Disciplina: Istoria Gândirii Juridice Europene

Inchiziţia şi procedura inchizitorială

1
CUPRINS:

CUPRINS:.......................................................................................................................................2

1. Noţiune.................................................................................................................................3

2. Istoric...................................................................................................................................3

3. Inchiziţia în viziunea istoricilor.........................................................................................5

4. Metoda inchizitorială..........................................................................................................6

5. Procedee de tortură............................................................................................................6

6. Inchiziţia ca instituţie.........................................................................................................8

7. Concluzie.............................................................................................................................9

BIBLIOGRAFIE........................................................................................................................11

2
 INCHIZIŢIA ŞI PROCEDURA INCHIZITORIALĂ

1. Noţiune
Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte Inchiziţia ca fiind “o instituție a bisericii
catolice care judeca și condamna la ardere pe rug pe cei acuzați de erezie, vrăjitorie și pe cei care
își manifestau sub orice formă ostilitatea sau nesupunerea față de biserica catolică”1.
Inchiziţia este o formă a justiţiei în epoca timpurie a Evului Mediu, care diferă de
„dreptul roman”, prin forma de acuzare, aplanarea controverselor, într-un proces intentat de
inchiziţie erau prezentate metodele ca servind interesele obşteşti şi salvarea sufletului acuzatului.
Tribunalul care investiga cazurile de erezie a primit numele de inchiziţie (în latinã inquisitio
însemnând cercetare, ancheta).
Una dintre formele inchiziţiei era cea bisericească. Aceasta forma specialã avea ca obiect
procesele ereticilor din Evul Mediu aşa numitele “inquisitio haereticorum” sau „inquisitio
haereticae pravitatis”, ocupându-se de înlăturarea şi combaterea altor învăţături care nu
corespundeau intereselor şi ideilor bisericii romano-catolice şi au fost condamnate drept idei
eretice. Procesele erau prezidate de un cler înalt. Acesta delega episcopi. Pe parcurs însã, odata
cu sesizarea unei lipse de eficienţã a acestor procese, s-a constituit o instituţie specială. Instituţia
veche romană ca organ al Vaticanului a fost denumit în anul 1908 Sacra congregatio Romanae et
universalis Inquisitionis seu Sancti Officii sau pe scurt Sanctum Officium.
Piatra de temelie a inchiziţiei din Evul Mediu a constituit-o teoretic teologul italian Toma
de Aquino, prin afirmaţia sa „Accipere fidem est voluntatis, sed tenere fidem iam acceptam est
necessitatis” „pentru acceptarea şi păstrarea credinţei este necesară o hotărâre liberă şi
voluntară”. Pedeapsa care era aplicată în cazurile de erezie cere teologul să fie excomunicarea
sau chiar pedeapsa cu moartea.

2. Istoric
Inchiziţia apare ca instituţie la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-
lea şi acţionează, cu intensitate diferită, până la jumătatea secolului al XVIII-lea. În acest interval
de timp, de aproape cinci secole, ea şi-a schimbat de mai multe ori înfăţişarea, modificându-şi şi
adaptându-şi instrumentele de care se folosea, schimbându-şi obiectivele şi strategiile,
întreţinând relaţii diferite cu puterea politică. Inchiziţia nu a fost niciodată în structura sa
interioară o instituţie unitară şi omogenă, diferind chiar în mod evident după statul în care s-a
dezvoltat. Astfel, în fiecare din diferitele regiuni în care au acţionat inchizitorii, au existat
practice, obiceiuri, strategii de oprimare foarte diferite între ele.
Inchiziţia ia naştere între 1180 şi 1231, când capătă o primă formă definite, în ambianţa
luptei împotriva ereziei catare. După secole de creştinism unitar, se dezvoltă, în sudul Franţei ăn
special, dar şi în regiunile dimprejur, o erezie care îşi manifestă imediat capacitatea de difuzare şi

1
Micul dicționar academic, ediția a II-a Academia Română, Editura Univers Enciclopedic, 2010

3
prozelitism în sânul noilor clase sociale, apărute în urma renaşterii urbanismului şi a economiei
de după anul 1000.
Inchiziţia a fost o instanţa judecatorească instituită de biserica catolică, prin decretul
papei Gregor al IX-lea în anul 1231, în scopul depistării şi reprimării sângeroase a aşa-zişilor
eretici. Sarcina interogatoriilor, persecuţiilor, torturilor şi arderilor pe rug a fost preluată de către
ordinele călugareşti ale Franciscanilor şi Dominicanilor.
Inchiziţia a funcţionat mai mult in ţările din sudul şi vestul Europei, în special în Spania
şi a început a judeca pe toţi aceia care au încercat sa răspândească printre credincioşi învaţături
aşa-zise false în materie religioasă, în dauna credinţei. Biserica a considerat firesc să aibă şi ea un
for care sa ceară socoteală celor care se amestecau în probleme religioase fără a fi după parerea
ei competenţi, aceasta fiind Inchiziţia. Ea a jucat un mare rol mai ales în istoria Evului Mediu.
Condamnările care s-au făcut se datorează principiilor considerate optime pentru a apăra ordinea
publică lezată prin învăţăturile aşa-zise eretice. Când era semnalată prezenţa ereziei într-o
regiune, se anunţa o ancheta: ori se deplasa tribunalul la faţa locului, ori erau convocaţi suspecţii,
in corpore, la centru. Când era vorba de cazuri particulare, celui în cauză i se trimitea o citaţie
prin parohia teritorială. Neprezentarea la locul stabilit în termen de 30 de zile atrăgea după sine
excomunicarea, fapt care reducea şansele la proces. Adus în faţa Tribunalului, suspectul era pus
să jure că va spune adevărul, după care era interogat şi un notar consemna întrebările şi
răspunsurile. Mijloacele dure de constrângere fizica erau folosite în cazul în care cel anchetat
refuza să raspundă la intrebări. Asa-zisul eretic care îşi retracta erorile primea o sancţiune
ispăşitoare, după gravitatea constatată arbitrar. Din cadrul pedepselor degradante date de
Inchiziţie inculpaţilor făceau parte:
• posturi îndelungate, opere de binefacere, zidirea unei biserici, pelerinaje la
locurile sfinte.
• participarea la celebrări liturgice comunitare stând intr-un colţ al bisericii, desculţ
şi cu o lumânare aprinsă in mâna.
• purtarea unui semn distinctiv, cusut pe haine, ori purtarea unor veşminte de
culoare specială.
• amenzi, confiscarea bunurilor, interdicţia îndeplinirii anumitor funcţii publice.
• închisoarea pe un timp determinat sau pe viaţă.
• condamnarea la moarte.
Cei care aveau legături cu diferite secte ori cu eretici erau excomunicaţi. Când un eretic
refuza să retracteze sau când recidiva, Tribunalul inchizitorial îl încredinţa judecătorului civil,
care, de regulă, îi pregătea rugul. Majoritatea inchizitorilor au dat Inchiziţiei o faţă monstruoasă.
Dintre exemplele marcante, putem aminti pe Thomas de Torquemada ori Pierre Cauchon, Jean le
Maitre, Bernard Gui, aceştia compromiţând masiv Biserica. Au existat şi inchizitori ceva mai
corecţi, unii dintre ei fiind declaraţi ulterior de Biserică chiar sfinţi (Sf. Petru din Verona, Sf.
Fidelis de Sigmaringen, Sf. Ioan Capistran). Biserica a declarat sfinţi şi martiri şi pe unii dintre
cei pe care Inchiziţia i-a chinuit, condamnat la ani grei de temniţă sau i-a ars pe rug (Tereza de
Avila, Ioana d'Arc, arhiepiscopul de Toledo s.a.). Oricât ar părea de straniu, Biserica Romano-

4
Catolică nu a renunţat formal la Inchiziţie decât in 1908, prin reorganizarea eclesiastică produsă
sub Papa Pius al X-lea. Dar nici pâna azi Biserica Romano-Catolică nu a condamnat
Un pas important l-a reprezentat mai apoi, aplicarea pedepsei în baza unor raţiuni politice
obiective. În viziunea lui Platon, pedeapsa are două aspecte: unul corectiv, urmărind să-l
determine pe vinovat să-şi corecteze conduita, şi unul preventiv, urmărind să-i descurajeze pe
alţii să-l imite pe răufăcător. Ultimul aspect, cel preventiv, va deveni o idee mult vehiculată,
printre altii şi de Demostene în discursul său împotriva lui Androtion, precum şi de Licurg care
arată că tinerii sunt puternic impresionaţi de pedepsirea crimelor şi fug prin frică de pedeapsă.
Gândirea greacă a realizat de asemenea o legătură între pedeapsă şi starea mentală a
răufăcătorului. Ideea, care pare elementară în lumea modernă, că vinovăţia şi capacitatea de
răspundere depind de starea mentală ce acompaniază actul ilegal, era axiomatică în lumea antică.
În ciuda legendei lui Oedip, ce ar putea demonstra contrariul, codul atribuit lui Dracon datând
din sec. VII î Hr. recunoaşte mai multe grade ale omuciderii, legate de starea mentală a
criminalului.
Asfel, se disting: crima cu premeditare, uciderea din culpă într-un concurs atletic şi
uciderea din autoapărare. Deşi originalitatea lor este îndoielnică, aceste cuvinte dovedesc
existenta unei conştiinţe a factorului intenţie, a unei vinovăţii mai mari sau mai mici, legate de
starea mentală a răufăcătorului.2

3. Inchiziţia în viziunea istoricilor

Pentru Platon, a trata inegal lucruri egale, ca şi cum ar fi de fapt egale, produce
inegalitate. Abordarea aristoteliană a justiţiei pretinde ca lucrurile egale să fie tratate egal, iar
cele inegale, inegal. Mai apoi el declară că justitia este proporţie, iar injustiţia lipsă de proporţie.
O altă idee greacă este aceea conform căreia pedeapsa trebuie să se potrivească cu crima , nu
doar în sensul de proporţie enunţat mai sus , ci şi în sensul acordării unei pedepse similare
crimei.
Astfel, Platon afirma că a suferi acelaşi rău pe care l-ai făcut altuia reprezintă justiţie în
acord cu Natura. La fel ca alte aspecte ale gândirii juridice romane, şi această problemă a fost
influenţată de filosofia greacă. Astfel, în tratatul său despre milă, Seneca enumeră trei temeiuri în
favoarea pedepsei. El consideră că injuriile aduse altora ar trebui pedepsite de împărat pentru
aceleaşi motive pentru care sunt pedepsite de lege , şi anume: reeducarea delicventului , oferirea
unui exemplu concludent pentru alţii şi îndepărtarea criminalului pentru ca ceilalşi să poată trăi
în sigurantă. Un secol mai târziu, Aulus Gellius, discutând temeiurile pedepsei stabilite de Platon
în Gorgias-corectia şi preventia, se întreabă de ce vindecarea onoarei terfelite nu se regăseşte
printre ele. Acesteia îi dă numele de timoria, asociind-o cu cuvântul grec pentru onoare- time;
însă, timoria este cuvântul grec general pentru pedeapsă, iar sensul în care este folosit de greci,
nu pare a reflecta vreo conştientă asociere cu ideea lui Gellius .3 Cu toate acestea, căutarea unei
etimologii plauzibile, a dat, probabil, formă la ceea ce într-adevăr era o trăsătură romană-

2
Curs - Istoria Gandirii Juridice pag 13 Manuel Gutan
3
Curs - Istoria Gandirii Juridice, pag 32 Manuel Gutan

5
sensibilitatea la atingerea demnităţii, care, după cum am văzut, putea agrava iniuria în iniuria
atrox.
În ceea ce priveste relaţia dintre aplicarea pedepsei şi intenţia răufăcătorului, putem
aminti mai întâi o lege atribuită regelui Numa, edictată în sec. VII î.Hr., citată de gramaticianul
Festus, ce califica drept criminal doar pe acela care, cu rea intenţie, a cauzat moartea unui om
liber. Mai târziu, este creditată ca reglementând distincţia dintre facerea voluntară şi involuntară
a răului. Pedeapsa de ardere pe rug în caz de incendiere era aplicată doar dacă incendiatorul a
acţionat conştient şi prevăzând efectele; dacă incendierea a fost un accident, ne spune Gaius,
trebuia doar acoperită paguba sau, dacă vinovatul nu era capabil să o facă, să primească o bătaie
uşoară.
General vorbind, în dreptul roman clasic, starea mentală a răufăcătorului era centrală
doar în dreptul civil textele juridice abundă aici în distincţii legate de 33, acest element, redate
printr-o serie de cuvinte ca: dolus, fraus, culpa, animus, mens, voluntas,consilium, sponte.4
Deoarece guvernarea este justificată de Sfinţii părinţi ca fiind necesară pentru represiunea răului
şi protectia victimelor lui, legitimitatea sancţiunii criminale în general este înţeleasă de la sine.
Deşi deplânge măsurile dure ale justiţiei, Sf. Augustin recunoaşte cu melancolie necesitatea
existenţei în această lume a pedepselor penale.

4. Metoda inchizitorială
Metoda inchizitorială are la bază suspiciunea, deoarece se placă în conformitate şi cu evoluţia
dreptului penal al vremii, de la prezumţia de vinovăţie a acuzatului: unii erau anchetaţi pentru că
trebuiau să-şi demonstreze propria nevinovăţie, într-un demers în care totul contribuia la eşecul
acestui efort. Structura interogatoriilor, folosirea repetată a torturii, izolarea la care erau supuşi în
carcere, prelungirile proceselor la nesfârşit, teama de a risca o condamnare, provocată de refuzul
acuzatului de a nu-şi recunoaşte vinovăţia, toate acestea făceau ca absolvirea de acuzaţie să fie
dacă nu imposibilă, oricum foarte greu de obţinut.

5. Procedee de tortură
În lumea romană veche, pedeapsa avea un clar caracter represiv, pedepsind răufăcătorul
în acord cu calitatea actului său şi lăsând instanţei discreţia alegerii pedepsei. Pentru cei
“necooperanţi” se aplicau constrângeri în “Sala Torturii”, aflată în beciurile tribunalului.
Fantezia torţionarilor nu cunoştea limite. În camera “groazei” se aflau instrumente pentru
smulgerea unghiilor, a limbii, pentru scoaterea ochilor şi tăierea urechilor, lanţuri şi greutăţi
pentru imobilizarea membrelor, frânghii groase, “leagăne” cu ţepuşe. Mai întâi, torţionarii băgau
spaima în “eretic”, descriindu-i de-a fir a păr supliciile la care erau supuşi cei de-o credinţă cu el.
După care se “trecea” la practică.
Cea mai folosită metodă de tortură era dislocarea membrelor cu ajutorul unui mecanism
alcătuit din frânghii, scripeţi şi greutăţi (“garrucha”, la spanioli). De tavanul sălii se agăţa un
scripete, peste care era trecută o frânghie rezistentă. După ce era dezbrăcat, vinovatul era legat cu

4
Curs - Istoria Gandirii Juridice, pag 33 Manuel Gutan

6
mâinile la spate, i se puneau cătuşe la picioare şi greutăţi la glezne, şi era ridicat. În funcţie de
răspunsurile oferite, când şi când victimei i se dădea brusc drumul de sus, ceea ce provoca adesea
dislocarea umărului sau braţelor. Pentru a spori chinul, inchizitorii făceau pauze, în care medicii
vindecau rănile muribundului, fixându-i la loc oasele proaspăt dislocate. După care “tratamentul”
era reluat.
Din arsenalul Inchiziţiei făcea parte şi “prăjirea” tălpilor. Pentru început, torţionarii
ungeau cu ulei tălpile picioarelor. Se aduceau apoi, pe o tăblie plată, tăciuni încinşi aproape de
picioare, provocând astfel arsuri cumplite victimei. Din timp în timp, pentru a obţine
“mărtu¬risirea păcatelor”, inchizitorii întrerupeau suferinţa, plasând o scândură între picioare şi
foc. Dislocarea membrelor şi “prăjirea tălpilor” se aplicau în egală măsură ambelor sexe. În
schimb, sufocarea prin înecare era un supliciu re¬zervat cu prisosinţă femeilor. Victima era
aşezată la orizontal, pe o bancă, legată cu sfori şi forţată să bea apă. Senzaţia de înec era
acutizată prin folosirea unei pânze de in sau mătase, introdusă în gura victimei. Existau şi metode
mai “uşoare” de tortură, aplicate în cazurile în care Inchiziţia nu voia să rişte uciderea acuzatului.
Una dintre acestea erau tijele metalice introduse între degete şi strânse puternic cu ajutorul
şuruburilor. Odată scăpat din camera torturii, acuzatul afla sentinţa printr-o şedinţă publică a
tribunalului. Condamnaţii la moarte erau executaţi cu fast, potrivit unui ritual respectat cu
stricteţe de către inchizitori. În piaţa centrală sau în biserica principală a oraşului se organiza o
ceremonie denumită “actul de credinţă” (“auto-da-fé” la spanioli sau sermo ge¬neralis).
Ocazional, în funcţie de loc şi de timp, o pedeapsă era intensificată în scopul de a avea un efect
preventiv asupra celorlalţi. De la anul 300 înainte, când Imperiul s-a transformat într-un
totalitarism militar, dreptul penal îşi asumă tot mai mult un rol preventiv, tinzând spre stoparea
haosului. Sub imperiul necesităţii, atitudinea reflectată în cuvintele Sf. Asugustin devine
generală, iar idealul coordonării pedepsei cu condiţiile obiective şi subiective ale prejudiciului nu
are un loc important aici. Biserica a avut un rol important în ameliorarea rigorii dreptului penal.
În ochii ei, dreptul penal era legat atât de toate circumstanţele inclusiv cele subiective
modificând astfel aspectul pur intimidant al dreptului, cât şi de pocăinţă şi asumarea păcatului
care tindea să reducă incidenţa pedepsei cu moartea.
Un tablou similar poate fi găsit în regatele germane. În regatele vizigote din Spania şi
sudul Franţei ferocitatea romană în scopul prevenţiei a supravieţuit. Printre franci şi anglo-saxoni
funcţia pedepsei ca necesară ordinii publice a fost predominantă, cu toate că vinovatul mai era
încă supus vendetei. Printre lombarzii din Italia, crima nu era luată în considerare din punct de
vedere subiectiv ci doar obiectiv, material.
Influenţa Bisericii a determinat însă, atât la lombarzi cât şi la anglo-saxoni luarea în considerare
a tuturor circumstanţelor prejudiciului şi, dacă era necesar, o mai puţin feroce pedepsire a
acestuia.
Tot Toma d’Aquino a fost cel care a întocmit o teorie completă, indicând scopul dreptului
penal, legitimitatea pedepsei şi scopul ei, precum şi rolul ce trebuie oferit existenţei sau
inexistenţei intenţiei inculpatului. Scopul dreptului penal este de a incrimina acele vicii de la care
marea majoritate a oamenilor se abtin şi care, dacă nu ar fi prohibite, ar produce haos în
societate.
7
 O pedeapsă penală este inacceptabilă dacă nu se leagă de o greşeală morală, altfel, este
injustă, iar gravitatea pedepsei trebuie să ţină seama de intenţia inculpatului. Tot ceea ce omul
face din ignoranţă, face în mod accidental şi în consecinţă, atât dreptul uman cât şi cel divin
trebuie să aibă în vedere acest aspect atunci când judecă dacă anumite probleme sunt de pedepsit
sau de iertat. Această epocă nu arată nici un avans în ceea ce priveşte interesul ştiinţific asupra
teoriei crimei sau a valorilor ce trebuie avute în vedere în reprezentarea ei. De Soto şi Molina au
dat o formă teoretică dreptului penal, punându-l în legătură cu dreptul naturii şi cu necesitatea de
a-l completa pe acesta cu dreptul uman.
Una din caracteristicile corpului politic era pentru De Soto controlul asupra îndrăznelii
răufăcătorilor. Dreptul natural nu poate impune o pedeapsă, dar ea este necesară pentru om în
starea sa de natură căzută.
În consecinţă, rolul regelui este de a folosi legile penale. Molina atribuie dreptului natural
principiul conform căruia răufăcătorii trebuie pedepsiţi de autoritatea publică pentru ca pacea,
justiţia, binele comun să poată fi menţinute sau prin înlăturarea criminalilor sau prin a preveni
imitarea sau repetarea acestor fapte de către alţii. De asemenea, el sustine că hoţii nu trebuie
neapărat spânzuraţi sau biciuiţi, deoarece dreptul natural este suficient ocrotit dacă li se aplică
alte pedepse. De altă parte, De Soto şi Vitoria sfătuiesc amândoi a nu se fixa standarde prea
înalte pentru slaba omenire. Viciile antisociale, ca şi ofense împotriva lui Dumnezeu, trebuie
pedepsite.
Dacă toate viciile omului ar fi pedepsite, scrie Molina, rasa umană ar fi în asemenea măsură
oprimată încât instanţele şi închisorile ar fi incapabile să judece sau să cuprindă toate crimele. La
fel, Thomas Morus, în Utopia, se pronuntă pentru o proporţie umană a pedepsei. Problema
elementului mental al criminalului şi relevanţa sa pentru pedeapsă sau cuantumul acesteia, este
scurt tratată de Hooker în Laws of ecclesiasttical Polity. El susţine că relele săvârşite din
constrângere, nebunie sau de copii sunt mai putin condamnabile. Dar ofensa nu este de iertat
dacă necesitatea sau gravitatea ei provine din noi înşine5.

6. Inchiziţia ca instituţie
În primele decenii ale secolului al XIII –lea, inchiziţia, ca o instituţie, nu a existat. Totuşi
după un timp Europa a ajuns sa recunoască faptul că cathariştii reprezentau o ameninţare foarte
mare. Încă din sec.X, conducătorii bizantini au luat măsuri împotriva ereticilor.
Cei mai cunoscuţi eretici ai vremii, Peter din Bruys şi Arnold din Brescia au ars de vii.
Primul a murit ca o victimă, pe rug, iar celelalt sub toporul unui călău, ca victima a duşmanilor
săi politici.
La jumătatea sec. al -XII-lea, erezii derivate ale catharismului se răspandeau cu o rată
alarmantă şi ameninţau, nu numai existenţa Bisericii, ci şi însăşi societatea crestină. Ca urmare,
în Germania, Spania, şi Franţa, s-a născut o lege nescrisă, care condamna ereticii la moarte pe
rug. Anglia rămâne totuşi în acest timp neatinsă de erezii. Inchizitorul acţiona în numele papei

5
Toby Green – Inchiziţia, o istorie a terorii în secolele al XV-lea – al XVIII-lea, editura Litera

8
avand drept legal de a apăra Credinţa tot acesta pronunţa şi sentinţa. Atunci s-au născut două noi
ordine calugăreşti: dominicanii si franciscanii.
Acestia din cauza pregătirii lor teologice şi datorita faptului ca nu puteau fi influenţaţi de
lucruri lumeşti, păreau candidaţii perfecţi pentru a indeplini rolul Inchizitorului. Numirea
dominicanilor şi franciscanilor ca inchizitori, nu avea sub nici o formă, intenţia de a submina
autoritatea episcopilor. De altfel, Papa Grigore al IX-lea a menţionat că, dacă inchizitorii vor
manifesta vreodată intenţia de a acţiona independent, fie ca autoritatea episcopală să îi menţină
în limitele corecte.
Încă din 1254 Inocentiu IV a interzis pedeapsa cu moartea fără consimţământul
episcopal. Ordine asemănătoare au dat şi papa Urban IV în 1262, Clement IV în 1265, Grigore X
în 1273, Boniface VIII şi Clement V. scopul acestora era ca sentinţa să nu fie influenţată de
posibilele capricii sau lipsă de obiectivism a inchizitorilor.
In jurul anului 1255, găsim Inchiziţia în plină acţiune, în toate ţările din centrul şi vestul
Europei (Sicilia, Aragon, Franta, Germania). Inchizitorul trebuia să aleagă intre viaţă şi moarte.
El nu trebuia sã recurgă sub nicio formă, la manie sau pasiune, să nu se lase influenţat de nici o
ofertă sau ameninţare. Trebuia să acorde milă, să asculte de sfătuitorii săi şi să nu se încreadă
prea mult în aparenţe deoarece, cel mai des, ce e aparent e neadevarat. Aceştia au fost oameni cu
caracterul nepătat, iar multi dintre ei au fost canonizaţi de Biserică. Era o povară foarte grea
pentru un inchizitor, aceea de a alege indirect între viaţă şi moarte. Biserica a insistat ca, un
asemenea om, să posede calitaţile unui bun judecător, să aiba un zel special pentru credinţă,
pentru salvarea sufletelor şi extirparea ereziilor; el nu trebuia sa recurgă, sub nici o formă, la
manie sau pasiune, să nu se lase influenţat de nici o ofertã sau ameninţare, însă totuşi, să nu fie
lipsit de bunătate. Astfel descriu Bernard Gui şi Eymeric (în funcţie mulţi ani), inchizitorul ideal:
“să nu pedepsească pe cei răi, ranindu-i pe cei nevinovaţi”. Nu avem nici nu motiv să considerăm
judecătorul ecleziastic medieval inferior judecătorilor contemporani. Când nu se admitea nimic,
din proprie voinţă, dovezile erau smulse. Legal, trebuiau să existe cel puţin doi martori, deşi
judecătorii rareori ţineau cont de numărul acesta.
Principiul era că mărturia unui excomunicat, un “infam” nu valora nimic în faţa curţii,
însă, în urmărirea adevărului, sau adevărului dorit, acest principiu a fost dat la o parte, iar
marturiile acestor oameni sunt luate la întreaga lor valoare. Aceasta a apărut încă din secolul 12
în “Decretum Gratiani”. Abia în 1261, dupa ce Alexandru IV le-a adus la tăcere scrupulele
inchizitorilor, acest nou principiu a fost adoptat în teorie şi în practică. Întâlnirile ereticilor se
întamplau în secret, astfel încât nimeni în afară de ei însuşi, nu se pot demasca. Chiar inainte de
infiinţarea Inchiziţiei, numele martorilor erau ascunse fata de acuzat.

7. Concluzie
In concluzie, putem spune deci, cã persecuţiile împotriva ereticilor au existat cu mult
înaintea Inchiziţiei propriu-zise. Abia odatã cu apariţia sentimentului de apãrare a catolicismului,
prin forţa, în rândul ecleziaşticilor, s-a nãscut Inchiziţia. Acesta a apãrut treptat, de la un singur
membru inchizitor, în tribunalul civic, împotriva ereticilor, pâna la a deveni o instituţie de sine

9
stãtãtoare, care a adus panica şi teroarea în rândul omenirii, şi a fost consideratã necesarã, la
vremea respectivã, fapt care i-a asigurat un binemeritat loc în istorie.
Modelul inchizitorial este fără întrerupere lent în orice societate puternică: discriminarea
şi certitudinea aduc împotrivirea, iar criza provoacă profeţia. Împotrivirea şi profeţia ne indică
care este nivelul inchizitorial al unei societăţi. Acestea sunt, asemenea Inchiziţiei, “forme ale
spiritului uman”, modalităţi prin care spiritul omului se exprimă în istorie. Inchiziţia devine
transparentă şi poate lua sfârşit când o societate puternică încetează de a mai considera drept
primejdioase, pentru sine si propria supravieţuire, îmotrivirea şi profeţia. Dimpotrivă, Inchiziţia
vădeşte slăbiciunea unei societăţi care e mai de grabă violentă decât puternică.

10
BIBLIOGRAFIE:

 Ioan Petru Culianu, Diverse scrieri ale vremii

 Manuel Guţan- Istoria gandirii juridice europene- Suport Curs
 Cristina Rotaru - Fundamentul pedepsei. Teorii moderne-Editura C.H Beck, 2006
 Toby Green – Inchiziţia, o istorie a terorii în secolele al XV-lea – al XVIII-lea, editura
Litera
 Micul dicționar academic, ediția a II-a Academia Română, Editura Univers
Enciclopedic, 2010
 http://www.emanuelcalvarychapel.com/wp-content/uploads/2011/12/Cartea-Neagra-a-
Inchizitiei-de-Natalle-Benazzi-Matieo-Damico.pdf

11