomandarea colegilor lor care au participat la elaborarea proiectului sau la
discutarea acestuia în comisii. Alteori problemele pot să apară datorită utilizării unor
termeni improprii, nefericit aleşi sau utilizaţi inconsecvent. Astfel, inspirându-se
probabil din art. 68 al Constituţiei franceze, constituantul român din 1991 a prevăzut
în art. 84, alin. (3) – dispoziţii preluate după revizuire în art. 96, alin. (1) şi (4) –
tragerea la răspundere a Preşedintelui României pentru „înaltă trădare”. A fost însă
omisă împrejurarea că infracţiunea de „înaltă trădare” era prevăzută în legislaţia
24
Vezi infra, § 43. V.
25
Trebuie să amintim însă că, ulterior revocării, a survenit demisia primului ministru, pe care
Preşedintele a negociat-o cu acesta, probabil pentru a elimina orice discuţie privitoare la
valabilitatea încetării mandatului şefului Guvernului.
26
Vezi în acest sens T. Drăganu, Dr. const. II, pp. 252-254, în care autorul, cu aproape 2 ani
înainte de producerea crizei guvernamentale din decembrie 1999, a luat în discuţie problema
revocării premierului de către şeful statului, admiţând constituţionalitatea unui asemenea act.
19
penală franceză, dar nu şi în Codul penal român. Prin urmare, semnificaţia juridică a
acestei sintagme este neclară de la bun început: este vorba de o însărcinare tacită a
legiuitorului de a modifica textul Codului penal şi de a insera o nouă infracţiune de
„înaltă trădare”, sau de o calificare generală a unor infracţiuni grave contra statului
(„trădare”, „trădare prin transmiterea unor secrete”, „trădare prin ajutarea inamicului”,
„subminarea puterii de stat” etc.), infracţiuni care atrag răspunderea penală a
Preşedintelui.
Mai este posibil ca semnificaţia textului, clară şi precisă în momentul iniţial,
să se schimbe pe parcurs, datorită evoluţiei concepţiilor politice şi sociale sau a
mentalităţilor.27 Egalitatea între cetăţeni avută în vedere la data adoptării declaraţiilor
de drepturi din Franţa nu implica dreptul de vot pentru femei; nici bărbaţilor acest
drept nu le era recunoscut automat, menţinându-se multă vreme limitări în funcţie de
domiciliu, vârstă sau avere. Noţiuni precum „stat naţional”, „ordine publică”, „interes
public”, „bunele moravuri” sau „familie” au accepţiuni diferite de la o epocă la alta.
Dacă o constituţie este adoptată de mai multe decenii, sau mai ales – ca în cazul celei
americane – cu peste două secole în urmă, atunci cu certitudine, multe din noţiunile
pe care le conţine vor avea alte semnificaţii decât cele avute în vedere de autorii lor
originari.
Interpretarea textului legislativ poate fi privită prin prisma a două concepţii:
ca act de cunoaştere şi ca act de voinţă.28 În primul caz se consideră că un text are
un singur sens; dacă acesta este clar, interpretarea este superfluă, iar dacă este obscur
ea va fi necesară. Cea de-a doua concepţie, numită si realistă, forţa interpretării
depinde de autoritatea de la care aceasta emană. Esenţial nu este să se precizeze
înţelesul unui text, ci să se decidă între variantele posibile pe care textul le admite.
Forţa cea mai mare o va avea fireşte interpretarea autentică, cea care provine de la
autoritatea emitentă a actului. Totuşi, în unele cazuri – mai ales în privinţa curţilor
constituţionale – interpretarea realizată de alte autorităţi decât cele ce au emis actul
interpretat va avea acelaşi efect, nefiind supusă nici unui control. Şi aceste interpretări
pot fi considerate autentice. Consecinţa: interpretul dispune de puteri echivalente cu
cele ale autorului actului: „Interpretul legii dispune de o putere legislativă, iar
interpretul constituţiei de o putere constituantă”.29
Mai recent, în privinţa legii fundamentale a României, au fost decelate două
metode de interpretare: metoda juridică şi metoda politică.30 Metoda juridică
priveşte interpretarea ca pe un silogism, a cărui premisă majoră este legea, situaţia
care urmează a fi calificată reprezintă premisa minoră iar concluzia constituie
rezultatul interpretării. Metoda politică are în vedere scopul urmărit, cu luarea în

27
Vezi I. Muraru et alii, Interpretarea ..., p. 73.
28
Georges Burdeau, Francisc Hamon, Michel Troper, Droit constitutionnel, 26ème édition,
LGDJ, Paris, 1999, pp. 58-60, apud I. Muraru et alii, Interpretarea ..., pp. 73-75; Vezi şi Hans
Kelsen, Doctrina pură a dreptului, traducere de Ioana Constantin, Editura Humanitas, Bucureşti,
2000, pp. 409 şi urm.
29
I. Muraru et alii, Interpretarea ..., p. 75.
30
I. Muraru et alii, Interpretarea ..., pp. 90-116.
20
discuţie a diverselor finalităţi de ordin politic, social, economic, cultural etc., esenţa
raţionamentului fiind dată de considerente de oportunitate.
Interpretarea constituţiei are de multe ori o miză politică foarte ridicată.
Discursul participanţilor la o dispută politică se poate centra pe argumente de ordin
constituţional; fiecare parte va respinge susţinerile adversarilor nu pe baza
inconsistenţei sau a gradului de risc al soluţiilor promovate de aceştia, ci pe pretinsa
lor neconstituţionalitate. Această retorică are ce-i drept avantajul de a aduce legea
fundamentală în centrul atenţiei publicului şi de a induce acestuia respectul faţă de
constituţie, dar pe de altă parte escaladează inutil şi periculos o confruntare politică,
în care adversarul în loc de a fi „un onorabil coleg, a cărui opinie din păcate nu o
împărtăşim” devine un periculos adversar al ordinii constituţionale.
Chiar şi în cazul interpretării judiciare, metodele sau concepţiile de
interpretare sunt uneori privite ca fiind legate de o anumită orientare politică. Astfel,
în SUA, adepţii „intenţiei originale” sau „originaliştii” – consideraţi a fi de orientare
conservatoare – se confruntă cu adepţii „constituţiei vii”. În prima categorie intră
personalităţi precum Robert Bork (nominalizat de Preşedintele Reagan pentru Curtea
Supremă, dar respins de Senat) sau Antonin Scalia şi Clarence Thomas (judecători ai
Curţii Supreme). În opinia lor, textul Constituţiei trebuie aplicat conform conţinutului
literal al termenilor săi, în accepţiunea pe care aceştia o aveau pentru autorii
Constituţiei la data adoptării acesteia. Evoluţia semnificaţiilor şi a mentalităţilor nu
trebuie să fie ignorată de dreptul constituţional, însă modificarea trebuie să se producă
pe cale legislativă, inclusiv prin revizuirea legii fundamentale. Judecătorii nu sunt
abilitaţi să utilizeze textul legii fundamentale pentru a-şi valida propriile opţiuni
politice sau ideologice, care pot foarte bine să coincidă cu direcţia generală a
progresului, să fie susţinute de o bună parte a societăţii sau chiar de majoritatea
acesteia, dar care, pentru a deveni lege, şi mai ales lege constituţională, trebuie să fie
confirmate prin procedurile democratice ale procesului legislativ.
Pentru adepţii „Constituţiei vii”, semnificaţia textului trebuie să evolueze
concomitent cu dezvoltarea societăţii, ţinând cont de standardele de decenţă care
jalonează progresul unei societăţi în continuă creştere.31 Adepţii acestui curent
promovează o interpretare mai flexibilă sau chiar elastică a textului constituţional, în
special în privinţa competenţelor autorităţilor federale în raport cu statele, a
drepturilor civile şi ale garanţiilor acestora (cu tendinţa de a transforma garanţiile
procesuale în drepturi materiale). Această concepţie este mai deschisă şi mai receptivă
faţă de dreptul internaţional şi de dreptul comparat. Soluţiile şcolii „Constituţiei vii”
sunt în general mai populare în lumea academică şi în mass media decât în lumea
politică. Printre reprezentanţii acestei doctrine se numără fostul Preşedinte al Curţii

31
Pentru o prezentare critică a teoriei “Constituţiei vii”, pe baza unei ample şi minuţioase
analize istorice a evoluţiei concepţiilor şi a mentalităţilor referitoare la Constituţia americană,
semnificaţia şi rolul ei politic şi interpretarea sa, vezi Herman Belz, Living Constitution or
Fundamental Law. American Constitution in Historical Perspective, Rowman & Littlefield
Publishers Inc., Lanham, Boulder, New York, Oxford, 1998 (lucrarea, care reuneşte studii publicate
de autor între anii 1969-1994, este accesibilă şi în versiune electronică la http://www.constitutions.
org/cmt/belz/lcfl.html).
21
Supreme Earl Warren, precum şi actualii judecători ai instanţei supreme americane
David Souter, Stephen Breyer, şi Ruth Bader Ginsburg (ultimii doi numiţi de
Preşedintele Clinton).

II. DECIZIILE POLITICE FUNDAMENTALE ALE


CONSTITUANTULUI ROMAN
§ 1. NOTIUNEA DE DECIZIE FUNDAMENTALA

Textul constituţiei are un caracter complex şi eterogen. Alături de dispoziţiile


consacrând decizii esenţiale pentru fizionomia juridică a unei comunităţi politice
concrete întâlnim reguli de detaliu, precizând modalităţile în care asemenea decizii
sunt aplicate în practică. Teoretic, textul constituţional în ansamblul său are aceeaşi
forţă juridică, modificarea sa reclamând respectarea procedurii speciale de revizuire a
constituţiei. Astfel, sunt puse pe acelaşi plan sub aspect formal dispoziţiile referitoare
la separaţia puterilor sau la garanţiile drepturilor fundamentale cu regulile privind
structura parlamentelor, sesiunile şi şedinţele parlamentare, organizarea internă a
camerelor (/camerei), atribuţiile precise ale şefului statului sau ale guvernului.
Evident, anumite modificări concertate ale unor asemenea dispoziţii speciale
pot dilua sau eroda substanţial deciziile politice fundamentale precum cele asupra
organizării democratice a autorităţilor publice, a separaţiei puterilor sau a caracterului
unitar ori federal al statului. Există totuşi un spaţiu de manevră destul de larg care
permite modificarea acestor reguli speciale fără a afecta fizionomia de ansamblu a
statului. Pe de altă parte, utilizând procedura constituţională de revizuire a legii
fundamentale, forţe politice interesate ar putea utiliza mecanismele democratice ale
statului de drept pentru a submina ordinea juridică existentă şi a înlătura constituţia
chiar cu instrumentele concepute de fapt în vederea apărării sale. După cum am
precizat anterior, în ultimele decenii legiuitorii constituanţi ai unor state democratice
au fost preocupaţi să sustragă anumite norme fundamentale pericolului unor eventuale
modificări pe calea procedurii de revizuire a constituţiei, proclamând caracterul
nerevizuibil al unor dispoziţii consacrate în aceasta.32
Trebuie să observăm însă că aceste dispoziţii au un caracter strict defensiv;
sunt menţionate de regulă acele dispoziţii care sunt considerate a fi expuse cu mai
mare probabilitate unei modificări şi nu neapărat toate acele norme care ar prezenta în
ochii legiuitorului constituant importanţa centrală în economia textului legii
fundamentale. Poziţia eminentă a unor dispoziţii declarate nerevizuibile reiese
implicit din faptul consacrării lor ca atare, dar omisiunea interdicţiei de a revizui o
normă nu implică neapărat relevanţa scăzută a acesteia. Cu alte cuvinte, regulile
privind limitele materiale ale revizuirii constituţiei – consacrate în art. 152 al

32
Este cazul dispoziţiilor art. 152 din Constituţia României, revizuită, ale art. 79 din Legea
Fundamentală a Germaniei sau ale art. 89, alin. ultim din Constituţia Franţei.
22
Constituţiei noastre – reprezintă un indiciu important în decelarea deciziilor
fundamentale ale constituantului român, dar nu şi un criteriu absolut şi exclusiv în
acest sens. Determinarea concretă a deciziilor politice fundamentale ale
constituantului comportă un anumit grad de subiectivitate. Pe de altă parte se cuvin
luate în considerare circumstanţele istorice, politice, economice, sociale şi culturale
ale epocii, care oferă de multe ori cheia înţelegerii şi interpretării corecte a textului
constituţional. Climatul politic intern şi internaţional, constelaţia de forţe implicate în
jocul politic, evoluţia societăţii şi a mentalităţilor pot relativiza anumite consacrări
normative care la momentul redactării lor păreau să aibă o importanţă centrală în
economia textului constituţional, fiind chiar consacrate ca nerevizuibile.

Avem în vedere de exemplu dispoziţia art. 1, alin. 1, teza 1 din Constituţia


noastră: „România este stat naţional...”, care reia într-o formă uşor schimbată prima
teză a Constituţiei din 29 martie 1923. Respectul şi fidelitatea manifestate faţă de
formele şi tradiţiile democraţiei româneşti ante- şi interbelice sunt de înţeles. Faptul
că din perspectivă politică şi istorică România este stat naţional, adică realizarea în
practică a unui proiect statal al unor elite politice din secolul XIX, însuşit treptat de
marea majoritate a populaţiei teritoriilor ce vor face ulterior parte din statul unitar
român este indiscutabil. Însă consacrarea în legea fundamentală a unor fapte –– fie ele
şi adevăruri evidente – nu este întotdeauna oportună. Conştiinţa naţională a unui
popor poate fi promovată şi susţinută printr-o guvernare competentă şi eficientă,
printr-o economie viabilă şi competitivă şi printr-o politică inteligentă şi consecventă
în domeniile culturii, educaţiei şi cercetării. Evidenţierea frecventă şi emfatică a
identităţii naţionale şi a caracterului naţional al statului poate duce la iritarea inutilă a
unor minorităţi şi la percepţii greşite, uneori ostile din partea altor state, cu atât mai
mult cu cât constituţiile europene postbelice evită utilizarea sintagmei de „stat
naţional”. Comunitate politică bazată pe profunde afinităţi culturale, etnice,
lingvistice şi – într-o anumită măsură – religioase, naţiunea nu are nevoie de atestarea
unei adunări parlamentare – fie ea şi constituantă – şi nici de o consacrare expresă în
lege a rolului său în cadrul statului. Pe de altă parte, lipsa coeziunii interne şi a voinţei
de a menţine comunitatea istoric constituită nu pot fi suplinite de forţa juridică a unei
consacrări constituţionale. Caracterul naţional al statului român ţine de domeniul
fapticului şi nu de cel al normativităţii.
Chiar dacă inserarea termenului de „stat naţional” în textul constituţiei este –
pentru motivele indicate mai sus – criticabilă, evoluţia politică şi constituţională a
României din ultimul deceniu a infirmat posibilele temeri privitoare la impunerea
unei viziuni etnocentrice, susţinute de un discurs demagogic naţionalist, temeri
alimentate printre altele şi de formularea menţionată. Angajamentul clar (deşi limitat
uneori la o simplă retorică) faţă de drepturile omului, atitudinea destul de pragmatică
şi flexibilă faţă de problemele şi interesele minorităţilor concomitent cu preocuparea
firească faţă de identitatea naţională a majorităţii precum şi opţiunea fermă pentru
integrarea euro-atlantică au dezamorsat potenţialul „coroziv” al acestei formule. În
privinţa raporturilor inter-etnice şi a respectării drepturilor minorităţilor, statul român
nu se abate decisiv de la canonul european în materie. Prin urmare, formula „România
23
– stat naţional” nu reprezintă expresia unei decizii fundamentale a constituantului
român. Această concluzie mai este susţinută şi de un alt argument: o decizie implică
opţiunea între două sau mai multe alternative. Or, consacrarea caracterului naţional al
statului român reprezintă evidenţierea (inutilă, după cum am mai precizat) unui fapt şi
nu opţiunea pentru una din alternative. De asemenea, nu considerăm nici
suveranitatea ca opţiune fundamentală a constituantului: suveranitatea este imanentă
oricărui stat modern.

În opinia noastră, deciziile politice fundamentale ale constituantului român


sunt: democraţia reprezentativă şi pluralismul politic; statul de drept, statul social,
caracterul unitar al statului şi integrarea euroatlantică.

§ 2. DEMOCRATIA REPREZENTATIVA ŞI PLURALISMUL


POLITIC

România este stat democratic, trăsătură care împreună cu pluralismul politic


este consacrată în mod expres de Constituţie (art. 1, alin. (3)). Puterea în stat este
legitimată prin voinţa poporului, dispoziţia relevantă (art. 2, alin. (1)), precizând în
acest sens că: „Suveranitatea naţională aparţine poporului român care o exercită prin
organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte,
precum şi prin referendum.”
Caracterul reprezentativ al democraţiei constituţionale din ţara noastră este
atestat şi prin dispoziţiile art. 69, care stabileşte că în exercitarea mandatului, deputaţii
şi senatorii sunt în serviciul poporului (alin. (1)) şi că orice mandat imperativ este nul
(alin. (2)).
Putem însă remarca faptul că în ultimul secol foarte puţine sunt statele nu au
consacrat solemn, prin acte constituţionale şi legislative, caracterul democratic al formei
lor de organizare politică: regimurile democratic-parlamentare, la fel ca şi autoritare sau
totalitare clamează deopotrivă legitimarea lor prin voinţa naţională. Alegerile – chiar
libere şi corecte – din statele supuse anterior unui sistem totalitar au frecvent rezultate
surprinzător de favorabile grupărilor politice asociate vechiului regim, fapt invocat
frecvent de acestea pentru a susţine caracterul „democratic” al noii puteri. Democraţia
implică însă – din perspectiva practicii politice europene şi americane din ultimele două
secole – o participare reală şi efectivă a poporului la definirea problemelor supuse
discuţiei, la găsirea soluţiilor, adoptarea deciziilor şi executarea acestora precum şi
existenţa în mod efectiv a mai multor soluţii şi opţiuni reale.
Ceea ce justifică pretenţia de legitimitate a democraţiei reprezentative este
pluralismul politic. Pluralitatea opiniilor, în privinţa identificării problemelor şi a
posibilelor soluţii la acestea nu implică nicidecum dezordine sau lipsa unităţii şi a
consecvenţei pe planul acţiunii. Ordinea, unitatea şi consecvenţa sunt asigurate printr-
un guvernământ reprezentativ, responsabil în faţa electoratului. Un guvernământ
reprezentativ trebuie nu doar să pretindă că guvernează în numele poporului şi să se
prezinte periodic la alegeri (caz în care învestitura populară poate fi uşor uzurpată), ci
24
să ofere şi mijloace de retroacţiune democratică (feed-back) asupra procesului
decizional. Asemenea mijloace constau în libertatea cuvântului şi a presei (art. 30), în
dreptul la informaţie (art. 31), în libertatea întrunirilor (art. 39), în dreptul de asociere,
inclusiv în partide politice (art. 40), indirect în garanţiile libertăţii individuale şi în
dreptul la apărare (art. 23 şi respectiv 24) în libertatea de circulaţie (art. 25), garanţia
proprietăţii şi libertatea economică (art. 44 şi respectiv 45). Fireşte, simpla consacrare
în legea fundamentală a unor asemenea instituţii nu este suficientă. O bună parte a
acestora erau consacrate şi în constituţiile comuniste. Mai este necesară existenţa unor
mecanisme sociale viabile care să asigure acestor instituţii eficienţa şi combativitatea.
În plus, funcţionarea acestor mecanisme este influenţată de o serie de factori precum
intensitatea şi profunzimea conflictelor sociale, disponibilitatea faţă de dialog,
capacitatea de autoorganizare a societăţii sau a anumitor grupuri sociale sau
disponibilitatea actorilor vieţii sociale şi politice de a respecta regulile jocului chiar şi
în cazul în care le sunt afectate interesele.
Teoretic, asemenea exigenţe ar putea fi satisfăcute şi în condiţiile unei
democraţii directe: toate deciziile importante în stat sunt adoptate pe baza consultării
corpului electoral.
O primă obiecţie contra unui asemenea sistem este de ordin pur tehnic: o
comunitate mai mare de câteva mii de persoane nu poate fi decât cu greu consultată
iar operaţiunile electorale de constatare a voinţei exprimate printr-un referendum sau
plebiscit sunt lungi, anevoioase şi costisitoare. În al doilea rând, votul exprimată astfel
reprezintă mai degrabă răspunsul – pozitiv sau negativ – al majorităţii electorilor la o
întrebare formulată de organizatorii referendumului. Decisivă prin urmare este nu atât
voinţa reală a majorităţii cât voinţa organizatorilor consultării populare; rezultatul
depinde de modul în care este formulată o întrebare iar sondajele de opinie permit
anticiparea acestuia. Guvernanţii pot să nu organizeze un referendum dacă curentul de
opinie este ostil soluţiei preferate de ei, pot să amâne consultarea poporului pentru
momentul în care electoratul le va fi favorabil sau să formuleze întrebarea în mod
tendenţios astfel încât rezultatul să fie influenţat. În plus, predispoziţia naturală a
majorităţii este de a aproba soluţiile deja adoptate, de a prefera o soluţie concretă – fie
ea şi discutabilă – incertitudinii decurgând din indecizie şi absenţa oricărei soluţii şi
de a prefera status quo-ul unor situaţii noi şi necunoscute. Nu este de mirare că în
secolul care a urmat Revoluţiei franceze, plebiscitele europene au dat invariabil
câştig de cauză organizatorilor. Dincolo de constrângerile şi presiunile exercitate de
conducerea politică şi de administraţie, de impunerea uneori a votului deschis, de
incorectitudinea operaţiunilor electorale, un factor care a acţionat constant în favoarea
guvernanţilor l-a reprezentat această predispoziţie naturală a majorităţii faţă de
ordinea existentă şi de soluţiile deja adoptate. Prin urmare, democraţia directă
constituie mai degrabă un mijloc de a oferi guvernanţilor girul unor repetate
confirmări populare a deciziilor lor decât o modalitate de control asupra activităţii
acestora.
Datele problemei se schimbă întrucâtva în cazul unui referendum. Poporul
nu se mai pronunţă aprobând sau respingând o soluţie care-i este oferită intempestiv,
de către un şef de stat dornic să-şi consolideze pe planul legitimităţii puterea pe care o
25
deţine deja în mod efectiv. Consultarea poporului se face – de regulă – în situaţii
prevăzute de normele constituţionale, desfăşurarea referendumului este reglementată
în detaliu prin lege iar posibilitatea reală a unor dezbateri în contradictoriu în
condiţiile pluralismului politic şi ale libertăţii presei facilitează pronunţarea în
cunoştinţă de cauză a celor consultaţi.
Totuşi, comportamentul electoratului nu diferă esenţial în cazul unui
referendum. Tendinţa generală de a prefera status quo-ul şi de a aproba deciziile deja
adoptate joacă un rol deseori determinant. În aceste condiţii, ne putem pune
întrebarea, de ce mai este oare necesară consultarea directă a poporului în privinţa
unor decizii importante? Nu ar fi mai bine ca adoptarea unor asemenea decizii să se
facă de către reprezentanţa naţională? În principiu, răspunsul la întrebarea din urmă
pare să fie pozitiv. Parlamentul poate adopta mai rapid şi cu mai puţine costuri o
asemenea decizie. În plus, dezbaterile parlamentare – care permit chestionarea unor
experţi în domeniile incidente problemei analizate – oferă mai multe garanţii în
privinţa unei examinări serioase şi efective a unei probleme în comparaţie cu
atmosfera dominată de discursul nu rareori populist şi demagogic care invadează
spaţiul public cu prilejul consultării corpului electoral. Pe de altă parte însă, votul
parlamentarilor este determinat în mare măsură de calitatea lor de membri ai
partidelor de care aparţin; de multe ori ei votează orientându-se în funcţie de
interesele electorale imediate. Soluţiile utile şi juste dar impopulare vor fi în general
respinse. Deciziile necesare dar care implică anumite costuri economice şi sociale
dureroase, pe care electoratul le înţelege şi le aprobă în momentul adoptării, pot
determina în viitor o erodare gravă popularităţii unui partid, mai ales dacă unele
formaţiuni politice mai mici vor profita de aceste împrejurări printr-un discurs
demagogic pentru a-şi spori în mod facil ponderea şi influenţa. Aceste pericole pot fi
evitate transferând o parte din povara responsabilităţii privitoare la o decizie gravă şi
importantă pe umerii electoratului. În acelaşi timp, referendumul constituie – alături
de alegerile parlamentare şi prezidenţiale – un prilej şi un mijloc de integrare politică
a cetăţenilor, consolidând sentimentul de participare la adoptarea deciziilor
importante în stat şi în societate.
În cazul ţării noastre, Constituţia prevede trei cazuri de consultare a
poporului prin referendum:
- în privinţa unor „probleme de interes naţional”, din iniţiativa Preşedintelui
României, după consultarea Parlamentului (art. 90);
- în privinţa demiterii Preşedintelui României, în urma suspendării acestuia
de către Parlament, conform art. 95 din legea fundamentală;
- pentru aprobarea revizuirii Constituţiei, în termen de 30 de zile de la
adoptarea de către Parlament a legii de revizuire (art. 147, alin. ultim).
Organizarea şi desfăşurarea referendumului sunt prevăzute în detaliu în
Legea nr. 3 / 2000.
Până în momentul de faţă (septembrie 2005), sub imperiul Constituţiei din
1991 a fost organizat in singur referendum: cel din zilele de 18 şi 19 octombrie 2003,
în vederea aprobării legii de revizuire a Constituţiei. S-a putut constata cu acest prilej
că electoratul este puţin interesat în prezenţa la vor pentru o problemă pe care nu o
26
percepe ca urgentă şi acută. Deşi necesitatea şi importanţa revizuirii au fost intens
mediatizate, iar sondajele de opinie indicau o atitudine majoritar pozitivă faţă de
modificările propuse, prezenţa la urne a fost slabă, iar condiţia stipulată în art. 5, alin.
(2) din Legea nr. 3 / 2000 (participarea a cel puţin jumătate plus unul din numărul
persoanelor înscrise în lista electorală) a fost îndeplinită cu greu. Ulterior a fost
contestată corectitudinea desfăşurării acestui referendum (în special în privinţa
numărului real de participanţi), după cum a fost criticat şi faptul modificării prin
ordonanţă de urgenţă a legii, cu mai puţin de două săptămâni înainte de data
prevăzută pentru referendum, pentru a permite desfăşurarea acestuia în două zile
succesive.
Referendumul a devenit din nou o temă de discuţie publică, în urma
declaraţiilor din 14 septembrie 2005 ale Preşedintelui României, referitoare la
necesitatea consultării prin referendum a poporului român în legătură cu abandonarea
bicameralismului şi adoptarea scrutinului uninominal. O primă observaţie de text:
consultarea poporului prin referendum este prevăzută de art. 90 din Constituţie.33 Art.
12 din Legea nr. 3 / 2000 enumeră problemele de interes naţional. Reorganizarea
Parlamentului şi reforma sistemului electoral nu sunt incluse în această enumerare şi
nici nu pot fi incluse nici măcar pe calea unei interpretări mai largi. Conform legii,
Preşedintele nu poate decide organizarea unui referendum pe aceste teme. Pe de altă
parte se poate observa că, enunţând limitativ cazurile de „interes naţional”, acest
articol din lege este neconstituţional.34 Textul constituţiei permite expres şefului
statului să organizeze un referendum privitor la „probleme de interes naţional”. Nu
credem că reorganizarea Parlamentului nu ar fi o problemă „de interes naţional”, şi
nici că legiuitorul din 2000 atunci când a omis să menţioneze această problemă (şi
multe altele), fără a recurge nici măcar la o clauză finală „salvatoare” (care să permită
lărgirea, în anumite condiţii, a listei), a dorit să statueze implicit că domeniile omise
ar fi de interes local, regional sau internaţional, dar nicidecum naţional. Intenţia
legiuitorului a fost de a interzice şefului statului să consulte poporul prin referendum
în orice altă problemă decât cele din lista expres prevăzută în textul articolului 12 din
acea lege. Constituantul însă a abilitat Preşedintele să consulte poporul în orice

33
Articolul menţionat prevede că: „Preşedintele României, după consultarea Parlamentului,
poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes
naţional.”
34
Menţionăm că înainte de a promulga această lege, Preşedintele României a sesizat Curtea
Constituţională în privinţa neconstituţionalităţii mai multor articole din acest act normativ. În
privinţa articolului 12, în sesizare se menţiona doar litera ultimă (art. 12 alin. (1), lit. B.h), al cărei
cuprins era următorul: [sunt probleme de interes naţional ...] h) alte probleme propuse Parlamentului
de către Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale constituţionale.”. Prin Decizia nr. 70 /
5 mai 1999 (M.Of. I, nr. 221 / 19 mai 1999 = CCDH, 2000, pp. 21-48), Curtea a decis că dispoziţiile
respective sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte expresia „propuse Parlamentului”, aderând la
punctul de vedere al autorului sesizării, care propunea reformularea textului, cu eliminarea
expresiei menţionate. În versiunea finală a legii însă, dispoziţia respectivă a dispărut în întregime.
Dacă ar fi fost păstrată, ea ar fi jucat rolul de „clauză salvatoare”, ei subsumându-se toate celelalte
cazuri în care şeful statului poate cere poporului să-şi exprime voinţa asupra unor probleme de
interes naţional.
27
probleme de interes naţional; dacă ar fi dorit să permită legiuitorului ordinar sau
organic să limiteze sau să condiţioneze opţiunea Preşedintelui în acest sens, atunci
formularea textului legii fundamentale ar fi fost alta: „Preşedintele României (...)
poate cere poporului să-şi exprime voinţa prin referendum, în cazurile şi condiţiile
prevăzute de lege / de legea organică”.
Singura condiţionare a constituantului priveşte consultarea prealabilă a
Parlamentului (şi nicidecum urmarea opiniei majorităţii parlamentare). Singura limită
substanţială ce poate fi dedusă din formularea art. 90 priveşte interdicţia ca
Preşedintele să organizeze un referendum pentru o problemă minoră; orice problemă
de interes naţional este însă aptă să fie supusă poporului printr-un referendum.
Mai este de remarcat că, în baza textului constituţional, poporului nu i se cere
un aviz sau o opinie ci „să-şi exprime voinţa”. Deşi rezultatul unui referendum
organizat în baza art. 90 nu are nicidecum forţa obligatorie a unei legi, el va exercita o
considerabilă asupra clasei politice şi a Parlamentului; cei care-l vor ignora sau vor
acţiona în sens contrar riscă să plătească enormul preţ politic al sfidării deliberate şi
ostentative a voinţei electoratului. Datorită autorităţii politice deosebite a rezultatului
unui astfel de referendum, există temerea că prin iniţiativa organizării sale (mai ales
într-o problemă sensibilă precum cea a structurii Parlamentului şi a sistemului
electoral), şeful statului poate forţa mâna legiuitorului; în plus un astfel de referendum
constituie o intruziune a executivului în domeniul decizional al legislativului şi
aminteşte de practicile autoritariste ale tuturor dictatorilor de la Napolean încoace,
care au recurs frecvent la plebiscit pentru a-şi impune punctul de vedere, ocolind sau
anihilând mecanismele parlamentare.
În opinia noastră, nu putem vorbi de o intruziune a executivului în sfera
puterii legiuitoare. Executivul a uzurpat de altfel frecvent prerogativele legislativului
prin numărul inadmisibil de mare de ordonanţe de urgenţă, practică nici până în
prezent total abandonată. Un referendum la 10 sau 15 de ani nu are cum să agraveze
în mod sensibil lucrurile. Referendumul este prevăzut de legea noastră fundamentală
şi nu se poate reproşa unui şef de stat că exercită o atribuţie pe care i-o atribuie în
mod clar Constituţia. Reproşurile pot privi oportunitatea politică sau resorturile
ascunse – reale sau imaginare – ale actului, dar în nici un caz constituţionalitatea lui.
Compararea Preşedintelui care exercită atribuţiile prevăzute în art. 90 din Constituţie
cu dictatorii secolului XIX sau chiar din secolul XX, care recurgeau frecvent la
plebiscit pentru a-şi legitima deciziile, este deplasată. Dictatorii recurgeau la plebiscit
contra prevederilor constituţionale; în tara noastră, atât Alexandru Ioan Cuza în 1864,
cât şi Carol al II-lea în 1938, au folosit plebiscitul pentru a ocoli sau a înlătura
mecanismele constituţionale existente şi nicidecum pentru a-şi exercita atribuţii
prevăzute de dispoziţiile constituţionale în vigoare.
În fine, se mai poate obiecta că exercitarea prea frecventă a atribuţiilor
prevăzute în art. 90 din Constituţie (iniţierea unui referendum) poate eroda
componenta parlamentară a democraţiei româneşti. Evident, în cazul unei singure
„abateri” reproşul este cel puţin prematur. Dacă însă şeful statului va recurge în mod
repetat şi frecvent la referendum, atunci va exista cu adevărat o problemă politică.
Însă sunt de făcut două observaţii. În primul rând, soluţia nu constă în a-l combate pe
28
şeful statului pe motiv de neconstituţionalitate: textul legii fundamentale este în
favoarea lui. Soluţia poate consta numai în revizuirea articolului 90, în sensul
restrângerii, condiţionării sau chiar al eliminării atribuţiei prezidenţiale de a iniţia un
referendum. În al doilea rând, probabilitatea survenirii unei asemenea situaţii este
destul de scăzută. Un prim referendum poate capta atenţia şi interesul electoratului, în
special pe o temă punctuală, cum este cea a reorganizării Parlamentului. La a doua
consultare (mai ales la un interval scurt de timp), interesul va scădea probabil în mod
considerabil, iar în caz de recidivă
Este destul de greu de crezut că se va întruni numărul minim de participanţi cerut de
legea referendumului.
Chiar dacă în principiu, consultarea poporului prin referendum este
antinomică faţă de democraţia reprezentativă, o anumită componentă referendară a
constituţiei se poate dovedi utilă. În măsura în care nu se abuzează de recursul la
voinţa poporului prin organizarea frecventă a unor asemenea consultări, referendumul
constituie un important mijloc de realizare a retroacţiunii democratice asupra
deciziilor conducătorilor. Faptul că legea noastră fundamentală prevede (în subsidiar)
exercitarea suveranităţii naţionale prin referendum nu afectează însă caracterul de
democraţie reprezentativă a statului român.

Pluralismul politic este consacrat de art. 1, alin. (3) drept una din valorile
fundamentale în statul român. Conform art. 8, alin. (1), în societatea românească,
pluralismul este o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale. Partidele
politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii, contribuind la
definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea
naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei (art. 8,
alin. (2)). În privinţa ancorării pluralismului politic în realitatea vieţii noastre politice
şi constituţionale se cuvin făcute anumite observaţii: în primul rând situaţia iniţială a
democraţiei noastre postdecembriste a fost una deloc de invidiat, mult mai proastă
decât a celorlalte state din centrul şi estul Europei. Preluarea puterii şi a controlului
absolut în societate de către comunişti s-a făcut într-o primă etapă prin constituirea
unor formaţiuni politice satelit, desprinse din partidele democratice (numite de ei
„istorice”) sau cu denumiri deliberat asemănătoare cu ale acestora, formaţiuni reunite
cu comuniştii în alianţe politice şi electorale largi („fronturi” sau „blocuri”), care
pretindeau că înglobează „toate forţele democratice ale naţiunii”, în contrast cu
partidele „burgheze” sau „istorice”. După eliminarea acestora din urmă (prin
intimidarea adepţilor, acuzaţii de „fascism”, de „naţionalism” sau de „trădare de ţară”,
alegeri măsluite, măsuri poliţieneşti de represiune şi, în fine, arestarea liderilor urmată
de procese regizate), în etapa a doua, jocul politic democratic era mimat, cu
participarea doar a partidelor agreate de comunişti, cărora le revenea un rol de pură
figuraţie. În cazul României, eliminarea partidelor ostile a fost urmată de dispariţia
(prin absorbţie, dizolvare sau autodizolvare) partidelor satelit, partidul comunist
rămânând singurul pe scena politică. Coexistenţa pe scena politică a mai multor
partide, însoţită de mimarea, oricât de stângace, a unor aparenţe de viaţă politică
normală, a unor dezbateri democratice şi a unei opoziţii parlamentare au constituit
29
factori care au accelerat în statele central-europene apariţia şi consolidarea unui
pluralism politic real şi efectiv precum şi a unei democraţii funcţionale. Prin
simulacrul de democraţie, opinia publică a dobândit măcar imaginea a ceea ce trebuie
să fie o democraţie adevărata; contrafacerile grosolane au trezit sau au menţinut
gustul şi interesul pentru produsul original.
Lipsită de experienţa unei dispute parlamentare, fie ea şi mimată, şi a
dialogului politic şi social cu participarea mai multor actori pe scena politică,
societatea românească se afla în decembrie 1989 într-o stare de confuzie şi
dezorientare. Modul în care a apărut „Frontul Salvării Naţionale”, organizaţie care
grupa „toate forţele sănătoase ale ţării”, transformată ulterior în partid politic (purtând
acelaşi nume, care, graţie prestaţiei zeloase a singurului post de televiziune de atunci,
era asociat răsturnării cuplului Ceauşescu), aserţiunile unor lideri politici importanţi,
conform cărora noţiunea de partid politic ar fi fost depăşită şi de domeniul trecutului,
în prezent fiind preferabile forme mai largi de asociere politică, ca de exemplu
Forumul Democratic din Cehoslovacia sau sindicatul Solidaritatea din Polonia,35
precum şi pretenţia unora de a considera suficientă o „democraţie în Cadrul
Frontului” şi inutilă existenţa altor partide politice au constituit factori care au
perturbat grav climatul necesar cristalizării pluralismului politic.
Dispariţia bruscă şi neaşteptată a terorii totalitare, a presiunilor sistematice şi
omniprezente din partea aparatului de partid şi a Securităţii, faptul că dintr-o dată
televiziunea publică emitea pe post mesaje şi opinii contrare celor transmise obsesiv
de decenii şi, în fine, bucuria nesperatei eliberări au creat o atmosferă de entuziasm
general şi de încredere nestrămutată în bunul mers al societăţii de acum încolo.
Lucrurile păreau a fi rezolvate de la sine prin formarea şi consolidarea unei noi puteri
care se dezicea energic de regimul lui Ceauşescu şi de practicile sale; în acele
momente neîncrederea de principiu în guvernanţi, premisa oricărei gândiri
democratice, a fost cu totul abandonată. Atitudinea critică faţă de noua putere era
privită – nu în ultimul rând datorită prestaţiei deplorabile a presei obediente şi a
televiziunii – ca manifestare a ostilităţii faţă de Revoluţie, faţă de poporul român sau
chiar ca rezultat al cointeresării din afară de anumite „forţe străine” ostile României.
Existenţa partidelor politice a fost privită nu ca manifestare absolut firească şi de la

35
Această asimilare este abuzivă şi irelevantă. Este abuzivă întrucât cele două organizaţii
democratice anticomuniste s-au format anterior prăbuşirii regimurilor totalitare din ţările respective, la
care de altfel au contribuit. Fondatorii lor nu au avut la dispoziţie nici postul de televiziune oficial şi
nici presa, iar membrii lor s-au expus unor riscuri, uneori considerabile, atunci când au aderat la ele.
Acestor organizaţii le revine meritul unei rezistenţe deschise faţă de regim, al unei atitudini curajoase
contra unui sistem opresiv al cărui colaps nu părea a fi încă iminent în momentul creării lor. FSN a fost
creat după prăbuşirea clanului Ceauşescu, intrarea în rândurile sale implica şansa de accedere rapidă în
ierarhia politică şi nicidecum ostracizarea. Comparaţia FSN cu organizaţiile menţionate este şi
irelevantă. Acestea din urmă au apărut în circumstanţe diferite; fondatorii lor doreau să realizeze o
opoziţie faţă de regim în cadrul juridic şi instituţional permis de acesta. Apariţia unei organizaţii fără
obiective manifest şi primordial politice era mai uşoară în acele împrejurări; ea se putea adresa mai
uşor şi în mod direct cetăţeanului, dezamăgit de figuraţiile şi impostura de pe scena politică şi alergic la
pronunţarea cuvântului „partid”, întotdeauna asociat cu comunismul; în împrejurări normale, creatorii
acestor organizaţii ar fi format poate ei înşişi un partid.
30
sine înţeleasă a libertăţii de asociere, ci ca rezultat al atitudinii (poate prea)
binevoitoare a autorităţilor care, printr-o reglementare expresă, au creat „cadrul legal
de funcţionare” al partidelor politice.36 De prisos să mai precizăm că, într-un un stat
de drept şi într-o societate democratică, un drept precum libertatea de asociere este de
la sine înţeles şi inerent fiinţei umane; existenţa sa nu necesită o confirmare prealabilă
prin lege sau alt act al autorităţilor statele, legea putând interveni doar pentru a limita
şi condiţiona existenţa acestui drept, neavând însă un caracter constitutiv în privinţa
sa. Chiar şi mai târziu, în cursul campaniei electorale din toamna anului 1996, unii
politicieni şi-au asumat meritul consacrării pluralismului politic în România prin
adoptarea Decretului-Lege nr. 8/1989.
În cei aproape 16 ani scurşi de la prăbuşirea regimului Ceauşescu, evoluţia
politică a societăţii româneşti a dus la acceptarea treptată a exigenţelor unui real
pluralism politic. Alternanţele la guvernare, deschiderea treptată a mass media faţă de
discursul practicat de preopinenţi, apariţia mai multor posturi de televiziune, precum şi
presiunile şi influenţele din exterior au moderat treptat severitatea confruntării politice.

§ 3. ROMANIA – STAT DE DREPT

Principiul statului de drept consacrat în art. 1 alin (3) al Constituţiei:


„România este stat de drept, democratic şi social ...”. Fireşte, simpla adeziune formală
nu este suficientă pentru a transforma ţara noastră într-un adevărat stat de drept;
adeziunea respectivă trebuie să-şi găsească confirmarea în instituţiile şi reglementările
concrete ale legii noastre fundamentale, precum şi în practica politică şi constitu-
ţională a autorităţilor publice.37 Confruntarea cu exigenţele acestui principiu poate
releva disfuncţionalităţi şi aspecte criticabile în cazul oricărui stat din trecut sau
prezent. Pe de altă parte evoluţia complexă a problemelor sociale, economice,
culturale sau ale mediului pun în permanenţă autorităţile în faţa unor noi provocări.
Reglementarea acestor situaţii implică aproape întotdeauna decizii care afectează
drepturile fundamentale ale unor cetăţeni, creează nemulţumiri şi duc la controverse.
În privinţa statelor membre ale Uniunii Europene însă, putem constata o preocupare
constantă şi serioasă, datând de decenii în cazul membrilor mai vechi ai acesteia, de
remediere a deficienţelor existente sau apărute pe parcurs. Examinarea performanţelor
politice ale acestor ţări din perspectiva statului de drept reclamă o analiză a modului
practic de aplicare exigenţelor acestui principiu. Bilanţul statelor europene este în
general pozitiv iar existenţa unor mecanisme politico-juridice internaţionale regionale
şi supranaţionale constituie o garanţie a menţinerii acestor standarde.

36
Acest act - Decretul-Lege nr. 8 / 1989 – a fost adoptat la 31 decembrie (M. Of. I, nr. 9 / 31
decembrie 1989). Unele partide (precum Partidul Naţional-Ţărănist Creştin şi Democrat) s-au
înfiinţat anterior acestei date.
37
Pentru o critică severă şi argumentată (expusă însă cam sintetic) a performanţelor autorităţilor
române în privinţa exigenţelor statului de drept, vezi Corneliu Liviu Popescu, Metastaza statului
de drept şi democratic în România, în RRDO nr. 29 (2005), pp. 4-11.
31
Seriozitatea şi efectivitatea aplicării practice a principiului statului de drept în
ţara noastră impune de asemenea o discuţie în raport cu exigenţele concrete ale
acestui principiu.
Separaţia puterilor de stat, unul din cele mai importante corolarii ale statului
de drept, este consacrată în art. 1, alin. (4) din Constituţie. Puterea legislativă este
limitată şi controlată prin controlul constituţionalităţii legilor exercitate de Curtea
Constituţională şi prin alegeri parlamentare periodice. Puterea executivă este limitată şi
controlată prin responsabilitatea faţă de Parlament, prin răspunderea ministerială, prin
posibilitatea suspendării şi a demiterii Preşedintelui României, prin controlul
judecătoresc pe calea contenciosului administrativ şi supunerea faţă de lege a
administraţiei, prin controlul de constituţionalitate asupra ordonanţelor Guvernului,
precum şi prin alegerea periodică a unor autorităţi administrative locale. Desfăşurarea
legală şi corectă a alegerilor este controlată de instanţele judecătoreşti (iar în cazul
alegerilor prezidenţiale, de Curtea Constituţională). Supunerea judecătorilor faţă de
lege, existenţa mai multor trepte de jurisdicţie, precum şi caracterul public al
dezbaterilor permit limitarea şi controlul puterii judecătoreşti. Separaţia puterilor în stat
este însă pusă în discuţie de practica de peste un deceniu a guvernelor care s-au succedat
în România de a rezolva expeditiv problemele de ordin legislativ prin ordonanţe de
urgenţă.38 Instituţia delegării legislative este întrucâtva antinomică faţă de principiul
separaţiei puterilor şi nu a fost decât cu greu asimilată în sistemul acestuia. Atitudinea
sistematică a executivului nostru de a scurt-circuita procesul decizional legislativ prin
emiterea promptă şi repetată de ordonanţe de urgenţă pune serios sub întrebare
fermitatea angajamentului României la principiile statului de drept.
O problemă deosebită o reprezintă independenţa justiţiei; consacrată formal
şi garantată ca „valoare supremă” în statul român (art. 1, alin. (3)), susţinută de
instituţii şi precum inamovibilitatea judecătorească şi Consiliul Suprem al
Magistraturii, ea reprezintă un capitol în privinţa căruia ţara noastră a fost multă
vreme şi a rămas deficitară faţă de standardele europene, din punct de vedere al
negociatorilor tratatului de aderare a României la UE. Gradul de independenţă a
justiţiei depinde însă de foarte mulţi factori; consacrarea constituţională singură este
tot atât de eficientă ca şi în cazul unei eventuale rezolvări a subdezvoltării economice
ori eliminări a corupţiei prin stipularea în legea constituţională a unor dispoziţii care
să interzică respectivelor fenomene să se producă. O importanţă mult mai mare revine
legilor de organizare judecătorească, reglementării cazurilor de incompatibilitate,
politicii de personal în selectarea magistraţilor şi în privinţa promovării profesionale,
asigurării unui statut social corespunzător pentru magistraţi precum şi a unui număr
suficient de posturi pentru a evita supraaglomerarea completelor de judecată. Sub
toate aceste aspecte, percepţia publicului este încă, preponderent negativă.
Respectul autorităţilor faţă de drepturile şi libertăţile fundamentale
reprezintă un alt aspect de importanţă crucială în aprecierea efectivităţii aplicării
principiului statului de drept. Admiterea ţării noastre în Consiliul Europei, aderarea la
38
Deşi conduita Guvernului este întrucâtva justificată, mai ales în ultimii ani, datorită necesităţii
alinierii rapide a legislaţiei române la aquis-ul comunitar, menţionăm că existau şi alte metode de a
rezolva această problemă: procedura legislativă de urgenţă şi asumarea răspunderii Guvernului.
32
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,39 precum şi
supunerea faţă de jurisdicţia Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt factori care au
determinat alinierea treptată a autorităţilor publice din ţara noastră la standardelor
europene în materie. Rolul principal în acest domeniu revine autorităţilor statului;
mecanismele europene pot interveni şi controla modul în care sunt respectate anumite
drepturi, însă acţiunea lor este limitată sub aspect temporal şi substanţial iar intervenţia,
producându-se abia după epuizarea căilor judiciare interne, este adesea foarte târzie.
O judecată de ansamblu asupra gradului de respectare sau de nerespectare de
către statul român a drepturilor şi libertăţilor fundamentale este greu de dat datorită
enormei complexităţi a problemei; în plus ea este legată de momentul emiterii ei,
întrucât datele pentru fiecare aspect concret (libertatea individuală, tratamentul
deţinuţilor în închisori, al celor aflaţi în arest preventiv sau sub anchetă, poziţia faţă
de minorităţi, faţă de persoanele cu handicap ori faţă de drepturile copilului,
atitudinea faţă de proprietate, faţă de dreptul la apărare ori faţă de libertatea presei
etc.) iar datele problemei se pot schimba de la o zi la alta. Un rezultat pe ansamblu
foarte satisfăcător nu împiedică existenţa sau survenirea unor abuzuri deosebit de
grave în unele domenii, după cum anumite încălcări grave în domenii concrete nu
implică neapărat o atitudine general negativă şi sistematică faţă de drepturile omului.
Totuşi, putem constata că în anumite domenii, atitudinea autorităţilor române
a fost mai degrabă negativă. Problema proprietăţii este exemplul cel mai evident în
acest sens. Întârzierea nejustificată şi inexplicabilă a statului în a reglementa situaţia
bunurilor confiscate ori „naţionalizate” de regimul comunist, inclusiv a bunurilor
aparţinând unor biserici şi culte religioase, constituie poate cel mai negativ aspect al
perioadei de după 22 decembrie 1989. Argumentele de ordin social (precum protecţia
chiriaşilor din imobilele naţionalizate) sunt pur şi simplu puerile: pentru protecţia
acestor categorii de persoane există sau se puteau adopta (şi s-au adoptat) măsuri
adecvate de protecţie, precum prorogarea contractelor de închiriere, limitarea sau
plafonarea cuantumului chiriilor ori subvenţionarea acestora sau construcţia de
locuinţe sociale. Este greu de înţeles de ce a protecţia chiriaşilor trebuia realizată prin
refuzul restituirii proprietăţilor confiscate către proprietarii de drept sau chiar prin
vânzarea acestora către chiriaşi. Libertatea presei este un alt domeniu în care
prestaţia statului român s-a arătat deficitară în ultimii ani, iar deficienţele, menţionate
mai sus, în privinţa independenţei justiţiei, afectează grav drepturi individuale precum
accesul la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare.
Una din exigenţele cele mai frecvent încălcate ale statului de drept vizează
predictibilitatea dreptului şi certitudinea raporturilor juridice. Grava instabilitate
legislativă, amplificată prin modificarea frecventă a normelor existente prin ordonanţe
de urgenţă, la rândul lor modificate prin legile de aprobare a acestora, adoptarea
pripită a unor reglementări de amploare, ale căror deficienţe ies rapid la iveală şi
reclamă noi modificări, în condiţiile presiunilor externe determinate de necesitatea

39
Semnată la Roma pe data de 4 noiembrie 1950. România a aderat la această convenţie prin
Legea nr. 30 / 18 mai 1994, publicată în M.Of. I, nr. 135 / 31 mai 1994.
33
alinieri rapide la aquis-ul comunitar constituie factori care afectează serios
compatibilitatea statului nostru cu standardele unui stat de drept.

§ 4. ROMANIA – STAT SOCIAL

Conform dispoziţiilor art. 1, alin. (3), teza 1 din legea noastră fundamentală,
„România este stat de drept, democratic şi social ...”. Asupra faptului că democraţia
nu coincide cu statul de drept nu insistăm aici; cuvenitele observaţii au fost făcute cu
ocazia examinării conceptului de stat de drept. Componenta socială completează şi
contrabalansează componenta liberală a statului de drept. Dacă pentru statul de drept,
esenţială este îngrădirea şi limitarea puterii de stat în scopul garantării libertăţii
individului, exigenţele acestuia fiind în general de ordin negativ, interzicând
concentrarea puterii la nivelul anumitor autorităţi sau ingerinţele în sfera libertăţii
individuale, în cazul statului social, autorităţilor le revin obligaţii pozitive în direcţia
creării şi menţinerii premiselor egalităţii între toţi membrii comunităţii politice.
Statul social trebuie să contrabalanseze prin intervenţie directă tendinţele spre
inegalitate economică crescândă (care se poate uşor converti şi în inegalitate politică),
ce decurg din libertatea economică instituită de statul de drept. Evident, în privinţa
termenilor acestui raport, opiniile pot fi şi sunt foarte diferite. Orientarea politico-
ideologică, filozofică sau spirituală ori preferinţele culturale ne pot determina să
punem accentele în mod diferit pe diverşii factori care intră în ecuaţie.
Pe linia unei celebre formulări a lui Anatole France, care proslăvea ironic
libertatea şi egalitatea secolului XIX, în care legea interzicea deopotrivă bogaţilor ca şi
săracilor să doarmă sub poduri, se pot sublinia formalismul şi ineficienţa principiilor
statului de drept, incapabil să perceapă şi cu atât mai puţin să soluţioneze gravele
probleme sociale apărute ca urmare a inegalităţilor economice. „Statul-paznic-de-noapte
al capitalismului” nu poate gestiona complexele crize apărute datorită insuficienţei sale
structurale şi devine un paravan pentru interesele egoiste – în primul rând economice –
ale unui restrâns grup de privilegiaţi. Chiar şi în condiţiile unei competiţii oneste, în care
singurul criteriu îl reprezintă meritul personal, sorţii vor înclina invariabil în favoarea
celor privilegiaţi economic, ei beneficiind de o educaţie superioară, pe care şi-au putut-o
permite datorită resurselor lor sau ale familiilor lor.
Pe de altă parte, accentul pus pe problematica socială prezintă riscul
restrângerii treptate a libertăţii economice, şi, în cele din urmă, a libertăţii pur şi
simplu. „Statul providenţă”, care încearcă să asigure un anumit nivel de bunăstare
tuturor cetăţenilor săi, şi aceasta indiferent de circumstanţele financiare, economice
sau politice şi chiar de efortul şi de meritele celor interesaţi, duce la proliferarea unei
birocraţii de binefăcători oficiali, pe banii contribuabilului. Aceştia vor folosi poziţia
lor pentru a-şi consolida puterea politică, a permanentiza sistemul, inclusiv situaţia de
dependenţă a celor asistaţi, iar sistemul se va dovedi inevitabil greoi şi ineficient chiar
şi pentru beneficiarii săi. Aceste mecanisme vor crea generaţii întregi de asistaţi
social, care vor considera sprijinul din partea statului ca un drept câştigat şi vor fi prea
puţin predispuşi să-şi îmbunătăţească situaţia prin eforturi proprii, asumându-şi riscuri
34
sau chiar sacrificii. Elita politică şi birocratică a statului asistenţial va fi în mod cert
foarte puţin interesată în a schimba această stare de lucruri, din moment ce rezonanţa
discursului său public şi baza sa politică depind de existenţa unor categorii numeroase
de persoane nemulţumite şi dependente de asistenţa publică.
Fiecare din aceste poziţii este în felul ei îndreptăţită. Autorităţile statului
trebuie să găsească „media de aur” între cele două extreme, evitând atât abstinenţa
cvasi-totală în probleme sociale a liberalismului secolului XIX, cât şi proliferarea unei
birocraţii asistenţiale şi crearea unei clase de asistaţi. Constituţia nu oferă şi nu poate
oferi o soluţie în această privinţă. Ea doar semnalează legiuitorului, după ce a
consacrat principiul statului de drept, importanţa componentei sociale. Măsura în care
se vor pune accentele pe una sau alta din aceste componente urmează a fi stabilită
prin jocul politic democratic, prin mecanismele constituţionale de formare a voinţei
politice în stat. Decizia revine electoratului, care va aproba sau va respinge soluţiile
propuse de partidele politice şi va sancţiona la urne guvernanţii ai căror programe se
vor dovedi inadecvate. Gradul de realizare a statului social şi plasarea accentelor pe
componenta de stat de drept sau respectiv pe cea socială reprezintă probleme politice
şi nu de (ne)constituţionalitate.
Componenta socială a organizării politice a statului român este atestată de
textele constituţionale privind sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale (art.
9), drepturile sociale prevăzute în Titlul II, Cap. II, (dreptul la învăţătură, la ocrotirea
sănătăţii, la muncă şi la protecţia muncii, la grevă, la un nivel de trai decent, dreptul la
protecţie al copiilor şi tinerilor, precum şi al persoanelor cu handicap) sau la Consiliul
Economic şi social (art. 141).
Deşi sunt reglementate în acelaşi capitol ca şi drepturile civile şi politice,
drepturile sociale sunt lipsite de eficienţa acestora. Ele au mai degrabă caracterul unor
misiuni constituţionale conferite de legea fundamentală legiuitorului, dar şi
executivului, astfel încât în activitatea acestor autorităţi să fie avute în vedere (şi)
obiectivele stipulate în textele constituţionale incidente (ocuparea forţei de muncă,
asigurarea unui nivel de trai decent, protecţia copiilor şi a tinerilor etc.). Consecinţa
juridică efectivă a acestor normări o reprezintă prestarea în mod egal a ceea ce statul
asigură cetăţenilor săi în baza „drepturilor” menţionate. Dispoziţiile respective nu ne
spun cât trebuie să presteze statul şi nici dacă o asemenea prestaţie trebuie să aibă loc.
Măsura în care România se situează la parametrii unui stat social este dată nu
de consacrarea în Constituţie a unor dispoziţii în acest sens, nici de prezenţa în legea
fundamentală a unui cuprinzător catalog de „drepturi sociale” sau „social-economice şi
culturale”, ci de performanţele politice, economice şi organizaţionale ale statului român.

§ 5. ROMANIA – STAT UNITAR

Cu excepţia unei scurte perioade iniţiale (1859-1862), în care Principatele


Unite constituiau o uniune personală, statul român modern a fost pe toată durata
existenţei sale un stat unitar. Acest fapt a fost de altfel consacrat de toate constituţiile
care s-au succedat de atunci. Caracterul unitar al statului român a fost privit nu atât ca
rezultatul unei opţiuni constituţionale între federalism şi centralism, cât mai ales ca
35
rezultat şi garanţie a unităţii naţionale, a stabilităţii statului naţional român. Integrarea
politică, administrativă şi economică a celor două state româneşti unite în 1859, iar
apoi şi a celorlalte provincii care au intrat în componenţa statului român, se putea
realiza cel mai rapid şi mai durabil în cadrul unui stat unitar şi centralizat. De altfel în
secolul XIX, tendinţa generală, continuând-o pe cea din secolele precedente, era de
întărire a autorităţilor centrale, în cazul statelor unitare, şi respectiv de sporire a
puterilor autorităţilor federale, în dauna statelor federate, în cazul statelor compuse.
Aceste aspecte ţinând de domeniul istoriei dar şi a sensibilităţii naţionale au
determinat o rezervă ostilă sau măcar suspicioasă faţă de soluţiile federale, privite ca
tentative deghizate de subminare a unităţii naţionale sau chiar a integrităţii teritoriale
a ţării. Atmosfera politică a anilor ’90 a fost în bună măsură marcată de polemici
stridente şi recriminări înverşunate pe această temă.
Actuala Constituţie prevede în art. 1, alin. (1) – text rămas nemodificat de
revizuirea din 2003 – că „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi
indivizibil.” O primă observaţie sintagma (uşor pleonastică) „suveran şi independent”
nu adaugă nimic la textul constituţional; suveranitatea este oricum imanentă oricărui
stat modern – altfel am vorbi de o provincie, un teritoriu dependent ori de o colonie şi
nu de un stat – fiind de altfel recunoscută pe plan internaţional, nu în ultimul rând prin
Carta ONU, oricărui membru al organizaţiei mondiale, adică practic tuturor statelor.
Sublinierea apăsată a unei calităţi pe care nimeni nu o poate contesta deschis pare a
denota emfaza incertitudinii şi reduce din solemnitatea concisă a unui text
constituţional. Caracterul unitar al statului apare ca fiind prima decizie constituţională
pe care constituantul român o stipulează în textul legii fundamentale. Importanţa
simbolică a acestui fapt este deosebită. Reiese de aici atât valoarea pe care unitatea
statului – pusă pe acelaşi plan cu unitatea naţională – o are în ochii autorilor legii
noastre fundamentale, cât şi dorinţa acestora de a se ralia unei tradiţii politice mai
vechi, de la care nici în anii regimului comunist, statul român nu s-a abătut prea mult:
cea a statului unitar centralizat.
Opţiunea constituantului român – consecvent în această privinţă de-a lungul
timpului – pentru statul unitar nu implică însă nicidecum menţinerea unei centralizări
stricte. Conform dispoziţiilor art. 120, alin. (1) din legea noastră fundamentală,
„[a]dministraţia publică din unităţile administrativ teritoriale se întemeiază pe
principiile descentralizării, autonomiei locale şi desconcentrării.”40 În acest sens,
legiuitorul organic şi ordinar, precum şi executivul au la dispoziţie un spaţiu

40
În vechea redactare din 1991, art. 119 stabilea că „[a]dministraţia publică din unităţile
administrativ teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizării
serviciilor publice.” Este de remarcat că prin Legea de revizuire din 2003, acestui articol (120 în
urma renumerotării) i s-a adăugat un al doilea alineat, referitor la utilizarea limbilor minorităţilor
naţionale. Atitudinea mai flexibilă faţă de minorităţi corespunde de altfel unei atitudini distanţate
faţă de etosul statului centralizat, caracterizat prin impunerea strictă şi uniformă a unei unice limbi
oficiale, tuturor autorităţilor şi pe întreg teritoriul ţării.
36
discreţionar foarte larg41 pentru a configura concret autonomia locală a unităţilor
administrativ-teritoriale.

§ 6. INTEGRAREA EURO-ATLANTICA

Încă de la adoptarea legii noastre fundamentale, opţiunea Adunării


Constituante, a partidelor politice şi a societăţii româneşti în ansamblu pentru valorile
democraţiei occidentale era foarte fermă. Dacă în faza iniţială a Revoluţiei din
decembrie 1989, discursul public manifesta o atitudine echidistantă, manifestând
reverenţă atât pentru Vest cât şi faţă de fosta Uniune Sovietică42, treptat terminologia
şi argumentele încep să se apropie tot mai mult de cele ale Europei occidentale.
Tezele privind o „democraţie originală” devin rapid subiect de ironie şi sunt
abandonate. Referirile pozitive la comunism, prezente în discursul iniţial al unora
dintre noii conducători politici, dispar cu desăvârşire; mai mult la 12 ianuarie 1990
este adoptat un Decret-Lege al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, prin care
Partidul Comunist Român este scos în afara legii (ce-i drept, a doua zi actul este
revocat). Dacă în privinţa opţiunilor intime, a afinităţilor politice şi ideologice, a
intenţiilor şi planurilor de viitor ale protagoniştilor scenei politice româneşti
postdecembriste au existat şi există în continuare controverse, discursul public este cât
se poate de clar orientat în direcţia modelului vest-european.
Un factor deloc neglijabil l-a constituit evoluţia politică internaţională.
Colapsul Uniunii Sovietice a însemnat pentru România nu numai dispariţia suportului
extern pentru o eventuală soluţie politico-statală apropiată celor din perioada 1945-
1989 (opţiune pe care, oricum, poporul român a respins-o ferm încă din decembrie
1989), ci şi discreditarea ideii că s-ar putea găsi o formulă de organizare politică
diferită de cea a modelului european.
Textul iniţial al Constituţiei României nu cuprinde nici o referire expresă la
integrarea euroatlantică. În elaborarea legii noastre fundamentale – după cum ne-o
arată dezbaterile Adunării Constituante – preocuparea de a corespunde exigenţelor
unei democraţii constituţionale, conforme standardelor europene a reprezentat o
constantă în activitatea autorilor ei. Participarea unor experţi din mai multe state vest-
europene, atenţia faţă de criteriile stabilite de Conferinţa pentru Securitate şi
Cooperare în Europa, raportarea frecventă atât la Constituţia române din 1923, cât şi
la constituţiile mai recente ale unor state europene constituie argumente în acest sens.

41
Vezi în acest sens, Corneliu Liviu Popescu, Autonomia locală şi integrarea europeană,
Editura All-Beck, Bucureşti, 1999, în special concluziile şi aspectele de lege ferenda privind
realizarea autonomiei locale în contextul integrării europene, la pp. 340-346.
42
Ca un indiciu în acest sens, amintim faptul că în „Comunicatul către ţară al Consiliului
Frontului Salvării Naţionale” din 22 decembrie 1989, la punctul 9, consacrat opţiunilor de politică
externă ale noii conduceri a României, textul utiliza termenul – pus în circulaţie de Gorbaciov – de
„Europa, casă comună a tuturor”, iar angajamentului de a respecta obligaţiile internaţionale ale
României i se adăuga menţiunea „în primul rând, cele privitoare la Tratatul de la Varşovia”. Vezi
textul Comunicatului în M.Of., nr. 1 / 22 decembrie 1989.
37
Făcând abstracţie de anumite scăpări greu evitabile, terminologia Constituţiei este cea
a unei constituţii europene. Instituţiile şi principiile consacrate de noua lege
fundamentală sunt cele consacrate de modelul european (statul de drept, democraţia
reprezentativă şi mandatul reprezentativ, echilibrul puterilor, garantarea
constituţională a angajamentelor internaţionale, garantarea drepturilor fundamentale,
Avocatul Poporului, Curtea Constituţională etc.).
Prin Legea de revizuire a Constituţiei a fost inserat un nou titlu (V1, devenit VI
în urma renumerotării), intitulat „Integrarea euroatlantică”. Cele două articole ale noului
titlu se referă la condiţiile şi consecinţele integrării României în Uniunea Europeană
(art. 148) şi la aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord (art. 149).

III. PARLAMENTUL ROMÂNIEI


§ 1. CONSTITUIREA, STRUCTURA, ORGANIZAREA ŞI
FUNCŢIONAREA PARLAMENTULUI

§ 1.1. Consideraţii generale

Conform dispoziţiilor art. 60, alin. (1), Parlamentul este organ reprezentativ
suprem şi unica autoritate legiuitoare în România. Caracterul de organ reprezentativ
mai este stabilit şi în cazul Preşedintelui României (art. 80, alin. (1): “Preşedintele
României reprezintă statul român…”), iar pe plan local, primarii şi consiliile locale şi
judeţene se bucură de reprezentativitate. Caracterul reprezentativ decurge din
desemnarea autorităţii de către cetăţeni, prin vot. Faptul că Parlamentul este instituit
ca “organ reprezentativ suprem” nu implică nicidecum subordonarea celorlalte organe
faţă de acesta. Ca legiuitor, Parlamentul poate adopta reglementări obligatorii pentru
toţi cetăţenii şi pentru toate autorităţile statului, inclusiv pentru cele reprezentative,
dar nu poate dispune în privinţa modului în care Preşedintele îşi exercită atribuţiile
sau organele administraţiei publice locale îşi exercită propriile atribuţii în cadrul
autonomiei locale consacrate de Constituţie. Cu alte cuvinte, Parlamentul României,
ca de altfel Parlamentul oricărei democraţii autentice, este departe de rolul de “organ
suprem al puterii de stat” jucat (în teorie) de Marea Adunare Naţională în anii
regimului totalitar comunist.
Fiind “unică autoritate legiuitoare”, Parlamentul poate reglementa prin lege
orice domeniu al vieţii sociale. Limitele puterii sale legislative sunt cele stabilite în
Constituţie. Astfel, Parlamentul trebuie să adopte legile respectând procedura
prevăzută în legea fundamentală (art. 73-79) şi nu poate modifica dispoziţii
constituţionale decât cu respectarea condiţiilor şi a procedurii prevăzute în art. 150-
152. Alte autorităţi (Preşedintele României şi Guvernul) deşi participă la elaborarea
legilor, nu au calitatea de “autorităţi legiuitoare”, şi aceasta spre deosebire de situaţia
din monarhiile constituţionale, unde (la început în mod efectiv, iar apoi doar formal)
puterea legiuitoare era/este exercitată în comun de şeful statului şi de Adunarea
38
Legiuitoare. Practic însă, elaborarea legilor se face cu participarea semnificativă a
acestor organe.
Reglementările referitoare la Parlamentul României sunt cuprinse în principal
în Titlul III, Capitolul I din Constituţia României (art. 60-79) precum şi în
regulamentele Parlamentului: Regulamentul Camerei Deputaţilor (denumit în
continuare prescurtat RCD), adoptat la 24 februarie 1994, modificat în repetate
rânduri (ultima oară în octombrie 2005); Regulamentul Senatului (denumit în
continuare prescurtat: RS), adoptat în 30 iunie 1993, modificat ultima oară în ianuarie
2001, precum şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi ale
Senatului, adoptat în 1992.

§ 1.2. Constituirea Parlamentului

Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat, potrivit legii electorale (art. 61, alin. (1)). Legea electorală, în
accepţiunea acestei dispoziţii, este Legea nr. 68/1992 privind alegerea Camerei
Deputaţilor şi a Senatului. Numărul deputaţilor şi al senatorilor este stabilit prin art. 3,
alin. (2) şi (3) din legea electorală, în raport cu populaţia ţării: un deputat corespunde
unui număr de 70.000, iar un senator, unui număr de 160.000 de locuitori. Constituţia
stabileşte un anumit privilegiu pentru organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale: în cazul în care acestea nu întrunesc numărul de voturi pentru a fi
reprezentate în Parlament, au dreptul la un loc de deputat, în condiţiile legii electorale.
O minoritate naţională poate fi însă reprezentată de o singură organizaţie.
Pentru a candida în alegerile parlamentare, un cetăţean român trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- să aibă numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară (art. 16, alin. (3));
- să aibă drept la vot, conform art. 34 (condiţie stabilită prin art. 36, alin.
(1), teza 1). Dreptul la vot, în condiţiile art. 34, îl au cetăţenii români care
au împlinit vârsta de 18 ani, până în ziua alegerilor inclusiv, fiind excluşi
debilii şi alienaţii mintal, precum şi cei puşi sub interdicţie şi persoanele
condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea
drepturilor electorale;
- să nu-i fie interzisă asocierea în partide politice, potrivit art. 39, alin. (2)
(art. 36, alin. (1), teza a 2-a). Nu este necesar ca persoana care
candidează să aparţină unui partid politic; este însă neapărat necesar ca
ea să aibă dreptul de a se înscrie într-un partid. Le este interzisă asocierea
în partide politice următoarelor categorii de persoane: judecătorilor
Curţii Constituţionale, avocaţilor poporului, magistraţilor, membrilor
activi ai armatei, poliţiştilor precum şi altor categorii de funcţionari
publici stabilite prin lege organică;
- să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de 23 de ani pentru
a fi ales în Camera Deputaţilor sau vârsta de 33 de ani pentru a fi ales în
Senat.

39
Legea electorală stabileşte în detaliu modalitatea de întocmire a listelor
electorale (permanente şi speciale: art. 7-13), condiţiile de utilizare a cărţii de alegător
(art. 14-17) organizarea secţiilor de votare (18-22), înfiinţarea, organizarea şi
atribuţiile a birourilor electorale (la nivel central, de circumscripţie şi de secţie de
votare: art. 23-32), procedura înregistrării şi contestării candidaturilor (art. 33-36),
condiţiile de confecţionare şi utilizare a buletinelor de vot (art. 37-43), campania
electorală (art. 44-48), desfăşurarea votării (art. 49-60), stabilirea rezultatelor obţinute
în alegeri (art. 61-69), condiţiile de organizare a unor alegeri parţiale (art. 70-71)
precum şi contravenţiile şi infracţiunile privitoare la desfăşurarea alegerilor (art. 72-
82). Din aceste reglementări este de reţinut că:

- scrutinul reglementat de această lege este un scrutin de listă


(proporţional). Alegătorii votează o anumită listă de candidaţi, fără a
putea opta sau manifesta vreo preferinţă faţă de aceştia ori – cu atât mai
puţin –să atribuie votul lor mai multor candidaţi situaţi pe liste diferite;
- nu există diferenţe între Senat şi Camera Deputaţilor în privinţa datei
alegerilor, a modului de atribuire a mandatelor sau a modului de stabilire
a rezultatului alegerilor;
- metoda de atribuire a mandatelor de pe lista de candidaţi este o variantă a
aşa zisei “metode a celor mai mari câturi” (sau metoda d’Hondt); în baza
acesteia, numărul de voturi obţinut de partide în fiecare circumscripţie va
fi împărţit succesiv la numerele naturale de la 1 la cel reprezentând
totalul mandatelor ce urmează a fi atribuite în acea circumscripţie,
distribuirea făcându-se în ordinea descrescândă a câturilor;
- legea stabileşte un prag electoral (care este, în urma modificării prin
ordonanţă de urgenţă, în anul 2000, de 5% pentru partide şi de 8% pentru
coaliţii de partide). Partidele sau coaliţiile de partide care nu au obţinut
numărul necesar de voturi pentru a atinge pragul electoral nu vor primi
nici un mandat de parlamentar (cu excepţia organizaţiilor reprezentând
minorităţile naţionale, care beneficiază de privilegiul stabilit în art. 59,
alin. (2) al Constituţiei), iar mandatele ce le-ar reveni în baza voturilor
obţinute vor fi redistribuite proporţional celorlalte partide.
Camerele nou alese se vor întruni, la convocarea Preşedintelui României, în
termen de 20 de zile de la data alegerilor generale (art. 63, alin. (3) din Constituţie.
Prima activitate desfăşurată de Camerele nou alese constă în validarea mandatelor
parlamentarilor43. În acest scop se alege o comisie de validare, formată din 30 de
deputaţi şi, respectiv, 12 senatori. Comisia de validare va fi formată din membri
desemnaţi de grupurile parlamentare; numărul lor fa fi proporţional cu ponderea
acestor grupuri (art. 4 din RCD şi, respectiv, articolul cu acelaşi număr din RS).
Comisia îşi alege un preşedinte şi doi vicepreşedinţi – care alcătuiesc biroul comisie
şi se organizează în mai multe grupe de lucru (3 pentru Senat şi 9 pentru Camera
Deputaţilor). Biroul comisiei repartizează grupelor de lucru dosarele referitoare la

43
Reglementată de art. 1-12 din RCD şi de art. 1-21 din RS.
40
alegerea membrilor Camerei, primite de la Biroul Electoral Central. Nici un grup de
lucru nu va primi dosare referitoare la alegerea vreunuia din membrii săi. Verificarea
legalităţii alegerii membrilor grupurilor de lucru se va face chiar de către biroul
comisiei de validare. Dosarele membrilor biroului comisiei de validare a Senatului
vor fi verificate de cei 9 membri ai grupelor de lucru (art. 6, alin. (2), teza a doua din
RS); în cazul membrilor biroului comisiei de validare a Camerei Deputaţilor,
Regulamentul nu conţine dispoziţii exprese, de unde se poate deduce faptul că
verificarea legalităţii dosarelor alegerii acestora va intra în sarcina uneia sau a mai
multora dintre grupele de lucru. Birourile comisiilor de validare şi grupele de lucru
propun plenului, în cel mult 3 zile de la constituirea comisiei, validarea sau
invalidarea mandatelor de parlamentar, iar propunerile sunt adoptate de plenul
comisiei cu majoritate de voturi. Comisia de validare a Camerei Deputaţilor poate
propune invalidarea mandatului unui parlamentar, în cazul în care constată că
alegerea s-a făcut prin încălcarea legii, inclusiv prin fraudă electorală (art. 7 din
RCD). În cazul Senatului, posibilitatea de a propune invalidarea este condiţionată de
faptul ca încălcare a legii invocată ca temei al invalidării să nu fi constituit obiect al
contestaţiilor soluţionate definitiv, în conformitate cu dispoziţiile legii electorale (art.
7 din RS). Cele două camere se întrunesc a 5-a zi de la constituirea comisiei de
validare pentru dezbaterea raportului prezentat de comisie. Camera se va pronunţa în
bloc asupra listei parlamentarilor, în privinţa cărora comisia a propus validarea
mandatului. Camera va vota în mod individual în privinţa fiecărei propuneri de
invalidare.
Camerele sunt legal constituite după validarea a două treimi din numărul
mandatelor membrilor lor (art. 12 din RCD şi, respectiv, articolul cu acelaşi număr
din RS).

§ 1.3. Structura Parlamentului

Sistemul bicameral este specific statelor federale; de regulă camera inferioară


reprezintă în mod direct pe alegători, numărul membrilor ei fiind stabilit în raport de
populaţia fiecărui stat federat, iar camera superioară reprezintă statele federate (nu
întotdeauna în proporţie strictă cu numărul de locuitori), constituind un important
instrument prin care acestea pot împiedica autorităţile centrale să încalce
prerogativele lor. Ca atare electoratul este reprezentat în mod diferit într-un parlament
bicameral, sau, mai bine zis, paliere diferite ale opiniei publice şi ale intereselor
societăţii vor concura pentru formarea voinţei politice în stat. Astfel, în camera
inferioară, curentele şi schimbările din opinia publică se vor manifesta prompt şi în
mod nemijlocit, pe când în camera superioară se va acorda o anumită preferinţă
soluţiilor ponderate, prioritară fiind deseori reprezentarea intereselor regionale şi a
tradiţiilor locale precum şi menţinerea fizionomiei distincte a anumitor provincii.
Senatul este deci, în statele federale, deseori o contrapondere utilă în raport de o
cameră inferioară mai impetuoasă şi mai grăbită.
În cazul statelor unitare, aceste considerente îşi pierd din semnificaţie, fără a
fi însă lipsite de orice relevanţă. Unele state unitare europene (Spania – care, ce-i
41
drept, acordă unor provincii un grad ridicat de autonomie, care o apropie foarte mult
de o federaţie – dar şi Franţa, Olanda, Irlanda sau Italia) au optat pentru un Parlament
bicameral. Parlament monocameral întâlnim în state precum Danemarca, Grecia,
Luxemburg, Ungaria, Finlanda sau Portugalia. Un parlament monocameral oferă
avantajele unor costuri electorale şi parlamentare scăzute şi ale unei proceduri
legislative mai expeditive. Reversul medaliei poate consta într-o stabilitate mai
scăzută a vieţii politice şi a legislaţiei. Un parlament monocameral este mai expus
fluctuaţiilor opiniei publice, fapt ce se va reflecta inevitabil în actele legislative.
Adunarea Constituantă a optat în 1991 pentru o structură bicamerală a
Parlamentului. Opţiunea respectivă, care se alinia de altfel tradiţiei parlamentare
româneşti, consacrate în toate constituţiile anterioare instaurării puterii comuniste, a
fost prefigurată de altfel prin Decretul Consiliului Provizoriu de Unitate Naţională nr.
92/14 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României.
Conform dispoziţiilor art. 60, alin. (2), “Parlamentul este alcătuit din Camera
Deputaţilor şi Senat”. Atribuţiile celor două Camere erau până la adoptarea Legii de
revizuire a Constituţiei aproape identice; singura deosebire rezida în faptul că Senatul
numea pe Avocatul Poporului (art. 55, alin. (1)). În privinţa modului de constituire a celor
două Camere, Constituţia nu opteaza – şi nu optează nici în prezent - pentru nici una din
soluţiile posibile, lăsând aceasta pe seama legii electorale. Textul legii fundamentale
impune doar stabilirea numărului deputaţilor şi al senatorilor în raport de populaţia ţării.
Este posibil, ca alegerea deputaţilor şi a senatorilor să se realizeze pe baza unui tip diferit
de scrutin: scrutin de listă pentru camera inferioară şi scrutin uninominal în cazul
Senatului. După cum am văzut însă mai sus, legea electorală prevede acelaşi tip de
scrutin (de listă) pentru ambele camere. Data alegerilor pentru cele două Camere a fost
aceeaşi pentru toate alegerile generale de după 1989. Atât organizarea de alegeri la date
diferite cât şi soluţia reînnoirii treptate a camerei superioare, (concomitent eventual cu
stabilirea unui mandat mai lung pentru senatori) implică o revizuire a Constituţiei, dar ar fi
de natură să confere Parlamentului un profil diferit. Astfel guvernanţii vor fi mai sensibili
la evoluţia opiniilor electoratului, de la care vor primi semnale clare în timpul mandatului
lor. În cazul unei reînnoiri treptate a camerei superioare, se poate asigura o mai mare
stabilitate a adunării legiuitoare dar şi a vieţii politice. În modul în care se desfăşoară în
prezent, o dată la patru ani, cu acelaşi tip de scrutin şi cu reînnoirea integrală a ambelor
Camere, alegerile generale constituie aproape un cataclism ciclic în viaţa politică şi
parlamentară românească, cu atât mai mult, cu cât alegerile prezidenţiale se desfăşoară
simultan. Întreaga viaţă politică a ţării va fi timp de patru ani determinată în mod decisiv
de voinţa manifestată de electorat într-o singură zi, fapt care este de natură să provoace un
sentiment de frustrare unui alegător care constată că o bună parte din promisiunile
electorale sunt încălcate sau nu sunt respectate în modul aşteptat şi care ştie totodată că
timp de patru ani opinia nu-i va afecta în mod direct pe guvernanţi. Se răspândeşte treptat
convingerea că toate partidele mint sistematic, ceea ce diminuează considerabil încrederea
în pluralismul politic, în sistemul parlamentar şi în valorile democraţiei.
În modul stabilit de prevederile Constituţiei anterioare revizuirii şi de Legea
nr. 68/1992, sistemul parlamentar bicameral din România cumula dezavantajele
sistemului bicameral cu cele ale monocameralismului. Astfel, costurilor ridicate şi
42
procedurii legislative adeseori greoaie şi îndelungate li se adăuga un grad scăzut de
stabilitate a legislaţiei şi de reprezentare a particularităţilor şi intereselor regionale. Ca
urmare a acestor critici, sistemul bicameral a fost şi este frecvent contestat în
România, deşi deficienţele ţin mai degrabă de modul concret de realizare a acestuia şi
nu de sistem în sine44. Actuala procedură legislativă, caracterizată prin delimitarea
atribuţiilor legislative ale Camerelor şi prin reducerea considerabilă a duratei adoptării
unei legi va corecta probabil o parte a acestor deficienţe.
Funcţionarea criticabilă a sistemului bicameral în ţara noastră nu este însă
imputabilă exclusiv modului în care acesta a fost reglementat prin Constituţie şi prin
legea electorală. Practica Guvernului din ultimii ani de a emite anual sute de
ordonanţe de urgenţă (fapt de natură a supraîncărca Parlamentul cu activitatea de
aprobare ori respingere a acestora), toleranţa manifestată de Parlament şi de Curtea
Constituţională faţă de practica respectivă precum şi dificultăţile întâmpinate de
partidele politice în găsirea unui consens fundamental asupra unor acte legislative
importante au jucat un rol considerabil în acest sens.

§ 1.4. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului

a) organizarea Parlamentului
În vederea desfăşurării activităţii parlamentare, Camerele îşi vor alege:
- câte un preşedinte;
- câte un birou permanent;
- un număr de comisii parlamentare stabilit prin regulamentul propriu.
La nivelul fiecărei Camere se vor constitui şi grupuri parlamentare, în condiţiile
stabilite de regulament (art. 64, alin. (3)). Preşedintele Camerei este ales pentru
întreaga legislatură, iar membrii biroului permanent vor fi aleşi pentru fiecare sesiune,
putând fi revocaţi înainte de expirarea mandatului (art. 64, alin. (2)).
Birourile permanente sunt constituite din preşedintele Camerei, 4
vicepreşedinţi, 4 secretari şi un număr de 2 chestori în cazul Senatului, şi respectiv 4
chestori în cazul Camerei Deputaţilor). Numărul membrilor biroului permanent va fi
stabilit în funcţie de configuraţia politică a fiecărei Camere (art. 61, alin. (5)).
Vicepreşedinţii, secretarii precum şi a chestorii sunt aleşi de Cameră la propunerea
grupurilor parlamentare.
Cele mai importante atribuţii45 ale biroului permanent sunt următoarele:
- propune camerei data începerii şi data încheierii sesiunilor parlamentare;
- solicită preşedintelui convocarea unei sesiuni extraordinare;
- supune aprobării Camerei regulamentul acesteia precum şi propunerile
de modificare;
44
Pentru o apologie argumentată a soluţiei bicamerale şi a ideii păstrării atribuţiilor de ordin
legislativ ale Senatului, vezi Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei şi bicameralismul, în
‘Revista de Drept public’, serie nouă, Anul VII (27), ianuarie-iunie 2001, pp. 21-33. Pentru o opinie
critică asupra bicameralismul – şi care vizează mai degrabă bicameralismul în general decât pe cel
din ţara noastră – , vezi: Ion Deleanu, Instituţii…, pp. 297 şi urm.
45
Prevăzute în art. 31 din RCD şi, respectiv, în art. 32 din RS.
43
- pregăteşte şi asigură desfăşurarea în bune condiţii a lucrărilor Camerei;
- primeşte şi distribuie membrilor Camerei proiectele de lege şi
propunerile legislative precum şi rapoartele comisiilor parlamentare;
- întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor Camerei precum şi
programul de activitate (sau de lucru, în cazul Camerei Deputaţilor) al
acesteia;
- conduce şi controlează serviciile Camerei.
Birourile permanente ale Camerelor se convoacă la cererea preşedintelui
Camerei sau la cererea a cel puţin 4 din membrii săi (art. 33 din RS şi, respectiv, art.
30 din RCD).
Preşedinţii Camerelor sunt aleşi pe durata mandatului Camerei, prin vot
secret, la propunerea grupurilor parlamentare, în condiţiile în care fiecare grup
parlamentar face o singură propunere. Dacă nici un candidat nu a întrunit majoritatea,
se organizează un al doilea tur de scrutin la care participă primii doi candidaţi în
ordinea descrescândă a numărului de voturi obţinute (art. 23 din RS şi, respectiv, art.
21 din RCD).
Preşedinţii Camerelor au următoarele atribuţii46 principale:
- convoacă pe membrii Camerei în sesiuni ordinare şi extraordinare;
- conduc lucrările Camerei de care aparţin, asistaţi de câte doi secretari;
- acordă cuvântul, moderează discuţia, sintetizează problemele puse în
dezbatere, stabilesc ordinea votării şi anunţă rezultatul votării47;
- conduce lucrările şedinţelor Biroului permanent;
- reprezintă Camera în relaţiile interne şi externe48;
- sesizează Curtea Constituţională (asupra neconstituţionalităţii legilor
înainte de promulgarea acestora precum şi asupra regulamentelor
Parlamentului), în condiţiile art. 146, lit. a) şi c) din Constituţie.
Grupurile parlamentare sunt structuri ale Camerei49. Grupurile parlamentare
“asigură supleţea activităţii Parlamentului precum şi concentrarea diverselor tendinţe
46
Atribuţiile sunt prevăzute în art. 31 din RCD şi, respectiv, art. 35 din RS.
47
În privinţa acestei atribuţii există o diferenţă uşoară – însă nu lipsită de consecinţe practice –
între preşedinţii celor două Camere: preşedintele Camerei Deputaţilor “precizează semnificaţia
votului şi anunţă rezultatul acestuia”, pe cănd preşedintele Senatului, stabilind ordinea votării,
“anunţă rezultatul acesteia şi proclamă rezultatul votului” (art. 31, lit. c) din RCD şi, respectiv, art.
35, lit. c) din RS).
48
Şi în această privinţă există o anumită diferenţă în privinţa consacrării atribuţiilor celor doi
preşedinţi: Regulamentul Senatului prevede că preşedintele acestuia, pe lângă reprezentarea
Camerei “în relaţiile interne şi externe”, mai reprezintă Camera şi “în relaţiile cu Preşedintele
României, Camera Deputaţilor, Guvernul şi Curtea Constituţională” (art. 35, lit. g) şi h) din RS).
49
Acest lucru, stabilit de art. 13, alin. (1) fraza 1 din RCD, este valabil, credem, şi în privinţa
Senatului. În privinţa calificării lor ca structuri organizatorice ale Camerei, realizate pe bază de
afinitate, vezi Mihai Constantinescu şi Ioan Muraru, Drept parlamnetar, Editura Gramar,
Bucureşti, 1994, p. 118 şi urm. Evident, lucrarea examinează versiuni ale regulamentelor anterioare
modificărilor (ultima având loc, reamintim, în ianuarie 2001), dar textele incidenteacestei chestiuni
au rămas nemodificate. Pentru o opinie diferită (grupurile parlamentare sunt “organele partidelor în
adunări”), vezi Tudor Drăganu, Dr. const., vol. II, p. 195 şi I. Deleanu, Instituţii…, p. 228, nota 3.
44
politice existente în cadrul acestuia”50. Grupurile parlamentare se pot constitui din cel
puţin 10 deputaţi (respectiv 7 senatori), aleşi pe listele aceluiaşi partid sau ale
aceleiaşi formaţiuni politice (art. 13, alin. (1) din RCD şi, respectiv, art. 15, alin. (2)
din RS). Deputaţii care reprezintă organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale, altele decât minoritatea maghiară, pot constitui un singur grup parlamentar
(art. 13, alin. (5) din RCD)51. În urma alegerilor din noiembrie 2001, în Parlamentul
României s-au constituit următoarele grupuri parlamentare: social-democrat, al
U.D.M.R., al P.D., al P.N.L. şi al P.R.M. In Camera Deputaţilor s-a constituit şi un
grup al minorităţilor naţionale, altele decât cea maghiară, având un număr de 14
membri.
Regulamentele Camerelor stabilesc pentru grupurile parlamentare o serie de
atribuţii, dintre care enumerăm;
- fac propuneri pentru componenţa comisiei de validare, comisia trebuind
să reflecte configuraţia politică a Camerei;
- propun candidaţi pentru alegerea preşedinţilor celor două Camere,
precum şi a vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor (deci a
membrilor birourilor permanente, care trebuie să reflecte componenţa
politică a Camerei);
- îşi dau acordul – prin preşedinţii lor – la desemnarea membrilor
comisiilor parlamentare, care, de asemenea, trebuie să reflecte
configuraţia politică a Camerei;
- propun încetarea calităţii de membru al unei comisii parlamentare;
- prezintă amendamente la proiectele sau propunerile legislative.
Comisiile parlamentare sunt, ca şi birourile permanente, organe interne de
lucru ale Camerelor52. În baza art. 64, alin. (4) din constituţie, fiecare Cameră îşi
constituie comisii permanente, putându-şi constitui şi comisii de anchetă şi alte
comisii speciale. Componenţa comisiilor trebuie să reflecte configuraţia politică a
Camerelor (art. 61, alin. (5) din Constituţie precum şi art. 39, alin. (1) din RCD şi,
respectiv, art. 41, alin. (1) din RS). Propunerile de membri ai comisiilor se fac de
către grupurile parlamentare (în cazul Senatului, prin intermediul preşedinţilor acestor
grupuri) şi se aprobă de plenul Camerei.
Pentru ca şedinţele comisiilor să aibă loc, este necesară prezenţa majorităţii
membrilor care le compun. Hotărârile comisiilor se adoptă cu majoritatea voturilor
membrilor prezenţi. Comisiile îşi aleg, la prima şedinţă, câte un preşedinte şi câte
unul sau mai mulţi vicepreşedinţi şi secretari, care alcătuiesc împreună biroul
comisiei.

50
I. Deleanu, Instituţii…, p. 228.
51
U. D. M. R. – organizaţia care reprezintă minoritatea maghiară – a participat la toate alegerile
de după 1989, obţinând circa 6-7% din voturi, şi, în consecinţă, un număr suficient de mandate
pentru constituirea unui grup parlamentar propriu. Organizaţiile reprezentând celelalte minorităţi nu
au obţinut niciodată la aceste alegeri numărul de voturi necesar accederii directe în Parlament,
beneficiind de câte un loc de deputat în condiţiile art. 59, alin. (2) din Constituţie.
52
Comisiile parlamentare au fost calificate şi ca organe de stat, având atribuţii proprii (deşi nu
adoptă acte juridice proprii). Vezi I. Deleanu, Instituţii..., pp. 302-303.
45
Comisiile permanente ale Camerelor au fost prevăzute expres de regulamentele
acestora. Astfel, Camera Deputaţilor îşi constituie, în baza art. 58 din RCD:
1. Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare;
2. Comisia pentru buget, finanţe şi bănci;
3. Comisia pentru industrii şi servicii;
4. Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi servicii
specifice;
5. Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale;
6. Comisia pentru administraţie publică, amenajarea teritoriului şi echilibru
ecologic;
7. Comisia pentru muncă şi protecţie socială;
8. Comisia pentru sănătate şi familie;
9. Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport;
10.Comisia pentru cultură, artă, mijloace de informare în masă;
11.Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi;
12.Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională;
13.Comisia pentru politică externă;
14.Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţie şi pentru petiţii;
15.Comisia pentru regulament;
16.Comisia pentru tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor.
Un deputat nu poate face parte decât dintr-o singură comisie, cu excepţia
membrilor ultimelor două comisii din cele enumerate mai sus; aceştia pot face parte şi
dintr-o altă comisie.
Comisiile permanente ale Senatului, prevăzute în art. 56 din RS, sunt
următoarele:
1. Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări;
2. Comisia economică;
3. Comisia pentru privatizare
4. Comisia pentru buget, finanţe şi bănci;
5. Comisia pentru agricultură, industrie alimentară şi silvicultură;
6. Comisia pentru politică externă;
7. Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională;
8. Comisia pentru drepturile omului şi minorităţi;
9. Comisia pentru muncă şi protecţie socială;
10.Comisia pentru învăţământ şi ştiinţă;
11.Comisia pentru cultură, culte, arte şi mijloace de informare în masă;
12.Comisia pentru administraţie publică şi organizarea teritoriului;
13.Comisia pentru cercetarea abuzurilor şi petiţii;
14.Comisia pentru sănătate, ecologie, tineret şi sport.
Comisiile permanente au următoarele atribuţii principale:
- examinează proiecte şi propuneri legislative, în vederea elaborării
rapoartelor sau avizelor;
- solicită rapoarte, informaţii şi documente de la autorităţile publice;

46
- efectuează anchete parlamentare, atunci când consideră necesar, şi
prezintă rapoarte Biroului permanent;
- controlează modul în care ministerele şi celelalte organe ale
administraţiei publice îndeplinesc Programul de guvernare aprobat de
Parlament, în domeniile lor specifice de activitate;
În cazul în care o comisie permanentă consideră că un proiect de lege sau o
propunere legislativă ori un amendament la ace(a)sta este de competenţa sa, poate
solicita Biroului permanent, ca proiectul sau propunerea să-i fie trimis(ă) spre avizare.
În caz de refuz, va decide plenul Camerei. În mod similar se va proceda în cazul în
care o comisie permanentă consideră că proiectul ori propunerea de lege sau
amendamentul nu este de competenţa sa: comisia va solicita Biroului permanent
trimiterea actului la comisia competentă, iar plenul va decide în caz de refuz. Comisia
permanentă sesizată în fond (cu un proiect sau o propunere de lege) va stabili pentru
celelalte comisii termenul în care trebuie să-i fie transmise avizele necesare. În
raportul comisiei de fond se va face referinţă la avizele trimise de celelalte comisii
care au examinat proiectul sau propunerea legislativă.
Orice comisie permanentă poate iniţia o anchetă, în limita competenţelor sale
materiale, cu privire la activitatea unui minister sau a altei autorităţi publice. Comisia
va face o cerere în acest sens, care va fi aprobată de plenul Camerei (în cazul Camerei
Deputaţilor) şi, respectiv, de Biroul permanent al Senatului. Raportul de anchetă
întocmit de comisie va fi dezbătut în plenul Camerei (cu aprobarea Biroului
permanent în cazul Senatului), care va dispune cele de cuviinţă.
Camerele îşi pot constitui şi comisii speciale, pentru avizarea unor acte
legislative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte
scopuri, indicate în hotărârea de înfiinţare a comisiei.
Comisiile de anchetă sunt constituite la cererea unei treimi din numărul
membrilor camerei. Ca şi comisiile speciale şi comisiile de mediere, comisiile de
anchetă au un caracter temporar. Acestor comisii li se aplică în mod corespunzător
dispoziţiile referitoare la comisiile permanente.
Comisiile de mediere sunt constituite în cazul în care Camera Deputaţilor şi
Senatul adoptă un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o redactare diferită
de cea a celeilalte Camere. Comisiile de anchetă vor fi constituite din câte 7 membri
ai fiecărei Camere, propuşi acesteia de către Biroul permanent.
Comisia de mediere va fi prezidată prin rotaţie, de un deputat şi un deputat,
stabiliţi de comisie. Raportul comisiei va fi adoptat cu acordul majorităţii membrilor,
iar în caz de egalitate va decide preşedintele.

b) funcţionarea Parlamentului
Parlamentul îşi desfăşoară activitatea în intervalul de timp dintre două alegeri
generale consecutive. Această activitate nu este însă îndeplinită în mod continuu şi
uniform, fiind caracterizată printr-un ritm şi o periodicitate proprii, definite prin
legislatură, sesiune şi şedinţe.

47
Legislatura desemnează durata mandatului colectiv al Parlamentului şi –
implicit – al fiecărei Camere53. Formularea art. 63, alin. (1) din Constituţie („Camera
Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani“) nu trebuie să deruteze:
termenul de legislatură vizează aspectul temporal, durata în timp a mandatului, iar
noţiunea de mandat (al Parlamentului) priveşte raporturile stabilite între alegători şi
aleşi, precum şi între aceştia din urmă şi autorităţile publice, cu alte cuvinte, drepturile
şi obligaţiile parlamentarilor. În anumite state, legislatura are şi o anumită
semnificaţie cronologicăLegislatura normală este de 4 ani (art. 63, alin. (1)). Prin lege
organică se poate hotărî asupra prelungirii mandatului Parlamentului, în caz de război
sau de catastrofă. În afară de aceasta, este de observat că în practică, rareori
legislatura este exact de 4 ani, întrucât alegerile parlamentare generale pot fi
desfăşurate şi ulterior expirării mandatului, art. 63, alin. (2) stabilind, în acest sens, un
termen limită de 3 luni.
Sesiunea este forma de desfăşurare a activităţii Parlamentului pe parcursul
unui an calendaristic. Sesiunile sunt ordinare şi extraordinare (art. 66). Parlamentul se
întruneşte de două ori pe an în sesiune ordinară. Prima sesiune începe în luna
februarie, şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie, iar a doua începe în luna septembrie
şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie (art. 66, alin. (1)). Sesiunile extraordinare
au loc la cererea Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere sau
a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor (art. 66, alin. (2).
Convocarea se face de către preşedintele fiecărei Camere (aliniatul final al aceluiaşi
articol). Se poate observa că durata sesiunilor ordinare este de cel mult 9 luni pe an.
Deşi teoretic durata sesiunilor ar putea fi redusă – fără a încălca legea fundamentală –
la câteva săptămâni, în practică durata anuală a sesiunilor Parlamentului a fost de
aproximativ 8 luni în fiecare an de după adoptarea Constituţiei.
Şedinţa reprezintă o formă de desfăşurare a activităţii Parlamentului.
Şedinţele Parlamentului se pot desfăşura în plen, în comisii sau în cadrul grupurilor
parlamentare. Şedinţele în plen sunt publice, însă Camerele pot hotărî ca anumite
şedinţe să fie secrete (art. 68). În cursul şedinţei are loc dezbaterea asupra
problemelor de pe ordinea de zi a Camerei (sau, eventual, de pe ordinea de zi a
şedinţei comune a Camerelor).
Camerele se întrunesc în şedinţe comune în următoarele împrejurări,
prevăzute de art. 65 al legii fundamentale:
- primirea mesajului Preşedintelui României;
- aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat;
- declararea mobilizării totale sau parţiale;
- declararea stării de război;
- suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare;
- aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării;
- examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
- numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor de
informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii;

53
I. Deleanu, Instituţii..., p. 307.
48
- numirea Avocatului Poporului;
- stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a
celorlalte drepturi ale acestora;
-îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei sau regulamentului, se
exercită în şedinţă comună.

§ 2. STATUTUL PARLAMENTARILOR

§ 2.1. Mandatul parlamentar

Deşi în dreptul public modern au fost preluate şi adaptate din dreptul privat
anumite instituţii juridice (precum contractul sau mandatul) se cuvine făcută o
distincţie între mandatul de drept civil şi mandatul parlamentar. Mandatul civil54 apare
prin voinţa părţilor, pe când în cazul mandatului parlamentar rolul voinţei părţilor este
redus la desemnarea mandatarului, conţinutul raportului juridic dintre electori şi
reprezentant fiind predeterminat de Constituţie şi lege. Mandantul poate - într-un
raport juridic civil – să modifice ulterior însărcinarea dată mandatarului, fapt
imposibil în mandatul de drept public, cu excepţia cazului unui mandat imperativ.
Mandatarul poate fi revocat într-un raport civil, nu însă în cazul mandatului
parlamentar.
Mandatul parlamentar poate fi definit ca o funcţie publică cu care titularul
este învestit prin alegeri, drepturile şi obligaţiile acestuia fiind stabilite prin lege55.
Constituţia României prevede caracterul reprezentativ al mandatului parlamentar,
stabilind că “[î]n exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul
poporului” (art. 69, alin. (1)). În consecinţă, deşi parlamentarii au fost aleşi într-o
anumită circumscripţie electorală iar discursul lor electoral s-a adresat în bună măsură
locuitorilor unor comunităţi locale determinate, ei vor acţiona în Camerele în care au
fost aleşi ca reprezentanţi ai întregii naţiuni şi vor acorda prioritate intereselor
generale şi nu celor regionale sau locale, fiind de altfel sustraşi oricăror constrângeri
sau determinări în acest sens. Evident, parlamentarii vor avea un interes de ordin
electoral uşor de înţeles în a se manifesta ca reprezentanţi ai intereselor comunităţilor
locale din circumscripţia în care au fost aleşi. Însă cei reprezentaţi nu vor avea la
dispoziţie altă modalitate de a-şi manifesta dezaprobarea în privinţa modului de
exercitare a mandatului de către un parlamentar ales de ei, decât prin refuzul de a-l
vota (mai exact de a vota lista pe care acesta se află) la viitoarele alegeri generale.
Orice angajament sau promisiune a unui parlamentar făcută alegătorilor săi – chiar şi
în campania electorală – este lipsit(ă) de efect în privinţa libertăţii sale de a-şi exercita

54
Contractul de mandat este un “contract în virtutea căruia o persoană numită mandatar se
obligă să facă ceva pe seama altei persoane numită mandant, de la care a primit o împuterniciere în
acest scop”. Mircea Costin, art. “contract de mandat”, în Mircea Costin, Mircea Mureşan şi
Victor Ursa, Dicţionar de drept civil, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1980, pp. 132-
133.
55
Pierre Avril şi Jean Gicquel, Lexique de Droit constitutionnel, Presse Universitaire de
France, Paris, 1986, p. 84, apud G. Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 81.
49
mandatul în modul pe care-l consideră adecvat reprezentării intereselor generale ale
naţiunii. Art. 69, alin. (2) stabileşte în acest sens, că “[o]rice mandat imperativ este
nul”. Mandatul imperativ implică posibilitatea ca alegătorii dintr-o circumscripţie
electorală să transmită indicaţii reprezentantului lor în privinţa modului de exercitare
a mandatului, inclusiv în privinţa votului ce urmează a fi dat în adoptarea unor legi
sau hotărâri ale adunării în care acesta a fost ales. Reprezentantul poate revocat în
cazul nerespectării acestor indicaţii sau al încălcării promisiunilor electorale. Deşi la
prima vedere mandatul imperativ pare a fi un mijloc eficient de a determina pe
parlamentari să-şi respecte angajamentele preelectorale şi să ţină cont de opinia celor
pe care-i reprezintă, în realitate – fapt ce a putut fi constatat în statele comuniste, care
au aplicat acest sistem – se ajunge la un control şi chiar la o subordonare a
parlamentarilor de către guvernanţi.
Din cele expuse mai sus, în privinţa mandatului parlamentar reglementat de
legea noastră fundamentală, putem conchide:
- mandatul are un caracter reprezentativ;
- se naşte în baza alegerilor;
- este caracterizat prin independenţa şi irevocabilitatea mandanţilor.
Trebuie făcută distincţia între mandatul colectiv al Parlamentului (şi al
camerelor acestuia), pe de o parte, şi mandatul individual al senatorilor şi deputaţilor
pe de altă parte. Diferenţa rezidă nu numai în drepturile şi obligaţiile care decurg din
fiecare din cele două forme ale mandatului – evident, drepturile unui parlamentar vor
fi diferite de prerogativele Camerei din care face parte acesta – ci şi în durata
mandatului.

§ 2.2. Durata mandatului

Constituţia stabileşte în art. 63, alin. (1) că durata mandatului Camerelor


Parlamentului este de 4 ani. Această durată poate fi prelungită, prin lege organică, în
caz de război sau de catastrofă. Alegerile pentru viitoarele Camere trebuie să aibă loc
în decurs de trei luni de la expirarea mandatului (art. 63, alin. (2)). În aceste condiţii,
durata mandatului va fi, în practică, mai mare decât cea de 4 ani, stabilită în aliniatul
(1). Parlamentul nou ales se va întruni, în termen de 20 de zile de la alegeri, la
convocarea Preşedintelui României (art. 63, alin. (3)). Mandatul Camerelor se
prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament (alin. (4) al aceluiaşi articol).
Raţiunea prelungirii rezidă în preocuparea de a asigura , în situaţii care pot deveni
critice (mai ales în caz de alternanţă la guvernare), continuitatea activităţii
parlamentare. În perioada în care mandatul Parlamentului este prelungit, nu poate fi
revizuită Constituţia şi nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice (art.
63, alin. (4), fraza a 2-a. Se poate deduce de aici, că în această perioadă, nu este
permisă nici adoptarea unor legi de aprobare – sau de respingere – a unor ordonanţe
de urgenţă în care sunt cuprinse dispoziţii reglementând domenii din cele rezervate
legii organice. Evident, este vorba de ordonanţe adoptate anterior expirării
mandatului, dar chiar şi în acest caz, capacitatea Parlamentului de a controla
activitatea Guvernului este restrânsă considerabil. Proiectele de legi şi propunerile
50
legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent îşi continuă procedura
în noul Parlament (art. 63, alin. (5)).
Mandatul Parlamentului mai poate expira şi înainte de termen, în cazul
dizolvării sale, în baza dispoziţiilor art. 90. Preşedintele României poate dizolva
Parlamentul, după consultarea preşedinţilor celor două Camere, în cazul în care
Parlamentul nu a acordat votul de încredere Guvernului în termen de 60 de zile de la
prima solicitare, şi numai după respingerea a cel puţin două cereri de învestitură.
Mandatul deputaţilor şi al senatorilor are în principiu aceeaşi durată cu cea a
mandatului colectiv al Camerelor. Mandatul individual începe de la data alegerii, însă
sub condiţia validării şi a depunerii jurământului (art. 70, alin. (1)). Mandatul
încetează odată cu încetarea mandatului Camerelor: la data întrunirii legale a
Camerelor nou alese. Mandatul deputaţilor şi al senatorilor mai poate înceta înainte de
această dată, în caz de demisie, de incompatibilitate, de pierdere a drepturilor
electorale sau de deces (art. 60, alin. (2)).

§ 2.3. Drepturile şi îndatoririle parlamentarilor

Sediul materiei îl reprezintă dispoziţiile cuprinse în Titlul II, Cap. I din legea
noastră fundamentală, precum şi cele ale Legii nr. 96 / 21 aprilie 2006 privind statutul
deputaţilor şi senatoruilor56. Drepturile deputaţilor şi senatorilor pot fi exercitate
individual sau colectiv. Dintre drepturile ce pot fi exercitate individual menţionăm:
- dreptul de a participa la lucrările Camerei;
- dreptul de a lua cuvântul în cursul dezbaterilor;
- dreptul de a propune ca votul asupra chestiunilor dezbătute să fie deschis
sau secret;
- dreptul de a vota asupra chestiunilor supuse dezbaterii;
- dreptul de a face propuneri legislative;
- dreptul de a formula amendamente la proiecte sau propuneri legislative;
- dreptul de a face interpelări;
- dreptul de a cere, prin intermediul preşedintelui camerei sau al comisiei
parlamentare, date, informaţii sau documente din partea autorităţilor
publice;
- dreptul de a face parte dintr-o comisie parlamentară şi de a participa la
lucrările acesteia;
- dreptul de a face parte din alte structuri interne ale Parlamentului sau ale
Camerei;
Dintre drepturile care se pot exercita doar în colectiv de către parlamentari,
menţionăm:
- dreptul de a iniţia revizuirea Constituţiei (un sfert din numărul
deputaţilor sau al senatorilor, în condiţiile art. 150, alin. (1));
- dreptul de a iniţia o moţiune de cenzură (un sfert din numărul deputaţilor
şi al senatorilor, în condiţiile art. 113);

56
M.Of. I, nr. 380 / 03 mai 2006.
51
- dreptul de a cere suspendarea Preşedintelui României (o treime din
numărul deputaţilor şi al senatorilor, în condiţiile art. 95, alin. (2));
- dreptul de a sesiza Curtea Constituţională (un sfert din numărul
deputaţilor sau al senatorilor, în condiţiile art. 146, lit. a) şi b))
- dreptul de a propune un candidat pentru funcţia de preşedinte al Camerei
(împreună cu ceilalţi membri ai grupului său parlamentar);
Parlamentarii au – pe lângă îndatorirea general, prevăzută de art. 1, alin. (5),
de respectare a Constituţiei şi a legilor ţării – obligaţia de a se conforma dispoziţiilor
regulamentelor Parlamentului şi de a respecta ordinea şi solemnitatea şedinţelor.

§ 2.4. Protecţia mandatului parlamentar

Protecţia mandatului parlamentar se realizează prin incompatibilităţi, prin


imunitate, indemnităţi precum şi prin regim disciplinar propriu.
Incompatibilităţile sunt reglementate de art. 71 al Constituţiei. Raţiunea
incompatibilităţilor rezidă în preocuparea de a nu pune un parlamentar într-o postură
ce i-ar afecta independenţa, inclusiv – sau mai ales – faţă de puterea executivă Nici un
parlamentar nu poate fi concomitent deputat şi senator (art. 72, alin. (1)). Aliniatul al
doilea al aceluiaşi articol stabileşte incompatibilitatea între mandatul de parlamentar
şi orice funcţie publică implicând exerciţiul autorităţii în stat, cu excepţia celei de
membru al Guvernului. Alte incompatibilităţi pot fi stabilite prin lege organică (art.
71, alin. (3)). Legea privind statutul deputaţilor şi al senatorilor mai prevede
incompatibilitatea cu calitatea de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director,
administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţi
comerciale, inclusiv la bănci ori la alte instituţii de credit, la societăţi de asigurare şi
la cele financiare, precum şi în instituţii publice, cu calitatea de preşedinte sau
secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la societăţile comerciale
prevăzute anterior, de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor
comerciale menţionate, manager sau membru al consiliilor de administraţie ale
regiilor autonome, companiilor şi societăţilor naţionale, cu calitatea de comerciant
persoană fizică, precum şi cea de membru al unui grup de interes economic, definit
conform legii (art. 15 din lege). De asemenea, funcţia de deputat sau de senator mai
este incompatibilă cu cu funcţiile şi activităţile persoanelor care conform statutului
lor nu pot face parte din partide politice,57 cu calitatea de membru cu drepturi depline
în Parlamentul European, precum şi cu orice funcţie publică încredinţată de un stat
străin, exceptând acele funcţii prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România
este parte (art. 16 din aceeaşi lege).

57
În această categorie intră preoţii Bisericii ortodoxe Române, precum şi cei ai altor biserici
tradiţionale, cărora dobândirea calităţii de membri ai unui partid politic le este permisă prin
Constituţie (legea fundamentală menţionând expres în art. 40 alin. (3), categoriile de persoane cărora
asocierea în partide politice le este interzisă – de exemplu militarii sau magistraţii – permiţând
totodată legiuitorului organic să stabilească noi categorii, însă numai din rândul funcţionarilor
publici) fiindu-le însă interzisă prin propriile statute.
52
Imunitatea este reglementată de dispoziţiile art. 72. Raţiunea acesteiaa
constă în necesitatea de a proteja pe parlamentari împotriva abuzurilor, ingerinţelor,
tracasărilor sau şicanelor din partea autorităţilor executive sau chiar a celor
judecătoreşti. Este vorba, şi în acest caz, de asigurarea independenţei deputaţilor şi
senatorilor.
Se poate distinge imunitatea propriu zisă (=iresponsabilitate) de imunitatea
de procedură (=inviolabilitate). În baza primei forme a imunităţii (prevăzută în alin.
(1) al art. 72), parlamentarul nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile exprimate în
exercitarea mandatului şi pentru votul său. Imunitatea vizează fapta, şi nu este limitată
în timp. Parlamentarul nu poate fi tras la răspundere nici după expirarea mandatului
său. Inviolabilitatea este reglementată în alin. (2) şi (3) ale art. 72, şi vizează
procedura tragerii la răspundere a unui parlamentar pentru fapte penale, altele decât
cele care ar intra sub incidenţa alin. (1). Art. 72, alin. (2) stabileşte că „deputaţii sau
senatorii pot fi urmăriţi sau trimişi în judecată pentru fapte care nu au legătură cu
voturile sau cu opiniile exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi
percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţifără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după
ascultarea lor”. Competentă în privinţa judecăţii va fi Înalta Curte de Justiţie şi
Casaţie, iar în privinţa urmăririi şi a trimiterii în judecată, competenţa va reveni
Parchetului de pe lângă această Curte (alin. (2), frazele 2 şi 3). Imunitatea nu
afectează în acest caz răspunderea penală, ci implică doar îndeplinirea unei condiţii
procedurale prealabile luării anumitor măsuri procesuale, cum ar fi reţinerea,
arestarea, percheziţionarea. Condiţia constă în obţinerea încuviinţării Camerei. După
expirarea mandatului, măsurile procesuale menţionate pot fi adoptate de către
organele de urmărire penală fără nici un fel de restricţie.
Prin derogare de la dispoziţiile art. 72, alin. (2), în alineatul final al aceluiaşi
articol se stabilesc condiţii distincte privind tragerea la răspundere a unui parlamentar
în caz de infracţiune flagrantă. Într-o asemenea împrejurare, deputatul sau senatorul
poate fi reţinut şi supus percheziţiei. Ministrul Justiţiei va informa pe preşedintele
Camerei asupra reţinerii şi percheziţiei. Camera sesizată poate dispune revocarea
neîntârziată a acestor măsuri, în cazul în care constată lipsa de temei a acestora.
Deputaţii şi senatorii primesc o îndemnizaţie lunară, al cărei cuantum este
stabilit prin lege. În afară de aceasta ei mai beneficiază de alte drepturi: diurna, pe
durata prezenţei la lucrările în plen sau în comisii, cazare gratuită pentru cei care nu
domiciliază în Bucureşti, gratuitatea transportului etc.
Deputaţii şi senatorii mai beneficiază de un regim disciplinar propriu, stabilit
de regulamentele Parlamentului. Sancţiunile disciplinare (, avertismentul, chemarea la
ordine, retragerea cuvântului, eliminarea din sale de şedinţă, interzicerea participării
la lucrările Camerei pe o anumită perioadă – 15 de zile pentru deputaţi şi, respectiv 30
zile pentru senatori – şi, doar în cazul deputaţilor, excluderea temporară) vor fi
aplicate doar de cameră sau de preşedintele acesteia, fapt care exclude posibilitatea
ingerinţelor altei autorităţi sub pretextul asigurării disciplinei.

53
§ 3. FUNCŢIILE PARLAMENTULUI

§ 3. 1. Clasificarea funcţiilor

Principala funcţie a Parlamentului – decurgând din principiul separaţiei


puterilor în stat – este funcţia legislativă. Principalul rol al Parlamentului într-un stat
democratic rezidă în adoptarea unor acte normative având forţă juridică supremă.
Evident, activitatea Parlamentului nu se reduce la îndeplinirea acestei funcţii. Puterea
legislativă ar fi lipsită de o parte considerabilă din prestigiul şi autoritatea sa, în cazul
în care nu ar avea posibilitatea de a exercita un anumit control asupra puterilor cărora
le revine rolul de a aplica dispoziţiile legii. Dat fiind faptul că echilibrul şi controlul
reciproc al puterilor constituie o exigenţă esenţială a realizării unei separaţii efective
şi funcţionale a puterilor în stat, Parlamentul va exercita în mod inevitabil şi o
anumită funcţie de control. Totodată, în calitate de reprezentanţă naţională,
Parlamentul îşi manifestă voinţa la luarea unor decizii importante în stat, atât pe
planul politicii interne cât şi pe plan extern. Atribuţiile, în îndeplinirea cărora
Parlamentul ia aceste decizii ori participă la luarea lor, nu se exercită doar prin
adoptarea unor legi. Putem vorbi, în acest sens, şi de o funcţie guvernamentală a
Parlamentului. În literatura juridică nu există un punct de vedere unitar asupra
identificării funcţiilor Parlamentului. Unii autori nu tratează problema iar în alte
lucrări, principiile sunt formulate sau delimitate în mod diferit. În cele ce urmează, am
preluat concepţia expusă în cursul unei autoare ieşene58.

§ 3.2. Funcţia legislativă

Cea mai importantă funcţie a Parlamentului este funcţia legislativă. Conform


dispoziţiilor art. 60, alin. (1) din Constituţie, Parlamentul este unica autoritate
legiuitoare. Acest fapt nu împiedică participarea la adoptarea legilor a unor alte
autorităţi sau persoane (Guvernul, Preşedintele României sau cetăţenii), în etapa
iniţiativei legislative sau a promulgării legilor. Constituţia mai prevede şi posibilitatea
delegării legislative sau a adoptării unor ordonanţe de urgenţă (în absenţa unei legi de
abilitare), dar în ambele cazuri, adoptarea de către Guvern unor acte normative cu
putere de lege se desfăşoară sub controlul Parlamentului.
Având forţă juridică supremă în ierarhia actelor normative, legea este
adoptată de Parlament printr-o procedură specială, prevăzută în Constituţie (art. 73-
79) şi detailată în regulamentele Parlamentului. Adoptarea legilor va fi descrisă pe
larg în secţiunea a patra a acestui capitol, consacrată actelor Parlamentului.

§ 3.3. Funcţia de control

Funcţia de control a Parlamentului este un corolar al principiului separaţiei


puterilor. Parlamentul controlează activitatea celorlalte autorităţi publice, după cum

58
G. Vrabie, Dr. const., vol. II, pp. 119-213.
54
activitatea Parlamentului este supusă unui control sau anumitor modalităţi de
influenţare din partea altor organe (Curtea Constituţională, Preşedintele României sau
Guvernul).
Parlamentul controlează Guvernul prin următoarele mijloace:
- prin acordarea votului de încredere. Conform dispoziţiilor art. 103, alin.
(3), Parlamentul aprobă lista Guvernului şi programul de guvernare;
- prin moţiune de cenzură. Parlamentul poate demite Guvernul (art. 110,
alin. (2) coroborat cu art. 113-114). Moţiunea de cenzură este iniţiată de
un sfert din numărul deputaţilor şi al senatorilor, şi adoptarea ei – cu
votul majorităţii deputaţilor şi al senatorilor atrage după sine încetarea
mandatului Guvernului. În afara cazului în care Guvernul îşi asumă
răspunderea asupra unui proiect de lege, a unui program sau a unei
declaraţii de politică general (în condiţiile art. 113), parlamentarii care au
iniţiat o moţiune de cenzură nu mai pot semna pentru o nouă moţiune de
cenzură, în aceeaşi sesiune. Moţiunea de cenzură este un mijloc extrem
de control parlamentar, ducând, după cum s-a precizat, “nu la îndreptarea
erorii, ci la eliminarea autorului ei”;
- prin informare, în condiţiile art. 111. Camerele Parlamentului precum şi
comisiile parlamentare pot solicita autorităţilor publice orice informaţii
sau documente pe care le consideră necesare în activitatea lor.
Informaţiile sau documentele vor fi solicitate prin preşedinţii Camerelor
sau, respectiv, ai comisiilor;
- prin întrebări şi interpelări, în condiţiile art. 112. Guvernul şi membrii
acestuia sunt obligaţi să răspundă întrebărilor şi interpelărilor formulate
de deputaţi sau senatori. Camerele pot adopta o moţiune asupra
problemei ce a format obiectul interpelării;
- prin adoptarea unei legi de abilitare şi prin aprobarea ordonanţelor, în
condiţiile art. 115. Emiterea de către Guvern a unor acte cu putere de
lege se face sub control parlamentar;
- prin cererea de începere a urmăririi penale împotriva membrilor
Guvernului, pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, în condiţiile
art. 109, alin. (2). Procedura prin care Parlamentul (şi Preşedintele
României) poate cere începerea urmăririi penale împotriva unor membrii
ai Guvernului este prevăzută în detaliu în Legea nr. 115/1999 privind
răspunderea ministerială;
- prin comisiile parlamentare. Comisiile permanente ale Camerelor
Parlamentului pot iniţia anchete, cu acordul Camerei sau în cazul
Senatului) al Biroului permanent. Camerele pot hotărî şi constituirea
unor comisii de anchetă speciale. Obiectul anchetei îl poate constitui şi
activitatea Guvernului sau a altor autorităţi executive.
Parlamentul exercită şi un anumit control asupra activităţii Preşedintelui
României, fapt care reiese din următoarele împrejurări:
- din stipularea obligaţiei, pentru Preşedintele României, de a încunoştinţa
sau a consulta Parlamentul sau de a cere aprobarea acestuia cu ocazia
55
exercitării anumitor atribuţii. Astfel preşedintele va consulta Parlamentul
înainte de a cere poporului să se pronunţe prin referendum asupra unor
probleme de interes naţional (art. 90 din Constituţie). Mobilizarea
general sau parţială a armatei este dispusă de Preşedinte cu aprobarea
prealabilă a Parlamentului (art. 92, alin. (2)), iar măsurile adoptate de
şeful statului în vederea respingerii unei agresiuni armate împotriva
României se aduc la cunoştinţa Parlamentului prin mesaj prezidenţial
(art. 92, alin. (3));
- din modul de reglementare, în art. 95, a suspendării Preşedintelui
României. Suspendarea se dispune cu majoritate de voturi a membrilor
celor două Camere ale Parlamentului, reunite în şedinţă comună, cu
avizul Curţii Constituţionale, la cererea unei treimi din numărul total al
deputaţilor şi al senatorilor;
- din posibilitatea, prevăzută de art. 96, alin. (1), de a hotărî punerea sub
acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare.

§ 3.4. Funcţia guvernamentală

Funcţia guvernamentală implică determinarea politicii externe, asigurarea


echilibrului financiar precum şi numirea, desemnarea, alegerea sau avizarea unor
persoane în vederea exercitării unor funcţii sau demnităţi publice 59. Funcţia
guvernamentală este îndeplinită de Parlament prin exercitarea următoarelor atribuţii:
- acordarea votului de încredere listei Guvernului şi programului de
guvernare propus de acesta, conform art. 103, alin. (3). Votul de
încredere reprezintă şi o modalitate de control asupra executivului, dar
constituie în esenţă o decizie de ordin politic adoptată de reprezentanţa
naţională;
- moţiunea de cenzură, în condiţiile art. 113 şi 114. Decizia de demitere a
Guvernului este de asemenea o decizie de ordin politic, iar caracterul de
control al acesteia nu-i epuizează conţinutul. Guvernul poate fi demis şi
în împrejurări din care nu reiese o culpă a acestuia, exclusiv în urma
faptului că Parlamentul şi-a pierdut încrederea în capacitatea acelui
Guvern de a-şi realiza programul de guvernare;
- numirea în anumite funcţii sau demnităţi publice. 6 din cei nouă
judecători ai Curţii Constituţionale sunt numiţi de Camerele
Parlamentului (art. 142, alin. (2)); cei 15 membri ai Consiliului Superior
al Magistraturii sunt numiţi, de asemenea de Parlament (art. 132, alin.
(1)), ca şi membrii Curţii de Conturi (art. 140, alin. (4)) sau directorul
Serviciului Român de Informaţii (art. 65, alin. (2), lit. h));
- ratificarea tratatelor internaţionale, în condiţiile art. 91, alin. (1);
59
Vezi în acest sens, G. Vrabie, Dr. const., vol. II, pp. 131-133. Vezi de asemena şi Jean-
François Aubert,Traité de droit constitutionnel suisse, Editions Ides et calendes, Neuchatel, 1966
pp. 475-480, precum şi Pierre Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel, Droit. Sciences
Economiques, Paris, Milan, Barcelone, Bonn, 1992, p. 416, citate în lucrarea de mai sus.
56
- adoptarea legilor bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de
stat (art. 138).

§ 4. ACTELE PARLAMENTULUI

§ 4.1. Legile

4.1.1. Noţiuni generale. Clasificarea legilor

Legile se află la vârful piramidei surselor formale ale dreptului 60. Conseci-
nţele acestui fapt sunt următoarele:
- nici un alt act juridic normativ nu poate abroga sau modifica legea. Ea nu
poate fi modificată sau abrogată decât de ea însăşi. In cazul contradicţiei
dintre lege şi un act normativ adoptat anterior legii respective, acesta din
urmă este abrogat, iar în cazul în care legea este contrazisă de un alt act
normativ, adoptat ulterior, acesta va fi lipsit de efecte. Având forţa
juridică a legii, şi fiind adoptate în baza unei legi de abilitare ori a
dispoziţiilor art. 115 din Constituţie, ordonanţele Guvernului pot însă
abroga sau modifica legea, în măsura în care acest lucru se conformează
prevederilor legii de abilitare, sau respectiv, prevederilor legii
fundamentale;
- legea poate însă modifica sau abroga orice alt act normativ.
Definirea legii se poate face utilizând două criterii: unul formal, care ia în
considerare organul emitent şi procedura de adoptare precum şi un criteriu material,
care ia în considerare obiectul reglementării. Nici unul din aceste criterii – luat în mod
izolat – nu oferă o definiţie întrutotul exactă şi satisfăcătoare a legii. Criteriul formal
este mai aproape de concepţiile constituantului, însă aplicarea sa exclusivă ar
relativiza importanţa deosebită a conţinutului normativ al acesteia. În plus, nimic nu
împiedică Parlamentul să adopte cu titlu de lege, urmând procedura legislativă, un act
cuprinzând reguli aplicabile unui singur caz particular. Criteriul material poate duce la
imposibilitatea de a distinge legea de alte acte normative, care pot şi ele reglementa –
în măsura în care Constituţia nu a statornicit ca reglementarea să se facă exclusiv
printr-o lege – domenii importante ale vieţii sociale.
În literatura juridică s-a manifestat prin urmare preferinţa pentru utilizarea
conjugată a ambelor criterii. În opinia profesorului Ion Deleanu, legea este “actul
juridic normativ adoptat de către organul legiuitor şi după procedura stabilită în acest
scop, prin care, în cadrul competenţei sale legislative, acesta stabileşte reguli generale
şi de aplicaţie repetată, a căror respectare este asigurată prin virtualitatea coerciţiunii
statale”61.

60
I. Deleanu, Instituţii…, p. 323.
61
I. Deleanu, Instituţii…, p. 326.
57
În baza prevederilor Constituţiei române din 1991, legile se clasifică în trei
categorii:
- legi constituţionale (cere sunt legi de modificare a Constituţiei: art. 73,
alin. (2));
- legi organice;
- legi ordinare.
a) Legile organice sunt cele ce reglementează unul din domeniile
prevăzute în art. 73, alin. (3):

a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii


Electorale Permanente;
b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;
c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea
indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora;
d) organizarea şi desfăşurarea referendumului;
e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării;
f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor
armate şi al stării de război;
g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;
h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
j) statutul funcţionarilor publici;
k) contenciosul administrativ;
l) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al
Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului
Public şi a Curţii de Conturi;
m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
n) organizarea generală a învăţământului;
o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului,
precum şi regimul general privind autonomia locală;
p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele,
patronatele şi protecţia socială;
q) statutul minorităţilor naţionale din România;
r) regimul general al cultelor;
s) celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede
adoptarea de legi organice.

Constituţia mai prevede reglementarea prin lege organică, a altor domenii, în


cuprinsul următoarelor dispoziţii:

58
a) art. 3, alin. (2): consfinţirea frontierelor ţării, cu respectarea principiilor
şi a celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional;
b) art. 5, alin. (1): condiţiile dobândirii, păstrării sau pierderii cetăţeniei
române;
c) art. 12, alin. (4): stabilirea stemei ţării şi a sigiliului statului;
d) art. 31, alin. (5): organizarea serviciilor publice de radio şi televiziune şi
controlul parlamentar asupra acestora;
e) art. 40, alin. (3): stabilirea altor categorii – în afara celor prevăzute în de
dispoziţiile acestui aliniat – de funcţionari publici care nu pot face parte
din partide politice;
f) stabilirea condiţiilor în care cetăţenii străini pot dobândi – în condiţii de
reciprocitate - în proprietate terenuri în România, ca urmare a integrării
în Uniunea Europeană sau a încheierii unor tratate internaţionale în acest
sens (art. 44, alin. (2), fraza a 2-a);
g) art. 52, alin. (2): condiţiile şi limitele exercitării dreptului persoanei
vătămate într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act
administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, de
a obţine recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea
pagubei;
h) stabilira condiţiilor privind îndeplinirea obligaţiilor militare (art. 55,
alin. (2));
i) condiţiile în care pot fi încorporeţi cetăţenii (art. 55, alin. (3));
j) art. 58, alin. (1), fraza a 2-a: organizarea şi funcţionarea instituţiei
Avocatul Poporului;
k) art. 63, alin. (1), teza a 2-a: prelungirea, în caz de război sau de
catastrofă, a mandatului Camerei Deputaţilor şi al Senatului;
l) stabilira jurământului care urmează a fi depus de către deputaţi şi
senatori la intrarea în exerciţiul mandatului (art. 70, alin (1), fraza a 2-a);
m) art. 71, alin. (3): stabilirea altor incompatibilităţi faţă de calitatea de
senator sau de deputat, decât cele prevăzute în alin. (1) şi (2) ale
aceluiaşi articol;
n) art. 79, alin. (2): înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului
Legislativ;
o) art. 83, alin. (3): prelungirea, în caz de război sau de catastrofă, a
mandatului Preşedintelui României;
p) art. 102, alin. (3): stabilirea altor categorii de membri ai Guvernului,
decât cele menţionate în cuprinsul aceluiaşi aliniat;
q) art. 105, alin. (2): stabilirea altor incompatibilităţi cu funcţia de membru
al Guvernului, decât cele prevăzute în alin. (1) al aceluiaşi articol;
r) art. 117, alin. (3): înfiinţarea autorităţilor administrative autonome;
s) art. 118, alin. (2): stabilirea structurii sistemului naţional de apărare,
pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare precum
şi statutul cadrelor militare;

59
t) stabilirea condiţiilor în care în unitţile administrativ teritoriale în care
cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au o pondere semnificativă,
se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral
în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile
publice de[s]concentrate (art. 120, alin. (2));
u) stabilirea atribuţiilor prefectului (art. 123, alin. (3));
v) stabilirea condiţiilor în care judecătorii pot fi propuşi pentru numire,
promovaţi, transferaţi şi sancţionaţi de către Consiliul Superior al
Magistraturii (art. 125, alin. (2));
w) stabilirea compunerii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie precum şi a
regulilor de funcţionare a acesteia (art. 126, alin. (4));
x) înfiinţarea de instanţe specializate pe anumite materii (art. 126, alin. (5),
fraza a 2-a);
y) stabilirea condiţiilor în care cetăţenii români aparţinând minorităţilor
naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de
judecată (art. 128, alin. (2));
z) stabilirea procedurii conform căreia, Consiliul Superior al Magistraturii
îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul
răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor (art. 134, alin
(2);
aa) stabilirea altor atribuţii îndeplinite de Consiliul Superior al Magistraturii
în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei (art. 134,
alin. (4));
bb) stabilirea unor categorii de bunuri – altele decât cele menţionate expres
în art. 136, alin. (3) care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice
(articolul citat, alin. citat);
cc) stabilirea condiţiilor în care bunurile proprietate publică pot fi date în
administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi
concesionate sau închiriate (art. 135, alin. (4), fraza a 2-a);
dd) stabilirea condiţiilor în care proprietatea privată este inviolabilă (art.
135, alin. (5));
ee) recunoaşterea, în condiţiile aderării la Uniunea Europeană, a circulaţiei
şi a înlocuirii monedei naţionale cu aceea a Uniunii Europene (art. 137,
alin. (2), fraza a 2-a);
ff) stabilirea condiţiilor în care Curtea de Conturi exercită atribuţii
jurisdicţionale (art. 140, alin. (1), fraza a 2-a);
gg) stabilirea condiţiilor în care Curtea de Conturi se înnoieşte cu câte o
treime din consilierii de conturi numiţi de Parlament, din trei în trei ani
(art. 140, alin. (5));
hh) înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi social
(art. 141, teza finală);
ii) art. 142, alin.(4): organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale;
jj) stabilirea unor atribuţii ale Curţii Constituţionale, altele decât cele
prevăzute în art. 146, pct. a)-k) (pct. l) din articolul menţionat);.
60
Constituţia rezervă anumite domenii reglementării “prin lege”. Asemenea
dispoziţii nu trebuie interpretate în sensul stabilirii unui domeniu exclusiv de
reglementare atribuit legii ordinare şi refuzat legii organice. În fapt, legiuitorului îi
este interzis – prin dispoziţiile art. 73 şi 74 – să reglementeze vreunul din domeniile
enunţate în art. 73, alin. (3) printr-o lege ordinară. În privinţa legii organice, cu
excepţia limitelor stabilite de dispoziţiile constituţionale, nu există vreo interdicţie
privind domeniul de reglementare al acesteia. În practică, o lege organică cuprinde
foarte frecvent dispoziţii reglementând domenii ce nu sunt rezervate acestei categorii
de legi. Însă domeniile pentru care se prevede reglementarea prin lege nu pot fi
reglementate prin alte acte normative decât legile (de exemplu prin acte
administrative cu caracter normativ62).
Domeniile pentru care Constituţia prevede reglementarea prin lege sunt
următoarele:
condiţiile în care unele oraşe sunt declarate municipii (art. 3, alin.(3), fraza a 2-a);
condiţiile în care se constituie şi îşi desfăşoară activitatea partidele politice (art. 8,
alin. (2));
condiţiile în care se constituie şi îşi desfăşoară activitatea sindicatele, patronatele şi
asociaţiile profesionale potrivit statutelor lor (art. 9, fraza 1);
condiţiile de ratificare a tratatelor internaţionale (art. 11, alin. (2));
acordarea şi retragerea dreptului de azil, cu respectarea tratatelor şi convenţiilor
internaţionale la care România este parte (art. 18, alin. (2));
cazurile şi procedura de percheziţionare, reţinere sau arestare a unei persoane (art. 23,
alin. (2));
temeiul şi condiţiile stabilirii sau aplicării unei pedepse (=principiul nullum crimen,
nulla poena sine lege; art. 23, alin. (12));
condiţiile exercitării dreptului la liberă circulaţie, în ţară sau în străinătate (art. 25,
alin. (1), fraza a 2-a);
derogarea de la prevederile referitoare la inviolabilitatea domiciliului (art. 27, alin.
(2));
formele de efectuare a percheziţiilor domiciliare (art. 27, alin. (3));
condiţiile de organizare a cultelor religioase (art. 29, alin (3));
posibilitatea – recunoscută legii, dar nu altui act normativ – de a impune mijloacelor
de comunicare în masă obligaţia face publică sursa de finanţare (art. 30, alin. (5));
stabilirea delictelor de presă (art. 30, alin. (8));
condiţiile în care învăţământul se poate desfăşura într-o limbă de circulaţie universală
(art. 32, alin. (2), fraza a 2-a);
stabilirea modalităţilor de exercitare a dreptului persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale de a învăţa în limba maternă şi de a fi instruite în această limbă (art. 32, alin.
(3), teza a 2-a);

62
Este însă posibilă reglementarea unor asemenea domenii prin ordonanţe ale Guvernului.
Acestea sunt – sub aspect formal – acte administrative, însă din punct de vedere material sunt
asimilate legilor, având şi forţa juridică a unor legi.
61
condiţiile în care învăţământul de stat este gratuit (art. 32, alin. (4));
condiţiile de desfăşurare a activităţii de învăţământ, în unităţi de stat, particulare şi
confesionale (art. 32, alin. (5));
organizarea şi garantarea învăţământului religios în şcolile de stat (art. 32, alin. (7));
condiţiile în care este garantat accesul la cultură (art. 33, alin. (1));
condiţiile stabilire a organizării asistenţei medicale, a sistemului de asigurări sociale
pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor
medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi a altor măsuri de protecţie a
sănătăţii şi mentale a persoanei (art. 34, alin. (3));
stabilirea unor situaţii specifice – altele decât cele indicate în art. 41, alin. (2), fraza a
2-a – intrând sub incidenţa măsurilor de protecţie socială a salariaţilor (art. 41, alin.
(2), fraza a 2-a, teza finală);
condiţiile în care din motive religioase sau de conştinţă se vor presta alte activităţi în
locul serviciului militar (art. 42, alin. (2), lit. a));
stabilirea acelor prestaţii, făcând parte din obligaţii civile normale şi care nu au
caracter de muncă forţată, neintrând deci sub incidenţa interdicţiei din art. 42, alin. 1
(alin. (2), lit. c) din acelaşi articol);
stabilirea condiţiilor şi a limitelor exercitării dreptului la grevă precum şi a garanţiilor
necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate(art. 43, alin. (2));
condiţiile şi limitele dreptului de proprietate (art. 44, alin. (1), fraza a 2-a);
stabilirea condiţiilor de expropriere pentru cauze de utilitate publică (art. 44, alin.
(3));
condiţiile de confiscare a bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori
contravenţii (art. 44, alin. (9));
stabilirea condiţiilor în care este garantată exercitarea accesului liber al persoanei la
activitatea economică şi a liberei iniţiative (art. 45);,
stabilirea măsurilor de asistenţă socială la care au drept cetăţenii (art. 47, alin. (2),
fraza a 2-a);
stabilirea condiţiilor de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei (art. 48, alin.
(2), fraza 1);
stabilirea altor forme de protecţie socială a copiilor, decât cele prevăzute prin art. 49,
alin. (2), fraza 1 (fraza a 2-a a aceluiaşi aliniat);
stabilirea condiţiilor în care autorităţile publice sunt obligate să răspundă petiţiilor
(art. 51, alin. (4));
stabilirea condiţiilor în care răspunde patrimonial statul pentru prejudiciile cauzate
prin erorile judiciare (art. 52, alin. (3));
restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi (art. 53, alin. (1));
stabilirea jurământului ce urmează a fi depus de către cetăţenii cărora le sunt
încredinţate funcţii publice precum şi de către militari în vederea îndeplinirii cu
credinţă a obligaţiilor ce le revin (art. 54, alin. 2);
stabilirea, în situaţii excepţionale, a altor contribuţii financiare decât cele prevăzute în
art. 56, alin. (1) (alin. (3) din acelaşi articol);
stabilirea limitelor exercitării atribuţiilor Avocatului Poporului, din oficiu sau la
sesizarea persoanelor lezate în drepturile şi în libertăţile lor (art. 59, alin. 1);
62
stabilirea procedurii de ratificare sau de aprobare a tratatelor şi convenţiilor
internaţionale, altele decât cele prevăzute în art. 91, alin. (1), fraza 1 (fraza 2 a
aceluiaşi alineat din articolul respectiv);
stabilirea condiţiilor în care Preşdeintele României instituie starea de urgenţă sau
starea de asediu în întreaga ţară sau în unele unităţi administrativ-teritoriale (art. 93,
alin. (1));
stabilira condiţiilor în care Preşedintele României efectuează numiri în funcţii publice
(art. 94, pct. c));
stabilirea îndemnizaţiei şi a celorlalte drepturi cuvenite Preşedintelui României (art.
101);
stabilirea altor cazuri de încetare a funcţiei de membru al Guvernului, în afara celor
prevăzute în art. 106 (teza ultimă a aceluiaşi articol);
cazurile de răspundere şi pedepsele aplicate membrilor Guvernului (art. 109, alin.
(3));
abilitarea Guvernului cu emiterea de ordonanţe simple precum şi aprobarea sau
respingerea ordonanţelor emise de Guvern (art. 108 alin. (3) şi art. 115, alin. (1), (7) şi
(8));
stabilira condiţiilor în care se înfiinţează, se organizează şi funcţionează ministerele
(art. 117, alin. (1));
recunoaşterea competenţei organelor de specialitate înfiinţate, cu avizul Curţii de
Conturi, de Guvern sau de către ministere (art. 117, alin. (2));
stabilirea – alternativ cu dispoziţiile tratatelor internaţionale – a condiţiilor în care
armata contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianţe militare şi participă la
acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii (art. 118, alin. (1), fraza 2);
stabilira condiţiilor în care alte componente ale forţelor armate intră sub incidenţa
dispoziţiilor alin. (1) şi (2) din art. 118 (alin. (3) din acelaşi articol);
stabilirea – alternativ cu dispoziţiile tratatelor internaţionale – a condiţiilor de intrare
sau de trecere a trupelor străine pe teritoriul României (art. 118, alin. (5));
condiţiile de funcţionare – ca autorităţi administrative autonome – a primarilor şi a
consiliilor locale, condiţiile de alegere şi de funcţionare a consiliilor judeţene, (art.
121, alin. (2) teza 1, art. 121, alin. (2));
stabilirea condiţiilor în care judecătorii numiţi de către Preşedintele României sunt
inamovibili (art. 125, alin. (1);
stabilirea celorlalte instanţe judecătoreşti, în afara Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
prin care se realizează justiţia, a competentei instanţelor judecătoreşti şi a procedurii
de judecată (art. 126, alin. (1) şi (2));
stabilirea cazurilor în care şedinţele de judecată pot să nu fie publice (art. 127);
condiţiile în care părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac (art.
129);
condiţiile în care Ministerul public îşi exercită atribuţiile (art. 131, alin. (2));
condiţiile în care parchetele care funcţionează pe lângă instantele judecătoreşti conduc
şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare (art. 131, alin. (3));

63
condiţiile în care Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României
numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor, cu excepţia celor stagiari (art. 134,
alin. (1));
garantarea şi ocrotirea proprietăţii publice (art. 136, alin. (2));
formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului,
ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice (art. 137, alin. (1));
adoptarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat (art. 138, alin. (2)
şi (3));
stabilirea condiţiilor de elaborare, aprobare şi executare a bugetelor locale (art. 138,
alin. (4));
reglementarea impozitelor, a taxelor şi a oricăror alte venituri ale bugetului de stat şi
ale bugetului asigurărilor sociale de stat, precum şi a condiţiilor de stabilire a
impozitelor şi taxelor locale de către consiliile locale sau judeţene (art. 138, alin. (1)
şi (2));
stabilirea a condiţiilor de revocare a judecătorilor Curţii de Conturi (art.140,
alin. (6));

O categorie specială de legi o reprezintă cele privitoare la integrarea


euroatlantică a României. Ele vor fi adoptate cu o majoritate calificată, de două treimi
din numărul deputaţilor şi al senatorilor, ceea ce le plasează în proximitatea legilor
constituţionale, deosebindu-se de acestea prin aceea că nu mai trebuie aprobate
ulterior prin referendum. Constituţia revizuită prevede necesitatea adoptării unor
asemenea legi în două situaţii:
1. Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul
transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în
comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate;
2. Aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord.

Stabilirea reglementării prin lege a anumitor domenii are consecinţe practice


de două categorii:
- pe de o parte se interzice autorităţilor executive să reglementeze anumite aspecte
ale vieţii sociale, ceea ce asigură o stabilitate mai mare relaţiilor sociale din acest
domeniu, protejează libertatea individuală şi elimină sau reduce riscul unor
acţiuni arbitrare ale puterii63;
- pe de altă parte se „erodează “, se relativizează ori se circumstanţiază garanţia
constituţională a unor drepturi fundamentale, permiţând legiuitorului ordinar ca, în
anumite condiţii, să limiteze ori să restrângă sfera unor drepturi sau libertăţi
consacrate de legea fundamentală64.
Constituţia mai poate impune legiuitorului interdicţii exprese:

63
Exemple în acest sens: dispoziţiile art. 3, ali. (3), fraza a 2-a, art. 8, alin. (2); art. 9; art. 18,
alin.(2); art. 23, alin. (3) şi (9); art. 27, alin. (3) etc.
64
Exemple: prevederile art. 25, alin. (1), fraza a 2-a; ale art. 41, alin. 1, fraza a 2-a; ale art. 27,
alin. (2) ş. a. m. d.
64
- conform dispoziţiilor art. 21, alin. (2), nici o lege nu poate îngrădi exercitarea
dreptului individului de a se adresa justiţiei.
Este de menţionat că legile constituţionale au forţă juridică superioară
celorlalte legi. În cazul unei contradicţii între legile constituţionale şi celelalte
categorii de legi, acele dispoziţiile acestora din urmă, care contravin legii
fundamentale vor fi declarate neconstituţionale de către Curtea Constituţională,
devenind inaplicabile.
Legile organice au însă aceeaşi forţă juridică cu legile ordinare, deşi au –
după cum s-a menţionat în literatura juridică franceză şi română – caracterul unor
“prelungiri ale Constituţiei. O lege organică poate, după cum am mai precizat,
cuprinde şi dispoziţii care nu ţin de domeniul rezervat prin Constituţie acestei
categorii de legi. O lege ordinară care cuprinde dispoziţii din domeniul rezervat legii
organice va fi neconstituţională, şi prin urmare inaplicabilă. Inaplicabilitatea este însă
consecinţa încălcării unei dispoziţii a legii fundamentale şi nu a încălcării unei
prevederi dintr-o lege organică.

4.1.2. Procedura adoptării legilor

Este de menţionat că elaborarea unei legi începe cu mult înaintea “etapei


parlamentare” şi continuă cu mult după epuizarea acesteia65. Expresia a „voinţei
generale” a unei comunităţi umane, legea este mai mult decât un simplu act normativ,
elaborat pe baza unei anumite proceduri speciale; adoptarea ei trebuie să se facă în aşa
fel încât în textul ei să-şi găsească expresia interesele cât mai multor categorii
economice şi sociale. Misiunea statului de creator şi păstrător al unităţii unei
comunităţi politice este îndeplinită în primul rând prin funcţia sa legislativă. Sub
aspect juridic însă, analiza funcţiei de legiuitor a statului este centrată pe examinarea
procedurii legislative.
Una din cele mai importante modificări aduse legii noastre fundamentale prin
Legea nr. 429/ 2003 privind revizuirea Constituţiei priveşte procedura legislativă. Au
fost stabilite atribuţii distincte ale Camerelor Parlamentului în domeniul respectiv, iar
durata estimată a procedurii a fost considerabil redusă. Noua procedură este însă
aplicabilă doar pentru proiectele de legi depuse spre adoptare după revizuirea
constituţiei. Art. 155, alin. (1) prevede în acest sens că: “Proiectele de legi şi
propunerile legislative în curs de legiferare se dezbat şi se adoptă potrivit dispoziţiilor
constituţionale anterioare intrării în vigoare a legii de revizuire.” Aşadar pentru o
perioadă de tranziţie a cărei durată poate fi estimată la câteva luni sau chiar la câţiva
ani, legile vor fi adoptate pe baza a două proceuri distincte: 1) procedura prevăzută de
art. 72-79 din Constituţia nerevizuită şi 2) noua procedură, stabilită prin art. 73-79 din
Constituţia revizuită.

65
Mihai Constantinescu şi Ioan Muraru, Drept parlamentar, Editura Gramar, Bucureşti,
1994, p. 206. Lucrarea va fi citată în continuare prescurtat: M. Constantinescu şi I. Muraru, Dr.
parlam.
65
Procedura anterioară revizuirii Constituţiei
Etapele procedurii parlamentare au fost delimitate în mod diferit în literatura
juridică anterioară revizuirii constituţiei66.
În ce ne priveşte, optăm pentru soluţia de delimitare a etapelor adoptată de Genoveva
Vrabie:
- iniţiativa legislativă;
- examinarea şi avizarea proiectului sau a propunerii de lege de către
Consiliul Legislativ şi de către comisiile parlamentare;
- dezbaterea proiectului sau a propunerii de lege în plenul fiecărei
Camere;
- votarea proiectului sau a propunerii de lege;
- medierea;
- semnarea proiectului sau a propuneri de lege şi trimiterea spre
promulgare;
- publicarea şi intrarea în vigoare a legii.

1. Iniţiativa legislativă
Întrucât conform dispoziţiilor cu caracter tranzitoriu ale art. 155, normele
constituţionale anterioare se aplică doar pentru „proiectele de legi şi propunerile
legislative în curs de legiferare”, reglementarea iniţiativei legislative dinaintea
revizuirii nu mai este de actualitate. De acum înainte proiectele de lege şi propunerile
legislative urmează să se facă de acum înainte conform dispoziţiilor Constituţiei
revizuite (în care însă, după cum vom vedea mai jos textul anterior a fost păstrat
aproape neschimbat).
Iniţiativa legislativă se exercita potrivit dispoziţiilor art. 73 din Constituţia
nerevizuită. Aveau drept de iniţiativă legislativă Guvernul, deputaţii, senatori precum
şi un număr de cel puţin 250.000 de cetăţeni. Aceştia (conform prevederilor alin. (2)
din acelaşi articol), trebuiau să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, astfel
încât, în fiecare dintre acestea să se fi înregistrat cel puţin 10.000 de semnături în
sprijinul iniţiativei. În această privinţă, municipiul Bucureşti este asimilat unui judeţ.
Iniţiativa legislativă populară nu era admisă (ca şi în prezent) în cazul legilor
reglementând probleme fiscale, probleme cu caracter internaţional, precum şi
amnistia sau graţierea (art. 74, alin. (2)).

Parlamentarii şi cetăţenii puteau elabora propuneri de lege, care trebuiau


depuse la una din Camerele Parlamentului. Iniţiativele parlamentarilor erau depuse
mai întâi la Camera din care aceştia făceau parte. Şi în acest caz trebuiau respectate
normele de tehnică legislativă. În cazul iniţiativelor legislative vizând modificarea
legilor bugetare era obligatorie, conform dispoziţiilor art. 111 (din versiunea
nerevizuită), solicitarea informării Guvernului în privinţa acestor chestiuni.

66
Vezi în acest sens: I. Deleanu, Instituţii…, pp. 327-334;M. Constantinescu şi I. Muraru,
Dr. parlam., p. 207; G, Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 155.
66
2. Examinarea şi avizarea proiectului sau a propunerii de lege de către Consiliul
Legislativ şi de către comisiile parlamentare;

Proiectele de legi se supun dezbaterii Parlamentului, conform dispoziţiilor


art. 3, alin. (1) din Legea nr. 73/1993 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
Consiliului Legislativ, însoţite de avizul acestei autorităţi. Avizul este consultativ şi
are ca obiect:
- concordanţa cu Constituţia a reglementării propuse, precum şi natura
legii;
- înlăturarea contradicţiilor şi a necorelărilor dintre prevederile proiectului
de lege sau ale propunerii legislative şi asigurarea caracterului complet
al acestora precum şi respectarea normelor de tehnică legislativă;
- prezentarea implicaţiilor noii reglementări asupra legislaţiei în vigoare,
prin identificarea dispoziţiilor legale care, având acelaşi obiect de
reglementare, urmează să fie abrogate, modificate sau unificate, precum
şi evitarea reglementării unor aspecte identice în acte normative diferite
(alin. (3) al aceluiaşi articol).
Toate proiectele şi propunerile de lege se înregistrează de Camera
Deputaţilor în ordinea prezentării lor şi se distribuie imediat deputaţilor (art. 87 din
RCD). Similar se va proceda în cazul în care proiectul sau propunerea de lege a fost
trimisă mai întâi Senatului. Biroul Permanent al acestei Camere va solicita avizul
Consiliului Legislativ, în situaţia în care acest aviz nu a fost încă dat (art. 85 din RS).
Imprimarea şi distribuirea către parlamentari a proiectului sau a propunerii de lege are
drept scop să facă posibilă formularea de amendamente la acest proiect sau la această
propunere. Proiectul sau propunerea se trimite apoi comisiilor permanente competente
(art. 89 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 87 din Regulamentul Senatului).
Comisia sesizată va întocmi un raport, după examinarea proiectului sau a
propunerii de lege.
Deputaţii, grupurile parlamentare şi Guvernul au dreptul de a depune
amendamente la comisia sesizată în fond, până la împlinirea unui termen de 5 zile
înainte de data stabilită pentru depunerea raportului, iar in cazul în care termenul de
depunere a fost redus la 5 zile (pentru procedura de urgenţă) termenul de depunere a
amendamentelor este de 3 zile (art. 93, alin. (1) din RCD) În cazul Senatului,
termenele (atât pentru avize, cât şi pentru rapoarte şi amendamente) nu pot fi mai
scurte de 10 zile calendaristice pentru procedura ordinară, şi de 5 zile calendaristice
pentru procedura de urgenţă (art. 85, alin. (8) din RS).
Amendamentul reprezintă o modificare de fond sau de formă a unui text
supus deliberării67. Raportul prezentat de comisie plenului camerei, în urma
examinării proiectului de lege sau a propunerii legislative, va cuprinde propuneri cu
privire la adoptarea, sau după caz, modificarea sau respingerea proiectului sau a
propunerii (art. 91, alin. (1), din RCD). Dacă o altă comisie permanentă se consideră
competentă în fond, ea poate solicita Biroului permanent al Camerei trimiterea

67
G, Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 159.
67
proiectului sau a propunerii legislative către această comisie. Iniţiatorul proiectului
sau a propunerii legislative poate să îşi retragă proiectul sau propunerea până la
înscrierea sa pe ordinea de zi (art. 90 din Reg. Cam. Dep.).

3. Dezbaterea proiectului sau a propunerii de lege în plenul fiecărei Camere

Dezbaterea în plen cuprinde două etape:


- dezbaterea generală;
- dezbaterea pe articole.
Dezbaterea general a proiectului sau a propunerii de lege este precedată de
prezentarea de către iniţiator a motivelor care au condus la promovarea proiectului,
precum şi a raportului comisiei permanente de către preşedintele acesteia sau de un
raportor desemnat de comisie (art. 94 din RCD). Asemănător decurge dezbaterea
general în faţa Senatului; Guvernul este în acest caz reprezentat în mod obligatoriu de
un membru al său (art. 92 din RS). Pentru dezbaterea general, fiecare grup
parlamentar poate să-şi desemneze un singur reprezentant. Dezbaterea generală se
încheie cu un vot în cazul în care în raportul comisiei sesizate în fond se propune
respingerea proiectului sau a propunerii legislative (art. 98 din RCD Şi respectiv, art.
96 alin. (1) din RS). Senatul va mai decide prin vot, în etapa dezbaterii generale,
asupra proiectului sau a propunerii de lege în cazul în care raportul comisiei este
pozitiv, dar respingerea a fost cerută în această etapă de către senatori. Textul
proiectului sau al propunerii legislative se supune votului final, în cazul în care
proiectul de lege nu a fost respins şi se constată că prin raportul comisiei sesizate nu
s-au operat modificări sau completări la textele proiectului ori ale propunerii
legislative (art. 97, alin. (1) din RS).
Dezbaterea pe articole are loc în cazul în care în raportul Comisiei sesizate în
fond există amendamente admise sau respinse (art. 99, RCD).
La dezbaterea pe articole, deputaţii şi senatorii pot lua cuvântul pentru a
expune punctul de vedere al grupului parlamentar din care fac parte precum şi
propriul punct de vedere. De asemenea pot lua cuvântul reprezentantul Guvernului
sau al iniţiatorului precum şi raportorul comisiei sesizate în fond (art. 100, alin. (1)
din RCD). Discutarea articolelor începe cu amendamentele. În plenul camerei nu pot
fi depuse amendamente de fond. Anumite texte aflate în discuţie sau chiar întregul
text al propunerii ori proiectului de lege poate fi trimis (sau retrimis) comisiei sesizate
în fond. Fiecare Cameră se pronunţă prin vot distinct asupra fiecărui amendament (art.
103, alin. (2) din RCD Şi, respectiv. art. 101, alin. (2) din RS).

4. Votarea proiectului sau a propunerii de lege;

Votarea în ansamblu a proiectului sau a propunerii legislative are loc după


votarea pe articole a textului acesteia. Legile constituţionale se adoptă cu votul a două
treimi din numărul membrilor celor două Camere (art. 151, alin. (2)). Legile organice
se adoptă cu votul majorităţii membrilor celor două Camere iar legile ordinare cu
votul majorităţii membrilor prezenţi ai celor două Camere (art. 74, alin. (1) şi (2)).
68
Reamintim că quorumul pentru funcţionarea legală a fiecăreia din cele două Camere
este majoritatea membrilor acesteia.
Majoritatea cerută de constituţie pentru adoptarea legilor organice trebuie
întrunită la votul pe ansamblu asupra textului legii, dar nu şi în ceea ce priveşte
discutarea pe articole a textului legii, opinie confirmată de jurisprudenţa Curţii
Constituţionale68.
Proiectele sau propunerile adoptate de una din Camere se semnează de
preşedintele acesteia şi se trimit celeilalte Camere spre dezbatere şi adoptare. Dacă a
doua Cameră respinge proiectul sau propunerea de lege, acesta sau aceasta se va trimite
în vederea unei noi examinări, Camerei care a adoptat proiectul sau propunerea. O nouă
respingere este definitivă (art. 75 al Constituţiei, anterior revizuirii).

5. Medierea

Medierea survine în cazul în care una din Camere a adoptat un proiect de lege
sau o propunere legislativă într-o redactare diferită de cea aprobată de cealaltă
Cameră. În vederea stabilirii unui text comun se va constitui o comisie paritară de
mediere formată din 7 deputaţi şi 7 senatori, cu respectarea configuraţiei politice a
celor două Camere. Desfăşurarea activităţii comisiei de mediere este reglementată de
art. 74-77 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, şi respectiv, art. 72-75 din
Regulamentul Senatului.
Şedinţele comisiei sunt conduse în mod alternativ de către un deputat şi un
senator, stabiliţi de comisie. Votul acestuia va fi decisiv, în cazul egalităţii de voturi.
Comisia elaborează un raport în care propune textul definitiv al legii. Activitatea
comisiei ia sfârşit odată cu depunerea acestui raport. În cazul în care raportul este
aprobat de ambele Camere (întrunindu-se totodată majoritatea reclamată de art. 74 al
Constituţie, anterior revizuirii) legea se consideră adoptată în forma stabilită în raport.
În cazul în care comisia nu cade de acord asupra textului final al legii, ori în situaţia în
care raportul comisiei este respins cel puţin de una din Camere, textul final al legii va
fi adoptat de Senat şi de Camera Deputaţilor, în şedinţă comună, cu votul indistinct al
majorităţii parlamentarilor, aplicându-se în mod corespunzător dispoziţiile art. 74 din
Constituţie (versiunea anteriopară revizuirii).

6. Semnarea proiectului sau a propuneri de lege şi trimiterea spre


promulgare;

În urma adoptării textului final al legii, aceasta se semnează de către preşedinţii


Camerelor, se comunică Guvernului şi Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, pentru a da
posibilitatea acestor autorităţi să sesizeze Curtea Constituţională pe calea controlului
anterior de constituţionalitate, prevăzut de art. 144, alin. a) şi se depune la secretarul
general al fiecărei Camere pentru a acorda parlamentarilor posibilitatea sesizării Curţii

68
Decizia nr. 352/15 octombrie 1997, publicată în Monitorul Oficial nr. 299/04. 11. 1997 şi în
Culegerea de decizii şi hotăâri ale Curţii Constituţionale pe anul 1997, la p. 64 şi urm.
69
Constituţionale în baza aceloraşi dispoziţii. Legea va fi depusă la secretarul general cu
cinci zile înainte de trimiterea spre promulgare, iar în cazul procedurii de urgenţă acest
termen va fi de două zile (art. 17, alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu privire la
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, modificată prin Legea nr. 138/1997).
La expirarea termenului, sau în cazul primirii deciziei de constatare a
constituţionalităţii, legea este trimisă Preşedintelui României spre promulgare, de către
preşedintele Camerei Deputaţilor. Promulgarea se va face în termen de 20 de zile (art.
77, alin. (1) din Constituţie, versiunea anterioară revizuirii). Se pune în acest caz
întrebarea, ce se va întâmpla cu legea nepromulgată de Preşedinte în decurs de 20 de
zile de la primirea ei? Textul constituţional nu prevede o rezolvare a acestei situaţii
(eventual în sensul că legea urmează să intre în vigoare şi în lipsa promulgării). Aparent
soluţia ar fi neconstituţionalitatea unei legi promulgate tardiv; acesta nu ar mai putea
intra în vigoare. A admite o asemenea soluţie înseamnă practic a acorda Preşedintelui
un drept de veto legislativ, fapt care vine în contradicţie cu intenţia constituantului, care
a înţeles să acorde Preşedintelui doar dreptul de a cere reexaminarea, o singură dată, a
legii sau de a sesiza Curtea Constituţională. Este de neimaginat că legiuitorul
constituant ar fi admis totodată o prerogativă a Preşedintelui de a bloca o lege, din
moment ce, chiar şi în cazul reexaminării, Parlamentul poate adopta – în ciuda
obiecţiilor Preşedintelui – legea în aceeaşi formă cu aceeaşi majoritate.
Preşedintele României poate solicita, o singură dată, reexaminarea legii.
Preşedintele mai poate sesiza Curtea Constituţională (art. 77, alin. (2) şi art. 144, lit.
a), în versiunea anterioară revizuirii). Se pune problema dacă Preşedintele poate, după
reexaminarea legii, să sesizeze Curtea Constituţională, în baza art. 144, lit. a). Se mai
poate pune problema dacă Preşedintele poate solicita reexaminarea după ce a primit
decizia Cutii Constituţionale de constatare a constituţionalităţii legii. În ambele
cazuri, soluţia este, credem, afirmativă69. Primind legea reexaminată sau declarată
constituţională de Curtea Constituţională, Preşedintele va trebui să o promulge în
termen de 10 zile (art. 77, alin. (3), în versiunea anterioară revizuirii).

7. Publicarea şi intrarea în vigoare a legii

Conform art. 78 al Constituţiei, în redactarea anterioară revizuirii acesteia,


legea intra în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României sau la data
prevăzută în textul ei. Conform noii redactări a art. 78, „Legea se publică în
Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o
dată ulterioară prevăzută în textul ei”. Această dispoziţie este de imediată aplicare, dat
fiind faptul că prin dispoziţiile tranzitorii ale art. 155 din Constituţia revizuită,
aplicarea dispoziţiilor anterioare revizuirii priveşte doar dezbaterea şi adoptarea
proiectelor şi a propunerilor de lege în curs de legiferare, nu şi intrarea în vigoare a
acestora.

69
Vezi G, Vrabie, Dr. const., vol. II, pp. 16-167.

70
Procedura legislativă în Constituţia revizuită
Iniţiativa legislativă
Conform art. 74, alin. (1) al Constituţiei revizuite, legile pot fi iniţiate de
către Guvern, de către deputaţi sau senatori sau de către cel putin 100.000 de cetăţeni
cu drept de vot. Aceştia trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar
din fiecare din din aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie
înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. Observăm că
faţă de reglementarea anterioară revizuirii textul constituţional conţine o singură
modificare: s-a stabilit un număr mai mic de cetăţeni care trebuie să susţină un proiect
sau o propunere legislativă pe calea iniţiativei populare. Ca şi în trecut, problemele
fiscale, cele internaţionale precum şi amnistia şi graţierea nu pot face obiect al
iniţiativei legislative a cetăţenilor (art. 74, alin. (2)). Ca o consecinţă a diferenţierii
atribuţiilor legislative ale celor două Camere, proiectul sau propunerea de lege trebuie
trimise mai întâi Camerei competente să o adopte, ca primă Cameră sesizată.
În cazul revizuirii Constituţiei, iniţiativa poate proveni, conform prevederilor
art. 150, din partea Preşedintelui României, la propunerea Guvernului, din partea unei
pătrimi din numărul total al deputaţilor sau al senatorilor ori din partea a 500.000 de
cetăţeni cu drept de vot. In cazul acestora din urmă, dispersia teritorială este diferită:
ei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, astfel încât, în fiecare
dintre acestea să se înregistreze cel puţin 10.000 de semnături în sprijinul iniţiativei.
Şi în această privinţă, municipiul Bucureşti este asimilat unui judeţ. Se poate pune
problema admisibilităţii unei iniţiative populare de revizuire, în cazul în care
dispoziţiile ce urmează a fi revizuite reglementează unul din domeniile enunţate în
art. 74, alin. (2), domenii sustrase iniţiativei populare. Credem că, în acest caz,
iniţiativa este permisă, dat fiind faptul că revizuirea Constituţiei are un regim deosebit
faţă de procedura legislativă ordinară, neaplicându-i-se prevederile prevăzute pentru
aceasta decât în cazurile prevăzute – expres sau implicit – în legea fundamentală.
Guvernul trebuie să înainteze proiecte de legi elaborate în conformitate cu regulile de
tehnică legislativă. Acestea sunt prevăzute în Legea nr. 24/2000, cu privire la normele
de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Majoritatea covârşitoare a
legilor sunt adoptate în urma iniţiativei Guvernului.
Adoptarea legii de către Camere

Conform dispoziţiilor art. 75 al Constituţiei revizuite, atribuţiile legislative


ale Camerelor sunt diferenţiate. Una din Camere, ca primă Cameră sesizată va avea
rolul de Cameră de reflecţie. Ea va trebui să adopte proiectul sau propunerea lege în
termen de 45 de zile de la sesizare, iar în cazul codurilor sau al legilor de
complexitate deosebită, în 60 de zile. În cazul depăşirii acestui termen, se va
considera că proiectul sau propunerea a fost adoptată (alin. (2) al art. 75). Cea de-a
doua Cameră va fi Cameră de decizie. Ea nu mai este legată de respectarea unui
termen, iar decizia sa este definitivă (art. 75, alin. (3)), indiferent dacă ţine sau nu
seama de amendamentele aduse de Camera de refelecţie. Practic durata procedurii de
a adoptare a unei legi echivalează cu durata adoptării acesteia de către un parlament
unicameral plus un termen de 45 sau respectiv de 60 de zile, necesar adoptării de către
71
Camera de reflecţie. Astfel, procedura legislativă a fost scurtată considerabil, în
primul rând prin eliminarea etapei medierii, iar în al doilea rând prin limitarea la
maximum 45 sau respectiv 60 de zile a duratei procedurii în faţa uneia din Camere.
Prin dispoziţiile art. 75, alin. (1), se stabilesc anumite domenii pentru care
Camera Deputaţilor este Cameră de reflecţie (prima Cameră sesizată): ratificarea
tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din
aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum şi proiectele legilor organice prevăzute
la articolul 31 alineatul (5), articolul 40 alineatul (3), articolul 55 alineatul (2),
articolul 58 alineatul (3), articolul 73 alineatul (3) literele e), k), l), n), o), articolul 79
alineatul (2), articolul 102 alineatul (3), articolul 105 alineatul (2), articolul 117
alineatul (3), articolul 118 alineatele (2) şi (3), articolul 120 alineatul (2), articolul 126
alineatele (4) şi (5) şi articolul 142 alineatul (5). Pentru celelalte domenii, Cameră de
reflecţie va fi Senatul.
O problemă aparte este reprezentată de cazul în care un proiect de lege
conţine dispoziţii din ambele catagorii de domenii: de exemplu o lege privind
ratificarea unui tratat internaţional (prima Cameră sesizată: Camera deputaţilor),
cuprinzând însă şi dispoziţii penale (reclamând o lege organică, conform art. 73,, alin.
(3), litera h); prima Cameră sesizată în acest caz: Senatul). Pentru această situaţie,
dispoziţiile alin. (4) din art. 75 stabilesc că: prevederea care intră în competenţa
decizională a primei Camere sesizate (şi ar fi trebuit teoretic să fie examinată mai
întâi de cealaltă Cameră, competentă conform alin. (1) în doemeniul respectiv) este
definitiv adoptată dacă şi cea de-a doua Cameră este de acord. În caz contrar, numai
pentru prevederea respectivă, legea se întoarce la prima Cameră sesizată, care va
decide definitiv în procedură de urgenţă. Deci pentru exemplul ales de noi al
ratificării unui tratat internaţional care modifică legea penală, prima Cameră sesizată
va fi Camera Deputaţilor, însă legea de ratificare conţine şi dispoiţii în privinţa cărora
această Cameră are competenţă decizională (şi nu de Cameră de reflecţie); în privinţa
acestor dispoziţii ar fi fost necesar ca Senatul să exercite mai întâi atribuţiile de primă
Cameră sesizată, iar apoi Camera Deputaţilor să decidă definitive. Legea de ratificare
va fi adoptată însă în întregime de prima Cameră (Camera Deputaţilor), şi va fi
trimisă Senatului spre a decide definitiv. În cazul în care Senatul este de acord cu
versiunea stabilită de Camera Deputaţilor în privinţa dispoziţiilor cu caracter penal
din legea de ratificare (în privinţa cărora, după cum am văzut, competenţa decizională
revine celeilalte Camere), legea este adoptată (cu eventualele modificări pe care
Senatul le-a adoptat în privinţa celorlalte dispoziţii, în privinţa cărora îi revin atribuţii
de decizie). Dacă Senatul modifică însă aceste dispoziţii (în privinţa cărora are doar
atribuţii de Cameră de reflecţie), proiectul se întoarce la Camera Deputaţilor, care va
decide, în procedură de urgenţă, evident exclusiv asupra dispoziţiilor în privinţa
cărora are atribuţii de decizie (art. 75, alin. (4)).
Dezbaterea proiectelor şi a propunerilor legislative va avea loc, la fel ca în
trecut, în plen şi în comisii, cu posibilitatea de a propune amendamente. Evident,
relevantă este dezbaterea în faţa Camerei de decizie, care poate trece peste cele
stabilite în prima Cameră sesizată, ţinând cont după propria apreciere – sau chiar
deloc – de cele dicutate la nivelul acesteia. Totuşi dezbaterea în faţa primei Camere
72
sesizate are rolul de a identifica eventualele probleme din textul unui proiect de lege
sau al unei propuneri legislative şi de a formula posibile soluţii.
Art. 76 (în vechea numerotare: 74) din Constituţie a rămas nemodificat;
majorităţile necesare pentru adoptarea legilor sunt în continuare aceleaşi: majoritatea
membrilor celor două Camere în cazul legilor organice şi majoritatea membrilor
prezenţi în cazul legilor ordinare.

Promulgarea legii
Promulgarea legii se face conform dispoziţiilor art. 77, rămas nemodificat în
urma revizuirii.

Publicarea şi intrarea în vigoare a legii


Conform art. 78 al Constituţiei revizuite, „Legea se publică în Monitorul
Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată
ulterioară prevăzută în textul ei”. Prorogarea cu cel puţin trei zile a intrării în vigoare
a legii publicate în Monitorul Oficial s-a făcut din considerente de ordin practic: este
necesară o zi pentru ca un exemplar al publicaţiei menţionate să ajungă în cele mai
îndepărtate localităţi ale ţării, iar o altă zi poate fi necesară pentru ca magistraţii sau
funcţionarii ce vor aplica legea, ori eventual cetăţenii care intră sub incidenţa
dispoziţiilor sale să poată lua la cunoştinţă conţinutul acestor dispoziţii. Aşadar după
expirarea a trei zile de la publicarea legii, se poate presupune că orice persoană
interesată a avut timpul necesar pentru a-şi procura un exemplar al Monitorului Ofical
şi a lua la cunoştinţă noua reglementare. Calculul celor trei zile se face fără luarea în
considerare a zilei apariţiei Monitorului Oficial, termenul împlinindu-se odată cu
epuizarea celei de-a 24-a ore din cea de-a treia zi care urmează datei publicării70.
Publicarea legilor este asigurată de Camera Deputaţilor.
În cazul legilor reglementând înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea unor
autorităţi publice, normele privitoare la organizarea şi constituirea acestora sunt
lipsite de obiect înainte de constituirea autorităţilor respective. Astfel în baza art. 124,
alin. (2) din Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească se dispunea
punerea în aplicare a prevederilor referitoare la compunerea şi funcţionarea
judecătoreşti şi a parchetelor, admiterea în magistratură şi răspunderea disciplinară a
magistraţilor de la data de 1 iulie 1993, şi nu de la data intrării în vigoare a legii. Nu
credem că este vorba de date diferite ale intrării în vigoare a anumitor dispoziţii
legale, ci de aplicarea lor diferenţiată în timp.
În cazul legilor de rectificare a tratatelor internaţionale, este posibil ca
ratificarea să survină anterior intrării în vigoare a tratatului. De asemenea tratatul
produce efecte pe planul dreptului internaţional faţă de România, abia în urma
depunerii instrumentului de ratificare, fapt care se produce ulterior adoptării legii de
ratificare. În această privinţă trebuie să se facă distincţia între efectele de drept intern
şi cele internaţionale ale tratatului. Odată cu ratificarea, tratatul dobândeşte forţă

70
Mihai Constantinescu, Ioan Muraru şi Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei
României. Explicaţii şi comentarii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 69.
73
juridică în dreptul intern conform art. 11, alin (2) din Constituţie şi aceasta indiferent
de împrejurarea că instrumentul de ratificare nu a mai fost depus de către autorităţile
române sau tratatul ratificat de România nu a intrat încă în vigoare.

4.1.3. Proceduri legislative speciale

Reexaminarea legii
Legea adoptată de Parlament poate fi reexaminată în cazul în care
Preşedintele României solicită acest lucru, în baza art. 77, alin. (2) şi în cazul în care
Curtea Constituţională, sesizată conform art. 144, lit. a) a declarat una sau mai multe
dispoziţii din această lege, ori întreaga lege ca fiind neconformă Constituţiei.
Reexaminarea efectuată la cererea Preşedintelui României este reglementată
de dispoziţiile art. 125 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi, respectiv, ale art.
141 din Regulamentul Senatului. Reexaminarea legii va avea loc în cel mult 30 de
zile de la primirea cererii de reexaminare. În Camera Deputaţilor, reexaminarea se
face pe baza unui nou raport întocmit de comisia sesizată în fond, raport ce va
cuprinde propuneri referitoare la cererea de reexaminare. Regulamentul Senatului este
mai succint în această privinţă: în art. 141, alin. (2) se precizează doar că
reexaminarea se face cu respectarea procedurii legislative.
Camerele Parlamentului pot adopta legea în aceeaşi versiune, după cum pot
modifica dispoziţiile vizate de cererea de reexaminare. Dat fiind caracterul
Parlamentului de unică autoritate legiuitoare (art. 60, alin. (1)), legislatorul poate
modifica în urma reexaminării chiar şi dispoziţii ce nu au fost avute de vedere de
Preşedinte în cererea de reexaminare. Constituţia nu prevede ca adoptarea legii în
urma reexaminării (la cererea Preşedintelui) să se facă cu o majoritate specială; vor fi
aplicabile în acest caz, dispoziţiile generale ale art. 74.
Reexaminarea efectuată în urma exercitării controlului anterior de
constituţionalitate este reglementată în art. 147, alin. (2) al Constituţiei, care stabileşte
că în cazul constatării neconstituţionalităţii legii, Parlamentul este obligat să
reexamineze dispoziţiile repsective, pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii
Constituţionale.
Anterior revizuirii, Parlamentul avea posibilitatea să răstoarne decizia de
constatare a neconstituţionalităţii (să înlăture „obiecţia de neconstituţionalitate), prin
votul a două treimi din numărul membrilor săi (art. 145, alin. (1) din vechea versiune
a legii fundamentale). Această posibilitate este reglementată şi în detaliu în art. 124
din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi în art. 136 din Regulamentul Senatului.
Reexaminarea se făcea pe baza raportului Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi
(la Camera Deputaţilor), şi respectiv a Comisiei juridice, de numiri, disciplină şi
imunităţi (la Senat). Doar la Camera superioară, dezbaterea trebuia făcută înăuntrul
unui anumit termen, care în acest caz, este de 30 de zile. Termenul curgea de la data
comunicării deciziei Curţii Constituţionale. Raportul fiecărei comisii trebuia să
conţină aprecieri asupra conţinutului deciziei Curţii şi să recomande Camerei
admiterea sau respingerea obiecţiei de neconstituţionalitate. În cursul acestei
74
reexaminări nu puteau fi făcute amendamente. În urma dezbaterii, legea declarată în
întregime neconstituţională sau ansamblul prevederilor declarate neconstituţionale
trebuiau supuse unui singur vot, iar obiecţia de neconstituţionalitate putea fi înlăturată
în cazul în care atât Camera Deputaţilor cât şi Senatul adoptau legea, în aceeaşi
formă, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei
Camere.
In cazul în care în una din Camere nu s-ar fi obţinut majoritatea necesară de
două treimi, prevederile declarate neconstituţionale din decizia Curţii Constituţionale
trebuiau înlăturate din lege, operându-se, cu aprobarea Camerei, corelările tehnico-
legislative necesare. Dacă legea în ansamblul său fusese declarată neconstituţională,
ea nu mai trebuia să fie trimisă Preşedintelui României spre promulgare. În cei
aproape 12 ani scurşi între adoptarea Constituţiei şi revizuirea acesteia, nici o
dispoziţie dinlege declarată neconstituţională pe calea controlului anterior de
constituţionalitate nu a fost confirmată prin modalitatea prevăzută în art. 145, alin. (1)
(vechea redactare).

Legile de ratificare a tratatelor internaţionale


Ratificarea tratatelor internaţionale este prevăzută de art. 91, alin. (1) din
Constituţie, care stabileşte că “Preşedintele României încheie tratate internaţionale,
negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen
rezonabil”. Este de precizat că dispoziţia menţionată nu priveşte toate tratatele la cer
România este parte (în accepţiunea acordată termenului de tratat de art. 1, lit. a) din
Convenţia privind dreptul tratatelor, adoptată la Viena, la 23 mai 1969), ci doar
tratatele “încheiate în numele României”, tratate care necesită ratificarea.
Reglementările de detaliu în această privinţă le întâlnim în Legea nr. 4/1991, privind
încheierea şi ratificarea tratatelor.
Textul legii de ratificare nu poate fi modificat prin amendamente.
Parlamentul poate însă exclude sau limita aplicarea faţă de România a unor clauze ale
tratatului sau poate stabili că doar o anumită interpretare a unor dispoziţii din tratat va
lega România, şi va face acest lucru prin formularea unor rezerve sau declaraţii care
vor însoţi instrumentul de ratificare. Rezervele trebuie să fie compatibile cu scopul şi
obiectul tratatului şi să fie acceptate de către celelalte părţi. Tratatul se adoptă cu
majoritatea simplă sau calificată, în funcţie de împrejurarea dacă domeniul său de
reglementare intră sau nu în domeniul rezervat prin Constituţie legii organice.
Tratatele care cuprind clauze contrare Constituţiei nu pot fi ratificate decât după
revizuirea legii fundamentale (art. 11, alin (3)).

Legile bugetare
Este vorba de legea bugetului de stat şi de legea bugetului asigurărilor sociale
de stat. Aceste legi nu pot fi iniţiate de parlamentari şi nici de către cetăţeni; art. 138,
alin. (2) din Constituţie stabileşte elaborarea proiectelor acestor legi de către Guvern.
Dezbaterea şi adoptarea acestor legi se face în şedinţă comună a celor două Camere
(art. 65, alin. (2), lit. b)). Adoptarea legilor respective trebuie făcută cu cel puţin 3 zile
înainte de expirarea exerciţiului bugetar; în caz contrar se aplică în continuare bugetul
75
de stat şi bugetul asigurărilor de stat din anul precedent, până la adoptarea noilor
bugete (art. 138, alin. (3)). Parlamentul nu poate abilita Guvernul cu emiterea de
ordonanţe în domeniul bugetar71.

Delegarea legislativă şi aprobarea ordonanţelor


Deşi este o instituţie larg răspândită în sistemele constituţionale postbelice,
delegarea legislativă ridică anumite probleme sub aspectul conformităţii cu principiul
separaţiei puterilor. Formal, acest principiu este respectat întrucât, în baza art. 60,
alin. (1), Parlamentul este unica autoritate legiuitoare, iar ordonanţele sunt emise
(conform art. 107, alin. (2)), în baza unei legi de abilitare sau, în cazul ordonanţelor
de urgenţă, cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 114, alin. (4).
Delegarea legislativă constituie o procedură excepţională de substituire a
Guvernului în prerogativele legislative ale Parlamentului, astfel încât, prin ordonanţă,
Guvernul să reglementeze primar, să modifice sau să abroge reglementarea
existentă72. Dat fiind faptul că în Constituţia din 1991 nu s-a stabilit în mod sistematic
un anumit domeniu distinct rezervat legii, delegarea legislativă îşi justifică existenţa –
după cum s-a subliniat în literatura de specialitate73 - doar în două împrejurări: a) dacă
domeniul pentru care s-a dat delegarea este expres calificat ca domeniu rezervat legii;
b) dacă în respectivul domeniu al delegării a intervenit deja o reglementare prin lege.
Conform dispoziţiilor art. 115, alin. (1), Parlamentul poate adopta o lege
specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe, în domenii care nu fac
obiectul legilor organice. În mod obligatoriu, legea de abilitare va stabili domeniul şi
data până la care se pot emite ordonanţe, iar acestea se supun aprobării Parlamentului,
potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare, în cazul în
care legea de abilitare o cere. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor
ordonanţei (alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi articol). Se poate remarca faptul că legiuitorul
constituant a fost preocupat de limitarea precisă a modului de exercitare, prin
delegare, a prerogativelor legislative de către Guvern. Limitele acestea constau în:
- stabilirea de către Parlament, în mod obligatoriu, a domeniului în care se
pot adopta ordonanţele;
- interdicţia abilitării Guvernului cu emiterea de ordonanţe în domeniul
rezervat legii organice;
- stabilirea de către Parlament, în mod obligatoriu, a datei până la care se
pot emite ordonanţele;
- posibilitatea ca Parlamentul să ceară supunerea ordonanţelor spre
aprobare, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului
de abilitare;
- sancţiunea încetării efectelor ordonanţei în cazul nerespectării
termenului menţionat mai sus.

71
G. Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 178.
72
Curtea Constituţională, decizia nr. 102/1995 în Monitorul Oficial al României, nr. 287/1995,
citată în I. Deleanu, Instituţii…, p. 341, la nota 5.
73
I. Deleanu, Instituţii…, p. 341.
76
Fiind “unica autoritate legiuitoare” a ţării, Parlamentul poate reglementa,
chiar şi pe durata abilitării Guvernului cu emiterea de ordonanţe, în domeniile
prevăzute în legea de abilitare74. Pe de altă parte, delegarea legislativă poate opera şi
atunci când în domeniul ce constituie obiect al legii de abilitare, există proiecte de
legi ori propuneri legislative aflate în dezbaterea Parlamentului, fapt care creează
posibilitatea apariţiei unor reglementări paralele, practic simultane. Curtea
Constituţională a reţinut în acest sens, într-o decizie relativ recentă75, că “Parlamentul,
în calitate de unică autoritate legiuitoare, este liber să aprecieze asupra domeniilor
delegării legislative, cu respectarea dispoziţiilor art. 114 [=art. 115, în noua
numerotare], alin. (1) din Constituţie, chiar şi în cazul în care a început dezbaterea
unor proiecte sau propuneri legislative având acelaşi obiect sau un obiect
asemănător”.

Conform dispoziţiilor art. 115, alin. (4), “Guvernul poate adopta ordonanţe
de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată,
având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora”. O primă problemă ridicată
de aceste dispoziţii o reprezintă stabilirea înţelesului noţiunii de “situaţie
extraordinară”. În vechea redactare a acestei dispoziţii, emiterea ordonanţei de
urgenţă era condiţionată de survenirea unui „caz excepţional”. Or, excepţia, prin
natura ei, se sustrage oricărei încercări de definire76; o definire a excepţiei constituie o
antinomie. Este însă posibilă determinarea punctuală a anumitor cazuri ca fiind sau nu
excepţionale, şi prin urmare, ca justificând – sau nu – adoptarea unei ordonanţe de
urgenţă. Consecinţa acestei incertitudini a fost faptul că în ultimul deceniu Guvernul a
preferat frecvent calea mai simplă şi mai rapidă a emiterii unei ordonanţe de urgenţă,
invocând adesea fără temei existenţa unui „caz excepţional”. Uneori în cursul unui an
asemenea „cazuri excepţionale” au survenit de peste o sută de ori, ceea ce practic
reprezenta o uzurpare a funcţiei Parlamentului de „unică autoritate legiuitoare”.
Termenul de „situaţie extraordinară” are rolul de a sublimnia mai apăsat caracterul de
excepţie al împrejurărilor în care constituantul admite ca Guvernul să adopte un act cu
putere de lege; în plus este menţionat expres elementul urgenţei: situaţiile
extraordinare trebuie să fie de aşa natură, încât reglementarea lor să nu poată fi
amânată. Obligaţia Guvernului de a motiva urgenţa în cuprinsul ordonanţei constituie
74
Tudor Drăganu, Câteva consideraţii asupra ordonanţelor guvernamentale în lumina
Constituţiei din 1991, în “Pro iure”, Universitatea ecologică ‘Dimitrie Cantemir’, Târgu Mureş, nr.
I, 1995, pp. 5 şi urm; I. Deleanu, Instituţii…, p. 342.
75
Decizia Curţii Constituţionale nr. 113/20 iulie 1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 362/29.
07. 1999 şi reprodusă în Curtea Constituţională, Decizii şi hotărâri, 1999, pp. 60-74, la p. 68. Pentru
o opinie critică, vezi I. Deleanu, Instituţii…, p. 342-343.
76
O definiţie, cu caracter mai degrabă descriptiv a fost formulată de profesorul Ion Deleanu:
“…’cazul excepţional’ semnifică o situaţie imprevizibilă, care se abate de la regulile sau aşteptările
obişnuite, de natură să întreţină, să determine ori să favorizeze periclitarea interesului public,
implicând din acest motiv şi în lipsa altor mijloace constituţionale immediate, măsuri urgente pentru
înlăturarea sau prevenirea pericolului, măsuri aplicabile îndată, măcar parţial”. Ion Deleanu,
Delegarea legislativă – ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, în ‘Dreptul’, nr. 9/2000, pp. 9-18, la
p. 17. Definiţia a fost reluată în I. Deleanu, Instituţii…, p. 346.
77
o garanţie în plus a respectării normelor constituţionale. Domeniul în care pot fi emise
ordonanţe de urgenţă este limitat expres prin nou inseratul alineat (6): „Ordonanţele
de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul
instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de
Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în
proprietate publică.„
O altă problemă o constituia – anterior revizuirii Constituţiei – stabilirea
momentului intrării în vigoare a ordonanţelor de urgenţă. Textul constituţional nu
preciza decât faptul că intrarea în vigoare se produce “numai după depunerea lor spre
aprobare de către Parlament”. În consecinţă, intrarea în vigoare se producea în urma
publicării ordonanţelor în Monitorul Oficial al României (condiţie a cărei
neîndeplinire atrăgea conform dispoziţiilor art. 107 [vechea numerotare], alin. (3),
fraza a 2-a, inexistenţa ordonanţei), dacă – şi numai dacă! – ordonanţa a fost depusă
anterior la Parlament spre aprobare. Teoretic era admisibil ca ordonata să fie publicată
anterior depunerii la Parlament spre aprobare, dar în acest caz este necesar ca în textul
ei să se prevadă o dată a intrării în vigoare care să fie, în mod obligatoriu, ulterioară
depunerii la Parlament. Parlamentul urma să ia în dezbatere cât mai rapid ordonanţele
depuse spre aprobare, fapt care rezulta implicit din dispoziţia art. 114, alin. (4), fraza
a 2-a [vechea redactare], privind obligativitatea convocării sale în cazul în care acesta
nu se află în sesiune. În practica Parlamentului, din păcate, dezbaterea parlamentară a
ordonanţelor de urgenţă avea loc cu mare întârziere, nu în ultimul rând datorită
numărului mare de ordonanţe de urgenţă.
În vechea redactare a Constituţiei lipseau prevederile privind procedura
supunerii spre aprobare a ordonanţelor de urgenţă, fapt criticat în literatura de
specialitate77. Noua versiune a legii fundamentale remediază acest inconvenient, prin
dispoziţiile art. 115, alin. (5), care prevede în acest sens că: „Ordonanţa de urgenţă
intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la
Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al
României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5
zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de
zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este
considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în
procedură de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii
organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1).” Modificarea
priveşte stabilirea unor termene precise privind convocarea Parlamentului (5 zile) şi
dezbaterea asupra ordonanţei (30 de zile în cazul primei Camere sesizate). Cea de a
doua Cameră urmează să se pronunţe „în procedură de urgenţă”
Anterior revizuirii, în practica parlamentară şi guvernamentală, precum şi în
literatura juridică, s-a mai pus problema admisibilităţii emiterii de ordonanţe de
urgenţă în domeniile rezervate legii organice. Doctrina a fost în general rezervată cu
privire la această posibilitate, dat fiind faptul că ordonanţa de urgenţă reprezintă “o
77
Vezi în acest sens: Comentariu la art. 114, în Victor Duculescu, Georgeta Duculescu şi
Constanţa Călinoiu, Constituţia României, comentată şi adnotată, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1997, pp. 345-353, la p. 347.
78
excepţie la excepţie”. Elaborând proiectul legii noastre fundamentale, experţii
Comisiei constituţionale au avut în vedere adoptarea unor ordonanţe de urgenţă numai
în situaţiile în care Guvernul s-ar fi aflat în imposibilitate de a obţine în timp util o
lege de abilitare78, fără să anticipeze evoluţia – ce le-a contrazis aşteptările – în
domeniul practicii noastre politice şi constituţionale. În fapt, Guvernul a emis în anii
de dinaintea revizuirii Constituţiei de multe ori ordonanţe de urgenţă reglementând
domenii rezervate prin Constituţie legii organice, fără ca Parlamentul să le respingă
pe acest considerent ori ca instanţa noastră constituţională să le declare
neconstituţionale79. În prezent problema este eliminată: interdicţia adoptării
ordonanţelor de urgenţă în domeniile menţionate în art. 115, alin. (6) are semnificaţia
unei permisiuni implicite de a emite ordonanţe de urgenţă în celelalte domenii,
inclusiv în cel al legii organice, evident cu condiţia respectării condiţiilor din alin. (4)
şi (5) ale aceluiaşi articol.

Adoptarea legii în condiţiile asumării răspunderii Guvernului potrivit art. 114


Guvernul îşi poate asuma răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a
Senatului, întrunite în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică
generală sau a unui proiect de lege (art. 114, alin. (1)). Guvernul este demis dacă o
moţiune de cenzură, depusă în termen de trei zile de la prezentarea proiectului de lege
(ori a programului sau a declaraţiei menţionate în alin. (1)) a fost votată în condiţiile art.
113. Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată şi de parlamentari care au mai semnat o altă
moţiune de cenzură în aceeaşi sesiune. În cazul în care nu a fost depusă nici o moţiune
de cenzură în termenul menţionat sau dacă o asemenea moţiune a fost respinsă,
proiectul de lege se consideră adoptat. În vechea redactare a Constituţiei, unui asemenea
proiect de lege nu se puteau aduce amendamente; Parlamentul trebuia să opteze între
adoptarea fără modificări a proiectului de lege şi demiterea Guvernului.
În prezent, Parlamentul poate amenda proiectul de lege, însă amendamentele
trebuie aprobate de Guvern (art. 114, alin. (3)).
Legea adoptată pe această cale poate fi însă supusă controlului anterior de
constituţionalitate în baza art. 146, lit. a). Teoretic, este însă posibil ca legea să fie
totuşi modificată80; conform textului constituţional, în cazul în care Guvernul nu a fost
demis, proiectul de lege “se consideră adoptat” nu însă promulgat şi cu atât mai puţin
intrat în vigoare. Ca atare, Preşedintele României poate, anterior promulgării, să ceară
reexaminarea de către Parlament a legii, prilej ca care Parlamentul, ca unică autoritate
legiuitoare poate efectua modificările pe care le consideră necesare sau oportune. O
asemenea situaţie reprezintă de fapt o modalitate prin care Preşedintele României
“exercită funcţia de mediere între puterile statului” (art. 80, alin. (2), fraza a 2-a),
eliminând tensiunile ce se pot acumula între legislativ şi executiv.
78
Mihai Constantinescu şi Antonie Iorgovan, Comentariu la art. 114, în Mihai
Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Bucur Vasilescu şi Ion
Vida, Constituţia României, comentată şi adnotată, Regia Autonomă ‘Monitorul Oficial’,
Bucureşti, 1992, p. 256.
79
Pentru o critică decisă şi argumentată a acestei practici: I. Deleanu, Instituţii…, pp. 343-344.
80
Vezi G. Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 190.
79
Procedura de urgenţă
Conform dispoziţiilor art. 74, alin. (3) Parlamentul poate, la cererea
Guvernului sau din proprie iniţiativă, să adopte proiecte sau propuneri legislative cu
procedura de urgenţă stabilită de regulamentul fiecărei Camere. Dispoziţiile incidente
acestei proceduri se găsesc în art. 107-111 din RCD şi, respectiv, în art. 102-104 din
RS Proiectele de lege referitoare la armonizarea legislaţiei României cu cea a Uniunii
Europene şi a Consiliului Europei precum şi ordonanţele emise de Guvern în temeiul
art. 115, alin. (4) din Constituţie se supun de drept aprobării Camerei Deputaţilor în
procedură de urgenţă (art. 107, alin. (3) din Regulamentul acestei Camere).
Amendamentele, care pot fi prezentate de grupurile parlamentare, de senatori,
deputaţi sau de către Guvern, se trimit comisiei sesizate în termen de cel mult 48 de
ore de la aprobarea procedurii de urgenţă (art. 108, alin. (1) din RCD şi, respectiv, art.
103, alin. (1) din RS). Comisia sesizată în fond este obligată să-şi depună raportul în
termen de trei zile în cazul Camerei Deputaţilor şi, respectiv, în termenul stabilit în
acest scop de Biroul Permanent în cazul Senatului. Dezbaterea proiectului sau a
propunerii legislative, în regim de urgenţă, în Camera Deputaţilor nu poate depăşi
durata de timp aprobată de Cameră, la propunerea preşedintelui, cu avizul biroului
comisiei sesizate în fond. Dacă durata menţionată a expirat, preşedintele Camerei
supune votului acesteia fiecare amendament cuprins în raportul comisiei sesizate în
fond şi fiecare articol amendat, după care se va proceda la votarea finală a proiectului
de lege sau a propunerii legislative (art. 111 din Reg. Cam. Dep). În cazul Senatului,
se poate stabili o limită doar a dezbaterilor generale (art. 103, alin, (4) din RS).

§ 4. 2. Alte acte ale Parlamentului

4.2.1. Hotărârile Parlamentului

Hotărârile se deosebesc de legi sub următoarele aspecte:


- pot reprezenta atât manifestarea voinţei Parlamentului cât şi
emanaţia voinţei unei singure Camere;
- sunt adoptate printr-o procedură simplă, considerabil diferită de cea a
adoptării legilor;
- au o forţă juridică inferioară legilor;
- pot cuprinde atât dispoziţii cu caracter normativ cât şi – foarte
frecvent de altfel – dispoziţii cu caracter individual;
- nu sunt supuse controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea
Constituţională, cu excepţia acelor hotărâri prin care se adoptă
regulamente ale Parlamentului.
Hotărârile privind Regulamentele Camerelor se adoptă, ca şi legile organice,
cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere (art. 74, alin. (1)). Atunci când
Constituţia prevede adoptarea unei decizii de către Parlament (de exemplu, în privinţa
acordării încrederii Guvernului şi programului de guvernare, în baza art. 102, alin. (2)
80
şi (3)), fără a prevedea în acest sens adoptarea unei legi, Parlamentul se va pronunţa
printr-o hotărâre.

4.2.1. Moţiunile Parlamentului

Moţiunile constituie – după cum s-a subliniat în literatura juridică81 – o


subspecie a hotărârilor. Moţiunea reprezintă actul prin care Parlamentul sau una din
Camere îşi exprimă poziţia într-o anumită problemă de politică internă sau externă
(art. 148, alin (1) din RCD Şi respectiv, art. 148, alin. (1) din RS). Ele pot fi iniţiate
de cel puţin 50 de deputaţi şi, respectiv, de cel puţin o pătrime din numărul
senatorilor. Semnatarii unei moţiuni nu mai pot promova o nouă moţiune în aceeaşi
problemă până la încheierea dezbaterii moţiunii respective (art. 149 din RCD şi
articolul cu acelaşi număr din RS). Moţiunile privind probleme de politică externă se
dezbat numai însoţite de avizul comisiei de specialitate. Adoptarea moţiunilor se face
însă diferit: la Senat este necesar votul majorităţii senatorilor (art. 152, alin. (1), teza
finală din RS) iar la Camera Deputaţilor este suficient votul majorităţii deputaţilor
prezenţi (art. 151 din RCD ). Spre deosebire de hotărâre – care are în principiu
întotdeauna efecte juridice interne (putând doar în subsidiar efecte externe) –
moţiunea poate avea importante efecte de ordin extern.
Moţiunea de cenzură constituie o importată categorie de acte ale
Parlamentului, având trăsături ce o disting de celelalte moţiuni (moţiunile simple). Ele
se adoptă de Camera Deputaţilor şi de Senat, întrunite în şedinţă comună, cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Cerinţa majorităţii nu trebuie întrunită la fiecare
Cameră; este suficient ca în favoarea moţiunii să voteze majoritatea parlamentarilor.
Votul poate fi atât deschis cât şi secret. Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel
puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor. Ea se comunică
Guvernului la data depunerii şi se dezbate după trei zile de la data când a fost
prezentată în şedinţă comună a celor două Camere (art. 113, alin. (2) şi (3)). În cazul
respingerii moţiunii de cenzură, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot
iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură decât în situaţia în care Guvernul
îşi angajează răspunderea potrivit art. 113.

IV. PREŞEDINTELE ROMÂNIEI


§ 1. ROLUL PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI

Reglementările privitoare la Preşedintele României se găsesc în Titlul III,


Capitolul II din Constituţia României, în art. 80-100. Constituţia noastră instituie un
executiv bicefal, format din Preşedinte şi Guvern. Textul legii fundamentale nu
utilizează sintagma “şef de stat” însă, din examinarea funcţiilor şi atribuţiilor
Preşedintelui României, reiese că un asemenea titlu îi este aplicabil. Caracterul bicefal
81
I. Deleanu, Instituţii…, p. 323.
81
al executivului implică faptul că Preşedintele şi Guvernul au atribuţii distincte,
exercitate relativ autonom. Ca şi Parlamentul, Preşedintele este ales de către popor,
prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat (art. 81, alin. (1)), ceea ce
conferă un caracter reprezentativ funcţiei sale. Împrejurarea că Parlamentul este
“organ reprezentativ suprem” (art. 60, alin. (1), teza 1), nu implică nicidecum o
subordonare a Preşedintelui faţă de Parlament.
Art. 80 din Constituţia României stabileşte că Preşedintele “reprezintă statul
român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a
ţării” (alin. (1)). El veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a
autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele României mediază între puterile
statului precum şi între stat şi societate.

§ 2. MANDATUL PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI

§ 2.1. Numărul mandatelor şi durata acestora

Până la revizuirea Constituţiei, Preşedintele României era ales pentru un mandat


de 4 ani. Mandatul Preşedintelui a fost prelungit prin modificarea art. 83, alin. (1), la
cinci ani, prevederi care se aplică însă începând cu noul mandat prezidenţial (art. 155,
alin. (3)). Condiţiile de eligibilitate sunt următoarele:
- candidatul să fie cetăţean român;
- candidatul să nu aibă şi altă cetăţenie decât cea română;
- candidatul să aibă drept de vot;
- candidatului să nu-i fie interzisă asocierea în partide politice în baza
art. 37, alin. (3);
- candidatul să fi împlinit vârsta de 35 de ani la data alegerilor;
- candidatul să nu mai fi exercitat anterior două mandate de Preşedinte
al României.
Alegerea poate avea loc prin unul sau două tururi de scrutin (în cazul în care
nici unul din candidaţi nu obţine majoritatea voturilor valabil exprimate pe întreaga
ţară). Întâmpinările şi contestaţiile cu privire la înscrierea candidaţilor sau la
desfăşurarea alegerilor vor fi soluţionate de Biroul Electoral Central, putând fi atacate
prin contestaţie, soluţionată – în baza art. 146, lit. f) – de către Curtea Constituţională.
Validarea mandatului se va face de către Curtea Constituţională (art. 82, alin. (1)).
Modul de desfăşurare a alegerilor este reglementat în prezent de dispoziţiile Legii nr.
370 / 20. 09. 2004, care înlocuieşte Legea nr. 69/1992 cu privire la alegerea
Preşedintelui României, sub imperiul căreia s-au desfăşurat alegerile de până acum
(din anii 1992, 1996 şi 2000).
Nimeni nu poate exercita funcţia de Preşedinte al României pentru mai mult
de două mandate. În practica politică recentă s-a pus problema calificării mandatului
de Preşedinte al României, exercitat de domnul Ion Iliescu în perioada mai 1990 –

82
noiembrie 1992. Efectuând o distincţie82 între noţiunile de “funcţie” şi “mandat”,
Curtea Constituţională a stabilit că mandatul (“preconstituţional”) exercitat de domnul
Ion Iliescu între anii 1990-1992 nu constituie un mandat în înţelesul art. 81, alin. (2),
fraza 1, şi – ca atare – nu va fi luat în calcul la stabilirea numărului de mandate
exercitate. În consecinţă, atât candidatura acestuia din anul 1996, cât şi candidatura
din anul 2000 au fost constituţionale.83
Durata mandatului este (de la noul mandat înainte) de 5 ani. Ea poate fi
prelungită, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă (art. 81, alin. (3)).
Observăm sub acest aspect o anumită similitudine cu mandatul Parlamentului, care –
conform dispoziţiilor art. 63, alin. (1), poate fi de asemenea prelungit, în aceleaşi
condiţii. Similitudinea nu mai este însă de observat în privinţa stabilirii datei
alegerilor. Alegerile parlamentare trebuie organizate în decurs de 3 luni de la
expirarea mandatului (art. 63, alin. (2)). În privinţa stabilirii datei alegerilor
prezidenţiale, legea fundamentală nu cuprinde nici un fel de dispoziţii. În Legea nr.
370 / 2004, se prevede doar că data alegerilor prezidenţiale se stabileşte de către
Guvern, cu cel puţin 45 de zile înainte de data votării, şi se aduce la cunoştinţa
populaţiei cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea mandatului sau de la data survenirii
vacanţei funcţiei (art.4, alin. 1 din legea menţionată). Această reglementare lasă loc
unor abuzuri din partea Guvernului. Astfel, în cazul în care Guvernul anunţă, cu o
săptămână înainte de expirarea mandatului preşedintelui, data alegerilor, stabilind-o
însă la 6 luni după data anunţării, sunt respectate cerinţele art. 4 al legii menţionate.
Practic însă, într-o asemenea situaţie, mandatul Preşedintelui ar fi prelungit cu
aproape 6 luni. În plus, în Constituţie nu există o dispoziţie – similară celei din art.
63, alin. (4), în privinţa Parlamentului, sau celei din art. 110, alin. (4) în privinţa
Guvernului – care să restrângă exercitarea atribuţiilor prezidenţiale în perioada dintre
expirarea mandatului şi intrarea în funcţie a noului Preşedinte. Alegerile au loc într-o
singură zi, care poate fi numai duminica (art. 4, alin. 2 din lege).
Exercitarea mandatului începe de la data depunerii jurământului prevăzut în
art. 82. Preşedintele îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de către
Preşedintele nou ales (art. 83, alin. (2)).
Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României, prevăzută în art. 97, survine în
caz de demisie, de demitere din funcţie, în caz de imposibilitate definitivă de
exercitare a funcţiei, sau de deces. Demiterea din funcţie poate fi decisă doar de
popor, prin referendum, în baza art. 95 din legea fundamentală. Modul de organizare
a referendumului privind demiterea (sau confirmarea în funcţie) a Preşedintelui
României este reglementat de Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea
referendumului, în art. 8-10 precum şi în art. 15-48. Preşedintele mai este demis – de

82
Distincţia a fost contestată în literatura juridică. A se vedea în acest sens, G. Vrabie, Dr.
const., vol. II, pp. 218-219, nota 341.
83
Pentru opinia contrară, vezi susţinerile – riguros argumentate – în opinia separată a
Preşedintelui Curţii Constituţionale, Lucian Mihai, la Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3 / 24
octombrie 2000 privind contestarea înregistrării candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcţia de
Preşedinte al României, publicată în M. Of., nr. 552 / 8 noiembrie 2000 (de asemenea în Curtea
Constituţională. Decizii şi hotărâri – 2000, pp. 924-938, la pp. 9930-936).
83
drept – pe data rămânerii definitive a hotărârii Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, de
condamnare pentru infracţiunea de înaltă trădare (art. 96, alin. (4), fraza ultimă).
Imposibilitatea definitivă implică în mod normal recurgerea la avizul unor experţi (de
obicei în medicină) .Ea trebuie însă constatată, pe baza avizului experţilor, de către
Curtea Constituţională (art. 146, lit. g)). În caz contrar ar fi posibile anumite abuzuri.

§ 2.2. Incompatibilităţi şi imunităţi

Funcţia de preşedinte este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau


privată (art. 84, alin. (1), teza a doua). Demnitatea funcţiei de şef al statului ar fi grav
afectată în cazul în care titularul acesteia nu i-ar consacra întreaga sa energie, precum
şi toate resursele fizice şi intelectuale disponibile. În timpul mandatului său,
Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid politic (art. 84, alin. (1) teza
1). Situarea şefului statului în afara sferei de competiţie dintre partidele politice îl
plasează pe o poziţie similară celei a unui monarh constituţional, a unui arbitru între
diversele partide, inclusiv faţă de cel din care provine. O asemenea soluţie denotă o
neîncredere funciară în capacitatea partidelor de a-şi exercita funcţia de formare a
voinţei politice a electoratului şi de a asigura – în cazul în care ajung la guvernare –
realizarea politicii aprobate prin vot de către cetăţeni. Implicit, aceasta semnifică o
anumită rezervă sau chiar ostilitate faţă de pluralismul politic. Un partid democratic
îşi propune în mod manifest promovarea unei politici benefice pentru întreaga naţiune
iar conducătorii săi sunt sau ar trebui să fie capabili să exercite funcţia supremă în stat
în mod echilibrat şi imparţial, să fie cu alte cuvinte preşedinţi deopotrivă a celor care
i-au votat cât şi a celor care nu i-au votat. Împrejurarea de a fi membru al unui partid
politic – deţinând chiar o funcţie de conducere în acel partid – nu are cum să afecteze
modul de a exercita funcţia de şef al statului în cazul în care partidul respectiv este
loial faţă de constituţie şi fidel principiilor democraţiei şi statului de drept. În
condiţiile unei competiţii politice democratice, accesul la funcţia supremă în stat este
practic imposibil în condiţii normale pentru un candidat din afara unui partid politic;
este greu de conceput ca un partid politic să sprijine candidatura pentru această
funcţie a unei personalităţi apolitice. Alegerea în funcţia de Preşedinte al României îl
obligă pe cel ales să se abţină de la a participa la luarea deciziilor în propriul partid,
ceea ce inevitabil este de natură a crea fricţiuni şi rivalităţi în interiorul partidului între
adepţii şi susţinătorii săi pe de o parte şi cei legaţi de noua conducere a partidului, de
regulă implicaţi în activitatea de guvernare, pe de altă parte. Retragerea din procesul
decizional din interiorul partidului său are sens pentru un politician aflat la sfârşitul
carierei, care odată cu încheierea mandatului de Preşedinte intenţionează să se retragă
din viaţa politică şi nu va fi decât cu greu credibilă şi efectivă în cazul în care un
politician exercită un prim mandat de Preşedinte, se întoarce în fruntea partidului său
la încheierea mandatului, exercită mai târziu un al doilea mandat pentru a-şi continua
apoi cariera ca parlamentar. Este perfect normal ca un lider al unui partid politic să
exercite funcţia de şef al statului iar la sfârşitul mandatului ori între mandate să deţină
un mandat de parlamentar; a-l obliga însă pe durata mandatului de Preşedinte să se
abţină de la a participa la dezbaterile şi la deciziile din propriul partid înseamnă a-l
84
obliga fie la a renunţa la viitorul său politic, fie la găsirea unor căi ocolite de a-şi
păstra influenţa şi autoritatea în partidul din care oficial nu mai poate face parte.84
Practic dispoziţia constituţională citată (art. 84, alin. (1), teza a 2-a) obligă clasa
politică românească la o ipocrizie în plus. Caracterul nerealist al acestei exigenţe este
conştientizat într-o anumită măsură şi de legiuitorul organic: noua lege electorală
prevede în mod expres posibilitatea ca Preşedintele în funcţie la data alegerilor, dacă se
află în ultimele 3 luni ale mandatului, să poată candida „ca independent pe listele unui
partid politic, unei alianţe politice sau alianţe electorale pentru obţinerea unui mandat de
deputat sau senator.” Candidatura implică posibilitatea de a-şi susţine propria
candidatură, participând la campania electorală; este însă discutabil în cel mai înalt grad
dacă Preşedintele poate promova în această campanie electorală nu numai propria
candidatură, ci şi partidul pe listele căruia este înscris precum şi pe candidaţii propuşi de
acel partid, menţinându-se totodată în limitele stabilite de art. 84, alin. (1).85

Conform articolului 84, alin. 2 din legea noastră fundamentală, Preşedintele


României beneficiază de imunitate. O primă problemă ridicată de interpretarea acestui
text o constituie întinderea imunităţii conferite de Constituţie şefului statului.
Beneficiază Preşedintele de imunitate pe întreaga durată a mandatului, pentru toate
actele şi faptele sale sau doar în privinţa actelor şi faptelor comise în exerciţiul
mandatului? În vechea redactare a textului constituţional, răspunsul se putea da uşor:
art. 84 (denumit ca şi în prezent „Incompatibilităţi şi imunităţi”) era formulat aproape
identic86 în primele două alineate, având în plus un al treilea alineat, privitor la
punerea sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare. Conţinutul acestui alineat

84
Teoretic ne putem imagina că prestigiul unui şef de partid este atât de mare iar simţul etic al
colegilor de partid atât de pronunţat încât aceştia din urmă să fie dispuşi să-i rezerve conducătorului
lor funcţia avută anterior şi să i-o redea automat şi fără obiecţii la încheierea mandatului de
Preşedinte. În lumea reală – credem – o asemenea situaţie este rarisimă iar sistemul politic
democratic ia în mod deliberat în calcul caracterul interesat şi egoist al acţiunii oamenilor, inclusiv –
şi mai ales – al politicienilor. Unul din argumentele fundamentale care justifică principiul separaţiei
puterilor constă tocmai în necesitatea de a contracare înclinaţia naturală a oamenilor către
exercitarea abuzivă şi egoistă a puterii. Ca o ilustrare a acestei teze, vezi James Madison, în The
Federalist, nr. 10.
85
La prima vedere nu ar fi o contradicţie flagrantă între textul constituţional (care-i interzice
preşedintelui în funcţie să facă parte dintr-un partid politic) şi participarea Preşedintelui la campania
electorală. La o examinare atentă însă observăm că de fapt cele mai importante activităţi legate de
calitatea de membru de partid sunt accesibile Preşedintelui: candidatura pe listele partidului,
campania electorală şi deciziile politice generale ale partidului (indirect, prin exercitarea funcţiei de
mediere, prin consultări cu liderii partidelor dar şi prin intermediul membrilor de partid apropiaţi
prin interese sau afinităţi doctrinare). Practic singura consecinţă concretă a dispoziţiei
constituţionale citate rămâne interdicţia pentru Preşedinte de a-şi plăti cotizaţia şi de la a participa la
şedinţele periodice ale organizaţiei de partid.
86
Singura diferenţă – deloc nesemnificativă – constă în trimiterea operată în alin. 2, fraza a 2-a:
la art. 70 (vechea redactare) şi respectiv la art. 72, alin. 1 (versiunea actuală). Cele două texte la care
se face trimitere sunt identice, dar sunt situate diferit: Vechiul articol 70, de sine stătător, avea
titulatura „Independenţa opiniilor”, pe când dispoziţia din art. 72 alin. 1 (din Constituţia revizuită)
este parte a unui text intitulat „Imunitatea parlamentară”.
85
este preluat prin legea de revizuire în noul articol 951, devenit 96 în urma
renumerotării. În formularea anterioară a art. 84, interpretarea sistematică a textului
ducea la concluzia neresponsabilităţii preşedintelui: dispoziţiile constituţionale
privind imunitatea cuprindeau un enunţ succint („Preşedintele României se bucură de
imunitate”) urmat de o trimitere la un text referitor la neresponsabilitatea
parlamentarilor şi de reguli privind tragerea la răspundere a şefului statului în caz de
„înaltă trădare”. Rezulta per a contrario, că în celelalte împrejurări Preşedintele
României nu răspundea – nici politic şi nici juridic în faţa vreunui organ
constituţional sau judiciar – responsabilitatea sa fiind limitată la cazul „înaltei
trădări”, şi – în plus – condiţionată de procedura stabilită în acest sens. Din moment
ce constituantul privea procedura punerii sub acuzare a Preşedintelui ca o excepţie de
la regula imunităţii prezidenţiale,87 tăcerea sa în privinţa altor situaţii trebuie
interpretată în sensul negării admisibilităţii vreunei răspunderi.
În noua redactare a textului legii fundamentale, dispoziţiile privind imunitatea
şefului statului şi cele referitoare la procedura punerii sale sub acuzare sunt plasate în
articole diferite (84 şi respectiv 96). Prin urmare, nu mai putem trage concluzia că
legiuitorul constituant ar privi raportul dintre cele două norme ca pe un raport între
regulă şi excepţie. „Mutarea” dispoziţie din art. 84, alin. (3) în cuprinsul unui nou
articol (951 devenit prin renumerotare 96) pledează mai degrabă pentru o soluţie
contrară.88 Prin urmare, discuţia asupra întinderii şi limitelor imunităţii prezidenţiale
trebuie reluată, cu luarea în considerare a noii configuraţii a textului constituţional.
Sunt posibile două interpretări, în funcţie de modul în care privim raportul
dintre cele două fraze ale alineatului 2 din art. 84.
1) Pe de o parte, putem susţine că fraza a doua („Prevederile articolului 72,
alin. (1) se aplică în mod corespunzător.”) cuprinde o aserţiune suplimentară faţă de
dispoziţia din prima frază („Preşedintele României se bucură de imunitate.”) şi
conţine o regulă aparte, distinctă de regula generală a imunităţii şefului statului; astfel,
în plus faţă de imunitatea – generală şi necondiţionată – conferită prin prima frază şi
care priveşte toate actele şi faptele sale, Preşedintele mai beneficiază de imunitate în
privinţa actelor şi faptelor care au legătură cu exercitarea mandatului. În prima
situaţie, imunitatea este limitată la durata mandatului (fiind aşadar o imunitate de
procedură), iar în cea de-a doua, imunitatea este perpetuă (constituind de data aceasta
un caz de neresponsabilitate). Dificultatea principală ce stă în calea acestei interpretări
rezidă în lipsa argumentelor exprese de text care să pledeze în sprijinul unei limitări în
timp – la durata mandatului – a imunităţii stipulate în prima frază, în contrast cu
caracterul nelimitat în timp al imunităţii prevăzute în fraza a 2-a. Este însă de
remarcat faptul că în cazul în care am admite lipsa unei limitări în timp a imunităţii

87
Pentru această concluzie pledează plasarea dispoziţiilor privitoare la punerea sub acuzare în
alineatul 3 al articolului 84, consacrat incompatibilităţilor şi imunităţilor.
88
Putem privi însă această operaţiune ca fiind determinată de considerente ţinând de importanţa
şi seriozitatea cazului reglementat de dispoziţia respectivă: “înalta trădare” a şefului statului
constituie un eveniment rarisim şi deosebit grav, care se cuvine tratat aparte, într-o secţiune specială
sau măcar într-un articol care să-i fie destinat în exclusivitate şi nicidecum expediat lejer în alineatul
final al unui articol destinat unei alte instituţii.
86
prevăzute în prima frază, cea de a doua frază ar fi absolut inutilă: ce sens ar mai avea
trimiterea la aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor din art. 72, alin. (1), din moment
ce Preşedintele beneficiază perpetuu de imunitate pentru toate actele şi faptele sale,
indiferent dacă sunt săvârşite în legătură cu mandatul său sau în afara acestuia? Prin
urmare imunitatea prevăzută de textul primei fraze a art. 72, alin. (1) este limitată în
timp la durata mandatului; considerăm că atunci când constituantul înţelege să
confere imunitate unui demnitar, o face doar pe durata mandatului său, iar atunci când
imunitatea conferită este perpetuă o menţionează expres. În lipsa unei asemenea
dispoziţii, orice imunitate este limitată la durata mandatului.89
2) Pe de altă parte se poate afirma că fraza a 2-a nu reprezintă altceva decât
reluarea şi concretizarea regulii stabilite în prima frază; prin urmare Preşedintele nu
ar dispune decât de acea imunitate care rezultă din aplicarea corespunzătoare a
dispoziţiilor art. 72, alin. (1). Cu alte cuvinte, imunitatea sa s-ar întinde doar asupra
opiniilor şi a deciziilor adoptate în exerciţiul mandatului. Concluzia aceasta este greu
de acceptat din perspectiva unei interpretări teleologice. Intenţia constituantului a fost
de a-l proteja pe Preşedinte contra presiunilor, şicanelor sau tracasărilor decurgând
din exercitarea cu rea credinţă sau din interes politic a unor acţiuni penale. Totodată,
caracterul independent şi imparţial al actului de justiţie este mult mai bine apărat
atunci când cel acuzat nu mai ocupă o înaltă funcţie în stat. Pe de o parte sunt excluse
sau măcar reduse considerabil atât influenţele pe care acesta şi prietenii săi politici le-
ar putea exercita asupra justiţiei, iar pe de altă parte dispare miza politică enormă
reprezentată de posibilitatea compromiterii grave a unui personaj de prim rang al
scenei publice.
Începerea cercetării sau a urmăririi penale ori a procesului penal în cazul unei
fapte legate de exercitarea mandatului nu ar fi atât de gravă sub acest aspect; în
discuţie s-ar afla acte politice ale Preşedintelui, iar opinia publică ar percepe aceste
proceduri ca parte a unei dispute politice, în care cei ce au iniţiat-o riscă să apară şi ei
într-o lumină negativă, ca persoane incapabile să-şi susţină punctul de vedere prin
intermediul unei dezbateri democratice sau să-şi impună proprii reprezentanţi în
funcţii eligibile prin scrutin democratic şi care recurg la mijloace neloiale pentru a
compromite reprezentanţii adversarilor sau a zădărnici iniţiativele acestora. Un proces
penal pentru fapte săvârşite în afara exerciţiului mandatului este mult mai grav pentru
reputaţia unui demnitar; s-ar crea imaginea unui om aflat în conflict nu cu adversarii
săi politici – ceea ce ar fi absolut normal pentru un om politic –, ci cu legea. O
acuzaţie pentru o faptă care are legătură cu mandatul trebuie întotdeauna să se
raporteze la cazuri reale şi precise, în general cunoscute publicului larg şi dezbătute în
mass media; ca atare posibilitatea de a inventa sau exagera este considerabil redusă. O
acuzaţie privind fapte săvârşite în afara mandatului poate privi orice situaţii reale sau
imaginare; posibilitatea de a inventa, interpreta tendenţios sau a exagera anumite
circumstanţe sau de a răstălmăci anumite declaraţii este practic nelimitată. Orice
89
În sprijinul acestei soluţii pledează şi interpretarea literală: în fraza „Preşedintele României se
bucură de imunitate”, prin „Preşedintele României” înţelegem o persoană aflată în exerciţiul
mandatului său de şef al statului. Este exclus ca prin această sintagmă să fie desemnată o persoană
care a ocupat această funcţie în trecut.
87
procesoman obscur poate ieşi din anonimat, dobândind o celebritate de naţională de o
zi, prin formularea unei acuzaţii penale împotriva şefului statului. Iniţierea oficială a
unei anchete în acest sens ar conferi însă acestui demers un plus de credibilitate în
faţa opiniei publice iar prejudiciul public ar fi considerabil. Pentru aceste raţiuni,
credem că este greu de admis că intenţia legiuitorului constituant a fost de-a proteja
mandatul Preşedintelui doar contra primei categorii de acuzaţii, cele politice – mai
uşor de verificat şi de respins –, lăsând deschisă posibilitatea tracasării şefului statului
şi a degradării nivelului confruntărilor politice prin procese penale pentru fapte
săvârşite în afara exerciţiului funcţiei, caz în care demontarea acuzaţiilor este mult
mai greu de realizat.
Nou inseratul articol 9690 din legea fundamentală stabileşte condiţiile punerii
sub acuzare a Preşedintelui pentru “înaltă trădare”. Se pune şi în acest caz problema
dacă punerea sub acuzare se face în condiţiile prevăzute doar în timpul exercitării
mandatului de către Preşedinte sau şi după expirarea acestuia. Credem că faptele de
“înaltă trădare“ comise de Preşedinte intră sub incidenţa dispoziţiilor menţionate doar
în cazul în care au fost comise în timpul exercitării mandatului, sau dacă fuseseră
comise anterior, ele vor fi supuse aceloraşi dispoziţii numai pe durata exercitării
mandatului. După expirarea mandatului, atât faptele de trădare (sau de “înaltă
trădare”) comise anterior exercitării funcţiei de Preşedinte, cât şi cele comise ulterior,
vor fi supuse dispoziţiei dreptului comun în materie.
Conform alin. (1) din articolul menţionat, punerea sub acuzare a
Preşedintelui pentru înaltă trădare se face doar de Camera Deputaţilor şi de Senat,
întrunite în şedinţă comună, cu votul a două treimi din numărul deputaţilor şi
senatorilor. Conform art. 60 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei
Deputaţilor şi ale Senatului, cererea de punere sub acuzare trebuie semnată de cel
puţin o treime din numărul total al senatorilor şi deputaţilor. Competenţa de judecată
aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. După cum am mai menţionat, Preşedintele
este demis de drept pe data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. De la data
trimiterii sale în judecată şi până la data demiterii, Preşedintele este suspendat de
drept (art. 96, alin. (3)).

§ 2.3. Suspendarea şi demiterea Preşedintelui României

Conform art. 95, alin. (1), în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care
încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie
de Camera Deputaţilor şi de Senat, întrunite în şedinţă comună, cu votul majorităţii
deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele poate
da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Propunerea de
suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi
senatorilor şi se aduce neîntârziat la cunoştinţă Preşedintelui (art. 95 alin. (2)). Dacă

90
Acest articol reprezintă în parte o reformulare a dispoziţiilor art. 84, alin. 3 (în vechea versiune a
textului constituţional), cuprinzând pe de altă parte dispoziţii noi privitoare la propunerea de punere
sub acuzare (alin. (2)) şi la suspendarea de drept a Preşedintelui pus sub acuzare (alin. (4)).
88
propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, se va organiza în cel mult 30 de
zile un referendum pentru demiterea Preşedintelui (art. 95, alin. (3)).
În cei 16 ani care au trecut de la adoptarea legii noastre fundamentale,
procedura de suspendare a Preşedintelui României a fost iniţiată de două ori:
- prima dată ca urmare a unor declaraţii făcute de şeful statului, dl. Ion
Iliescu, în ziua de 20 mai 199491, interpretate ca fiind ostile atât restituirii, prin
justiţie, către proprietari a imobilelor naţionalizate, cât şi ideii de proprietate privată în
general şi apreciate ca un act de presiune politică asupra judecătorilor care aveau a se
pronunţa asupra unor cereri de restituire a unor asemenea imobile. Curtea
Constituţională a dat un aviz negativ cererii de suspendare, iar Parlamentul a respins-
o cu majoritate de voturi.
- Preşedintele României a fost suspendat la data de 19 aprilie 2007, prin
hotărâre adoptată cu o largă majoritate de Camerele Parlamentului întrunite în şedinţă
comună, în urma unei cereri iniţiate de PSD. Este de remarcat faptul că parlamentarii
care au votat în favoarea suspendării au ignorat avizul negativ al Curţii
91
Declaraţia citată cuprinde următoarele afirmaţii: „[l]egea (caselor naţionalizate – n.n.) se află
în dezbaterea Parlamentului. (...) Şi este la Parlament în dezbatere. Parlamentul nu s-a grăbit tocmai
pentru că au apărut foarte multe situaţii diverse şi, în această perioadă, comisiile parlamentare,
împreună cu organele de specialitate de la guvern s-au consultat cu reprezentanţii proprietarilor, ai
chiriaşilor căutând să elucideze toate aceste situaţii diferite. O să iasă legea; se vor crea fundamente
legale pentru rezolvarea pe fond a problemei. De aceea spuneam: n-avea voie în această perioadă
instanţa juridică [sic!] să se pronunţe, până ce, pe fond, pe bază legală nu se stabileşte cadrul de
reglementare. Deocamdată e valabilă legea existentă până la apariţia unei legi noi. De aceea eu sunt
de acord cu dumneavoastră, aveţi dreptate: este un abuz care se săvârşeşte faţă de dumneavoastră. Şi
asta ar merita – administraţia locală, organele de specialitate trebuie să-şi îndeplinească funcţia pe
care o au: de apărători ai interesului public. (...) Toate hotărârile adoptate de judecători sunt în afara
legii, n-au acoperire legală pentru a repune în proprietate, câtă vreme o lege nu stabileşte în ce
context, cum se repune în proprietate un fost proprietar naţionalizat sau aflat într-o altă situaţie
legală. Asta e problema de fond. Şi trebuie să aibă răbdare până vine legea şi doar pe baza legii să
poată acţiona cu acoperirea corespunzătoare, atât instanţa judecătorească, cât şi administraţia locală.
Administraţia nu trebuie să execute o hotărâre judecătorească care nu are acoperire legală şi n-are
voie să evacueze cetăţeanul din casă.” Declaraţia este reprodusă integral în Avizul Consultativ nr.
1 / 5 iulie 1994, publicat în M.Of. II, nr. 166 / 16 iulie 1994, precum şi în CDH 1994, pp. 359-365,
la pp. 359-360. Declaraţia denotă o concepţie incompatibilă cu exigenţele statului drept în privinţa
rolului instanţelor judecătoreşti, care ar trebui, în viziunea fostului Preşedinte, să aştepte cu răbdare
ani de zile adoptarea unei legi noi şi să respingă (încălcând dreptul la acces în justiţie consacrat in
articolul 21 din Constituţie) cererile de restituire înaintate anterior intrării în vigoare a acesteia.
Gravitatea atitudinii Preşedintelui nu decurge însă din conţinutul declaraţiei (autorităţile publice
neavând obligaţia de a da curs indicaţiilor şi de a transpune în viaţă concepţiile aproximative ale
şefului statului, cu privire la domenii în afara sferei atribuţiilor sale constituţionale), ci din
împrejurarea că, la scurt timp după emiterea acesteia, Procurorul General a intentat recurs în anulare
contra majorităţii hotărârilor de restituire a caselor naţionalizate, iar în urma admiterii de către
Curtea Supremă de Justiţie a cererilor de recurs în anulare, proprietarii s-au văzut lipsiţi, a doua
oară, de bunurile ce le aparţineau de drept. Legătura de cauzalitate între declaraţia Preşedintelui şi
demersul Procurorului General este greu de dovedit, deşi este în general acceptată ca evidentă de
jurnalişti şi chiar de către unii autori din literatura de specialitate; în orice caz ea nu putea fi
constatată din oficiu şi luată în considerare de Curtea Constituţională la data pronunţării avizului
consultativ.
89
Constituţionale92, dezbaterile care au precedat adoptarea hotărârii de suspendare fiind
caracterizate prin violenţă de limbaj şi rechizitorii politice înverşunate la adresa
şefului statului; preocuparea de a examina raţionamentul Curţii şi eventual de a
demonstra, contrar avizului acesteia, gravitatea pretinselor fapte de încălcare a
Constituţiei, fiind practic absentă. Referendumul din 19 mai 2007, organizat în baza
prevederilor art. 95, alin. (3) din Constituţie precum şi a dispoziţiilor Legii 3 / 2000,
modificată în mod special cu acest prilej, a dat câştig de cauză Preşedintelui
suspendat cu aproape 75 % din numărul voturilor valabil exprimate. Consecinţele
directe ale actului de suspendare (creşterea fără precedent a popularităţii şefului
statului, perceput ca victimă a unei coaliţii transpartinice de parlamentari corupţi, şi
reculul de popularitate al partidelor care au concurat la adoptarea hotărârii de
suspendare şi chiar a Parlamentului în întregul său) atestă riscurile politice ale
exercitării abuzive şi fără discernământ a unui asemenea instrument de control
parlamentar asupra executivului.

§ 2.4. Interimatul funcţiei de Preşedinte

Conform prevederilor art. 98, alin. (1), interimatul funcţiei survine în trei
situaţii: în cazul în care funcţia de Preşedinte devine vacantă, dacă Preşedintele este
suspendat din funcţie ori dacă se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita
atribuţiile. Funcţia de Preşedinte devine vacantă prin demisie, prin demitere (în urma
referendumului prevăzut de art. 95 alin. (3)), în caz de pierdere a drepturilor electorale
sau de deces. Teoretic, mandatul Preşedintelui ar mai putea înceta în caz de
incompatibilitate, însă este greu de conceput o situaţie în care un politician care
reuşeşte să ocupe cea mai înaltă funcţie în stat să-şi pericliteze poziţia refuzând să
renunţe la o funcţie publică sau privată pe care o deţine sau la calitatea de membru a
unui partid politic. În cazul în care, totuşi, Preşedintele exercită funcţii incompatibile
cu demnitatea de şef al statului sau desfăşoară activităţi care presupun în mod necesar
apartenenţa la un anumit partid politic, asemenea fapte pot fi considerate încălcări
grave ale prevederilor legii fundamentale, ducând la suspendarea sa din funcţie
conform dispoziţiilor art. 95, alin. (1), astfel încât această situaţie este subsumabilă
ipotezei a doua. Imposibilitatea exercitării atribuţiilor trebuie să fie temporară; în
cazul în care ar fi definitivă (de exemplu: în urma unui accident sau a unei operaţii
nereuşite, Preşedintele se află în comă iar funcţiile creierului sunt grav şi iremediabil
compromise), funcţia de şef al statului devine vacantă. Nu ne aflăm în situaţia unei
imposibilităţi temporare de exercitare a funcţiilor nici în cazul unei intervenţii
chirurgicale în care Preşedintele este supus anesteziei totale pentru o scurtă perioadă
de timp. Imposibilitatea temporară în exercitarea funcţiilor apare atunci când
Preşedintele este în comă în urma unei operaţii sau nu poate lua decizii în deplină
cunoştinţă de cauză datorită unor efecte secundare ale medicamentelor administrate în
cadrul tratamentului postoperatoriu, ori – caz frecvent în filmele de aventuri dar

92
Avizul consultativ nr. 1 / 5 aprilie 2007, privind propunerea de suspendare a Preşedintelui
României, domnul Traian Băsescu, în M.Of. I, nr. 258 / 18 aprilie 2007.
90
aproape niciodată întâlnit în practică – a dispărut sau se află în captivitate. Se poate
imagina şi situaţia unei pierderi temporare a discernământului şefului statului în urma
unei boli mintale; totuşi într-o asemenea situaţie vor exista întotdeauna presiuni
considerabile din partea tuturor forţelor politice apropiate Preşedintelui pentru ca
acesta să-şi dea demisia, întrucât un asemenea fapt, devenit public, ar compromite
grav imaginea publică a acestor partide.
Interimatul funcţiei de Preşedinte se asigură, în ordine, de preşedintele
Senatului şi de preşedintele Camerei Deputaţilor (art. 98, alin. (1), teza ultimă). Până
în decembrie 2004, această dispoziţie nu avea o semnificaţie politică deosebită, dat
fiind faptul că partidul sau coaliţia care câştiga alegerile parlamentare le câştiga şi pe
cele prezidenţiale. Preşedintele Senatului – potenţial Preşedinte interimar – aparţinea
aceluiaşi partid sau unui partid aliat cu cel al şefului statului. Prin revizuirea legii
noastre fundamentale, s-a prelungit mandatul şefului statului, ceea ce ridică în mod
considerabil şansele survenirii unei coabitări a Preşedintelui cu un Parlament şi un
Guvern de altă orientare politică. Independent de această ipoteză, rezultatul strâns al
alegerilor din 28 noiembrie 2004 a dus la situaţia bizară a unei majorităţi
parlamentare de moment – şi anume în momentul alegerii preşedinţilor Camerelor –
diferită de majoritatea guvernamentală de mai târziu.93 Astfel, Preşedintele României
(care a candidat din partea Alianţei „Dreptate şi Adevăr”) a coabitat peste un an cu
preşedinţii Camerelor, ambii membri ai PSD. În aceste condiţii, survenirea
interimatului funcţiei de Preşedinte implică o miză politică enormă. Opoziţia va fi
deosebit de interesată în a găsi temeiuri sau a crea situaţii care ar putea duce la
interimatul funcţiei de şef al statului. Recompensa va fi considerabilă; controlul – fie
el şi temporar – asupra instituţiei prezidenţiale. Sub acest aspect, instituţia
interimatului, aşa cum este configurată în textul actualei Constituţii are un anumit
potenţial destabilizator.
O garanţie în privinţa sustragerii acestei decizii jocului politic interesat al
partidelor o reprezintă atribuţia Curţii Constituţionale prevăzută în art. 146, pct. g)
(art. 144, pct. e), în vechea redactare): Curtea constată existenţa împrejurărilor care
justifică interimatul funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate
Parlamentului. Însă în cazul în care interimatul survine ca urmare a suspendării
Preşedintelui, rolul Curţii este limitat la un aviz consultativ, dat anterior deciziei de
suspendare, conform art. 95, alin. (1), coroborat cu art. 146, pct. f).
Preşedintele interimar poate exercita, pe durata funcţiei, toate atribuţiile
şefului statului cu excepţia celor prevăzute la articolele 88-90 (art. 98, alin. (2)). Este
vorba de trimiterea de mesaje către Parlament (art. 88), de dizolvarea Parlamentului
(art. 89) şi de consultarea poporului prin referendum (art. 90). Printre atribuţiile
neexceptate se numără şi cea de desemnare a unui candidat pentru funcţia de prim
ministru (art. 85, alin. (1) şi art. 103, alin. (1)) şi de numire a Guvernului pe baza
votului de încredere acordat de Parlament (art. 85, alin. (1), teza ultimă). Aceasta
93
Reamintim că această situaţie se datorează reorientării Partidului Umanist Român (actualul
Partid Conservator), aliat electoral al PSD, care a sprijinit acest din urmă partid cu ocazia alegerii
preşedinţilor Camerelor, iar apoi s-a alăturat coaliţiei „DA” şi UDMR pentru a forma împreună
Guvernul.
91
poate duce la un abuz din partea Paramentului sau, mai exact, a majorităţii
parlamentare. În cazul unei crize guvernamentale, atunci când şeful statului nu
înţelege să facă uz de atribuţiile sale în sensul dorit de majoritatea parlamentară,
numind candidatul la funcţia de prim ministru şi echipa guvernamentală agreată de
aceasta, va exista posibilitatea suspendării Preşedintelui pentru un pretext oarecare –
invocat ca gravă încălcare a Constituţiei – şi dând astfel posibilitatea formării unui
nou Guvern în intervalul de timp dintre suspendare şi referendumul organizat în urma
acesteia. Chiar şi în cazul în care votul poporului îl confirmă în funcţie pe Preşedinte,
acesta va întâlni la revenirea în funcţie o echipă guvernamentală gata formată, pe al
cărei şef, conform art. 107, alin. (2), nu îl poate revoca. În aceste condiţii, dispoziţiile
art. 89 din Constituţie cu privire la dizolvarea Parlamentului au devenit practic
caduce. În intervalul de timp – oricum exagerat de lung – de 60 de zile de la prima
cerere de învestitură a unui candidat neagreat de majoritatea parlamentară (termen a
cărui expirare este necesară pentru a se putea dizolva Parlamentul), această majoritate
are tot timpul de care are nevoie pentru a declanşa procedura de suspendare din
funcţie a Preşedintelui şi de a forma cu sprijinul preşedintelui interimar un nou
Guvern. Astfel, a dispărut opţiunea firească şi necesară într-un regim parlamentar, ca
în caz de criză guvernamentală, şeful statului să se pronunţe pentru menţinerea
echipei guvernamentale şi dizolvarea parlamentului, făcând totodată un apel la
electorat pentru a-i confirma prin vot decizia. Este greu de imaginat că în condiţiile
unei vieţi politice reale, în care nu trebuie să ne aşteptăm la virtuţi extraordinare şi la
atitudini civice total dezinteresate din partea factorilor politici, parlamentarii vor
aştepta răbdători, în caz de criză, dizolvarea adunărilor legiuitoare, fără a face uz de
posibilitatea de a suspenda Preşedintele.
Preşedintele interimar este răspunzător, politic şi juridic, conform
prevederilor art. 95 şi 98 (la care face trimitere art. 99). Cu alte cuvinte, şi lui i se pot
aplica dispoziţiile privitoare la suspendare, caz în care vom avea un al doilea
Preşedinte interimar (în locul preşedintelui Senatului, interimatul va fi exercitat de
preşedintele Camerei Deputaţilor). Considerăm că, în cazul suspendării preşedintelui
interimar, nu se pune problema organizării unui referendum pentru demiterea
acestuia; el nu a fost desemnat în funcţie prin votul electoratului şi nu are sens să fie
consultat electoratul în privinţa menţinerii sale în funcţie. Practic, o hotărâre de
suspendare pronunţată în condiţiile art. 95 cu privire la Preşedintele interimar are
efectul unei demiteri. Oricum, interimatul funcţiei de şef al statului este prin definiţie
conceput să dureze puţin timp, doar până la alegerea noului Preşedinte, la confirmarea
celui aflat în funcţie sau la redobândirea de către acesta a capacităţii de a-şi exercita
atribuţiile.
Textul legii fundamentale prezintă însă o lacună:94 art. 99 omite să facă
trimitere şi la dispoziţiile art. 96 (cărora le corespundeau cele ale art. 84, alin. (3) în
vechea redactare), referitoare la cazul înaltei trădări. Deşi cazurile de „înalta trădare”,
dincolo de toate problemele de interpretare ale textului constituţional în materie, sunt

94
Semnalată şi în Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice. Sistemul
constituţional românesc, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, 2001, vol. II, p. 337.
92
rarisime în cazul unui şef al statului, ba încă şi mai rare în cazul unui preşedinte
interimar, lacuna legiuitorului constituant este totuşi evidentă. Soluţia ar reprezenta-o
reglementarea acestei situaţii de către legiuitorul organic (de altfel încă dator şi în
privinţa incriminării faptelor de „înaltă trădare”). Pentru cazul – absolut ipotetic – al
săvârşirii „înaltei trădări” de către un Preşedinte interimar, soluţia ar consta fie în
aplicarea prin analogie a dispoziţiilor art. 96, fie în suspendarea sa din funcţie
(suspendare care, după cum am văzut, are oricum consecinţele unei demiteri), urmând
a fi judecat conform dreptului şi procedurii comune, după încetarea funcţiei sale.95

§ 3. FUNCŢIILE ŞI ATRIBUŢIILE PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI

În baza art.80 al Constituţiei Preşedintele reprezintă statul român. El este


garant al independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării. De
asemenea el veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor
publice. În acest scop, el mediază între puterile statului, precum şi între stat şi
societate.
Din analiza acestor dispoziţii, reiese faptul că Preşedintele României
îndeplineşte 3 funcţii:
- funcţia de reprezentare a statului român;
- funcţia de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii
teritoriale;
- funcţia de mediere.
Funcţia de reprezentare a Preşedintelui devine vizibilă în exercitarea unor
atribuţii precum încheierea tratatelor internaţionale în numele României (art. 91, alin.
(1)), acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României (art. 91, alin.
(2)), primirea scrisorilor de acreditare din partea reprezentanţilor diplomatici străini
(art. 91, alin. (3)), conferirea de decoraţii şi de titluri de onoare (art. 94, lit. a)),
acordarea gradelor de mareşal, general sau amiral (art. 94, lit. b)), numirea în funcţii
publice ((art. 94, lit. c)), acordarea graţierii individuale (art. 94, lit. d) ori convocarea
Camerelor nou alese (art. 63, alin. (3)).
Preşedintele acţionează ca garant al independenţei naţionale, al unităţii şi
integrităţii teritoriale a României prin îndeplinirea unor atribuţii precum: declararea
mobilizării parţiale sau generale (art. 92, alin. (2)), adoptarea măsurilor necesare
pentru respingerea unei agresiuni armate împotriva României (art. 92, alin. (3)) ori
instituirea, potrivit legii,96 a stării de asediu sau a stării de urgenţă (art. 93, alin. (1)).
Preşedintele acţionează în îndeplinirea funcţiei de mediere în următoarele
situaţii: cu ocazia numirii Guvernului şi a membrilor acestuia (art. 85, coroborat cu
95
Este însă de observat datorită statutului de parlamentar, procedura declanşată în privinţa
Preşedintelui interimar – sau respectiv a fostului Preşedinte interimar – trebuie să aibă loc cu
repectarea dispoziţilor art. 72 privind imunitatea parlamentară.
96
În prezent, dispoziţiile incidente se găsesc în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României nr.
1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, publicată în Monitorul Oficial
nr. 22/21 ianuarie 1999.
93
art. 102), cu ocazia consultării Guvernului (art. 86), prin participarea la şedinţele
Guvernului (art. 87), prin trimiterea de mesaje Parlamentului (art. 89), cu ocazia
dizolvării Parlamentului (art. 90), a consultării poporului prin referendum (art. 90), a
promulgării legilor (art. 77) ori a sesizării Curţii Constituţionale cu privire la
neconstituţionalitatea unei legi adoptate de Parlament, anterior promulgării (art. 144,
lit. a)).
Atribuţiile Preşedintelui României se găsesc reglementate, în majoritate în
dispoziţii din Titlul III, Capitolul II al Constituţiei (art. 85-94) dar şi în dispoziţii din
alte capitole şi titluri ale legii fundamentale (art. 63, alin. (3,) art. 77, art. 103, art.
109, alin. (2) sau art. 146, lit. a)). Clasificarea acestor atribuţii – destul de numeroase
şi eterogene – ridică anumite dificultăţi în privinţa găsirii unui criteriu a cărui aplicare
consecventă să epuizeze aceste atribuţii şi să evidenţieze totodată specificul activităţii
şefului statului. În afară de criteriul funcţiilor în îndeplinirea cărora sunt exercitate
atribuţiile Preşedintelui, criteriu tratat mai sus, un alt criteriu relevant este cel al
condiţionării exercitării acestora.
Exercitarea unor atribuţii prezidenţiale este legată de îndeplinirea unor condiţii
exterioare, dintre care cele mai importante sunt aprobarea Parlamentului şi
contrasemnarea de către primul ministru97. Aprobarea Parlamentului este necesară cu
ocazia declarării mobilizării generale sau parţiale (art. 92, alin. (2)),sau a instituirii
stării de asediu sau a stării de urgenţă (art. 91, alin. (1)). Este de observat din analiza
art. 100, alin. (2), că exercitarea atribuţiilor respective este condiţionată şi de
contrasemnarea de către primul ministru a decretului prezidenţial respectiv. Numirea
Guvernului (conform art. 85 coroborat cu art. 103) este de asemenea condiţionată de
aprobarea prealabilă de către Parlament, a listei Guvernului şi a programului de
guvernare. Deşi în textul Constituţiei nu găsim dispoziţii exprese în acest sens,
numirea noilor membrii ai Guvernului, conform art. 85, alin. (2), (în caz de
remaniere guvernamentală sau de vacanţă a funcţiei) este supusă unei aprobări
ulterioare prin hotărâre a Parlamentului. Practica respectivă este perfect logică: nu ar
fi de admis ca după aprobarea listei Guvernului, Preşedintele şi primul ministru să
poată conveni, fără aprobarea reprezentanţei naţionale asupra înlocuirii unuia sau mai
multor persoane din cele nominalizate pe această listă.
O altă condiţie exterioară de exercitare a atribuţiilor prezidenţiale este – după
cum am mai menţionat – contrasemnarea decretelor de către primul ministru. Art.
100, alin. (2) prevede în acest sens că sunt supuse contrasemnării, decretele emise de
Preşedinte în exercitarea atribuţiilor prevăzute în art. 91, alin. (1) (încheierea de
tratate internaţionale în numele României şi supunerea lor Parlamentului spre
ratificare), art. 91, alin. (2) (numirea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai
României), art. 92, alin. (2) (declararea mobilizării generale sau parţiale), art. 92, alin.
(3) (adoptarea măsurilor de respingere a unei agresiuni armate). Art. 93, alin. (1)
(instituirea stării de asediu sau a stări de urgenţă). Art. 94, lit. a) (acordarea de
decoraţii şi de titluri de onoare), art. 94, lit. b) (acordarea gradelor de mareşal, general
sau amiral) precum şi art. 94, lit. d) (acordarea graţierii individuale). Exercitarea

97
Vezi I. Deleanu, Instituţii..., pp. 358-359.
94
atribuţiei prevăzute în art. 94, lit. c) nu este condiţionată, prin Constituţie, de
contrasemnarea de către primul ministru a decretului respectiv. Textul stabileşte doar
faptul că numirea se va face “în condiţiile legii”. Însă legea incidentă98 prevede în
cuprinsul ei necesitatea contrasemnării decretului de numire a funcţionarilor publici
de către primul ministru. Dat fiind faptul că Guvernul răspunde politic în faţa
Parlamentului - pe când Preşedintele poate fi doar suspendat de către Parlament in
cazul săvârşirii unor fapte grave, care încalcă prevederile Constituţiei sau trimis în
judecată pentru săvârşirea infracţiunii de înaltă trădare, conform dispoziţiilor art. 95 şi
respectiv 96, contrasemnarea unui decret de către primul ministru va da posibilitatea
organului legiuitor să intervină, eventual chiar prin forma drastică a moţiunii de
cenzură; astfel, indirect, exercitarea anumitor atribuţii de către Preşedinte este supusă
într-o anumită măsură controlului parlamentar.
În exercitarea anumitor atribuţii, Preşedintele nu este legat de nici un fel de
condiţii exterioare. Astfel, el poate solicita Parlamentului reexaminarea unei legi
trimisă spre promulgare (art. 77, alin. (2)), poate sesiza Curtea Constituţională în
legătură cu o eventuală neconstituţionalitate a legii trimise spre promulgare (art. 77,
alin. (3) coroborat cu art. 144, lit. a)), promulgă legile adoptate de Parlament (art. 77),
poate cere convocarea Parlamentului în sesiune extraordinară (art. 66, alin. (2)),
desemnează un prim ministru interimar în situaţia prevăzută de art. 107, alin. (2),
adresează mesaje Parlamentului (art. 88), consultă Guvernul cu privire la probleme
urgente şi de importanţă deosebită (art. 86), participă la şedinţele Guvernului în care
se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării sau
asigurarea ordinii publice (art. 87, alin. (1)), primeşte scrisorile de acreditare ale
reprezentanţilor diplomatici străini acreditaţi în România (art. 91, alin. (3)), numeşte 3
judecători la Curtea Constituţională (art. 142, alin. (2)), sau propune Parlamentului
numirea directorului Serviciului Român de Informaţii (art. 65, alin. (2), lit. h)) .

§ 4. ACTELE PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI

Art. 100 din Constituţia României prevede că “[î]n exercitarea atribuţiilor


sale, Preşedintele emite decrete, care se publică în Monitorul Oficial al României”.
Preşedintele mai poate însă emite alte categorii de acte (mesaje – menţionate expres
în art. 88 – apeluri, comunicate sau declaraţii) însă acestea nu vor produce efecte
juridice proprii. Exercitarea unei atribuţii prezidenţiale trebuie făcută prin decret, în
cazul în care se urmăreşte producerea unor efecte juridice. O problemă disputată este
cea a caracterului - exclusiv individual sau şi normativ – pe care-l pot avea decretele
Preşedintelui. În literatura juridică nu există un punct de vedere unitar asupra acestei
chestiuni99.
98
Este vorba de Legea nr. 188/1999 cu privire la statutul funcţionarilor publici.
99
Pentru opinia contrară admiterii existenţei decretelor normative, vezi Ioan Vida, Puterea
executivă şi administraţia publică, [editor: Regia Autonomă “Monitorul Oficial”], Bucureşti, 1994,
p.68, nota 1, precum şi Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Editura Nemira,
Bucureşti, 1996, vol. II, p. 413. Profesorul Ion Deleanu admite însă posibilitatea adoptării unor
asemenea decrete: I. Deleanu, Instituţii…, p. 363. Aceeaşi opinie întâlnim şi în G. Vrabie, Dr.
95
Nu există o opinie unitară nici cu privire la posibilitatea atacării decretelor
Preşedintelui în contencios administrativ100. Profesorul clujean Ion Deleanu neagă
admisibilitatea atacării unor decrete prezidenţiale în contencios administrativ101. O
asemenea posibilitate este însă afirmată de alţi autori 102. Profesorul Tudor Drăganu
înclină către o atitudine nuanţată, în principiu compatibilă cu ideea supunerii unor
decrete ale Preşedintelui controlului judecătoresc pe calea contenciosului
administrativ103.
Nepublicarea decretelor prezidenţiale în Monitorul Oficial al României
atrage după sine inexistenţa104 acestora (art. 100, alin. (1), fraza 2).

V. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
§ .1. ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA CURŢII
CONSTITUŢIONALE

Conform dispoziţiilor art. 1, alin. 1 din Legea nr. 47/1992 privind


organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale (modificată prin Legea nr.
138/1997), Curtea Constituţională a României este “unica autoritate de jurisdicţie
constituţională din România”. Ea este independentă faţă de orice autoritate publică şi
se supune numai Constituţiei şi dispoziţiilor legii sale de organizare şi funcţionare
(art. 1, alin. 2).
Scopul Curţii Constituţionale constă în asigurarea supremaţiei Constituţiei;
ea este chiar garantul acestei supremaţii (art. 142, alin. (1), fraza 1 din Constituţie şi
alin. 3 din Legea organică a Curţii).
Organizarea Curţii este reglementată în art. 142 din Constituţie precum şi în
art. 7-11 din Legea 47/1992. Ea se compune din 9 judecători, numiţi pentru un

const., vol. II, p. 266.


100
Contenciosul administrativ (de la lat. contendo = a lupta, a disputa) reprezintă procesul,
desfăşurat în faţa unor instanţe judecătoreşti ordinare sau specializate, care opune individul (sau o
persoană juridică de drept privat), în calitate de reclamant, statului, în legătură cu emiterea unui act
administrativ de către o autoritate administrativă sau cu refuzul nejustificat al emiterii unui
asemenea act, prin care se aduce atingere unui drept recunoscut de lege al reclamantului. În dreptul
românesc, dispoziţiile incidente se găsesc în Legea nr. 29/1990 cu privire la contenciosul
administrativ.
101
I. Deleanu, Instituţii…, p. 363.
102
I. Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, [editor: Regia Autonomă “Monitorul
Oficial”], Bucureşti, 1994, p. 69, A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Editura Nemira,
Bucureşti, 1996, vol. II, pp. 260 şi urm.
103
T. Drăganu, Dr. const., vol. II, pp. 285-298, mai ales pp. 297-298.
104
Inexistenţa constituie în drept o sancţiune mai severă decât nulitatea. Un act nul se bucură de
prezumţia de legalitate, pe când unui act inexistent îi lipseşte chiar şi aparenţa unei conformităţi cu
prevederile legii. Nulitatea este declarată sau constatată doar în anumite condiţii, de către organe
special abilitate în acest sens (de regulă, de către instanţele judecătoreşti), pe când inexistenţa poate
fi constatată de oricine; opoziţia sau rezistenţa faţă de executarea unui act administrativ inexistent
nefiind contrară legii, ca în cazul unui act nul ori anulabil.
96
mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Interdicţia numirii judecătorilor
pentru un nou mandat este menită să asigure independenţa acestora105; oricât de
favorabil va fi un judecător unei anumite grupări sau orientări politice – chiar şi celei
ce deţine majoritatea în Parlament la data expirării mandatului său – el nu va
beneficia de un nou mandat. Din momentul numirii sale, el nu mai poate aştepta nici
un serviciu (reînnoirea mandatului) şi nici nu trebuie să se teamă de vreo sancţiune
din partea formaţiunii politice care l-a propulsat.
Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de
Preşedintele României. Numirile de judecători au loc din trei în trei ani. Conform
dispoziţiilor art. 152, alin. 2 al Constituţiei, judecătorii primei Curţi Constituţionale au
fost numiţi pentru o perioada de 3, de 6 şi respective de 9 ani. Fiecare din cele 3
autorităţi publice menţionate mai sus a desemnat câte un judecător pentru fiecare
perioadă.
Numirile de judecători la Curtea Constituţională au avut loc în anii 1992
(când s-a constituit Curtea, aplicându-se în acest caz dispoziţiile art. 152, alin. 2),
1995, 1998 şi 2001, 2004 şi 2007106.
Curtea Constituţională îşi desfăşoară activitatea în plen, iar actele Curţii se
adoptă cu votul majorităţii judecătorilor, în afară de cazul în care prin Legea 47/1992
se dispune altfel. Cvorumul pentru plenul Curţii Constituţionale este de două treimi
din numărul judecătorilor Curţii. Curtea îşi alege un preşedinte, prin vot secret al
judecătorilor, pe o perioadă de trei ani.
Preşedintele Curţii Constituţionale coordonează activitatea Curţii,
repartizează cauzele spre rezolvare, convoacă şi prezidează şedinţele în plen ale
Curţii, reprezintă Curtea Constituţională în faţa autorităţilor publice şi a altor
organizaţii române şi străine, constată cazurile de încetare a mandatului judecătorilor,
prevăzute în Legea nr. 47/1992, şi sesizează autorităţile publice care i-au numit,
pentru ocuparea postului devenit vacant, îndeplinind totodată şi alte atribuţii
prevăzute de lege sau de Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii
Constituţionale.

105
Rezerve în această privinţă manifestă profesorul clujean Tudor Drăganu. Dat fiind faptul că
desemnarea judecătorilor este “făcută la libera apreciere a unor organe prin excelenţă politice:
camerele parlamentului şi preşedintele republicii, întreagă această operaţie e sortită să se desfăşoare
sub semnul politicianismului” (Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 125; lucrarea va fi citată în continuare prescurtat: T. Drăganu,
Introducere…).
106
Este de remarcat că, exceptând numirile din 1998 şi din 2007, în toate celelalte cazuri,
numirile au fost făcute de un Parlament dominat de formaţiunea politică numită succesiv FSN,
FDSN, PDSR şi, în fine, PSD şi respectiv de către Preşedintele Ion Iliescu (exponent al aceluiaşi
partid), împrejurare care a marcat sensibil componenţa Curţii. Unul din reproşurile cele mai
frecvente şi constante la adresa instanţei noastre constituţionale vizează faptul că majoritatea
membrilor săi au fost şi sunt sunt legaţi de PSD. Reproşurile sunt în bună măsură întemeiate şi
datorită circumstanţei că, spre deosebire de PNL sau UDMR, care au nominalizat pentru funcţia de
judecător constituţional personalităţi independente şi neafiliate politic, partidul menţionat a preferat
uneori să nominalizeze proprii membri, personaliăţi care au exercitat funcţii publice în numele său
sau, într-unul din cazuri, având legături de familie cu un membru din conducerea sa.
97
§ .2. ATRIBUŢIILE CURŢII CONSTITUŢIONALE

Conform art. 146 al Constituţiei, Curtea Constituţională are următoarele


atribuţii:
a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea
acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două
Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a
unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din
oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri
internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr
de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la
sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a
unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi
ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial;
excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului;
e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două
Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;
f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României
şi confirmă rezultatele sufragiului;
g) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea
funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi
Guvernului;
h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a
Preşedintelui României;
i) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;
j) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de
către cetăţeni;
k) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui
partid politic;
l) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii.

Atribuţiile Curţii pot fi clasificate în atribuţii de control (control de


constituţionalitate a legilor, a tratatelor, a regulamentelor Parlamentului şi a
ordonanţelor: pct. a, b, c şi d; control al constituţionalităţii unor fapte sau activităţi
privind partidele politice: pct. k; controlul respectării unor proceduri legale: pct. f, i şi
j), atribuţii de constatare (pct. g), de soluţionare a unor conflicte de natură
constituţională (pct. e) şi atribuţii de consultare (pct. h). Este de precizat că
98
enumerarea atribuţiilor din art. 146 al Constituţiei nu mai are un caracter limitativ: la
pct. l se prevede posibilitatea stabilirii, prin lege organică a unor noi atribuţii.

În ceea ce priveşte controlul de constituţionalitate al unor acte normative,


Curtea Constituţională examinează legile, regulamentele Parlamentului şi ordonanţele
Guvernului, sub aspectul conformităţii cu dispoziţiile sau principiile Constituţiei.
Ordonanţele sunt supuse şi ele controlului de constituţionalitate întrucât, din punct de
vedere material, constituie acte legislative, deşi sub aspect organic s-ar încadra în
sfera actelor administrative, fiind emise de Guvern.
Controlul de constituţionalitate se poate realiza la sesizarea unor autorităţi
publice (inclusiv a instanţelor judecătoreşti în faţa cărora a fost ridicată o excepţie de
neconstituţionalitate) sau din oficiu (în cazul proiectelor de revizuire a Constituţiei).
În reglementarea Constituţiei noastre din 1991, controlul de constituţionalitate a
legilor este atât anterior şi preventiv (fiind exercitat înainte de promulgarea legilor, în
baza dispoziţiilor art. 146, pct. a) cât şi posterior şi sancţionator (conform art. 146 pct.
d). Este de menţionat că în ţara noastră nu întâlnim controlul abstract, declanşat
anterior promulgării unei legi, la iniţiativa cetăţenilor, formă întâlnită însă în alte ţări,
cum ar fi Germania (art. 93, alin. 1, pct. 4a din Legea Fundamentală a Germaniei).
Dreptul de sesizare al Curţii Constituţionale în privinţa controlului de
constituţionalitate aparţine de regulă unor autorităţi: Preşedintele României,
Guvernul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie107, preşedinţii celor două Camere,
Avocatul Poporului ori instanţele judecătoreşti (acestea din urmă în cazul ridicării
unei excepţii de neconstituţionalitate). Sesizarea mai poate proveni de la un anumit
număr de parlamentari (cel puţin 25 de senatori sau cel puţin 50 de deputaţi) dar şi de
la grupurile parlamentare (în cazul controlului asupra regulamentelor Parlamentului).
Un grup parlamentar poate fi format din cel puţin 10 deputaţi care au candidat în
alegeri pe listele aceluiaşi partid sau ale aceleiaşi formaţiuni politice (art. 13, alin. 1
din regulamentul Camerei Deputaţilor) sau din cel puţin 7 senatori aleşi pe listele
aceluiaşi partid sau ale aceleiaşi formaţiuni politice (art. 15, alin. 2 din Regulamentul
Senatului). Acordarea, în această situaţie, a unui drept de sesizare grupurilor
parlamentare permite partidelor de opoziţie să se apere faţă de eventualele abuzuri ale
majorităţii cu prilejul adoptării regulamentelor Parlamentului; chiar şi în cazul în care
un partid nu are numărul minim de parlamentari necesar pentru o sesizare (25 de
senatori sau 50 de deputaţi) o va putea face prin grupul său parlamentar.

Procedura soluţionării sesizărilor privind neconstituţionalitatea unei legi,


făcute anterior promulgării acesteia, este reglementată de dispoziţiile art. 17-21 din
Legea nr. 47/1992, modificată prin Legea 138/1997. Incidente acestei chestiuni mai
sunt şi reglementările cuprinse în art. 123 şi 124 şi în art. 134 şi 136 din
Regulamentul Senatului.

107
Precizăm că anterior revizuirii Constituţiei, denumirea instanţei noastre supreme era “Curtea
Supremă de Justiţie”. Această denumire o vom întâlni în Legea nr. 92/1992 privind organizarea
judecătorască precum şi în alte legi speciale, până în momentul republicării sau actualizării acestora.
99
Conform dispoziţiilor cuprinse în art. 17, alin. 2 din legea organică a Curţii,
legea adoptată de Parlament se comunică Guvernului şi Înaltei Curţi de Justiţie şi
Casaţie şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi al Senatului, cu
cinci zile înainte de promulgare, iar în cazul adoptării acesteia în procedură de
urgenţă, cu două zile înainte de promulgare. Aceste termene sunt prevăzute pentru a
da posibilitatea autorităţilor menţionate, precum şi deputaţilor sau senatorilor să-şi
exercite dreptul de a sesiza Curtea Constituţională, conform dispoziţiilor art. 146, pct.
a) din Constituţie. Este de menţionat că aceste termene au fost stipulate pentru a
asigura autorităţilor şi persoanelor enunţate în art. 146 pct. a) posibilitatea de a sesiza
Curtea Constituţională, chiar şi in situaţia în care Preşedintele României promulgă
legea în aceeaşi zi în care aceasta i-a fost trimisă spre promulgare. Expirarea
termenului respectiv nu-i împiedică pe cei în drept, să sesizeze Curtea Constituţională
după expirarea acestui termen, chiar dacă legea a fost deja trimisă spre promulgare,
cât timp Preşedintele României nu a promulgat legea.
Conform art. 18 al Legii nr. 47/1992, sesizarea făcută de una din autorităţile
enunţate, de către Preşedintele României, de către preşedintele uneia dintre Camere,
sau de către parlamentari va fi comunicată celorlalte autorităţi abilitate cu sesizarea
Curţii Constituţionale (şi care, în acest caz, nu au exercitat acest drept). Preşedinţii
celor două Camere precum şi Guvernul vor avea astfel posibilitatea de a comunica în
scris Curţii punctul lor de vedere asupra sesizării, însă această comunicare trebuie
făcută până în ziua dezbaterilor (art. 19 al Legii nr. 47/1992). După cum s-a subliniat
în literatura juridică, sesizarea Curţii “întrerupe” termenul de 20 de zile (prevăzut în
art. 77) pentru promulgarea legii şi “suspendă” dreptul Preşedintelui de a promulga
legea. După primirea deciziei de constatare a constituţionalităţii legii sau, respectiv,
după reexaminarea legii şi înlăturarea (conform dispoziţiilor art. 145, alin. 1) a
obiecţiei de neconstiuţionalitate, va începe însă sa curgă un nou termen, de 10 zile,
prevăzut în art. 77, alin. 3.

Pentru detalii, vezi Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Editura Lumina


Lex, Bucureşti, 1995, pp. 225-239, îndeosebi p. 235.

Dezbaterea are loc în plenul Curţii, pe baza sesizării, a documentelor şi


punctelor de vedere primite şi va privi atât prevederile menţionate în sesizare, cât şi
cele care “în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate” de acestea (art. 20, alin. 1 din
legea organică a Curţii). După cum s-a subliniat de către unii autori, prin interpretarea
extensivă sau forţată a expresiei “în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate”
Curtea Constituţională poate să se pronunţe uneori şi asupra altor dispoziţii decât cele
menţionate în sesizare; ea poate utiliza însă această posibilitate pentru a se pronunţa
din oficiu – ceea ce, conform Constituţiei, nu poate face decât în cazul iniţiativelor de
revizuire a Constituţiei – asupra anumitor dispoziţii, sub pretextul unei legături
necesare şi evidente cu dispoziţiile menţionate în sesizare.
Decizia Curţii va fi adoptată, în urma dezbaterii, cu majoritate de voturi şi se
comunică Preşedintelui României. Decizia de constatare a neconstituţionalităţii se

100
comunică şi preşedinţilor celor două Camere, în scopul iniţierii procedurii de
reexaminare, prevăzută In art. 147, alin. 2.
Anterior revizuirii Constituţiei, dacă în urma reexaminării proiectul de lege
era adoptat în aceeaşi formă de Parlament cu majoritate de două treimi din numărul
total al deputaţilor şi senatorilor, decizia Curţii era răsturnată (în formularea textului
constituţional, „obiecţia de constituţionalitate” era „înlăturată”: art. 145, alin. (1),
fraza a 2-a din versiunea veche a legii fundamentale). Este de remarcat că, un caz de
neconstituţionalitate constatat de Curte ar fi devenit –în caz de întrunire a majorităţii
calificate menţionate mai sus – o “obiecţie” de neconstituţionalitate. Parlamentul
apărea astfel – în opinia profesorului clujean Tudor Drăganu108 – instanţă de apel într-
un proces la care era parte. Majoritatea reclamată pentru înlăturarea obiecţiei de
neconstituţionalitate era în principiu aceeaşi cu cea necesară revizuirii Constituţiei.
Nu poate fi vorba însă de o revizuire tacită a legii fundamentale, întrucât, conform
dispoziţiilor art. 147, alin. (3) în vechea versiune (=art. 151, alin. (3) din Constituţia
revizuită), legea de revizuire trebuie confirmată, la 30 de zile de la adoptarea ei, prin
referendum. În plus, o lege de revizuire trebuia iniţiată în condiţiile restrictive
enunţate în art. 150, condiţii ce nu aveau cum să fie respectate în cazul procedurii
legislative obişnuite.

Este totuşi posibil, ca un proiect de lege să fie propus prin iniţiativă populară,
în baza art. 73, alin. 1, fraza 1, teza finală, şi ale alin. 2 al aceluiaşi articol, dar ca
numărul de semnături adunat de iniţiatorii proiectului să satisfacă şi cerinţele art. 150,
alin. 1, teza finală şi alin. 2.

Oricum, această discuţie devine caducă odată cu eliminarea, în varianta


revizuită a textului constituţional, a posibilităţii „înlăturării” „obiecţiei de neconstitu-
ţionalitate”. Se cuvine subliniat şi faptul că în cei aproape 12 ani de la adoptarea
Constituţiei din 1991, nu a fost întrunită niciodată majoritatea de două treimi necesară
pentru a înlătura „obiecţia de neconstituţionalitate”.
În privinţa „obiecţiei de neconstituţionalitate” se ridică şi problema aplicării
dispoziţiilor cu caracter tranzitoriu ale art. 155, alin. (1): „Proiectele de legi şi
propunerile legislative în curs de legiferare se dezbat şi se adoptă potrivit dispoziţiilor
constituţionale anterioare intrării în vigoare a legii de revizuire.” Reexaminarea legii
(menţionată în art. 145, alin. (1) din Constituţia nerevizuită) este subsumabilă
procedurii legislative, or termenul de „adoptare” a unei legi poate fi interpretat în sens
larg, ca incluzând şi etapele următoare adoptării propriu-zise (reexaminarea şi
promulgarea). O interpretare teleologică a textului citat ne permite însă să conchidem
că dispoziţia respectivă nu se poate aplica în cazul reexaminării unei legi declarate ca
neconstituţională de către Curtea Constituiţională. Scopul evident al constituantului,
atunci când a dispus urmarea vechii proceduri în privinţa proiectelor şi propunerilor
de legi aflate în curs de legiferare, era acela de a evita complicaţiile uşor previzibile
care s-ar fi produs în cazul în care proiecte de legi aflate deja într-un stadiu avansat ar

108
Ibidem, p. 127.
101
fi trebuit trimise altei camere (ca „primă cameră sesizată” conform art. 75 din
Constituţia revizuită), reluându-se astfel o procedură care deja a durat destul de mult.
Practic legi aflate aproape de momentul finalizării ar fi trebuit reluate de la etapa
iniţiativei legislative, ceea ce ar fi contravenit flagrant unuia din obiectivele legii de
revizuire: accelerarea procesului legislativ. Aplicarea în continuare a dispoziţiilor art.
145 din Constituţia nerevizuită nu ar însemna decât prelungirea inutilă a procedurii
legislative.
Conform dispoziţiilor Constituţiei revizuite, „Dispoziţiile din legile [...] în
vigoare [...] constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45
de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval,
Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu
dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind
neconstituţionale sunt suspendate de drept” (art. 147, alin. (2)). Reexaminarea este în
acest caz obligatorie (alin. (2) din articolul citat).
Deciziile Curţii sunt publicate în Monitorul Oficial al României (art. 147,
alin. (4), fraza 1 din Constituţie şi art. 20, alin. 3 din legea organică a Curţii). Nici
Constituţia (atât în forma veche, cât şi în cea revizuită) şi nici legea de organizare a
Curţii nu prevăd un termen pentru publicarea acestor decizii. În practică însă, decizia
de constatare a constituţionalităţii unei legi, pronunţată înainte de promulgarea
acesteia, se publică odată cu legea supusă controlului.
În privinţa iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, Curtea Constituţională se
pronunţă din oficiu (art. 146, lit. a), teza ultimă). Controlul Curţii vizează în primul
rând respectarea dispoziţiilor art. 150. Orice iniţiativă venită din partea altor subiecţi
decât cei enunţaţi în textul articolului respectiv (Preşedintele la propunerea
Guvernului, un sfert din numărul deputaţilor sau al senatorilor sau 500.000 de cetăţeni
cu drept de vot) urmează a fi respinsă. În cazul iniţiativei cetăţeneşti, Curtea
Constituţională va verifica şi respectarea condiţiilor stabilite de art. 150, alin. (2)
(repartizarea teritorială a sprijinitorilor revizuirii), conform prevederilor Legii nr.
189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni109. Dat fiind faptul
că o lege de revizuire cuprinde, prin definiţie, dispoziţii contrare unor prevederi
constituţionale, nu va putea fi vorba de un control exercitat de Curte asupra
conţinutului unei asemenea legi, decât în cazul nerespectării limitelor revizuirii,
precizate în art. 152.

O atribuţie nouă a Curţii Constituţionale este controlul constituţionalităţii


tratatelor sau a altor acorduri internaţionale la care România este parte şi este
prevăzută de dispoziţiile art. 144, pct. a1), devenit art. 146, pct. b) în urma revizuirii.
Este de observat că avem de-a face cu un control anterior110.

109
În această privinţă, competenţa Curţii se întemeiază (în primul rând) pe dispoziţiile art. 146, lit. (j).
110
Controlul constituţionalităţii tratatelor şi acordurilor internaţionale are sens doar dacă se
produce înainte de ratificarea acestora, întrucât efectul (prevăzut în art. 147, alin. (2) fraza ultimă)
constat constatării neconstituţionalităţii actului controlat îl reprezintă imposibilitatea ratificării.
102
Acordurile încheiate la nivel de guverne sau de ministere (aşa numitele
„executive agreements”) nu necesită ratificarea, neputând fi supuse prin urmare
acestei forme de control111.
În cazul constatării neconstituţionalităţii unui tratat sau acord internaţional,
acesta nu poate fi ratificat (art. 147, alin. (2), fraza a 2-a). Dacă tratatul cuprinde o
dispoziţie contrară Constituţiei, există posibilitatea – prevăzută de art. 11, alin. (2) – a
revizuirii legii fundamentale. În urma revizuirii ratificarea devine posibilă. Ce se
întâmplă însă în cazul unui tratat sau acord internaţional deja ratificat? Cel mai la
îndemână răspuns ar fi negarea posibilităţii de a-l supune controlului prevăzut de art.
146, pct. b), din moment ce unica sancţiune menţionată în legea fundamentală este
imposibilitatea ratificării. Este evident că o decizie a Curţii Constituţionale de
constatare a neconstituţionalităţii unui act internaţional nu este opozabilă celorlalte
părţi112. Chiar în cazul încălcării legii sale fundamentale, un stat care şi-a manifestat
consimţământul de a fi legat de un tratat este ţinut să îl respecte şi continuă să fie
legat pe planul dreptului internaţional. Cu toate acestea, o decizie a Curţii
Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii unui tratat sau acord internaţional
deja ratificat reprezintă un semnal pentru Guvern, pe care acesta nu-l poate ignora. Va
trebui fie să iniţieze revizuirea Constituţiei, fie să facă demersurile necesare pentru a
amenda, a denunţa sau a se retrage de la tratatul respectiv (ceea ce de regulă implică,
în ultimele două cazuri, un anumit termen de notificare). Totodată Curtea fixează o
anumită jurisprudenţă pe care o va respecta – sau ar trebui să o respecte – în privinţa
111
Conform art. 4 din Legea nr. 4 din 11 ianuarie 1991 privind încheiarea şi ratificarea
tratatelor, sunt supuse Parlamentului spre ratificare prin lege „tratatele internaţionale semnate în
numele României, precum şi acordurile, convenţiile şi înţelegerile semnate la nivelul Guvernului
român, care se referă la colaborarea politică şi militară, cele care fac necesară adoptarea unei legi
noi sau revizuirea legilor în vigoare, precum şi cele care implică un angajament politic ori financiar
ori se referă la probleme privind regimul politic şi teritorial al statului sau la statutul persoanelor,
drepturile şi libertăţile cetăţeneşti sau participarea la organizaţii internaţionale, precum şi acelea care
prevăd expres aceasta”. Încheierea de către Guvernul român (eventual cu colaborarea Preşedintelui)
a unui acord internaţional din această categorie ca „executive agreement”, fără a-l supune ratificării
reprezintă aşadar o încălcare a dispoziţiilor legale. Constituţia nu este însă încălcată decât în cazul
tratatelor încheiate „în numele României” precum şi al acordurilor care implică modificarea unor
legi ori adoptarea unor legi noi, întrucât s-ar contraveni dispoziţiilor art. 91, alin. 1 şi respectiv art.
60, alin. (1), teza finală (Parlamentul este „unica autoritate legiuitoare”). Celelalte categorii de acte
internaţionale (nemenţionate în art. 4 din Legea nr. 4/1991) pot fi încheiate ca „executive
agreements”, nemaifiind necesară supunerea lor spre ratificare. Este de menţionat că respectarea de
către Guvern a dispoziţiilor art. 4 din legea menţionată nu este controlabilă nici pe calea
contenciosului administrativ (art. 2 pct. a) din Legea nr. 29/1990 exclude această formă de control în
cazul actelor privind raporturile dintre Parlament şi Guvern precum şi în cel al actelor privind
interpretarea sau executarea actelor internaţionale) şi practic nici pe cea a contenciosului
constituţional, din moment ce consecinţa efectivă a constatării neconstituţionalităţii o reprezintă
(doar) imposibilitatea ratificării (or neconstituţionalitatea constă tocmai în omisiunea de a supune
un acord sau tratat spre ratificare). Executivul poate fi totuşi sancţionat, dar numai de către
Parlament: prin moţiune de cenzură, în cazul Guvernului şi respectiv prin suspendarea din funcţie,
în cazul Preşedintelui.
112
Art. 27 din Convenţia de la Viena din 23 mai 1969 privind dreptul tratatelor stabileşte că „o
parte nu poate invoca dispoziţiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat”.
103
legislaţiei subsecvente tratatului declarat neconstituţional, evident în ipoteza în care
ea va fi sesizată în baza dispoziţiilor art. 146, pct. a) sau 146, pct. d). Ignorarea de
către Guvern a semnalelor transmise de către Curtea Constituţională poate fi un
motiv pentru demiterea acestuia de către Parlament pe calea unei moţiuni de cenzură.
Este de menţionat că încheierea acordurilor internaţionale reprezintă prin
excelenţă un domeniu al activităţii executivului, faţă de care justiţia trebuie să
manifeste un anumit grad de rezervă şi de autolimitare. În doctrina engleză şi
americană s-a conturat de peste un secol conceptul de „judicial self-restreint” în
atitudinii prudente şi reţinute pe care trebuie să o aibă puterea judecătorească în
exercitarea controlului asupra politicii externe.

Regulamentele Parlamentului formează obiect al controlului de constitu-


ţionalitate în baza art. 146, lit. (c). Este vorba de un control a posteriori, realizat la
sesizarea unuia din preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui
număr de cel puţin 25 de senatori sau de 50 de deputaţi113. Sesizarea trebuie să
privească Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului sau
Regulamentul şedinţelor comune ale celor două Camere. S-ar putea pune problema,
dacă este admisibilă o sesizare privind Regulamentul Senatului făcută de 50 de
deputaţi sau referitoare la Regulamentul Camerei Deputaţilor, în cazul în care provine
de la un număr de 25 de senatori. O asemenea împrejurare ar putea să survină în cazul
în care un partid de opoziţie, care nu îndeplineşte condiţiile regulamentare în vederea
constituirii unui grup parlamentar propriu, eşuează în a convinge un număr suficient
de parlamentari dintr-o Cameră să se alăture unei sesizări privitoare la Regulamentul
acesteia, însă reuşeşte totuşi să convingă numărul corespunzător de parlamentari din
cealaltă Cameră să iniţieze o sesizare privind Regulamentul celei dintâi. Răspunsul la
problema admisibilităţii unei asemenea sesizări este – credem – pozitiv; este însă de
menţionat că survenirea unei asemenea situaţii este puţin probabilă. Sesizarea privind
regulamentele Camerelor nu este legată de respectarea unui anumit termen. Prin
urmare această formă de control se poate exercita atât imediat după adoptare 114, cât şi
cu ocazia modificării ori a aplicării concrete a unei dispoziţii regulamentare.
În cazul în care sesizarea este făcută de parlamentari, ea va fi trimisă Curţii
Constituţionale de secretarul general al Camerei din care aceştia fac parte, în ziua
depunerii, iar Curtea Constituţională o va comunica, în termen de 24 de ore de la
înregistrare, preşedinţilor celor două Camere, cu precizarea datei când va avea loc
dezbaterea, pentru ca aceştia să poată comunica punctul de vedere al birourilor
permanente (art. 21, alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992). Dezbaterea are loc pe baza
sesizării şi a punctelor de vedere primite, iar decizia, pronunţată cu votul majorităţii

113
Este de menţionat şi opinia – argumentată - asupra necesiăţii lărgirii sferei subiecţilor
abilitaţi cu sesizarea neconstituţionalităţii Regulamentelor Parlamentului, în sensul includerii în
această sferă a comisiilor parlamentare. Vezi I. Deleanu, Justiţia…, pp. 243 şi urm.
114
Controlul constituţionalităţii regulamentelor nu poate avea un caracter prealabil, întrucât
acestea sunt adoptate de Camere prin hotărâre (art. 76, alin. (1)), act care nu necesită promulgarea şi
intră în vigoare la data adoptării. Sesizarea făcută anterior adoptării prin vot este lipsită de obiect, iar
în cazul unei sesizări ulterioare votului, controlul declanşat are un caracter posterior.
104
judecătorilor Curţii, se aduce la cunoştinţă Camerei al cărei regulament a fost
dezbătut şi se publică în Monitorul Oficial al României (art. 22 din legea de
organizare a Curţii). În cazul în care prin decizie se constată neconstituţionalitatea
unor dispoziţii ale regulamentului, Camera va reexamina aceste dispoziţii, pentru a le
pune de acord cu prevederile legii fundamentale (art. 22, alin. ultim din aceeaşi lege).
Obligaţia de reexaminare a regulamentului nu este nici ea legată de respectarea unui
termen. Considerente de ordin practic impun ca reexaminarea să se facă într-un
termen rezonabil, însă Curtea nu poate stabili Parlamentului un asemenea termen. În
orice caz, dispoziţiile declarate neconstituţionale nu vor putea fi aplicate, chiar şi în
situaţia în care acestea nu au fost încă suprimate ori modificate în urma reexaminării.
Spre deosebire de cazul controlului anterior al constituţionalităţii legilor, constatarea
Curţii nu poate fi răsturnată de Parlament prin votul unei majorităţi calificate.

Prevăzută în art. 146, lit. d), atribuţia Curţii Constituţionale de soluţionare a


excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de
arbitraj comercial115 priveşte atât legile promulgate de Preşedinte, publicate în
Monitorul Oficial al României şi intrate în vigoare cât şi ordonanţele adoptate de
Guvern116. Este vorba de o formă a controlului de constituţionalitate realizată a
posteriori şi la sesizare. Procedura de soluţionare a excepţiilor este reglementată în
art. 23-25 din legea organică a Curţii.
Excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă – şi urmează a fi soluţionată
de Curtea Constituţională – doar dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii, deduse
din interpretarea dispoziţiilor art. 23 al legii menţionate:
- excepţia să fie ridicată în faţa unei instanţe judecătoreşti. Conform art. 10
din Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească, sunt instanţe
judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel,
tribunalele, judecătoriile precum şi tribunalele militare. Organele
administrativ-jurisdicţionale (de exemplu, Curtea de Conturi) nu au un
asemenea caracter117;

115
Anterior revizuirii, dispoziţia constituţională prevedea exclusiv excepţiile ridicate în faţa
instanţelor judecătoreşti. Instanţele de arbitraj comercial au fost incluse prin legea de revizuire.
116
Ordonanţele Guvernului sunt de asemenea publicate în Monitorul Oficial al României, partea
I-a. Nepublicarea atrage inexistenţa ordonanţei (art. 107, alin. (4) din Constituţie şi art. 27, alin. (3)
din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor).
117
Iniţial Curtea Constituţională s-a arătat favorabilă unei interpretări mai largi a sintagmei
“instanţe judecătoreşti”, şi implicit faţă de ideea admiterii unor sesizări din partea instanţelor Curţii
de Conturi. Ulterior Curtea a revenit asupra acestei opinii. Soluţia respectivă dă naştere – aşa cum s-
a subliniat în literatura de specialitate – unor serioase probleme practice în cazul unei excepţii
ridicate în faţa judecătorului Curţii de Conturi. Acesta va trebui fie să refuze examinarea
conformităţii cu Constituţia a legii vizate de excepţie, fie să soluţioneze el însuşi această excepţie.
Ambele soluţii sunt inadmisibile. Vezi în acest sens, I. Deleanu, Instituţii…, pp. 391-392, la nota 8.
105
- excepţia să privească o lege sau o ordonanţă. Alte acte normative,
precum hotărârile Parlamentului, nu pot forma obiect al excepţiei de
neconstituţionalitate118;
- legea sau ordonanţa atacată prin excepţie să fie în vigoare 119. S-a afirmat
în acest sens120 că, în cazul în care s-ar pronunţa asupra unei legi
abrogate, Curtea ar încălca regula neretroactivităţii controlului, din
moment ce în art. 145, alin. (2), fraza 1 se prevede că “Deciziile Curţii
Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. În cazul
modificării legii, va fi bineînţeles admisibilă excepţia privind o dispoziţie
păstrată în noua versiune a acestui act normativ, nu însă excepţia
referitoare la o prevedere eliminată;
- excepţia trebuie să se refere la o dispoziţie a legii (ori a ordonanţei), de
care depinde soluţionarea cauzei (art. 23, alin. (1), teza ultimă a legii
organice a Curţii. Admiterea unei soluţii contrare ar echivala practic cu
transformarea acestei forme de control (pe cale de excepţie) într-un
control la iniţiativă cetăţenească; împricinaţii în orice cauză dedusă spre
soluţionare instanţelor judecătoreşti ar putea invoca neconstituţiona-
litatea oricăror dispoziţii legale, cu sau fără legătură cu cauza. Evident,
acest lucru ar putea fi utilizat pentru tergiversarea dincolo de orice limite
previzibile a soluţionării cauzei. În plus, excepţia trebuie să se refere la
texte precise şi determinate şi nu la textul legii, în general;
- excepţia nu poate avea ca obiect o prevedere legală a cărei
constituţionalitate a fost stabilită potrivit art. 145. alin. (1) (în versiunea
anterioară revizuirii) din Constituţie (art. 23, alin. 3, teza 1 din Legea nr.
47/1992). Cu alte cuvinte, nu sunt admisibile excepţiile privitoare la
texte dintr-o lege ce au fost examinate pe calea controlului anterior de
constituţionalitate (art. 144, lit. (a), în versiunea anterioară revizuirii),
dacă au fost declarate neconstituţionale de către Curte, iar decizia
acesteia a fost ulterior răsturnată prin votul a două treimi din numărul
membrilor fiecărei Camere. Formal această soluţie (a inadmisibilităţii) ar
putea fi justificată de preocuparea de a nu permite Curţii Constituţionale
să se pronunţe a doua oară în aceeaşi cauză; judecătorii a căror soluţie a
fost înlăturată de Parlament ar putea pur şi simplu să aştepte ridicarea
unei excepţii privitoare la dispoziţia – intrată în vigoare – pe care ei o
consideraseră neconstituţională, pentru a reitera soluţia anterioară şi a
eluda pe această cale dispoziţia din art. 145, alin. 1, fraza a 2-a.
118
Curtea Constituţională s-a pronunţat în acest sens prin decizia nr. 63/02.04.1997, respingând
cererea unui grup de 43 de senatori care contestau Hotărârea nr. 11/1997 a Senatului privitoare la
efectele ridicării, în legislatura anterioară, a imunitaţii parlamentare a senatorului Corneliu Vadim
Tudor. Vezi G. Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 365.
119
G. Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 365.
120
Ioan Muraru şi Mihai Constantinescu, Justiţia constituţională, Editura Albatros,
Bucureşti, 1997, pp. 126-127. Lucrarea va fi citată în continuare prescurtat: I. Muraru şi M.
Constantinescu, Justiţia…).
106
Stipularea acestei condiţii de admisibilitate a constituit obiect de
controversă în literatura de specialitate121. Este de precizat că acest caz de
inadmisibilitate a devenit caduc. Reglementarea din art. 145, alin. (1),
fraza a 2-a din Constituţia nerevizuită (referitoare la „înlăturarea”
„obiecţiei de neconstituţionalitate”) a fost abrogată, iar până la abrogarea
sa nici o lege declarată neconstituţională de Curte nu fusese confirmată
în baza acestei dispoziţii, pentru a deveni în acest mod „necontrolabilă”
pe calea excepţiei de neconstituţionalitate;
- excepţia nu poate avea ca obiect prevederi legale constatate ca fiind
neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii (art. 23, alin. (3),
teza a 2-a din legea organică a Curţii). Această restricţie reprezintă o
consecinţă a obligativităţii – stipulate în art. 147, alin. (4)) – a deciziilor
Curţii Constituţionale; dispoziţiile declarate neconstituţionale nu mai
sunt aplicabile iar o excepţie în această privinţă este lipsită de obiect.
Este în schimb admisibilă excepţia privitoare la dispoziţii care au mai
format obiect al controlului de constituţionalitate, dacă sesizarea sau
excepţia a fost respinsă, Curtea constatând conformitatea prevederilor
respective faţă de cele ale legii fundamentale. În acest caz nu se poate
invoca autoritatea de lucru judecat122. Sub aspect pur formal, litigiile în
cursul cărora s-au ridicat câte o excepţie de neconstituţionalitate privind
exact aceeaşi prevedere legislativă au ca părţi persoane diferite şi au un
obiect diferit (chiar dacă uneori acesta este similar). În plus temeiul
neconstituţionalităţii poate fi diferit iar uneori textele constituţionale a
căror încălcare este pretinsă sunt şi ele diferite. Motivul cel mai
important al declarării ca admisibilă a excepţiei privind o prevedere
legală deja declarată constituţională de către Curte este însă altul:
relaţiile şi concepţiile sociale evoluează, ca şi standardele de constitu-
ţionalitate; în funcţie de accepţiunea dată unor noţiuni, întâlnite în
Constituţie, precum “ordine publică”, “bunele moravuri”, “morală
publică”, “viaţă intimă”, “situaţii excepţionale”, “muncă prestată în
condiţii normale” ori “defăimare a ţării”, dispoziţiile unei legi concrete,
conformă reglementărilor constituţionale la momentul adoptării sale, pot
deveni ulterior neconstituţionale.
121
În opinia profesorilor clujeni Ion Deleanu şi Tudor Drăganu, dispoziţia din art. 23, alin. (3) al
legii organice a Curţii este criticabilă, întrucât adaugă la textul Constituţiei, lucru inadmisibil chiar
şi în cazul legilor organice, caracterizate drept “prelungiri ale Constitţiei” (Tudor Drăganu, Drept
constituţional şi instituţii politice, - citată în continuare prescurtat: T. Drăganu, Dr. const. - Editura
Lumina-Lex, Bucureşti, 1998, vol. II, p. 314; I. Deleanu, Instituţii…, pp. 392-393). Pentru o opinie
contrară, vezi I. Muraru şi M. Constantinescu, Justiţia…, pp. 124-125.
122
Autoritatea de lucru judecat reprezintă un principiu de interes general, conform căruia, ceea
ce s-a hotărât printr-un act de jurisdictie – bine sau rău – se consideră că exprimă advărul şi ca atare,
judecata nu mai poate fi reluată. Astfel se pune capăt irevocabil oricărui litigiu, în care părţile au
utilizat toate căile de atac puse la dispoziţia lor de către lege (Dumitru Radu, Art. “autoritate de
lucru judecat” în Mircea N. Costin, Ion Leş, Mircea Şt. Minea, Dumitru Radu, Dicţionar de
drept procesual civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 83)
107
Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată de oricare din părţi, de către
reprezentantul Ministerului Public123, de către judecător, din oficiu, precum şi –
începând cu intrarea în vigoare a Legii de revizuire a Constituţiei – de către Avocatul
Poporului. Ea are prin urmare caracterul unei excepţii de ordine publică: nu se poate
renunţa la ea şi nici nu poate fi acoperită prin achiesarea părţii litigante interesate în
ridicarea ei. Excepţia poate fi ridicată în tot cursul procesului, atât în faza judecăţii în
primă instanţă, cât şi în apel sau în recurs. Nu este admisibilă excepţia ridicată pentru
prima oară direct în faţa Curţii Constituţionale.
În cazul ridicării excepţiei, instanţa va examina întrunirea condiţiilor de
admisibilitate menţionate în art. 23 din Legea nr. 47/1992. Dacă nu sunt întrunite
aceste condiţii instanţa, printr-o încheiere124, va respinge excepţia ca inadmisibilă, iar
în caz contrar se va pronunţa, tot printr-o încheiere, trimisă Curţii Constituţionale şi
care va avea ca efect sesizarea acesteia. Încheierea va cuprinde punctele de vedere ale
părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi.
Excepţia ridicată din oficiu trebuie motivată şi va cuprinde şi susţinerile părţilor şi
dovezile necesare. Pe durata judecări excepţiei, judecarea cauzei se suspendă (art. 23,
alin (4-6) din legea organică a Curţi).
Preşedintele Curţii, după primirea încheierii transmise de instanţa
judecătorească, va desemna pe unul din judecătorii Curţii ca raportor – care va fi obligat
să ia măsurile necesare pentru administrarea probelor la data judecăţii - şi va comunica
încheierea prin care a fost sesizată instanţa constituţională preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului şi Guvernului, stabilind totodată şi data până la care pot să
trimită punctul lor de vedere (art. 24, alin. (1) şi (2) din legea organică a Curţii).
Judecata are loc pe baza raportului prezentat de judecătorul raportor, a
încheierii prin care a fost sesizată Curtea, a punctelor de vedere trimise de Camere şi
de Guvern (în cazul în care au fost trimise) a probelor administrate a susţinerilor
părţilor, cu citarea acestora şi a Ministerului Public. Părţile pot fi reprezentate de
avocaţi având drept de a pleda la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Curtea va decide
cu majoritate de voturi, iar decizia de constatare a neconstituţionalităţii este definitivă
şi obligatorie şi se comunică Parlamentului şi Guvernului. În acest caz Curtea se va
pronunţa şi asupra altor prevederi din actul atacat, care în mod vădit şi necesar, nu pot
fi disociate de prevederile menţionate în sesizare. Ca şi în cazul controlului anterior
de constituţionalitate, aprecierea imposibilităţii “evidente şi necesare” de a disocia
anumite dispoziţii de cele declarate neconstituţionale poate fi uneori subiectivă,
123
Textul Legii nr. 47/1992 nu menţionează posibilitatea ridicării excepţiei de
neconstituţionalitate de către procuror. În doctrină se admite însă această posibilitate, susţinută de
altfel şi de dispoziţiile art. 131, alin. 1 (“Ministerul Public reprezintă interesele generale ale
societăţii şi apără ordinea de drept precum şi drepturile şi interesele cetăţenilor). Vezi I. Deleanu,
Instituţii…, p. 391 precum şi I. Muraru şi M. Constantinescu, Justiţia…, p. 145.
124
Încheierea de şedinţă este un act procesual întocmit de instanţă, în cazul amânării judecăţii, în
care se consemnează cele petrecute în şedinţa care a avut loc, şi princare se iau, totodată, măsuri în
vederea soluţionării acelei pricini (Dumitru Radu, Art. “autoritate de lucru judecat” în.Mircea N.
Costin, Ion Leş, Mircea Şt. Minea, Dumitru Radu, Dicţionar de drept procesual civil, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 266).
108
constituind o modalitate prin care Curtea îşi poate extinde limitele exercitării
controlului. Obligativitatea deciziilor Curţii se produce de la data publicării lor în
Monitorul Oficial al României.
Controlul constituţionalităţii ordonanţelor Guvernului prezintă o serie de
caracteristici distincte. Datorită procedurii de adoptare – în mod firesc, diferită de cea
a legilor adoptate de Parlament – ordonanţele nu pot fi supuse unui control anterior de
constituţionalitate125. Acesta este unul din motivele pentru care abilitarea Guvernului
cu emiterea ordonanţelor nu poate fi considerată o procedură curentă de lucru a
Parlamentului126; dispoziţiile art. 60 conform cărora Parlamentul “este unica autoritate
legiuitoare a ţării” ar fi lipsite de relevanţă în urma generalizării practicii delegării
legislative. Acest lucru este valabil ca atât mai mult în cazul ordonanţelor de urgenţă,
acte adoptate de Guvern în lipsa unei abilitări din partea Parlamentului. În ambele
cazuri, controlul de constituţionalitate se poate declanşa după intrarea în vigoare a
ordonanţei, ulterior publicării acesteia în Monitorul Oficial al României. O situaţie
deosebită întâlnim în cazul acelor ordonanţe pentru care legea de abilitare prevedea
aprobarea ulterioară a acestora de către Parlament, conform procedurii legislative (art.
115, alin. (3)). Dacă, în urma ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea
Constituţională, admiţând această excepţie, constată neconstituţionalitatea uneia sau
mai multor dispoziţii dintr-o asemenea ordonanţă, se pune problema controlului
anterior de neconstituţionalitate a legii care eventual ar aproba ordonanţa respectivă.
Este posibil însă şi să nu se ajungă la un asemenea control, în cazul în care nici una
din autorităţile sau persoanele enunţate în art. 146, lit. a) nu sesizează Curtea, dat fiind
faptul că instanţa noastră constituţională nu se poate sesiza din oficiu decât în privinţa
iniţiativelor de revizuire a Constituţiei. Dacă se efectuează totuşi o asemenea sesizare,
este destul de probabil ca instanţa constituţională să pronunţe asupra textului în
discuţie, devenit text de lege, o decizie cuprinzând o soluţie identică cu cea
pronunţată asupra aceluiaşi text, controlat pe cale de excepţie, anterior, când acesta
era parte a unei ordonanţe.

O nouă atribuţie conferită Curţii Constituţionale în urma revizuirii legii


fundamentale constă în soluţionarea conflictelor „juridice de natură constituţională
dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii
celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al
Magistraturii” (art. 146, lit. e)). Dispoziţia este asemănătoare cu cea din art. 93, alin.
(1), pct. a din Constituţia Germaniei, referitoare la aşa numitul „litigiu organic”
(=„Organstreit”: Curtea Constituţională Federală se pronunţă „asupra interpretării
legii fundamentale în litigiile privind întinderea drepturilor şi obligaţiilor unui organ
federal suprem sau a altor părţi127 învestite cu drepturi proprii...”

125
Ele sunt adoptate de Guvern prin consens şi se publică în Monitorul Oficial al României (art.
108 al Constituţiei şi art. 27 al Legii nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului
României şi a ministerelor). Textele citate nu precizează momentul intrării în vigoare, însă se poate
deduce că aceasta se va produce la data publicării în Monitorul Oficial.
126
T. Drăganu, Dr. const., vol. I, p. 316.
109
Astfel, cazul în care primul ministru va face o propunere de numire a unui
membru al Guvernului, iar Preşedintele României refuză să numească persoana propusă
va putea fi soluţionat de către Curtea Constituţională în exercitarea acestei atribuţii128.
Este de remarcat că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 148 din 16 aprilie
2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei129, s-
a reţinut că prin soluţionarea conflictelor de natură constituţională existente între
diferite autorităţi publice se urmăreşte înlăturarea unor posibile blocaje instituţionale,
şi nu soluţionarea unor divergenţe de ordin politic.
Curtea Constituţională s-a pronunţat în două rânduri în privinţa unor sesizări
formulate în baza art. 146, lit. e) 130. În opinia autorilor sesizărilor respective, anumite
declaraţii ale şefului statului (iar în cazul celei de a doua, şi ale primului ministru) ar
fi fost contrare unor principii constituţionale (separaţia şi echilibrul puterilor şi,
respectiv, independenţa justiţiei şi dreptul la un proces echitabil) şi ar fi constituit
ingerinţe inadecvate şi nejustificate în sfera atribuţiilor altor autorităţi. În ambele
cazuri ea a respins cererile, apreciind că problemele invocate nu constituie „conflicte
juridice de natură constituţională între autorităţile publice”.

Curtea Constituţională mai veghează la respectarea procedurii pentru alegerea


Preşedintelui României, şi confirmă rezultatele sufragiului (art. 146, lit. f) din
Constituţie, art. 26 şi 27 din legea organică a Curţii, precum şi art. 11, art. 23, alin. (3),
art. 24, 25 şi 26 din Legea nr. 69/1992 privitoare la alegerea Preşedintelui României).
Cu această ocazie, Curtea se pronunţă asupra valabilităţii înregistrării
candidaturilor (art. 11 din Legea nr. 69/1992), primeşte, din partea Biroului Electoral
Central, procesul verbal pentru fiecare tur de scrutin, împreună cu dosarele birourilor
electorale de circumscripţie (art. 23, alin. (3) din aceeaşi lege), poate anula alegerile
în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să
modifice atribuirea mandatului (art. 24 al legii menţionate), confirmă numărul de
voturi obţinut de primii doi candidaţi în primul tur de scrutin, aducând la cunoştinţă

127
Sub acest aspect, dispoziţia din Constituţia germană este mai largă decât în cea română; sub
incidenţa ei intră nu numai autorităţile publice, ci şi alţi subiecţi de drept, de exemplu partidele
politice. Vezi Maunz, Theodor, Zippelius Reinhold, Deutsches Staatsrecht, ediţia a 30-a, C. H.
Beck, München, 1998, p. 81. Dispoziţia Constituţiei române limitează sfera autorităţilor şi
persoanelor abilitate să sesizeze Curtea (Preşedintele României, unul din preşedinţii celor două
Camere, primul ministru şi preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii).
128
În privinţa Germaniei, refuzul Preşedintelui Federal de a numi ca membru al Guvernului
persoana propusă de către Cancelar va fi supus controlului Curţii Constituţionale Federale în
dispoziţiei menţionate mai sus, a art. 93, alin. (1), pct. 1. Vezi Maunz, Theodor, Zippelius
Reinhold, op. cit., pp. 372-373.
129
M.Of. I, nr. 317 / 12 mai 2003.
130
Prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, asupra cererilor de soluţionare a conflictului juridic
de natură constituţională între Preşedintele României şi Parlament, formulate de preşedinţii celor
două Camere (M.Of. I, 144 / 17 februarie 2005) şi prin Decizia nr. 435 din 26 mai 2006, asupra
cererii formulate de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii de soluţionare a conflictului
juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească pe de o parte, şi Preşedintele
României şi primul-ministru, pe de altă parte (M.Of. I, nr. 576 / 4 iulie 2006).
110
publică prenumele şi numele primilor doi candidaţi, ce vor participa la al doilea tur de
scrutin (art. 26, alin. (2) al aceleiaşi legi) şi publică rezultatele alegerilor în presă şi în
Monitorul Oficial al României (art. 25 al legii). Curtea va pronunţa două hotărâri: una
prin care constată alegerea unui anumit candidat în funcţia de Preşedinte al României,
şi una prin care validează alegerea respectivului candidat131.

Curtea Constituţională mai are atribuţia de a constata împrejurările care


justifică interimatul funcţiei de Preşedinte al României, comunicând cele constatate
Parlamentului (art. 144, lit. g)). Această atribuţie are un caracter pur formal în cazul în
care interimatul survine în urma decesului ori a demisiei. În situaţia în care
interimatul apare în urma unei imposibilităţi permanente a şefului statului de a-şi
exercita atribuţiile, decizia Curţii va fi mult mai dificilă, mai ales în cazul în care
această imposibilitate ar trebui apreciată pe baza unei stări precare a sănătăţii
Preşedintelui, consemnată în rapoarte de expertiză având un conţinut contradictoriu.
Caracterul politic al activităţii Curţii se manifestă vădit în această împrejurare.

Tot în legătură cu şeful statului, Curtea Constituţională are o atribuţie consultativă:


dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare a Preşedintelui României (art. 95 şi
144, lit. h) din legea fundamentală precum şi art. 31-32 din legea organică a Curţii).
Primind din partea Parlamentului propunerea prevăzută în art. 95, alin. 2
împreună cu toate actele şi dovezile însoţitoare, Preşedintele Curţii numeşte trei
judecători raportori, câte unul dintre judecătorii desemnaţi de Camera Deputaţilor, de
Senat şi de Preşedintele României (art. 31 din legea organică a Curţii). Hotărârea va fi
dată în plen, cu votul majorităţii judecătorilor Cutii, pe baza raportului prezentat de
cei trei judecători desemnaţi în acest scop, a propunerii de suspendare, a dovezilor şi a
investigaţiilor făcute.

Curtea Constituţională îndeplineşte şi atribuţia de a veghea la respectarea


procedurii de organizare şi desfăşurare a referendumului şi confirmă rezultatele
acestuia (art. 144, lit. i)). În afara textului constituţional, mai întâlnim dispoziţii
incidente acestei atribuţii în Legea nr. 47/1992 (art. 35) şi în Legea nr. 3/2000,
privitoare la organizarea şi desfăşurarea referendumului (art. 45).
Constituţia noastră prevede trei împrejurări în care se poate organiza un
referendum naţional şi anume:
- în cazul consultării populaţiei, din iniţiativa Preşedintelui României, în
probleme de interes naţional (art. 90). Conform art. 12 al Legii nr. 3/2000,
sunt probleme de interes naţional: adoptarea unor măsuri privind reforma
şi strategia economică a ţării şi adoptarea unor măsuri politice deosebite cu
privire la regimul general al proprietăţii publice şi private, la organizarea
administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general
privind autonomia locală, la organizarea general a învăţământului, la
structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei şi participarea

131
G. Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 385.
111
forţelor armate la unele operaţiuni internaţionale, la încheierea, semnarea
sau ratificarea unor acte internaţionale pe durată nedeterminată sau pe o
perioadă mai mare de 10 ani, la integrarea României în structurile
europene şi euroatlantice şi la regimul general al cultelor;
- în cazul aprobării propunerii de suspendare a Preşedintelui României,
populaţia ţării se va pronunţa, în mod obligatoriu, prin referendum
asupra demiterii acestuia. Referendumul se organizează în cel mult 30 de
zile de la aprobarea propunerii de suspendare (art. 95) iar demiterea este
aprobată, în cazul în care a întrunit majoritatea voturilor cetăţenilor
înscrişi în listele electorale (art. 10 din Legea nr. 3/2000);
- în cazul revizuirii Constituţiei, legea de revizuire trebuie confirmată prin
referendum, în termen de cel mult 30 de zile de la adoptarea ei (art. 151,
alin. (3)), rezultatul referendumului stabilindu-se în funcţie de
majoritatea voturilor valabil exprimate în întreaga ţară (art. 7, alin. (2)
din legea referendumului).
În baza dispoziţiilor art. 45 din aceeaşi lege, Curtea Constituţională va prezenta
Parlamentului un raport cu privire la respectarea procedurii de organizare şi desfăşurare
a referendumului naţional şi va confirma rezultatele acestuia. Legea de revizuire a
Constituţiei, sau după caz, măsura demiterii din funcţie a Preşedintelui României intră
în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, partea I, a hotărârii Curţii
Constituţionale de confirmare a rezultatului referendumului. Publicarea rezultatului
referendumului se va face atât în Monitorul Oficial cât şi în presă.
În exercitarea acestei atribuţii, Curtea Constituţională adoptă hotărâri (art. 13,
pct. B, lit. c) din Legea nr. 47/1992).

Curtea Constituţională exercită şi atribuţia de control al respectării procedurii


privind exercitarea dreptului de iniţiativă legislativă de către cetăţeni (art. 144, lit. j)).
Practic, Curtea va trebui să verifice întrunirea numărului minim de semnături
stabilit prin Constituţie (250.000 în cazul iniţiativelor legislative simple şi respectiv
500.000 în cazul iniţiativelor de revizuire a legii fundamentale) precum şi dispersia
teritorială a susţinătorilor revizuirii, exigenţe stabilite de art. 74, alin.1 şi respectiv
150, alin. 1 şi 2. În afară de aceasta, Curtea va mai verifica şi respectarea cerinţelor de
conţinut ale iniţiativei: respectarea condiţiilor negative stipulate în art. 75, alin. (2)132
precum şi a limitelor revizuirii Constituţiei, prevăzute în art. 152.
Reglementările concrete sunt prevăzute în legea privitoare la exercitare a
iniţiativei legislative a cetăţenilor (Legea nr. 189/1999). Conform dispoziţiilor art. 7 al
acestei legi, pe baza sesizării Preşedintelui Camerei la care s-a înregistrat iniţiativa,
Curtea va verifica:
- caracterul constituţional al propunerii ce face obiectul iniţiativei;
- îndeplinirea condiţiilor privitoare la publicarea acestei propuneri şi dacă
listele de susţinători prezentate sunt atestate;

132
Nu pot forma obiect al iniţiativei legislative populare problemele fiscale, cele cu caracter
internaţional, amnistia şi graţierea.
112
- întrunirea numărului minim de susţinători pentru promovarea iniţiativei,
precum şi respectarea dispersiei teritoriale.
În exercitarea acestei atribuţii, Curtea Constituţională adoptă hotărâri (art. 13,
pct. B, lit. d) din Legea nr. 47/1992).
În termen de 30 de zile de la sesizarea asupra iniţiativei legislative, Curtea se
va pronunţa printr-o hotărâre, ce va fi comunicată Preşedintelui Camerei care a
efectuat sesizarea şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Curtea Constituţională mai hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect


constituţionalitatea unui partid politic133 (art. 146, lit. k)). Incidente sunt şi dispoziţiile
art. 28-30 din legea organică a Curţii. Conform prevederilor art. 28 din această lege,
contestaţiile privind constituţionalitatea unui partid politic pot fi formulate de
preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului – pe baza unei hotărâri adoptate de
Cameră cu votul majorităţii membrilor săi – sau de către Guvern. Contestaţia trebuie
motivată şi însoţită de dovezile pe care se întemeiază.
Preşedintele Cutii va desemna pentru soluţionarea contestaţiei un judecător
raportor, care este obligat să o comunice, împreună cu actele doveditoare, partidului
politic la care se referă contestaţia, precizându-i data până la care poate să depună un
memoriu în apărare, însoţit de dovezi corespunzătoare (art. 29, alin. (1) din aceeaşi
lege). Contestaţia se va judeca de plenul Curţii, cu citarea contestatorului, a partidului
politic a cărui constituţionalitate formează obiect al contestaţiei şi a Ministerului
Public, pe baza raportului prezentat de judecătorul desemnat în acest scop. Decizia se
pronunţă cu votul majorităţii judecătorilor Curţii (art. 29, alin. (2) din legea
menţionată). Neconstituţionalitatea va fi declarată în situaţia în care se constată
survenirea unuia din cazurile menţionate în art. 40, alin. (2) din Constituţie134.
În exercitarea acestei atribuţii, Curtea Constituţională adoptă decizii (art. 13,
pct. A, lit. d) din Legea nr. 47/1992).
Deciziile Curţii privitoare la contestaţiile asupra constituţionalităţii unui
partid politic nu sunt supuse nici unei căi de atac şi se publică în Monitorul Oficial al
României. Decizia de admitere a contestaţiei se comunică Tribunalului municipiului
Bucureşti pentru radierea partidului politic neconstituţional din evidenţa partidelor
politice legal constituite.
În cei 15 ani de activitate a Curţii, nu a fost pronunţată nici o hotărâre privind
declararea (ne)constituţionalităţii unui partid politic, instanţa noastră de contencios
constituţional nefiind sesizată nici măcar o singură dată în această privinţă. În
condiţiile în care, mai ales în anii ´90, dar şi în prezent, climatul politic este grav
afectat de discursul violent, agresiv, extremist şi xenofob până la obscenitate al unor

133
În literatura juridică s-a ridicat problema utilizării acestei proceduri în vederea declarării
neconstituţionalităţii altor organizaţii, în afara partidelor politice. Pentru un răspuns pozitiv la
această întrebare, vezi: T. Drăganu, Dr. const., vol. I, p. 320 precum şi I. Deleanu, Instituţii…, p.
396. Opinia contrarie este susţinută în I. Muraru şi M. Constantinescu, Justiţia…, pp. 171-172
134
În baza dispoziţilor acestui aliniat, sunt neconstituţionale partidele politice care, prin
scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de
drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României.
113
personalităţi publice, discurs constituind chiar o trăsătură distinctivă în cazul anumitor
formaţiuni politice, această atitudine pasivă este de neînţeles135.

BIBLIOGRAFIE

1. Vrabie, Genoveva; Balan, Marius, Organizarea politico-etatică a


României, Institutul European, Iaşi, 2004;
2. Muraru, Ioan; Tănăsescu, Elena Simina, Drept constituţional şi instituţii
politice, ediţia a XII-a, Editura C.H. Beck, 2 vol., 2006;
3. Vrabie, Genoveva, Drept constituţional şi instituţii politice, 2 vol., Editura
Cugetarea, Iaşi, 1999;
4. Drăganu, Tudor, Drept constituţional şi instituţii politice, 2 vol., Editura
Lumina Lex, 1998;
5. Deleanu, Ion, Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura C.H. Beck, 2006;
6. Constantinescu, Mihai; Iorgovan, Antonie; Muraru, Ioan; Tănăsescu,
Elena Simina; Constituţia României revizuită. Comentarii şi explicaţii,
Editura All-Beck, Bucureşti, 2003;
7. Dabu, Valerică, Drept constituţional şi instituţii politice, Şcoala Naţională
de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti, 2001;
8. Ionescu, Cristian, Drept constituţional şi instituţii politice, 2 vol., Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

135
Evident, pasivitatea s-a manifestat şi se manifiestă din partea persoanelor şi autorităţilor
abilitate cu sesizarea Curţii Constituţionale: preşedinţii Camerelor Parlamentului şi Guvernul. Totuşi
este criticabilă şi soluţia foarte restrictivă a legiuitorului, care a înţeles să limiteze, credem, în mod
excesiv sfera subiecţilor abilitaţi cu sesizarea Curţii Constituţionale.
114
9. Selejan-Guţan, Bianca, Excepţia de neconstituţionalitate, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005;
10. Criste, Mircea, Controlul Constituţionalităţii legilor în România – aspecte
istorice şi instituţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;

***

11. Vida, Ioan, Manual de legistică formală, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2000;
12. Duculescu, Victor; Duculescu, Georgeta; Călinoiu, Constanţa,
Crestomaţie de Drept constituţional, 2 vol., Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1998;
13. Constantinescu, Mihai / Antonie Iorgovan / Ioan Muraru / Elena Simina
Tănăsescu, Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii – ,
Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
14. Duculescu, Victor; Duculescu, Georgeta; Călinoiu, Constanţa, Constituţia
României, comentată şi adnotată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
15. Constantinescu, Mihai; Deleanu, Ion; Iorgovan, Antonie; Muraru, Ioan;
Vasilescu, Florin Bucur; Vida, Ioan, Constituţia României, comentată şi
adnotată, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1992;
16. Ionescu, Cristian, Dezvoltarea constituţională a României, Regia Autonomă
Monitorul Oficial, Bucureşti, 2001;
17. Tănăsescu, Elena Simina, Deaconu, Ştefan, Drept constituţional şi
instituţii politice, Caiet de seminarii, Editura All-Beck, Bucureşti, 2001.

115