Disciplina: Istoria dreptului românesc

Constituţia de la 1866. Drepturi şi libertăţi

Cuprins
1
Cuprins........................................................................................................................................................2
1. Definiţie..........................................................................................................................................3
2. Istoric..............................................................................................................................................4
2.1 Domnia lui Alexandru Ioan Cuza 1859-1866.............................................................................4
2.2 Domnia lui Carol I (1866-1914)..................................................................................................5
3. Principalele caracteristici ale Constituţiei din 1866 erau:..........................................................5
4. Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti...............................................................................................6
4.1 Dreptul la libera asociere......................................................................................................6
4.2 Libertatea persoanei..............................................................................................................6
4.3 Inviolabilitatea domiciliului şi a proprietăţii.......................................................................6
4.4 Dreptul la educaţie.................................................................................................................7
4.5 Libertatea cuvântului şi a presei...........................................................................................7
4.6 Egalitatea în faţa legii............................................................................................................7
5 Modificări ulterioare aduse Constituţiei......................................................................................8
6. Concluzie........................................................................................................................................9
Bibliografie............................................................................................................................................10

2
 Constituţia de la 1866. Drepturi şi libertăţi

Necesitatea unei constituţii a apărut în societatea românească în condiţiile procesului de

modernizare a vieţii social-economice, politice şi culturale de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi
începutul secolului al XIX-lea, în contextual pătrunderii şi difuzării Revoluţiei Franceze. În
1938, marele istoric Nicolae Iorga desemna ideea de constituţie ca “cea dintâi necessitate în
statele româneşti”1.

1. Definiţie

Definită în sens politic, constituţia reprezintă un rezultat al transpunerii în drept a

revendicărilor politice sau starea societăţii politice la un moment dat.
În sens juridic, constituţia este un rezultat al negocierilor politice, concretizat într-un act
politic fundamental.
Constituţia reprezintă legea fundamentală a oricărui stat democratic, adică actul
normativ cu forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte normative, care reglementează
acele relaţii sociale fundamentale, esenţiale în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a
puterii statale.
Orice constituţie este structurată în articole, titluri, iar la final sunt cuprinse o serie de
amendamente, adică completări ulterioare necesare în cadrul unei cosnstituţii.

Prima constituţie a României în adevăratul sens al cuvântului a fost adoptată în epoca

modernă, în anul 1866. Înainte de acest an au fost elaborate câteva proiecte constituţionale şi
documente care au jucat rolul unei constituţii:
o “Constituţia Cărvunarilor” – adoptată în 1822;
o “Regulamentele Organice” – care au fost aplicate începând cu anii 1831-1832 şi au
rămas în vigoare până în 1858;
o Proiectele de reforma constitutionala de la 1848
o “Convenţia de la Paris” – adoptată în anul 1858
o “Statutul dezvoltător al convenţiei de la Paris” – adoptat în anii 1864-1866 şi care îmbina
democraţia (era menţinut principiul separării puterii în stat) cu domnia personală
(deoarece domnului îi reveneau importante atribuţii).
Adoptarea acestor documente cu caracter constituţional din prima jumătate a secolului al XIX-
lea a fost impusă de necesitatea modernizării societăţii româneşti.

1
citat de G. Vrabie Drept Constituţional şi Instituţii politice contemporane, partea I, Ed.
Chemarea, Iaşi, 1992
3
 2. Istoric

În 1849 Imperiul Rus şi Imperiul Otoman au încheiat Convenţia de la Balta-Liman prin

care Regulamentele Organice erau reintroduse, principatele române intrau din nou sub controlul
Imperiului Otoman şi al Imperiului Ţarist, privilegiile si rangurile boiereşti erau menţinute iar
dimnitorii şi anume Gheorghe Bibescu în Ţara Românească respectiv Grigore Alexandru Ghica
în Moldova erau numiţi la conducere pentru 7 ani.
În anul 1856 a avut loc Congresul de la Paris în care s-a stabilit că în principatele române
urmează să fie organizate o serie de alegeri ad-hoc prin care poporul să fie consultat cu privire la
problema unirii. În perioada 1856-1857 în principatele române s-au format două tabere
antagonice şi anume: tabăra unioistă reprezentată de marea majoritate a populaţiei, de orăşeni şi
de politicieni paşoptişti cum ar fi Mihail Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza; şi tabăra
antiunionistă formată din elementele nobilimii conservatoare şi din caimacanii Nicolae Vogoride
şi Teodor Balş. Primele alegeri au fost falsificate de tabăra antiunionistă, dar alegerile ad-hoc au
fost reorganizate şi au fost câştigate în cele din urmă de tabăra unionistă cu peste 90%.
Cunoscând voinţa poporului şi dorinţa acestuia de a se unii, Marile Puteri s-au întâlnit în
cadrul Conferinţei de la Paris din 1858 unde au hotarât forma de organizare internă a viitoarelor
principate. Alegerile care au avut loc la Iaşi şi Bucureşti la 5 şi 24 ianuarie 1859 l-au avut în
prim-plan pe Alexandru Ioan Cuza care a fost ales domnitor al Moldovei la 5 ianuarie, respectiv
al Ţării Româneşti la 24 ianuarie.

2.1 Domnia lui Alexandru Ioan Cuza 1859-1866

În prima parte a domniei, Alexandru Ioan Cuza a fost interesat ca unirea, dubla unire, să
fie recunoscută pe plan extern deoarece niciun act de politică internă nu are valabilitate dacă nu
este recunoscut pe plan extern. Această recunoaştere era obligatorie deoarece dubla alegere
reprezenta o nerespectare gravă a Convenţiei de la Paris din 1858. În plan intern, Alexandru Ioan
Cuza a unificat serviciile vamale şi telegraful, a stabilit definitiv capitala la Bucureşti, a creat
primul minister: ministerul de război şi prima armată conduse de generalul Florescu, a înfiinţat
primul parlament sau prima adunare legislativă şi primul guvern. Totodata, Cuza a înfiinţat si
cele 4 mari reforme: reforma secularizării averilor mănăstireşti, reforma electorală, reforma
rurală sau agrară şi reforma învăţământului sau a instrcţiunii publice. Reformele realizate de
Alexanndru Ioan Cuza au avut ca efect atât consolidarea statului român modern şi a instituţiilor
sale, creşterea prestigiului popular, dar şi antipatia şi duşmănia înaltei clase politice, care înca din
1864 a format o alianţă împotriva domnitorului. Această alianţă a fost cunoscută în istorie sub
numele de monstruoasa coaliţie. După demisia lui Mihail Kogălniceanu în 1865 şi îndepărtarea
în urma unor intrigi a generalului Florescu, Alexandru Ioan Cuza a rămas izolat politic astfel
încât complotiştii au avut şanse mari de reuşită. În final, în 1866 monstruoasa coaliţie a organizat
o lovitură de stat, obligându-l pe Alexandru Ioan Cuza să abdice din funcţia de domnitor.

Înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza şi aducerea prinţului străin în anul 1866 au urgentat
adoptarea unei noi legi fundamentale a statului. Se dorea ca noua lege fundamentală să creeze un

4
cadru institutional solid şi să inaugureze un regim politic de monarhie constituţională, bazat pe
principiile fundamentale ale liberalismului.

2.2 Domnia lui Carol I (1866-1914)

La 10 mai 1866, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a sosit în ţară şi apoi a fost
acceptat de populaţia cu drept de vot printr-un plebiscit, iar în urma depunerii jurământului a
devenit principele României. Carol I a fost o personalitate politică remarcabilă a cărui motto era:
“Nimic pentru mine, totul pentru ţară!” Nu a acceptat compromisul politic, nu a fost niciodata de
accord ca parlamentarii sau guvernanţii să-şi folosească influenţa politică şi a solicitat partidelor
să înceteze cu lupta internă care frâna dezvoltarea politică a României. Acesta împreună cu
oamenii politici români doreau modernizarea politică a României prin adoptarea unei constituţii.
Astfel, la 1 iulie principele Carol I a promulgat Constituţia din anul 1866 care a ignorat tradiţiile
constituţionale româneşti fiind practic o „traducere” a Constituţiei belgiene din anul 1831.
Proiectul de constituţie a fost elaborat de Consiliul de Stat (sarcină primită la 16 februarie 1866),
depus de consiliul de miniştri pe biroul Adunării Constituante, cu adresa Locotenenţei Domneşti
din 01. 05. 1866. A fost dezbătut de Adunare între 17 (29) iunie şi 29 iunie (1 iulie), votată în
unanimitate la data de 30.04.1866 şi promulgată prin decretul numărul 1071/1866. Este prima
Constituţie efectivă a Statului Român elaborată, votată şi pusă în vigoare exclusiv de Naţiunea
Română fără patronarea şi intervenţia unei puteri străine. Votarea din 29.06.1866 s-a realizat
numai în Adunarea deputaţilor, Senatul nefiind convocat2.

3. Principalele caracteristici ale Constituţiei din 1866 erau:

 Era prima constituţie internă românească
 Impunea numele oficial al statului român: România
 Forma de organizare statală era cea de monarhie constituţională ereditară
 Guvernarea era reprezentativă și responsabilă
 Se instituia principiul separării puterilor în stat astfel:
 Puterea executivă - condusă de domn şi guvern
 Puterea legislativă – condusă de domn şi parlament
 Puterea judecătorească – condusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
 Includea un nou sistem electoral, bazat pe votul cenzitar
 A fost considerată una dintre cele mai democratice constituţii din Europa
 Instituţiile centrale ale statului erau:
 Monarhia – care era ereditară în familie pe linie bărbătească, moştenitorii tronului
urmând să fie crescuţi în religia ortodoxă;
 Guvernul - reprezenta puterea executivă şi era condus de un prim-ministru ales de
domn, iar prim-ministrul alegea echipa de miniştrii care trebuia aprobată de
monarh. Acesta împărţea puterea executivă cu monarhul care avea prerogative
mari: numea şi revoca miniştri, avea drept de amnistie politică, era şeful armatei,

2
Datorită acestui fapt unii autori consideră procedura ca neconstituţională - I. Ceterchi ş.a.,
Istoria dreptului românesc, vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1987
5
 avea drept de a bate moneda, declara război şi încheia tratate. Guvernul avea ca
sarcini prezentarea proiectelor legii Parlamentului și punerea în practică a legilor
votate de Parlament.
 Parlamentul - reprezenta puterea legislativă și era format din Senat și Camera
Deputaților, structură bicamerală ce fusese introdusă pentru prima oara de
Aleandru Ioan Cuza în 1864 prin "Statutul dezvoltător al Conventiei de la Paris".
Parlamentul era ales prin vot cenzitar şi putea iniţia, dezbate şi aproba legi.
Puterea se împărţea cu domnul care avea iniţiativă legislativă, sancţiona şi
promulga legile, avea drept de veto.
 Stabilea o serie de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti:
 Dreptul la libera asociere;
 Libertatea persoanei;
 Inviolabilitatea domiciliului şi a proprietăţii;
 Dreptul la educaţie;
 Libertatea cuvântului şi a presei;
 Egalitatea în faţa legii;
Deşi deţinea puterea executivă, regele era doar formal şef al guvernământului şi autoritate
supremă a administraţiei publice. Întreaga responsabilitate politică şi juridică era transferată pe
umerii miniştrilor conform principiului “regele domneşte dar nu guvernează”.

4. Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti

4.1 Dreptul la libera asociere

Conform articolului 27 al Constituţiei “Românii au dreptul a se asocia, conformându-se
legilor care regulează exerciţiul acestui drept”.

4.2 Libertatea persoanei

Articolul 13 prevede că libertatea individuală este garantată. Astfel, nimeni nu poate fi
urmărit, oprit sau arestat decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege: “Libertatea individuală
este garantată. Nimeni nu poate fi urmărit decât în cazurile prevăzute de lege şi după formele
prevezute de ea. Nimeni nu poate fi oprit sau arestat afară de cazul de vina veghiată, decât în
puterea unui mandat judecătoresc motivat şi care trebuie să-i fie comunicat la momentul arestării
sau cel mult în 24 ore după arestaţiune.”.

4.3 Inviolabilitatea domiciliului şi a proprietăţii

Acest drept prevede că indiferent de natura proprietăţii, aceasta este sacră şi inviolabilă:
“Proprietatea de orice natură, precum şi toate creanţele asupra Statului, sunt sacre şi neviolabile.

6
Nimeni nu poate fi espropriat decât pentru cauza de utilitate publică legalmente constatată, şi
după o dreaptă şi prealabilă despăgubire.” - Art 19 din Constituţia din 1866
Domiciliul este de asemenea inviolabil conform articolului 15 din Constituţie: “Domiciliul
este neviolabil. Nicio vizitare a domiciliului nu se pote face decât în cazurile anume prevăzute de
lege şi potrivit formelor de ea prescrise”.

4.4 Dreptul la educaţie

Educaţia era gratuită în şcolile statului, impunându-se învaţământul primar obligatoriu.
Astfel, articolul 23 al Constituţiei prevede că: “Învăţământul este liber. Libertatea învăţământului
este garantată întrucât exerciţiul ei nu ar atinge bunele moravuri sau ordinea publica.
Represiunea delictelor este regulată numai prin lege. Se vor înfiinţa treptat, şcoli primare în toate
comunele României. Învăţătura în şcolile statului se dă fară plată. Învăţătura primară va fi
obligatorie pentru tinerii Români, pretutindeni unde se vor afla instituite scoli primare.”

4.5 Libertatea cuvântului şi a presei

Constituţia garanta libertatea tuturor de a comunica şi publica ideile şi opiniile lor, fiecare
fiind răspunzător de abuzul acestui drept, de scrierile şi publicaţiile sale. (“Constituţia garanteză
tutulor libertatea de a comunica şi publica ideile şi opiunile lor prin graiu, prin scris şi prin presă,
fiecare fiind respunzător de abuzul acestor libertăţi în cazurile determinate prin Codul Penal, care
în acestă privinţă se va revizui şi completa, fără însă a se putea restrânge dreptul de sine, sau a se
înfiinţa o lege exceptională. Delictele de presă sunt judecate de juriu. Nici cenzura, nici o altă
masură preventivă pentru apariţiunea, vinderea sau distribuţiunea oricărei publicaţiuni nu se va
putea reînfiinţa. Pentru publicaţiuni de jurnale nu este nevoie de autorizaţiunea prealabilă a
autorităţii. Nicio cauţiune nu se va cere de la ziarişti, scriitori, editori, tipografi şi litografi. Presa
nu va fi supusă niciodată sub regimul avertismentului. Nici un jurnal sau publicaţiune nu vor
putea fi suspendate sau suprimate.”).

4.6 Egalitatea în faţa legii

Constituţia oferă cetăţenilor drepturi egale, fără ca aceştia să fie deosebiţi în funcţie de clasă.
Articolul 10 al acestei legi stipulează că: “Nu există în Stat nicio deosebire de clasă. Toţi
Românii sunt egali înaintea legii şi datorii a contribui fără osebire la dările şi sarcinile publice. Ei
singuri sunt admisibili în funcţiile publice, civile şi militare. Legi speciale vor determina
condiţiile de admisibilitate şi de înaintare în funcţiile Statului. Străinii, nu pot fi admişi în
funcţiuni publice, decât în cazuri excepţionale şi anume statornicite de legi.”

Constituţia adoptată în anul 1866 este apreciată ca fiind o constituţie rigidă. În art. 129 al
legii fundamentale sunt menţionate modalităţi extrem de dificile pentru revizuire. Marele
doctrinar P. Negulescu aprecia referitor la Constituţie că, atunci „când o lege nu corespunde

7
situaţiilor de fapt cărora se aplică, când ea nu răspunde unei nevoi a acelui monument ea riscă să
rămână fără aplicaţie”3.

5 Modificări ulterioare aduse Constituţiei

Tot cu privire la Constituţia din 1866, marele nostru istoric Nicolae Iorga preciza:
„Constituţia de la 1866 este izvorâtă dintr-o simplă operă de traducere a unei Constituţii apusene;
ea n-are nici o legătură cu trecutul nostru propriu şi nu reprezintă nici o elaborare particulară
nouă.” Istoricul considera că actul adoptării Constituţiei din anul 1866 a fost „fără nici un efect
aproape asupra vieţii noastre politice decât acela de a introduce o ipocrizie mai mult”4. Au existat
desigur şi doctrinari care au salutat adoptarea Constituţiei din anul 1866 precum profesorul
Constantin Dissescu5. Acesta aprecia că pentru întâia oară ţara şi-a dat propria sa Constituţie.
Constituţia din 1866 a suferit de–a lungul timpului multiple modificări:
 La 19. 10. 1879. a fost modificat art. 7 ce condiționa cetățenia română de apartenență la rituri
creștine, pentru a se pune de acord Constituţia cu prevederile art. 44 din tratatul de pace de la
Berlin.
 În anul 1884 s-au modificat articolele referitoare la denumirea şefului statului (denumit
rege), la întinderea teritorială şi la rangul ţării (denumită Regatul României), la sistemul
electoral şi la regimul presei. Totodată, numărul colegiilor electorale se reducea de la 4 la 3
pentru Adunarea Deputaţilor şi de la 3 la 2 pentru Senat, astfel lărgindu-se dreptul de vot însa
nu semnificativ.
 De asemenea, trebuie menţionată modificarea efectuată în anul 1917 în vederea
împroprietăririi ţăranilor, a introducerii votului universal pentru Cameră şi pentru
modificarea compunerii Senatului. Astfel, se renunță la articolul ce declară proprietatea sacră
și inviolabilă, se modifică art. 57 și 67 pentru a se putea realiza reforma electorală (1918) și
agrară (1918-1921) ce prevedea împroprietărirea soldaților pe baza promisiunilor din 1917.

Cu toate criticele aduse Constituţiei adoptate în anul 1866 aceasta reprezintă în evoluţia
constituţională din România, prima Constituţie modernă în adevăratul sens al cuvântului.
Constituţia din 1866 deschide ascensiunea unor constituţii denumite „burgheze” care îşi vor pune
amprenta pentru totdeauna asupra dezvoltării ulterioare a Statului. Concret menţionăm că sub
imperiul ei România şi-a proclamat şi ulterior a dobândit prin recunoaştere internaţională
independenţa de stat, ţara obţinând-o – pe lângă supremaţia preexistentă – pentru conturarea
deplină a suveranităţii de stat.

3
P. Negulescu, Curs de Drept Constituţional Român, Bucureşti, 1927, citat de G. Vrabie Drept
Constituţional şi Instituţii politice contemporane, partea I, Ed. Chemarea, Iaşi, 1992
4
G. Vrabie, Op. citate, pag. 224
5
G. Vrabie, Op. citate, pag. 224
8
 Aplicare Constituţiei din 1866 a avut consecinţe importante, precum crearea cadrului
necesar funcţionării instituţiilor modern prin impunerea unor principii precum separarea puterilor
în stat, guvernare reprezentativă, responsabilitatea ministerială şi reglementarea statutului
monarhiei în România.

6. Concluzie
Sub aspectul organizării statale, Constituţia de la 1866, preluată după constituţia belgiană
din 1831, a consacrat monarhia constituţională parlamentară, regimul parlamentar, monarh străin
recrutat pe cale ereditară şi un parlament bicameral. Din nefericire, practica vieţii constituţionale
româneşti a transformat mecanismele regimului parlamentar într-un aşa-numit regim
guvernamental în cadrul căruia guvernul proaspăt adus la putere de regele Carol I îşi recruta prin
manipularea alegerilor un parlament majoritar. Deşi neconsacrat constituţional, consiliul de
miniştri a fost organizat şi a funcţionat în baza unor cutume constituţionale.
Adoptarea unei legi fundamentale este foarte necesară deoarece constituţia este
fundamentul organizării insituţional-politice a unui stat. Orice sistem politic, democratic,
autoritar sau totalitar are la bază o constituţie, care stabileşte principalele repere ale regimului
politic. Toate legile fundamentale adoptate în România de la 1866 şi până în prezent au capitole
separate despre puterile statului, exprimate prin instituţii, despre drepturile şi (dupa 1938) despre
îndatoririle cetăţenilor. Componentele unui sistem politic interacţionează între ele, dar atribuţiile
fiecărei componente şi regimul politic sunt cuprinse în legea fundamental a statului.
Constituţiile elaborate în România au avut un rol important în evoluţia societăţii
româneşti, acestea legitimand un regim politic. Constituţiile au fost rezultatul schimbărilor din
societatea românească. La rândul lor, ele au determinat schimbări în societate. Pentru dezvoltarea
unei societăţi democratice este important modul în care legea fundamental a statului este pusă în
practică şi respectată.

Bibliografie
 Constituţia României din 1866

9
 Emil Cernea şi Emil Molcuţ – Istoria statului şi dreptului Românesc, Şansa
SRL, Bucuresti
 Liviu P. Marcu: Istoria dreptului românesc, Lumina Lex, Bucureşti, 1997
 Prof. univ. dr. Manuel Guțan - Istoria dreptului românesc – Manual pentru
uzul studenţilor la forma de învăţământ la distanţă
 Prof. univ. dr. Manuel Guțan - Suport de curs -Organizarea de stat şi dreptul
României moderne: Epoca lui Cuza (1859-1866)
 Prof. univ. dr. Manuel Guțan - Support de curs – Organizarea politico-statală
şi evoluţia dreptului în perioada:1866-1918

10