Țările Române și statele vecine în Evul Mediu

Contextul internațional
Contextul internațional în care se desfășoară istoria Țărilor Române pe parcursul secolelor al
XIV-lea – al XVI-lea este unul alcătuit dintr-o multitudine de evenimente. Astfel, Țările
Române proaspăt constituite, Moldova și Țara Românească, vor avea de înfruntat pericole
externe venind atât din partea lumii creștine, cât și din partea celei musulmane. Țările
Române vor trebui să țină piept, așadar, tendințelor expansioniste ale Ungariei și Poloniei,
dar și celor ale Imperiului Otoman. Pentru a putea gestiona eficient această situație, Țările
Române vor desfășura permanent, pe parcursul acestor secole, o abilă politică de alianțe.
Relațiile economice și comerciale
Țările Române se vor integra în circuitul economic al Europei, dezvoltând relațiile comerciale
una cu cealaltă, dar și cu statele vecine.
Teritoriul românesc era străbătut de mari drumuri comerciale spre Marea Neagră și Asia,
ceea ce a constituit un mare avantaj pentru acestea (vezi harta de mai jos). Astfel, unul
dintre aceste drumuri pornea de la Cetatea Albă și Chilia, străbătea Moldova, ajungea până
la Liov și apoi se îndrepta către Marea Baltică sau Germania. Un alt drum era cel fluvial, de
pe cursul Dunării, care ducea spre centrul Europei. La Brăila se ramifica spre Brașov și apoi,
prin Transilvania, mergea spre Ungaria și Boemia. Drumurile maritime erau și ele intens
folosite, mărfurile românești ajungând astfel până departe, către Constantinopol și nu numai.
Dintre produsele românești care luau cel mai des calea exportului amintim cerealele, ceara,
mierea de albine, sarea, dar și animalele sau peștele. Aceste bunuri comerciale proveneau
de pe domeniile feudale îndeobște și din atelierele meșteșugărești. Cultura cerealelor era
mult dezvoltată în Transilvania, dar și în Țara Românească și Moldova, cultivându-se grâu,
ovăz, orz, secară, hrișcă și mei. Întrucât cererea de cereale, în special grâu, pentru
campaniile otomanilor era în continuă creștere, românii au trecut la practicarea unui
asolament bianual, primăvara și toamna, pentru a spori recolta.
În paralel cu dezvoltarea culturii de cereale și legat de aceasta se dezvoltă și morăritul. Se
cultiva, de asemenea, viță-de-vie, iar vinul era exportat în Ungaria sau Polonia. În iazurile de
lângă Dunăre, se practica pescuitul, iar peștele uscat și sărat se exporta în Imperiul Otoman
sau Transilvania.
Vânătoarea era pentru boieri și cei de la curtea domnească un prilej de relaxare și distracție,
în timp ce pentru oamenii de rând era o modalitate de a-și suplimenta hrana și
îmbrăcămintea. Țăranii iobagi vânau pe domeniile stăpânilor lor și erau datori să dea o parte
din vânat acestora. Se vânau fazani, iepuri, mistreți, cerbi, vulpi, urși etc. Domnitorii vânau cu
șoimi și era o obligație să trimită în fiecare an un anumit număr de șoimi către Istanbul.
Domnitorii români încheie numeroase tratate comerciale cu vecinii și acordă diverse privilegii
economice comercianților. De exemplu, Alexandru cel Bun, domnul Moldovei, a acordat
privilegii negustorilor din Liov în 1408, iar Mircea cel Bătrân și Ștefan cel Mare au atribuit
privilegii negustorilor brașoveni în anul 1412 și, respectiv, în 1458. Veniturile obținute prin
exploatarea vămilor sunt întrebuințate de domnitorii români pentru consolidarea puterii și
pentru desăvârșirea procesului de centralizare politică.
Relațiile politico-diplomatice și militare
Încercând să-și păstreze integritatea teritorială și independența, Țările Române au stabilit
raporturi diplomatice în primul rând între ele și, atunci când situația a cerut-o, și-au acordat și
sprijin militar. Cu toate acestea, în calea tendințelor acaparatoare ale puterilor politice vecine,
în special ale Porții, nu vor reuși să poarte campanii militare de durată.
Însă, în ciuda resurselor umane și militare modeste, statele române au ținut piept eroic, în
repetate rânduri, armatelor mult mai mari din punct de vedere numeric și mai calitativ
înzestrate cu armament ale otomanilor.
Prin eforturile lor, Țările Române au reușit să constituie un real bastion în calea năvălitorilor
otomani și au amânat vreme de câteva secole avansul acestora spre inima Europei. Trebuie
să menționăm aici atât alianțele antiotomane dintre domnitorii români, cât și ralierea lor la
cruciadele antiotomane.
Domnitorii români, în fruntea unor armate inferioare numeric, vor căuta mereu soluții
ingenioase. Ei vor profita de specificul geografic al locurilor unde se desfășurau bătăliile
(trecători, locuri mlăștinoase) ori de condițiile meteorologice aparte (ceață, noapte) și vor
apela adeseori la un război de uzură, recurgând la renumita tactică a pământului pârjolit.
Un aspect important din punctul de vedere al politicii domnitorilor români este susținerea
boierimii, această categorie socială având un rol esențial, dar din păcate inconsecvent: de
cele mai multe ori boierimea a pus în prim-plan avantajele sale imediate și nu binele țării.
Atunci când nu au reușit să mai țină piept furiei cotropitorilor păgâni, Țările Române s-au
orientat spre încheierea unor înțelegeri cu Poarta, cunoscute ca și capitulații. Prin aceste
capitulații, Țările Române își păstrează autonomia internă în schimbul plății unui tribut către
Poartă. Acest tribut, însă, va crește an de an și va ajunge să fie foarte apăsător pentru Țările
Române. La acest tribut se adaugă dările pe care le plăteau cei care râvneau la scaunul
domnesc sau domnitorii pentru reînnoirea domniei. De asemenea, domnitorii erau datori să
acorde Porții sprijin militar în campaniile militare desfășurate de aceasta, ajutor uman în
vederea reparării drumurilor și cetăților turcești etc.
Conflictele militare dintre Poartă și Țările Române debutează din anul 1369, în timpul
domniei lui Vlaicu Vodă. Apoi, în 1388, avem conflictul în ceea ce privește Dobrogea, care
este urmat, în anul 1394, de cel cu Țara Românească, iar în 1420, cu Moldova – pentru a
face doar o succintă ilustrare a celor mai reprezentative.