Organizarea judecătorească şi reformele

din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza

“Alexandru Cuza s-a născut la 20 martie 1820 şi, ca mulţi tineri de rangul său, a urmat
cursurile unui pension francez din Iaşi, şi apoi a plecat la Paris pentru a-şi desavârşi studiile.
Întors acasă, el a făcut parte din mişcarea reformistă de la 1848 din Iaşi, fiind pentru scurt
timp exilat. În anii ’50 a ocupat diverse funcţii administrative şi a fost constant avansat în
grad de militar. Când a fost ales domnitor, era comandantul miliţiilor din Moldova. Cuza şi-a
datorat fără îndoială victoria în alegeri îndelungatei sale activităţi în slujba patriotismului,
poziţie vădit unioniste şi ideilor politice şi sociale liberale, dar nu radicale ” 1.
„În conformitate cu dispoziţiile Convenţiei de la Paris, în fiecare Principat erau
numite caimacamii, constituite din trei persoane, având misiunea de pregătire a alegerilor
pentru Adunarile Elective, acestea, la rândul lor, urmând a-i alege pe cei doi domnitori. În
octombrie 1858, în Moldova erau numiţi : Anastasie Păun, Vasile Sturdza şi Ştefan Catargiu;
primii doi erau unionişt binecunoscuţi , al treilea era un mare boier cunoscut pentru opiniile
lui retrograde ”2. „Alegerile pentru domn se desfasoară în ziua de 5/17 ianuarie 1859, în
clădirea Muzeului de istorie naturală. Deorece, cu prilejul procedurii de validare a
candidaţilor , Gr. M. Sturdza era invalidat, susţinătorii acestuia trecând de partea candidaturii
lui Al. I. Cuza, restul depuţatilor conservatori, adepţi ai lui M. Sturdza, luându-le exemplul,
trec şi ei de partea lui Cuza. Astfel, Cuza era ales, în unanimitate (48 de voturi din 48 ale
deputaţilor prezenţi, candidatul, conform Regulamentului, abţinandu-se de la vot)” 3.
„În Ţara Românească, situaţia era mai dificilă, perspectiva alegerii unui domn din
rândul candidaţilor partidei naţionale fiind foarte incerte, dupa ce, în urma alegerilor pentru
Adunarea Electivă (desfăşurate între 8 şi 12 ianuarie), majoritatea acesteia era constituită din
conservatori, partizani ai lui Gh. Bibescu şi B. Ştirbei (conform evaluării unui diplomat
străin, dintr-un total de 76 deputaţi, 46 erau conservatori)” 4.
„Lucrările Adunarii Elective încep la 22 ianuarie 1859, în condiţiile în care dealul
Mitropoliei şi curtea Adunarii unde se desfăşurau dezbaterile erau înconjurate de o mulţime
de oameni (mobilizaţi prin acţiunile de propagandă ale unor înflăcaraţi partizani ai Unirii:
1
Bărbulescu ,Mihai şi colab., Istoria României, Bucureşti, Editura Corint, 2002, p. 306.
2
Isar ,Nicolae, Istoria modernă a românilor: 1774/1784-1918, Bucureşti, Editura
Universitară, 2006, p. 243.
3
Ibidem, p. 244.
4
Ibidem.
N.T. Orăşanu, Gr. Serurie, s.a.). Şi aici, ca şi în Moldova, în rândul deputaţilor aparţinând
partidei naţionale, a existat iniţial o incertitudine asupra candidatului unic care urma să fie
sprijinit, în cele din urmă, în ziua premergătoare datei fixată pentru alegerea domnului,
propunerea lui Dimitrie Ghica, de susţinere a candidaturii domnului Moldovei, fiind
acceptată în unanimitate de acest grup de deputaţi” 5. „Ca atare, în urma acestei înţelegeri, în
şedinţa oficială, prin votul secret, candidatul propus, domnul Moldovei, a fost ales în
unanimitate (64 de voturi din 64 ale deputaţilor prezenţi)” 6. „Dubla alegere, fiind acceptată
de marile puteri, a pus baza unirii celor două Ţări Române. S-a format România modernă.
După recunoaşterea dublei alegeri de Poartă, se formează un singur guvern(1862). Pe timpul
domniei lui Alexandru I. Cuza, au fost efectuate mai multe reforme, care au pus baza
legislativă a României moderne. În componenţa României a intrat şi Sudul Basarabiei, care
din 1856 se afla în hotarele Moldovei.”7
„Printre marile probleme a căror rezolvare l-a preocupat pe Alexandru Ioan Cuza a
fost aceea a unificarii politico-administrative. Intr-adevăr în Moldova şi in Ţara Românească,
în anul 1859, erau în vigoare pentru aceleaşi instituţii legi diferite. Astfel, pentru dreptul civil,
în Muntenia se aplica legiuirea Caragea, iar în Moldova Codul Calimach. În ceea ce priveşte
dreptul penal, în Ţara Românească, sub domnia lui Barbu Ştirbei, în anul 1850, fusese
promulgat un cod penal şi o procedură penală adoptată după legile corespunzătoare franceze,
în timp ce în Moldova rămăsese în vigoare „Condica Criminală” din 1820-1826, inspirată din
legiuirea penală austriacă de la 1803.”8
În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza se succed 3 prim-miniştri. Primul fiind
un guvern conservator condus de Barbu Catargiu, „a stârnit nemulţumiri nu numai în
rândurile adversarilor politici, dar şi în rândurile populaţiei, cum o dovedesc frământările
ţărăneşti din primavara anului 1862, din judeţele Ilfov şi Prahova; la această dată, un grup
masiv de ţărani în frunte cu Mircea Mălăescu , fostul deputat al ţăranilor din judeţul Ilfov în
Divanul Ad-hoc, se îndreapta spre Capitală pentru a protesta împotriva boierilor, ajunşi la
putere şi care, după credinţă lor, „împiedică pe Vodă să facă dreptate” 9, guvernul a stopat
această manifestare cu ajutorul armatei.

5
Ibidem, p. 245.
6
Ibidem.
7
Chitroagă, Ion, IMPERIUL OTOMAN ŞI SUD-ESTUL EUROPEAN (PÂNĂ LA 1878), Brăila, Editura Istros,
2005, p.185
8
Voicu,Costică, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2008, p.234
9
Isar ,Nicolae, Istoria modernă a românilor: 1774/1784-1918, Bucureşti, Editura Universitară,
2006,, p. 254.
 „Pe linia orientării sale potrivnice lărgirii drepturilor cetăţeneşti, guvernul adoptă o
lege a presei (martie 1862) cu caracter restrictiv,care starneste proteste in randurile liberalilor
(ziarul „Romanul”); de asemenea, adoptă câteva legi cu caracter fiscal de oarecare importanţă
(legea vânzării sării, legea vânzării statului)” 10.

„Cu prilejul dezbaterilor în Adunarea legislativă, a avut loc confruntarea dintre primul
ministru, B. Catargiu, cunoscutul apărător, în plan doctrinar, al conservarii marii proprietăţi,
şi M. Kogălniceanu, care opune proiectului guvernamental un contra-proiect, cu soluţia
împroprietăririi ţăranilor pe loturile avute în folosinţă, pledând cu căldură pentru o asemenea
soluţie, pentru emanciparea ţărănimii, în interesul întregii societăţi” 11.
„ O dată cu adaptarea statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris, în mai 1864, a
fost adoptată si legea electorală.
În noua lege s-a menţinut censul de avere şi condiţia vârstei de 25 de ani împliniţi.
Alegatorii au fost împărţiţi în două categorii: alegători primari şi alegători direcţi.”12
„Atâta timp cât legea electorală îşi păstra caracterul ei restrictiv, era inevitabil ca
adunările să fie dominate de conservatorii care încercau să menţină statu-quo-ul. În această
perioadă, Catargiu era în fruntea partidului conservator, iar Ion Brătianu şi Mihail
Kogălniceanu în fruntea celui liberal. În iunie 1862 Catargiu a fost asasinat. În iulie, Nicolae
Creţulescu a devenit prim-ministru. Problema arzătoare a naţiunii era reforma agrară, dar
atâta timp cât conservatorii dominau adunarea, nu se putea face nimic”13.
„În octombrie 1963, Alexandru Cuza s-a hotărât, în sfârşit, să facă pasul decisiv şi l-a
numit prim-ministru pe moldoveanul liberal Mihail Kogălniceanu, sub conducerea căruia ţara
a pornit pe drumul marilor schimbări social-economice. Cele două puncte mari pe reper erau
secularizarea pământurilor mănăstireşti închinate locurilor sfinte şi legea agrară” 14.
„Sechestrarea pământurilor mănăstireşti a fost o măsură mult-apreciată de popor. A
doua problemă majoră, cea a reformei agrare, a stârnit o imensă opoziţie pe plan intern şi a
provocat o criză politică. În aprilie 1864, adunarea conservatoare a votat o moţiune pentru a-l
demite pe ministru, şi, în schimb, a dizolvat la data de 14 mai, Adunarea Naţională. Apoi el a
anunţat că va organiza un plebiscit naţional în legătură cu un nou statut, care sporea şi
puterile domnitorului şi lărgea şi dreptul de vot. Această acţiune, care era o adevarată lovitură

10
Ibidem.
11
Ibidem, p. 255.
12
Voicu,Costică, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2008, p.240
13
Jelavich,Charles, Jelavich,Barbara, Formarea statelor naţionale balcanice 1804-1920, Cluj-
Napoca, Editura Dacia, 1999, p. 149.
14
Ibidem.
de stat, a reuşit pe deplin. Folosindu-se şi de puterile guvernului central spre a influienţa
votul. Cuza a obţinut 682.621 de voturi, împotriva lui votând doar 1307 electori; 70.220 de
electori însă s-au abţinut”15
„Legea agrară de la 1864 a dat o rezolvare mai democratică problemei agrare,
ţinându-se seama de unele propuneri făcute de ţărani încă de pe timpul adunărilor ad-hoc.
Deşi moşierimea s-a opus, această lege a trecut o mare parte din pamântul moşierilor în
proprietatea ţăranilor, dând principala lovitură poziţiilor economice ale moşierimii şi creând o
bază, puternică pentru dezvoltarea relaţiilor capitaliste, atât de necesare lui Cuza.
Din punct de vedere juridic, legea aceasta prezintă o mare importanţă în ceea ce
priveşte procedeul folosit pentru rezolvarea problemei agrare.
Legea a realizat două lucruri importante:împroprietărirea ţăranilor şi desfiinţarea
clăcii.”16
„Cu toate limitele sale, reforma din 1864 înseamnă, în esenţă, primul pas istoric de
amploare al aplicării programului social al revoluţiei din anul 1848, cu efecte determinante
asupra structurilor social-economice ale ţării, marcând momentul generalizării relaţiilor
capitaliste în ansamblul economiei româneşti, nu numai în agricultură.”17
„ O dată ce a fost asigurată alegerea unei adunări naţionale hotătătă să-i susţină,
Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu au putut să pregătească reforma cea mai
importantă , şi anume legea agrară. De fapt şi articolul 46 al convenţiei din 1858 pretindea
precizări legislative în acest domeniu. Boierii conservatori îşi formulară deja concepţia cu
privire la reforma agrară, ei dorind , de fapt, să impună măsuri prin care să nu mai lase
ţăranilor pământ deloc. În felul acesta ei nu numai că ajungeau să aibă un control deplin
asupra întregului pământ, dar îşi puteau asigura şi mâna de lucru în cantitate suficientă” 18.
Legea agară introdusă în 1863 a evitat această atitudine extremă ,insă prevederile ei nu
defavorizau boierimea. „Numele dat de Al. I. Cuza actului ieşit din lovitura de stat şi aprobat
de plebiscit ,Statutul Dezvoltator al Conventiei de la Paris, voia să sublinieze faptul că, sub
raportul statutului politic internaţional, situaţia statului român ramâne neschimbată. El
ramânea in continuare sub garanţia marilor puteri europene şi sub suzeranitatea Porţii. Altfel,
în contextul internaţional dat, renunţarea la statutul de ţară protejată de Europa ar fi fost o
gafă politică de mari proporţii.

15
Ibidem, p.150
16
Voicu,Costică, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2008, p.240
17
Ibidem
18
Jelavich,Charles, Jelavich,Barbara, Formarea statelor naţionale balcanice 1804-1920, Cluj-
Napoca, Editura Dacia, 1999, p.151
 Pe planul organizării statelor interne, Statutul aducea într-adevăr schimbări foarte
importante în raport cu textul Convenţiei de la Paris (numai in acest sens trebuie înţeleasă,
între altele, aprecierea lui A. D. Xenopol, după care Statutul era actul de deces al Convenţiei).
Pe de o parte, întăreşte puterea legislativă, astfel spus întăreşte autoritatea domnului:

-Domnul are singur iniţiativa legilor, pe care le pregăteşte cu ajutorul Consiliului de

Stat;

-pentru dezbaterea şi votarea legilor, se înfiinţează un al doilea organ legislativ, corp

ponderator, Senatul;

-prin modul său de constituire, Senatul contribuie la întărirea autorităţii şefului

statului: el se compune din membrii de drept (mitropolitul şi episcopii, preşedintele Curţii de
Casaţie, cel mai bătrân dinte generalii în activitate) şi din 64 de membri numiţi de domn;

-preşedintele Adunării Executive (legislative) este numit anual de domn, din sânul ei,
numai vicepreşedintele şi secretarii fiind aleşi de Adunare;

-preşedintele Senatului este de drept mitropolitul, dar dintre cei doi vicepreşedinţi,
unul este numit de domn, iar al doilea, ales de Senat;

-dintre cele două corpuri, numai Senatul are dreptul de a primi petiţii.”19

„În perioda în care Mihail Kogalniceanu a fost prim-ministru, pe lângă reforma agrară
au fost realizate şi alte reforme.Astfel s-a înfiinţat un sistem educativ naţional, în cadrul
căruia au luat fiinţă şcoli primare şi secundare pe întreg cuprinsul ţării şi două universităţi,
una la Iaşi şi una la Bucureşti. A fost redactat şi un cod civil , bazat pe codul napoleonian.
Formele de guvernământ locale au fost şi ele organizate tot după model francez”20.
„Înfiinţarea Universitaţii din Iaşi a constituit una din primele masuri reformatoare
independente intreprinse de domnitorul Al. I. Cuza. Convenţia de la Paris a celor şapte state
garante, din august 1858, nu consemna nimic despre şcoală, însă a imprimat spiritul innoitor,
iar oamenii politici cu vederi radicale, in frunte cu Al. I. Cuza, M. Kogălniceanu şi alţii au
interpretat-o în sensul că şcoala era un element fără de care nu putea fi concepută societatea
modernă românească şi nici consolidarea Unirii nu putea fi asigurată.”21

19
Isar,Nicolae, Istoria modernă a românilor: 1774/1784-1918, Bucureşti, Editura Universitară,
2006, p. 265-266
20
Jelavich,Charles, Jelavich,Barbara, Formarea statelor naţionale balcanice 1804-1920, Cluj-
Napoca, Editura Dacia, 1999, p.153
 „Cuza a făurit planuri ambiţioase de înzestrarea a noului stat cu instituţii moderne. El
a acordat o atenţie deosebită sistemului juridic , pe care era nerăbdător să-l reorganizeze în
conformitate cu nevoile unui stat european. Demnă de semnalat a fost promulgarea unui nou
cod civil în 1864, care asigura individului libertăţi personale, garanta egalitatea tututror
cetăţenilor în faţa legii şi apăra proprietatea privată. În scopul formării unei populaţii
informate şi productive, el a propus ca învăţământul să fie accesibil tuturor claselor sociale şi
să asigure satisfacerea nevoilor reale ale societaţii româneşti. În acest sens, a promulgat legea
învăţământului primar, prin stabilirea principiului de gratuitate şi obligativitate al acestuia.”22
„În urma demisiei lui M. Kogălniceanu, domnitorul Cuza numeşte un guvern condus
de Constantin Bosoianu (ianuarie-iunie 1865), căruia îi va succede guvernul condus de
Nicolae Kretzulescu (iunie 1865- februarie 1866).
Între timp, pe fondul disensiunilor dintre foştii colaboratori şi a impresiei negative pe
care o lăsa „ camarila” de care se înconjurase domnitorul (adică, apropiaţii săi, câţiva vechi
prieteni francezi, folosiţi ca un fel de consilieri, Librecht, de Bayne ş. a. ), renaşte
„monstruoasa coaliţie”. Cei mai activi conspiratori se dovedesc a fi, de această dată, fruntaşii
liberali-radicali, unii dintre ei afectaţi serios de măsurile represive ale guvernului
Kogălniceanu.”23
„În noaptea de 11/23 februarie 1866, grupul de ofiţeri şi civili complotişti a pătruns în
palat impunând domnitorului semnarea texrului, dinainte pregatit, al decretului de abdicare şi
prin care conducerea statului era încredinţată Locotenenţei domneşti şi unui guvern „ales de
popor”.”24
Două zile mai târziu, domnitorul Unirii, înfăptuitorul marilor reforme de edificare a
statului român, părăsea ţara, urmând a-şi petrece ultimii ani de viaţă în străinătate. Avea să
moară în mai 1873, înmormântarea având loc în ţară, la Ruginoasa. Cu acest prilej, în
cuvântul de despărţire, fostul lui colaborator apropiat, M. Kogălniceanu, îi aducea un bine
meritat omagiu, referitor la evenimentul petrecut cu 7 ani în urmă, în fata Doamnei Elena şi a
mulţimii îndoliate, afirmând că „nu greşalele lui l-au răsturnat”, ci „faptele lui cele mari”. Şi
în perioada următoare, în mai multe rânduri, M. Kogălniceanu va reveni asupra meritelor
domnitorului, apărându-i memoria.”25

21
Cloşcă,Constantin,Asandului,Gabriel,Istoria Dreptului Românesc ,Galaţi, Editura Fundaţiei Academice
DANUBIUS, 2002, p.228
22
Bărbulescu,Mihai şi colab., Istoria României, Bucureşti, Editura Corint, 2002, p. 308
23
Isar,Nicolae, Istoria modernă a românilor: 1774/1784-1918, Bucureşti, Editura Universitară,
2006, p.280
24
Ibidem, p. 282
25
Ibidem, p. 283
 „Cuza a avut o preocupare intensă pentru a înzestra România cu o legislaţie modernă,
cu instituţii politice si juridice moderne, o administraţie care sa corespundă cerinţelor
evoluţiei către un stat modern.”26

26
Voicu, Costică, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2008, p.234