Antonescu Andrei

Clasa a X-a B

Iulius Cezar

Cezar, Caius Iulius (12/13.07.100? î.Hr., Roma, azi Italia – 15.03.44 î.Hr., Roma). General şi om
de stat roman celebru, cuceritorul Galliei (58-50 î.Hr.), victorios în războiul civil din 49-45 î.Hr.
şi dictator (46-44 î.Hr.), care a lansat o serie de reforme politice şi sociale înainte de a fi asasinat
de un grup de aristocraţi în clădirea Senatului la idele lui Marte.

Cezar a schimbat decisiv şi ireversibil cursul istoriei în lumea greco-romană. Societatea greco-
romană a dispărut de atât de mult timp, încât majoritatea numelor marilor săi bărbaţi înseamnă
foarte puţin pentru omul modern de cultură medie. Însă numele lui Cezar, la fel ca şi cel al lui
Alexandru, încă se află pe buzele tuturor oamenilor din lumea creştină şi cea islamică. Chiar şi
cei care nu ştiu nimic despre Cezar ca personalitate istorică ştiu că numele său de familie
reprezintă un titlu ce semnifică un conducător atotputernic unic, precum kaiser în germană, ţar
înlimbile slave şi qaysar în limbile islamice.

Numele de Iulius (gentiliciul lui Cezar) este la fel de cunoscut în lumea creştină; în
timpul vieţii lui, luna romană Quintilis, în care s-a născut, a fost redenumită „iulie” în cinstea sa.
Numele a rămas până astăzi; la fel şi reforma calendarului, impusă tot de el. Vechiul calendar
roman era inexact şi manipulat în scopuri politice. Calendarul lui Cezar – calendarul iulian – este
încă valabil în ţările ortodoxe din est; calendarul gregorian, care se foloseşte astăzi în vest, este
cel iulian, modificat parţial de papa Gregorie XIII.

Familia

Ginta lui Cezar, Iulia, era formată din patricieni, membri ai aristocraţiei iniţiale a Romei,
care s-a unit în sec. IV î.Hr. cu mai multe familii plebee (oameni din popor) şi au
format nobilitas care conducea de atunci Roma. În vremea lui Cezar, numărul ginţilor de
patricieni care supravieţuiseră era foarte mic; iar familia lui Cezar rămăsese singura familie din
ginta Iulia. Cu toate că unele dintre cele mai puternice familii de nobili erau patricieni, sângele
patrician nu mai constituia un avantaj politic; era chiar un handicap, deoarece patricienii nu
aveau voie să deţină funcţia de tribun al plebeilor, paraconstituţională, însă puternică. Familia
Cezar din ginta Iulia considera că se trage din zeiţa Venus, însă nu erau snobi sau conservatori.
De asemenea, nu erau bogaţi sau importanţi, nici măcar distinşi.

Un nobil roman obţinea distincţia pentru el şi familia lui după ce-şi asigura alegerea într-
o serie de funcţii publice, care culminau cu cea de consul, după care putea urma cea de cenzor.
Era o misiune foarte dificilă chiar şi pentru nobilul cel mai talentat şi mai capabil, dacă nu avea
sprijinul unei familii bogate şi puternice.

Victoria asupra Cartaginei din al doilea război punic (218-201 î.Hr.) transformase Roma
în cea mai mare putere din bazinul mediteraneean; printre clienţii (protejaţi care, la rândul lor, le
ofereau patronilor sprijin politic) unei familii nobile romane importante se numărau regi, chiar
naţiuni întregi, în afară de numeroase persoane particulare.

În vremea lui Cezar, cerinţele şi costurile unei cariere politice romane erau foarte ridicate,
iar competiţia era strânsă; însă profitul potenţial era enorm. Unul dintre câştigurile pe care le
aduceau funcţiile de pretor şi consul era guvernarea unei provincii, ceea ce oferea o ocazie
excelentă de îmbogăţire. Întregul bazin mediteraneean era atunci la mila nobilimii romane şi a
unei noi clase de oameni de afaceri romani, equites (în latină, cavaleri), care se îmbogăţiseră în
urma contractelor militare şi a taxelor impuse fermierilor. Puterea militară era furnizată de
ţărănimea romană. Această clasă fusese parţial deposedată după o revoluţie economică ce a
urmat distrugerilor provocate de al doilea război punic. Clasa conducătoare romană devenise tot
mai detestată şi discreditată acasă şi în străinătate. Începând cu 133 î.Hr., au avut loc o serie de
mişcări revoluţionare, alternând cu cele contrarevoluţionare. Era clar că modul greşit de
guvernare a statului roman şi a lumii greco-romane de către nobilimea romană nu putea continua
la nesfârşit şi că alternativa cea mai probabilă era o formă de dictatură militară susţinută de
ţăranii italici deposedaţi, care ajunseseră în serviciul militar pe termen lung. Competiţia
tradiţională dintre membrii nobilimii romane pentru funcţii şi prăzi ameninţa să se transforme
într-o cursă disperată pentru acapararea puterii autocrate.

Familia Cezar din ginta Iulia nu părea să participe la această luptă. Ce-i drept însă, Sextus
Caesar, probabil unchiul dictatorului, fusese consul în 91 î.Hr., iar Lucius Caesar, unul dintre
consulii din 90 î.Hr., era un văr îndepărtat, al cărui fiu cu acelaşi nume a fost consul în 64 î.Hr. În
90 î.Hr., aliaţii italici ai Romei s-au separat de aceasta din cauza refuzului persistent al
guvernului roman de a le acorda cetăţenie romană; în calitate de consul, Lucius Caesar a introdus
o legislaţie de urgenţă pentru a acorda cetăţenie tuturor populaţiilor italice aliate care nu s-au
răzvrătit sau care au revenit la jurământul de alianţă.

Oricine ar fi fost consul în acel an critic ar fost nevoit să iniţieze o astfel de legislaţie,
indiferent de orientările politice personale, însă există dovezi că Caesarii din ginta Iulia, deşi
patricieni, erau deja de partea celor care luptau împotriva nobilimii. O mătuşă a viitorului
dictator se căsătorise cu Caius Marius, un om care se ridicase prin propriile puteri, ajunsese în
vârf datorită capacităţilor sale militare şi făcuse marea inovaţie de a-şi recruta armatele din
rândul ţăranilor deposedaţi de pământ.

Viaţa

Data naşterii lui Cezar a fost timp îndelungat subiect de dispută. Ziua era 12 sau 13 iulie;
anul tradiţional acceptat (şi cel mai probabil) este 100 î.Hr.; însă dacă această dată este corectă,
atunci Cezar şi-a obţinut toate funcţiile cu doi ani înainte de vârsta legală. Tatăl său, Caius
Caesar, a murit când Cezar avea 16 ani; mama sa, Aurelia, era o femeie deosebită şi se pare că
fiul îi datora mult.

În ciuda resurselor insuficiente, se pare că tânărul Iulius şi-a ales cariera politică. Încă de
la început, se gândea probabil să ocupe o funcţie înaltă, nu doar de dragul onorurilor, ci şi pentru
a obţine puterea de a readuce ordinea în statul roman şi în lumea greco-romană, guvernate greşit,
şi de a le orândui după propriile idei. Este puţin probabil că a urmărit obţinerea puterii monarhice
înainte de traversarea Rubiconului în 49 î.Hr., dar acest fapt s-a dovedit suficient pentru a-şi
impune stăpânirea, aşa cum dorea.

În 84 î.Hr., Cezar s-a alăturat public facţiunii populare radicale, căsătorindu-se cu

Cornelia, fiica lui Lucius Cornelius Cinna, un nobil care fusese de partea lui Marius în război. În
83 î.Hr., Lucius Cornelius Sylla s-a întors în Italia din Orient şi a condus contrarevoluţia
victorioasă din 83-82 î.Hr.; apoi, Sylla i-a ordonat lui Caesar să divorţeze de Cornelia. Cezar a
refuzat şi a fost cât pe ce să-şi piardă nu doar proprietăţile (atâtea câte avea), ci şi viaţa. A
considerat că era mai prudent să plece din Italia şi să se dedice carierei militare, mai întâi în
provincia Asia, apoi în Cilicia. În 78 î.Hr., după moartea lui Sylla, s-a întors la Roma şi a început
cariera politică prin metoda convenţională, lucrând ca avocat al acuzării – desigur, în acest caz,
împotriva comilitonilor celor mai importanţi ai lui Sylla.

Ulterior, Cezar a plecat în Rodos pentru a studia oratoria cu un profesor faimos, Molon.
Pe drum a fost prins de piraţi (unul dintre semnele anarhiei în care căzuse lumea mediteraneeană
din cauza nobilimii romane). Cezar şi-a strâns răscumpărarea, a pus pe picioare o mică flotă, i-a
prins pe cei care îl luaseră prizonier şi i-a răstignit – toate acestea ca persoană particulară, fără
funcţie.
 În 74 î.Hr., când Mithridate VI Eupator, regele Pontului, a reînceput războiul împotriva
romanilor, Cezar a alcătuit o armată privată pentru a-i ţine piept. În absenţa sa din Roma, Cezar a
fost ales membru în colegiul politico-ecleziastic al pontifilor, iar la întoarcere a câştigat prin
alegeri funcţia de tribun militar. Cezar lucra la anularea constituţiei lui Sylla, în colaborare cu
Pompei (Cnaeus Pompeius), care îşi începuse cariera ca locotenent al lui Sylla, însă trecuse în
tabăra cealaltă după moartea acestuia.

În 69 sau 68 î.Hr., Cezar a fost ales chestor (prima treaptă pe scara politicii romane). În
acelaşi an, soţia sa, Cornelia, şi mătuşa sa, Iulia, văduva lui Marius, au murit; la funeraliile
publice organizate în cinstea lor, Cezar a profitat de ocazie pentru a-i lăuda pe Cinna şi pe
Marius. Cezar s-a căsătorit ulterior cu Pompeia, o rudă îndepărtată a lui Pompei.

Cezar a fost ales edil curul în 65 î.Hr. şi şi-a sărbătorit noua funcţie prin cheltuieli
neobişnuit de extravagante, cu bani împrumutaţi. A devenit pontifex maximus în 63 î.Hr., în
urma unor jocuri politice. Devenise deja un personaj politic controversat. După înăbuşirea
conspiraţiei lui Catilina, în 63 î.Hr., Cezar, împreună cu milionarul Marcus Licinius Crassus, a
fost acuzat de complicitate. Pare puţin probabil ca vreunul dintre ei să fi fost acolit al lui Catilina;
însă Cezar a propus în Senat o alternativă mai blândă decât pedeapsa cu moartea, pe care
consulul Cicero o cerea pentru conspiratorii arestaţi. În agitaţia din Senat, moţiunea lui Cezar a
fost respinsă.

Cezar a fost ales pretor în 62 î.Hr. Către sfârşitul anului său de pretorat, Publius Clodius a
declanşat un scandal în casa lui Cezar, unde aveau loc rituri adresate exclusiv femeilor, cu ocazia
sărbătoririi zeiţei Bona Dea (o zeiţă romană a fertilităţii, atât a pământului, cât şi a femeilor).
După acesta, Caesar a divorţat de Pompeia. A devenit guvernator al provinciei Hispania în 61-60
î.Hr. Creditorii nu l-au lăsat să părăsească Roma până când Crassus nu a garantat pentru datoriile
sale; însă o expediţie militară dincolo de frontiera de nord-vest a provinciei i-a permis lui Cezar
să facă rost de pradă atât pentru el, cât şi pentru armatele sale, lăsând o parte şi pentru trezorerie.
Această recuperare financiară parţială i-a permis, după întoarcerea la Roma în 60 î.Hr., să devină
consul în 59 î.Hr.

Războiul civil

La 10-11 ianuarie 49 î.Hr., Cezar şi-a condus trupele peste micul râu Rubicon, graniţa
dintre provincia Gallia Cisalpină şi Italia propriu-zisă. Astfel a îndeplinit prima faptă de război.
Însă nu aceasta era problema esenţială, ci dacă felul greşit în care lumea greco-romană era
condusă de nobilimea romană trebuia lăsat să continue ori să fie înlocuit cu un regim autocrat.
Ambele variante ar fi dus la un război civil dezastruos. Recuperarea ulterioară parţială a lumii
greco-romane sugerează totuşi faptul că varianta Cezar era răul mai mic.

Războiul civil a fost o tragedie, deoarece nu era dorit nici de Cezar, nici de Pompei, nici
de o mare parte a nobilimii, iar cetăţenii romani sperau să se menţină pacea. Însă cele trei părţi
importante politic erau prinse în capcană. Succesul lui Cezar în construirea puterii sale politice îi
făcuse pe susţinătorii vechiului regim să fie atât de înverşunaţi împotriva lui, încât se confrunta
cu a alege între a sta la mila duşmanilor lui sau a lua într-adevăr puterea la care era acuzat că
aspiră. Şi-a dat seama că nu putea rezolva acea dilemă reducându-şi nevoile la minimul necesar
pentru securitatea sa. Cât despre Pompei, gelozia sa tot mai mare faţă de Cezar îl adusese atât de
aproape de nobilime, încât nu se mai putea împăca din nou cu Cezar fără să-şi ştirbească
reputaţia.

Primul act al războiului civil s-a petrecut rapid. În 49 î.Hr., Cezar şi-a alungat adversarii
din Italia către estul strâmtorii Otranto. Apoi a zdrobit armata lui Pompei în Spania. Către
sfârşitul lui 49 î.Hr., l-a urmărit pe Pompei peste Marea Adriatică şi a obţinut o revanşă,
câştigând o victorie decisivă la Pharsala pe 9 august 48 î.Hr. Cezar l-a urmărit pe Pompei din
Tesalia în Egipt, unde Pompei a fost asasinat de un ofiţer al regelui Ptolemeu. Cezar a petrecut
iarna în Alexandria, luptând cu populaţia şi distrându-se cu regina Cleopatra. În 47 î.Hr. a luptat
într-un scurt război local în nord-estul Anatoliei împotriva lui Farnace, regele Bosforului
Cimerian, care încerca să recâştige regatul Pont al tatălui său, Mitridate. Faimoasele cuvinte ale
lui Cezar Veni, vidi, vici (Am venit, am văzut, am învins) reprezintă propria relatare despre
această campanie.
 Moartea lui Cezar

Cezar a revenit la Roma, însă câteva luni mai târziu, acum cu titlul de dictator, a plecat în
Africa, unde se concentraseră adversarii săi. În 46 î.Hr. le-a zdrobit armata la Thapsus şi s-a
întors la Roma, însă în noiembrie a plecat în Hispania pentru a înăbuşi o răscoală, pe care a
zdrobit-o pe 17 martie 45 î.Hr. la Munda. A revenit la Roma pentru a începe reorganizarea lumii
greco-romane. A avut mai puţin de un an la dispoziţie pentru această activitate dificilă de
reconstrucţie, fiind asasinat în 44 î.Hr. în clădirea Senatului din Roma, pe 15 martie (idele lui
Marte).

Moartea lui Cezar a fost provocată în parte de mila şi nerăbdarea sa, care au constituit o
combinaţie periculoasă pentru siguranţa personală. Cezar nu a ezitat să comită atrocităţi
împotriva „barbarilor” când i s-a părut necesar, dar s-a dovedit foarte generos cu adversarii săi
romani înfrânţi. Astfel, mila nu era doar o chestiune de politică. Prima experienţă în cariera
politică a lui Cezar fusese persecutarea de către Sylla a adversarilor săi interni înfrânţi. Cezar şi-a
iertat adversarii, iar unora dintre ei le-a oferit funcţii în noul său regim. Caius Cassius Longinus,
personajul principal al complotului de asasinat, şi Marcus Iunius Brutus, încarnarea conceptului
de republicanism roman, erau foşti adversari. Replica Et tu, Brute (Şi tu, Brutus) a fost felul în
care Cezar si-a arătat suferinţa de a fi înjunghiat de un om pe care îl iertase, în care avea
încredere şi pe care îl iubea.

La moartea sa, Cezar era pe punctul de a porni o nouă campanie militară pentru a răzbuna
şi reabilita înfrângerea dezastruoasă a lui Crassus din 53 î.Hr. de către părţi. Oare ar fi reuşit el să
recucerească pentru lumea greco-romană posesiunile pierdute ale monarhiei seleucide dispărute,
de la est de Eufrat, mai ales Babilonul? Soarta armatei lui Crassus arătase că terenul din nordul
Mesopotamiei favoriza cavaleria partă împotriva infanteriei romane. Oare geniul militar al lui
Cezar ar fi depăşit acest handicap? Şi oare rezervorul nesecat de forţă militară al Romei ar fi fost
de ajuns pentru această misiune? Putem doar să facem presupuneri, pentru că asasinarea lui
Cezar i-a condamnat pe romani la încă 13 ani de război civil, iar Roma nu a mai avut niciodată
suficientă forţă armată pentru a cuceri şi păstra Babilonul.
 Personalitate şi reputaţie

Cezar nu a fost şi nu este iubit. Generozitatea sa faţă de adversarii învinşi, oricât de mare
ar fi fost, nu i-a adus afecţiunea lor. A câştigat devotamentul soldaţilor prin victoriile pe care le-a
adus capacitatea sa intelectuală, aplicată la domeniul militar. Totuşi, chiar dacă nu a fost iubit,
Cezar a fost şi este atractiv şi fascinant. Realizările sale politice necesitau mari capacităţi, poate
chiar geniu, în mai multe domenii, precum administraţia şi strategia militară, dar şi arta
uneltirilor şi propaganda. În toate acestea, Cezar era un adevărat virtuoz. Însă dacă nu ar fi fost şi
ceva mai mult de atât, nu ar fi devenit marele om care, fără îndoială, a fost.

Cezar se afla foarte departe de – şi chiar în conflict cu – cerinţele ambiţiei sale politice. A
dovedit măreţie spirituală în generozitatea pe care le-a arătat-o adversarilor săi înfrânţi, care au
fost responsabili în parte de asasinarea lui. (Nemilosul Sylla a abdicat şi a murit în patul său.)

Alt domeniu în care geniul lui Cezar a depăşit mult necesităţile ambiţiei sale politice este
reprezentat de scrierile sale. Dintre acestea, discursurile, scrisorile şi pamfletele sale s-au pierdut.
Doar relatările sale (incomplete şi cu adăugiri făcute de alte persoane) despre războiul cu galii şi
războiul civil s-au păstrat.

Cezar a fost considerat un orator public excepţional într-o epocă în care se afla în
competiţie la început cu Hortensius, apoi cu Cicero. Toate discursurile şi scrierile lui Caesar,
pierdute sau păstrate, au avut scopuri politice. A transformat discursul funerar pentru soţia şi
mătuşa sa în propagandă politică. Relatările sale despre războaie reuşesc în mod subtil să-l facă
pe cititorul neştiutor să vadă faptele lui Cezar în lumina dorită de acesta. Ele sunt scrise sub
forma unor rapoarte succinte, seci, faptice, care par impersonale şi obiective, însă fiecare fapt
înregistrat a fost selectat şi prezentat cu grijă.
 Caracteristica cea mai uimitoare a lui Cezar este energia sa, atât intelectuală, cât şi fizică.
Şi-a pregătit pentru publicare cele şapte cărţi despre războiul cu galii în 51 î.Hr., când încă se
confrunta cu revolte serioase în Gallia; de asemenea, şi-a scris cărţile despre războiul civil
şi Anticato în anii agitaţi dintre 49 şi 44 î.Hr. Energia sa fizică era din aceeaşi categorie. De
exemplu, în iarna 57-56 î.Hr. şi-a făcut timp să viziteze a treia sa provincie, Iliria, şi Gallia
Cisalpină, iar în intervalul dintre campaniile din 55 şi 54 î.Hr. s-a ocupat de probleme publice în
Gallia Cisalpină şi a mers în Iliria pentru a încheia conturile cu un trib turbulent de pe teritoriul
actual al Albaniei. În 49 î.Hr., într-un singur sezon de campanii, a mers de la Rubicon la
Brundisium şi de la Brundisium în Spania. În Alexandria, probabil la vârsta de 53 de ani, s-a
salvat de la moarte datorită calităţilor de înotător.

Vitalitatea lui Caesar explică parţial promiscuitatea lui sexuală neobişnuită, chiar şi
pentru standardele greco-romane contemporane. Se zvonea că, în timpul primei sale vizite în
Orient, a avut relaţii homosexuale cu regele Nicomede al Bitiniei. Zvonul este credibil, deşi nu e
dovedit, şi s-a repetat pe tot parcursul vieţii lui Cezar. Nu există nicio îndoială în privinţa
relaţiilor heterosexuale ale lui Cezar, multe dintre ele cu femei căsătorite. Probabil le considera
distracţii triviale. Totuşi, s-a implicat cel puţin de două ori în escapade care ar fi putut să-i
distrugă cariera. Dacă a avut o relaţie cu soţia lui Pompei, Mucia, îşi risca alianţa cu Pompei. O
altă relaţie mult mai celebră, însă nu atât de riscantă, a fost cu Cleopatra. Distrându-se cu ea la
Alexandria, risca să piardă ceea ce tocmai câştigase la Pharsala. Permiţându-i să-l viziteze la
Roma în 46 î.Hr., a dispreţuit opinia publică şi a mărit lista de fapte lipsite de tact care i-au unit
pentru a-l asasina pe vechii săi camarazi şi duşmani iertaţi.

Acest om de geniu foarte raţional, cu o mare exuberanţă sexuală, a schimbat cursul

istoriei la capătul vestic al Lumii Vechi. Lichidând conducerea scandaloasă şi falimentară a
nobilimii romane, a dat statului roman – şi civilizaţiei greco-romane – o păsuire care a durat
peste 600 de ani în Orient şi peste 400 de ani în Occidentul rămas relativ în urmă. Cezar a
substituit oligarhia romană cu o autocraţie care nu a mai putut fi abolită niciodată. Dacă nu ar fi
făcut acest lucru atunci, este posibil ca Roma şi lumea greco-romană să fi capitulat, înainte de
începutul erei creştine, în faţa invadatorilor barbari în apus şi a Imperiului Part în orient.

Prelungirea duratei de viaţă a civilizaţiei greco-romane a avut efecte istorice importante.

Sub Imperiul Roman, Orientul Apropiat a fost influenţat de elenism timp de încă şase sau şapte
secole, însă elementul elenistic nu a fost suficient de puternic încât să aibă un impact decisiv
asupra creştinismului şi islamului. Şi Gallia s-ar fi adâncit şi mai mult în barbarism atunci când a
fost invadată de franci dacă nu ar fi fost asociată cu lumea civilizată din bazinul mediteraneean
timp de peste 500 de ani, ca rezultat al cuceririi ei de către Cezar.

Surse :
Enciclopedia Universală Britannica, vol. 3, B-C, Bucureşti, Editura Litera, 2010, p. 132-134
Enciclopedia Universală Britannica, vol. 3, B-C, Bucureşti, Editura Litera, 2010, p. 134-137
Enciclopedia Universală Britannica, vol. 3, B-C, Bucureşti, Editura Litera, 2010, p. 137-139
Historia.ro