CURS 5

FRANŢA LA ÎNCEPUTUL EPOCII MODERNE

1. Regenţa Anei de Austria (1643–1661)

Ludovic al XIV-lea avea 5 ani în momentul morţii tatălui său, Ludovic al

XIII-lea (1610–1643). În consecinţă, a fost instaurată o Regenţă condusă de
regina-mamă Ana de Austria. Aceasta, lipsită de experienţă politică, i-a încredinţat
puterea cardinalului Jules Mazarin, un carierist italian, inteligent şi lipsit de
scrupule, astfel încât, timp de 18 ani, Franţa a fost condusă de doi străini. E posibil
ca Ana să se fi şi căsătorit în secret cu Mazarin.
Francezii nu au agreat prezenţa cardinalului în fruntea ţării, manifestându-se
ostil împotriva sa, cu precădere între anii 1648–1653, prin intermediul unui şir de
revolte, denumite Fronde (frondele erau praştiile, adică armele adolescenţilor
parizieni). Iniţial, Parlamentul din Paris a propus un program de reformă a
regatului în iunie 1648, încercând să-şi aroge atribuţiile Stărilor Generale,
neconvocate din 1614. Respectivei instituţii i s-au alăturat numeroşi nobili, conduşi
de către unii membri ai familiei regale, dar şi reprezentanţi ai Bisericii, în frunte cu
cardinalul de Retz. Deşi Mazarin a fost nevoit să fugă din ţară, regina Ana a
profitat de divergenţele dintre frondeuri şi, cu ajutorul generalului Turenne i-a
învins pe prinţi definitiv în 1653, restabilindu-şi autoritatea şi rechemându-l pe
Mazarin la Paris. Până la moartea sa, survenită pe 9 martie 1661, cardinalul l-a
pregătit pe Ludovic al XIV-lea în vederea exercitării prerogativelor regale,
sfătuindu-l să guverneze el însuşi şi nu prin intermediul miniştrilor.

2. Ludovic al XIV-lea (1661–1715). Politica internă a regelui

În 1661 Franţa era o monarhie absolutistă, având un conducător supranumit

„Regele Soare”, absolvit de subordonarea faţă de orice autoritate umană, dar a
cărui putere era limitată de convenţiile morale ale epocii. Considerându-se o
„divinitate vizibilă”, Ludovic al XIV-lea şi-a îndeplinit cu scrupulozitate
îndatoririle de monarh, folosindu-se de imensa putere deţinută pentru a servi
interesele statului.
Profitând de contextul internaţional favorabil creat în urma păcii westfalice,
el a încercat să-şi aşeze regatul între nişte graniţe naturale şi să reconstituie astfel
vechea Galie.
Preluând conducerea administraţiei centrale, Ludovic al XIV-lea i-a exclus
de la guvernare pe marii nobili şi pe clerici, favorizându-i pe funcţionarii de
origine burgheză. În exercitarea atribuţiilor sale, suveranul se baza pe Consiliul
Regelui, divizat în 6 secţiuni, după cum urmează: 1. Consiliul de Stat se ocupa cu
trasarea liniilor generale ale politicii interne şi externe; 2. Consiliul Depeşelor
transmitea instrucţiuni intendenţilor din teritoriu şi primea rapoartele acestora; 3.
Consiliul Finanţelor răspundea de politica financiară a ţării; 4. Consiliul Părţilor
(Consiliul Privat) juca rolul unei Curţi de Justiţie şi Casaţie; 5. Consiliul de
Comerţ; 6. Consiliul Conştiinţei analiza chestiunile religioase.
Tot la nivel central mai existau următorii demnitari: Cancelarul (răspundea
de emiterea edictelor regale şi de supravegherea justiţiei), controlorul general al
finanţelor şi 4 secretari de stat: primul răspundea de armată ; al doilea de Casa
Regală, de Paris, de cler şi de marină; al treilea de politica externă şi ultimul de
problemele protestanţilor. În teritoriu, regele a numit intendenţi şi i-a deposedat pe
guvernatorii provinciilor de majoritatea atribuţiilor, exceptându-le pe cele de ordin
militar.
Ludovic al XIV-lea a impus un sistem de guvernare birocratică şi
centralizată, consolidat după 1682, atunci când toate instituţiile publice naţionale
au fost mutate în noul centru administrativ al ţării, Versailles.
De-a lungul timpului, regele Franţei a fost consiliat de către numeroşi
sfetnici, dintre care îi remarcăm pe Colbert (în problemele economice), pe Le
Tellier şi Louvois (în privinţa armatei) şi pe Lionne (în plan diplomatic).
Jean Baptiste Colbert (1619–1683) a condus timp de aproape 25 de ani
întreaga activitate economică şi comercială a Franţei. El a urmat o carieră
strălucită, începută de la statutul de mic funcţionar la Lyon. Aceasta a culminat cu
numirea sa în funcţiile de controlor general al finanţelor în 1665 şi de secretar de
stat al Marinei în 1669. Epoca lui reprezintă apogeul mercantilismului francez,
concepţie conform căreia puterea unui stat se măsoară în cantitatea de metale
preţioase deţinută. În consecinţă, el a reorganizat finanţele şi a intervenit în
sprijinul comerţului şi al industriei cu scopul de a consolida prin intermediul lor
întreaga economie. Agriculturii i-a atribuit un rol secundar, apreciind că ea
hrăneşte naţiunea, dar nu o îmbogăţeşte. În schimb, marina comercială s-a bucurat
de o atenţie deosebită, alături de colonii, considerate surse de materii prime pentru
produsele industriale ale metropolei. Exporturile franceze de produse obţinute în
manufacturile regale de tapiserie, mătase, dantele, covoare, oglinzi, porţelanuri şi
alte obiecte de lux se realizau prin intermediul a patru companii comerciale, create
tot în epoca lui Ludovic al XIV-lea: a Indiilor Orientale (1664), a Indiilor
Occidentale (1664), Nordică (1669) şi Levantină (1670). În ceea ce priveşte
comerţul intern, deşi a îmbunătăţit căile de comunicaţii, Colbert nu a reuşit să
desfiinţeze vămile interne şi nici să unifice sistemul de măsuri şi de greutăţi.
Politica economică a lui Colbert s-a bucurat de un succes relativ, iar limitele
sale au fost evidenţiate de neputinţa Franţei de a susţine în mod corespunzător
eforturile de război din ultima parte a domniei lui Ludovic al XIV-lea.
Organizarea armatei franceze a stat sub semnul reformelor iniţiate de
către Le Tellier şi fiul său, Louvois. Ultimul a înfiinţat în 1688 miliţiile provinciale
pe baza serviciului militar obligatoriu. De asemenea, s-a organizat un serviciu de
intendenţă, s-a acordat o atenţie sporită pregătirii ofiţerilor şi menţinerii disciplinei,
au fost aduse o serie de îmbunătăţiri tehnice în privinţa armamentului.
În plan religios, Ludovic al XIV-lea, deşi era catolic fervent, a intrat în
conflict cu papalitatea, deoarece contesta autoritatea acesteia în Franţa, în
problemele nespirituale. Pe de altă parte, ostilitatea lui faţă de hughenoţi s-a tradus
la 18 octombrie 1685 prin revocarea Edictului de toleranţă de la Nantes din 13
aprilie 1598, ce a determinat emigrarea a aproape 200 000 de protestanţi în Olanda,
Anglia, Brandenburg şi în America de Nord. De asemenea, hughenoţii din Ceveni
s-au răsculat în 1689 şi 1692, ca urmare a persecuţiilor suferite. Între 1702 şi 1705
ei au declanşat, sub conducerea lui Jean Cavallier, aşa-numitul „război al
cămăşarilor” împotriva autorităţilor, dar mişcarea a fost reprimată cu brutalitate din
ordinul regelui.

3. Acţiuni diplomatice ale lui Ludovic al XIV-lea

Dornic să obţină noi teritorii pentru a atinge graniţele naturale ale ţării sale,
Rinul, Alpii şi Pirineii, dar şi să-şi impună hegemonia în Europa, Ludovic al XIV-
lea a aruncat Franţa într-un lung şir de războaie, soldate în cele din urmă cu
declinul său general.
 Tânărul suveran a moştenit de la Mazarin un avantajos tratat de pace cu
Spania (7 noiembrie 1659), în virtutea căruia s-a şi căsătorit cu infanta Maria
Tereza. Totuşi, în 1667 între cele două state a izbucnit „Războiul de devoluţie”,
generat de intenţia lui Ludovic de a obţine o parte din Ţările de Jos spaniole pentru
soţia sa, provenită din prima căsătorie a regelui Filip al IV-lea (1621–1665).
Conform dreptului flamand al „devoluţiei”, Mariei Tereza i se cuveneau Flandra,
Brabantul şi Franche-Comté. Francezii au invadat respectivele teritorii, stârnind
îngrijorarea olandezilor care s-au aliat cu englezii şi cu suedezii contra lui Ludovic.
În urma păcii de la Aachen (2 mai 1668), Franţa şi-a păstrat parţial cuceririle, dar a
restituit Franche-Comté-ul Spaniei.
Nemulţumit de rezultatele obţinute, Regele Soare a atacat în 1672 Olanda,
fiind aliat cu unele state germane, cu Anglia (1670) şi cu Olanda (1672). Deşi au
cucerit estul ţării, francezii s-au lovit de rezistenţa îndârjită a olandezilor, dar şi de
ieşirea din război a Angliei (1674) şi a Suediei (1675). Prin pacea cu Olanda de la
Nijmegen (Nimegue) din 10 august 1678, Franţa îi restituia acesteia cuceririle
făcute pe teritoriul său, dar obţinea de la Spania Franche-Comté-ul şi mai multe
regiuni din Flandra şi Artois.
Devenită arbitrul Europei, Franţa a anexat în 1681 Strassbourgul şi în 1684
Luxemburgul, stârnind îngrijorarea şi indignarea întregului continent. În
consecinţă, Austria, Spania, Olanda, Savoia, Suedia şi Brandenburgul au pus
bazele „Ligii de la Augsburg” (1686). Doi ani mai târziu, această organizaţie a
întreprins un lung război contra Franţei
(1688–1697). Din 1689 aliaţilor li s-a alăturat şi Anglia. După 9 ani de lupte
epuizante s-a încheiat pacea în urma Congresului de la Ryswick (septembrie –
octombrie 1697). Franţa a trebuit să renunţe la Ţările de Jos şi l-a recunoscut pe
Wilhelm de Orania pe tronul Angliei, dar a reuşit să păstreze Strassbourgul.
Deşi prestigiul său pe plan continental a scăzut simţitor, Ludovic al XIV-lea
şi-a angrenat ţara şi în „războiul pentru succesiunea la tronul Spaniei (1701–
1714)”. El a acceptat decizia lui Carol al II-lea al Spaniei (1665–1700) de a-l
desemna moştenitor al tronului pe ducele d’Anjou, Filip, nepotul suveranului
francez, deşi împăratul Leopold I
(1658–1705) era la fel de îndreptăţit să pretindă Coroana Spaniei. Prin urmare,
Austria, Anglia şi Olanda s-au coalizat în 1701 contra Franţei şi a lui Filip al V-lea
al Spaniei
(1700–1741), pe care l-au alungat din Madrid în 1706. În locul său a fost proclamat
suveran arhiducele Carol, devenit şi împărat în 1711. Confruntaţi cu pericolul
restaurării hegemoniei Habsburgilor, aliaţii Austriei au solicitat începerea
negocierilor de pace. Războiul s-a încheiat prin semnarea tratatelor de la Utrecht
(11 aprilie 1713) dintre Franţa şi Spania, pe de o parte, Anglia şi Olanda, de
cealaltă parte; dar şi a celui de la Rastadt (6 martie 1714) dintre Franţa şi Imperiu.
Ele consemnau sfârşitul preponderenţei franceze pe continent, forţându-l pe
Ludovic al XIV-lea să recunoască succesiunea Casei de Hanovra la tronul Angliei.
De asemenea, Filip al V-lea păstra coroana spaniolă, dar a renunţat la drepturile
sale asupra celei franceze.

4. Domnia lui Ludovic al XV-lea (1715–1774)

Regele Soare i-a lăsat strănepotului său Ludovic al XV-lea o moştenire

dintre cele mai ingrate: o ţară aflată într-un evident declin politic, economic, social
şi militar.
Întrucât noul suveran era minor, între 1715–1723 Franţa a fost condusă de o
regenţă a ducelui Filip d’Orléans, dominată însă de abatele Dubois, adevăratul
deţinător al puterii în stat. Întrucât ţara se confrunta cu o gravă criză economică,
Regenţa a acceptat în 1716 planul scoţianului John Law de a deschide la Paris o
Bancă Generală care emitea monedă de hârtie, având acoperire în rezervele
metalice ale statului. „Sistemul Law” a eşuat însă, deoarece introducea o tehnică
bancară foarte avansată, pe care o punea în slujba unei economii incapabile să o
susţină. Emiţând bancnote fără acoperire, Banca Generală a dat faliment în 1720,
iar finanţistul scoţian a fost nevoit să fugă în Ţările de Jos.
După 1723, Ludovic al XV-lea şi-a început efectiv domnia, guvernând
printr-o serie de favoriţi, precum ducele de Bourbon (1723–1726), cardinalul
Fleury (1726–1743) sau Choiseul (1758–1770). Deşi ultimii doi au reuşit să
restabilească parţial situaţia economică a Franţei, implicarea ţării în mai multe
războaie costisitoare şi inutile a agravat în mod indubitabil criza Vechiului Regim,
accentuată şi de personalitatea stranie a suveranului, care s-a dovedit a fi egoist,
apatic, dezinteresat de problemele statului, influenţat de către amantele sale, în
special de marchiza de Pompadour, atotputernică între anii 1745–1764.
Pe plan extern, Franţa s-a lăsat angrenată într-o politică aventuroasă,
participând la războaiele „de succesiune la tronul Poloniei (1733–1738)”, „pentru
moştenirea tronului Austriei (1740–1748)” şi la „Războiul de 7 ani (1756–1763)”.
Cele 3 conflagraţii au constituit tot atâtea eşecuri pentru Franţa, care a pierdut nu
doar supremaţia continentală, ci şi importante poziţii coloniale în favoarea Angliei.
Cea din urmă obţinea prin pacea de la Paris (10 februarie 1763) de la francezi
Canada, jumătate din Louisiana, o parte din Antile şi controlul politic asupra
Indiei.
Din cauza modului în care a condus ţara, despre Ludovic al XV-lea s-a spus
că, la moartea lui, i-a lăsat succesorului său drept moştenire o revoluţie.