Curs nr.

13
REGIMUL MONARHIEI CONSTITUŢIONALE ÎN ROMÂNIA (1866-1876).
INSTAURARE ŞI ORGANIZARE

Deloc revoluţionară şi cu atât mai puţin naţională, cum a fost etichetată sau justificată în
epocă şi mai târziu, acţiunea conspirativă din 11 februarie 1866 – întemeiată formal pe ultima
cerinţă neîmplinită a Adunărilor ad-hoc, ca şi pe speranţa în sprijinul politico-diplomatic şi
economic extern, ce ar fi trebuit să însoţească prezenţa prinţului străin pe tronul României – n-a
avut darul (cel puţin în primii ani) de a linişti spiritele. Dimpotrivă, ea a sporit tensiunea deja
existentă în plan european, putând determina serioase complicaţii politice pentru ţară. Conferinţa
puterilor garante, deschisă la Paris, la sfârşitul lunii februarie, a reliefat deja intenţia Turciei,
Austriei şi Rusiei de a se reveni la separaţia internă a Principatelor prin impunerea regimului
Convenţiei de la Paris. Iar în interior, mişcarea separatistă de la Iaşi, provocată şi întreţinută – se
pare – de Rusia, ca şi frământările sociale din lumea satelor ilustrate îndeosebi prin răscoala
grănicerilor, au reliefat primejdia ce ameninţa unitatea şi integritatea statului român.
După votarea legii tocmelilor agricole - care admitea execuţia silită a ţăranilor ce nu-şi
onorau obligaţiile - şi a legii de organizare a gărzii civice, vechea Adunare electivă a fost
dizolvată, iar Corpul ponderator închis. Noua Adunare, aleasă la 9/21 aprilie şi din care au fost
excluşi partizanii lui Al.I. Cuza (Kogălniceanu fiind invalidat în două rânduri, deşi obţinuse
voturile necesare ale electoratului din judeţul Fălciu şi, respectiv, din oraşul Galaţi), a proclamat
pe Carol I de Hohenzollern drept prinţ al României la 10 mai 1866.
Deşi era anunţată ca Adunare legiuitoare, noua Adunare a fost transformată abuziv în
Constituantă, fiindu-i prezentate apoi spre dezbatere de către Locotenenţa domnească, proiectul
de Constituţie şi proiectul de lege electorală, la 1 şi, respectiv, 3 mai 1866. Iniţial, proiectul de
Constituţie fusese întocmit de Consiliul de Stat în vremea lui Cuza, dar în cursul dezbaterilor ce
au avut loc între 17 şi 29 iunie, textul a suferit modificări, fiind adoptat în unanimitate la 29 iunie
şi promulgat drept Constituţie a României, de către Carol I, la 1 iulie.
Întocmită după modelul Constituţiei belgiene din anul 1831 – considerată atunci model
de constituţie burgheză – Constituţia din anul 1866 s-a impus ca un act de afirmare a voinţei
naţionale, ca operă a românilor înşişi, impusă fără avizul prealabil al puterilor garante,
oficializând numele ţării, România, ca subiect în relaţiile internaţionale şi definindu-se – cel puţin
în intenţia raportorului – drept o “constituţie liberală şi egalitară, astfel precum se cuvine unui
popor liber şi zelos în cel mai mare grad de libertăţile sale publice”. Constituţia proclama o serie
de principii inspirate din actele constituţionale ale revoluţiei franceze din 1789, precum:
libertăţile şi drepturile fundamentale ale cetăţeanului, suveranitatea naţională, separaţia puterilor,
responsabilităţile ministeriale, guvernământ reprezentativ ş.a. Ca element de noutate, Constituţia
proclama principiul monarhiei ereditare, în favoarea principelui Carol I şi a moştenitorilor săi,
precum şi principiul irevocabilităţii monarhului. Articolul 82 prevedea că numai bărbaţii şi
descendenţii acestora puteau moşteni tronul, prin ordinul de primogenitură, cu excluderea
femeilor şi a coborâtorilor lor.
Garantând proprietatea de orice natură pentru viitorime, articolul 19 din Constituţie o
declara “sacră şi inviolabilă”, îngăduind exproprieri numai pentru cauză de utilitate publică. În
organizarea sistemului electoral, dominant era criteriul averii. Pentru alegerea deputaţilor, corpul
electoral era compus din 4 colegii eşalonate (după venit), în cuprinsul cărora votul era direct doar
în primele trei, în timp ce, în ultimul colegiu în care vota marea masă a ţăranilor, votul era
indirect prin delegaţi (1 la 50). Pentru alegerea senatorilor, corpul electoral era împărţit în numai
107
două colegii (tot după avere); deputaţii erau aleşi pe o durată de 4 ani, senatorii – pe 8 ani, dar
jumătate din numărul acestora din urmă (stabiliţi prin tragere la sorţi) realegându-se la 4 ani.
Potrivit Constituţiei, puterea legislativă era exercitată colectiv de către domnitor şi
reprezentanţa naţională, adică Adunarea deputaţilor şi Senatul. Iniţiativa legilor o aveau
deopotrivă domnitorul şi cele două camere. Dreptul de a participa la opera legislativă a celor
două Camere ale parlamentului nu era egal. Numai Adunarea deputaţilor putea vota bugetul sau
legea anuală de finanţe. Faptul era o caracteristică a dreptului public românesc, neîntâlnit în
Anglia, Franţa sau Belgia şi o găsim prima oară în Statutul lui Al. I. Cuza din 1864. Puterea
executivă era exercitată de domn şi de miniştri, care erau numiţi şi revocaţi de domn. Îngrădite
formal de Constituţie, puterile domnului erau în realitate foarte largi. Constituţia îi dădea dreptul
de a dizolva Parlamentul, dreptul de veto absolut, de a sancţiona sau nu o lege, de a forma
guvernul, de a bate moneda şi de a fi conducătorul armatei. Cea de-a treia putere în stat, justiţia,
şi-a menţinut statutul de instrument în mâna claselor dominante.
În timpul dezbaterii în Adunarea Constituantă a articolului privitor la naturalizarea
străinilor, a sosit în capitală Adolphe Isaac Cremieux, preşedintele “Alianţei Israelite
Universale”. Presiunile exercitate de acesta pe lângă factorii politici români de decizie (pe mulţi
dintre aceştia cunoscându-i personal), în favoarea coreligionarilor săi, a provocat reacţia violentă
a bucureştenilor, care, la 20 iunie au devastat mai multe magazine evreieşti şi au distrus noua
sinagogă din capitală. Sub impresia acestor manifestări, Adunarea constituantă a modificat textul
articolului 6 (devenit apoi 7) din Constituţie privitor la acordarea dreptului de cetăţenie,
consfinţind că “numai străinii de rituri creştine pot obţine naturalizarea”. În felul acesta, evreii
erau excluşi de la posibilitatea dobândirii acestui drept. Firesc, Alianţa Israelită Universală a
alertat puterile europene, dobândind sprijinul multora dintre acestea, născându-se astfel – prin
internaţionalizarea ei – aşa-numita chestiune evreiască în România, care a dat mult de furcă
guvernelor de la Bucureşti până la sfârşitul primului război mondial şi a afectat imaginea
României în exterior.
Neîndoielnic, Constituţia din 1866 a reprezentat un instrument deosebit de eficace şi
imperios necesar în dezvoltarea României moderne, în afirmarea veleităţilor ei de stat
independent, în accelerarea procesului de dezvoltare a economiei capitaliste, în consolidarea
instituţiilor moderne şi a statului naţional. Deşi era un compromis între liberalism şi
conservatorism, nu însemna un pact de împărţire a puterii între cele două clase dominante,
burghezia şi marii proprietari funciari, ci fixarea unor reguli în sprijinul unui regim liberal,
modern, fiind una dintre cele mai înaintate constituţii din Europa acelei epoci.
Cum dispoziţiile legii electorale votate la 4 iulie 1866 au favorizat evident interesele
marilor proprietari conservatori, ascendentul acestora asupra burgheziei şi-a pus pecetea asupra
întregii epoci. Mult trâmbiţata alianţă dintre burghezie şi moşierime a fost în realitate o înţelegere
tacită sau un acord comun în privinţa ocrotirii proprietăţii, aceasta din urmă confundată cu
interesul naţional. Pentru că în rest, între cele două clase şi între partidele politice pe care acestea
le-au generat s-a desfăşurat, pe parcursul întregii perioade istorice moderne, o aprigă luptă pentru
putere, cu victorii alternative şi cu început evident conservator.

Viaţa politică în România (1866-1876)

Având ca bază juridică Constituţia din anul 1866, regimul politic al monarhiei
constituţionale a debutat printr-o evidentă şi acută instabilitate guvernamentală şi parlamentară,
motivate esenţialmente, nu doar de disputa ce avea să devină cronică între cele două spirite,
orientări sau ideologii politice: liberală şi conservatoare, ci şi de criza firească de adaptare a
societăţii româneşti la noile realităţi politice, criză generată de absenţa partidelor politice,
108
organizate la scară naţională, de fricţiunile între puterea legislativă şi cea executivă, de lipsa de
experienţă vădită în sistemul parlamentar, de încadrarea treptată în “noua ordine” a unor grupări
ce nu participaseră direct la instituirea noului regim politic (precum liberalii moderaţi din jurul lui
M. Kogălniceanu), de persistenţa tendinţelor politico-economice şi a intereselor provinciale, de
tendinţa continuă a domnitorului de a-şi consolida poziţiile şi a-şi spori autoritatea prin mijloace
nu întotdeauna constituţionale, în sfârşit, de amestecul constant al puterilor europene în treburile
interne ale ţării, săvârşit la adăpostul regimului garanţiei colective stabilit prin Tratatul de pace de
la Paris.
Ilustrativ este faptul că în decurs de numai 5 ani, până în primăvara anului 1871, s-au
perindat la conducerea statului un număr de 10 cabinete, afectate şi acestea de 30 de remanieri
guvernamentale, fiind efectuate în patru rânduri alegeri generale, care au însemnat tot atâtea
structuri parlamentare noi. În pofida instabilităţii şi a agitaţiilor ce au însoţit procesul de
transformare a societăţii româneşti în direcţia modernizării, trasată deja de domnitorul Unirii, anii
de început ai noului regim prezintă interes deosebit pentru că atunci s-au conturat, cristalizat şi
delimitat, cu sporită relevanţă, grupările politice din care aveau să se nască partidele de mai
târziu, au fost precizate principiile care aveau să stea la baza politicii interne şi externe a statului
român în noile împrejurări, au fost definite trăsăturile esenţiale ale ideologiei liberale şi
conservatoare în raport cu problemele fundamentale de dezvoltare a României moderne.
Imediat după votarea şi promulgarea Constituţiei, în iulie 1866, guvernul de coaliţie
prezidat de Lascăr Catargiu – care preluase la 11 mai mandatul de la Ion Ghica, şeful guvernului
provizoriu numit de Locotenenţa domnească după lovitura de stat din februarie 1866 – a fost silit
să se retragă. Din foarte scurta-i guvernare, sunt de reţinut dezbaterea şi adoptarea Constituţiei de
către parlament, accentuarea imixtiunii puterilor garante în chestiunile de politică internă
românească şi misiunea diplomatică a lui Ion Ghica la Constantinopol, în iunie 1866, vizând
recunoaşterea de către Poartă a noilor realităţi politice din România, misiune eşuată, ce a
provocat în ţară “o impresie penibilă” (afirmaţia consulului francez d’Avril).
Curios este faptul că tocmai negociatorului (altminteri un foarte bun diplomat) ce eşuase
în misiunea încredinţată, acceptând condiţii ce agravau statutul internaţional al României şi
umileau pe domnitor, i-a revenit sarcina – prin hotărâre domnească – de a forma un nou cabinet,
ale cărui priorităţi erau: organizarea alegerilor pentru Cameră în temeiul noii legi electorale şi
continuarea tratativelor cu Poarta pentru recunoaşterea principelui Carol I ca domnitor al
României. Tolerat de radicali şi beneficiind de sprijinul liberalilor moderaţi, guvernul Ion Ghica a
fost confruntat cu o situaţie dificilă internă şi internaţională. În interior, convulsiile politice s-au
amplificat în procesul greoi al definirii poziţiilor şi realizării unei omogenizări a grupărilor
provinciale distincte, necesară creării partidelor politice la scară naţională. Marii proprietari
funciari, în frunte cu Dimitrie Ghica sau Grigore Sturdza, ce dirijau grupările conservatoare, s-au
dovedit mai hotărâţi în plan organizatoric în ambele provincii, constituindu-se într-o primă
formaţie: Comitetul Ordinii, în jurul gazetei bucureştene “Ordinea”, cu opţiuni politice ce derivau
din titulatură. Acestei formaţiuni i s-a adăugat apoi Juna dreaptă, care grupa pe conservatorii de
centru şi pe unii liberali moderaţi.
Cam în aceeaşi vreme, burghezia liberal-radicală, sprijinită de elemente ale moşierimii
mici şi mijlocii, s-a organizat în societatea Amicii Constituţiunii, dirijată de C.A. Rosetti şi având
ca organ de presă ziarul “Românul”. În Moldova, unde influenţa liberalilor radicali era slabă,
burghezia mică şi mijlocie se organizase în jurul gazetei “Tribuna Română” a profesorului ieşean
Nicolae Ionescu, în aşa-numita Fracţiune liberă şi independentă, care colabora cu gruparea lui
Cezar Bolliac, redactorul revistei “Trompeta Carpaţilor” din Bucureşti. Ideologia Fracţiunii era
întemeiată în bună parte pe concepţia lui Simion Bărnuţiu, profesor la facultatea de drept a
109
Universităţii ieşene, care propagase naţionalismul, republicanismul democrat burghez şi
împărţirea proprietăţilor moşiereşti la ţărani. Elementele marii burghezii şi ale moşierimii liberale
se aflau sub influenţa grupării liberal-moderate condusă de M. Kogălniceanu, etichetat de
radicalii munteni ca “omul de la 2 mai”, iar partizanii săi – maişti. Agitaţiilor politice interne li s-
au adăugat criza financiară acută, foametea provocată de o secetă cumplită şi epidemia de holeră,
ce a făcut peste 24.000 de victime, toate laolaltă şi fiecare în parte punând guvernul în situaţie
extrem de dificilă.
Pe plan extern, Turcia continua să ameninţe cu intervenţia armată în România,
tărăgănând recunoaşterea domnitorului străin. De aceea, guvernul a acordat o atenţie primordială
continuării şi finalizării tratativelor cu Poarta, obţinând câştig de cauză abia în octombrie 1866,
cu sprijinul diplomaţiei franceze.
Printr-un firman special, sultanul recunoştea pe Carol I ca principe ereditar, consimţind
ca Principatele Unite să aibă o armată de 30.000 de oameni şi să bată o monedă specială (cu
condiţia ca aceasta să poarte semnul particular al guvernului imperial); tratatele şi convenţiile
existente între Poartă şi puterile străine rămâneau, la fel ca şi în trecut, obligatorii pentru
Principate, cărora nu le era îngăduit a încheia, direct, acorduri similare. Noului suveran nu-i era
îngăduit a crea vreun ordin sau decoraţie în numele Principatelor, care erau considerate ca făcând
parte integrantă din Imperiul otoman. Vizita de investitură efectuată apoi de Carol la
Constantinopol, la 9 octombrie 1866, a constituit o formalitate protocolară în cadrul căreia
domnitorul român s-a descurcat mai mult decât onorabil, chiar dacă a trebuit să subscrie condiţiilor
impuse de suzeran.
În privinţa celuilalt obiectiv, intern de astă dată, organizarea alegerilor pentru Cameră la
sfârşitul lunii octombrie, rezultatul scrutinului a demonstrat că nici una dintre grupările politice
existente nu era capabilă să-şi asigure majoritatea în Adunare, fapt ce a contribuit la menţinerea
unei atmosfere politice agitate. Spre a nu îngădui conservatorilor să acceadă în prim-planul vieţii
politice, graţie dispoziţiilor favorabile ale legii electorale, grupările liberale, cuprinzându-i pe
radicali, pe maişti şi pe fracţionişti, au realizat în februarie 1867 – după un şir de conciliabule la
Hotelul “Concordia” – o înţelegere, materializată într-un program politic, aşa-numitul Program
de la Concordia, semnificând prima încercare de constituire a unui partid liberal în România.
Programul cuprindea câteva principii generale (guvern stabil, întemeiat pe instituţii egalitare şi
liberale, independenţa magistraţilor şi descentralizarea administrativă) şi un număr de măsuri
concrete menite a impulsiona dezvoltarea economică şi, în general, a continua procesul de
modernizare a statului român, garantând sprijin politic guvernului care l-ar fi adoptat. Urmare a
acestei înţelegeri, în cadrul Camerei s-a constituit o majoritate relativă de orientare liberală, care,
printr-un vot de blam dat guvernului Ion Ghica, l-a determinat pe Carol să încerce, la 1 martie, o
nouă formulă guvernamentală, cu un premier destul de şters ca om politic, C.A. Kretzulescu, dar
cu un ministru de interne radical, considerat adevăratul şef al cabinetului, I.C. Brătianu. Pe seama
acestui guvern trebuie pusă introducerea în circulaţie a monedei naţionale ca soluţie pentru
stăvilirea haosului de pe piaţa internă şi de afirmare a tendinţelor de independenţă a statului
român.
Pe linia acestor din urmă preocupări se înscriu şi măsurile luate împotriva străinilor şi
“vagabonzilor” din ţară, care nu aveau acte, domiciliu şi ocupaţie. Străinilor le erau interzise atât
arendarea de imobile, hanuri, cârciumi, ca şi şederea la sate. Măsurile luate erau menite să pună
capăt afluxului de imigranţi ilegali (îndeosebi evrei şi să protejeze şi să stimuleze pe negustorii şi
meseriaşii pământeni.
Nemulţumirile provocate însă, deopotrivă, în ţară, ca şi în străinătate, de actele politice
iniţiate de ministrul de interne au condus la începutul lui august 1867 la demisia acestuia, urmată
110
de a primului ministru şi de retragerea întregului cabinet, înlocuit printr-un alt guvern, dominat de
radicali, condus de Ştefan Golescu. Acest cabinet avea un caracter de tranziţie, în aşteptarea
condiţiilor revenirii lui I.C. Brătianu la putere. Sprijinit de Carol, datorită şi angajamentului făcut
de liberalii radicali de a sprijini acordarea concesiunii principalei reţele de căi ferate (Suceava-
Iaşi-Focşani-Galaţi-Bucureşti) unui consorţiu prusian, guvernul prezidat de Ştefan Golescu a
izbutit să provoace dizolvarea Parlamentului majoritar ostil şi să organizeze, în decembrie 1867,
noi alegeri, care, supravegheate de I.C. Brătianu în calitatea-i de nou ministru de interne, au
asigurat radicalilor majorităţi confortabile, mai ales în Camera deputaţilor. Cum încercarea
opoziţiei de a realiza unitatea grupărilor conservatoare în jurul gazetei “Terra” (printre iniţiatori:
D. Ghica, Chr. Tell, M. C. Epureanu, P. Mavrogheni, V. Boerescu, N. Blarenberg ş.a.) a eşuat,
poziţia cabinetului avea să fie serios zdruncinată până la provocarea căderii acestuia, de
complicaţiile externe provocate îndeosebi de chestiunea israelită.
Din perspectivă externă, prezenţa unor emisari diplomatici români la Petersburg
(sugerată de Bismarck), conjugată cu suspiciunea puterilor occidentale, în primul rând a Franţei,
vizând intenţia lui Carol I de a proclama independenţa, încurajând şi veleităţile de răzvrătire ale
bulgarilor, suspiciuni asociate cu o nouă campanie împotriva României declanşată de Alianţa
Israelită Universală, toate acestea s-au constituit în factori agravanţi pentru situaţia guvernului,
confruntat deja cu suficiente adversităţi interne.
Chiar dacă premierul a fost constrâns să demisioneze la sfârşitul lui aprilie 1868, noul
cabinet, avându-l în frunte de la 1 mai pe fratele ex-premierului, generalul Nicolae Golescu, şi-a
păstrat în cea mai mare parte vechea componenţă, cu remarca venirii lui I.C. Brătianu la interne –
semne că domnitorul acorda în continuare credit radicalilor.
În cursul acestui mandat, vechiul parlament a adoptat legea organizării armate, al cărei
proiect aparţinea ministrului de război în exerciţiu, col. Gh. Adrian, apropiat al lui Bălcescu, ale
cărui principii din studiul Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului
Valahiei până acum şi le însuşise iniţiatorul. Armata urma a se compune din cinci elemente
distincte: 1) armata permanentă cu rezervele ei; 2) corpul dorobanţilor şi al grănicerilor; 3)
miliţiile; 4) garda civică; 5) gloatele, urmând ca toţi bărbaţii, între 20 şi 50 de ani, să fie cuprinşi
într-una din cele cinci diviziuni. Promovarea acestei legi s-a înscris pe linia modernizării
structurilor interne şi a întăririi capacităţii de apărare a ţării.
Înverşunarea opoziţiei conservatoare, vădită în refuzul tot mai evident de a colabora cu
miniştrii de orientare liberală şi, îndeosebi, în chestiunea referitoare la concesionarea construcţiei
principalei reţele de căi ferate româneşti unui consorţiu german în frunte cu dr. Strousberg, a
condus la organizarea de noi alegeri pentru Senat – considerat principalul bastion al rezistenţei
conservatoare. Noile alegeri, conduse cu autoritate de I.C. Brătianu, au asigurat şi în acest corp
ponderator o majoritate liberală care, în septembrie 1868, a votat concesiunea Strousberg, în
condiţii ce aveau să se dovedească păgubitoare pentru statul român.
Când se părea că radicalii deveniseră stăpâni de situaţie, controlând toate pârghiile
puterii, guvernul generalului N. Golescu a trebuit să demisioneze, la 16 noiembrie 1868, ca
urmare a presiunilor externe exercitate de puterile garante. În condiţiile accentuării contradicţiilor
franco-prusiene, situaţia din România nemulţumea în primul rând Franţa. Prezenţa unui
Hohenzollern pe tron, concesiunea Strousberg, organizarea armatei cu sprijin prusac şi renunţarea
la misiunea militară franceză, acte de care radicalii erau răspunzători, constituiau dovezi ale
gravitării României spre Germania. Apoi, sprijinul acordat cetelor de bulgari (tălmăcit ca
apropiere de Rusia), ca şi chestiunea evreiască, erau elemente suplimentare ce l-au determinat pe
Napoleon al III-lea să-şi intensifice presiunile spre a-l determina pe Carol I să renunţe la
colaborarea cu liberalii radicali (roşii). Austro-Ungaria şi-a manifestat la rându-i ostilitatea faţă
111
de acest guvern, deranjată de obiectivele naţionale ale radicalilor, între care se aflau condamnarea
pactului dualist şi sprijinirea luptei de eliberare a românilor transilvăneni. Dar, rolul decisiv în
silirea lui Carol I de a renunţa la colaborarea cu “roşii” l-a jucat Prusia, care, interesată în
asigurarea neutralităţii austro-ungare în perspectiva conflictului ce se prefigura cu Franţa, a
intervenit direct, prin propriul consul la Bucureşti, pentru schimbarea cabinetului liberal.
Sub asemenea presiune şi pentru a restabili calmul în interior, domnitorul a trebuit să
renunţe la colaborarea cu radicalii şi – urmând totuşi sfatul lui I.C. Brătianu pentru o nouă
formulă tranzitorie, a optat, la 16 nov 1868, pentru un guvern de coaliţie a conservatorilor
moderaţi munteni şi a liberalilor moderaţi moldoveni, în frunte cu Dim. Ghica, premier şi M.
Kogălniceanu, ministru de interne. S-a dovedit şi în acele împrejurări că regimul garanţiei
colective era la fel de păgubitor şi de obstrucţionist pentru interesele României ca şi suzeranitatea
otomană, încât năzuinţele spre independenţă ale românilor trebuie raportate în epocă spre ambele
direcţii: garanţia colectivă şi suzeranitatea otomană.
În vremea acestei guvernări, care la început a trebuit să colaboreze cu o Adunare
majoritar radicală, luptele politice au continuat cu vigoare, înregistrându-se o nouă repartiţie a
forţelor. I-a revenit lui Kogălniceanu meritul de a se fi preocupat de aplicarea integrală a reformei
agrare şi de modificarea legii învoielilor agricole. Omul politic a fost preocupat constant de
lărgirea cadrului democratic, de reorganizarea administraţiei şi – prin atenta supraveghere, chiar
dirijare a alegerilor pentru Cameră din martie 1869 – de asigurarea ascendentului politic al
“maiştilor” (moderaţii), care, odată realizat, a provocat adversitatea deschisă, deopotrivă, a
conservatorilor şi a liberalilor radicali. Cei dintâi, neliniştiţi de programul de reforme anunţate de
Kogălniceanu, s-au împotrivit dezbaterilor principalelor proiecte de lege iniţiate de ministrul de
interne, iar cei din urmă au îmbinat mijloacele legale cu acţiunile subterane, care, asociate
divergenţelor între miniştri, au condus la căderea guvernului de coaliţie, la sfârşitul lui ianuarie
1870.
Frământările politice interne s-au intensificat în prima parte a anului 1870, în vremea
guvernelor foarte slabe, lipsite de valori şi de partizani, conduse de Alexandru G. Golescu (2
februarie-18 aprilie 1870) şi, respectiv, de Manolache Costache Epureanu (20 aprilie-14
decembrie 1870), când s-a desfăşurat de fapt cea mai serioasă confruntare între grupările şi
orientările politice vizând reorganizarea regimului instituit în România după detronarea lui Al. I.
Cuza. Criza a fost amplificată de repetatele încercări ale lui Carol de a impune revizuirea
Constituţiei, pentru a putea ajunge astfel la instituirea unei domnii autoritare. În lupta pentru
continuarea procesului de modernizare a societăţii româneşti, grupările liberale, îndepărtate pe
rând de la putere, aveau de întâmpinat astfel nu numai opoziţia grupărilor conservatoare –
preferate de Prusia, care pregătea războiul împotriva Franţei – ci şi pe cea a domnitorului. Nu
întâmplător, una dintre caracteristicile vieţii politice din România în această fază a constituit-o
declanşarea agitaţiei antiprusace şi a mişcării anticarliste. Radicalii ar fi dorit realizarea, în
împrejurări favorabile, a unui nou 11 februarie, de astă dată fără colaborarea conservatorilor.
Sub presiunea opiniei publice, mereu mai înverşunată împotriva “afacerii Strousberg” şi
a amestecului consulului prusac, von Radowitz, în treburile interne ale ţării, Adunarea deputaţilor
a respins, în ianuarie, un proiect de lege privind acordarea unei dote (“apanaj”) de 300.000 de
franci anual tinerei soţii a lui Carol I, Elisabeta de Wied, după care aceeaşi Adunare a validat în
două rânduri alegerea fostului domnitor, Al. I. Cuza, ca deputat din partea colegiului al IV-lea din
Mehedinţi. Alegerea în lipsă a lui Cuza, de către un colegiu electoral al maselor de rând,
constituia un eveniment ce depăşea în semnificaţii simplele speculaţii politice. Numai că
“domnitorul Unirii”, după ce i se refuzase de către Carol în 1866 cererea de a se repatria “ca
simplu particular”, a considerat inoportună (pentru ţară) revenirea sa în viaţa politică, respingând
112
şi oferta franceză de sprijin, comunicată lui prin mijlocirea ambasadorului Franţei la Viena şi care
exprima dorinţa expresă a lui Napoleon al III-lea de a repara greşeala săvârşită în anul 1866.
Momentul acesta a relevat, pe de o parte, verticalitatea morală şi patriotismul fostului domn şi, pe
de alta, agravarea crizei dinastice, criză ce a luat proporţii odată cu declanşarea războiului franco-
prusac, la 7 iulie 1870. Simpatiile de care Franţa se bucura în ţară, concomitent cu creşterea
aversiunii anti-prusace, au oferit prilejul liberalilor radicali de a încerca să-şi recâştige poziţiile
pierdute şi de a-l înlătura pe Carol.
Iniţiată aşadar de aceiaşi oameni politici care au regizat şi lovitura de stat din 11
februarie 1866, respectiv C.A. Rosetti şi I.C. Brătianu, acţiunea conspirativă vizând înlăturarea
lui Carol a avut ca protagonişti (executanţi) pe Eugeniu Carada (redactorul “Românului”, organ
de presă al liberal-radicalilor), ajutat de Constantin Ciocârlan, fost prefect al poliţiei capitalei, de
maiorul Pilat, ginerele lui C.A. Rosetti şi de căpitanul Al. Candiano Popescu, trebuind să
izbucnească concomitent în câteva mari oraşe ale ţării (Bucureşti, Craiova, Ploieşti, Buzău) şi în
tabăra militară de la Furceni. Nesincronizată din pricina unor neînţelegeri în corpul ofiţeresc,
acţiunea a fost declanşată doar la Ploieşti, la 8 august 1870, de către Candiano-Popescu, care,
după ocuparea prefecturii, a cazarmei şi telegrafului, a şi proclamat detronarea lui Carol. Izolată
însă, această revoltă a sfârşit lamentabil, fără rezistenţă în faţa trupelor de intervenţie şi prin
arestarea căpeteniilor locale, dar şi a altor fruntaşi radicali din Bucureşti (I.C. Brătianu, N.
Golescu, E. Carada, B.P. Hasdeu ş.a.), care au fost judecaţi de Curtea cu juri din Târgovişte şi –
fapt sugestiv pentru starea de spirit generală – achitaţi până la unul.
Situaţia politică s-a complicat mai mult în toamna anului 1870, când, pe fondul
agitaţiilor antidinastice stimulate şi de proclamarea republicii franceze la 4 septembrie, dar şi de
iminenţa exploziei în afacerea Strousberg, Carol I s-a adresat, în noiembrie, suveranilor Rusiei,
Austro-Ungariei, Angliei, Prusiei şi Italiei cu mesaje asemănătoare exprimând temerea de a nu
mai putea stăpâni patimile politice interne şi sugerând ca soarta ţării să fie pusă în discuţie la
proximul congres de pace, forum de care emitentul îşi lega speranţa instituirii unui regim “stabil
şi puternic”, prin sporirea propriei autorităţi.
Înlocuirea guvernului, prezidat de Manolache Costache Epureanu, în decembrie 1870,
numit şi “cloşca cu pui” (pentru că, alături de bătrânul conservator, în cabinet se aflau şi câţiva
exponenţi ai tinerilor conservatori sau “Juna dreaptă”, precum P.P. Carp şi Alex. Lahovari), cu un
altul, condus de Ion Ghica (18 decembrie 1870 – 11 martie 1871) n-a avut darul de a linişti
spiritele, ci dimpotrivă. Pentru că, noul premier, cunoscut pentru cameleonismul său politic, a
continuat să facă jocul liberalilor şi fracţioniştilor, al opoziţiei, deci, nesfiindu-se a declara
domnitorului (la aducerea căruia conlucrase) că “dacă ţara era pusă în necesitatea de a opta între
prinţ şi constituţie, constituţia va fi preferată!” Adunarea deputaţilor, cu majoritate liberală,
rămânea, în continuare una dintre principalele tribune de luptă împotriva domnitorului, fapt
dovedit şi de reacţia dură a acesteia faţă de cunoscuta epistolă către Auerbach, personaj fictiv,
publicată în “Augsburger Allgemeine Zeitung”, la 15 ianuarie 1871, în cuprinsul căreia Carol îşi
anunţa intenţia de abdicare, după expunerea motivelor determinante. În esenţă, textul scrisorii –
reprodus în presa europeană şi, implicit, în presa românească – era un atac la adresa clasei
conducătoare româneşti, în speţă a liberalilor, evidenţiind discrepanţa dintre stadiul dezvoltării
ţării şi forma instituţională. Această “nenorocită ţară a trecut – afirma semnatarul – fără nici o
tranziţiune, de la un regim despotic, la o constituţie atât de liberală precum nu are nici un alt
popor din Europa”, în condiţiile în care românii, după aceeaşi opinie, nu aveau virtuţile
cetăţeneşti reclamate de noua formă de stat. Fireşte, scrisoarea a înveninat polemica din presă şi
din Parlament, unde gestul a fost etichetat, între altele, ca act de înaltă trădare, fără ca finalmente
să provoace şi promisa abdicare. Prilejul i-a întărit domnitorului convingerea că de la Adunarea
113
deputaţilor nu putea aştepta vreun sprijin şi că doar conservatorii, majoritari în Senat, îi mai
îndreptăţeau speranţa stabilizării politice interne. Dar punctul culminant al tensiunilor politice şi
al antidinasticismului în România a fost atins în seara de 10 martie 1871, când ministrul prusac la
Bucureşti, von Radowitz, a organizat în sala Slătineanu (actualul Capşa), banchetul aniversar în
cinstea împăratului Wilhelm I, într-un moment şi într-o capitală în care sentimentele de simpatie
pentru Franţa învinsă erau la fel de puternice ca şi aversiunea împotriva Prusiei, amplificată prin
amestecul brutal al acesteia în treburile interne româneşti centrate “afacerii Strousberg”,
aversiune direcţionată predilect împotriva domnitorului. Localul a fost practic asediat de o
mulţime de oameni, în frunte cu studenţii, au fost sparte geamurile şi forţate intrările, cerându-se
înlăturarea domnitorului şi proclamarea republicii. Cu anevoie, prin intervenţia armatei, mulţimea
a fost împrăştiată, dar agitaţiile au continuat şi în zilele următoare, având acelaşi caracter.
În asemenea împrejurări, continuând să uzeze de ideea abdicării spre a-şi putea impune
propria soluţie în privinţa formulei guvernamentale dar şi a afacerii Strousberg, Carol I a
desemnat, în locul guvernului demisionar al lui Ion Ghica, un cabinet conservator sub preşedinţia
lui Lascăr Catargiu, care va pune capăt perioadei de instabilitate politică (11 martie 1871 – 30
martie 1876). Noul guvern reprezenta, după opinia lui Titu Maiorescu, “cea mai tare expresie a
ideii conservatoare în limitele constituţiei din 1866”.
Victoria conservatorilor în dauna liberalilor (radicali) s-a datorat gradului sporit de
unitate pe care cei dintâi l-au menţinut şi după 1866, sub ameninţarea continuă a adâncirii şi
extinderii procesului de reforme, iniţiat de liberali, dar şi împrejurărilor prielnice rezultate din
procesul integrării economice şi politice a României în Europa. Dacă unitatea grupărilor liberale
– prefaţată de acea înţelegere de la “Concordia” – nu a putut fi încă înfăptuită în cadrul unui
partid politic organizat, pe bază de program, decât în anul 1875, conservatorii au format o
platformă politică, o partidă cu bază ideologică eterogenă, dar cu obiective comune, care i-au
putut aduce împreună, pe temeiul unei coaliţii de grupări, în scopul apărării intereselor economice
şi politice ale marilor proprietari funciari, odată cu instaurarea guvernului prezidat de Lascăr
Catargiu. Conservatorii au avut ca organ de presă, la început, ziarul lui V. Boerescu “Pressa”
(1868), iar după trecerea acestuia la liberali, “Timpul” (din 15 martie 1876).
Evenimentul, asociat cu dizolvarea Adunării majoritar liberală, a stimulat dorinţa unei
însemnate părţi a conservatorilor de reorganizare a regimului, prin restrângerea libertăţilor
publice şi chiar înlăturarea burgheziei din viaţa politică a ţării. Semnificativă în acest sens a fost
aşa-numita petiţie de la Iaşi, elaborată de Gr. Sturdza şi purtând 89 semnături (între semnatari
fiind M. Costache Epureanu şi Titu Maiorescu), care cerea modificarea Constituţiei în sensul
introducerii pedepsei cu moartea, proclamării stării de asediu, în caz de nevoie, ridicării censului
electoral, a reînfiinţării Consiliului de Stat, a numirii primarilor etc., toate modificările vizând
aşadar introducerea unui regim autoritar în România şi îndepărtarea liberalilor de la pârghiile
decizionale.
Noul guvern, după ce a obţinut o victorie clară în alegeri, a considerat modificarea
Constituţiei (care presupunea convocarea unei noi Adunări Constituante) ca inoportună, putând
da naştere la complicaţii nedorite atât în interior, cât şi în afară.
În schimb, a iniţiat un vast program de reforme, menit să reorganizeze în sens
conservator administraţia, justiţia, învăţământul, armata şi alte domenii ale vieţii publice. Mai
întâi, în încercarea de a găsi o soluţie în spinoasa afacere Strousberg, a ajuns la o înţelegere cu
Societatea drumurilor de fier din România, satisfăcând în parte cererile bancherilor germani
(Bleichröder şi Hansemann), sprijiniţi de Bismarck, care preluaseră afacerile consorţiului
Strousberg. A fost continuată construirea reţelei de căi ferate, încheindu-se noi contracte, pentru

114
efectuarea lucrărilor necesare construirii porţiunilor dintre Ploieşti şi Predeal, Adjud şi Tg. Ocna,
necesare din punct de vedere economic şi strategic, pentru asigurarea legăturilor cu Transilvania.
În domeniul agrar, guvernul Catargiu a propus Parlamentului un nou proiect asupra
învoielilor agricole, votat în martie 1872, prin care se statua dreptul proprietarilor de a recurge la
execuţia silită – prin mijlocirea forţei armate – a obligaţiilor ţărăneşti ce derivau din învoielile
contractate cu stăpânii moşiilor. De asemenea, noua lege de organizare a armatei, după model
prusac, din 1872, şi organizarea Creditului funciar rural, în anul 1873, apoi şi a Creditului urban,
menit să consolideze marea proprietate funciară, slujeau aceluiaşi scop.
Izbucnirea crizei economice europene în anul 1873 avea să afecteze în anii următori şi
România, creând noi dificultăţi economice, dar şi politice, guvernului conservator. Fără să fi fost
ostili dezvoltării în sens burghez a societăţii româneşti, conservatorii se opuneau doar prefacerilor
adânci şi radicale. Ei au continuat procesul de dezvoltare a industriei, încurajând chiar unele
dintre ramurile acesteia, cum a fost industria zahărului, pentru care au şi fost construite primele
mari fabrici. De asemenea, cu anumite limite, erau de acord cu protejarea economiei şi a
industriei naţionale, pentru eliberarea de sub tutela impusă de regimul de suzeranitate şi de cel al
garanţiei colective.
Cât de dăunătoare era această tutelă pentru România s-a văzut în anul 1874, când
tentativa guvernului de a institui unele măsuri protecţioniste pentru economia naţională a
întâmpinat o ripostă energică din partea puterilor garante. Caracteristic pentru partidul
conservator – şi nu numai pentru aceşti ani de început ai existenţei sale – a fost unitatea fragilă a
rândurilor sale (organizatorică deci), conferită de păstrarea unei anumite individualităţi a
grupărilor componente, ce a generat criza de autoritate a celor recunoscuţi în felurite împrejurări
drept lideri. Situaţia a devenit evidentă încă din anul 1872, când în cadrul coaliţiei conservatoare
din Adunare s-au afirmat trei grupări: vechea dreaptă, sub conducerea lui C. Brăiloiu, Juna
dreaptă şi Centrul, conduse de Dim. Ghica şi, respectiv, V. Boerescu, exprimând divergenţe de
opinii ce au condus treptat la remanierile ministeriale din anii 1874 şi 1875, apoi chiar la căderea
guvernului.
Concomitent, ca partid, conservatorii au fost supuşi atacurilor permanente din partea
liberalilor, care denunţau “tirania boierilor” şi condamnau guvernul Catargiu, considerat ca
“vândut străinilor” pentru maniera în care reglementase “afacerea Strousberg”, ca şi pentru
orientarea sa progermană şi proaustro-ungară. Desigur, odată cu guvernul era atacat şi
domnitorul, considerat principalul responsabil pentru nereuşitele interne şi pentru orientarea
politică externă a ţării, contrară intereselor naţionale româneşti.
Fruntaşii grupărilor liberale şi-au intensificat, din ianuarie 1875, campania
anticonservatoare, iniţiind în jurul ziarului “Alegătorul liber” al lui Kogălniceanu, acţiuni menite
a le unifica forţele în perspectiva viitoarelor alegeri. Întrunirile acelor fruntaşi au avut loc în casa
unui englez, Lakeman, care slujise în oastea turcească sub numele de Mazar Paşa şi s-au finalizat
în elaborarea unei programe, care punea bazele cunoscutei coaliţii de la Mazar Paşa. Coaliţia era
compusă din liberalii radicali, moderaţii din jurul lui Kogălniceanu şi Ion Ghica, precum şi
“fracţioniştii” lui N. Ionescu, cărora li s-a adăugat şi conservatorul moderat M. Costache
Epureanu. Coaliţia de la Mazar Paşa constituie actul de naştere al Partidului naţional liberal.
Moderat în esenţă, programul liberal definea doar parţial intenţiile reale ale viitorului partid de
guvernământ, din raţiuni şi organizatorice, dar şi politice externe. Spre a linişti puterile garante,
care nu-i doreau la conducere, considerându-i periculoşi pentru stabilitatea politică a sud-estului
european, liberalii şi-au propus iniţial promovarea unei politici externe de pace şi de respectare a
tratatelor, deşi această direcţie părea incompatibilă cu revoluţionarismul cunoscut al radicalilor.
În politica internă, programul lor includea împroprietărirea însurăţeilor, modificarea legii
115
învoielilor agricole, reorganizarea armatei şi a justiţiei, descentralizarea administrativă, reducerea
sarcinilor fiscale etc.
Adus treptat în situaţia de a nu mai putea face faţă situaţiei interne şi lipsit de autoritatea
necesară adoptării unor măsuri ferme în condiţiile reizbucnirii crizei orientale, măcinat de
atacurile tot mai virulente ale opoziţiei liberale, guvernul conservator a fost silit să cedeze locul,
pentru scurtă vreme, în aprilie 1876, unui cabinet de tranziţie, condus de generalul Ion Em.
Florescu (4-26 aprilie 1876), căruia i-a urmat un guvern al coaliţiei de la Mazar-Paşa, în frunte cu
Manolache Costache Epureanu (27 aprilie – 23 iulie 1876), succedat la numai trei luni de un
altul, condus de Ion C. Brătianu, inaugurând astfel lunga guvernare liberală în istoria modernă a
României.
Demn de reţinut este faptul că în vremea scurtei guvernări prezidate de M. Costache
Epureanu, Adunarea nou constituită cu majoritate liberală a procedat la darea în judecată a tuturor
miniştrilor conservatori din cabinetul L. Catargiu, învinuiţi de violarea Constituţiei şi a
libertăţilor publice, ingerinţe în alegeri, abuzuri şi risipa banilor publici. A fost necesară
intervenţia domnitorului spre a preveni arestarea foştilor guvernanţi şi a preîntâmpina astfel
săvârşirea altei ilegalităţi, prin amestecul brutal al legislativului într-o chestiune de competenţa
Curţii de Casaţie. Liberalii creau astfel un precedent periculos, care avea să stârnească, în 1888,
reacţia similară a conservatorilor.
În concluzie, deceniul cuprins între instaurarea monarhiei constituţionale şi cucerirea
independenţei de stat s-a caracterizat printr-o dispută (politică) internă fără menajamente între
grupările politice rivale, reprezentând interesele marilor proprietari, pe de o parte, conservatorii,
şi ale burgheziei, liberalii, pe de altă parte. Obiectul disputei consta în strategia dezvoltării
statului român, respectiv calea sau direcţia şi ritmul ce trebuia imprimat evoluţiei societăţii
româneşti moderne. După 11 februarie 1866 cele două clase sociale dominante rămăseseră pe
vechile poziţii: burghezia dorea noi reforme structurale spre a se realiza politic, marii proprietari
funciari doreau să le împiedice spre a-şi menţine baza economică. Poziţiile, interesele şi destinele
celor două clase erau – dacă nu radical diferite sau antagonice – cel puţin neidentice, încât vechea
teorie a alianţei burghezo-moşiereşti sau a identităţii intereselor de clasă poate fi considerată ca
fiind lipsită de fundament real, fapt observat deja în unele studii analitice, mai vechi sau mai recente,
asupra perioadei în discuţie.

116