Istoric al suveranilor francezi din dinastia Bourbon

În 1589, regele Valois al Franței moare fără a avea succesori de sex

masculin. Punându-se astfel problema succesiunii la Coroana Franței,
Filip al II-lea al Spaniei, căsătorit cu Elisabeta de Franța, consideră că
lui trebuie să îi revină coroana franceză. Desigur că acest lucru nu era
acceptabil și nici măcar posibil datorită Legii de Succesiune la tron din
1464, care excludea ca posibil succesor un prinț străin și consacra
legea salică, adică îndepărtarea succesiunii pe linie feminină. După o
căutare elaborată, juriștii francezi au reușit să depisteze ruda cea mai
apropiată a lui Henric al III-lea al Franței, în persoana lui Henric de
Bourbon, regele Navarei. Pentru a depista înrudirea celor doi, trebuie
să ne întoarcem abia în secolul XIII. Henric de Navara era urmașul pe
linie masculină al contelui Robert de Clermont, cel de-al șaselea fiu al
Sfântului Ludovic.
Henric de Navara, protestant, a trebuit să se convertească la
catolicism pentru a putea deveni rege al Franței sub numele de
Henric al IV-lea (1589-1610), primul rege din ramura Bourbon. Se
spune că la intrarea sa triumfală în capitală, Henric ar fi rostit
cuvintele „Parisul merită o mesă(liturghie)” (fr. „Paris vaut bien une
messe”), referindu-se la masacrele religioase comise de catolicii
parizieni împotriva protestanților.
Henric al IV-lea a fost unul din cei mai importanți regi francezi, fiind
dealtfel numit de popor „Henric cel Bun”. El a reușit să redea Franței
pacea internă de care avea nevoie prin „Edictul de toleranță de la
Nantes” (1598), deși acest lucru a însemnat sporirea tensiunilor cu
papalitatea și cu Spania ultracatolică. „Bearnezul” (fr. „Le Béarnais”),
așa cum era poreclit Henric al IV-lea, a reușit să eficientizeze aparatul
de stat, liberalizând comerțul și slăbind marea nobilime feudală; el
pune astfel bazele monarhiei absolutiste pe care nepotul său o va
instaura, și care va constitui un model la care vor aspira toți monarhii
europeni.
Henric al IV-lea al Franței, primul rege bourbon al Franței
Din păcate opera de consolidare statală a lui Henric al IV-lea s-a
întrerupt în mod brusc în 1610, atunci când un fanatic religios,
François Ravaillac i-a aplicat regelui două lovituri de cuțit în piept.
Primul caz de regicid din istoria Franței a fost pedepsit în mod
exemplar: după ce, în urma unei judecăți s-a stabilit că Ravaillac,
acționând singur, se face vinovat de cea mai înaltă crimă posibilă în
dreptul feudal, lezmajestate (franceză lèse-majesté), acesta a fost
supus unui ritual străvechi numit „l’écartèlement” (sfârtecarea).
Trebuie menționat că lezarea persoanei regelui se pedepsea
întotdeauna cu moartea, indiferent de gravitatea delictului în sine,
deci chiar dacă persoana monarhului nu era în mod fizic lezată, se
pedepsea în același mod tentativa. Această crimă era mai gravă
decât Înalta Trădare, dovedindu-se că, în epoca medievală, persoana
regelui era pusă mai presus decât statul.
În aceste condiții, Delfinul, minor, dar devenit regele Ludovic al XIII-
lea al Franței (1610-1643), nu-și putea asuma rolul de șef la statului,
astfel că se instituie o Regență, condusă de regina Maria de Medicis.
În 1614, este pentru ultima oară când sunt convocate Statele
Generale (fr. „états généraux”), înainte de evenimentele
revoluționare. Acest organ, considerat de regi incomod, reprezenta,
teoretic interesele tuturor categoriilor sociale, în ceea ce privește
problemele majore ale regatului, sfătuindu-l pe rege, votând noi taxe
propuse de acesta etc. În fapt, statele generale nu erau în
accepțiunea lor medievală un organ reprezentativ, pentru că puterea
în cadrul adunării era monopolizată de stările privilegiate (nobilimea
religioasă și laică). Statele generale reprezentau în mod concret
instituția prin care nobilimea franceză își apăra interesele și exercita
constrângeri asupra Coroanei atunci când acesta își întărea puterea
în defavoarea sa.
Franța secolului XVII este o țară în care feudalismul începe să se
destrame. Vechile instituții medievale încep să se destrame (în 1627
sunt interzise duelurile judiciare, pedepsite cu moartea), apărând
instituții care ne amintesc de epoca modernă (instituții de copii
abandonați, Academia franceză - în 1634, la inițiativa și sub
patronajul cardinalului de Richelieu, școli publice - fenomen totuși
rar, Academia de pictură și sculptură - fondată în 1648 etc.). Au
existat totuși și fenomene de regres în planul dezvoltării ideologice:
închisorile pentru copii (unde părinții își puteau trimite copiii
neascultători, printr-o simplă cerere adresată regelui), simulacre de
procese, soldate cu executarea unor oameni nevinovați (cazul
marchizului de Cinq-Mars, executat pentru complot în vederea
răsturnării Cardinalului Richelieu - în fapt numai eliminarea unui
adversar politic incomod și periculos pentru „Cardinalul de Fier”).
Ludovic al XIII-lea nu a părut să se fi ridicat în nici un caz la înălțimea
tatălui său, însă a avut șansa de a-l avea contemporan pe cardinalul
Richelieu, adevăratul artizan al succeselor și eficienței regatului
francez, care, în această perioadă exercită o adevărată hegemonie
asupra Europei. Este evident că Ludovic al XIII-lea a permis ca
ministrul său să obțină enorma influență de care s-a bucurat și i-a
tolerat abuzurile, doar pentru motivul că-l știa pe Richelieu de
neînlocuit.

Morțile lui Richelieu în 1642 și a lui Ludovic al XIII-lea, un an mai

târziu, au creat un adevărat vid de putere, într-o perioadă extrem de
periculoasă. Delfinul Ludovic nu avea decât cinci ani la moartea
tatălui său și nu putea conduce în mod efectiv. Regența, condusă de
regina Ana de Austria și de succesorul lui Richelieu, Cardinalul
Mazarin, s-a confruntat cu numeroase probleme: războiul cu Spania,
Frondele (parlamentară și nobiliară), rebeliunea prințului de Condé,
toate pe fundalul unei nemulțumiri generale a maselor. Este
interesant de observat că Parlamentul, în dorința sa de a limita
puterea regenței, ajunge să promulge o Cartă de reforme, care,
ideologic vorbind, reprezenta un pas înainte pentru dezvoltarea
statală.
Copilăria tânărului rege Ludovic al XIV-lea (1643-1715) va fi marcată
de sentimentul de insecuritate creat chiar de aceste mișcări ample
împotriva Regenței. Cert este că, din 1661, de la moartea lui Mazarin,
Regele-Soare începe să conducă din ce în ce mai autoritar, preferând
funcționarii scrupuloși, practic executanți, miniștrilor autoritari și cu
inițiativă. În mod concret, existau puține instituții în dreptul francez
de la acea vreme care să limiteze puterea regelui; însă până atunci
contextul politico-social, marii nobili sau statul descentralizat au
prevenit instaurarea unei monarhii autoritare. Ludovic al XIV-lea
avea însă totul de partea sa: poporul care îl adora, înalți funcționari
competenți, marii nobili ținuți sub control, pacea religioasă
instaurată de bunicul său etc. Domnia „Regelui-Soare”, marcată de
interminabile războaie de dominare continentală, dar și de mari
realizări, este privită în general ca o perioadă benefică pentru Franța,
și aceasta și datorită regimului absolutist.
Pe plan juridic însă, absolutismul înseamnă domnia arbitrariului, a
bunului plac, deoarece Ludovic al XIV-lea, ca și următorii doi
suverani, a abuzat de o prerogativă regală, aceea de mare judecător.
O practică întâlnită a fost emiterea excesivă a infamelor „lettre de
cachet” (scrisori de întemnițare) prin care suveranul putea trimite pe
oricine la Bastilia, fără o judecată prealabilă. Această prerogativă, de
care ceilalți regi ai Franței nu se prea folosiseră până acum, era
ilustrarea principiului că persoana monarhului era infailibilă, având
de partea sa voința divină, singura căreia trebuia să îi dea socoteală
pentru faptele sale. O altă decizie a fost Revocarea Edictului de la
Nantes (în 1685), și privarea calviniștilor de libertatea lor de cult.
Totuși, nu trebuie negate progresele în ideologia juridică a acestei
perioade: copiii devin persoane, se stabilește vârsta de la care se
consideră că există discernământ (14 ani), ameliorarea statutului
juridic al bastarzilor, iar Poullain la Barre publică o lucrare numită
„Egalitatea celor două sexe”, o idee cu adevărat „revoluționară”
pentru secolul al XVII-lea.
La moartea lui Ludovic al XIV-lea în 1715, Franța se afla într-o situație
economică delicată, însă pe plan european păstra poziția dominantă.
Regelui îi succede la tron strănepotul său, deoarece Regele-Soare le-
a supraviețuit fiului și nepotului său. Însă noul rege, Ludovic al XV-lea
al Franței (1715-1774) este minor, iar Regența este asigurată de
unchiul său, ducele Filip de Orléans, contrar testamentului lăsat de
monarhul defunct. În cei opt ani de Regență, Filip de Orléans a
încercat să dărâme eșafodajul monarhiei ultraautoritare printr-o
serie de reforme: redă Parlamentului dreptul de „remontrance”
(dojană la adresa unui act regal), suprimat cu 60 de ani în urmă,
încearcă să redea înaltele funcții marilor seniori (din timpul lui
Ludovic al XIII-lea, fuseseră alese persoane specializate din afara
nobilimii pentru funcțiile publice), înlocuind ministerele cu opt
„Înalte Consilii” (formate din 10 membri), promovând o politică
pacifistă pe plan extern și de toleranță religioasă pe plan intern.
Regența este însă un eșec: intrigile marilor nobili interesați să obțină
cât mai multă putere, conjugate cu situația economică precară, nu
fac decât să crească datoria publică și să scadă puterea de cumpărare
a monedei, iar bancruta influentului om de afaceri John Law nu face
decât să aplice lovitura de grație unei administrații ineficiente. Se
adaugă aici epidemia de ciumă de la Marseille, care face peste
60.000 de victime, teroarea instaurată de banditul Cartouche în
nord, materializări ale lipsei unei organizări coerente.