Universitatea București

Specializare Științe Politice

Raporturile instituționale dintre domn și clasa politică între anii 1831-1866

Coordonator științific
Lect.Univ.Dr.L.Livadă Student
Catană Lavinia

București
2023

1
 I.1 Definirea instituțiilor și identificarea raporturilor dintre acestea

Regimul politic al unei țări reflectă cadrul de dezvoltare socială, economică și

politică a acestuia la un moment dat stabilind forma de guvernământ și organizarea statală
iar pe de altă parte drepturile și obligațiile cetățenilor.
Regimurile politice sunt în măsură să evidențieze evoluția țării în raport cu
partidele politice, grupurile politice, ce au luat naștere pe scena politică reflectând raportul
de interese dintre societăți. Sistemul de reguli cu privire la activitatea politică s-a făcut
cunoscut în România încă din timpul regimurilor turco-fanariot și habsburgic. Formele sale
de evoluție dar și efectele sale au început încă din anul 1717 atunci când idealul politic a
luat o întorsătură nefastă odata cu înlăturarea lui Ștefan Cantacuzino ultimul domn
pământean ce a pus bazele politice în România și a asigurat reglementările situațiilor
interne care au asuprit țara încă de la începutul domniei sale1.
Epoca fanariotă a dispus conservarea mecanismului de stat și a declinat politica
externă și internă în favoarea Imperiului Otoman având rolul decisiv de a decide cu privire
la soarta țării dirijând printre altele și tratativele diplomatice. Fenomenul de expansiune ce
a fost extins de Imperiul Otoman a dispus tratarea cu superioritate a tuturor deciziilor ce
erau luate de sultan care de regulă toate aceste decizii trebuiau luate în țara românească de
către un domnitor numit de poporul român însă toate aceste evenimente nefaste au fost
unele de neînlăturat2.
Regimul turco-fanariot a coagulat toate relațiile externe și a limitat suveranitatea
statului nostru ce a fost puternic tulburat de toate deciziile otomanilor, iar calitatea oficială
a acestui regim a fost aceea de a se respecta toate măsurile social economice ce erau luate
de poarta otomană.
Sistemul relațiilor politice din România în a doua jumătate a secolului XVIII a
cunoscut importante transformări prin schimbarea caracterului politic de către Imperiu
Otoman care a decis modificarea formațiunilor statale dar și controlarea suveranității
provocând o anxietate profundă sistemului nostru politic dar si vechilor tradiții românești.
Ideologia implementată adoptată de poarta Otomană a determinat aplicarea unor
reguli destul de aspre tulburând organizarea politică dar și haina vechilor principii
ideologice ale Țărilor Române din toate încheieturile.

1
Florin Negoiță, Istoria administrației publice în România, Editura Universul Juridic, București, 2011, pp
60-61.
2
Idem pp. 62-63.
2
 Din punct de vedere juridic imediat după instaurarea la conducerea țării a lui
Alexandru Ioan Cuza, adunarea electivă era un organ al puterii legislative care a fost
constituit pe data de 24 ianuarie 1862 prin contopirea Adunării Elective a Țării Românești
cu cea a Moldovei.
De fapt, adunarea electivă a fost constituită încă din anul 1859 atunci când pe data
de 24 ianuarie a aceluiasi an, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al țării românești.
Organizarea statală pe baza planului legislativ și juridic conform convenției de la Paris din
anul 18583.
Atât puterea legislativă cât și cea executivă aparținea domnului iar puterea
judecătorească aparținea unei instanțe supreme precum Înalta Curte Judecătorească sau
altor instanțe inferioare ce existau în principat.
Domnul era ales pe viața iar condițiile pentru a candida la domnie erau
următoarele: împlinirea vârstei de 35 de ani, să dețină un venit funciar de 3000 de galbeni,
să fi ocupat funcții publice timp de 10 ani sau să fi fost deputat4.
La rândul său domnitorul avea următoarele atribuții: numea miniștri, promulga
legile, avea dreptul de garanție și de micșorare a pedepselor, si numea funcționarii publici.
Miniștrii numiți de domnitor funcționau în baza responsabilității ministeriale și mai precis,
orice act care era semnat de domnitor nu era valabil fără semnătura ministerului de resort
care purta răspunderea respectării legilor5.
Puterea legislativă era împărtită între domn și Adunarea Electivă care era aleasă pe
un termen de 7 ani pe baza unui sistem electoral censitar foarte restrictiv. Pe de altă parte,
Adunarea legislativă avea dreptul de a dezbate legile, fără a avea dreptul de inițiativă a
asupra acestora deoarece însuși domnul era cel care hotăra cu privire la reglementarea
legilor pe plan național.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a început în anul 1859 si a luat final în anul 1865
atunci când a fost înlăturat de la conducerea României iar în locul său a fost adus
principele Carol I.
Înlăturarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza a fost datorată clasei politice liberale
din timpul acelei perioade deoarece a considerata că la conducerea statului român este
nevoie de un principe străin care avea să devină mai apoi rege.

3
Vlad Georgescu, Istoria Românilor , Editura Humanitas, București, 1992, pp. 41-42.
4
Idem pp. 43-44.
5
Mihai Bărbulescu, Istoria României, Editura Corint, București, 2005, pp. 34-35.
3
 Monarhia reprezintă un sistem politic în care puterea este simbolizată de o singură
persoană denumită monarh, care după cum bine știm a fost o formă obișnuită de guvernare
în perioada antică și medievală6.
În România a avut parte de un asemenea regim încă din anul 1866 când după
înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza de către o coaliție politică puternică din Partidul
Național Liberal și Partidul Conservator toate problemele de interes public din România au
început încet, încet să se restabilească. Prin puternica lovitură de stat instituită de liberalii
radicali și anume Ion C. Brătianu și C. A. Rosetti l-au silit pe Cuza să abdice și să ia calea
exilului.
Conducătorii loviturii de stat au decis formarea unui guvern provizoriu, astfel
puterea executivă a fost încredințată unei Locotenențe Domnești fiind formată din Nicolae
Golescu fost Ministru de Interne în perioada lui Cuza și Lascăr Catargiu unul dintre
fruntașii conservatori.
Marile Puteri după toate aceste convulsii politice au cerut respectarea tratatelor și
celelalte înțelegeri care afectau principatele române și mai precis fac referire la Tratatul de
la Paris și Conveția de la Paris ce făceau referire la stabilirea protectoratului asupra
Principatelor.
Marile Puteri l-au recunoscut pe Carol ca domnitor al României la cumpăna anilor
1866-1867 neimpunând nici un fel de condiții, astfel în cadul alegerilor din anul 1866 noua
Cameră a Deputaților a îmbrățișat proiectul de constituție, îmbrățișat de consiliul de stat și
a aprobat în unanimitate pe 11 iulie 1866 Constituția pe care Carol a promulgat-o în ziua
următoare.
Sistemul parlamentar instituit în anul 1866 diferea foarte mult de cel al lui Cuza,
legislativul devenind un partener destul de egal cu Domnitorul în privința elaborării legilor
iar potrivit noii constituții adoptate pentru a căpăta putere de lege proiectele trebuiau
aprobate atât de Legislativ cât și de către Domnitor, deoarece ambii aveau dreptul de a
iniția o legislație cu excepția proiectelor de lege referitoare la venituri și cheltuieli.
Celelalte prerogative ale Domnitorului au fost și ele diminuate față de puterea
legislativă, acesta putea exercita doar acele puteri acordate lui în mod expres de Constituție
și care erau coordonate prin decret însă Domnitorul și-a păstrat adevărata putere de
cârmuire a întregii mașinării politice7.

6
Michael G Roskin, Știința Politică O Introducere, Editura Polirom, București, 2011, pp 32-33.
7
Florin Negoiță, Istoria administrației publice în România, Editura Universul Juridic, București, 2011, pp
62-63.

4
 Potrivit legilor fundamentale Domnitorul avea dreptul să supună aprobării
parlamentului propriile sale proiecte de lege și putea opune vetoul său altora având și
dreptul de a convoca și de a dizolva Adunarea sau Senatul însă această prerogativă era
limitată atunci când Parlamentul se întrunea în sesiuni de cel puțin trei luni, însa cu toate
acestea Domnitorul era declarat de a nu fi răspunzător pentru actele sale.
Miniștrii erau răspunzători și nici un act al Domnitorului nu era valabil dacă nu era
contrasemnat de către un ministru, Domnitorul fiind cel care numea și destituia miniștrii
acestea fiind răspunzători față de el. Constituția adoptată în anul 1866 semăna cu legile din
Europa Occidentală iar principalul izvor de inspirație a fost Constituția belgiană din 1831
și mă refer atât în privința formei cât și din punct de vedere al conținutului8.
Constituția de la 1866 a fost adoptată în sânul unei societăți mijlocii care nu era
pregătită de toate aceste constituiri legislative care au venit imediat după toate fibrilațiile
politice ce au rezultat în urma revoluției de stat iar noile principii politice învederau cu
claritate menținerea structurilor constituționale și reabilitarea în totalitate a cadrului politic
din România.
Domnitorul câștigase rolul în Parlament prin dreptul său de dizolvare a
Legislativului dar își câștigase și dreptul de numire al unui prim-ministru, astfel guvernul
era o creație a executivului și nu a Parlamentului deci soarta guvernului depindea și ea la
rândul său de către Domnitor, devenind o forță decisivă pentru Parlament și toate grupările
politice.
Regele deținea un important rol la rezultatul alegerilor, și în virtutea prerogativelor
constituționale de numire a viitorului prim-ministru, astfel îndatorirea prim-ministrului ales
era aceea de după constituirea cabinetului să organizeze alegerile pentru o nouă Cameră și
un nou Senat dar această îndatorire aparținea Ministrului de Interne care mobiliza prefecții
de județe și restul aparatului administrativ9.
Constituția revizuită în anul 1884 a întărit protecția drepturilor cetățenilor care
puteau da statul în judecată și mai precis mă refer la organele administrative pentru
încălcarea drepturilor ce erau reglementate în Constituție. Legislația din anul 1905 a întărit
aspectele principiului separării puterilor în stat prin soluționarea plângerilor de Curtea de
Casație împotriva abuzurilor comise de aparatul de stat.
Odată cu noile adoptări legislative inamovibilitatea judecătorilor a fost redusă la
tăcere deoarece atât regele cât și consiliul de miniștrii influențase destul de mult

8
Idem pp 82-83.
9
Idem p 84.

5
compoziția magistraturii deoarece interesele statului erau mai presus de orice iar partidele
politice au fost cele care au propulsat mașinăria complexă a guvernării care de regulă nu a
respectat spiritul legilor.
Regimul monarhic instalat în România a pătruns destul de adânc în emisferele
politice și sociale dar odată cu instaurarea sa a fost dovedit a fi unul de succes deoarece
toate evoluțiile României au fost dobândite în timpul acestuia oglindind în inima istoriei
noastre naționale luptele cele mai acerbe purtate de poporul român împotriva marilor
imperii.
Odată cu reabilitarea spectrului politic prin menținerea sistemului bicefal format
din Partidul Conservator și Partidul Național Liberal, dorințele aprinse ale românilor de
sub dominație străină au fost îndeplinite destul de rapid iar singurul organism politic care a
constituit unitatea națională a fost Conferința de pace de la Paris ce a deschis drumul de
evoluție a popoarelor, dar principiile de bază ale României au fost acelea de a se constitui
liber și independent.
Prim-ministrul dar și ceilalți miniștri trebuiau să păstreze relațiile de formă si de
fond cu Parlamentul iar dacă această activitate nu era exercitată tot guvernul era nevoit să
demisioneze, regele numea succesorii acestora însă noile mecanisme politice nu prea
funcționau atâta timp cât nu exista o compatibilitate între ele.
Odată cu făurirea statului național unitar a fost constituită și politica externă și
internă din țara noastră dar drepturile noastre au fost recunoscute la Conferința de pace de
la Paris Versailles urmând ca România să devină membră a Ligii Națiunilor cu ajutorul
marelui om politic diplomat Nicolae Titulescu.
Regimul monarhic din România încă de la instalarea sa și odată cu adoptarea
primei constituții din anul 1866 și ulterior schimbată în anul 1923 a cunoscut importante
modificări din punct de vedere politic și social, astfel după reglarea tuturor tensiunilor
sistemul politic anxios de dinainte de 1918 începuse ușor ușor să își revină10.
Pe 27 martie 1923 a fost votată noua constituție a României urmând să fie publicată
în Monitorul Oficial pe data de 29 martie 1923. Noua Constituție adoptată a modificat 21
de articole din conținutul celei de la 1866, au fost incluse 24 de articole noi, iar cele 87 de
articole vechi au rămas neschimbate11.

10
Florin Negoiță, Istoria administrației publice în România, Editura Universul Juridic, București, 2011, pp.
64-65
11
Manuel Guțan, Istoria administrației publice românești, Editura Hamangiu, București, 2006, pp 34-35.

6
 Concluzii

Analizând dimensiunile politico-juridice din România am ajuns la următoarele

concluzii: societatea românească a trecut prin multe transformări politice dar și juridice
încă din perioada regimului turco-fanariot atunci când au fost cunoscute toate efectele sale
ce au defăimat idealurile acestei societăți.
Perioada regimului monarhic dar și apariția primei constituții de la 1866 au clasat
principalele evoluții pe România le aștepta timp de foarte mulți ani dar odată cu dereglările
politice care au început să apară după dictatura din anul 1938 se vedea tulburarea regimului
monarhic din România dar și epuizarea acestuia care a dispărut odată cu abdicarea regelui
Mihai pe 30 decembrie 1947.
Constituția de la 1923 a fost defapt o revizuire a celei de la 1866 pentru a crea o
adaptare la noile aspirații politice, economice și sociale ce au survenit imediat după Marea
Unire de la 1918 formulând cu multă claritate principiul suveranității naționale prin
declararea statului român național, unitar și indivizibil, al cărui teritoriu este inalienabil.
De asemenea ideea principiului suveranității reiese faptul că puterea politică
aparține națiunii care o exercită prin reprezentanții săi aleși de corpul electoral prin vot
universal, direct, secret și obligatoriu. Au fost preluate drepturile și libertățile democratice
care erau dispuse anterior, dar pe de alta parte dreptul de proprietate numai era un drept
absolut cum era în cadrul constituției de la 1866 dreptul de proprietate căpăta o funcție de
utilitate socială statul având dreptul de a exploata zăcămintele miniere dar și bogățiile
subsolului.
Pe lângă toate aceste dispoziții au fost menționate principiul democratic al separării
puterilor în stat fiind integrate în constituție și modificările care au existat încă din anul
1917 cu privire la corpul electoral și Adunările legislative. A fost introdus controlul
preventiv al legilor odată cu înființarea Consiliului Legislativ dar și controlul represiv prin
Curtea de Casație și justiție singura instanță competentă care avea dreptul de a judeca
constituționalitatea legilor și a le declara inaplicabile pe cele pe cele contrare legii
fundamentale aflate în vigoare

7
 Bibliografie

1. Bărbulescu, Mihai, Istoria României, Editura Corint, București, 2005.

2. Georgescu, Vald, Istoria Românilor , Editura Humanitas, București, 1992.
3. Guțan, Manuel, Istoria administrației publice românești, Editura Hamangiu,
București, 2006.
4. Negoiță, Florin, Istoria administrației publice în România, Editura Universul Juridic,
București, 2011.
5. Rokin, Michael, Știința Politică O Introducere, Editura Polirom, București, 2011.