CAIUS IULIUS CAESAR

-Fişă biografică-

Profesor: VOICESCU Răzvan

Elev: BUCUR Rania Andreea

Clasa a-V-a A

Liceul Tehnologic „ Doamna Chiajna”

 CAIUS IULIUS CAESAR

Cezar a schimbat decisiv şi ireversibil cursul istoriei în lumea greco-romană.

Societatea greco-romană a dispărut de atât de mult timp, încât majoritatea numelor marilor
săi bărbaţi înseamnă foarte puţin pentru omul modern. Însă numele lui Cezar, la fel ca şi
cel al lui Alexandru, încă se află pe buzele tuturor oamenilor din lumea creştină şi cea
islamică. Chiar şi cei care nu ştiu nimic despre Cezar ca personalitate istorică ştiu că
numele său de familie reprezintă un titlu ce semnifică un conducător atotputernic unic,
precum kaiser în germană, ţar în limbile slave şi qaysar în limbile islamice.
Numele de Iulius este la fel de cunoscut în lumea creştină; în timpul vieţii lui, luna
romană Quintilis, în care s-a născut, a fost redenumită „iulie” în cinstea sa. Numele a
rămas până astăzi; la fel şi reforma calendarului, impusă tot de el. Vechiul calendar roman
era inexact şi manipulat în scopuri politice. Calendarul lui Cezar - calendarul iulian - este
încă valabil în ţările ortodoxe din est; calendarul gregorian, care se foloseşte astăzi în vest,
este cel iulian, modificat parţial de papa Gregorie XIII.

Familia

Ginta lui Cezar, Iulia, era formată din patricieni, membri ai aristocraţiei iniţiale a
Romei, care s-a unit în sec. IV î.Hr. cu mai multe familii plebee (oameni din popor) şi au
format nobilitas care conducea de atunci Roma. În vremea lui Cezar, numărul ginţilor de
patricieni care supravieţuiseră era foarte mic, iar familia lui Cezar rămăsese singura
familie din ginta Iulia. Cu toate că unele dintre cele mai puternice familii de nobili erau
patricieni, sângele patrician nu mai constituia un avantaj politic; era chiar un handicap,
deoarece patricienii nu aveau voie să deţină funcţia de tribun al plebeilor,
paraconstituţională, însă puternică. Familia Cezar din ginta Iulia considera că se trage din
zeiţa Venus, însă nu erau snobi sau conservatori. De asemenea, nu erau bogaţi sau
importanţi, nici măcar distinşi.
În vremea lui Cezar, cerinţele şi costurile unei cariere politice romane erau foarte
ridicate, iar competiţia era strânsă; însă profitul potenţial era enorm. Unul dintre câştigurile
pe care le aduceau funcţiile de pretor şi consul era guvernarea unei provincii, ceea ce
oferea o ocazie excelentă de îmbogăţire. Întregul bazin mediteraneean era atunci la mila
nobilimii romane şi a unei noi clase de oameni de afaceri romani, equites (în latină,
cavaleri), care se îmbogăţiseră în urma contractelor militare şi a taxelor impuse
fermierilor. Puterea militară era furnizată de ţărănimea romană. Această clasă fusese
parţial deposedată după o revoluţie economică ce a urmat distrugerilor provocate de al
doilea război punic. Clasa conducătoare romană devenise tot mai detestată şi discreditată
acasă şi în străinătate. Începând cu 133 î.Hr., au avut loc o serie de mişcări revoluţionare,
alternând cu cele contrarevoluţionare. Era clar că modul greşit de guvernare a statului
roman şi a lumii greco-romane de către nobilimea romană nu putea continua la nesfârşit şi
că alternativa cea mai probabilă era o formă de dictatură militară susţinută de ţăranii italici
deposedaţi, care ajunseseră în serviciul militar pe termen lung. Competiţia tradiţională
dintre membrii nobilimii romane pentru funcţii şi prăzi ameninţa să se transforme într-o
cursă disperată pentru acapararea puterii autocrate.
Familia Cezar din ginta Iulia nu părea să participe la această luptă. Ce-i drept însă,
Sextus Caesar, probabil unchiul dictatorului, fusese consul în 91 î.Hr., iar Lucius Caesar,
unul dintre consulii din 90 î.Hr., era un văr îndepărtat, al cărui fiu cu acelaşi nume a fost
consul în 64 î.Hr. În 90 î.Hr., aliaţii italici ai Romei s-au separat de aceasta din cauza
refuzului persistent al guvernului roman de a le acorda cetăţenie romană.
În calitate de consul, Lucius Caesar a introdus o legislaţie de urgenţă pentru a acorda
cetăţenie tuturor populaţiilor italice aliate care nu s-au răzvrătit sau care au revenit la
jurământul de alianţă.

Viaţa

Data naşterii lui Cezar a fost timp îndelungat subiect de dispută. Ziua era 12 sau 13
iulie, anul tradiţional acceptat (şi cel mai probabil) este 100 î.Hr. Roma, Italia, iar data
decesului este 15.03.44 î.Hr., Roma, însă dacă această dată este corectă, atunci Cezar şi-a
obţinut toate funcţiile cu doi ani înainte de vârsta legală. Tatăl său, Caius Caesar, a murit
când Cezar avea 16 ani; mama sa, Aurelia, era o femeie deosebită şi se pare că fiul îi
datora mult.
În ciuda resurselor insuficiente, se pare că tânărul Iulius şi-a ales cariera politică.
Încă de la început, se gândea probabil să ocupe o funcţie înaltă, nu doar de dragul
onorurilor, ci şi pentru a obţine puterea de a readuce ordinea în statul roman şi în lumea
greco-romană, guvernate greşit, şi de a le orândui după propriile idei. Este puţin probabil
că a urmărit obţinerea puterii monarhice înainte de traversarea Rubiconului în 49 î.Hr., dar
acest fapt s-a dovedit suficient pentru a-şi impune stăpânirea, aşa cum dorea.
În 84 î.Hr., Cezar s-a alăturat public facţiunii populare radicale, căsătorindu-se cu
Cornelia, fiica lui Lucius Cornelius Cinna, un nobil care fusese de partea lui Marius în
război. În 83 î.Hr., Lucius Cornelius Sylla s-a întors în Italia din Orient şi a condus
contrarevoluţia victorioasă din 83-82 î.Hr.; apoi, Sylla i-a ordonat lui Caesar să divorţeze
de Cornelia. Cezar a refuzat şi a fost cât pe ce să-şi piardă nu doar proprietăţile (atâtea câte
avea), ci şi viaţa. A considerat că era mai prudent să plece din Italia şi să se dedice carierei
militare, mai întâi în provincia Asia, apoi în Cilicia. În 78 î.Hr., după moartea lui Sylla, s-a
întors la Roma şi a început cariera politică prin metoda convenţională, lucrând ca avocat al
acuzării - desigur, în acest caz, împotriva comilitonilor celor mai importanţi ai lui Sylla.
Ulterior, Cezar a plecat în Rodos pentru a studia oratoria cu un profesor faimos,
Molon. Pe drum a fost prins de piraţi (unul dintre semnele anarhiei în care căzuse lumea
mediteraneeană din cauza nobilimii romane). Cezar şi-a strâns răscumpărarea, a pus pe
picioare o mică flotă, i-a prins pe cei care îl luaseră prizonier şi i-a răstignit – toate acestea
ca persoană particulară, fără funcţie.
În 74 î.Hr., când Mithridate VI Eupator, regele Pontului, a reînceput războiul
împotriva romanilor, Cezar a alcătuit o armată privată pentru a-i ţine piept. În absenţa sa
din Roma, Cezar a fost ales membru în colegiul politico-ecleziastic al pontifilor, iar la
întoarcere a câştigat prin alegeri funcţia de tribun militar. Cezar lucra la anularea
constituţiei lui Sylla, în colaborare cu Pompei (Cnaeus Pompeius), care îşi începuse cariera
ca locotenent al lui Sylla, însă trecuse în tabăra cealaltă după moartea acestuia.
În anul 69 sau 68 î.Hr., Cezar a fost ales chestor (prima treaptă pe scara politicii
romane). În acelaşi an, soţia sa, Cornelia, şi mătuşa sa, Iulia, văduva lui Marius, au murit;
la funeraliile publice organizate în cinstea lor, Cezar a profitat de ocazie pentru a-i lăuda
pe Cinna şi pe Marius. Cezar s-a căsătorit ulterior cu Pompeia, o rudă îndepărtată a lui
Pompei.
Cezar a fost ales edil curul în 65 î.Hr. şi şi-a sărbătorit noua funcţie prin cheltuieli
neobişnuit de extravagante, cu bani împrumutaţi. A devenit pontifex maximus în 63 î.Hr.,
în urma unor jocuri politice. Devenise deja un personaj politic controversat. După
înăbuşirea conspiraţiei lui Catilina, în 63 î.Hr., Cezar, împreună cu milionarul Marcus
Licinius Crassus, a fost acuzat de complicitate. Pare puţin probabil ca vreunul dintre ei să
fi fost acolit al lui Catilina; însă Cezar a propus în Senat o alternativă mai blândă decât
pedeapsa cu moartea, pe care consulul Cicero o cerea pentru conspiratorii arestaţi. În
agitaţia din Senat, moţiunea lui Cezar a fost respinsă.
Cezar a fost ales pretor în 62 î.Hr. Către sfârşitul anului său de pretorat, Publius
Clodius a declanşat un scandal în casa lui Cezar, unde aveau loc rituri adresate exclusiv
femeilor, cu ocazia sărbătoririi zeiţei Bona Dea (o zeiţă romană a fertilităţii, atât a
pământului, cât şi a femeilor). După acesta, Caesar a divorţat de Pompeia. A devenit
guvernator al provinciei Hispania în 61-60 î.Hr. Creditorii nu l-au lăsat să părăsească
Roma până când Crassus nu a garantat pentru datoriile sale; însă o expediţie militară
dincolo de frontiera de nord-vest a provinciei i-a permis lui Cezar să facă rost de pradă atât
pentru el, cât şi pentru armatele sale, lăsând o parte şi pentru trezorerie. Această recuperare
financiară parţială i-a permis, după întoarcerea la Roma în 60 î.Hr., să devină consul în 59
î.Hr.

Primul triumvirat şi cucerirea Galliei

Valoarea funcţiei de consul consta în guvernarea lucrativă a provinciilor, la care

ducea în mod normal. În ajunul alegerilor consulare pentru 59 î.Hr., Senatul urmărea să
repartizeze celor doi viitori consuli pentru 59 î.Hr., ca provincii proconsulare,
administrarea profitabilă a pădurilor şi păşunilor de animale din Italia. De asemenea,
Senatul şi-a asigurat, prin mită, alegerea lui Marcus Calpurnius Bibulus, care candida
împotriva lui Cezar. Însă nu bănuiau că Cezar va fi ales al doilea consul.
Cezar a reuşit să formeze o coaliţie irezistibilă de şefi politici. Pompei îndeplinise cu
succes misiunea de a face ordine în Orient, însă după întoarcerea în Italia şi dezmembrarea
armatei sale în 62 î.Hr., Senatul l-a contracarat, împiedicându-l să asigure parcele de
pământ pentru veteranii săi. Cezar, care cultivase prietenia cu Pompei, a intrat într-un pact
secret cu el. Lovitura de graţie a lui Cezar a fost să-l convingă pe Crassus să se alăture
acestui parteneriat, aşa-zisul triumvirat.
Crassus, la fel ca Pompei, fost locotenent al lui Sylla, fusese unul dintre cei mai
activi adversari ai lui Pompei de până atunci. Doar Cezar, aflat în relaţii bune cu amândoi,
ar fi putut să-i împace. La începutul lui 59 î.Hr., Pompei şi-a întărit alianţa cu Cezar
căsătorindu-se cu singura fiică a acestuia, Iulia. Cezar s-a căsătorit cu Calpurnia, fiica lui
Lucius Calpurnius Piso, devenit consul în 58 Î.Hr.
În calitate de consul, Cezar a introdus o lege pentru repartizarea pământurilor
publice din Italia, care începea cu o prevedere pentru soldaţii lui Pompei. Legea a fost
respinsă de trei tribuni ai plebeilor, iar colegul lui Cezar, Bibulus, şi-a anunţat intenţia de a
împiedica afacerile publice, urmărind cerul pentru semne prevestitoare, de câte ori se
întrunea adunarea publică. Cezar a intimidat opoziţia convingând o parte dintre veteranii
lui Pompei să se revolte, iar împroprietărirea a fost realizată.
Colonizarea Orientului de către Pompei a fost ratificată printr-o lege negociată de un
agent al lui Cezar, tribunul plebei Publius Vatinius. Cezar însuşi a iniţiat o lege clară şi
foarte necesară pentru pedepsirea guvernatorilor care au comis abuzuri în provincii. Altă
lege negociată de Vatinius i-a adus lui Cezar Gallia Cisalpină (regiunea situată între Alpi,
Apenini şi Marea Adriatică) şi Illyricum.
Această posesiune a durat până la 28 februarie 54 î.Hr., când guvernatorul desemnat
al Galliei Transalpine a murit brusc şi această provincie i-a fost repartizată lui Cezar, la
cererea lui Pompei. Gallia Cisalpină i-a oferit lui Cezar încă un loc de recrutare pentru
armată. Gallia Transalpină a reprezentat o trambulină pentru cuceririle dincolo de frontiera
nord-vestică a Romei.
Între 58 şi 50 î.Hr., Cezar a cucerit restul Galliei până la ţărmul stâng al Rinului,
subjugând-o atât de eficient, încât regiunea a rămas în mod pasiv sub stăpânire romană pe
tot parcursul războaielor civile romane, între 49 şi 31 î.Hr. Această realizare era şi mai
mare în lumina faptului că romanii nu erau superiori, din punct de vedere al
echipamentului militar, barbarilor din nordul Europei. Cavaleria galilor era probabil
superioară celei romane, în lupta unul la unul.
Superioritatea Romei stătea în perfecţiunea strategiilor, în tactică, disciplină şi
tehnică militară. În Gallia, Roma mai avea avantajul de a putea să gestioneze separat zeci
de comunităţi mici, independente şi necooperante. Cezar a cucerit acest teritoriu bucată cu
bucată, iar alierea unora dintre aceste state pentru a scăpa de sub stăpânire romană, în 52
î.Hr., a venit prea târziu.
Chiar dacă această cucerire a reprezentat o realizare, importanţa ei relativă a fost
supraestimată în tradiţia occidentală (ca şi scurtele sale raiduri asupra Britanniei). În
intenţia lui Cezar, cucerirea Galliei a fost realizată probabil doar ca mijloc pentru a atinge
un obiectiv mai important. El strângea forţa militară, bogăţiile şi prestigiul de care avea
nevoie pentru a-şi asigura mână liberă în reorganizarea statului roman şi a restului lumii
greco-romane.
Această realizare finală a lui Cezar este mult mai importantă decât cucerirea Galliei,
atunci când este privită în contextul mai larg al istoriei mondiale şi nu doar în cel restrâns
al civilizaţiei occidentale actuale, care derivă din cea greco-romană.
În 58 î.Hr., frontiera nord-vestică a Romei, stabilită în 125 î.Hr., se întindea din Alpi
până la ţărmul stâng al cursului superior al fluviului Ron, până la Munţii Pirinei, ocolind
partea sud-estică a Munţilor Ceveni şi cuprinzând bazinul superior al râului Garonne, fară
să ajungă la ţărmul galic al Atlanticului. În 58 î.Hr., Cezar a trecut dincolo de această linie,
mai întâi pentru a-i alunga pe helveţi, care migrau spre vest din ţinuturile lor natale (astăzi
centrul Elveţiei). Apoi l-a zdrobit pe Ariovist, un mercenar german de dincolo de Rin.
În 57 î.Hr., Cezar a supus tribul războinic al belgilor, o populaţie galică din nord, iar
locotenentul său Publius Licinius Crassus a cucerit regiunile care alcătuiesc astăzi
Normandia şi Bretania. În 56 î.Hr., veneţii, de pe teritoriul actual din sudul Bretaniei, au
pornit în nord-vest o revoltă susţinută de morinii încă necuceriţi de pe coasta galică a
strâmtorii Dover şi de menapii de pe ţărmul sudic al cursului inferior al Rinului. Cezar i-a
recucerit pe veneţi cu o oarecare dificultate şi i-a tratat cu cruzime. Nu a putut finaliza
cucerirea morinilor şi menapilor înainte de terminarea campaniei în 56 î.Hr.; în iarna lui
56-55 î.Hr., menapii au fost alungaţi temporar din ţinuturile lor de către două populaţii
migratoare germanice, usipetii şi tencterii. Acestea au fost exterminate de Cezar în 55 î.Hr.
 În acelaşi an a ridicat un pod peste Rin chiar lângă Koblenz, pentru a ataca
Germania de pe cealaltă parte a râului, apoi a trecut Canalul Mânecii pentru a ataca
Britannia. În 54 î.Hr. a atacat din nou Britannia şi a înfrânt o revoltă din nord-estul Galliei.
În 53 î.Hr. a oprit şi alte revolte din Gallia şi a ridicat alt pod peste Rin pentru un al doilea
atac.
Războiul dus de Cezar în Gallia a intrat într-un impas în 52 î.Hr. Populaţiile din
centrul Galliei au găsit un conducător naţional în persoana arvernului Vercingetorix.
Aceştia au plănuit să despartă forţele armate romane de Cezar, care petrecea iarna de
cealaltă parte a Alpilor. Chiar au încercat să invadeze capătul vestic al vechii provincii
romane Gallia Transalpina.
Vercingetorix dorea să evite bătăliile şi asediile şi să-i înfrângă pe romani prin alte
metode, cum ar fi să-i lase fără provizii – parţial prin operaţiuni de cavalerie şi parţial prin
„pârjolirea pământului” -, însă nu şi-a putut convinge poporul să adopte această politică
dureroasă.
Biturigii insistau să ţină piept asediului asupra oraşului lor Avaricum (Bourges), iar
Vercingetorix nu a reuşit să-l salveze, o lună mai târziu. Cezar l-a asediat apoi pe
Vercingetorix în Gergovia, aproape de Clermont-Ferrand de astăzi. Încercarea romanilor
de a asedia Gergovia a fost respinsă şi a avut ca rezultat pierderi grave în rândul armatei
romane – prima înfrângere suferită de Cezar în Gallia. Cezar a oprit un atac asupra armatei
romane în martie şi l-a asediat pe Vercingetorix la Alesia, la nord-vest de oraşul Dijon de
azi. Alesia, la fel ca Gergovia, avea o poziţie strategică, iar o mare armată galică a venit
pentru a o întări; însă această armată a fost înfrântă de Cezar, iar Vercingetorix a capitulat.
În iarna lui 52-51 î.Hr. şi în campania din 51 î.Hr., Cezar a zdrobit alte revolte
sporadice. Cei mai hotărâţi rebeli au fost bellovacii, situaţi între Seine şi Somme, în
împrejurimile oraşului actual Beauvais. Altă forţă rebelă a rezistat asediului din sud în
fortăreaţa naturală de la Uxellodunum (probabil în Puy d’Issolu în Dordogne), până când
s-au terminat proviziile de apă. Cezar le-a tăiat mâinile supravieţuitorilor. A petrecut anul
50 î.Hr. organizând teritoriul proaspăt cucerit. După aceea, s-a simţit pregătit să-şi încheie
conturile cu adversarii săi de acasă.

Războiul civil

La 10-11 ianuarie 49 î.Hr., Cezar şi-a condus trupele peste micul râu Rubicon,
graniţa dintre provincia Gallia Cisalpină şi Italia propriu-zisă. Astfel a îndeplinit prima
faptă de război. Însă nu aceasta era problema esenţială, ci dacă felul greşit în care lumea
greco-romană era condusă de nobilimea romană trebuia lăsat să continue ori să fie înlocuit
cu un regim autocrat. Ambele variante ar fi dus la un război civil dezastruos. Recuperarea
ulterioară parţială a lumii greco-romane sugerează totuşi faptul că varianta Cezar era răul
mai mic.
Războiul civil a fost o tragedie, deoarece nu era dorit nici de Cezar, nici de Pompei,
nici de o mare parte a nobilimii, iar cetăţenii romani sperau să se menţină pacea. Însă cele
trei părţi importante politic erau prinse în capcană. Succesul lui Cezar în construirea
puterii sale politice îi făcuse pe susţinătorii vechiului regim să fie atât de înverşunaţi
împotriva lui, încât se confrunta cu a alege între a sta la mila duşmanilor lui sau a lua într-
adevăr puterea la care era acuzat că aspiră. Şi-a dat seama că nu putea rezolva acea dilemă
reducându-şi nevoile la minimul necesar pentru securitatea sa. Cât despre Pompei, gelozia
sa tot mai mare faţă de Cezar îl adusese atât de aproape de nobilime, încât nu se mai putea
împăca din nou cu Cezar fără să-şi ştirbească reputaţia.
Primul act al războiului civil s-a petrecut rapid. În 49 î.Hr., Cezar şi-a alungat
adversarii din Italia către estul strâmtorii Otranto. Apoi a zdrobit armata lui Pompei în
Spania. Către sfârşitul lui 49 î.Hr., l-a urmărit pe Pompei peste Marea Adriatică şi a
obţinut o revanşă, câştigând o victorie decisivă la Pharsala pe 9 august 48 î.Hr. Cezar l-a
urmărit pe Pompei din Tesalia în Egipt, unde Pompei a fost asasinat de un ofiţer al regelui
Ptolemeu. Cezar a petrecut iarna în Alexandria, luptând cu populaţia şi distrându-se cu
regina Cleopatra. Faimoasele cuvinte ale lui Cezar „Veni, vidi, vici” (Am venit, am văzut,
am învins) reprezintă propria relatare despre această campanie.

Moartea lui Cezar

Cezar a revenit la Roma, însă câteva luni mai târziu, acum cu titlul de dictator, a
plecat în Africa, unde se concentraseră adversarii săi. În 46 î.Hr. le-a zdrobit armata la
Thapsus şi s-a întors la Roma, însă în noiembrie a plecat în Hispania pentru a înăbuşi o
răscoală, pe care a zdrobit-o pe 17 martie 45 î.Hr. la Munda. A revenit la Roma pentru a
începe reorganizarea lumii greco-romane. A avut mai puţin de un an la dispoziţie pentru
această activitate dificilă de reconstrucţie, fiind asasinat în anul 44 î.Hr. în clădirea
Senatului din Roma, pe 15 martie (idele lui Marte).
Moartea lui Cezar a fost provocată în parte de mila şi nerăbdarea sa, care au
constituit o combinaţie periculoasă pentru siguranţa personală. Cezar nu a ezitat să comită
atrocităţi împotriva „barbarilor” când i s-a părut necesar, dar s-a dovedit foarte generos cu
adversarii săi romani înfrânţi. Astfel, mila nu era doar o chestiune de politică. Prima
experienţă în cariera politică a lui Cezar fusese persecutarea de către Sylla a adversarilor
săi interni înfrânţi. Cezar şi-a iertat adversarii, iar unora dintre ei le-a oferit funcţii în noul
său regim. Caius Cassius Longinus, personajul principal al complotului de asasinat, şi
Marcus Iunius Brutus, încarnarea conceptului de republicanism roman, erau foşti
adversari. Replica „Et tu, Brute” (Şi tu, Brutus) a fost felul în care Cezar si-a arătat
suferinţa de a fi înjunghiat de un om pe care îl iertase, în care avea încredere şi pe care îl
iubea.

Personalitate şi reputaţie

Generozitatea sa faţă de adversarii învinşi, oricât de mare ar fi fost, nu i-a adus

afecţiunea lor. A câştigat devotamentul soldaţilor prin victoriile pe care le-a adus
capacitatea sa intelectuală, aplicată la domeniul militar. Totuşi, chiar dacă nu a fost iubit,
Cezar a fost şi este atractiv şi fascinant. Realizările sale politice necesitau mari capacităţi,
poate chiar geniu, în mai multe domenii, precum administraţia şi strategia militară, dar şi
arta uneltirilor şi propaganda.
Alt domeniu în care geniul lui Cezar a depăşit mult necesităţile ambiţiei sale politice
este reprezentat de scrierile sale. Dintre acestea, discursurile, scrisorile şi pamfletele sale s-
au pierdut. Doar relatările sale (incomplete şi cu adăugiri făcute de alte persoane) despre
războiul cu galii şi războiul civil s-au păstrat.
Cezar a fost considerat un orator public excepţional într-o epocă în care se afla în
competiţie la început cu Hortensius, apoi cu Cicero. Toate discursurile şi scrierile lui
Caesar, pierdute sau păstrate, au avut scopuri politice. A transformat discursul funerar
pentru soţia şi mătuşa sa în propagandă politică. Relatările sale despre războaie reuşesc în
mod subtil să-l facă pe cititorul neştiutor să vadă faptele lui Cezar în lumina dorită de
acesta. Ele sunt scrise sub forma unor rapoarte succinte, seci, faptice, care par impersonale
şi obiective, însă fiecare fapt înregistrat a fost selectat şi prezentat cu grijă.
Caracteristica cea mai uimitoare a lui Cezar este energia sa, atât intelectuală, cât şi
fizică. Şi-a pregătit pentru publicare cele şapte cărţi despre războiul cu galii în 51 î.Hr.,
când încă se confrunta cu revolte serioase în Gallia; de asemenea, şi-a scris cărţile despre
războiul civil şi Anticato în anii agitaţi dintre 49 şi 44 î.Hr. Energia sa fizică era din
aceeaşi categorie. De exemplu, în iarna 57-56 î.Hr. şi-a făcut timp să viziteze a treia sa
provincie, Iliria, şi Gallia Cisalpină, iar în intervalul dintre campaniile din 55 şi 54 î.Hr. s-a
ocupat de probleme publice în Gallia Cisalpină şi a mers în Iliria pentru a încheia conturile
cu un trib turbulent de pe teritoriul actual al Albaniei. În 49 î.Hr., într-un singur sezon de
campanii, a mers de la Rubicon la Brundisium şi de la Brundisium în Spania. În
Alexandria, probabil la vârsta de 53 de ani, s-a salvat de la moarte datorită calităţilor de
înotător.
În 46 î.Hr. a găsit timp să reformeze calendarul roman. În 45 î.Hr. a dat o lege care a
constituit modelul standard pentru constituţiile municipiilor, care atunci erau unităţi locale
autoguvernate în majoritatea teritoriilor locuite de cetăţeni romani. În 59 î.Hr. refăcuse
deja oraşul Capua, pe care regimul roman republican din urmă cu 150 de ani îl privase de
personalitate juridică; a mai refăcut celelalte două mari oraşe, Cartagina şi Corint, distruse
de predecesorii săi. Aceasta este doar o parte din ceea ce a făcut pentru a-i recoloniza pe
soldaţii săi pensionaţi şi pentru proletariatul urban al Romei.
De asemenea, era generos în acordarea cetăţeniei romane străinilor. (Le-o acordase
tuturor cetăţenilor din Gallia Cisalpină, de la nord de fluviul Pad, în 49 î.Hr.) A sporit
numărul de senatori şi i-a făcut mai reprezentativi pentru societatea romană.
Acest om de geniu foarte raţional, a schimbat cursul istoriei la capătul vestic al
Lumii Vechi. Lichidând conducerea scandaloasă şi falimentară a nobilimii romane, a dat
statului roman - şi civilizaţiei greco-romane - o păsuire care a durat peste 600 de ani în
Orient şi peste 400 de ani în Occidentul rămas relativ în urmă.

Bibliografie:

- sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 3, B-C, Bucureşti, Editura Litera,

2010, pag. 132-139;

ANEXA I

- Statuia lui Caius Iulius Caesar