Referat Istoria Gandirii Juridice Europene

UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU
FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA:
DREPT
DISCIPLINA:
Istoria gândirii juridice europene
Titlul referatului: Inchizitia și procedura
inchizitorială
COORDONATOR:
Profesor Universitar Doctor Manuel GUȚAN
Student:
Madan Iulian-Florin
Anul: I
Introducere
Inchiziția (din latină inquirere, a cerceta; inquisitio, cercetare) a fost un grup de

instituții/tribunale ecleziastice din cadrul sistemului Bisericii Catolice care intenționa să combată
public erezia comisă de creștini botezați. A debutat în secolul al XII-lea în Franța pentru a combate
disidența religioasă din partea catarilor și valdenzilor⁠. Alte grupuri i-au investigat pe franciscani,
husiți și pe beguini. În anii 1250, inchizitorii erau în general membri aleși din Ordinul Dominican,
înlocuind practica timpurie folosită de clericii locali ca judecători. Termenul medieval al Inchiziției
este definit de curțile de la mijlocul secolului al XV-lea.
De-a lungul Evului Mediu Târziu și Renașterii Timpurii, conceptul și scopul Inchiziției s-
a extins semnificativ pentru a combate Reforma Protestantă și Contra-Reforma Catolică. S-a extins
în alte state europene, rezultând Inchiziția spaniolă și Inchiziția Portugheză. Curțile inchizitoriale
spaniole și portugheze au operat de-a lungul imperiilor acestora ce cuprindeau colonii din Africa,
Asia și America, rezultând Inchiziția Peruviană și Inchiziția Mexicană. Inchiziția spaniolă și cea
portugheză s-au axat în particular pe convertirea cu forță a evreilor și musulmanilor la catolicism,
grupurile minoritare non-creștine fiind numeroase în Spania și Portugalia, rezultând persecuții
sângeroase.
Instituțiile Inchiziției au fost abolite la începutul secolului XIX, după războaiele

napoleoniene din Europa și după războaiele hispano-americane de independență. Instituția a
supraviețuit că parte a Curiei Romane, dar în 1908 a fost redenumită în Congregația Sacră Supremă
a Sfântului Scaun. În 1965 a devenit Congregația pentru Doctrina Credinței.
O formă specială a inchiziției era cea a bisericii catolice, care se ocupa cu procesele
ereticilor din Evul Mediu (inquisitio haereticorum respectiv inquisitio haereticae pravitatis), cu
înlăturarea și combaterea altor învățături care nu corespundeau intereselor și ideilor bisericii
romano-catolice și care erau condamnate ca idei eretice.
2
1, https://ro.wikipedia.org/wiki/Inchizi%C8%9Bie
2,Bartolome bennassar, „Inchiziia Spaniola secolele XV-XIX” Editura Politică, Bucureș ti, 1979 p.11
3, ibidem, pg.36
4, Natale Benazzi-Matteo D”Amico , „ Cartea neagră a Inchiziț iei” Editura, Saeculum I. O. București , 2001 pg. 5
5, Ibidem, pg.5
6, Bartolome bennassar, „Inchiziia Spaniola secolele XV-XIX” Editura Politică, București, 1979, pg. 63
7. Ibidem, pg.65-69
8, http://revistaprolege.ro/sistemul-acuzatorial-si-sistemul-inchizitorial-aparitia-ministerului-public/
La început aceste procese erau prezidate de clerul înalt, ca de exemplu de papă, care delega
episcopi, dar cu timpul, prin observarea lipsei eficienței proceselor s-a constituit pentru acest scop
cu timpul o instituție specială.
Instituția veche de la Roma, ca organ al Vaticanului, a fost denumită în anul 1908 Sacra
congregatio Romanae et universalis Inquisitionis seu Sancti Officii sau pe scurt Sanctum Officium.
În timpurile vechi ale creștinismului numai episcopii puteau să ia măsuri contra ereticilor.
În perioada următoare când creștinismul devine religie de stat, cei care propovăduiau învățături
străine, neacceptate de creștinism, au fost urmăriți și condamnați ca eretici. După edictul dat în
anul 380 de împăratul roman Teodosiu I (Theodosius cel Mare (347-395), primul condamnat a fost
teologul Prisciliano de Avila (340-385), care în anul 385 a fost executat în Trier ca eretic.
Inchiziția începe să funcționeze mai eficient prin anii 1100, la apariția în Italia și sudul
Franței a religiei dualiste antifeudale (care amenința scindarea bisericii catolice) propagată de
misionarii bogomili, religie care stă la baza religiei lombarde din regiunea Milano, adepții acestei
religii fiind urmăriți ca eretici.
Transformarea inchiziției într-o instituție se va petrece prin secolul XIII, folosindu-se

interpretări din biblie cu citate vechi, cel mai des citat fiind teologul antic Augustin de Hipona
(354-430) care susținea că ereticii numai cu forța pot fi aduși pe calea cea bună spre biserică.
Au avut loc în această perioadă diferite condamnări ale ereziilor, ca de exemplu

excomunicarea și lăsarea sufletului păcătos în seama diavolului, ca apostolul Pavel (în noul
testament).
Alt pretext de condamnare cita spusele lui Isus: „Dacă nu rămîne cineva în Mine, este
aruncat afară, ca mlădița neroditoare, și se usucă; apoi mlădițele uscate sînt strînse, aruncate în
foc, și ard” (Ioan: 15, 6). Inchiziția a aplicat aceste cuvinte din biblie cuvânt cu cuvânt, ca atare.
Metodă de schingiuire prin ridicare în aer cu ajutorul scripetelui, metoda era numită
Strappado
În perioada timpurie a creștinismului, existau învățături ca „Montanism” ce provenea de la
Marcion din Asia Mică (85-160) sau „Maniheism”, întemeiată de persianul Mani (216-277) în care
religia era impregnată de influența gnostică, învățături care au fost condamnate de biserica catolică
drept eretice.
Deja prin secolul II și III exista un consens în creștinism ca o variantă de religie care va fi
numită învățătura Sf. Ireneus din Smirna, Galia (135-202) dar va fi respinsă.
3
3, ibidem, pg.36
5, Ibidem, pg.5
7. Ibidem, pg.65-69
În secolul IV la Primul conciliu de la Niceea (325) s-au întâlnit episcopii din lumea creștină
pentru a hotărî care învățătură va fi definitiv acceptată, și după controverse intense, se despart
unele grupări de învățătura religioasă general acceptată. Pe atunci în afară de excomunicare,
biserica nu avea alte posibilități de sancționare.
Împăratul Constantin I (Constantin cel Mare) este cel care face legătura între religie și stat
folosind metodele de represiune ale statului pentru extirparea ereziei, și printr-o astfel de măsură
a împăratului va fi exilat Arius după Primul conciliu de la Niceea, considerat ca un pericol pentru
biserică. Din motive asemănătoare a exilat episcopul Atanasiu din Alexandria, un dușman
înverșunat al Arianismului, numeroși episcopi ortodocși.
La început teologul Augustin de Hipona, care a avut dispute înverșunate cu „donatiștii” (o
fracțiune creștină nord-africană), a încercat metoda convingerii, mai târziu el va recomanda
utilizarea forței prin maximele sale: „compelle intrare“ și „temperata severitas”, care va deveni
treptat mai severă utilizând biciuirea și în cazurile extreme pedeapsa cu moartea. Aceste metode
ale teologului din perioada antică târzie vor fi preluate de inchiziție. Dintre ele, două argumente
ale lui Augustin vor fi mai frecvent utilizate:
1. Unuia care s-a rătăcit, arată-i calea cea bună, dacă el refuză să o urmeze, atunci obligă-l ca
o dovadă de iubire creștinească a aproapelui tău. Ereticii sunt oi rătăcite pe care păstorul creștin cu
toiagul și ciomagul le aduce înapoi în turmă. Tortura este legitimă, pentru că ea nu strică sufletul,
ci numai carnea păcătoasă. În consecință era mai bine ca un eretic să fie ars, decât să urmeze un
drum greșit.
2. Ereticul are posibilitatea de a alege între: întoarcerea pe calea cea dreaptă, adevărată a
bisericii cu dragoste și încredere în Dumnezeu sau cea de schingiuire cu pierderea vieții.
Inchiziția a trecut însă cu vederea o precizare a lui Augustin și anume „Corrigi eos volumus,
non necari, nec disciplinam circa eos negligi volumus, nec suppliciis quibus digni sunt exerceri” -
„noi vrem ca să-i corectăm, să-i avem îndreptați și nu omorâți, noi dorim izbânda educației creștine
și nu moartea lor meritată” sau afirmația lui „Johannes Chrysostomos” (Ioan Gură de Aur)
„Condamnarea la moarte a unui eretic este o greșeală ireparabilă” această părere este împărtășită
și de Ambrosius din Milano și Martin din Tours.
În Evul Mediu a luat naștere, în paralel la Roma și în partea centrală a Franței, o biserică
cu caracter organizat. Chiar după împărțirea Franței, regii sau împărații rămân legați de creștinism
și biserică, iar grupările care se distanțau de aceasta erau privite ca un pericol pentru unitatea
bisericii și în general a ordinii.
4
3, ibidem, pg.36
5, Ibidem, pg.5
7. Ibidem, pg.65-69
Astfel, Heinrich der Löwe (Henric Leul) se oferă în anul 1147 să întreprindă o cruciadă
contra slavilor de Elba, creștinați parțial. De asemenea, până în 1150 are loc botezarea forțată a
evreilor, care a fost ulterior interzisă prin „Decretum Gratiani”.
Prigonirea și executarea la moarte a ereticilor, de către autoritățile feudale a existat deja în

Franța, Germania și Italia cu secole în urmă. Procesul ad-hoc al unui eretic fiind urmarea unei
declarații a unui martor. În anul 1184 a fost alcătuită o comisie pentru cercetarea cazurilor de
erezie, aceasta fiind o reacție a mișcării religioase a katharilor (curaților, între sec. XI-XIV, pornită
din sudul Franței), împotriva cărora s-au întreprins câteva cruciade și care au fost prigoniți sau arși
pe rug ca eretici.
La Conciliul din Tours, ținut în 1163 de Papa Alexandru III, s-a accentuat necesitatea unei
pedepse adecvate celor care se abat de la calea adevărată arătată de biserică. Astfel, papa Lucius
III (1181–1185) în colaborare cu Frederic I, Sfânt Împărat Roman (Barbarossa) la Conciliul din
Verona (1183), prin Bula papală „Ad Abolendam” hotărăște modul în care va fi pedepsit un eretic
(excomunicarea definitivă, cu pierderea tuturor drepturilor și proprietăților).
În anul 1199, papa trimite doi călugări cistercieni cu o împuternicire deplină de a supune
katharii din sudul Franței. În 1215, Conciliul al IV-lea Lateran a hotărât împotriva celor eretici,
osândindu-i la pierderea avutului, excomunicare și interzicerea îngropării în pământ sfințit.
În Cruciada Albigensiană (1209–1229), organizată de Papa Inocențiu al III-lea, papa

pretinde regelui Filip al II-lea al Franței (1180-1223) să întreprindă măsuri contra nobililor care au
acceptat religia kathară. Regele Franței, având relații încordate cu Sfântul Imperiu Roman, refuză
ducerea la îndeplinire a cererii papei. Astfel, papa solicită ajutorul grofului Raimund VI. von
Toulouse, care prin refuzul lui provoacă excomunicarea papală. La 22 iulie 1209, trupele trimise
în ajutorul cruciaților ocupă localitatea Béziers, urmând porunca „Caedite eos! Novit enim
Dominus qui sunt eius” „Să fie toți omorâți, Dumnezeu cunoaște pe aleșii săi”. Locuitorii vor fi
măcelăriți (20 000 de morți), după care urmează Carcassonne, care capitulează și cei rămași se
refugiază în păduri (aproape 500 de bătrâni, bolnavi sau copii). 400 din ei sunt spânzurați și o sută
sunt lăsați să părăsească orașul goi, despuiați de haine, („au luat cu ei numai păcatele lor”).
În anul 1224, împăratul Frederic a elaborat un edict de ardere a ereticilor, erezia fiind
considerată ca o jignire adusă monarhului pentru care era prevăzută pedeapsa cu moartea. Acest
edict fiind acceptat de papa Grigore al IX-lea (1167-1241) cu condiția ca numai biserica să poată
5
3, ibidem, pg.36
5, Ibidem, pg.5
7. Ibidem, pg.65-69
hotărî care eretic este recidivant și nu mai poate fi convertit; astfel, papa refuză să accepte
declararea ca eretic a orașului Milano care s-a răzvrătit împotriva împăratului.
La hotărârea Conciliului din Toulouse (1229) s-au înăsprit măsurile de pedepsire a

ereticilor prin descoperirea locurilor unde aceștia s-au refugiat. Celor care le ofereau adăpost sau
pomană, le erau dărâmate casele, confiscate bunurile, sau periclitate viețile. Pentru a obține
informațiile necesare s-a recurs la încurajarea denunțurilor secrete.
Formarea Inchiziției
Teologul italian Toma de Aquino (Tommaso d'Aquino) (1225-1274) a stabilit teoretic prin
fraza „Accipere fidem est voluntatis, sed tenere fidem iam acceptam est necessitatis” - „pentru
acceptarea și păstrarea credinței este necesară o hotărâre liberă și voluntară”, piatra de temelie a
inchiziției din Evul Mediu. Pedeapsa aplicată pentru erezie cere teologul să fie excomunicarea sau
pedeapsa cu moartea. În anul 1231, papa Grigore al IX-lea (1167-1241) formează o comisie
permanentă pentru combaterea ereziei, formată mai ales din călugări ai ordinului dominican.
Pedeapsa pe care o cere papa Grigore al IX-lea este închisoarea pe viață a ereticilor recidiviști.
Procesele intentate de inchiziție s-au extins și asupra vrăjitoarelor. Un acuzat avea, de

exemplu, libertatea de a-și acuza la rândul lui unii dușmani, și dacă acuzarea lui se dovedea reală
avea șanse de grațiere. Majoritatea cazurilor de erezie nu erau pedepsite cu moartea, ci prin
pedepse ca: obligația de a lua parte la slujbe, pelerinaje, cruciade, pedepse financiare, sau legarea
de stâlpul infamiei. Inchiziția din evul mediu s-a limitat geografic la Europa centrală și sud-vestică,
în Anglia sau peninsula Scandinavă fiind numai cazuri izolate.(1)
„ Noi prin grația divina, Inchizitor general, cu încredere în scrisorile de recomandare și în

dreapta voastă conștiință , vă facem , va numim , va creăm și vă instituim inchizitor apostolic
împotriva depravării eretice si apostaziei în tribunalul Inchizițiri în districtul jurisdicția lui. Și va
investim cu puterea și facultatea de a ancheta toate persoanele,oricare ar fi ele , barbat sau femeie
, în viață sau decedate ,absente sau prezente, de oricare stare condițile preorogative de demnitate
6
3, ibidem, pg.36
5, Ibidem, pg.5
7. Ibidem, pg.65-69
absolvite sau nu, rezidente sau cu domiciliu temporar în orașele, târgurile și din satele din districtul
respectivcare s-au făcut vinovate, suspecte sau dezonorate, prin delicte și crime de erezie și
apostazie și pe toți incitatori,apărători și tăinuitorii lor. Și pentru ca să porniți împotriva lor, și a
fiecăruia dintre ei, procese potrivit legii și Sfintelor Canoane…”(2)
„Este o problemă cunoscută în toată lumea.nu ne rămâne decât să punem în revistă un mic
tablou istoric.
Regii Catolici au moștenit fiecare, în 1474 și 1479, cele două regate ce treceau printr-o
perioadă dificilă. Pentru a-și întări puterea trebuiau cocncomitent să țină în frâu o nobilime
turbulentă care-și consolidase poziția în timpul războaielor din secolul al XV-lea, să-și
însănătășească finanțele, să creeze instituții de control politic și social și să asigure unitatea
religioasă Spaniilor.
Pe atunci în Spania conviețuiau trei comunitați religioase: creștinii , mulsulmanii și evreii.

Conviețuire foarte veche, adesea dificilă, dar câteodată rodnică și pașnică.”(3)
„Inchiziția apare ca instituție la sfârșitul secolului al XII-lea și începutul celeu de al XII-

lea și acționează cu intensitatea diferită, până la jumtatea secolului al XVIII-lea. În această
perioadă și-a modificat înfățișarea adaptându-și instrumentele de care se folosea, schimbându-și
obiectivele și strategiile întreținând relați diferite cu puterea politică, vreme de cinci secole.”(4)
„Inchiziția ia nastere în anii 1180 și 1231 când capată o formă bine definită, în ambianța
luptei împotriva ereziei catare. Dupa secolele creștinismului unitar,se dezvoltă în jurul Franței, în
special, în regiunile dimprejurul ei, o erezie care își manifestă imediat capacitatea de difuzare și
prozelitism în sânul noilor clase sociale, apărute în urma renașterii urbanismului și a economiei
după anul 1000. Pentru Biserică evenimentul devine înfricoșător: pentru prima data după
nenumărate secole, apare o formă organizată de religie alternativă la cea oficială; catarii înființează
o adevărată Biserică proprie, cu toate atributele ei, preoți, ritualuri, rugăciuni, cărți în care sunt
stabilite principii de bază a doctrinei. În mod preventiv de a fi folosită forța prentru reprimarea
ereziei: pedeapsa cu moartea , confiscarea bunurilor acuzatului și în ultimă instanță folosirea
torturii, devin în mod progresiv instrumente obișnuite. Hotărâtoare pentru afirmarea rolului
Inchiziției este însă cruciada victorioasă împotriva catarilor (1212-1229): după înfrângerea lor
militară apare intr-adevar necesitatea supravegherii unui dușman ce se poate ascunde în spatele
unor înfățisări sub fațada unei adeziuni mincinoase la religia oficială.”(5)
Istoricii deosebesc patru manifestări a inchiziției:
1. Inchiziția medievală (1184–sec. XVI), , care include:

7
3, ibidem, pg.36
5, Ibidem, pg.5
7. Ibidem, pg.65-69
(a) Inchiziția Episcopală
(b) Inchiziția Papală
2. Inchiziția spaniolă (1478–1834)
3. Inchiziția portugheză (1536–1821)
4. Inchiziția romană (1542 – c. 1860)
Procedura Inchizitorială
„Prezența remarcabilă a Inchiziției pe întregul teritoriu ( Inchiziția Spaniolă) , instalarea
trainică a tribunalelor permanente bine repartizate în țară,în sfârșit, sistemul vizitelor-toate acestea
nu înseamnă deloc, așa cum am vazut, că Inchiziția ar fi fost o instituție descentralizată sau, cu atât
mai puțin regionalizată. Chiar din primul secol al istoriei ei , a fost, dimpotrivă, un model de
centralizare. Cu o structură piramidală a puterii,cu un caracter foarte modern, ea actionat cu o
eficacitate excepțională care a făcut din ea nu numai aliatul privilegiat a catolicismului roman, ci,
mult mai mult, un element esențial al aparatului de stat.
E absolut inutil sa insistăm asupra certitudinilor și să repetăm ceea ce alți au spus foarte
bine. Toată lumea știe că Inchiziția a fost de timpuriu condusă de un consiliu, denumit în 1483
Consilu Inchiziției Supreme și Generale, pe scurt Suprema. Firește era vorba de un tribunal
ecleziastic supus autorității papale, dar ne va fi mai usor să dovedim că această dependență era mai
mult teoretică decât reală. ”(6)
Inchiziția – Putere centralizatoare : Supravegherea ierarhiei
„Consiliu Suprem al Inchiziției, al cărui membri erau(realmente) numiți de rege, desfășura

o intensă activitate: consilierii se întruneau luni, miercuri și vineri dimineață; marți, joi și sâmbătă
seara.
Sarcinile Consiliului erau numeroase: el elabora instrucțiunile cărora trebuiau să se

conformeze tribunalele provinciale, cum ar fi celebrele intrucțiuni ale lui Deza din 1500 sau ale
lui Valdes din 1561; el le modifica sau le completa în funcție de conjunctura politică sau religioasă.
De la sfârșitul secolului al XIV-lea, ăn special, Consiliu a îndrumat și reorientat permanent
8
3, ibidem, pg.36
5, Ibidem, pg.5
7. Ibidem, pg.65-69
activitatea tribunalelor din provincie prin intermediul faimoaselor cartas acordadas , veritabilele
circulare al căror conținut era pregătit și hotărât în sesiunile Supremei.
Consiliu judeca cauze în apel, examina întodeauna cauzele cele mai grave, cele care
antrenau o condamnare la moarte, și comuta adesea pedepsele capitale în pedepse cu închisoare
sau galere pe viață; el arbitra și în cazurile de vot contradictoriu, destul de
frecvente în procesele importante; în sfârșit , îi judeca pe membrii Sfântului Oficiu ale căror crime
erau dovedite, de exemplu familiares vinovați de asasinat.
Suprema nu ezita să controleze activitatea unui tribunal sau activitatea pesonală a fiecărui
inchizitor. Ea îl însărcina pe unul dintre membrii ei cu o misiune de inspecție sau, mai frecvent,
încredința un inchizitor de la un alt tribunal acestă misiune, acordându-i dpeline puteri pentru a-și
putea duce la bun sfârșit ancheta. La încheierea misiunii inchizitorul întocmea un raport amănunțit
pe care îl înaintea Supremei: raportul putea antrena destituirea sau mutarea „cuvioșilor părinți” a
căror activitate nu era statisfăcătoare.
La anchete inspectorii foloseau un chestionar-model cu 49 de întrebări pe care le puneau

martorilor. Informațiile pe care doreau să le obțină vizau exercitarea funcțiilor inchizitoriale:
sârguința și competența inchizitorilor. Ca de exemplu:
1. Care era comportarea acestora față de acuzați?

2. Au ezitat să deschidă procese împotriva anumitor suspecți?
3. Au controlat marturiile?
4. Au folosit tortura fără să dețină suficiente probe?
Dar ancheta se interesa și de persoana inchizitorilor, de moralitatea lor: care erau realțiile
dintre ei? Aveau concubine cunoscute public sau întrețineau relații cu deținutele, nevestele sau
fiicele celor acuzați? Puteau fi corupți? Au vizitat districtul lor în mod regulat sau nu?
Inspecția presupunea câteva luni de anchete și prilejuiau întocmirea unui raport voluminos.
Cel întocmitla Sevila în 1628 număra 1023 coli, adică peste 2000 de pagini. Raporul conținea o
listă a plângerilor reținute împotriva fiecărui membru al personalului: de exemplu, raportul
întocmit după ancheta din 1577 la Cordoba prezenta următoarele plângeri:
 2 împotriva inchizitorului licențiat Andres de Alba(devenit inchizitor de

Valladolid);
 3 împotriva inchizitorului licențiat Alonso de Reynoso(devenit inchizitor de
Toledo);
9
3, ibidem, pg.36
5, Ibidem, pg.5
7. Ibidem, pg.65-69
 18 impotriva inchizitorului licențiat Francisco Gasca Salazar(devenit inchizitor de
Zaragoza)
 20 împotriva inchizitorului dr. Alonso Lopez, rămas la Cordoba;
 13 impotriva inchizitorului licențiat Juan de Portella, rămas în Cordoba;
 7 împotriva lui Juan Lopez de alegria, notar secret;
 7 împotriva lui Sebastian Camacho, notar secret;
 4 împotriva lui Alonso Gallego de la cueva, notar al sechestrelor.
Suprema dispunea, astfel, de un extraordinar dosar personal pe care îl folosea la orientarea
carierei oamenilor, la promovarea sau distrugerea lor. Ăn ceea ce-l privește pe istoric, el descoperă
oamenii, smulge masca cu care inchizitorii apar în tribunal.” (7)
„Prima sistematizare a procedurii inchizitorii a fost făcută printr-o serie de decrete, de către
papa Inocențiu al III-lea. În septembrie 1198 acesta a condamnat pentru simonie un arhiepiscop în
urma unei anchete.
În prealabil, a analizat toate cele trei moduri de urmărire cunoscută la acea dată: acuzarea
precedată de notificare legitimă și de acceptarea pedepsei talionului, denunțul precedat de o pedepsire
indulgentă și ancheta care procedează în mod evident la stabilirea adevărului. Sesizarea se face fie prin
zvon public, fie prin denunț.
Procedura a fost consacrată la Conciliul Lateran IV în 1215 și reluată în Liber extra de

Grigore al IX-lea, în 1234.
Statornicirea unei proceduri de anchetă în cadrul bisericii a determinat comunitățile urbane
să revină la viziunea romană a unei justiții publice care consideră reprimarea faptelor antisociale
drept o necesitate publică, o acțiune binevenită ce corespunde intereselor generale ale societății.
Spre sfârșitul secolului XIII procedura inchizițională este preluată de jurisdicțiile laice.
Orice deținător al dreptului de justiție, interesat de executarea amenzilor și a confiscărilor

rezultate din reprimarea infracțiunilor, este ținut să facă dreptate sub controlul din ce în ce mai
strict al regalității.
De aici apariția în cadrul domeniilor senioriale, care erau și circumscripții judiciare, a unor
procurori, cel mai adesea denumiți fiscali, cu rolul de agenți însărcinați să apere interesele
seniorului, dar și să denunțe și să urmărească crime și delicte.
Chiar dacă ordonanțele regale nu permit o datare exactă a apariției Ministerului Public în
secolul XIV, procurorul este o prezență obișnuită în cadrul jurisdicțiilor penale.
10
3, ibidem, pg.36
5, Ibidem, pg.5
7. Ibidem, pg.65-69
Ordonanțele din 1254 și 1256, prin care se instituia obligația pentru funcționari (officiers)
de a depune jurământul, nu îi menționează pe procurori.
Deși existența și atribuțiile procurorilor sunt în mod evident anterioare, Ordonanța din 23
martie 1303 emisă de Philippe cel Frumos, referitoare la reformarea regatului, este considerată
<<actul de naștere >> al Ministerului Public.
Aceasta impune ca procurorii, ca și ceilalți participanți la actul de justiție (officiers de

judicature), să depună un jurământ deschis și în comun, în fața clerului și laicilor, ale cărui prime
dispoziții sunt următoarele (art. 15):
„Mai întâi ei vor jura că pe timpul cât vor fi în funcție sau însărcinați cu administrația care le-a
fost încredințată, vor face o dreaptă judecată tuturor persoanelor, mari și mici, străine sau din
partea locului, de orice condiție ar fi și indiferent de obiectul cauzei și fără deosebire de persoană
sau de cetățenie, servind și păstrând cu grijă uzanțele și cutumele aprobate. Ei vor jura cu bună
credință să servească dreptul nostru fără a aduce prejudiciu dreptului altuia …”
Cu timpul, activitatea Ministerului Public va deveni indisolubil legată de combaterea criminalității.
În concluzie, Inchiziția și procedura inchizitorială reprezintă temeiul unei strategi juridice

ca un model strict de urmat în anumite ,mai putin, în ziua de azi , modul de aplicare a pedepsiei cu
tortura.
11
3, ibidem, pg.36
5, Ibidem, pg.5
7. Ibidem, pg.65-69

Referat Istoria Gandirii Juridice Europene

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Referat Istoria Gandirii Juridice Europene

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

Inchiziția (din latină inquirere, a cerceta; inquisitio, cercetare) a fost un grup de

Instituțiile Inchiziției au fost abolite la începutul secolului XIX, după războaiele

Transformarea inchiziției într-o instituție se va petrece prin secolul XIII, folosindu-se

Au avut loc în această perioadă diferite condamnări ale ereziilor, ca de exemplu

Prigonirea și executarea la moarte a ereticilor, de către autoritățile feudale a existat deja în

În Cruciada Albigensiană (1209–1229), organizată de Papa Inocențiu al III-lea, papa

La hotărârea Conciliului din Toulouse (1229) s-au înăsprit măsurile de pedepsire a

Procesele intentate de inchiziție s-au extins și asupra vrăjitoarelor. Un acuzat avea, de

„ Noi prin grația divina, Inchizitor general, cu încredere în scrisorile de recomandare și în

Pe atunci în Spania conviețuiau trei comunitați religioase: creștinii , mulsulmanii și evreii.

„Inchiziția apare ca instituție la sfârșitul secolului al XII-lea și începutul celeu de al XII-

1. Inchiziția medievală (1184–sec. XVI), , care include:

Inchiziția – Putere centralizatoare : Supravegherea ierarhiei

„Consiliu Suprem al Inchiziției, al cărui membri erau(realmente) numiți de rege, desfășura

Sarcinile Consiliului erau numeroase: el elabora instrucțiunile cărora trebuiau să se

La anchete inspectorii foloseau un chestionar-model cu 49 de întrebări pe care le puneau

1. Care era comportarea acestora față de acuzați?

 2 împotriva inchizitorului licențiat Andres de Alba(devenit inchizitor de

Procedura a fost consacrată la Conciliul Lateran IV în 1215 și reluată în Liber extra de

Orice deținător al dreptului de justiție, interesat de executarea amenzilor și a confiscărilor

Aceasta impune ca procurorii, ca și ceilalți participanți la actul de justiție (officiers de

În concluzie, Inchiziția și procedura inchizitorială reprezintă temeiul unei strategi juridice

S-ar putea să vă placă și