Sunteți pe pagina 1din 8

Absolutismul în Franța în timpul lui Henric al IV-lea

Henric al IV-lea, un personaj ieșit parcă din romanele lui Alexandre Dumas a marcat istoria
Franței nu numai prin aducerea pe tronul Franței a dinastiei de Bourboun dar mai ales prin asigurarea
libertății religiei protestante1 și prin dezvoltarea economică țării.
S-a născut la 13 decembrie 1553 în castelul Pau, în provincia Bearn din sud-vestul Franței, fiul
lui Antoine de Bourbon, duce de Vendome și al reginei Navarrei, Jeanne d'Albret, nepoata regelui
Francisc I al Franței. Aceasta a avut o mare influență asupra sa îndreptându-l spre calvinism chiar dacă
a fost botezat în religia catolică. Jeanne d’Albret a trecut la calvinism în 1555 și și-a îndemnat fiul și
fica, Catherine să îmbrățișeze această credință. Cu toții au făcut parte din ramura Condé, unde cel mai
cunoscut a fost Louis, Prinț de Condé2, care i-a condus pe hughenoți până la moartea sa violentă din
1569.
A avut mai multe titluri de la Henric de Navarre, Henric de Bourbon, Henric al III-lea al
Navarre-i, Henric al Navarre-i, Prinț de Béarn, la cele de Henric al IV-al Franței și chiar Henric cel
Mare.
Cum și ce a făcut un prinț al unei mici provincii aflată între două mari regate, să ajungă regele
Franței și chiar să capete supranumele de ”cel Mare”, mai ales în condițiile în care începutul secolului
XVI găsea Casa de Valois în plină ascensiune și spre deosebire de dinastia Tudorilor, cu suficienți
succesori (evident de parte bărbătească). Mai ales că absolutismul monarhic începuse să se manifeste
din timpul lui Francisc I (1515-1547) şi Henric II (1547-1559), când aceștia au creat o curte regală
plină de fast, au consolidat autoritatea monarhică printr-o serie de măsuri și au fost protectori ai
artelor.
Pe linie paternă, Henric se tragea și din dinastia Capetienă3 deci ar fi putut emite pretenții la
tron, dar urmașii lui Henric al II-lea, Francisc al II-lea, Carol al IX-lea și Alexandre-Édouard devenit
Henric de Anjou, iar apoi Henric al III-lea al Franței și chiar Francisc de Alençon, arătau o continuitate
a Casei de Valois. Nimic nu prevestea posibila accensiune a lui Henric de Navarra.
Tatăl său, Antoine de Bourbon a oscilat între religia catolică și cea protestantă. Caterina de

1
hughenoți – derivat se pare din numele lui Besancon Hugues, liderul mișcării de la Geneva și aignos sau din cuvântul
german Eidgenossen – confederații legate prin jurământ
2
Ludovic de Bourbon-Condé, prinț de Condé (7 mai 1530 - 13 martie 1569) a fost un proeminent lider general hughenot,
fondator al Casei de Condé, o ramură a Casei de Bourbon.
3
Dinastia Capețienilor (în franceză Capétiens) a început să domnească în Franța odată cu încoronarea lui Hugo Capet în
987. A fost cea de-a treia dinastie franceză, după Dinastia Merovingiană și Dinastia Carolingiană. Primul rege al dinastiei a
fost Contele Parisului, Hugo Capet, care a fost ales de nobilii feudali după moartea regelui Carolingian Ludovic al V-lea.
Astfel, Capet (probabil un pseudonim, provenind de la capă/pelerină conform etimologiei populare, sau de la la latinescul
caput, cu înțelesul de „cap”, sau „mare șef”) a devenit denumirea noii dinastii.

Pag. 1 of 8
Medici l-a numit chiar locotenent general4 al Regelui Carol al IX-lea în 1561 după moartea lui Francisc
II și a fost rănit mortal în asediul de la Rouen la 13 noiembrie 1562, iar după patru zile a murit. Sub
influența mamei și a unchilor, Henric i-a avut profesori pe Pierre Victor Palma-Cayet5 și pe François
de La Gaucherie6 care au întărit educația calvinistă cu elemente tipic renascentiste combinate cu lecții
de echitație și mânuirea armelor. De la curtea regală, unde a stat o perioadă lungă de timp 1561-1567, a
învățat galanteria și intriga. În 1567 revine în ținutul natal unde mama sa îl încredințează unchiului său
Louis I de Bourbon, Prinț de Conde care era liderul protestanților. După moartea acestuia în 1569
mama sa îl încredințează amiralului Gaspar de Cologny, devenit liderul hughenoților, care îi
desăvârșește educația militară.
Monarhia franceză își consolidează poziția prin Edictul de la Moulins (1566), care la inițiativa
cancelarului Michel l'Hospital, declară inalienabil domeniul regal și restrânge competența justițiilor de
privilegiu. Adică, regele putea să-și piardă toată autoritatea personală dar monarhia rănânea. În toată
această perioadă Catherina de Medici și cancelarul și după aceea însuși regele, încearcă din răsputeri să
oprească războaiele religioase și să stopeze declinul economic al țării, dar ura dintre cele două partide
– protestanți și catolici- nu poate fi potolită. De aceea monarhia pare nehotărâtă și ezitantă, încercând
să ofere concesii când unei tabere când celeilalte cu speranța unei conviețuiri pașnice.
În 1570 s-a remarcat în bătălia de la Arnay-le-Duc, când pe 26 iunie a condus chiar cavaleria
hughenotă și a învins armata catolica a lui Carol al IX-lea, forțând încheierea unei păci (al treilea
război religios) – Pacea de la Saint Germain, ce oferea hughenoților mai multe drepturi pe lângă
drepturile obținute în primul război religios. Pentru a consolida pacea ce a urmat a fost decisă și
căsătoria între Henric al III-lea de Navarra și Margaret de Valois, fiica regelui Henric al II-lea al
Franței și sora regelui Carol al IX-lea. Acest lucru nu a fost nici pe placul catolicilor intransigenți dar
nici pe placul papei Grigore al XIII-lea, care alături de regele Filip al II-lea al Spaniei condamnă
soluția politică. Nunta regelui Henric și a reginei Margaret în 18 august 1572 – ”nunta purpurie” a
marcat începutul celui de al IV-lea război religios prin noaptea Sfântului Bartolomeu din 24 august.
După acest episod Henric de Navarra este obgligat să treacă la religia catolică și este ținut prizonier
timp de trei ani și jumătate (până în 1576) la curtea lui Carol al IX-lea (1550-1574) dar și de Henric al
III-lea al Franței (1551-1589), fostul duce de Anjou și rege al Poloniei. Ajuns în tabăra hughenoților,
Henric își pune mintea și abilitatea politică în slujba protestanților și a rebelilor catolici și pornește la
luptă împotriva lui Henric al III care era susținut de Henric I de Guise7 în ceea ce s-a numit ”războiul
4
Duruy, Victor, John Franklin Jameson and Mabell Shippie Clarke Smith, A History of France, (Thomas Y. Crowell
Co.:New York, 1920), 338.
5
Pierre Victor Palma-Cayet istoric, traducător și polemist francez 1525-1610 – calvinist, a studiat teologia la Geneva
6
François de La Gaucherie – dascăl de cultura clasică greacă, a fost calvinist, adept al unei metodei pedagogice care-i
poartă numele, principalul profesor al lui Henric, îl punea să memoreze pagini întregi din lucrările grecești. - Vincent J.
Pitts - Henri IV of France: His Reign and Age - JHU Press, 2012
7
Henric I, Prinț de Joinville, Duce de Guise, Conte de Eu, le Balafré (Scarface) - (31 decembrie 1550 – 23 decembrie
1588) a fost un nobil francez, membru al unei ramurii a Casei de Lorena, cunoscut ca șeful partidului catolic și al Ligii
Sfinte din timpul războaielor religioase din Franța

Pag. 2 of 8
celor trei Henric”. Henric al III-lea mai era susținut și de regele Filip al II-lea al Spaniei și de Papa
Sixtus al V-lea8 care l-a și excomunicat pe Henric de Navarra (1585), dar care la rândul său era susținut
de Țările de Jos și de Elisabeta I a Angliei. În 1584 moare de tuberculoză Francois, duce de Anjou9,
moștenitorul lui Henric al III-lea, și Henric de Navarra devine posibilul urmaș la tronul Franței. Henric
I de Guise emite și el pretenții la tronul Franței ajutat de influența în creștere prin intermediul Ligii
Sfinte10 și susținut de Filip al II-lea al Spaniei. Pe18 iulie 1585 regele, Henric al III-lea, influențat de
catolici, anulează privilegiile protestanților. Este practic o declarație de război împotriva hughenoților.
Henric de Navarra câștigă bătălia de la Coutras11 1587 împotriva trupelor catolice, cu toate că era în
inferioritate și regele inclină către o apropiere de vărul său. În 1588 îi interzice lui Henric I de Guise să
vină la Paris dar acesta ignoră interdicția și își face o intrare triumfală iar regele este nevoit să se
retragă la varul său Henric de Navarra.
Se vede foarte limpede neputința regelui Franței de a se impune și a impune ordinea. Oscilația
sa de la o grupare la alta arată fragilitatea puterii acestuia. Pe 23 decembrie Henric I de Guise este
asasinat de garda de corp al regelui, iar a doua zi Cardinalul Louis al II-lea, fratele acestuia, are aceeași
soartă, chiar când se spera că Stările de la Blois vor proclama detronarea regelui 12.
Pe 31 iulie este înjunghiat și regele Franței, Henric al III-lea pe când asedia Parisul, împreună
cu Henric de Navarra. Parisul era condus de un guvern revoluționar, ”cei șaisprezece” - format din câte
un reprezentant al cartierelor orașului. Pe 2 august, ultimul din Casa de Valois, Henric al III-lea al
Franței moare, nu înainte de a-l recunoaște pe Henric de Navarra ca urmaș cu condiția ca acesta să
treacă la religia catolică13. Au urmat câțiva ani cu multe lupte intre protestanți și catolici și pe 25 iulie
1593 în bazilica Saint-Denis, Henric de Navarra trece la religia catolică iar pe 27 februarie 1594 este
încoronat la Chartres ca Henric al IV-lea rege al Franței, primul din dinastia de Bourboun. În același an
oprește invazia spaniolilor și începe tratativele și ajunge la o înțelegere cu conducerea Ligii Catolice.
Domnia lui Henric al IV-lea se instaurează într-o Franță vlăguită de războie, cu soldați
îmbătrâniți, ce se luptau de douăzeci de ani și care avea nevoie mai mare de gospodărire decât de
războaie. Henric realizează că Franța trebuie unită și că în urma tulburărilor din ultimii ani generate de

8
Sixtus al V-lea - papă în perioada 1585 - 1590, a reformat Curia Romana
9
Hercule François, Duce de Anjou și de Alençon, adesea numit simplu „Ducele de Alençon”, (18 martie 1555 – 10 iunie
1584) a fost cel mai mic fiu al regelui Henric al II-lea al Franței și al Caterinei de Medici. A fost la conducerea partidului
Malcontents(fr) („Nemulțumiții”) a avut un rol politic important în Franța în 1570. a provocat probleme la curtea fratelui
său Henric al III-lea
10
La Sainte Ligue (fr.) – asociație romano-catolică pe timpul Războaielor religioase din Franța, pentru a se opune
concesiilor oferite de Henric al III-lea hughenoților.
11
Bătălia de la Coutras - 20 octombrie 1587, a fost una dintre confruntările majore ale Războaielor religioase din Franța
dintre hughenoți conduși de Henric de Navarre și armata regală condusă de Anne, Duke of Joyeuse. Henric de Navarre
este victorios și Joyeuse a fost ucis în momentul în care vroia să se predea.
12
Madaule Jacques - ISTORIA FRANTEI vol. I – Editura Politică, 1973
13
se pare că soluția i-a fost sugerată și de papa Sixtus al V-lea, conform Alexandru-Florin Platon, Laurenţiu Rădvan,
Bogdan-Petru Maleon în O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu De la Imperiul Roman târziu la marile descoperiri
geografice (secolele V-XVI)- Editura Polirom, 2010

Pag. 3 of 8
cele două partide, erau tot mai mulți ”partizani ai rânduielilor monarhice” 14dar care aveau nevoie de
un exponent în jurul căruia să polarizeze. În spatele lui abia așteptau să se încoloneze atât burghezia
speriată și scandalizată de mișcarile populare cât și parlamentarii care se temeau de intervențiile
abuzive ale Romei.
Fără a modifica instituțiile moștenite de la dinastia de Valois, care i-a premers și contrar
tradiției care vrea sa faca din el „bunul rege” liberal, Henric al IV-lea se înconjoară de o echipa
restransă, printre care Maximilien de Bethune, duce de Rosny și mai târziu de Sully care este cel mai
ilustru dar nu singurul, cu care va domni autoritar. Nobil, om de stat, și mâna dreaptă a lui Henric al
IV-lea, i-a fost mereu alături și a avut un rol foarte important în centralizarea sistemului administrativ
al Franței, folosind atât coerciția cât și tehnici noi administrative.
Guvernatorii provinciilor sunt de multe ori foști participanți la Liga Catolică (catolici de vaza
din regat), cu care a fost nevoit să negocieze, sau pur și simplu mari seniori ce țin cu orice preț la
independența pe care o au în provinciile lor. Fără a-i destitui, regele numește pe lângă ei ofițeri ce-i
sunt cu totul devotați și care asigură controlul pe care-l dobândește monarhia asupra teritoriului
regatului. Cu toate acestea în final rămăseseră două provincii: Burgundia, care avea ca guvernator pe
Mayenne15 și care punea la dispoziția trupelor lui Filip al II-lea o trecere comodă din Flandra în
Franche-Comte, și Bretania, sub ducele de Mercoeur16. Pentru a ieși din această situație Henric a
trebuit să declare război Spaniei (17 ianuarie 1595) iar la 5 iunie riscând, reușește victoria decisivă la
Fontaine-Francaise17. De aici încolo realizările și victoriile se țin lanț. Pe 17 septembrie, cardinalii
d'Ossat și du Perron obțin de la Papa Clement al VIII-lea absolvirea de erezie18, Mayenne însuși face
act de supunere iar în 1598 Mercour își căsătorește fiica cu bastardul regelui și al Gabrielei d'Estrees.
Pericolul spaniol dispăruse dar rămânea de temut în Nord. În 1597 cuceresc Amiens-ul și exercită o
amenințare asupra Parisului. Astfel că la 25 septembrie Henric al IV-lea și Biron19 recuceresc orașul.
Filip al II-lea, pe patul de moarte semnează tratatul de la Vervis pe 2 mai 1598, unde recunoaște
domnia lui Henric al IV-lea și care restabilea condițiile de la Cateau-Cambresis20.
După Edictul de la Nantes, lege promulgata in 1598 - prin care se încheie perioada războaielor
religioase dintre catolici și protestanți, prin care catolicismul este recunoscut ca religie de stat, dar
14
Madaule Jacques - ISTORIA FRANTEI vol. I – Editura Politică, 1973
15
Charles (II) de Lorraine1, duc de Mayenne (26 martie 1554 la Alençon - 3 actombrie 1611 la Soissons), este un nobil
francez din Casa de Guise și un conducător militar al Ligii Sfinte, guvernator al provinciei Burgundia
16
Philippe-Emmanuel de Lorraine, duce de Mercœur și de Penthièvre, marchiz de Nomeny, baron d'Ancenis, guvernator
de Bretagne, (9 septembrie 1558 Nomeny (Lorraine) - 19 februarie 1602 Nuremberg) a făcut parte din Liga Sfântă și s-a
aliat în final cu Henric al IV-lea
17
Bătălia de la Fontaine-Française din 5 iunie 1595 între forțele regale franceze ale lui Henric al IV-lea al Franței și trupele
spaniole alături de Liga Catolică sub comanda lui Juan Fernández de Velasco și Charles de Lorraine, Duce of Mayenne în
timpul celui de al VIII-lea război religios (1585-1598) din Franța
18
Madaule Jacques - ISTORIA FRANTEI vol. I – Editura Politică, 1973
19
Charles de Gontaut, duc de Biron (1562 –1602) a fost un apropiat a Henric al IV-lea ce a luptat în trupele regale
împotriva Ligii Catolice, acuzat și condamnat de Parlamentul francez..
20
Pacea la Cateau-Cambrésis (2-3 aprilie 1559) prin care francezii renuntau definitiv la Italia, pastrând în schimb Calais si
cele trei orase;astfel luara sfârsit razboaiele italiene

Pag. 4 of 8
acordă și protestanților o mai largă libertate religioasă, precum și drepturi civile complete pentru
monarhia franceza incepe o adevarata perioada de restaurare. Nu era o recunoaștere a principiului
toloranței dar pentru toată lumea era răul cel mai mic.Ambele facțiuni religioase îl recunosc pe rege
dar acesta rămâne capul unui stat catolic.
Să elimini amenințarea externă și să decretezi pacea între catolici și protestanți nu însemna că
acest lucru se va și întâmpla. Pentru a realiza acest lucru, regele aduce în Consiliu alături de Sully pe
credinciosul său tovarăș de lupte pariziene – Președintele Jeanin 21care a fost șeful Consiliului lui
Mayenne și pe Nicolas de Villeroi22, parizian, fiu al unui staroste al negustorior, fost secretar de stat al
ultimilor Valois.
În pofida sorgintei diferite acești oameni și nu numai ei, reflectă o concepție asupra binelui
public, pe care nu-l separă de slujirea monarhului. Henric realizează apropierea dintre rege și cadeții
din Gasconia cu care a împărțit soarta incertă, cu marea burghezie pariziană, cu ”nobilimea de robă”23
și cu masa fără număr a oamenilor care după anii de război civil năzuiesc nu numai la tihnă dar și la o
ordine și bunăstare. Totul trebuia reconstruit și mai ales absolutismul, care se manifestase și la
monarhiile trecute dar care fusese slabit, iar în provincii guvernatorii ajunseseră să nu mai depindă de
el.
Deși dacă sunt cercetate instituțiile, politica sau administrația, nu se va găsi mare lucru. Nici o
guvernare de până atunci nu a fost atât de personală. Mai mult decât textele de lege era o chestiune de
autoritate personală a regelui. Dar menținerea ordinii presupune și o anumită bunăstare. Regele trebuia
să revigoreze comerțul și îndustria care primiseră lovituri aproape mortale. Trebuia, mai presus de
toate, promovată agricultura care fusese neglijată de nobilii mereu gata să se războiască. Lui Sully i-a
revenit rolul de a redresa agricultura, de a reface drumurile și de a planta acei ulmi care se mai numesc
încă ”Rosnys”24. Întoarcerea nobililor la glie aduce pe lângă îmbogățirea și prosperitatea lor și
reducerea cheltuielilor de la curte și împiedicarea unui război civil.
Regele își dorea chiar mai mult, el vroia să dezvolte economia națională și l-a adus, alături de
Sully pe Barthelmy Laffemas25 să extindă breslele și să crească comerțul. Scopul urmărit era și de a
obține independența de străinătate în ceea ce privește un numar de produse de lux pe care le-a interzis
la import și a reglementat calitatea produselor similare fabricate în Franța. A fost dat și un Edict în
aprilie 1579 prin care toți cei care aveau un negoț sau meșteșug de orice fel să depună jurământ de
meșter chiar și în ramurile unde nu erau indroduse licențele de meșter pe bază de jurământ.
Comerțul exterior nu a fost omis nici el din acest plan. După încercările eșuate de întemeiere de
21
Madaule Jacques - ISTORIA FRANTEI vol. I – Editura Politică, 1973
22
Nicolas IV de Neufville, seigneur de Villeroy (1543 – 1617) secretar de stat al mai multor regi ai Franței: Carol al IX-lea,
Henric al III-lea, Henric al IV-lea, și Ludovic al XIII-lea. A fost demis fără nici o explicație, împreună cu toți miniștrii în
1588 și repus în funcție de Henric al IV-lea.
23
nobilimea de robă - nobili care lucrau în administrație și justiție, în special magistrații din parlamente
24
Madaule Jacques - ISTORIA FRANTEI vol. I – Editura Politică, 1973
25
Bartholomew Laffemas - economist (1545. 1611), cunoscut ca prima persoană care a scris despre ”subconsum”

Pag. 5 of 8
colonii în Brazilia și Florida, Henric al IV-lea reînnoadă ideea dar trebuie să recunoaștem că este
primul dintre regii Franței despre care putem spune că are o politică colonială26. Reînnoiește tratatul cu
Turcia și creează chiar o companie franceză a Indiilor Orientale. Zona care oferea oportunități foarte
mari era totuși America, care oferea încă pământ de descoperit și cucerit. Canada fusese o zonă pe care
francezii nu o părăsiseră și chiar din anul 1598 Henric al IV-lea îl numește aici pe un gentilom breton,
pe seniorul de La Roche, cu titlul de locotenent general al regelui. Este trimis pe fluviul Sfântul
Laurențiu nu neapărat pentru comerț cât mai mult pentru stabilirea în teritorii îndepărtate. În 1608
Champlain27 întemeiază orașul Quebec ce completează Noua Franță. Sigur, se spune că implicarea
moharhică era redusă pentru aceste acțiuni, dar renașterea franceză se afirmă în intrepriderile
individuale.
Preocuparea principală a regalității este de ordin financiar. Sully este supraintendentul de
finanțe iar din 1599 va fi mare dregător de drumuri (grand voyer) , supraintendent al fortificațiilor și
construcțiilor și mare maestru al artileriei.
Monarhia din 1598 era una ruinată, unul din motivele pentru care regele era atât de grijuliu cu
finanțele era și pentru a plăti datoriile acumulate. La început s-a plătit un semestru din patru după care
răscumpără rentele la un preț derizoriu, micșorând datoria publică. Sully cu încuvințarea regelui a
aplicat cele mai severe economii pentru a pune în ordine finanțele regale, a cerut rapoarte și evidențe
clare iar regele a tratat finanțele publice așa cum ar fi făcut o persoană particulară cu propriile venituri.
A redus ”la taille”, impozit apăsător mai ales asupra țărănimii și nu a mărit ”les aides” - impozite
indirecte pe care toată lumea le plătea dar îngreunau circulația unor produse de primă necesitate.
Principalele venituri a încercat să le obțină din vămi și din impozitul pe sare. Cu toate astea veniturile
erau insuficiente și s-a recurs la o practică mai veche – vânzarea funcțiilor.
Sub Henric al IV-lea se încheie procesul de desprindere din burghezie a nobilimii de robă.
Acest lucru a fost accelerat de impozitul denumit Paulette (1604) care îngăduia magistraților și celor
din aparatul fiscal ca, în schimbul unei sume plătite anual, să-și transmită sau să cedeze funcțiile așa
se consolidau marile familiile de robă care existau și înainte, alături de familiile de spada28, dar nu erau
legiferate.
Deși nu mai erau războaie religioase conflictul nu putea să dispară mai ales sub domnia unui
rege hughenot convertit la catolicism care era veșnic suspectat că favorizează protestantismul.
Contrareforma s-a răspăndit în Franța dar pe altei căi decât armele. Propaganda catolică condusă de
iezuiți devine intensă și eficientă în primii ani ai secolului XVII. Henric se apropie de catolicism și

26
Madaule Jacques - ISTORIA FRANTEI vol. I – Editura Politică, 1973
27
Samuel de Champlain (1574 - 1635), "Părintele Noii Franțe", a fost un francez navigator, cartograf, desenator, soldat,
explorator, geograf, ethnologist, diplomat și cronicar. A fondat Noua Franță și Quebec City pe 3 iulie, 1608. A desenat cu
acuratețe coasta Canadei și a ajutat la stabilirea unor noi așezări.
28
nobilimea de spada - era cea care obtine statutul de nobil (sau avanseaza pe scare ierarhica) datorita implicarii in lupte si
razboaie

Pag. 6 of 8
obține anularea căsătoriei cu Margaret de Valois (in decembrie 1599). În septembrie 1603 le dă
iezuiților permisiunea să-și redeschidă colegiile închise în 1595 printr-o decizie a Parlamentului din
Paris. Iezuiții ar fi dorit să publice decretele Conciliului de la Trento dar regele nu îndrăznește să
permită acest lucru. Totuși își ia ca duhovnic, în 1608 pe iezuitul Pierre Coton29. Chiar dacă pare ciudat
în timpul lui Henric al IV-lea le stabiliesc strinse legături între monarhie și biserică ce vor dăinui până
sfârșitul Vechiului regim.
În plan extern amenințarea Spaniei există și după moartea lui Filip al II-lea. Pentru a se pune la
adăpost Henric încheie tratate cu Anglia, Principalele Unite, cu principii germani și întărește relațiile
cu Turcia. Are totuși grijă să cultive relațiile cu Papa care trebuie să-i mai acorde iertări și de aceea nu
se implică în conflictele care nu convin Romei. După Tratatul de la Vervins Henric a fost nevoit să
ocupe Savoya și l-a silit pe adversarul său să semneze Tratatul de la Lyon (17 ianuarie 1601) după care
Carol-Emanuel păstra marchizatul de Saluces, dar ceda Franței toate posesiunile regatului de Savoya
de pe malul drept al Ronului. Căsătoria cu Maria de Medici (1600) și faptul că mediază între papă și
Veneția nu înseamnă o redeschidere a interesului Franței pentru zona italică. Preocupările regelui s-au
îndreptat către Țările de Jos și Germania, unde Casa de Austria trecea printr-o criză periculoasă pentru
Europa și Germania. În Germania, Henric a acționat prudent până la actul de supunere a ducelui de
Bouillon în 1606. Totodată se deschide lupta pentru succesiune în ducatele Cleves și Juliers, care
declanșează o criză europeană suspendată de decesul lui Henric. Henric era decis să porneacă război
împotriva celor două ramuri ale Casei de Austria.
În octombrie 1600, Henric al IV-lea al Franței se căsătorește cu Maria de Medici, născută la
Florența, Italia. A fost fiica lui Francesco I de Medici, Mare Duce de Toscana și a Ioanei, arhiducesă de
Austria. Bunicii materni erau Ferdinand I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman și Anna de Bohemia. În
ciuda diverselor legături extraconjugale, Henric a avut cu Maria de Medicii 6 copii: Regele Ludovic al
XIII-lea, Isabella Elisabeta, Cristina Marie, Nicolas Henri, Gaston, Henriete Marie.
În timpul unei călătorii la Saint-Denis, este asasinat de Francois Ravaillac. Urmașul său,
delfinul Ludovic devine rege al Franței la vârsta de 9 ani, sub numele Ludovic XIII și sub regența
mamei lui, Maria de Medici.
Henric al IV-lea a protejat artele, pe Montaigne30, i-a citit pe antici şi romanul Don Quijote de
asemenea.
Se juca ore întregi cu toţi copiii lui , bastarzi sau legitimi. Iar de călătorit călătoarea fără să fie aproape

29
Pierre Coton (1564 – 1626) a fost un preot iezuit francez, predicator de renume, a scris lucrări scu caracter spiritual și a
fost duhovnicul lui Henric al IV-lea și Ludovic al XIII-lea.
30
Michel Eyquem de Montaigne-Delecroix (n. 28 februarie 1533 - d. 13 septembrie 1592) a fost unul din cei mai
importanți scriitori francezi ai Renașterii. Este cunoscut ca fiind cel care a popularizat eseul ca specie literară și pentru
ușurința cu care trecea de la speculații intelectuale serioase la anecdote, unele cu caracter autobiografic. Colecția sa
voluminoasă de „Essais” (cuvânt ce însemna propriu-zis „Încercări”) conține unele din cele mai influente eseuri din istoria
literaturii occidentale. Scrierile lui Montaigne au influențat în mod direct scriitori variind de la William Shakespeare la
Ralph Waldo Emerson, sau de la Jean-Jacques Rousseau la Friedrich Nietzsche.

Pag. 7 of 8
deloc protejat. Ceea ce şi explică uşurinţa cu care asasinul a urcat treapta caleştii regale şi l-a
înjunghiat în plină stradă, fără ca cineva să intervină.
Înfăţişat totdeauna cu un surâs bonom călărind pe un armăsar alb, aruncându-se curajos în toate
bătăliile sau intrând prin casele oamenilor din popor să vadă dacă au pe masă vestita supă de găină de
duminică, pe care monarhul a promis-o fiecăruia din supuşii săi.
Henri IV rămâne un rege ideal al Franţei, salvatorul ei, evocat de evocat și amintit în momente de
cumpănă.

Bibliografie:
1. Madaule Jacques - ISTORIA FRANTEI vol. I – Editura Politică, 1973
2. Alexandru-Florin Platon, Laurenţiu Rădvan, Bogdan-Petru Maleon - O istorie a Europei
de Apus în Evul Mediu De la Imperiul Roman târziu la marile descoperiri geografice (secolele
V-XVI)- Editura Polirom, 2010
3. Vincent J. Pitts - Henri IV of France: His Reign and Age - JHU Press, 2012
4. Alan James - The Origins of French Absolutism, 1598-1661, - Routledge 2013
5. Finley-Croswhite S. Annette - Henry IV and the Towns: The Pursuit of Legitimacy in French
Urban Society, 1589–1610 - Cambridge University Press, 1999
6. Raymonde Litalien - Champlain: The Birth of French America - McGill-Queen's Press - 2004
7. Encyclopaedia Britannica Online, “Henry-IV-king-of-France” accesată 2016

Pag. 8 of 8