Caracteristica generală

Regatul Spaniei (spaniolă Reino de España) sau Spania (spaniolă España) este o țară

situată în sud-vestul Europei, membră a Uniunii Europene. În nord-est se învecinează
cu Franța și Andora de-a lungul Munților Pirinei. Face parte din Peninsula Iberică împreună
cu Portugalia și Gibraltar, având de asemenea două arhipelaguri, situate unul în Marea
Mediterană (Insulele Baleare) și celălalt în Oceanul Atlantic (Insulele Canare). De asemenea,
de Spania aparțin două mici teritorii din nordul Africii (care includ orașele Ceuta și Melilla),
precum și enclava Llivia din Pirinei. După sfârșitul regimului Franco în 1975, Spania a
devenit o monarhie și o monarhie constituțională în 1978 când o nouă constituție a fost
adoptată.
Astfel, cum a fost menționat, din punct de vedere al formei de guvernământ, Spania
este o moarhie. Ca toate monarhiile contemporane și monarhia spaniolă are un caracter
parlamentar, ceea ce înseamnă că prerogativele de putere sunt repartizate Parlamentului și
Guvernului. Aceste două organisme sunt principalii actori politici.
Regele este șeful statului și un simbol al unității și permanenței acesteia. Regelui îi
revine sarcina de a arbitra funcționarea corespunzătoare a instituțiilor democratice. Regele
este reprezentantul cel mai de seamă al statului în relațiile internaționale. Totodată, Șeful
statului are raporturi de reprezentare a naționalităților din Spania. Constituția îngrădește
preorgativele monarhului, acesta exercită funcțiile care îi sunt expres atribuite prin
Constituție.
Persoana regelui este inviolabilă; totodată, regele nu poate fi tras la răspundere pentru
guvernarea statului. Pentru a fi valabile și pentru a produce efecte juridice, actele regelui, în
îndeplinirea prerogativelor sale constituționale, trebuie să fie contrasemnate de Primul
ministru sau, după caz, de miniștri de resort.
Deși Pentru generațiile tinere, Spania apare ca un stat care este un model de stabilitate
politică, cu o evoluție continuă economică, în plin progres. Dar nu a fost totdeauna așa.

Evoluția monarhiei Spaniole

Începutul monarhiei absolute în Spania
Spania făcuse paşi decisivi spre unificare prin căsătoria din 1469 dintre
Ferdinand,moştenitorul tronului Aragonului, şi Isabela, moştenitoarea tronului Castiliei.
Aceştia încep să domnească din 1479, dar cele două regate îşi păstrează individualitatea,
conservîndu-şi instituţii specifice, adunări de stări (Cortesuri) separate. Încoronarea ca rege al
Spaniei a nepotului lui Ferdinand de Aragon şi al Isabelei deCastilia, Carol (1516-1556),
numit Quintul (al V-lea) după urcarea pe tronul imperial, asemnificat unificarea deplină a
Spaniei şi instaurarea monarhiei absolute. Proiectul său de imperiuuniversal l-a făcut să
încerce să utilizeeze în primul rând fondurile spaniole, şi pentru aceasta afost nevoit să
convoace Cortesurile. Opoziţia faţă de presiunea fiscală a declanşat în anii ’20 orevoltă a
oraşelor, care a fost în cele din urmă înfrântă, semn că tranziţia spre absolutism nu puteafi
oprită.

Monarhia habsburgică
La începutul secolului al XVI-lea, monarhia spaniolă a trecut la Casa Habsburgului sub King
Carol I (de asemenea Sfântul Împărat Roman ca Carol al V-lea), fiul reginei Ioana de Castilia.
În timpul domniei sale Carol a exercitat direct conducerea statului, acesta a redus treptat
autonomiile provinciale, a mărit impozitele și a micșorat rolul cortesului în conducerea
statului.
Fiul lui Carol, Filip al II-lea (1556-1598), stăpânea un vast imperiu care cuprinde, pelângă
Spania, teritoriile de peste ocean, zone întinse din Italia, Tările de Jos, Filipinele,
Portugalia(în urma uniunii dinastice realizată în 1580). El a încercat să conducă personal acest
imens conglomerat, cu ajutorul funcționarilor regali, al armatei şi al bisericii. Rolul
Cortesurilor a fost mult diminuat, iar cu ajutorul inchiziției au fost urmăriți nu doar ereticii, ci
şi adversarii politici ai regalității. Domnia lui Filip al II-lea al Spaniei a marcat vârful Epoca
de Aur spaniolă (1492–1659), o perioadă de mare expansiunea colonială și comerț. În 1700,
Carol al II-lea a fost ultimul dintre Habsburgii spanioli și moartea sa a declanșat Războiul
succesiunii spaniole.
La moartea sa, Spania intrase într-un declin pronunțat, în pofida veniturilor aduse de colonii.
Supremația sa militară şi politică îi era pusă în pericol de Anglia, Franța, Țările de
jos(viitoarea Olandă) revoltate împotriva stăpânirii spaniole.

Monarhia Bourbon
Odată cu moartea lui Carol al II-lea fără copii, succesiunea la tron a fost contestată. Carol al
II-lea își desemnase sora Maria Terezanepotul, Filip al Franței, Duce de Anjou, ca moștenitor
al său. Posibila unire a Spaniei cu Franța, cele două mari puteri europene de la acea vreme, a
declanșat Războiul de succesiune spaniol în secolul al XVIII-lea, culminând cu tratatele din
Utrecht (1713) și Rastatt (1714), care a păstrat europeanul balanta puterii.
La mijlocul secolului al XVIII-lea, în special sub Carol al III-lea al Spaniei, coroana spaniolă
s-a angajat într-un proiect ambițios și de anvergură pentru a implementa reforme majore în
administrația Spaniei și a imperiului spaniol. Aceste schimbări, cunoscute în mod colectiv sub
numele de Reformele Bourbon, a încercat să raționalizeze administrația și să producă mai
multe venituri din imperiul de peste mări.[12]
Filip al V - lea a fost primul membru al Casa Bourbonului (Spaniolă: Borbon) să conducă
Spania. Această dinastie guvernează și astăzi sub Felipe VI.
In timpul Războaiele napoleoniene, Împăratul francez Napoleon Bonaparte forţat Ferdinand al
VII-lea la abdica în 1808, iar Bourbonii au devenit un focar de rezistență populară împotriva
stăpânirii franceze. Cu toate acestea, respingerea de către Ferdinand a liberalului Constituția
spaniolă din 1812, precum și numirile sale ministeriale, în special excluderea liberalilor, au
erodat treptat sprijinul popular pentru monarhia spaniolă. Cu Sancțiune pragmatică din 1830,
Ferdinand a pus deoparte Drept salic, introdus de Filip al V-lea, care interzicea femeilor să
devină suverane ale Spaniei. Astfel, așa cum se obișnuise înainte de sosirea burbonilor, fiica
cea mare a lui Ferdinand al VII-lea Isabella a devenit moștenitoarea lui prezumtivă. Oponenții
sancțiunii pragmatice au susținut că nu a fost niciodată promulgată oficial, susținând fratele
mai mic al lui Ferdinand al VII-lea, Prințul Carlos, moștenitorul de drept al coroanei conform
Legii salice.

Prima Republică Spaniolă

În septembrie 1873, Prima Republică Spaniolă a fost fondată. A lovitură de stat a readus la
tron dinastia Bourbonilor în 1874.

A doua republică spaniolă și regimul lui Francisco Franco

În 1931 alegerile locale și municipale au produs victorii (în special în zonele urbane) pentru
candidații care au favorizat încetarea monarhiei și înființarea unei republici. Confruntat cu
neliniște în orașe, Alfonso al XIII-lea a plecat în exil, dar nu a abdicat. Guvernul provizoriu
care a urmat a evoluat într-un timp relativ scurt A doua republică spaniolă. războiul civil
spaniol a început în 1936 și s-a încheiat la 1 aprilie 1939 cu victoria generalului Francisco
Franco și coaliția sa de organizații aliate denumite în mod obișnuit naționaliști. Italia fascistă
și Germania nazistă l-au ajutat pe Franco în războiul civil spaniol. Un agent britanic MI6 l-a
zburat pe Franco din Insulele Canare în Africa de Nord spaniolă pentru a prelua Legiunea
spaniolă. Uniunea Sovietică a sprijinit guvernul republican la fel ca Mexicul sub guvernul
Republicii Moldova Lazaro Cardenas.
După șaisprezece ani fără monarhie sau regat, în 1947, Spania a devenit din nou un Regat de
către generalul Franco, care a pretins să conducă Spania ca Șef de stat al Regatului
Spaniei prin Legea succesiunii. Cu toate acestea, fără un rege pe tron, el a condus printr-o
coaliție de organizații aliate din războiul civil spaniol, inclusiv, dar fără a se limita
la, Falange partid politic, susținătorii familiei regale borbone și Carlisti, până la moartea sa în
1975.

Restabilirea monarhiei
În ciuda alianței lui Franco cu carlizii, Franco a numit-o Juan Carlos I de Borbón ca
succesor al său, căruia i se atribuie prezidența Tranziția Spaniei de la dictatură la democrație
prin aprobarea deplină a reformelor politice.
Nerăbdător cu ritmul reformelor democratice, noul rege, cunoscut pentru formidabila sa
personalitate, a demis Carlos Arias Navarro și l-a numit pe reformator Adolfo Suárez în
calitate de președinte al guvernului în 1977.
În anul următor, regele a semnat legea cu noul liberal liberal Constituția Spaniei, care a
fost aprobat de 88% dintre alegători. „Înțelepciunea rapidă și nervul constant” al lui Juan
Carlos au scurtat a încercat o lovitură de stat în 1981 când regele a folosit un centru de
comunicații de comandă special conceput în Palatul Zarzuela pentru a denunța lovitura de stat
și a ordonat celor unsprezece căpitani generali ai armatei să se ridice.
După evenimentele din 1981, Juan Carlos a dus o viață mai puțin plină de evenimente,
potrivit autorului John Hooper. Juan Carlos nu a prezidat ceremonii precum deschiderea
spitalelor și podurilor la fel de des ca monarhii din alte națiuni. În schimb, el s-a străduit să
stabilească obiceiuri politice de încredere la tranziția unei administrații guvernamentale la
alta, subliniind legislația și protocolul constituțional și reprezentând statul spaniol pe plan
intern și internațional, având în același timp menținerea unei monarhii profesionale
nepartizane, dar independente.

Evoluția constituției
Dezastrosul Război Civil din anii 1936- 1939 nu a fost decât epilogul unei perioade de
125 de ani de continue tulburări, insurecții, lovituri de stat, având ca rezultat alternanțe între
monarhii constituționale și monarhii absolute, chiar între monarhie și republică, sau între
regimuri mai mult sau mai puțin liberale și dictaturi militare. Acest haos politic a fost cauzat
atât de problemele dinastice ale monarhiei spaniole, cât și de influența Revoluției Franceze,
care a încurajat năzuințele de libertate politică și progres social ale poporului spaniol.
 Relativa stabilitate a Regatului Spaniol din secolul al XVIII a fost zdruncinată la 5 mai
1808 de Napoleon I, împăratul francezilor, care a deturnat pe regele spaniol Fernando VII și a
pus pe tron în locul lui pe fratele său, Joseph Bonaparte.
Căderea lui Napoleon I fiind iminentă, la 22 martie 1814, Fernando VII revine pe tron și
grăbește 4 mai 1814, să anuleze Constituția printr-un decret, reinstaurând monarhia absolută.
Reacția poporului, sub conducerea lui Rafael Riego, este promptă și regele este nevoit, 9
martie 1920, să restabilească Constituția din 1812.
Dar numai peste trei ani, la 1 octombrie 1923, regele revocă a doua oară Constituția de la
Crdix, iar la 30 iunie 1833 editează o pragmatică sancțiune prin care abolește Legea Salică,
introdusă de Bourboni în Spania, proclamând-o pe fiica sa Isabela, de numai trei ani,
moștenitoare a tronului, prin excluderea fratelui său Don Carlos, care ar fi trebuit să-i urmeze
la tron potrivit legii salice.
Domnnia reginei Isabela II (1833-1868) a reprezentat perioada cea mai frământată din
istoria Spaniei, nu numai din cauza primului război carlist, dar și din cauza numeroaselor
lovituri de stat și insurecții populare sau militare.
Regenta, Maria Cristina, promulgă la 10 aprilie 1834 o nouă constituție, sub denumirea
de Statutul Regal, prin care se instituie parlamentul bicameral, iar la 12 august 1836
restaurează Constituția din 1812, pentru ca în anul următor, la 16 iunie 1837, continuând acest
carusel de constituții, să promulge o altă nouă constituție, care constiuia un compromis între
Constituția din 1812 și Statutul Regal din 1834.
Din 1840 intră pe scena politică generalii și asistăm la o suită de lovituri de Stat și
dictaturi militare. Generalul Baldomero Espartero devine regent în 1840, instaurând o
dictatură militară, dar la 23 iulie 1843 este răsturnat de la putere de generalul Ramon Maria
Narvaez, cu vederi mai liberale, care printr-o nouă constituție restabilește Statutul Regal din
1834.
În urma unei noi insurecții, Isaabela II fuge în Franța, puterea fiind luată de generalul
Francesco Serrano y Rodriguez, numit regent la 30 septembrie 1868, iar la 6 iunie 1869 se
adoptă o altă constituție. La 3 iunie 1874, generalul Paia y Rodriguez și mareșalul F. Serrano
y Rodriguez instaurează o dictatură militară, dar la 29 decembrie 1874 generalul Martinez y
Campos printr-o lovitură de stat îl proclamă rege pe Alfonso XII (1875- 1885), fiul Isabellei
II.
La 30 iunie 1876 se adoptă o nouă constituție, prin care Spania este proclamată monarhie
ereditară constituțională.
 După adoptarea ultimei noi constituții, care avea să dureze 47 de ani, se părea că Spania
și-a găsit în sfârșit stabilitatea sub un regim de monarhie constituțională, dar la 13 septembrie
1923 are loc lovitura de stat a generalului Primo de Rivera, primul act violent al unei perioade
de 16 ani de grave tulburări politice.
Noul dictator este înlăturat și el de la putere la 28 ianuarie 1930 de generalul Damaso de
Berenguer y Fuste, care la 30 ianuarie 1930 restabilește Constituția din 1876.
În urma succesului la alegeri a forțelor de stânga, se proclamă pentru a doua republica la
14 aprilie 1931, iar regele Alfonso XIII este nevoit să părăsească țara fără să abdice în mod
formal. La 9 decembrie 1931, se adoptă o constituție republicană, care proclamă separația
Bisericii de stat și introduce sufragiul universal pentru bărbați și femei.
Instalarea la 15 ianuarie 1936 a unui guvern de front popular provoacă la 17 iulie a
aceluiași an o insurecție militară, sub conucerea generalilor Francisco Franco și Emilio Mola,
provocând un sângeros război civil, care avea să dureze trei ani (1936-1939). Acesta, prin
intervenția puterilor axei, Germania și Italia, în favoarea insurgenților, și a Uniunii Sovietice,
în favoarea guvernului de front popular, provocase un adevărat măcel al populației și
transformase țara în ruine.
Statul spaniol se va reface însă în mod surprinzător, chiar în timp ce aproape toate țările
europene, de la Pirinei la Urali și de la Cercul Polar de Nord și Insula Creta și chiar nordul
Africii, erau bântuite de un nimicitor război, provocându-le distrugeri enorme. Prin abilitatea
sa politică, generalul Franco, fără șă-și înstrăineze simpatiile axei, a reușit să țină țara sa în
afara războiului, culegând, ca și Portugalia, Eleveția și Suedia, avantajele economice ale
neutralității. Astfel, la sfârșitul războiului, din care restul Europei ieșise devastat, Spania își
vindecase aproape complet rănile pe care i le provocase războiul civil.
La 31 martie 1947, șeful statului spaniol, generalisimul Franco, promulgă Legea cu
privire la succesiune, prin care Spania este proclamată monarhie, persoana monarhului urma
să fie propusă la încetarea funcției de șef al statului a lui Franco.
La 23 iulie 1969, la două zile de la aselenizarea pe lună, Franco îl prezintă Cortesurilor ca
succesor al său și viitor rege al Spaniei pe Don Carlos de Bourbon, deși moștenitorul legitim
ar fi fost Don Juan de Bourbon y Battember, conte de Barcelona, fiul lui Alfonso al XIII, și
tatăl celui desemnat de Franco. Dictatorului nu-i plăcea însă ideile liberale ale contelui de
Barcelona și spera ca fiul acestuia, care fusese educat și instruit încă din 1949 sub directa sa
îndrumare, avea să pună în aplicare concepțiile sale politice.
Franco moare la 20 noiembrie 1975 și este proclamant rege Juan Carlos I. Speranțele
fostului dictator s-au dovedit deșarte, deoarece regele s-a dovedit încă mai liberal decât tatăl
său. La numai un an de la suirea pe tron, Juan Carlos I propune Cortesurilor elabrarea unei
constituții democrate, care după adoptarea ei, este supusă unui referendum la 6 decembrie
1978, obținând 87,8% din voturi în favoarea sa. La 26 decembrie 1978 regele promulgă
Constituția, care intră în vigoare la 29 decembrie 1987, data publicării ei, după promulgarea,
în Buletinuk Oficial Espagnol No. 311-1.
Problema legitimității regelui Juan Carlos I la tronul Spaniei este rezolvată în mai 1977,
când tatăl său, contele de Barcelona, succesorul legitim, îi cedează fiului său drepturile
dinastice, la care nu renunțase niciodată până atunci.
Regimul de monarhie constituțională a fost pus în pericol în februarie 1981, când mai
mulți comandanți militari ocupă palatul Cortesurilor în încercarea de a restabili franchinismul.
Regele Juan Carlos I apare în aceeași seară la televiziune, în mare ținută de comandant
suprem al armatei spaniole, denunță tentativa loviturii de stat a comandanților militari și
ordonă trupelor să elibereze Cortesurile și să se întoarcă în cazărmi, astfel puciul a fost
anihilat.
După urcare pe tron a regelui Juan Carlos I, puterea politică se liberalizează progresiv și
apar din ce în ce mai frecvent acte legislative cu caracter vădit democratic.
Forma de guvernământ adotată de Constituția Spaniolă este monarhia constituțională
ereditară. Regele este capul statului, simbolul unității și permanenței statale și are rolul de
arbitru între instituțiile statului. El nu poate avea alte atribute afară de cele care îi sunt
conferite în mod expres prin Constituție. Coroana este ereditară, iar femeile nu sunt excluse
de la succesiune, dar la grad de rudenie egal bărbații au preferință. În schimb, pierde dreptul la
succesiune dinastică moștenitorul prezumtiv atât el cât și succesorii săi care se căsătorește
împotriva interdicției exprese a Regelui și a Cortesurilor.

Structura Constitutiei
Constituția spaniolă are 169 de articole cu caracter juridic material; mai are ca anexe,
numerotate separat, Dispoziții adiționale (Paragrafe I - IV), Dispoziții tranzitorii (Paragrafele I
- X), o Dispoziție derogatorie și o altă Dispoziție finală.
Forma de guvernământ adoptată de Constituția Spaniolă este monarhia constituțională
ereditară. Regele este capul Statului, simbolul unitații și permanenței statale. El nu poate avea
alte tribute afară de cele conferite în mod expres prin Constituție (art. 56).
Constituția Spaniolă, deși nu enunță în mod expres principiul separației puterilor în Stat, îl
introduce implicit prin reglementarea distinctă a puterilor și prin menținerea denumirilor
clasice – puterea legislativă (art. 66, alin. II) si puterea judecătorească (Titlul VI), chiar dacă
se folosește și termenul de “funcție executivă și autoritate reglementară” pentru guvern.
Titlul VIII, "Despre organizarea teritorială a Spaniei", merită mai multă atenție, deoarece
acesta se bazează pe o largă autonomie teritorială. În mod deosebit, sunt tratate Comunitățile
Autonome (Capitolul III), deoarece în Spania există mai multe entități naționale, între care
cele mai importante sunt Catalonia și Țara Bascilor. Acestea dispun de largi prerogative
legislative și executive, amplu reglementate în art. 147-148, dar dar sunt și domenii în care
Statul își rezervă competența(art. 149).

Concluzii
În prezent în lume au mai rămas 43 de state cu o formă de guvernămînt de monarhie.
Însă, dacă ar fi să analizăm conținutul formei de guvernare a celor 43 de state prin obiectivul
definiției de monarhie(monarhia este o formă de guvernare de stat, ca un sistem politic și
juridic al puterii supreme, în care integritatea sa este concentrată în mâinile șefului statului,
care în virtutea statutului său special (primatul și eternitatea competenții de putere,
iresponsabilitate) el singur exercită guvernarea în stat.), atunci „adevărate” monarhii din
această listă rămân mai puține. La fel este și Regatul Spaniol. A cărei formă de guvernare a
fost denumită în mod tradițional monarhie parlamentară.
Definiția acestui stat ca monarhie parlamentară este destul de controversată, pentru că
denumirea acestei forme de guvernare, nu corespunde conținutului acesteia. Din punct de
vedere al logicii formale, termenul „monarhie parlamentară” trebuie să corespundă sensului
de „conducere (guvernare) parlamentară”. Istoria cunoaște astfel de exemple, dar nu poate fi
argumentată lista statelor moderne, deoarece în sistemele lor de organe superioare ale puterii
legislative și legitimare, puterea parlamentară nu are un monopol al întregii puteri de stat.
Adică, nici în acest sens, nici în ceea ce se numește în mod obișnuit „stat condus de un
monarh”, aceste state nu pot fi definite ca monarhii.
Acest lucru se datorează, în primul rând, faptului că ele aparțin categoriilor de țări
dezvoltate (în primul rând din punct de vedere politic-juridic) sistemul de putere de stat al
cărora este construit pe baza principiului constituțional de separarea puterilor în stat. Acest
principiu este o antiteză a conceptului „mono puterii”, care nu pot să existe concomitent. Cu
alte cuvinte, o monarhie bazată pe separarea puterilor este nonsens.
În al doilea rând, acest lucru se datorează faptului că în fruntea acestor state nu mai este
de fapt, și juridic un monarh, dar numai un conducător al statului, care și-a pierdut fostul său
statut juridic de conducător unic autocrat și a devenit unul dintre cele mai slabe organe de stat
suprem din sistemul de putere al acestor țări.
Din elementele monarhice s-a păstrat fosta ordine de înlocuire a funcției de șef al statului
prin imitația sa (sistemul moștenirii tronului ,care într-o oarecare măsură reflectă specificul
acestui grup de state cu forma parlamentară de guvernare.

Constituția Spaniei, traducere Prisacaru

https://ro.wikipedia.org/wiki/Spania

John Hooper, Noii spanioli, 2001, O monarhie antrenantă

Regele cu viață rapidă al Spaniei împlinește 70 de ani”. stirile BBC.

Powell, Charles (1996). Juan Carlos al Spaniei; Monarh auto-făcut.

Preston, Paul (2004). Juan Carlos; Conducerea Spaniei de la dictatură la democrație.

Noi și Legea Sergey Bostan