Întrebări Criminologie

1. Ce înțelegeți prin perioada răzbunării colective, private și nelimitate?

Cu toate că unii autori susţin că, în această perioadă de început a omenirii nu a existat
criminalitate -pentru că "munca în comun, folosirea laolaltă a primitivelor mijloace necesare pescuitului şi
agriculturii au făcut să se nască, între oameni, relaţii de convieţuire bazate peîncredere, cinste, dreptate şi echitate
socială'1 sunt autori străini şi români care susţin contrariu. In această perioadă criminalitatea a existat,
dacă nu în interiorul triburilor şi clanurilor cel puţin între acestea. Au fost dese conflicte care au condus la
săvârşirea unor omoruri, vătămări şi deposedare de bunuri 1. Faţă de indivizii vinovaţi pedeapsa aplicată
avea forma răzbunării, ea nefiind altceva decât repararea răului produs". Inexistenţă normelor de drept şi
implicit a justiţiei la începutul societăţii umane, dădeau posibilitatea indivizilor lezaţi să acţioneze, potrivit
unor cutume de justiţie privată, sub forma răzbunării nelimitate, perpetue a grupului din care făceau parte
aceştia, contra grupului din care făcea parte cel ce comisese vătămarea. Grupul social căruia aparţinea
agresorul era responsabil în colectiv.
Aceste răzbunări degenerau deseori în lupte interminabile care duceau la exterminarea multora
dintre membrii acestor grupuri şi distrugerea bunurilor materiale care le asigurau supravieţuirea.

2. Care sunt formele de justiție primară specifice comunei primitive?

Oamenii, conştienţi de aceste pierderi umane şi materiale, au căutat şi au găsit totuşi anumite reguli de
justiţie primară care au limitat semnificativ răzbunarea colectivă, printre acestea fiind :

a) Abandonul noxal - care desemna abandonarea autorului actului şi punerea lui în felul acesta,
la dispoziţia grupului (clanului, tribului, familiei) social victimă. Acest mod de justiţie, în zilele de azi este
de neacceptat fiind departe de ce înseamnă control social, dreptate şi umanitate. 3
b) Talionul care reprezenta o reparare a răului produs prin producerea unui rău similar autorului
actului. Acest mod de justiţie primară a fost înscris atât în Codul lui Hamurabi (regele Babilonului între anii
1793-1750 î.e.n. fondator al primului imperiu babilonian) pe o stelă din bazalt descoperită în 1902 şi
conservată la muzeul Louvre,4 cât şi în Vechiul Testament (Levitic XXIV - 17.23).
Ca pedeapsă, talionul s-a perfecţionat până în zilele noastre, el fiind folosit atât în lumea islamică
cât şi în alte părţi ale Terei unde formele arhaice sociale se menţin încă.
Menţionăm că unii din criminologii sfârşitului de secol XX au fost de acord cu această formă de
justiţie, apreciind că este o perfecţionare a pedepsei.
c) învoiala pecuniară -înţelegându-se prin aceasta, posibilitatea de a pedepsi autorul printr-o
compensaţie pecuniară, în care valoare era în funcţie de gravitatea faptei, vârsta şi rangul social al
victimei. Acest sistem de pedeapsă cu rădăcini în negura timpului, s-a perfecţionat, fiind legiferat şi în
zilele de azi. Sunt dese cazurile când persoanelor vătămate li se acordă pe lângă despăgubiri şi daune
morale.

3. Care au fost filosofii aparținând civilizației grecești din perioada antică care au
formulat concluzii criminologice?

1Gkeorghiu Brâdet, op.cit.. p.10.

Lygia Negrier, Dormont - Crimkologie, Ed. LITEC, Paris, pp. 11-13. H. Opreau, Criminologie, Ed. Servo Sat., Arad,
1996. p.29.
 In această perioadă, se înregistrează o nouă etapă în dezvoltarea gândirii, materializată în lucrări
care păstrate până azi ne-au dat posibilitatea analizării lor, putând formula şi concluzii de natură
criminologică.
a) În Grecia - marele matematician Pitagora, creator al teoriei care-i polarta numele" referindu-se la
infracţiune, considera ca delictul distruge armonia socială şi trebuie să i se opună o pedeapsă "care
să egaleze răul produs.
Platon, referindu-se la pedeapsa aplicată infractorului aprecia că ea se aplică pentru a preveni, prin
puterea exemplului, săvârşirea altor infracţiuni; iar pentru cel condamnat este o binefacere pentru,
"că-l face mai înţelept şi mai bun".
Aristotel, considera că pedeapsa aplicată infractorului este o necesitate socială, mulţimea abţinându-se
de la încălcarea legii, din cauza ameninţării pe care o exercită aceasta, recunoscând pedepsei şi latura
etică; pedeapsa este mijloc de reparare morală a infractorului, numind-o ca şi Platon "medicamentul
sufletului".
In literatura antică greacă, îndeosebi în tragedie, găsim motivul crimei. Unii poeţi au arătat o anumită
înţelegere a psihologiei infractorului.
Amintesc aici opera lui Sofocle, Oedip rege, în care personajul principal, Oedip îşi ucide tatăl şi
ulterior se căsătoreşte cu mama sa.
Atât în criminologie cât şi în psihiatrie, complexul Oedip este studiat şi analizat, Sigmund Freud fiind
unul dintre primii oameni de ştiinţă care demonstrând importanţa instinctului sexual în formarea
personalităţii umane, analizând acest complex, a demonstrat şi importanţa pe care anticii o dădeau
analizei comportamentele antisociale, căutând să explice etnogeneza acestora.
b) Roma- Cultura şi civilizaţia antică romană s-au format preluând valorile culturii şi civilizaţiei
greceşti, chiar şi concepţiile religioase, politeiste - zeii greci fiind cunoscuţi la romani sub alte
denumiri. Era, firesc, în acest context, ca idei ale gânditorilor greci să fie regăsite la filozofii Romei
antice cum sunt: Cicero şi Seneca.
Astfel, primul menţiona expres că fundamentul oricărei pedepse este interesul statului şi că ea
acţionează prin exemplaritate şi intimitate, iar Seneca susţinea că pedeapsa aplicată infractorului are
un singur scop: "asigurarea securităţii publice".
Acesta din urmă, continuându-l pe grecul Platon, arată că pedeapsa aplicată nu mai poate repara
răul produs, în schimb se aplică celui vinovat pentru "a nu mai greşi în viitor".
c) Creştinismul- Această religie, care a cuprins în zilele de azi o mare parte a umanităţii, a luat
naştere la sfârşitul antichităţii. Gânditori ca Porfiriu, Origene, Teogenie şi Partene, reprezentanţi ai
creştinismului, au analizat existenţa oamenilor departajând-o de destinul hărăzit de multitudinea de
zei, specifici credinţelor politeiste.

4. Care era forma procedurală folosită de biserică pe parcursul Evului Mediu?

Forma procedurală folosită de biserică pe tot parcursul Evului Mediu era cunoscută sub numele de
"Judecata lui Dumnezeu", ea era determinată de o realitate crudă, creşterea criminalităţii, numerică şi
foarte periculoasă, sistemul probator aparţinea ordaliilor
Acestea au fost probe judiciare al căror rezultat dovedeau adevărul după voinţa lui Dumnezeu.
Potrivit acestor proceduri, indivizii erau supuşi probei focului, fierului incandescent, înecului, otrăvirii,
uleiului încins sau duelului judiciar, toate nefiind decât torturi pentru a obţine din partea suspecţilor,
adevărul.
Se considera că, dacă persoana rezista acestora, era nevinovată. Potrivit gânditorilor din acea
perioadă, mai toţi teologi, dintre care cel mai de seamă a fost Toma D"Aquino, delicvenţii, numiţi de
 cele mai multe ori eretici, comiteau relele pentru că erau sub influenţă păcatului originar ("actul de
ruptură a comuniunii de la început dintre Dumnezeu şi om") 2.
 Spre deosebire de Sfanţul Augustin, acesta considera că infractorii (păcătoşii) nu merită să
fie reeducaţi ci dimpotrivă trebuie exterminaţi.
 In privinţa reacţiei sociale faţă de criminalitate, în evul mediu nu putem vorbi decât de
represiune, pedeapsa fiind singurul mod prin care trebuiau reeducaţi delicvenţii.
 Pedepsele, aşa cum arăta Enrico Ferri, erau rodul fanteziilor exasperate ale oamenilor
bisericii care inventau tot felul de chinuri şi torturi, în care închisoarea (privarea de libertate)
era folosită doar în faza judecăţii.
 In principal, acestea erau: bătaia cu biciul sau nuiele în public, mutilările şi moartea (de obicei
prin ardere pe rug sau spânzurătoare).
 Un rol important în acest sistem de reacţie socială medievală 1-a avut inchiziţia, organ
judiciar creat de biserica catolică, care a avut ca scop lupta cu erezia pentru distrugerea ei.

5. Cine a fost Cesare Lombrosco și ce anume desemnează el prin stigmatele anatomice?

Cel mai de seamă reprezentant al acestui curent a fost Cesare Lombroso, creatorul antropologiei
criminale şi al Şcolii pozitiviste italiene.
Lombroso s-a născut la 6 noiembrie 1835, la Verona, provenind dintr-o familie de evrei. Începând de la 17
ani, a studiat medicina, la Pavia şi apoi la Padova Di Viena. Din 1858,când si-a terminat studiile, s-a
ocupat de studierea bolilor mintale, perioadă în care, în urma investigaţiilor asupra cretinismului, publică
lucrarea "Cretinismul în Lombardia".
Ca medic militar şi ulterior, din 1863 ca profesor la catedra de Psihiatrie, la Universitatea din Pavia şi
din 1876 tot ca profesor dar de medicină legală şi antropologie, la Universitatea din Torino, Lombroso
a efectuat diverse studii asupra delicvenţilor.
Unul dintre aceste studii s-a referit la corpurile şi craniile a 387 de criminali ce s-au aflat în închisoarea
din Pesaro. Constatările rezultate le-a comparat cu cele pe care le-a obţinut în urma examinării a peste
400 de cranii şi corpuri ce-au aparţinut soldaţilor morţi în bătălia de la Solferino 3.
In urma acestui studiu de anatomie comparată, a constatat că la criminali există o mică denivelare
(gropiţă) occipitală, anormal dezvoltată, faţă de craniile oamenilor necriminali, dar asemănătoare cu
gropiţa (denivelarea) existentă la craniile mamiferelor inferioare. Din cauza acestei constatări, Lombrozo
a dedus că delicvenţii, mai corect criminalii, aparţineau unui tip de om înapoiat în raport cu oamenii
normali.
Apariţia ei este legată de omul de ştiinţa italian Cesare Lombroso, medic legist şi psihiatru.
Concluziile sale bazate pe măsurători şi observaţii ale corpului unor criminali aflaţi în penitenciarele
italiene, conchid că infractorul este o persoană născută pentru a comite crime. Acestea au fost redate
în lucrarea sa "Omul delicvent" (1876). Apariţia ei a marcat naşterea unei ramuri a antropologiei
generale, denumită antropologia criminală, având ca obiect studiul biopsihic al omului criminal.
Anterior lucrării lui Cesare Lombroso au existat preocupări pe linia antropologiei criminale. Au existat
şi alţi cercetători cum au fost: Lavater, creatorul fizionomiei, care au încercat să stabilească tipologia
caracterială a omului după trăsăturile feţei.

2
3Bătălia de la 24 iunie 1859, unde trupele franceze ale lui Napoleon al IlI-lea. au înfrânt armata austriacă condusă de
împăratul Frantz Iosif. Aceasta a rămas cunoscută prin caracterul ei sângeros şi care a determinat ca ulterior să se
înfiinţeze CRUCEA ROŞIE.
 Cesare Lombroso, în cercetările sale, nu a pornit pe un teren sterp. El a fost influenţat de cercetările
medicului francez Despine Prrosper care s-a ocupat cu psihologia criminalului.
Lombroso a avut precursori şi în literatură, aşa cum au fost Eugen Sue, în "Misterele Parisului" şi
Feodor Dostoevski în "Crimă şi Pedeapsă". Aceştia au descris tipuri de criminali pe care i-au cunoscut
personal.
Dintre tezele cuprinse în lucrarea amintită, pe care le vom menţiona în detaliu în capitolul "Orientarea
Biologică" cea cu privire la cauza infracţionalităfii se impune. Potrivit lui Lombroso, criminalitatea este
datorată construcţiei biologice (antropologice) a infractorului. Autorul susţine şi teza că există atât în
regnul vegetal cât şi în cel animal, diferite forme de crime.
Spre exemplificare se aminteşte că în natură s-au identificat peste 22 de specii de omor la animale şi
cazul plantelor carnivore, toate având aceleaşi "motive" ca şi la oameni.
Potrivit lui Lombroso, infracţiunea este proprie oamenilor primitivi, sălbaticilor şi copiilor. Astfel, la
copil se găsesc caracterele specifice criminalului înnăscut: furia, minciuna, invidia, cruzimea,
răzbunarea, lenevia, gelozia, predispoziţia la obscenitate, puterea imitaţiei.
Teza criminalului înnăscut este cea la care se ajunge pe baza ideilor de mai sus, predispoziţiile
enumerate având la bază ereditatea şi atavismul. Lombroso a elaborat şi "teza stigmatelor".
Aceste stigmate, el le-a împărţit în trei categorii: stigmate anatomice (asimetria craniului şr
feţei, anormalitatea cutiei craniene şi a creierului, fruntea îngustă, păroasă şi încreţită,
proeminenţa maxilatelor, urechile în formă de toartă şi îndepărtate de cap, ochii mici şi fără
expresie, gura diformă, degete diformă), stigmate psihologice (lipsa iubirii, a milei, existenţă
cruzimii, ura şi răzbunarea) şi stigmatele fiziologice (pletele, daltonismul, strabismul etc).
In aprecierea cauzelor criminalităţii, pornind numai de la persoana infractorului, fapt pentru care
Cesare Lombroso a fost vehement criticat de contemporanii săi, se neglijează în totalitate condiţiile
social-economice care generează infracţionalitatea. In plus cercetările ştiinţifice ulterioare perioadei
lui Cesare Lombroso au infirmat teza criminalului înnăscut.
Rămâne meritul autorului de a fi abordat pentru prima oară studiul personalităţii infractorului cu
sublinierea factorilor individuali.

6. Care este trăsătura comună a teoriilor de orientare biologică?

După abordarea problematicii introductive care a privit definirea criminologiei ca ştiinţă, stabilirea locului
ei în constelaţia ştiinţelor care au ca obiect omul şi comportamentul său social şi individual, etapele sale
de dezvoltare şi metodele de investigaţie, considerăm că putem expune teoriile criminologice care au
explicat din diferite puncte de vedere cauzalitatea delicventei.
In principal aceste teorii pot fi grupate în trei mari orientări:
a) Orientarea biologică
b) Orientarea psihologică
c) Orientarea sociologică
cu toate că unii cercetători, prin lucrările lor pot aparţine în egală măsură la două astfel de grupări.
Trăsătura comună a teoriilor de orientare biologică, de la care derivă şi denumirea lor, este aceea
că explicaţia fenomenului criminal rezidă din aspecte morfofîziologice ale persoanei umane.
Criminologii aparţinând acestei orientări şi-au limitat investigaţiile doar asupra delicventului, apreciind
că delicventă este de ordin monocauzal, ea datorându-se unor caracteristici bioantropologice care,
odată stabilite, pe baza lor, pentru viitor, se pot diferenţia infractorii de noninfractori şi de aici toate
consecinţele care derivă dintr-o asemenea departajare.
Deşi sunt multiple şi diverse aceste teorii pot fi grupate în câteva curente, unanim acceptate de
specialişti, după cum urmează:
1) antropologic;
2) al eredităţii;
3) al tipurilor de corp;
4) biopsihologie;
5) al constituţiei delicvente;
cel modern.
7. Cine a fost Cesare Lombrosco și care a fost contribuția sa la dezvoltarea curentului
modern?
Deşi varianta biologică ca etnogeneză a crimei a fost abandonată, în zilele de azi cercetătorii au stabilit
că totuşi s-au descoperit factori de ordin biologic, cu caracter criminogen, cu legătură directă şi
indirectă în geneza crimei. Gh. Nistoreanu şi C. Păun, în lucrarea citată 4 menţionează aceşti factori:
a) cei cu legătură directă
- tumorile, atrofiile sau alte procese inflamatorii ale sistemului nervos;
- epilepsia;
- anomaliile de ordin endocrin. :

b) cei cu legătură indirectă

- complicaţiile prenatale;
- tulburări comportamentale pe fondul microsechelelor;
- anomaliile cromozomiale.
Teorei complementului cromozomial xyy - cunoscut sub numele de sindromul lui Klinefelter care, în
mass media, i s-a spus cromozomul crimei, prin cercetările ulterioare i s-a demonstrat netemeinicia.
Nici un cercetător nu a susţinut cu convingere fermă că bărbaţii care au în pamblica dublă a acidului
dioxiribonucleic (ADN), în locul cromozomului sexual formula xy, formula xyy, vor deveni criminali, "ci
doar că ei prezintă un risc crescut în dezvoltarea tendinţelor care să-i împingă să devină infractori."5

8. Ce înțelegeți prin stigmate anatomice?

Deducţia fondatorului criminologiei a fost, de fapt, dovada pe care o căuta în susţinerea tezei sale,
preluată de altfel de la Charles Darwin.
Cercetătorul englez (anterior, apariţiei lucrării în trei volume, "Omni delicvent" - 1876) a afirmat în lucrarea
sa "Strămoşul omului", în anul 1871 că: "Bărbaţii cu înclinaţii negative care îşi fac ocazional apariţia în
familii, fără o cauză observabilă, pot fi rămăşiţe ale unei stări primitive, din care ei nu au progresat vreme de
generaţii6.
Continuând observaţiile sale, el a supus 5907 de delicvenţi unui examen antropometric, biologic,
medical şi psihologic, comparând rezultatele obţinute cu cele desprinse în urma examinării unui grup
de control, format din nondelicvenţi. Concluzia la care a ajuns a fost o confirmare a constatărilor
anterioare: că adevăratul criminal este o fiinţă înapoiată spre stadiul de atavism .
(ATAVÍSM, (2) atavisme, s. n. 1. Apariție la un descendent animal sau vegetal a unor particularități (fizice sau psihice) proprii
ascendenților îndepărtați și care nu s-au manifestat în generațiile intermediare)

4
5
6 Tudor Amza, Criminologie, Ed. Lumina Lex. Bucureşti. 1998. p.88.
Pentru completarea teoriei sale, el a comparat delicvenţii cu membrii triburilor de primitivi care mai
existau atunci în diferite părţi ale lumii. Potrivit concluziilor sale aceştia din urmă sunt întârziaţi nu
pentru că le lipseşte civilizaţia, ci pentru că evoluţia lor spre omul normal s-a oprit, aşa cum s-a întâmplat
şi cu omul criminal care prezintă, spre deosebire de noncriminali, nişte trăsături atavice, numite de el
"stigmate anatomice", chiar dacă nu sunt vizibile la părinţii săi genetici.
Aceste idei şi le-a sintetizat în lucrarea sa "L'uomo delinquente" apărută în 1876, unde autorul a indicat
un număr de caracteristici fizice exterioare, "stigmate anatomice" specifice omului criminal dintre care
menţionăm:
- asimetria craniului şi feţei;
- buze cărnoase şi umflate;
- nas deformat sau acvilin;
- lungimea excesivă a braţelor;
- deformaţii ale toracelui;
- bărbia proeminentă sau retrasă specifică maimuţelor;
- proeminenţa pomeţilor şi a maxilarelor; defecte particulare ale ochilor;
- urechi depărtate de cap;
- dentiţie anormală şi mai multe degete la mâini şi picioare.
Iniţial, Lombroso a afirmat că în procentaj de 60-70 % din criminali sunt "definiţi" de aceste stigmate.
La criticile aduse de contemporanii săi privind netemeinicia dovezilor sale, prin aceea că există în lume
suficient de mulţi indivizi cu asemenea stigmate care nu sunt criminali, Lombroso şi-a continuat
cercetările folosind pentru timpurile, de atunci tehnici şi aparate perfecţionate cum erau cele electrice. El
a examinat, faţă de predecesorii antropologi, un număr mai mare de părţi ale corpului (indexul cefalo-
spinal, indexul nazal, circumferinţă craniului şi a orbitelor, dimensiunile arcadelor, ale sinusului frontal),
descoperind alte genuri de "stigmate" specifice omului criminal:
- stigmatele constituţionale care constau în împrumutarea unor caractere proprii sexului opus;
- stigmatele fiziologice cum ar fi daltonismul, ambidextrie, tatuajele, insensibilitate la durere fizică;
- stigmatele psihologice - legate de activitatea creierului şi inteligenţei criminalului, care duc la lipsa
milei, a regretului şi iubirii, dar care fac să existe în comportamentul delicvenţilor:
- lenea;
- minciuna;
- nedreptatea;
- obscenitatea.
Aceste idei au fost cuprinse în ediţiile următoare ale lucrării "Omul delicvent", dar şi celelalte lucrări
intitulate: "Femeia delicventă", "Delicte vechi şi noi", "Omul alb şi omul de culoare", etc.
Deşi nu Lombroso a creat termenul de "criminal înnăscut" se crede7 că îi aparţine, deoarece el l-a folosit
în lucrările sale.
Potrivit acestei teze, Lombroso afirma "Criminalul se naşte criminal fiind determinat de forţe irezistibile care-
i domină corpul, cărora nu li se poate opune".
Către sfârşitul carierei sale, când celebritatea sa începuse să scadă, mai ales sub focul acuzaţiilor făcute
de reprezentanţii Şcolii sociologice lyoneze, sub influenţă discipolului său, Enrico Ferri, Lombroso a
acceptat existenţă şi altor tipuri de criminali decât cei înnăscuţi, ca: cel pasional, nebun, alcoolic
sau epileptic.
Toţi cercetătorii criminologi din zilele de azi recunosc meritul lui Cesare Lombroso de a fi fondatorul
Criminologiei ştiinţifice, opera sa bazându-se pe investigarea ştiinţifică cu metode adecvate a
criminalilor şi criminalităţii.

7Lygia Negrier-Dormont. Criminologie - op.cit. p. 51 "Expresia aparţine unui alt italian, Ferrorese, care l-a propus cu
mult mai înainte" (de a-l fi folosit Lombroso n.n.).
Prin concluziile sale, Lombroaso a fost întemeietorul unor teorii criminologice ulterioare, aşa cum
este cea a eredităţii.
Intre criticile aduse doctrinei lombrosiene, Raymond Gassin, în lucrarea citată enumera pe
următoarele:8
1) Nu s-a acoperit explicaţia delicventei în ansamblu: dacă la începutul acesta afirma că în procente,
criminalii sunt înnăscuţi 63-70 %, ulterior această proporţie a scazut la 30-35 %. ' '
2) Criminalul nu prezintă caracteristicile fizice "stigmatele" descrise de Lombroso. Prin cercetările
efectuate de Charles Goring, ale căror concluzii au fost publicate în lucrarea menţionată anterior,
"Condamnatul englez", cercetătorul britanic a infirmat teza lombrosiană.
3) Explicaţiile delicventei date de Lombroso au determinat un atac violent din partea Şcolii sociologice
care a demonstrat în egală măsură originile sociale ale crimei pentru oameni care sunt normali, fizic
şi mental.
4) Lombroso a neglijat totalmente cauzele de ordin social - neţinând seama că, de fapt, crima se
comite în societate. Un criminal înnăscut, trăind singur, rupt de colectivitate nu va fi niciodată criminal.

9. Obiectul de studiu al criminologiei?

Domeniul de cercetare al criminologiei este format din mai multe componente, acestea fiind criminalitatea,
crima, criminalul, victima şi reacţia societăţii faţă de criminalitate.

Criminalitatea, ca fenomen socio-uman, este abordată sub aspect cantitativ şi structural, Criminologia
studiind-o pentru a-i cunoaşte manifestările, regularităţile şi legităţile.
In acelaşi timp, cercetarea etiologică (cauzală) a criminalităţii, stabilind şi căile de diminuare a acesteia,
constituie o altă faţetă importantă a criminologiei, care îi dă acestei ştiinţe caracterul de ştiinţă aplicată.
Studiul criminalităţii, ca fenomen colectiv specific unei comunităţi naţionale sau regionale, este cunoscut în
literatura de specialitate sub numele de macrocriminologie .
Acest concept "Crima", reprezintă al treilea element al obiectului de studiu al criminologiei, fiind legat
aproape inseparabil de persoana criminalului. Infracţiunea, conform articolului 15 al noului Codului Penal este fapta
„prevazuta de legea penala, savarsita cu vinovatie, nejustificata si imputabila persoanei care a savarsit_o”.
Termenul de infracţiune este înlocuit în criminologie cu cel de "crimă" de la care de fapt, etimologic, îi vine
şi numele. Un alt concept utilizat în literatura de specialitate este cel de "acţiune criminală".
Emile Durkheim afirma în lucrarea sa "Regulile metodei sociologice" că "Noi numim crime toate actele
pedepsite şi mai definim crima obiectul unei ştiinţe speciale, Criminologia. 9
Totalitatea acestor fapte umane reprezintă criminalitate şi, ca elemente ale acesteia, criminologia le
analizează individual, le descrie, le stabileşte conexiunile şi caracteristicile în cadrul general al criminalităţii,
explicându-le cauzele şi condiţiile producerii lor.10
Spre deosebire de studiul criminalităţii care este de natură cantitativă, cel al crimei, ca fenomen individual,
este de natură calitativă, acesta fiind cunoscut în literatura de specialitate sub numele de micro-criminologie, în
opoziţie cu macrocriminologia.
O altă distincţie în abordarea criminologică a infracţiunii, faţa de criminalitate, este aceea ca în prima
situaţie studiul se face în strânsă legătură cu persoana criminalului, prin tehnici numite clinice, iar în cazul
criminalităţii, studiul se realizează în strânsă corelaţie cu factorii socio-economici care o determină, iar tehnicile cele

8 Ravmond Gassin - op.cit.pg. 136.

9
10
mai utilizate de cercetare sunt statisticile, anchetele şi celelalte tehnici împrumutate din sociologie şi psiho-
sociologie.

10. Ce reprezintă cifra neagră a criminalității?

Din totdeauna dimensiunile criminalităţii reale au fost şi sunt mai mari decât ale criminalităţii aparente.
Diferenţa dintre acestea este cunoscută şi sub numele de "cifra neagră a criminalităţii".
O astfel de diferenţă este posibilă fie datorită unor prevederi din legile penale, când anumite infracţiuni se
cercetează la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, fie datorită abilităţii infractorilor care, de multe ori,
depăşesc posibilităţile organelor judiciare de a descoperi astfel de fapte.
Dacă în situaţia criminalităţilor legale şi sesizate dimensiunile acestora sunt uşor de stabilit, în cazul "cifrei
negre", aşa cum afirmă şi criminologul austriac Seeling 11 "este greu de aflat dimensiunea criminalităţii reale
prin folosirea acestei cifre".
Amintim aici că în componenţa cifrei negre intră infracţiunile care trebuie să fie "căutate" (descoperite), în
special cele din categoria economico-financiară, cunoscute şi sub sintagma, "criminalităţii în afaceri", ca
evaziunea fiscală, corupţia şi delapidarea, care, de fapt fac parte din criminalitatea "gulerelor albe" comise de
persoane instruite, din sfera economiei de sat şi particulare, a administraţiei şi politicului.
Cu toate acestea, prin anchete psiho-sociale, folosind tehnicile moderne bazate pe interviuri, chestionare şi teste
(pe care le vom aborda în capitolul III al prezentului curs) administrate de specialişti calificaţi, ale căror date să
fie analizate şi concluzionate ştiinţific, cifra neagră a criminalităţii 12 poate fi cunoscută.

11. Definiția criminologiei.

O primă componentă a obiectului de studiu al criminologiei îl constituie un fenomen distinct al realităţii socio-
umane: Criminalitatea, fenomen pe care-l studiază cu metode şi procedee adaptate.
In privinţă noţiunii de criminalitate, se face distincţie între criminalitatea reală (săvârşită), criminalitatea
relevată (sesizată sau aparentă) şi criminalitatea legală (sau judecată).
Dimensiunile acestora sunt diferite, cea mai mică fiind cea judecată iar cea mai mare fiind cea reală.
a) Prin criminalitate legală înţelegem totalitatea infracţiunilor ca fenomen social, comise, descoperite şi
condamnate de organele judiciare şi înregistrate în statisticile oficiale.
b) Prin criminalitatea aparentă sau sesizată se înţelege totalitatea faptelor penale sesizate organelor
judiciare dar care includ şi pe cele pretinse ca fiind comise şi faptele ale căror autori au rămas neidentificaţi.
Şi dimensiunile acestei criminalităţi pot fi cunoscute deoarece faptele reclamate (sesizate) sunt şi ele
cuprinse în situaţiile statistice ale organelor de urmărire penală.
c)Criminalitatea reală sau săvârşită reprezintă totalitatea comportamentelor umane, interzise de legea
penală (înţelegând aici Codul Penal şi legile speciale) comise într-o perioadă determinată, într-un teritoriu naţional. 13

12. Ce reprezintă legea saturației criminale?

11
12
13
 In privinţa legii saturaţiei criminale, autorul afirmă că în anumite condiţii sociale şi fizice de normalitate se
înregistrează o stabilitate a dinamicii infracţionale, ea înregistrând creşteri deosebite numai în perioadele de
criză.

13. Care era rolul pedepsei în accepțiunea lui Enrico Ferry?

In privinţă pedepsei aplicate delicvenţilor Ferri consideră că aceasta reprezintă un mijloc de apărare a societăţii
faţă de crimă, ea fiind în acelaşi timp răspunsul pe care societatea îl dă criminalităţii.
Pedeapsa cu moartea era apreciată ca fiind inadmisibilă pentru o societate normală şi civilizată.

14. Ce reprezintă legea saturației criminale?

 Intrebarea 12
15. Care sunt măsurile cu caracter preventiv numite substitutive penale sugerate din
perspectiva
lui Enrico Ferry?
Substitutivele penale, în concepţia lui Ferri, sunt măsuri cu caracter economic, politic, legislativ şi administrativ,
menite să prevină criminalitatea
Acest concept a dovedit clarviziunea savantului cu privire la societate în general şi la fenomenul criminalităţii în
special.
Substitutivele penale, Ferri le împarte în trei categorii:
 economice, din care fac parte comerţul liberalizat şi bine organizat, libera circulaţie a persoanelor,
salarii corespunzătoare funcţionalilor publici, construirea de locuinţe salubre şi înfiinţarea de
organisme specifice asigurărilor sociale;
 politice, în care a inclus democratizarea societăţii, libertăţi politice şi cetăţeneşti şi adoptarea de legi
care să ducă la o administraţie locală bună;
 legislative şi administrative, care cuprind administrarea corectă a justiţiei, combaterea prostituţiei, a
alcoolismului, interzicerea spectacolelor obscene, etc.