Lumi extraeuropene de la începutul secolului al XIX-lea

până la Primul Război Mondial

Curs nr. 18

I. America Latină în secolul anterior Primului Război Mondial: revoluție,

independență, dictatură
1) Revoluție și independență
La începutul secolului al XIX-lea, dominația spaniolă și portugheză asupra întinselor
colonii din America Latină s-a prăbușit. Revoluția care a cuprins teritoriile care aparținuseră
imperiilor coloniale din Peninsula Iberică a dus la formarea de state naționale. Un rol major
în declanșarea mișcărilor revoluționare care aveau să ducă la înlăturarea dominației statelor
europene l-a avut mișcarea masonică, de sorginte iluministă. Întemeiate de venezueleanul
Francisco de Miranda (1754-1816), lojile masonice (lautaros) s-au răspândit rapid în
America Latină. Într-o primă fază, lupta se îndreaptă doar împotriva exploatării coloniale.
Creolii, care reprezentau o bună parte a populației (cca 40%), au fost în primele rânduri ale
acestei lupte. Erau numiți criolos în spaniolă și natures în portugheză. Din motive
comerciale, Anglia a încurajat aceste nemulțumiri și a susținut lupta celor care s-au revoltat
împotriva exploatării de către metropole, dorind să slăbească controlul statelor iberice și să
domine comerțul cu întinsele și bogatele teritorii ale Americii Latine.
Evenimentele de la sfârșitul secolului al XVIII-lea din America de Nord (revoluția
americană) și din Europa (Revoluția Franceză) au stimulat și amplificat setea de libertate a
locuitorilor din colonii. În perioada sominației napoleoniene asupra Spaniei, consiliile
municipale și adunările (juntas) formează adunări autonome. Acțiunile militare ale regelui
Spaniei, Ferdinand al VII-lea, pentru restaurarea vechiului sistem politic radicalizează
cererile moderate ale clasei superioare albe liberale (blancos), apropiindu-i pe coloniștii
spanioli de populația indigenă (colorados: metiși, mulatri, creoli), care avea revendicări mult
mai radicale, vizând independența și realizarea de reforme democratice.
Principalii lideri ai mișcărilor de eliberare su fost Simón Bolivar (1783-1830) și
generalul argentinian José Francisco de San Martín y Matorras (1778-1850). Bolivar, cel mai
cunoscut dintre cei care au luptat pentru independență, un erou și un simbol al revoluției, era
fiul uneia dintre marile familii de plantatori de pa coasta venezueleană. A fost educat în
Spania și a călătorit prin Europa. Întors în 1807 la Caracas, a îmbrățișat cariera militară și a
susținut junta care adoptase o poziție revoluționară față de intervenția lui Napoleon în Spania.
Trimis în Marea Britanie pentru a solocita sprijin împotriva lui Napoleon și pentru eliberarea
Spaniei, a studiat temeinic instituțiile politice engleze. A susținut apoi cu hotărâre
proclamarea independenței Venezuelei (1811), dar înfrângerea provocată de intervenșia
armatei spaniole l-a silit să se refugieze la Cartagena, în Noua Granadă. Aici a elaborat
Manifestul de la Cartagena, în care și-a exprimat ideile în favoarea independenței, republicii
și federalizării Americii Latine, precum și necesitatea unor guverne puternice, care să lupte
împotriva tendințelor anarhice și a conflictelor sociale.
Mișcările de eliberare cuprind pe rând teritoriile din America Latină. Brazilia este
singurul stat sud-american care se desparte de metropolă (Portugalia, în acest caz) fără lupte.
Regele portughez Ioan al VI-lea s-a refugiat în Brazilia, ca urmare a invaziei Peninsulei
Iberice de către trupele napoleoniene. El a sosit în Rio de Janeiro în 1808, după semnarea
alianței defensive cu Anglia. Orașul Rio de Janeiro a fost declarat capitală a Regatului Unit al
Portugaliei, Braziliei și Algarvelor, iar Brazilia s-a transformat de jure din colonie în
metropolă, act fără precedent în istoria omenirii. Noua situație politică a nemulțumit o mare
parte a societății portugheze. Ca urmare a Revoluția liberală, declanșată în 1820 la Porto,
elitele portugheze liberale i-au cerut regelui să revină în Portugalia și să restabilească statutul
de colonie pentru Brazilia. Ioan al VI-lea a revenit în țară în 1821, numind pe fiul lui, Pedro,
în funcția de regent al Braziliei. Moștenitorul portughez, crescut în Brazilia, nu se întoarce în
Portugalia cu familia după căderea lui Napoleon. Deși a purtat titlul regal, Ioan al VI-lea a
pierdut aproape întreaga putere în urma revoluției, având în continuare doar rol simbolic și
reprezentativ. Liberalii au încercat să-l forțeze și pe regent să-și stabilească reședința la
Lisabona, ceea ce ar fi dus la revenirea la statutul de colonie al Braziliei. Pedro a refuzat să
dea curs acestor cereri și a promulgat o lege conform căreia nicio decizie nu avea putere
juridică dacă nu era ratificată în Brazilia. În cele din urmă, la data de 7 septembrie 1822, o
adunare națională convocată de Pedro a declarat independența Braziliei, el fiind proclamat
primul împărat al noii țări.
Războiul purtat de Brazilia cu Argentina pentru Uruguay, anexat în 1817, se termină
cu pacea de la Montevideo (1828). Uruguay devine independent.
Nemulțumirile interne și frustrarea generată de înfrângerea în războiul cu Argentina
conduc la abdicarea lui Pedro I, în 1831, în favoarea fiului său Pedro al II-lea.
Indiile de vest, teritorii insulare din Marea Caraibilor, aparținând Franței din 1697,
cunosc, la rându-le, tensiuni puternice la începutul secolului al XIX-lea, ca urmare a
influenței ideilor din metroplă și a desfășurării Marii Revoluții Franceze. Astfel, în 1804,
Haiti denunță legăturile care legau acest teritoriu de Franța. Într-o stranie imitare a modelului
napoleonian, Jean Jacques Dessalines, bărbat de culoare din Haiti, devine „împărat” al acestei
foste colonii franceze. Nu rezistă mult, întrucât, în 1806, Haiti se proclamă republică. După o
răscoală a coloniștilor spanioli, partea de est a insulei se separă în 1808 și intră sub dominație
spaniolă. Aceasta își va proclama independența în 1821, sub numele de Republica
Dominicană, în contextul luptelor de eliberare de sub dominația spaniolă în America Latină.
Nu va rămâne foarte mult în această poziție, întrucât între 1822 și 1844 avea să fie ocupată de
Haiti.
Cât privește mișcarea de eliberare de sub dominația spaniolă, aceasta s-a produs în
toate cele patru viceregate ale Spaniei de pe continentul american. În viceregatul Noua
Spanie, după răscoalele conduse de preotul Hidalgo y Costillo (1810) și Morelos (1815),
independența este obținută de colonelul Augustin de Iturbide (1783-1824). În 1821, acesta
emite Declarația de independență a Mexicului și se proclamă împărat. Revoluționarii nu
aveau să accepte însă înlocuirea dominației Spaniei cu cea a unui „împărat” local. Ca atare,
generalul Santa Ana îl exilează pe autoproclamatul monarh, care este executat ulterior. Sub
generalul Victoria (1768-1843) se întemeiază o republică (1823). Tot atunci, Provinciile
Unite ale Americii Centrale se separă de Mexic.
În ciuda luptelor interne dintre federaliști și centraliști, Santa Ana reușește să
învingă o armată spaniolă în 1829 și instaurează un regim de dictatură în Mexic (1833-1855).
Și în viceregatul Noua Granadă mișcările revoluționare de independență au ca
urmare eliberarea de sub dominația spaniolă. În 1811, Congresul de la Caracas proclamă
independența Venezuelei, act susținut și de Simón Bolivar. Intervenția trupelor spaniole duce
însă la înfrângerea armatelor revoluționare (1812), aflate sub comanda supremă a lui
Francisco de Miranda. În urma acestei situații, Bolivar, refugiat la Cartagena, primește
comanda armatei de eliberare. Conducând armata din Noua Granadă, a cucerit Cracarul în
1813 și a fost numit dictator, căpătând supranumele de El Libertador („Eliberatorul”). Învins
din nou de către spanioli, s-a retras la Bogotá, apoi în Jamaica și în Haiti, înainte de a debarca
din nou pe continent, în 1816, ocupând coasta venezueleană. Cu trupele sale de caleriști și
legionari britanici și germani, eliberează, între 1817 și 1820, Venezuela și Columbia. În 1819,
În cadrul Congresului de la Angostura, este proclamată Gran Columbia (Columbia Mare), al
cărei președinte devine Bolivar. Printr-o manevră îndrăzneață, a traversat Munții Anzi și i-a
înfrânt pe spaniolii din Columbia, pe care a declarat-o republică federală, alăturată
Venezuelei și Ecuadorului. Împreună cu amicul și camaradul său de arme, Sucre, a îi înfrânge
pe spanioli în Ecuador, după marșuri epuizante în Anzi.
 Între timp, în viceregatul La Plata, ca urmare a luptelor de eliberare începute încă din
1810, juntele proclamă, în 1811, independența Paraguayului. Între 1814-184, în fruntea
noului stat avea să se afle dictatorul José Francia. Câțiva ani mai târziu, în 1816, la Tucumán,
este declarată independența Statelor Unite de pe Río de la Plata (Argentina). Un rol eminent
în evenimente l-a jucat generalul José Francisco de San Martín y Matorras. Din 1814, acesta
a fost comandant suprem al forțelor de eliberare argentiniene. După formarea statului federal
argentinian, scopul său era acela de a elibera Peru. Viceregatul Peru se afla și el în toiul
luptelor de eliberare de sub dominația metropolei. În 1814, comandantul forțelor armate din
Chile, Bernardo O'Higgins, este înfrânt de armata spaniolă, la fel ca alți comandanți militari.
San Martin reușește să elibereze Chile, după traversarea Anzilor în timpul iernii (1817-1818).
O'Higgins este proclamat dictator.
Ultimul stat care ăși câștigă independența este Peru (1821). Acesta este eliberat de
forțele reunite ale lui San Martin și ale lui Bolivar. O parte a armatei de eliberare a ajuns la
Callao, pe țărmul Oceanului Pacific, fiind traversate cu ajutorul flotei particulare a
aventurierului britanic Lord Cochrane. În 1824, victoriile de la Junin și Ayacucho înlătură
ultima rezistență spaniolă din America de Sud. San Martin demisionează însă ca urmare a
diferendelor cu Bolivar și se exilează în Europa, unde avea să moară, în 1850. Teritoriile din
sudul Peru s-au constituit în republica Bolivia (1825), al cărui nume derivă de la cel al lui El
Libertador. Primul președinte al noului stat a devenit prietenul lui Bolivar, Sucre.
SUA și Marea Britanie au recunoscut, de îndată, noile state independente din
America Latină. Mai mult, în 1823, președintele american James Monroe a enunțat celebra
doctrină a americanismului, care îi paortă numele, prin care respingea intențiile Sfintei
Alianțe din Europa de a interveni în America de Sus. Dincolo de gestul aparent generos și
dezinteresat, se dorea îndepărtarea unui control european, sub orice formă s-ar fi produs
acesta, în emisfera vestică.
Ambițiile lui Bolivar sunt din ce în ce mai mare. Visând să unească și Mexicul și
Argentina la federația sa, a convocat un congres la Panamá, pentru a forma Uniunea sud-
americană. Desfășurat în 1826, acesta a reprezentat un eșec. De altfel, popularitatea lui
Bolivar a scăzut repede în urma dificultăților întâmpinate în guvernare. La congresul de la
Ocaña (1828), aflat în minoritate, a fost nevoit să accepte poziția acelora care militau pentru
desfacerea Columbiei Mari (Gran Columbia). Un război între Columbia și Peru a erodat și
mai mult statul condus de El Libertador. În 1830, în urma dezintegrării Columbiei Mari, apar
republicile Ecuador, Venezuela și Statele Unite ale Noii Granade (din 1861 Columbia).
Dezamăgit, Bolivar a fost obligat să părăsească guvernul Columbiei, cu puțin înainte de a
muri.

2) Viața politică în America Latină (1830-1918): între liberalism și dictatură

Sfârșitul imperiilor coloniale spaniole și portugheze, războaiele de eliberare și
revoluția, adoptarea de Constituții și de instituții moderne, de factură liberală, după model
european și nord-american, nu au împiedicat alunecarea celei mai mari părți a Americii
Latine spre nesfârșite războaie, anarhie, pronunciamente și dictaturi în secolul al XIX-lea.
noile republici se bucură de prea puțină stabilitate, fiind împovărate de diverse probleme
politice și rasiale, de sărăcie și subdezvoltare economică, de lipsa unui sistem modern de
educație publică și de asistență medicală și socială, de războiaie nesfârșite între le și în
interior. Introducerea Constituțiilor moderne nu duce la instaurarea stabilității în noile state.
Conflicte de clasă, de partid și rasiale, diferendele între susținătorii formei de guvernământ
unite și ai celei federale îşi găsesc expresia într-un șir continuu de revoluții și contrarevoluții,
anarhie şi dictaturi militare. Caudillos, care vin la putere prin pronunciamentos (lovituri
militare, însoțite de declarații de intenție), dezvoltă un stil de democrație autoritară. Vechea
aristocrație creolă din zonele tropice reemigrează, în parte, spre Europa. Populația de culoare
și metișii îşi dezvoltă propriile pături conducătoare. În statele cu climă temperată se pastrează
o clasă burgheză conducătoare. Se ajunge la o împărțire între state albe (Argentina, Uruguay),
state metise (Brazilia, Chile, statele Indiilor de V și din America Centrală), state indiene
(Bolivia, Venezuela, Columbia, Peru, Ecuador, Paraguay).
Pătrunderea capitalului britanic şi nord-american determină o nouă fază de
dezvoltare la sfârșitul secolului al XIX-lea, bazată pe creşterea imigrației europene,
construirea de căi ferate, dezvoltarea economiei de plantație, a producției de grâne şi de vite
la scară mare, exploatarea de materii prime (salpetru, staniu, cupru). În Argentina, sudul
Braziliei, Chile și în alte părți apar o mică burghezie albă şi o clasă muncitoare.
O sumară trecere în revistă a situației din diversele state ale Americii Latine poate da
relief acestui tablou general și evidenția particularitățile fiecărui spațiu, dincolo de aspectele
generale, legate de subdezvoltare, revendicări teritoriale, tensiuni politice şi războaie.
Brazilia, care ăși dobândise pe cale pașnică independență, înregistrează, în
continuare, o evoluție ceva mai lină decât a cea statelor care se aflaseră sub dominație
spaniolă, constituind, mai degrabă, o excepție în America Latină. De altminteri, ea este o
monarhie constituțională, diferită de republicile care apăruseră pe ruinele viceregatelor
spaniole. Sub guvemarea liberală a lui Pedro al II-lea (1831-1889), se consolidează
economia, datorită colonizării interiorului țării, imigrației europene, exportului de cafea şi de
cauciuc. Dar abolirea sclaviei în 1888 provoacă reacția claselor avute, plantatorii și liberalii
se unesc în vederea răsturnării monarhiei (1889). Până în 1910, teritoriul Republicii Statelor
Unite ale Braziliei este extins prin tratate înțelepte cu diverse grupuri etnonaționale și
confederații tribale.
Paraguay, în schimb, aflat în prximitatea Braziliei, înregistrează o situație cu totul
deplorabilă. Pierde peste 70% din populație din cauza războiului împotriva Braziliei,
Argentinei și Uruguayului (1865-1870), război provocat de ambițiile expansioniste excesive
ale dictatorului F. Solano López (1862-1870).
În Argentina, preşedintele Juan Manuel de Rosas (1829-1852) pune capăt
tulburărilor interne, aducând stabilitate și un început de prosperitate. Este nevoit însă să
cedeze Marii Britanii Insulele Falkland (1833). Dezvoltarea continuă și sub următorii șefi de
stat. Președintele Sarmiento (1868-1874) este supranumit „educatorul națiunii”, pentru că, în
perioada în care a condus țara, s-a dezvoltat sistemul şcolar şi universitar, căile ferate și
comunicațiile. Populația a crescut foarte mult, datorită imigrației.
Lupta împotriva indienilor din pampas este încheiată de președintele Roca (1880-
1886; 1898-1904); acesta obține în 1902 Patagonia, ca rezultat al unui arbitraj. Statul se
dezvoltă, ajungând prima putere economică a Americii Latine..
În Peru, mareşalul Castilla (1797-1867) se impune ca dictator, în urma unui război
civil, desfășurat între anii 1842 și 1845. După o perioadă de incertitudini, marcată de
înfrângerea din războiul salpetrului (1879-1883), ulterior statul este condus de diverse
regimuri militare. Războiul salpetrului (sau războiul Pacificului) a fost un conflict între Chile
și statele aliate Peru și Bolivia pentru controlul asupra regiunii Atacama, bogată în salpetru
(azotat de potasiu), folosit și la fabricarea prafului de pușcă. Chile reușește să câștige războiul
cu ajutorul Marii Britanii.
Dictaturile și războiele afectează profund și statul bolivian. Între 1829 și 1839,
acesta este condus de dictatorul A. de Santa Cruz, care anexează Peru și înființează o
confederație bolivian-peruviană, desființată după un război distrugător împotriva statului
Chile (1836-1939). În războiul salpetrului, Bolivia pierde provincia Atacama și ieșirea la
mare, dar resimte mai puțin lovitura economică, întrucât posedă bogate zăcăminte de staniu.
În 1903, ca urmare a războiului pierdut împotriva Braziliei, Bolivia trebuie să-i cedeze
districtele Roraima și Acre.
 Chile, învingătoare în războiul salpetrului, câştigă supremația maritimă în sudul
Pacificului și își menține cuceririle prin pacea de la Ancon. În 1891, are loc o revoluție
Congresului chilian, urmând guvernarea parlamentară.
Columbia (Noua Granadă) se confruntă cu războaie civile continue între adepții
statului unitar şi ai celui federal, între liberali și clerici. Dupa formarea confederației de 8
state (1858), în 1861 se proclamă Statelor Unite ale Columbiei. Din acesta, se desprinde în
1903 Panama, cu sprijinul SUA. Statul nord-american protejează noul teritoriu, întrucât are
interese economice majore în această zonă, unde, sub egida SUA, este deschis în 1914
canalul Panama, care leagă Oceanul Atlantic de Pacific.
Venezuela rămâne un stat federal, dar cu numeroase probleme. Acestea au culminat
cu un sângeros război civil, Războiul federației (1861-1868), în care și-au pierdut viața sute
de mii de oameni. Dictaturile s-au succedat pe tot parcursul secolului al XIX-lea. de exemplu,
generalul José Antonio Páez Herrera a fost președinte al țării timpt de trei mandate, între
1830 și 1863. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Antonio Guzmán Blanco, un
alt caudillo, a fost la conducerea țării timp de treisprezece ani, între 1870 – 1887. Problemele
au fost generate și de dispute teritoriale. Marea Britanie își revendicau teritoriul Guayana
Esequiba, situat între Venezuela și Guyana Britanică. Un tribunal internațional de arbitraj de
la Paris în 1898 a cea mai mare parte a teritoriului disputat Guyanei Britanice. Nici în prezent
disputa nu este pe deplin soluționată, iar în martie 2018 statul Guyana, succesorul Guyanei
Britanice, a chemat Venezuela în fața Curții Internaționale de Justiție, pentru a decide dacă
abitrajul de la Paris a fost sau nu corect.
În 1899 Cipriano Castro a pus mâna pe putere în Caracas cu ajutorul armatei. Castro
nu și-a îndeplinit obligațiile sale de a plăti referitoare la datoriile externe considerabile ale
Venezuelei. Acest lucru a declanșat Criza din Venezuela (1902-1903), în care Marea
Britanie, Germania și Italia au impus o blocadă navală de mai multe luni, până când a fost
acceptat arbitrajul internațional al Curții Permanente de Arbitraj din Haga. În 1908 a
izbucnit Războiul Olandezo-Venezuelan. Conflictul a fost soluționat atunci când Castro a
plecat pentru tratament medical în Germania și a fost răsturnat de la putere de Juan Vicente
Gómez, care avea să conducă Venezuela timp de 27 de ani, între 1908 și 1935.
În sfârșit, în Ecuador, guvernarea președintelui Moreno (1869-1875) pune accent pe
bunele relații cu biserica. Dupa asasinarea sa, există o perioadă de lupte acerbe între grupurile
liberale şi cele clericale.
În America Centrală, încercările de a uni cele 5 state dau greș, iar dependența
financiară de SUA se reflectă în tutelajul politic. De altfel, în timpul administrației
președintelui SUA Theodore Roosvelt (1901-1909) se accentuează așa numita „diplomație a
dolarului”. America Centrală devine principalul câmp de acțiune pentru plasamentele
financiare ale bancherilor și investitorilor din SUA. Pentru protejarea intereselor sale
economice și securitatea investițiilor, puterea de la Washington își arogă dreptul de
intervenție în regiunea Americii Centrale și a insulelor din Marea Caraibilor. În ciuda
declarațiilor conciliante, expansiunea americană în America Centrală și în zona Antilelor
continuă și în perioada următoare (ex., intervenție militară în Nicaragua și presiuni în Haiti,
chiar dacă intervențiile sunt subordonate strategiilor de securitate, nu intereselor bancherilor
și investitorilor).
În 1844 este teîntemeiată Republica Dominicană, care, din 1861, intră sub
protectorat spaniol, iar din 1865 în sfera de influență a SUA. Pozițiile nord-americane în
regiune se întăresc și mai mult după revolta Cubei împotriva Spanici (1895), sprijinită de
SUA. Escaladarea situației duce la războiul dintre Statele Unite și Spania din 1898. Prin
tratatul de la Paris, din 10 decembrie 1898, Spania pierde posesiunile coloniale cubaneze,
portoricane și filipineze. Ca protectoare ale noii Republici Cuba, SUA îşi asigură baze navale
(Guantánamo). Izgonirea cu totul a Spaniei din emisfera vestică marchează și ascendentul
Statelor Unite în sistemul internațional.
Indiile de Vest continuă să se confrunte cu dificultăți majore. Principalele porturi de
tranzit ale comerțtului cu sclavi îşi pierd importanța după interzicerea sclaviei (1833 în
coloniile britanice; 1883 în cele spaniole). Negrii devin muncitori pe plantații sau întăresc
rândurile proletariatului din orașe.
În fine, o altă țară latină se află chiar în America de Nord, la granița de sud a SUA.
Este vorba de Mexic, ale cărui relații cu puternicul vecin de la nord sunt foarte tensionate.
Mexicul intră într-o putemică criză din cauza secesiunii Texasului (1836) şi a războiului
împotriva SUA (1846-1848). Alt teritoriu mexican înstrăinat este o zonă din nordul statului
latino-american (Arizona de sud), vândut în 1853 către SUA.
Pe plan intern, regimul clerical al dictatorului Santa Ana este răsturnat în 1855. Între
1858 și 1872, la conducerea statului se află Benito Juárez. Acesta secularizează posesiunile
bisericeşti şi aboleşte privilegiile clericale şi militare. Între 1858-1861 se desfășoară un război
civil între clericali şi liberali, care determină și intervenția trupelor britanice, spaniole și
franceze.
În perioada care a urmat, francezii au încercat să-și subordoneze politica externă
mexicană, astfel încât contrabalanseze influența SUA în America Latină. Ca urmare a
eforturilor lui împăratului Napoleon al III-lea, o adunare a notabilităților proclamă imperiul şi
îi oferă coroana arhiducelui Maximilian de Austria. Din cauza protestelor americane (violarea
doctrinei Monroe), Franța îşi retrage trupele. În 1867, republicanii ocupa Queretaro;
Maximilian este împușcat la ordinul lui Benito Juárez.
Venirea la putere a președintelui Porfiri Diáz (1877-1880 şi 1884-1911) aduce
stabilitatea în țară, dar și schimbări în politica externă. În timpul în care a condus statul,
Mexicul își orientează politica externă spre Japonia şi Anglia. După retragerea lui, se iscă din
nou tulburări.

II. Asia și Africa la cumpăna secolelor XIX-XX: imperialism, colonialism,

subdezvoltare și naționalism
1. Imperialism, colonialism, subdezvoltare și naționalism
În lumea extraoccidentală, singura țară care intră puternic în zodia industrializării și
a modernizării este Japonia. Această țară apare ca o excepție în Asia Orientală. Nu numai că a
realizat în câteva decenii o creștere spectaculoasă, dar a reuşit să-şi păstreze independența
politică şi o largă libertate de decizie în materie economică. Aceasta se explică prin faptul că
revoluția Meiji a captat dinamismele latente ale unei societăți tradiționale, pentru a transpune
in lumea industrială modernă paternalismul organizării de tip agricol şi feudal. Statul
imperial, care a susținut formarea marilor întrerinderi financiare şi industriale, conduse de
reprezentanți ai vechilor familii de samurai, s-a implicat și în dotarea țării cu o infrastructură
feroviară și portuară (Osaka şi Nagasaki), esențială pentru progresul economiei. O politică de
încurajare a natalității, însoțită de un mare efort în materie de învățământ, asigură o mână de
lucru numeroasă și calificată.
În 1914 economia niponă prezintă trăsături de modernitate. Industria echilibrează
agricultura. Japonia depinde însă de exterior, atât pentru aprovizionarea sa cu materii prime,
cât şi pentru debuşeuri. De aici, naționalismul cu tendințe expansioniste care deja s-a
manifestat împotriva Chinei sau a Rusiei (războiul din 1904-1905).
În alte zone ale lumii, societățile sunt încă arhaice, neindustrializate. America latină
rămâne marcată de structurile moştenite din epoca colonială. Nevoile ţărilor dezvoltate ale
Europei sau Americii de Nord au orientat deja economia continentului latino-american spre
producţii agricole și miniere destinate exportului, conducând la o situație anormală de mono-
producție și mono-export. Astfel, cauciucul şi cafeaua reprezintă 90% din exportul Braziliei,
produsele rezultate din creşterea animalelor 84% din exportul Uruguayului, în timp ce
Argentina devine un important grânar al Europei. Exporturile cubaneze sunt compuse în
procent de peste 75% din trestie de zahăr. O situație asemănătoare se înregistrează cu
cositorul peruan, petrolul venezuelean, nitrații chilieni reprezentând, î,n fiecare caz 75% din
exportul țării respective.
În teritoriile de religie islamică din Orientul Mijlociu și nordul Africii, se impune o
veritabilă dominare europeană. Aceasta se realizează și ca urmare a dezmembrării progresive
a Imperiului Otoman, care nu-şi mai exercită puterea asupra regiunii decât cu numele.
Produsele agricole ale regiunii sunt cumpărate de europeni, la prețurile fixate de aceștia:
bumbacul din Egipt, tutunul în Turcia etc. Capitalurile europene pătrund în sectoare
economice esențiale (căi ferate, bănci, fabrici, gestiunea serviciilor publice sau industria
petrolulului), punând în pericol activitățile locale tradiționale.
Asia, teritoriu suprapopulat, nu reuşeşte să iasă din înapoierea economică. În timp ce
India devine giuvaerul Coroanei britanice, China datorează faptul că păstrează o restrânsă
suveranitate politică numai rivalităților dintre puterile care îşi impart teritoriul chinez în zone
de influență exclusivă. Aici marile puteri au ştiut să exploateze imobilitatea unei societăți
care, în ciuda revoluţiei naționaliste din 1911, rămâne prea ataşată valorilor străvechi pentru a
promova înnoirea. Bogățiile acestui imens teritoriu sunt, adesea, acaparate de europeni şi de
japonezi.
Epoca de dinaintea primei conflagrații mondiale este una în care deținătorii de
capital, de la oamenii de afaceri până la micii depunători, preferă să-şi plaseze averile mai
degrabă în străinătate decât în propria țară. În 1914, plasamentele externe britanice se ridică
la 93 miliarde de franci-aur, în timp ce mai mult de o treime din averea mobiliară franceză e
investită în străinătate. Capitaliştii francezi au interese în Orientul Mijlociu, America Latină,
Rusia, Africa. Omologii lor de peste Canalul Mânecii investesc în interiorul imperiului (47%)
şi în America (41%). Europa totalizează singură nouă zecimi din cele 200 de miliarde export
de capital realizat în 1914.
Continentul european cere celorlalte continente produsele brute, agricole şi
industriale, pe care ea însăși le transformă, în timp ce devine furnizoarea de produse
manufacturate către noile țări. Pentru a alimenta acest circuit, europenii împrumută celelalte
țări și creanțele lor asupra restului lumii nu fac decât să crească. Aceste creanțe pot fi
evaluate în jurul lui 1900 la 150 miliarde franci-aur, mai mult de jumătate aparținând Marii
Britanii. Astfel, Orientul Apropiat, America latină, curând Extremul Orient, devin pentru
oamenii de afaceri occidentali zone privilegiate de acţiune. Englezii, care deţin 38 miliarde de
franci-aur în valori feroviare, au construit numai în India şi Canada peste 100.000 de km de
cale ferată. Ei controlează peste nouă zecimi din rețeaua argentiniană, patru cincimi din calea
ferată Berlin-Bagdad, ceea ce le permite să exercite o influență considerabilă în căile ferate
siriene şi sunt stăpâni pe cele din provincia Yunnan a Chinei. Profiturile miniere nu sunt mai
puțin căutate. Britanicii posedă valori miniere în Malaezia, Bolivia (cositor), China (cărbune),
Africa de Sud (aur, diamante). Controlează, alături de olandezi, petrolul din Indiile Olandeze
(Royal Dutch Shell), iar cu americanii zăcămintele din Persia. La rândul lor francezii
construiesc porturi (Beirut, Constantinopol).
Prin investițiile lor în lume, națiunile europene controlează posibilitățile de afirmare
ale noilor țări. Datorită forței lor financiare, ele stăpânesc majoritatea mijloacelor de transport
şi a surselor de aprovizionare cu materii prime. Ele nu ezită a recurge la amenințări financiare
pentru a obține concesii vamale și comenzi industriale. Din această exploatare metodică a
globului, europenii trag avantaje politice și imperialismul economic deschide calea
imperialismului colonial și penetrării indirecte: zone de influență în Imperiul Otoman,
împărțirea Chinei, presiuni financiare destinate să impună o anumită linie politică unor state
latino-americane etc.
Această formă de expansiune care se adăuga la expansiunea colonială, ca și
importantele interese economice legate de ea evidențiază complexitatea imperialismului
statelor europene, noțiune totuşi complexă și cu accepții diferite. Este și reflexul faptului că
toate statele europene importante considerau că au de jucat un rol de importanţă
internațională. Multiple cauze pot explica mişcarea de expansiune dincolo de mări şi aventura
colonială. Motivațiile economice au avut un rol major. Marile state europene căutau să-şi
asigure aprovizionarea cu materii prime şi, într-un context de protecționism exagerat, să
găsească debuşeuri pentru produsele lor manufacturate. Dar, în afara cazului Africii de Sud,
rare sunt inițiativele coloniale dictate de un obiectiv material exclusiv. Adeseori sărace,
coloniile nu păreau, în multe cazuri, cei mai potriviți clienți.
Să spunem doar câteva cuvinte despre marile imperii coloniale. În 1914, împărțirea
lumii era încheiată. Britanicii posedau un imens imperiu colonial (30 milioane km 2 şi 400
milioane de locuitori). Erau secondați de francezi, la distanță considerabilă totuși (10
milioane km2 şi 48 milioane de locuitori). Dominioanelor devenite practic independente
(Canada, Australia, Noua Zeelandă), Marea Britanie le adaugă cea mai mare parte a Africii
australe şi orientale, Antilele, Ceylonul şi „diamantul imperiului”, India. Imperiul francez
cuprinde un bloc african (Maghreb, Africa Occidentală Franceză, Africa Ecuatorială
Franceză) și un ansamblu extrem-oriental constituit din Uniunea indochineză. Coloniilor
propriu-zise, direct girate de metropolă, li se adaugă protectoratele, conduse de un Rezident
general şi care conservă o aparență de autonomie. Germania, Italia, Belgia, Olanda posedă de
asemenea colonii. Imperialismul pare a fi, la debutul secolului XX, elementul cel mai
spectaculos în care se exercită dominaţia statelor industriale europene. Puternică datorită
stadiului mai avansat de industrializare, Europa se găseşte la apogeul puterii sale mondiale,
însă divizată de rivalități ce prevestesc teribile conflicte.
În cursul celor două decenii de dinaintea Primului Război Mondial, marii actori
europeni trebuie să ia în calcul şi tinerele puteri, Statele Unite şi Japonia, intrate, la rândul lor,
în era imperialistă şi ale căror ambiții sunt în creștere. După războiul hispano-american din
1898, SUA va dobândi fostele colonii spaniole Porto Rico, Filipine și Guam. Până în 1902, a
ocupat Cuba aflată sub jurisdicție miltară americană. Japonia, la rândul ei, după cucerirea
unor teritorii pe seama Chinei, avea intenții expansioniste majore în sud-estul Asiei.

III. Japonia în era Meiji

Interesul europenilor și americanilor de a stabili contacte cu Japonia nu se poate
materializa până la mijlocul secolului al XIX-lea din cauza obstinației niponilor de a refuza
legăturile cu lumea din exterior. Un prim pas timid fusese făcut în 1854, când sub presiune
militară, Japonia încheiase cu SUA tratatul de la Kanagawa, lângă Yokohama, prin care
acordase o serie de privilegii navale și comerciale, referitoare la taxele vamale, imunitatea de
jurisdicție și funcționari proprii. O serie de înțelegeri similare cu statele europene provoacă
ostilitatea populației locale și tulburări ce vor duce la pierderea prestigiului șogunatului. Abia
după abdicarea ultimului șogun, Keiti, în 1867, situația se schimbă radical, iar Japonia se
deschide spre lume, intrând în era „Era Meiji”, care va dura până în 1912. Japonia modernă
se dezvoltă în timpul „domniei luminate” a împăratului Mutsuhito.
Transformarea se desfășoară în trei etape. Într-o primă fază se realizează depășirea
vechii structuri feudale; puternicii conducători din sud, daimio, îşi transferă voluntar puterea
împăratului, ceea ce-i permite să realizeze „programul noii ere” (1869). Reformele se succedă
într-un ritm rapid. În 1871 are loc abolirea ordinii feudale; fiefurile sunt înlocuite de noi
districte administrative, iar nobilimii i se acordă în compensație pensii de stat. Este înlăturată
interdicția de a călători. Mai mult, statul sprijină studiul în străinătate și sunt aduși consilieri
europeni. În 1872 este introdus serviciul militar obligatoriu şi se reorganizează armat după
principii franceze şi germane. Se organizează serviciile publice după model occidental:
învățământ obligatoriu, poliție, presă, sistem juridic, poștal, căi ferate, sănătate și finanțe
(yenul este adaptat după sistemul monetar american). Este întemeiată Banca Japoniei.
Desființarea pensiei plătite samurailor şi a vechiului drept de port al spadei provoacă
răscoala acestei caste în 1877, sub conducerea lui Saigo Takamori. După înfrângerea de la
Kagoshima, casta samurailor este dizolvată.
 Într-o a doua fază se continuă și se accelerează reformele interne. În cadrul noii
birocrații se alcătuiesc facțiuni (clanuri). Partidul Militar Conservator (Teiseito) respinge
influențele occidentale; consideră că expansiunea în Asia este mai importantă decât reformele
sociale si economice. Partidul Progresist (Kaishinto) urmărește o politică de expansiune a
zonei economice, dar numai după aplicarea reformelor occidentale. Partidul Radical (Siyuto)
pretinde o ordine parlamentară, care să nu fie îndreptată însă nici împotriva „consiliului
bătrânilor oameni de stat” și nici împotriva absolutismului divin al împăratului.
În 1878 se înființează Parlamente provinciale. În 1884 este întemeiată o Cameră
Superioară formată din membri ai nobilimii de curte (kuge) şi din familiile de daimio, care
primesc noi titluri nobiliare într-o ierarhie de 5 ranguri. În 1885 a fost convocat primul
Cabinet numit de împărat, iar în 1888 Consiliul de Stat secret (sumitsuin). În 1889, prințul Ito
Hirobumi elaborează noua Constituție. Japonia devine monarhie constituțională ereditară, cu
împărat inamovibil în fruntea statului, o Cameră Superioară și alta a Reprezentanților (câte
300 de membri fiecare), autoadministrare a oraşelor și a comunităților, după model german.
Puterea politica se află mai departe în mâna marilor clanuri. În jurul anului 1900 ele formează
Partidul Seiyukai (ITO) și Partidul Kenseihonto.
A treia etapă a modernizării Japoniei este legată de ridicarea imperiului la statutul de
putere mondială. Industrializarea este favorizată de o creștere importantă a populației: de la
26 de milioane în 1867 la 52 de milioane în 1913. Japonia ajunge rapid la un înalt nivel de
dezvoltare economică. Trusturi de familie (printre altele Mitsui, Yasuda, Sumitomo)
controlează industria, comerțul, băncile. Interesul lor se îndreaptă spre materii prime aduse
din exterior (cărbune) și piețe de desfacere. Scopuri imperialiste sunt urmărite de clanul
Choshu (armata) și clanul Satsuma (marina).
Ambițiile Japoniei se concretizează într-o serie de acțiuni diplomatice și militare
care o vor transforma într-o mare putere în Orientul Îndepărtat. În 1875, Japonia încheie cu
Rusia un acord privitor la Insulele Sahalin și Arhipelagul Kurile. În 1876 ocupă insulele
Bonin și Ryukyu. Intervenția trupelor japoneze și chineze în răscoala coreeană tonghak
provoacă războiul chino-japonez dintre anii 1894-1895. Forțele armate japoneze superioare
cuceresc Dairen, Weihaiwei, Shandong, Seul ș.a. În 1895 a fost încheiată pacea de la
Shimonoseki, prin care China cedează Formosa și Insulele Pescadores, plătește despăgubiri
de război și recunoaște independența Coreii (din 1897 regat sub protecția Rusiei).
În 1895 Japonia demarează construirea unei flote de război (4 crucișătoare cu blindaj
greu, 8 nave de luptă). Se implică în răscoala boxerilor din China. Se opune pătrunderii
rusești în E Asiei. După încheierea unei alianțe defensive cu Marea Britanie (1902), încearcă
să limiteze sfera de influență europeană în Coreea și Manciuria. Între 1904 și 1905 se
desfășoară războiul ruso-japonez. Niponii obțin importante victorii la Mukden pe uscat și
Tsushima pe mare. Amiralul Togo distruge flota rusească, armatele japoneze silesc Port
Arthur să capituleze, ocupă Coreea şi pătrund spre Manciuria. Este consacrarea statutului de
mare putere al Japoniei. Prin mediere americană, se încheie, în 1905, pacea de la Portsmouth
(SUA). Japonia dobândește sudul Sahalinului (Karafuto), Port Arthur, în plus protectoratul
asupra Coreii (pe care o va anexa ulterior) şi a sudului Manciuriei. Recunoașterea
internațională ca mare putere este dovedită de încheierea unor tratate de prietenie cu Franța și
Rusia (1907).

IV. China între criza internă și presiunea externă

În secolul al XIX-lea, China se confruntă cu o stare de criză permanentă, care avea
să slăbească structurile imperiale și să contribuie la declinul acestuia. Un rol esențial în acest
sens l-a avut și presiunea externă continuă, exercitată de puterile europene sau de Japonia. În
urma desfășurării războiului opiului (1840-1842) și a încheierii păcii de la Nanjing (1842),
China cedează Hong Kong și face concesiuni comerciale pentru 5 porturi precizate. Războiul
opiului deschide China lumii occidentale. Din cauza legăturii ei cu comerțul și politica,
activitatea misionară are prea puțin succes. Munca de caritate creștină, în schimb, are mare
efect (case de copii, spitale etc.). Școlile misionarilor răspândesc civilizația europeană.
După 1844, China este nevoită să încheie alte „tratate inechitabile” cu țările
europene privind stabilirea de așezări extrateritoriale cu administrație autonomă, tribunale,
poliție și vamă proprii. Între 1856-1858 are loc un nou război între forțe franco-britanice și
cele chinezești. După ocuparea Beijingului, a fost încheiat un tratat (1860), care stipula
înființarea de ambasade europene, liberalizarea comerțului şi acceptarea misiunilor creștine.
Printr-un tratat încheiat la Aigun în 1858 cu Rusia, privitor la stabilirea granițelor ruso-
chineze, fuseseră cedate unele provincii de coastă.
În 1870 au avut loc unele revolte în Tianjin, fiind asasinat și consulul francez. O
„misiune de împăciuire” europeană a dus la recunoașterea protectoratului francez asupra
Tongkingului (1885) și la cedarea Myanmarului către Marea Britanie (1886). Alte teritorii
sunt pierdute în timpul războiului chino-japonez dintre anii 1894-1895, cu deosebire insula
Formosa (Taiwan). De achiziții teritoriale și alte avantaje pe seama Chinei profită și
Germania. Ca represalii pentru uciderea a doi misionari, germanii ocupă Tsingtao (1897),
obțin concesiunea pentru linia ferată Shandong și un contract de arendare pentru Kiaochou
pentru 99 de ani. Contracte asemănătoare sunt încheiate cu Rusia (Dairen), Anglia
(Weihaiwei) și Franța (Kuang-chouwan).
Nemulțumirea față de pătrunderea europeană face iminentă răscoala boxerilor
(1900), soldată cu masacrarea creștinilor, inclusiv asasinarea ambasadorului german. Ca
urmare, se derulează o expediție de pedepsire sub comandă germană (contele Waldersee).
Protocolul boxerilor (1901) prevede reparații din partea Chinei. Puterile coloniale cad de
acord asupra unei „politici a porților deschise”.
Slăbirea Chinei se desfășoară nu numai ca urmare a impactului pătrunderii puterilor
europene, dar și ca rezultat al acutelor crize sociale, politice și economice interne. Structura
tradițională a Chinei este astfel pusă sub semnul întrebării şi schimbată prin mișcări
revoluționare. Între 1850-1864 se desfășoară un lung război țărănesc al taipinilor, purtat de o
sectă comunistă, intenționând să întemeieze un „regat ceresc” creștin-taoist. În 1853,
răsculații cuceresc Nanjing. Alte tulburări majore, începute în provincia Yunnan, au în vedere
crearea unui stat stat turcesc pentru unirea tuturor musulmanilor. Derulate între 1864-1878,
aceste răscoale musulmane au ca rezultat stabilirea unei formațiuni efemere conduse de Jakub
Beg, hanul Kashgarului (1865-1877). Cancelarul Li Hung-chang (1823-1901) restaurează
ordinea imperială, în parte cu ajutor european. Văduva împăratului Wenzong (Xianfeng),
domină consiliul de regență pentru împărații minori Muzong (Tong-Zhi) (1861-1874) și
Dezong (Guangxu) (1875-1908). Între 1881 și 1889 Tzu-Hsi (Cixi) este practic conducătoare
unică.
Pătrunderea capitalismului occidental și mărfurile industriale ieftine de import
distrug meșteșugurile şi meseriile, în timp ce condițiile sociale şi nivelul de viață se
deteriorează în zonele rurale dens populate. În orașele-port se dezvoltă un proletariat și o
intelectualitate revoluționară, sun influența gânditorilor occidentali moderni. În 1898 are loc
însă o lovitură de stat antireformistă, condusă de Tzu-Hsi, soldată cu întemnițarea
împăratului, executarea reformatorilor și ajutorul acordatdat „boxerilor”.
Presiunea externă şi incapacitatea de acțiune internă fac necesară abolirea vechiului
sistem de examinare al funcționarilor (1905) și reforma armatei. Tot în 1905 este înființat
Tongmenghui, mai târziu Guomindang (Partidul național al poporului) de către medicul Sun
Yat-sen (1866-1925). Programul său al celor „3 principii” (naționalism, democrație,
bunăstarea tuturor) este răspândit de studenți și de elevii de la misiuni.
În 1911 se declanșează revoluția tinerilor chinezi pentru reînnoirea radicală a Chinei.
În 1912 abdică ultima dinastie chineză, Manciu. Sun Yat-sen proclamă republica la Nanjing,
dar îi lasă preşedinţia lui Yuan Shi-Kal. Mongolia și Tibetul își declară independența.
 V. India sub dominație britanică
În timpul războiului colonial franco-britanic (1754/1755-1763), Robert Clive,
angajat al Companiei Indiilor de Est, reușește să obțină, în 1757, la Plassey, o victorie
categorică asupra unui inamic superior numeric. Momentul semnifică prăbușirea planurilor
franceze legate de această regiune și pune bazele stăpânirii britanice în India. Un rol însemnat
revine, până la mijlocul veacului al XIX-lea, Companiei Indiilor Orientale, care se amestecă
în lupta pentru putere dintre principii indieni, pentru asigurarea intereselor ei comerciale.
Mita, acordarea de pensii și ajutor militar sunt răsplătite cu drepturi administrative și de a
ridica impozite (diwani), respectiv control politic prin „rezidenți” sau „agenți”. În 1773, prin
Regulating Act, Compania Indiilor de Est devine agenție de administrație britanică. Primul
guvernator general britanic este Warren Hastings (1773-1785), care organizează sistemul
legal și administrativ și reușește consolidarea dominației britanice, ca urmare a înfrângerii
adversarilor locali. În 1784, prin East India Bill (Legea Indiilor de Est), controlul Companiei
Indiilor de Est este preluat de guvern.
Pe parcursul secolelor XVIII-XIX, stăpânirea britanică în sudul Asiei se
consolidează. Rând pe rând sunt anexate Ceylonul olandez (1795-1815), orașele Delhi și
Agra (1803), este supus Nepalul, devenit protectorat britanic (1814-1816), este anexat
Myanmarul (Birmania), în urma a trei războaie, iar în 1849 regiunea Punjab intră sub
stăpânire britanică. În schimb, britanicii nu reușesc să se înstăpânească în Afganistan.
Expansiunea rusă în Asia Centrală determină Anglia sa intervină în luptele pentru tron din
primul răazboi afgan (1839-1842). După raidul asupra garnizoanei britanice de la Kabul,
britanicii părăsesc țara. În 1809 se semnează Tratatul de la Amritsar cu statul Sikh, fiind
fixată granița pe fluviul Sutlej.
Expansiunea imperiului colonial se realizează în continuare, pe diverse căi. Astfel,
principatele indiene rămase fără urmaşi la tron sunt confiscate. Între 1857-1858 se desfășoară
o mare răscoală, având loc rebeliuni și masacre. Ultimul mogul, Bahadur Șah II, este
proclamat împărat al Indiei la Delhi. Întăririle primite de britanici, trupele sikh și gurkha îi
înfring pe rebeli. Compania Indiilor de Est este dizolvată în 1858; India – colonie - devine
viceregat britanic. În 1877, regina Victoria adoptă titlul de „împărăteasă a Indiei”. În jurul
coloniei indiene se formează un lanț de state-tampon dependente: Nepal (1816), Bhutan
(1865), Sikkim (1890).
Extinderea și consolidarea stăpânirii britanice continuă și în epoca victoriană. După
încorporarea Baluchistanului (1876-1887), triburile afgane de la graniță sunt reconciliate de
viceregele Lord Curzon (1898-1905). În 1901 este întemeiată Provincia de NV, iar în 1903-
1904 are loc o expediție în Tibet. Ca urmare, se încheie un tratat comercial la Lhasa (1904),
iar conferința de la Simla intenționează obținerea autonomiei Tibetului față de China. Sediul
guvernării centrale este mutat la Delhi în 1911.
Economia Indiei se dezvoltă în ritm susținut: căi ferate, proiecte de irigație, porturi
etc. Pe de altă parte, importul de produse industriale britanice distruge economia sătească
autarhică și producția industrială de bumbac a Indiei. Şomajul este foarte ridicat și ca urmare
a suprapopulării. Sunt înființate plantații extinse de iută, ceai și indigo, cu capital britanic.
În paralel cu aceste evoluții politice și economice, se dezvoltă mișcarea națională
indiană. O elită indiană europenizată se cristalizează în colegii şi universități. Cultivarea
conștientă a tradițiilor naționale rămâne la început fără ecouri în masele largi, din cauza
apatiei politice şi a prejudecăților de clasă şi religioase (sistemul castelor). Reformele
religioase sunt o premisă a înnoirii. Ram Mohan Roy predică, în 1828, fuziunea dintre
religiile indiană şi creştină (brahma samaj). Dayanand Sarasvati cheamă la o întoarcere la
vechile învățături (Veda). Guru Ramakrishna (1836-1886) combină învățătura occidentală cu
pietatea hindusă. Un moment semnificativ în renașterea politică și națională indiană se
produce în 1885: întemeierea Congresului Național indian pentru a participa la guvernare. În
1892, britanicii acordă sufragiu condiționat pentru Parlamentul central și permit pătrunderea
funcționarilor indieni în posturi înalte din administrația municipală şi provincială, precum şi
în consiliul viceregelui.
Foametea şi epidemiile de ciumă (1896-1897), dar mai ales victoria japoneză asupra
Rusiei întăresc „Noul partid” al extremiștilor conduşi de Tilak (1856-1920). Nemulțumirea
populației este amplificată de împărțirea Bengalului; se formează o nouă provincie cu
majoritate musulmană (1905). Minoritatea islamică îşi face cunoscute doleanțele prin Liga
musulmană, creată în 1906. În 1916, hinduşii şi musulmanii au semnat pactul de la Lucknow,
propunându-și să lupte împreună pentru autonomie. În deceniile următoare, această luptă se
va amplifica.