Gaius Iulius Caesar

Gaius Iulius Caesar (n. iulie 100 î.Hr.,Roma, Republica Romană – d. 15 martie 44 î.Hr,
Republica Romană, Roma Antică) a fost un conducător politic și general roman și una dintre
cele mai influente și mai controversate personalități din istorie. Rolul său a fost esențial în
instaurarea dictaturii la Roma, lichidarea democrației Republicii și instaurarea Imperiului
Roman. A provocat războaie de cucerire fără acordul senatului roman. Cucerirea Galiei,
plănuită de Cezar, a inclus sub dominația romană teritorii până la Oceanul Atlantic. În anul 55
î.Hr. Cezar a lansat prima invazie romană în Marea Britanie.
Cezar a ieșit învingător într-un război civil, devenind dictator
al lumii romane, și a inițiat o vastă acțiune de reformare a
societății romane și a guvernării acesteia. El s-a proclamat
dictator pe viață și a centralizat puternic guvernarea statului
slăbit din cauza războiului civil pornit tot de Cezar. Prietenul
lui Cezar, Marcus Brutus, complotează pentru a-l asasina, în
speranța de a salva republica. Dramatica asasinare din Idele
lui Marte a fost catalizatorul unui al doilea război civil, între
cezari (Octavian, Marc Antoniu, Lepidus) și republicani (între
alții, Brutus, Cassius și Cicero).
Conflictul s-a încheiat cu victoria cezarilor în Bătălia de la
Philippi și stabilirea formală a unui al Doilea Triumvirat Cezar
la începutul carierei militare
în care Octavian, Antoniu și Lepidus au preluat împreună controlul asupra Romei.
Tensiunile iscate între Octavian și Antoniu au condus la un nou război civil, culminând cu
înfrângerea lui Antoniu în Bătălia de la Actium. Octavian a ajuns liderul absolut al lumii
romane.
Perioada de războaie civile a transformat Republica Romană în Imperiul Roman, cu
nepotul de bunic, în același timp și fiu adoptiv al lui Cezar, Octavian, cunoscut mai târziu ca
Cezar August, instalându-se ca primul împărat.
Cezar s-a născut la Roma, într-o binecunoscută familie de patricieni, prezumtiv descinsă
din Iulus, fiul prințului troian Eneas, care, conform legendei, era fiul zeiței Venus si Iulia.
 În anul 85 î.Hr., când Cezar împlinise 15 ani, tatăl său s-a îmbolnăvit și a murit. Cezar a
devenit moștenitorul majorității proprietăților și averilor deținute de tată și de Marius.
Când Sulla a ieșit învingător din războiul civil și și-a început programul de proscriere,
Cezar, în vârstă de 20 de ani, se afla într-o situație dificilă. Sulla i-a ordonat în 82 î.Hr. să
divorțeze de Cornelia, dar Cezar a refuzat și a plecat prudent din Roma, pentru a se ascunde.
Sulla i-a grațiat pe Cezar și familia sa și i-a permis să se reîntoarcă la Roma. Într-un moment
profetic, se spune că Sulla a comentat pericolul de a-l fi lăsat în viață pe Cezar.
În ciuda grațierii, Cezar nu a rămas în Roma și a plecat în Asia și Cilicia pentru
satisfacerea serviciului militar. Aflat în Asia Mică, Cezar era implicat în mai multe operațiuni
militare. În anul 80 î.Hr., încă sub comanda lui Thermus, a jucat rolul de pivot în asedierea
Miletului. În timpul bătăliei, Cezar a dat dovadă de atâta bravură personală pentru salvarea
vieții legionarilor, încât a fost decorat ulterior cu distincția corona civica (coroana de ghindă),
unul dintre cele mai înalte onoruri acordate unui militar fără rang de comandant și purtată în
public chiar și în prezența senatorilor Romei; toată lumea era obligată să se oprească și să
aplaude prezența purtătorului acestei coroane civice.
La Roma, în anul 78 î.Hr., după moartea lui Sulla, Cezar își face debutul politic în Forul
din Roma ca avocat, recunoscut fiind pentru calitatea de orator și pentru atitudinea
neînduplecată în procesele împotriva foștilor guvernatori, deferiți justiției pentru înșelăciune și
corupție. Țintind către perfecțiune în retorică, Cezar a plecat în 75 î.Hr. pentru studii de
filosofie și oratorie în Rodos, unde l-a avut dascăl pe celebrul Apollonius Molo.
În drumul spre insulă, Cezar a fost răpit în Marea Mediterană de pirați cilicieni. Când
aceștia au cerut o răscumpărare de douăzeci de talanți, Cezar le-a râs în nas, spunând că nu au
habar pe cine au capturat. Cezar le-a ordonat să ceară cincizeci. Aceștia au acceptat și Cezar și-
a trimis discipolii în diverse orașe pentru a strânge banii de răscumpărare. În total, a fost
reținut treizeci și șase de zile, timp în care i-a amenințat deseori, pe un ton ironic, că îi va
crucifica. Ținându-se de cuvânt, imediat după ce a fost răscumpărat și pus în libertate, Cezar a
organizat o forță navală care a reușit să prindă pirații și să cucerească fortăreața din insula
acestora. Cezar a dispus omorârea piraților prin răstignire, ca avertisment dat tuturor piraților.
Dar, întrucât pirații îl trataseră bine pe durata răpirii, Cezar a ordonat ca, înainte de crucificare,
acestora să le fie fracturate picioarele, pentru a le reduce suferința în timpul supliciului.
73 î.Hr.- întoarcerea la Roma al lui Caesar
În anul 71 î.Hr., Marcus Crassus a devenit coordonatorul acțiunilor întreprinse pentru
înfrângerea răsculaților conduși de Spartacus. Cezar a fost unul dintre puținii susținători ai lui
Crassus în încercarea de a restabili ordinea în stat. Senatul l-a desemnat pe Crassus pentru
această cauză, care a format șase legiuni noi, recrutându-l și pe tânărul Cezar pentru a servi ca
tribun cu atribuții de avocatură. După câteva înfrângeri, armata lui Crassus l-a învins pe
Spartacus în 71 î.Hr.. În timpul petrecut împreună, Cezar și Crassus s-au împrietenit, ceea ce a
contribuit ulterior la carierele ambilor. Triumful lui Cezar avea să se transforme curând în
dezastru.
În anul 69 î.Hr., Cezar a rămas văduv, după moartea Corneliei în încercarea de a aduce
pe lume un copil, mort și el. În același an o pierde și pe mătușa sa, Iulia, de care era foarte
atașat. Aceste două decese l-au lăsat pe Cezar în postura de a crește singur o fiică încă minoră,
Iulia Cezaris. Nu exista tradiția ca femeile romane să aibă parte de funeralii publice fastuoase,
însă Cezar s-a abătut de la tradiție în această privință. În timpul funeraliilor, Cezar a trimis
elogii din Rostra.
Adunarea Poporului l-a ales pe Cezar în funcția de chestor în anul 69 î.Hr., la vârsta de
treizeci de ani, conform celor prevăzute în cursus honorum.
Cezar a fost eliberat curând din funcția de chestor și i s-a permis reîntoarcerea la Roma.
În ciuda durerii de a-și fi pierdut soția, despre care toate relatările sugerează că ar fi iubit-o
foarte mult, Cezar s-a recăsătorit în 67 î.Hr., din interes politic. Însă, de această dată, a ales o
unire ciudată. Noua lui soție, Pompeia, era nepoata lui Sulla și fiica lui Quintus Pompei.
Cezar și-a continuat cariera judiciară până în clipa alegerii sale, în anul 65 î.Hr., ca edil,
alături de Bibulus, un tânăr rival, membru al facțiunii optimaților.
Odată sosit în Hispania, Cezar și-a făcut o reputație deosebită în postura de comandant
militar. Între anii 61 î.Hr. și 60 î.Hr., a câștigat bătălii importante împotriva triburilor galiciene
și lusitane. După una dintre victorii, soldații săi l-au aclamat ca imperator pe câmpul de luptă,
ceea ce reprezenta aprecierea de maximă importanță pentru a fi un triumf roman eligibil.
Cezar se afla în fața unei dileme...Dorea să candideze pentru postul de consul în anul 59 î.Hr. și
pentru aceasta trebuia să fie prezent în Roma, dar voia să primească totodată onorul pentru
un triumf. Optimații au folosit această dilemă împotriva sa, forțându-l să aștepte la porțile
orașului, până când avea să i se confirme triumful. Întârzierea aceasta avea să îl coste pe Cezar
ocazia de a candida la alegerile pentru postul de consul și l-a pus în fața unei decizii fatale.
Astfel că în vara anului 60 î.Hr., Cezar a intrat în Roma pentru a candida la cea mai înaltă
funcție din Republică.
În anul 60 î.Hr., decizia lui Cezar de a obține candidatura pentru un posibil triumf
(datorat realizărilor sale în Hispania) l-a pus în poziția de a candida pentru consul. Deși Cezar
dispunea de o popularitate copleșitoare printre membrii adunărilor cetățenești, a fost nevoit
să manipuleze alianțe formidabile în Senatul roman, pentru a-și putea asigura alegerea. Având
deja o prietenie solidă cu fabulos de bogatul Marcus Licinius Crassus, l-a abordat pe adversarul
acestuia, Pompei cel Mare, propunându-i o coaliție. Pompei era deja frustrat din cauza
incapacității sale de a obține reforma teritorială pentru veteranii săi din est, iar Cezar a aplanat
sclipitor orice diferende existente pe atunci între cei doi puternici lideri.
 Odată instalat în funcție, în anul 59 î.Hr., primul obiectiv din agenda lui Cezar l-a
reprezentat crearea unei legi care stipula ca toate dezbaterile și procedurile din cadrul
Senatului să fie făcute publice. După aceasta, și-a respectat acordul făcut cu Pompei. Terenuri
din părți nepopulate ale Italiei aveau să fie restituite și oferite veteranilor lui Pompei. Astfel,
Cezar nu ameliora doar problema mulțimii șomere din Roma, ci satisfăcea și doleanțele
legiunilor lui Pompei. Însă Cato cel Tânăr, alături de facțiunea Optimaților, s-a opus
conceptului, din simplul motiv că era o idee a lui Cezar. Consulul a mustrat Senatul și a dus
problema direct în fața poporului.
În anul 59 î.Hr., Cezar dispunea de sprijinul poporului, alături de cei mai puternici doi
oameni din Roma (cu excepția sa), și de oportunitatea de a avea glorie infinită în Galia. La
vârsta de 40 de ani, deși deținea cel mai înalt post din Roma și continua să își înfrângă
adversarii la fiecare întoarcere, adevărata sa grandoare avea să vină mai târziu. Mărșăluind cu
rapiditate prin siguranța relativă a provinciilor aflate în subordinea sa, pentru a își invoca
imperiumul și a evita judecata, Cezar avea să modifice platforma geopolitică a lumii antice.
La sfârșitul lui 59 î.Hr., liderul germanic Ariovistus, căpetenie a tribului Suebi, a condus o
invazie a Galiei prin atacuri asupra granițelor, însă Cezar a înăbușit situația la acel moment,
aranjând o alianță cu germanii, la începutul anului 58 î.Hr. A forțat retragerea germanilor
înapoi în est, de-a lungul Rinului și a folosit pretextul „apărării aliaților Romei” pentru a-și
continua cuceririle în nord.
În primăvara anului 57 î.Hr., Cezar se afla în Galia Cisalpină, îngrijindu-se de
administrația guvernământului său. În ciuda grandioaselor mulțumiri oferite de diverse triburi
galice, nemulțumirea creștea. Cezar a auzit un zvon despre formarea unei confederații a
triburilor galice sub stăpânire belgică, pentru a se opune prezenței romane în Galia.
La sosirea lui Cezar, probabil în iulie 57 î.Hr., zvonurile opoziției galice se adeveriseră.
Cezar s-a mișcat cu rapiditate, surprinzând triburile galice înainte ca acestea să se fi alăturat
opoziției și transformându-le în aliați. Ca represalii, triburile belgice au început atacul. Cu cele
opt legiuni, romanii au spulberat atacul printr-o bătălie dificilă. Pentru Cezar, victoria avea o
dublă conotație: nu doar o victorie armată, ci și una politică, însoțită de o propagandă solitară,
de asemenea. La începutul campaniei din anul 56 î.Hr., Cezar considera că Galia nu era încă
pregătită pentru ocupația romană. Și-a trimis generalii în fiecare colț al Galiei, pentru a înăbuși
orice rezistență în calea lor.
Pompei și Crassus aveau să fie aleși consuli simultan pentru anul 55 î.Hr., lui Pompei
încredințându-i-se regiunea Hispania, iar Crassus primind Siria. Pompei, gelos asupra creșterii
pe care o înregistra armata lui Cezar, dorea securitatea unei domnii provinciale cu ajutorul
legiunilor, iar Crassus dorea oportunitatea gloriei militare către est, în Parthia. După
soluționarea problemelor, Crassus și Pompei s-au întors la Roma pentru a participa la alegerile
din 55 î.Hr.. În ciuda înverșunatei rezistențe din partea Optimaților, inclusiv o întârziere în
alegeri, statutul de consuli al celor doi a fost confirmat până la urmă. Cezar însă nu și-a asumat
nici un risc și a trimis nunțiul său, Publius Crassus, înapoi la Roma alături de 1.000 de oameni
pentru a „păstra ordinea”. Prezența acestor oameni, alături de popularitatea lui Crassus și
Pompei au reușit cu greu sa stabilizeze situația.
În anul 50 î.Hr., Senatul condus de Pompei i-a ordonat lui Cezar să se întoarcă la Roma și
să-și demobilizeze armata pentru că termenul său ca proconsul se încheiase. În plus, Senatul îi
interzice lui Cezar să candideze pentru un consulat secund în absența sa. Cezar a crezut că va fi
judecat și marginalizat politic dacă ar fi intrat în Roma fără imunitatea pe care i-o conferea
poziția de consul sau fără puterea armatei sale. Pompei l-a acuzat pe Cezar de insubordonare
și trădare. Pe 10 ianuarie 49 î.Hr. Cezar traversează cu trupele Rubiconul (granița de atunci a
Italiei cu Galia) și atacă propria patrie, Republica Romană, cu gândul de a se instala dictator.
48 î.Hr.- Caesar l-a înfrânt decisiv pe Pompei, în ciuda avantajului numeric al acestuia la
Pharsalus într-o luptă violentă și de scurtă durată
47 î.Hr.- După ce a petrecut primele luni ale anului 47 î.Hr. în Egipt, Cezar merge către
Orientul Mijlociu, unde îl anihilează pe regele Farnace al II-lea al Pontului în Bătălia de la Zela.
46 î.Hr.- Caesar a câștigat cu rapiditate o victorie semnificativă la Thapsus în fața forțelor
lui Metellus Scipio (care moare în bătălie) și a lui Cato cel Tânăr (care se sinucide).
martie 45 î.Hr.- Cezar a pus sub urmărire și a înfrânt ultimele rămășițe ale opozanților în
Bătălia de la Munda; se întoarce în Italia în luna septembrie a anului 45 î.Hr. si completează
testamentul printre primele sale sarcini, numindu-l pe Octavian ca unic succesor.
Mari jocuri și festivități s-au ținut pe 21 aprilie pentru a onora marea victorie a lui Cezar.
Odată cu jocurile, Cezar a fost onorat cu dreptul de a purta îmbrăcăminte triumfală, inclusiv o
robă de culoare roșu închis (evocatoare a regilor Romei) și coroana de lauri la toate ocaziile
publice. Titlul de imperator a devenit unul legal, pe care avea să-l folosească tot restul vieții
sale. O statuie de fildeș asemănându-l avea să fie cărată la toate procesiunile religioase
publice.
În 15 februarie 44 î.Hr., Cezar stătea pe scaunul său aurit de pe Rostra, purtându-și roba
roșie, încălțăminte roșie, coroana de lauri și armat cu titlul de Dictator Perpetuus. Cursa în
jurul pomeriumului reprezenta o tradiție a festivalului, iar când Marc Antoniu a pătruns în
forum, a fost ridicat în Rostra de către preoții participanți la festivitate. Antoniu a scos o
diademă și a încercat să o așeze pe capul lui Cezar, spunând „Poporul îți oferă acest titlu de
rege prin mine”. Însă uralele publicului au fost ca și inexistente, și Cezar a refuzat cu rapiditate,
îngrijindu-se ca diadema să nu-i atingă capul. Publicul a țipat aprobator, dar Antoniu a ignorat
faptele și a încercat să i-o așeze pe cap pentru a doua oară. Nici de această dată publicul n-a
exultat, iar Cezar s-a ridicat de pe scaunul său și l-a refuzat din nou
 15 martie 44 î.Hr.- Cezar a convocat Senatul la Idele lui Marte. Cu puține zile în urmă, un
prezicător îi spusese lui Cezar: „Ferește-te de Idele lui Marte!“. În ziua întrunirii Senatului,
Cezar a fost atacat și înjunghiat de moarte de către un grup de senatori, care se intitulau
Liberatorii; aceștia și-au justificat acțiunea spunând că au comis tiranicid, nu crimă, apărând
Republica de ambițiile monarhice pretinse de Cezar.
Cezar a primit 23 de lovituri de pumnal (conform altora chiar 35), care variau între
superficiale și mortale și, ironia sortii, s-a prăbușit la picioarele unei statui a fostului său
prieten, devenit rival, Pompei cel Mare. Pompei fusese recent zeificat de către Senat, unele
relatări spunând că Cezar s-a rugat la Pompei în timp ce murea. Ultimele sale cuvinte au fost
relatate în diferite feluri, precum:
„Chiar și tu, fiul meu?“ si „Și tu, Brutus, fiul meu!“