Absolutismul

Absolutismul moharhic este o formă de guvernare adoptată între secolele XVI și XVII
în mai multe state din Europa. Absolutismul monarhic sau monarhia absolută, cum i
se mai spune, reprezintă corolarul unui proces istoric important în evoluția statelor
europene.
Absolutismul monarhic este acea formă de guvernare în care monarhul – fie că se
numește împărat, fie rege, țar, sultan sau domnitor – deține autoritatea supremă în
stat.
Acest proces istoric începe simultan cu centralizarea politică din secolele XVI-XVII în
state, precum Franța, Anglia, Spania sau Rusia.
Dintre factorii care au favorizat constituirea și consolidarea absolutismului monarhic
menționăm, pe de o parte, declinul nobilimii în urma războaielor civile sau religioase,
iar pe de altă parte, remarcăm dezvoltarea manufacturilor și a comerțului,
concomitent cu afirmarea orășenimii și a burgheziei. Încheierea procesului de
centralizare politică a anumitor state, precum și consolidarea autorității monarhice,
au fost, de asemenea, factori favorizanți. Nu trebuie să uităm nici de Reforma
religioasă, care a marcat profund această perioadă istorică.
Pe parcursul secolului al XVI-lea, modelul monarhiei absolute îl constituie domnia lui
Carol Quintul, rege al Spaniei și împărat al Sfântului Imperiu Roman (1516-1556).
În secolul al XVII-lea, modelul absolutismului monarhic este grăitor ilustrat de
Ludovic al XIV-lea al Franței, supranumit Ludovic cel Mare sau Regele Soare (1643-
1715).
Sporirea autorității monarhului face subiectul unei doctrine oficiale, teoretizate de
autori precum Jean Bodin și Bossuet în Franța sau Mercurio Gatinara în Spania. În
operele lor, aceștia vorbesc despre originea divină a monarhiei.
Atribuțiile și statutul monarhului într-un stat absolutist
Monarhul deține autoritatea supremă în stat, iar persoana sa este sacră și deasupra
legilor. Cu alte cuvinte, însăși voința monarhului reprezintă legea în stat. În acest
context, trebuie înțeleasă afirmația celebră a lui Ludovic al XIV-lea: „Statul sunt eu!”
Biserica este și ea supusă intereselor statului, și deci implicit, ale monarhului.
Enumerăm în continuare atribuțiile monarhului, care controlează politica internă și
externă, dirijează administrația și justiția, numește miniștrii și funcționarii statului,
emite legi și conduce armata. În unele state, precum Anglia, el este și conducătorul
bisericii.
Monarhul se înconjoară de un cult personal și de un puternic aparat de stat. În ceea
ce privește cultul personal, trebuie să amintim reședințele regale somptuoase de la
Versailles (Franța), Sankt-Petersburg (Rusia) sau Escorial (Spania).
Aparatul de stat va ocroti în continuare interesele nobilimii, pe care o va înzestra cu
numeroase privilegii. Absolutismul monarhic va urmări slăbirea aristocrației feudale
prin susținerea economică a burgheziei. Se dorea, în fapt, obținerea unei puteri
centralizate autoritare.
Atribuțiile instituțiilor statului de tip absolutist
Instituțiile statului de tip absolutist sunt subordonate în mod direct monarhului. Aceste
instituții sunt alcătuite din: monarhie, Consiliul regelui, cancelaria regală, Adunarea
stărilor și funcționari.
Monarhia / regalitatea este instituția supremă în stat. Ea are caracter ereditar, fiind
bazată pe dictonul „Regele a murit! Trăiască regele!”. Celebra expresie a fost rostită
inițial în 1422 la încoronarea lui Charles al VII-lea pe tronul Franței, după moartea
tatălui său, Charles al VI-lea, și a dobândit valoare de principiu. În guvernarea sa,
monarhul se sprijină pe Consiliul regal. Consiliul regal era o instituție cu caracter
consultativ, care însuma colaboratorii apropiați ai monarhului. Acesta avea menirea
de a-l sprijini pe monarh în adoptarea deciziilor importante.
Cancelaria regală era instituția care avea atribuția de a elabora actele oficiale și
corespondența monarhului. Cu alte cuvinte, cancelaria se ocupa de organizarea
activității politice a monarhului.
Adunarea stărilor este instituția cu rol legislativ, alcătuită din reprezentanții stărilor
sociale privilegiate. În timp, atribuțiile sale sunt semnificativ restrânse, ajungând să
fie convocată foarte rar, îndeosebi pentru a vota și aproba impozitele. În ceea ce
privește supravegherea modului în care hotărârile monarhului erau aplicate și
respectate în provincii, amintim un aparat birocratic care era recrutat îndeobște din
rândul burgheziei.
Dinastia Habsburgilor
Dinastia Habsburgilor a reprezentat una dintre familiile domnitoare cele mai de
seamă din istoria regală a Europei, reprezentanții săi exercitându-și domnia la tronul
Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană.
Cei mai reprezentativi pentru monarhia absolutistă din această dinastie sunt Carol
Quintul și Filip al II-lea.
Puțină lume cunoaște originea acestui termen, de „Habsburg”, el provenind de la
numele unui castel-fortăreață din Elveția. Castelul a fost construit de contele Radbot
de Klettgau în secolul al X-lea, iar nepotul său Otto al II-lea va fi primul care va lua
titlul de conte de Habsburg.
Justiția era recrutată și ea din rândul burgheziei, care era instruită în acest sens și,
bineînțeles, credincioasă monarhului. Justiția a reprezentat un instrument important
în lupta împotriva nobilimii.
Dinastia Habsburgilor era alcătuită din două ramuri: una germană și una spaniolă.
Amândouă vor dispărea de pe scena istoriei în secolul al XVIII-lea. Ramura spaniolă
va dispărea în 1700, la moartea lui Carol al II-lea al Spaniei, și va fi înlocuită la
conducerea țării de către dinastia de Bourbon. Ramura germană va dispărea în anul
1780, odată cu moartea Mariei Tereza; ea va fi succedată la tron de ramura
Vaudemont a casei de Lorraine, casa conducătoare numindu-se casa de Habsburg-
Lorraine.
Carol Quintul
Unul dintre reprezentanții de seamă ai acestei dinastii este Carol al V-lea de
Habsburg, cunoscut ca și Carol Quintul, care va deveni prototipul monarhului absolut
din secolul al XVI-lea. Acesta a fost rege al Spaniei între anii 1516-1556 cu numele
de Carol I și împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, cu numele de
Carol al V-lea (Quintus), între anii 1519-1556.
Acesta a fost educat în spiritul credinței catolice, al onoarei și al cavalerismului
medieval, proclamându-se „apărător al creștinătății”. Astfel, Carol Quintul dorea
constituirea unui imperiu universal de religie catolică, fapt care l-a determinat să
acționeze cu duritate în apărarea catolicismului. Însă, el nu mai avea acum de luptat
cu barbarii care atacau Imperiul Roman, ci trebuia să facă față revoltelor
protestanților. În cursul domniei sale, el va trebui să se confrunte încă de la început
cu revoltele nobililor din Germania și Spania, precum și cu războiul țărănesc din
Germania (1524-1525).
Un alt conflict este cel purtat cu regele Franței Francisc I cu care și-a disputat nordul
Italiei și tronul imperial în Germania. În Europa Centrală și în nordul Africii, Carol
Quintul va lupta împotriva otomanilor. Va obține, astfel, în 1535, victoria de la Tunis
împotriva trupelor sultanului Soliman.
Protestanții vor profita de acest război cu otomanii, întrezărind în înaintarea acestora
spre centrul Europei o neutralizare a dominației catolicilor. Revoltele lor se vor
accentua și vor refuza să mai voteze impozitele propuse de Carol Quintul. Întrucât
imperiul era secătuit după atâtea lupte, Carol Quintul, obosit și el de conflictele dintre
protestanți și catolici, va milita pentru o „împăcare spirituală” prin Pacea religioasă de
la Augsburg din 1555.
Prin politica sa, Carol Quintul va pune bazele unui vast imperiu, care întrunește între
granițele sale Spania, Germania, nordul Italiei, Țările de Jos, precum și teritorii din
America de Sud și America Centrală.
În anul 1556, Carol Quintul va lua, în cadrul unei ceremonii desfășurate la Bruxelles,
o hotărâre care va lua prin surprindere contemporanii: va renunța la tron, împărțindu-
și imperiul între fiul său Filip și fratele său Ferdinand de Habsburg. Filip al II-lea
(1556-1598) va primi Spania, nordul Italiei, Țările de Jos și posesiunile din Lumea
Nouă. În schimb, Ferdinand I (1558-1564) va dobândi Germania și celelalte
posesiuni din Europa Centrală, unde va pune bazele consiliului de război și va iniția o
guvernare de tip modern în Sfântul Imperiu Roman.
Armata permanentă era alcătuită din mercenari și avea în dotare arme de foc. Cu
ajutorul unei astfel de armate, regele reușea oricând să se impună pe plan intern.
Ulterior, s-a retras la mănăstirea Yuste, Extremadura din Spania, unde a și murit în
anul 1558.
Filip al II-lea
Filip al II-lea (1556-1598) se va ridica la înălțimea numelui tatălui său. Sprijinindu-se
pe o nobilime numeroasă și pe clerul catolic, care era deosebit de influent în Spania,
Filip va reuși să ducă absolutismul monarhic la apogeu. El va manifesta aceeași
intransigență ca și tatăl său în ceea ce privește Reforma și protestanții. Va susține cu
fervoare catolicismul și Contrareforma și va consolida Inchiziția.
Filip al II-lea va iniția un conflict militar cu Franța, al cărei motiv de dispută a fost
Italia. Conflictul se va încheia în anul 1559 prin semnarea păcii de la Câteau-
Cambresis, în urma căreia Spania va lua în stăpânire cea mai mare parte a
Peninsulei Italice. O altă mare victorie a sa este cea de la Lepanto, în 1571, prin care
reușește să oprească expansiunea otomană în Marea Mediterană. În Peninsula
Iberică va supune, de asemenea, Portugalia, în 1581.
Încercând să supună Anglia, va fi nevoit să accepte, în 1588, înfrângerea flotei sale
supranumite „Invincibila Armada”. Aceasta a fost distrusă în urma atacului piraților și
a flotei engleze, dar și de o furtună de pe mare.
Anterior acestor evenimente, Anglia acordase sprijin diplomatic și militar Țărilor de
Jos. Fiind locuite de o populație preponderent protestantă, Țările de Jos au ajuns, în
1566, în posesia Spaniei. Filip al II-lea va încerca să impună un regim politico-religios
de catolicizare forțată și va introduce aici inchiziția spaniolă. În plus, va nesocoti
privilegiile nobilimii locale. Toate acestea vor duce la revolta Țărilor de Jos,
declanșând revoluția de eliberare – prima revoluție burgheză victorioasă europeană
(1566-1581).
Lui Filip al II-lea îi va urma la tron fiul său, Filip al III-lea, însă fără ca domnia acestuia
să se ridice la nivelul predecesorilor săi.
Dinastia Bourbonilor
Cei mai de seamă reprezentanți ai monarhiei absolutiste din Dinastia Bourbonilor
sunt Henric al IV-lea, Ludovic al XIII-lea și Ludovic al XIV-lea.
Henric al IV-lea
Primul reprezentant al dinastiei de Bourbon este Henric al IV-lea (1589-1610). Deși
era un susținător al protestanților hughenoți, Henric al IV-lea se va converti, în anul
1593, la catolicism pentru a pune capăt războaielor religioase din Franța și pentru a fi
recunoscut ca rege de către catolici, care erau majoritari. Abia după acest gest va fi
încoronat ca rege, în 1594, în catedrala din Chartres.
El va asigura apoi, în 1598, prin Edictul de la Nantes, libertatea confesiunii
hughenote în Franța. În plus, pe lângă libertatea exercitării credinței, protestanților le
erau garantate și drepturile civile și li se permitea, astfel, accesul la funcțiile publice.
De asemenea, au primit și cetăți de siguranță, precum fortăreața La Rochelle.
Prin ducele de Sully, primul său ministru, va adopta măsuri economice importante,
care vor duce la redresarea și dezvoltarea economică a Franței.
În ceea ce privește politica externă, va respinge armata spaniolă, care încercase să
invadeze Franța. Astfel, în 1598, s-a încheiat războiul franco-spaniol prin semnarea
Tratatului de Pace de la Vervins.
Franța se va alătura în anii următori Angliei, Olandei și Suediei pentru susținerea
protestanților germani în lupta contra trupelor imperiale habsburgice catolice. Aceste
evenimente vor redeștepta zelul credincioșilor catolici, ceea ce determină asasinarea
lui Henric al IV-lea, în data de 14 mai 1610, de către un fanatic catolic pe nume
François Ravaillac.
Ludovic al XIII-lea
După asasinarea lui Henric al IV-lea, succesorul la tronul Franței va fi fiul său,
Ludovic al XIII-lea (1610-1643).
Începând cu anul 1614, Adunarea Stărilor Generale nu va mai fi convocată, iar
regele va conduce nestingherit, fără a trebui să dea socoteală nimănui pentru
acțiunile sale. În ceea ce privește istoria Franței, imaginea sa politică este strâns
legată de cea a cardinalului Richelieu. Acesta va prelua controlul deplin al Consiliului
regal și va întări puterea centrală.
În 1635, Ludovic al XIII-lea declară război Spaniei, care era principalul aliat al
împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg. Participarea la Războiul de 30 de ani va
conferi Franței statutul uneia dintre cele mai importante puteri europene. În anul
1642, își găsește sfârșitul cardinalul Richelieu, iar în 1643, Ludovic al XIII-lea moare
și el.
Ludovic al XIV-lea
Urmează la tron Ludovic al XIV-lea, supranumit Regele Soare (1643-1715). Acesta
va fi considerat prototipul absolutismului monarhic european în secolul al XVII-lea.
Întrucât la moartea tatălui său Ludovic al XIV-lea avea doar 5 ani, conducerea
Franței a fost preluată de consiliul de regență, din care făcea parte regina Ana de
Austria. Prim-ministru a fost ales cardinalul Mazarin. Practic, se poate afirma că
domnia lui Ludovic a început din 1661, anul morții cardinalului Mazarin.
Domnia lui Ludovic al XIV-lea a fost una dintre cele mai longevive din istoria Europei,
Regele Soare domnind 72 ani și fiind adeptul unui control absolut al statului. Regele
va înăbuși ultimele manifestări protestatare ale nobilimii și ale Parlamentului –
frondele, care amenințau cu slăbirea absolutismului regal. Fronda Parlamentului s-a
desfășurat între anii 1648-1649, iar cea a nobililor, între 1650-1653. După moartea
cardinalului Mazarin, în 1661, regele a condus în mod absolut până la finele domniei
sale, fără a mai apela la ajutorul unui alt prim-ministru. A beneficiat, însă, de ajutorul
câtorva miniștri aleși, între care cel mai renumit fiind Jean-Baptiste Colbert. Un alt
colaborator apropiat a fost ministrul de război Louvois.
Ludovic al XIV-lea va revoca, în 1685, Edictul de la Nantes, reluându-se
persecutarea hughenoților. Aceasta va avea consecințe majore pentru economia
Franței, numeroși proprietari de manufacturi și comercianți hughenoți emigrând în
Germania, Anglia, Olanda sau Elveția.
Întreaga sa guvernare a gravitat sub semnul teoriei dreptului divin al regilor și a lipsei
restricțiilor domniei monarhice. În acest context, pentru a sublinia caracterul divin al
regalității și pentru a scoate în evidență strălucirea autorității sale, Ludovic al XIV-lea
a introdus la curtea regală de la Versailles un ceremonial fastuos, ce va fi ulterior
imitat în restul Europei.
Perioada domniei sale a fost și o perioadă de o deosebită înflorire și afirmare
culturală. Ludovic a fost considerat un adevărat Mecena al timpului său, sub egida sa
fiind înființate numeroase instituții de cultură ale vremii: Academia pentru Pictură și
Sculptură, Academia de arhitectură și Academia de Muzică. Literatura franceză se
remarcă prin operele lui Racine, Moliere sau La Fontaine.
În ceea ce privește politica externă a lui Ludovic al XIV-lea, regele s-a preocupat să
stabilească granițele Franței pe frontierele naturale ale Rinului, Alpilor și ale
Pirineilor. De asemenea, a urmărit câștigarea hegemoniei în Europa și extinderea
imperiului colonial francez. Dacă războaiele purtate în prima parte a domniei și până
în jurul anului 1688 au avut ca efect consolidarea poziției Franței, războaiele din a
doua parte a domniei vor epuiza statul francez. Participarea la războiul pentru
succesiunea la tronul Spaniei și pacea de la Utrecht din 1713, apoi cea de la Rastadt
din 1714, vor face ca Franța să piardă supremația pe continent și unele teritorii din
Lumea Nouă în favoarea Angliei.
Deși politica externă de la finele domniei și războaiele în care a implicat țara au dus
la ruinarea financiară a Franței, totuși, nivelul de dezvoltare politică și culturală pe
care le-a atins Franța în timpul domniei sale nu poate fi contestat. Modelul de viață
francez va fi luat drept model pentru celelalte curți regale europene, iar limba
franceză devine o limbă a elitelor. Napoleon avea să afirme despre Regele Soare că
este „singurul rege al Franței care merită titlul de monarh”.
Dinastia Tudorilor
Dinastia Tudorilor este legată de o perioadă fascinantă din istoria Angliei. Aceasta a
urcat pe tronul Angliei în anul 1485, fiind un reprezentant de seamă al absolutismului
monarhic englez. Accesând acest material, vei afla modul în care Dinastia Tudorilor
a ajuns la putere, dar și detalii interesante și utile despre domnia lui Henric al VII-lea,
Henric al VIII-lea și Elisabeta I.
Dinastia Tudorilor reprezintă modelul absolutismului monarhic în Anglia între anii
1485-1603. Ea a fost întemeiată de regele Henric al VII-lea, ajuns la putere în urma
bătăliei de la Bosworth, la sfârșitul Războiului celor două Roze.
Cei mai importanți reprezentanți ai monarhismului de tip absolutist au fost Henric al
VII-lea, Henric al VIII-lea și Elisabeta I.
Henric al VII-lea
Henric al VII-lea (1485-1509) va guverna Anglia fără sprijinul Parlamentului, fiind
sprijinit de burghezie. El va consolida autoritatea centrală și va spori domeniile
regale.
Deși începând cu secolele XII-XIII au apărut curțile de judecată, care s-au dezvoltat
și au sporit autoritatea monarhului asupra supușilor, pentru a reuși să-și consolideze
puterea, Henric va impune ca instanță juridică superioară Camera Înstelată (Star
Chamber) de la Westminster. Această instanță avea dreptul de a judeca marii nobili
acuzaţi de nesupunere faţă de rege și îi va conferi regelui controlul asupra lorzilor.
La moartea lui Henric al VII-lea, urmașul la tron va fi fiul său, Henric al VIII-lea.
Henric al VIII-lea
Henric al VIII-lea (1509-1547) va fi un monarh absolut în adevăratul înțeles al
termenului.
Unul dintre primele acte ale guvernării sale a fost înlăturarea abuzurilor fiscale,
nerenunțând, însă, la perceperea unor impozite regulate. Cu toate acestea, din 1523,
a fost reintrodus abuzul fiscal, ceea ce a generat numeroase mișcări protestatare în
Kent, Norfolk și Suffolk. Reprimarea din 1517 a răscoalei lucrătorilor din Londra,
numită „zilele negre din mai”, și legislaţia sângeroasă introdusă împotriva
vagabontajului, a făcut ca Henric al VIII-lea să devină un rege nepopular.
Dorind să divorțeze de soția sa, Caterina de Aragon, Henric al VIII-lea avea nevoie
de consimțământul papei, deoarece divorțul civil nu exista. Întrucât papa va refuza să
îi acorde divorțul, regele se va proclama șef al Bisericii prin Actul de Supremație din
1534. Prin această acțiune, Henric al VIII-lea respinge supremația papală și pune
bazele Bisericii Anglicane. În 1539, va publica „Cele șase articole” prin care
fundamentează dogma religioasă anglicană.
În ceea ce privește viața personală a regelui, după divorțul de Caterina de Aragon,
acesta s-a căsătorit cu Anne Boleyn, apoi cu Jane Seymour, Anne de Cleves,
Catherine Howard și Catherine Parr.
Legat de politica externă, Henric al VIII-lea va menține o poziție de echilibru privitor la
luptele dintre Franța și Habsburgi. El va prelua și titlul de rege al Irlandei în 1541.
La moartea lui Henric al VIII-lea, urmează la tronul Angliei domniile lui Eduard al VI-
lea (1547-1553) şi a Mariei Tudor (1553-1558). Domniile acestora aduseseră Anglia
în pragul unui război între protestanți și catolici, întrucât Maria Tudor oprimase
anglicanismul.
Elisabeta I
Absolutismul monarhic englez cunoaște apogeul sub domnia fiicei lui Henric al VIII-
lea, Elisabeta I (1558-1603).
Una dintre primele măsuri luate de Elisabeta a fost să reconcilieze cele două tabere.
Ea va repune anglicanismul în drepturile de religie de stat prin Cele 39 de articole și,
pentru a le demonstra catolicilor intențiile sale pacificatoare, va renunța la titulatura
de șef al Bisericii.
Regina se va înconjura de consilieri pricepuți și de încredere.
În politica externă, ea va adopta o atitudine prudentă atât față de Franța, cât și față
de Spania, marile puteri europene ale vremii. În anul 1587, va ordona, sub pretextul
trădării, execuția verișoarei sale Maria Stuart. Înfrângerea Invincibilei Armade
spaniole în 1588 va aduce Angliei una dintre cele mai mari victorii ale istoriei sale.
Elisabeta va sprijini Țările de Jos în lupta împotriva Spaniei.
În timpul domniei sale, Anglia demarează colonizarea Americii de Nord prin fondarea
coloniei Virginia în 1585.
Domnia sa a fost numită în istorie „epoca elisabetană” sau „epoca de aur”,
reprezentând o perioadă de avânt și renaștere cultural-artistică. Este epoca
dramaturgilor William Shakespeare, Ben Jonson sau Christopher Marlowe. Regina
însăși a scris poezie și proză.
Întrucât regina Elisabeta I nu s-a căsătorit, a fost numită și Regina Fecioară. În plus,
ea nu a avut urmași, iar dinastia Tudorilor s-a stins odată cu încetarea ei din viață.
Urmașii la tronul Angliei, Iacob I Stuart (1567-1625) și Carol I Stuart (1625-1649) vor
teoretiza necesitatea absolutismului monarhic. Carol I Stuart, fiind adeptul puterii
divine și absolute a monarhului, va purta o luptă continuă cu Parlamentul, care va
încerca să îi reducă din prerogative.
Dinastia Romanovilor
În estul Europei, absolutismul monarhic se reflectă în atributele țarului. Aspectele
istorice sunt, însă, mult diferite în această zonă a continentului comparativ cu vestul
și centrul Europei. Astfel, aici monarhia se impune îndeosebi în organizarea luptelor
împotriva dușmanilor externi: mongolii, polonezii și suedezii.
Dinastia Romanovilor se va afla la conducerea Rusiei până în 1917. Cei mai de
seamă reprezentanți ai monarhismului de tip absolutist sunt Ivan al IV-lea, Mihail I și
Petru I.
Ivan al IV-lea
Într-o primă etapă a istoriei ruse se remarcă Ivan al IV-lea (1533-1584), primul
suveran rus încoronat oficial ca țar al Rusiei în anul 1547.
Acesta le-a cerut boierilor să îi recunoască dreptul divin de a conduce țara.
Supranumit „cel Mare” sau „cel Groaznic”, prin conducerea sa autoritară, va limita
puterea marii boierimi și va întări autoritatea centrală. El va organiza în acest scop un
corp militar de elită – streliții.
De numele său se leagă numeroase schimbări atât de ordin administrativ, cât și
legislativ. Țarul Ivan va publica un cod de legi și un cod religios: Codicele țarist din
1550.
În anul 1549, țarul Ivan convoacă prima Adunare de Stări din Rusia – Zemski Sobor.
El conduce țara cu ajutorul Dumei boierilor.
În anul 1565, împarte țara în „opricinina” și „zemșcina”. „Opricinina” reprezenta
domeniul privat al țarului, în timp ce „zemșcina” însuma restul teritoriului.
De asemenea, Ivan are meritul de a fi realizat expansiunea spre răsărit, prin
cucerirea Kazanului și Astrahanului. Va începe colonizarea Siberiei și își va impune
dominația asupra circulației pe Volga și în Marea Caspică. Poartă lupte cu Estonia și
Livonia pentru obținerea accesului la Marea Baltică și stabilește relații comerciale cu
Anglia.
La moartea sa, în 1584, statul rus trece printr-o perioadă de criză internă, care se
manifestă prin creșterea puterii marii boierimi și scăderea autorității interne.
Mihail I
Ordinea va fi restabilită abia odată cu venirea la tron a lui Mihail I Romanov (1613-
1645), întemeietorul dinastiei Romanovilor.
Pe plan extern, țarul Mihail I va reuși să încheie conflictele cu Suedia și Polonia, prin
păcile de la Stolbovo (1617) și Deulino (1618). În sud, luptă contra tătarilor și
continuă expansiunea statului rus spre Oceanul Pacific.
Petru I
Monarhul care va întreprinde primele măsuri reformatoare pentru modernizarea
statului rus și cel care va consolida Rusia ca mare putere europeană va fi Petru I cel
Mare (1682-1725).
În anul 1697, „Marea Ambasadă”, alcătuită din 250 de persoane în fruntea cărora se
afla Petru I (călătorind incognito sub numele de Piotr Mihailov), va întreprinde vizite
în diverse orașe din Germania, Franța, Olanda și Anglia. Scopul acestora va fi de a
acumula unele cunoștințe moderne în variate domenii. La întoarcerea în țară, va
impune boierilor ruși moda europeană, contribuind la modernizarea şi
occidentalizarea Rusiei.
De asemenea, va desființa corpul streliților, care se amestecau în luptele pentru
putere. Țarul Petru I dispune de putere absolută, răspunzând doar în fața lui
Dumnezeu. El va guverna prin „ucazuri” – decrete, iar Adunarea țării nu va mai fi
convocată.
De numele său se leagă fondarea orașului Sankt-Petersburg, care din anul 1717 va
deveni capitala țării.
În ceea ce privește politica externă, va purta numeroase războaie cu otomanii. În
1696, înfrânge trupele turcești și cucerește Azovul. Câțiva ani mai târziu, în 1711, va
fi înfrânt de Poartă în bătălia de la Stănilești. În această confruntare, l-a avut ca aliat
pe domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir.
Se aliază împreună cu Polonia și Danemarca împotriva Suediei în confruntarea care
va rămâne cunoscută în istorie drept Războiul Nordului (1700-1721). Petru I va fi
învins inițial de regele suedez Carol al XII-lea în 1700, în confruntarea de la Narva.
Câțiva ani mai târziu, va câștiga bătălia contra suedezilor la Poltava, în 1709. La
finele Războiului Nordului, prin pacea încheiată în 1721 la Nystadt, țarul va obține
ceea ce urmărise – ieșirea la Marea Baltică. În plus, va dobândi statutul de mare
putere europeană pentru mult timp de aici înainte.
Confruntări militare va purta țarul și în Asia, unde, luptând împotriva Persiei, va
prelua Derbent, Baku, precum și unele părți din Caucaz.
De numele lui Petru I este legată și reformarea calendarului rus în anul 1700. Până la
acel moment, calendarul rus socotea anii de la crearea lumii, iar din 1700 va fi
adoptat calendarul iulian.
Tot în cadrul politicii de consolidare a statului rus, țarul va subordona Biserica
Ortodoxă Rusă autorității guvernului. Anul 1721 este de o însemnătate deosebită
pentru istoria Rusiei, aceasta fiind proclamată Imperiu, iar Petru cel Mare împărat,
purtând titulatura:
Petru I, cu ajutorul lui Dumnezeu Împărat și Autocrat al întregii Rusii, Moscovei,
Kievului, Vladimirului și Novgorodului; Țarul Kazanului, Țarul Astrakhanului, Țarul
Siberiei, Suveranul Smolensk; Prinț al Estoniei, Livoniei, Kareliei, Tverului, Ugrei,
Permului, Vlatkăi, Bulgariei și al altor principate; Suveran și Mare Duce de Nijny
Novgorod, Cernigov, Riazan, Rostov, Yaroslavl, Beluzero, Udoria, Obdoria, Kondia,
și Stăpân al Ținuturilor de Nord; Suveran al Iveriei și al Țărilor kartalian și georgian; și
Suveran ereditar și Suzeran al Kabardiniei și al Prinților circassieni și ai munților.