Revoluția socială.

Constituția franceză din 1791

Revoluția politică prin care s-a pus capăt absolutismului

va fi urmată de o revoluție socială în perioada iulie-august 1789.

Recoltele proaste din anii anteriori au determinat creşterea

preţului pâinii şi au făcut ca muncitorii zilieri să nu mai aibă de

lucru, o adevărată răscoală țărănească mocnind de câteva luni.

Țăranii doreau ca grânele să fie împărțite în mod egal, însă nu

și acelora care deja aveau prea mult, adică nobilimii (laice sau

bisericești) sau proprietarilor din rândul burgheziei. Pe lângă

aceasta, se cerea ştergerea impozitelor către stat şi a obligaţiilor

feudale.

În cursul unor răscoale țărănești („marea spaimă”) au

fost chiar distruse arhivele care consemnau datorii și, de ase-

menea, au fost incendiate numeroase castele ale nobililor. Drept

urmare, Adunarea Națională Constituantă, speriată de o

răscoală țărănească de amploare, va desființa în noaptea de 4

august 1789 toate privilegiile feudale; din acest moment s-a

stabilit principiul egalității depline între toți francezii, deve-

niți acum cetățeni.

Odată desființate vechile norme politice și sociale era clar

că acestea trebuiau înlocuite cu altceva, ceva care să corespundă

noilor realități: se impunea o nouă legislație și noi instituții.

Constituția nu putea fi întocmită atât de curând, astfel încât

la 26 august 1789 s-a emis o Declarație a Drepturilor Omului și

Cetățeanului (Déclaration des Droits de l'Homme et du Citoyen),

care stabilea principiile ce trebuiau urmate în reformarea sta-

tului și a instituțiilor sale. Declarația Drepturilor Omului și

Cetățeanului proclama suveranitatea poporului, egalitatea tu-

turor în fața legii, apărarea proprietății, inspirându-se din Le-

gea Drepturilor din Anglia (1689) și din Declaraţia de Indepen-

denţă a Statelor Unite ale Americii (1776) și, în concluzie, punea

bazele democrației în Franța.

 „Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi. Deose-

birile sociale nu pot fi întemeiate decât pe utilitate publică (Ar-

ticolul I).

Scopul fiecărei asociaţii politice este conservarea drepturilor

naturale şi inalienabile ale omului. Aceste drepturi sunt liber-

tatea, proprietatea, dreptul la siguranţă şi la rezistenţă la opre-

siune (Articolul II).

Principiul oricărei suveranităţi rezidă în principal în

naţiune; nici o entitate, nici un individ nu pot exercita o auto-

ritate care nu emană în mod explicit de la ea (Articolul III).

Libertatea este de a face tot ceea ce nu face rău altora: as-

tfel, dreptul fiecărui om nu are limite, cu excepţia acelora care

asigură celorlaltor membri ai societăţii exercitarea aceloraşi

drepturi. Aceste limite pot fi determinate numai prin lege (Ar-

ticolul IV).

Legea poate interzice numai acţiunile dăunătoare pentru so-

cietate. Orice lucru care nu este interzis prin lege nu poate fi

împiedicat, şi nimeni nu poate fi obligat să facă ceva ce nu este

prevăzut (Articolul V).

Legea este o expresie a voinţei generale. Toţi cetăţenii au

dreptul de a participa personal sau prin reprezentanţii lor la

formarea sa. Aceasta trebuie să fie aceeaşi pentru toată lumea,

indiferent dacă protejează sau pedepseşte. Toţi cetăţenii, fiind

egali în ochii legii, sunt la fel de eligibili pentru toate demni-

tăţile, locurile şi angajările publice, în funcţie de capacitatea lor

şi fără a face altă distincţie decât cea privitoare la virtuţile şi

talentele lor (Articolul VI). (...)

Nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile sale,

fie ele chiar religioase, dacă manifestarea lor nu tulbură ordi-

nea publică stabilită prin lege (Articolul X).

Comunicarea liberă a gândurilor şi opiniilor este unul din

drepturile cele mai de preţ ale omului; orice cetăţean poate deci

să vorbească, să scrie şi să tipărească liber, în afara cazurilor

prevăzute prin lege, în care va trebui să răspundă de folosirea

abuzivă a acestei libertăţi (Articolul XI). (...)

 Orice societate care nu asigură garanţia drepturilor şi nu

statorniceşte separarea puterilor este lipsită de constituţie (Ar-

ticolul XVI). (...) (Fragmente din Declarația Drepturilor Omului

și Cetățeanului ).

Ludovic al XVI-lea nu va accepta inițial însă nici hotărârea

desființării privilegiilor feudale din noaptea de 4 august și nici

această Declarație, ceea ce a determinat o nouă revoltă a parizi-

enilor; împreună cu familia, regele va fi dus la palatul Tuile-

ries din Paris unde i se va stabili domiciliul forțat.

Noul regim politic – monarhia constituțională. Constituția

franceză din 1791.

Anii de după adoptarea Declarației (1789-1791) vor fi carac-

terizaţi de concretizarea a două grupări politice și în cele din

urmă de adoptarea mult așteptatei Constituții. Cele doua gru-

pări politice importante erau Clubul Iacobinilor (Societatea Prie-

tenilor Constituţiei), dominat de Maximilian Robespierre, şi

Clubul Cordelierilor (Societatea amicilor drepturilor omului şi

cetăţeanului), frecventat de G. Danton, L. Desmoulines, J. P. Ma-

rat, grup apreciat de mica burghezie, de meseriaşi şi de către

muncitori. Mai exista și o a treia grupare, Feuillantii – modera-

ții, grupați în jurul regelui.

La 12 iulie 1790 a fost adoptată Constituţia civilă a clerului,

potrivit căreia Biserica era organizată ca o instituţie naţională,

independentă de papă; membrii clerului vor fi așezați pe ace-

eași treaptă cu ceilalți cetățeni civili și vor fi obligați să de-

pună un juramânt de fidelitate față de popor și lege; cum ma-

joritatea au refuzat să depună acest jurământ, au preferat să

aleagă exilul. Evident, aceasta a atras nemulțumirea Papei

Pius al VI-lea şi a regelui Ludovic al XVI-lea. Regele a văzut în

această hotărâre un pretext pentru a fugi din Paris încercând

să adune armată și să restabilească absolutismul; încercarea sa

a eșuat, fiind recunoscut la Varennes şi obligat să se întoarcă

(21 iunie 1791).

 Mult așteptata Constituție va fi promulgată la 3 septem-

brie 1791, prin ea instituindu-se noul regim politic – monarhia

constituţională. Constituția prevedea principiul separării puteri-

lor în stat, limitând însă puterea executivă. Astfel, puterea exe-

cutivă era atribuită unui guvern condus de rege care avea și rol

de prim-ministru (conducea diplomaţia, administraţia, comanda

armata, percepea impozite, propunea legi, asigura poliţia); pute-

rea legislativă era deţinută de Adunarea legislativă, care era

aleasă pe 2 ani prin vot cenzitar (controla guvernul, avea

iniţiativa legilor, vota legi, ratifica tratate şi decreta impo-

zite); puterea judecătorească era exercitată prin Tribunalele

judecătoreşti (pedepsea răufăcătorii, arbitra conflictele dintre

cetăţeni, potrivit codurilor şi legilor votate de puterea legisla-

tivă). Adunarea Constituantă se va proclama la 1 octombrie 1791

Adunare legislativă (1 oct. 1791 - 20 sept. 1792). Adunarea legisla-

tivă nu putea destitui regele și nici regele nu putea dizolva

Adunarea. Constituţia împărţea cetăţenii Franței în două

categorii: activi (cei care plăteau un impozit și aveau drept de

vot) şi pasivi (cetățenii săraci, care nu aveau drept de vot).

Declanșarea războaielor revoluționare.

Constituția nu va aduce însă imediat liniștirea spiritelor

sau rezolvarea tuturor problemelor existente și s-a încetățenit

ideea că un război cu celelalte puteri suverane ale Europei ar pu-

tea aduce lucrurile pe făgașul normal. Celelalte monarhii euro-

pene urmăreau nu fără îngrijorare evenimentele din Franța și

cumpăneau dacă să intervină sau nu în sprijinul regelui Ludo-

vic al XVI-lea.

Adunarea legislativă s-a întrunit prima dată la 1 octom-

brie 1791, fiind alcătuită din două grupuri de deputați: feuillan-

tii (susținătorii monarhiei constituționale) și iacobinii împre-

ună cu girondinii (susținătorii republicii). Iacobinii erau cei mai

radicali dintre adepții republicii și erau conduși de Maximillien

Robespierre.
 Franța va declara război Austriei la 20 aprilie 1792 și, deși

inițial dezorganizată și supusă dezertărilor masive, armata

franceză se va reorganiza și va reuși în final să obțină mai

multe victorii succesive. Franța va intra în război și cu Rusia

și Prusia, moment de unde situația va deveni nefastă pentru

Ludovic al XVI-lea, care a fost duplicitar și a încercat să restau-

reze absolutismul prin tratative diplomatice purtate pe ascuns

cu cele două țări. Ducele de Brunswick, comandantul trupelor

austro-prusace, va emite un document prin care amenința cu

distrugerea Parisului în cazul în care familia monarhului ar fi

fost în pericol, ceea ce a contribuit și mai mult la discreditarea

monarhiei și la o nouă revoltă populară. Intrarea în război a

Prusiei a complicat situaţia de fapt şi a determinat Adunarea

legislativă să declare „patria în primejdie”, să aducă în Paris

20 000 de „federaţi”, membrii ai gărzii naţionale, să apeleze la

ajutorul voluntarilor care s-au mobilizat în număr foarte

mare. Regele va încerca să părăsească Franța, dar va fi prins și

în final condamnat la executare prin ghilotinare în 1793.