Guvernul Mihail Kogălniceanu (12/24 oct. 1863-26 ian./7 febr.

1865) a reprezentat perioada cea

mai rodnică în realizări social-economice din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-
1866). Mihail Kogălniceanu a avut mai multe tratative cu domnitorul Principatelor şi a acceptat
formarea guvernului cu condiţia respectării prevederilor Convenţiei de la 1858 şi pentru a
împăca puterea executivă cu Adunarea. Dar, totodată, el era hotărât să realizeze cu orice chip
cele două reforme fundamentale: cea agrară şi cea electorală, potrivit lucrării "Istoria românilor".
Guvernul condus de Mihail Kogălniceanu a fost unul dintre cele mai importante și progresiste
guverne din istoria modernă a României, având o contribuție semnificativă la reformele politice,
sociale și culturale ale țării. Acest guvern a fost format în urma Revoluției de la 1848 și a jucat
un rol crucial în consolidarea statului român modern.

Contextul instalării
Treptat, tensiunea dintre Cuza şi opoziţia din Adunare a escaladat, ajungând să gripeze sistemul
constituţional. Pentru a mai calma scena politică, şeful statului apelează la Mihail Kogălniceanu,
o personalitate de mare prestigiu printre colegii săi, numindu-l pe acesta în fruntea executivului.
Cu acelaşi scop, Kogălniceanu formează un cabinet din persoane care nu făceau parte din
Cameră, cu speranţa de a preveni resentimentele în sânul clasei politice.

În cabinetul său a adus oameni din afara Adunării, precum D. Bolintineanu, L. Steege, A. Papiu-
Ilarian, N. Rosetti-Bălănescu, P. Orbescu, generalul A. Iacovache, dorind astfel să sublinieze
poziţia sa conciliantă. Din prima zi a guvernării a suspendat procesele de presă, a convocat
Adunarea şi apoi a oprit urmărirea celor care refuzaseră să plătească impozitele nevotate.
Realizarea programului de înnoiri era susţinut de popor, care cu toate că era ţinut, în mare
majoritate, departe de viaţa politică, din cauza unui sistem electoral restrictiv, urmărea cu interes
şi susţinea orice realizări importante, aşteptând mai ales realizarea reformelor agrare şi
electorale. S-a numit o comisie consultativă pentru îmbunătăţirile ce urmau să fie aduse oraşului
Iaşi, s-au luat măsuri pentru îmbunătăţirea regimului penitenciarelor etc.

La 10 mai, Cuza a supus unui plebiscit un nou proiect de Constituţie, intitulată sugestiv Statutul
dezvoltător al Convenţiei de la Paris, şi o nouă lege electorală, ambele fiind aprobate prin vot
covârşitor. Prin Statut, domnul îşi arogă largi prerogative legislative şi executive, având drept de
veto, de iniţiativă legislativă şi putea numi unii membrii din Senat şi Preşedintele Adunării. Prin
această nouă lege fundamentală, Parlamentul devine bicameral şi se formează Consiliul de Stat.

Legea electorală scădea censul şi asigura o mai largă participare şi reprezentare la vot din rândul
burgheziei şi ţărănimii. Este important de menţionat că cetăţenii cu drept de vot puteau alege
numai membrii Adunării Elective, căci din Corpul ponderator făceau parte membri ai clerului,
armatei, preşedintele Curţii de Casaţie, iar 64 de membri erau numiţi de domnitor. Primele
alegeri pe baza acestui act legislativ au avut loc pe 24/25 noiembrie 1864 şi a fost în vigoare
până la adoptarea Constituţiei din 1 iulie 1866.

Reforma agrară din 1864

Reforma agrară din 1864 a fost o măsură luată de guvernul Mihail Kogălniceanu în timpul
domniei lui Alexandru Iona Cuza care a constituit primul pas către începerea procesului de
modernizare a statului român.
Această reformă a desființat relațiile feudale în agriculturăși a pornit procesul de împroprietărire
a țărănimii clăcașe (Clăcaș sau pontaș era țăranul din Evul Mediu,obligat să facă clacă pe
pământul stăpânului moșiei pentru lotul de pământ primit în folosință de la acesta).
La 25 august 1864 domnitorul Alexandru Ioan Cuza proclama: „Claca este desființată pentru de-
a pururea și de astăzi voi sunteți proprietari liberi pe locurile stăpânirii voastre!”
Prin Legea rurală peste 400.000 de familii de țărani au fost împroprietăriți cu loturi de teren
agricol. Reforma agrară din anul 1864 a reprezentat unul din cele mai importante evenimente din
istoria României sec. XIX. Chiar dacă reforma în sine avea multe lacune și a pus poveri fiscale
excesive pe umerii țăranilor, numele ministrului Mihail Kogălniceanu și al domnitorului
Alexandru Iona Cuza s-au păstrat în memoria colectivă ca a unor eliberatori ai țăranilor de
povara feudalismului.

Alte decrete adoptate

Alte decrete adoptate în timpul guvernului Kogălniceanu, care au contribuit la procesul de
desăvârşire a statului modern român, priveau reorganizarea Curţii de Casaţie, dreptul pentru
străini de a achiziţiona proprietăţi imobile, constrângerea corporală pentru neplata de datorii,
repunerea în vigoare a taxelor de export, introducerea sistemului metric (ce urma să se aplice
începând de la 1/13 ianuarie 1866), înfiinţarea Camerelor de Comerţ, Şcolii de Poduri şi Şosele,
exproprierea pentru cauze de utilitate publică etc. De o mare însemnătate a fost decretarea
Codului Civil, promulgat la 4/16 decembrie 1864 (intrat în vigoare în 1865), care fusese întocmit
de o comisie de jurişti, care au folosit drept model Codul Napoleon, Codul civil italian şi unele
norme juridice autohtone. Prin această lege, proprietatea privată şi procesele de modernizare a
societăţii au fost consolidate.

Proiectul de lege "asupra organizării instrucţiunii publice din România" a fost votat încă din
16/28 martie 1864. După numeroase amânări, legea asupra instrucţiunii publice a fost
promulgată de către domnitor la 5/17 decembrie 1864, prin care învăţământul devenea unitar în
întreaga ţară, stabilindu-se anii de studiu (primar de patru ani, obligatoriu şi gratuit, secundar de
şapte ani şi universitar de trei ani). Legea a intrat în vigoare din septembrie 1865.

În concluzie, guvernul condus de Mihail Kogălniceanu a fost unul dintre cele mai importante din
istoria României moderne, marcând o perioadă de reforme politice, sociale și culturale care au
contribuit semnificativ la consolidarea statului român modern și la promovarea valorilor
democratice și naționale. Reformele și politica lui Kogălniceanu au avut un impact semnificativ
asupra luptei pentru unirea Principatelor Moldovei și Țării Românești, care a fost realizată în
cele din urmă în 1859 sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.