POLITICA EXTERNĂ A LUI LUDOVIC AL XIV-LEA (1661-1713)

În lunga sa domnie, pe plan extern, Ludovic al XIV-lea a fost foarte activ şi a făcut ca
Franţa să devină o putere de temut şi respectată în Europa. Astfel regele preacreştin va prelua
personal frâiele diplomaţiei. Reprezentanţii ei vor fi sprijiniţi printr-o combinaţie de
ameninţări şi mită. Alături de secretarul de stat pentru afacerile externe, va reuşi să obţină cu
adevărat succese diplomatice. Va umili Spania în 1661, când va obţine un drept de întâietate
pentru ambasadorii săi în favoarea regelui francez; în 1662, englezii sunt obligaţi să renunţe în
favoarea Franţei la salutul pavilionului lor; un an mai târziu, îl umileşte pe Papa Alexandru al
VII-lea în cazul „gărzilor corsicane”; în 1664, va oferi un sprijin important împăratului, la
Saint-Gothard, unde turcii vor fi înfrânţi1. La aceste lucruri se adaugă la aceste lucruri
semnarea unui tratat comercial şi de apărare cu Provinciile Unite (1662) şi în plus, îl va
convinge pe Carol al II-lea al Angliei să se căsătorească cu o prinţesă portugheză. Portugalia
era aliata Franţei şi acest lucru reflecta faptul că Anglia se afla acum pe orbita Regelui
Soare2.
Războiul de devoluţie (1667-1668)
Moartea lui Filip al IV-lea al Spaniei în 1665, alterează dramatic statu-quo-ul
european. Pe tronul spaniol, urma să vină fiul regelui, Carol, care era bolnav, dar şi minor, în
locul său domnind ca regentă văduva regelui. În acest context, Ludovic se gândea cum poate
să smulgă curţii de la Madrid teritoriile de la frontiera nord-estică.
Pentru a putea să obţină acele teritorii, regele s-a folosit de un argument ingenios – o
veche lege flamandă (dreptul de devoluţie). Conform acestui drept, atunci când un bărbat se
căsătorea pentru a doua oară, proprietăţile sale trebuiau să fie atribuite copiilor din prima
căsătorie. Astfel, Maria Tereza era fata lui Filip al IV-lea, pe când Carol (Carlos) era copilul
celei de-a doua căsătorii. Acest drept se aplica doar la proprietăţile particulare, însă era clar că
Ludovic al XIV-lea dorea să obţină teritorii pe orice cale posibilă.
În mai 1667, Ludovic ordonă generalului Turenne să treacă graniţa şi să ocupe oraşe
importante precum Douai, Charleroi, Oudenaarde şi Lille. Spaniolii erau cu adevăraţi
nepregătiţi. Iar în iarna lui 1668, în ciuda condiţiilor, îşi va surprinde adversarii ocupând, din
mâna habsburgilor, provincia Franche-Comte. Fusese un război-fulger pe care Ludovic îl
dusese magistral şi care îî pusese în alertă pe adversarii săi. În mai 1668 3, regele francez se va
întâlni cu împăratul Leopold şi se va semna tratatul de la Aix-la-Chapelle. În urma acestui
tratat, Ludovic renunţa la regiunea Franche-Comte şi primea doar două bucăţi de teritoriu în
Flandra în care deţinea oraşe puternice, prin care putea crea un lanţ puternic de fortăreţe4.

1
Jacques Madaule, Istoria Franţei, vol. 2, p. 12.
2
Richard Wilkinson, op.cit., p. 117.
3
În ianuarie 1668, avusese loc o întâlnire secretă între Ludovic al XIV-lea şi Leopold. Se stabiliseră următoarele
lucruri: regele ceda împăratului dreptul la coroana spaniolă; de asemenea, Franţa ceda Milano şi regiunea
Toscana. Împăratul ceva Tările de Jos spaniole Franche-Comte, Neapolul, Sicilia şi posesiuni spaniole din Africa
şi Filipine.
4
Encyclopedia of Invasions and Conquests, coordonator Paul K. Davis, Editura Grey House, Millerton NY, 2006,
pp. 165-166.
 Tratatul are un caracter temporar, oprind pentru puţin timp doar o nouă confruntare. În
ianuarie 1668, se va semna acordul dintre Olanda şi Anglia, iar la scurt timp se va alătura şi
Suedia acestui acord, constituindu-se Tripla Alianţa de la Haga.
Războiul cu olandezii (1672-1679)
Regele era tare furios. Motivul? Olandezii, pe care îi ocrotise în trecut, se raliază cu
suedezii şi englezii împotriva lui. Dorea să ofere o lecţie „viermilor”, după cum regele îi
numea. În primă instanţă, francezii trec la acţiune pe cale diplomatică. Această acţiune va
reveni ministrului de externe, Hugues de Lionne, iar după moartea sa, va fi continuată de
Arnauld de Pomponne. Franţa va anihila rând pe rând puterile din alianţa semnată în 1668.
Anglia, prin tratatul de la Dover (1670), îi garanta alianţa Franţei, iar doi ani mai târziu,
Suedia se aliază cu regele, iar mai multe state germane, fie se declară neutre în acest conflict,
fie se aliază cu Franţa5. Astfel, chiar înainte de începerea războiului, Olanda părea pierdută.
Regele va trece Rinul, alături de generalii săi Vauban, Turenne, Condé şi Vendôme, şi
va lansa o campanie de mare amploare asupra Olandei. Oraşele au căzut relativ uşor, iar
Amsterdamul părea pierdut. În acele momente, două momente i-au salvat pe olandezi:
ezitarea lui Ludovic al XIV-lea de a ataca Amsterdamul şi spargerea digurilor, inundând
zonele din preajma oraşului. Deşi au trebuit să sacrifice mulţi ani de muncă, spargerea
digurilor au salvat capitala, mai ales că nimeni nu se aştepta la manevra asta6. La lucrul
acesta, se adaugă răsturnarea sistemului republican, iar olandezii îl vor aduce ca stadhouder pe
Wilhelm al III-lea de Orania. Acesta se va dovedi un duşman redutabil pentru Ludovic al
XIV-lea.
Este interesant faptul că, la venirea sa ca stadhouder, Wilhelm va propune pace lui
Ludovic. Îi oferea acestuia oraşul Maastricht, linia de oraşe de pe Rin, dar şi plata unei
indemnizaţii mari. Regele va refuza propunerea aceasta, iar la câtva timp, o alta şi mai
generoasă. Mândrie regelui preacreştin i-a costat mult pe francezi, cerând demilitarizarea
graniţei sudice şi plata unei indemnizaţii enorme, pe care olandezii au refuzat-o categoric.
Astfel, Ludovic al XIV-lea va refuza şansa să ocupe ceea ce dorea cu un preţ mic7.
Războiul începe să ia o turnură ciudată. Anglia va încheia un tratat separat cu Olanda
(1674) . Spania, împăratul, majoritatea principilor germani se alătură Provinciilor Unite, iar
8

Danemarca se va pronunţa şi ea împotriva Franţei. Suedia rămâne singura aliată a Franţei, dar
care avea mari probleme cu armatele electorului de Brandeburg (în 1675 asistăm la intrarea
armatei prusace în istorie – bătălia de la Fehrbellin)9.
Ludovic va bate în retragere în aceste condiţii. Turenne se va apăra în Alsacia de
imperiali şi o va salva prin admirabila campanie din iarna anilor 1674 – 1675. Condé va apăra
frontiera nordică. Totuşi se vedea faptul că Franţa era mai puternică. Superioritatea lor se
materializează în anii 1676 – 1678 prin cucerirea unor cetăţi întărite din Ţările de Jos
spaniole. Francezii îşi vor lua avantaj şi pe mare. Deşi la început, în 1672, la Golful Sole, o
flotă anglo-franceză a fost zdrobită de Michiel Adriaanszon de Ruyter (cunoscut sub numele

5
Jacques Madaule, Istoria Franţei, vol. 2, p. 12.
6
Encyclopedia of Invasions and Conquests, p. 166.
7
Ibidem.
8
Alianţa a fost întărită prin căsătoria nepoatei lui Carol al II-lea, Maria, cu Wilhelm de Orania.
9
Jacques Madaule, Istoria Franţei, vol. 2, p. 23.
de Ruyter10), Franţa se va revanşa patru ani mai târziu (1676). La Agosta, în Marea
Mediterană, olandezii vor fi învinşi, iar amiralul Ruyter va muri din pricina rănilor11.
Tratatele de pace de la Nijmegen (1678 – 1679) vor restabili pacea. Provinciile Unite
(Olanda) nu numai că nu vor pierde nimic din teritoriu, ci în plus va obţine abrogarea tarifului
vamal francez din 1667, menit să frâneze importurile de produse olandeze. În schimb, Spania
ceda oraşul Lille (trebuia cedat din 1668), provinciile Franche-Comté , Cambrésis şi o parte a
Flandrei (Saint – Omer, Aire, Ypres, Cambrai, Bouchain şi Valenciènnes)12. Pe de altă parte,
Ludovic al XIV-lea a înapoiat olandezilor cucerite sale făcute în partea cea mai de nord. ,
Totodată, regele va juca şi rolul de arbitru al Europei, impunând Brandenburgului, prin
tratatul de la Saint-Germaine-en-Laye (iunie 1679), restituirea tuturor teritoriilor pe care
suedezii le pierduseră în lupta cu prusacii13.
De la Nijmegen la Regensburg (1679 – 1684)
Ludovic nu era mulţumit de rezultatele războiul dus cu olandezii. Dus ca să limiteze
puterea acestora, Franţa nu a reuşit să obţină totuşi ce şi-a dorit, iar tratatele de la Nijmegen
nu îl mulţumeau. În 1680, Ludovic va primi titlul de „cel Mare”, la Paris. E momentul
regelui. Convins că nimeni nu i se poate opune, Ludovic va lansa campaniile „reuniunilor”.
Teritoriul vizat era următorul Montbeliard, provincia Chiny şi oraşele din Saar şi Alsacia
Inferioară14. Controlul acestor „reuniuni” a fost dat lui Colbert de Croissy, care îl înlocuise pe
Pomponne. Acesta va ocupa Strasbourg-ul şi puncte-cheie din Metz, Toul şi Verdun în 1681,
iar în 1684, va cuceri şi Luxemburg-ul15.
Este demn de menţionat faptul că aceste cuceriri au fost uşurate de o serie de factori
externi. Wilhelm de Orania ar fi dorit să continue lupta împotriva francezilor, însă nu avea
sprijin extern; Carol al II-lea dorea să devină din nou lefegiu al Franţei; electorul de
Brandenburg realiza că este mai precaut să se alieze cu regele francez decât să îi fie duşman.
Cât despre împăratul Leopold, acesta era sătul de război, iar primejdia otomană se apropia de
Viena, culminând cu asediul acesteia în 1683.
La 15 august 1684, se semna armistiţiul de la Regensburg (Ratisbonne), valabil pe o
perioadă de 20 ani. Se recunoştea anexarea Strasbourg-ului, dar şi a cuceririlor ulterioare,
inclusiv „reuniunile”16. Opinia publică franceză afirmă că „pacea de la Nijmegen fusese
rectificată.17”
Războiul de nouă ani (1688-1697)
La doi ani (1686) de la semnarea armistiţiului de la Regensburg, împăratul Leopold
acţionează. Va forma Liga de la Augsburg în care vor intra şi mai mulţi principi germani, cu
scopul menţinerea tratatelor de la Nijmegen şi Regensburg18. În această Ligă, mai intrau

10
El este cel care îi va umili pe englezi în cel de-al doilea Război Anglo-Olandez, dar şi cel care va împiedica
invadarea Republicii Olandeze prin victoriile de la Ostende şi Kijkduin.
11
Richard Wilkinson, op.cit., p. 143.
12
Jean Carpienter, François Lebrun (coordonatori), Istoria Europei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 226.
13
Jacques Madaule, Istoria Franţei, vol. 2, p. 24.
14
Richard Wilkinson, op.cit., p. 147.
15
Cathal J. Nolan, Wars of the age of Louis XIV (1650-1715), An encyclopedia of global warfare and civilization,
Greenwood Press, Westport, Connecticut, 2008, p. 516.
16
F. L. Carsten, op.cit., p. 220.
17
Richard Wilkinson, op.cit., p. 148.
18
Jean Carpienter, François Lebrun, op.cit., p. 226.
Spania, Suedia, Olanda, iar începând cu anul 1687, Savoia şi Bavaria19. Ludovic al XIV-lea
era conştient că raportul de forţe era defavorabil Franţei. Franţa însă mai avea şi alte
dezavantaje. Acestea se numeau moartea lui Colbert şi a lui Louvois. Astfel seria de miniştri
iluştri se încheie.
Cu toate acestea, în 1688, Ludovic va ordona invadarea Palatinatului, invocând
drepturile ereditare în dreptul cumnatei sale, Elisabeta Charlotte , ducesă de Orléans 20. În
aceste condiţii, membrii Ligii de la Augsburg pun mâna pe arme.
La început, lucrurile au mers bine pentru francezi care vor cuceri Philippsburg, în
octombrie 1688. Însă acest lucru, va reuşi să ofere răgazul necesar lui Wilhelm de Orania, mai
vechiul său duşman, de a invada Anglia şi a fi încoronat ca monarh al Angliei. Ludovic era
învinuit pentru că lăsase culoar liber stadhouderului pentru a debarca în Anglia. Nu este mai
puţin adevărat faptul că Wilhelm jucase magistral. De-a lungul verii, îşi desfăşurase armata la
Nijmegen, poziţie care îi oferea posibilitatea fie de a interfera cu planurile francezilor, fie
pentru a porni spre Anglia, unde se afla aliatul lui Ludovic, catolicul Iacob al II-lea Stuart21.
Era o perioadă totuşi grea pentru rege, care conştientiza că se lupta cu forţa mare a
Olandei şi a Angliei, unite acum sub singurul sceptru al lui Wilhelm de Orania, a
Habsburgilor, dornici de răzbunare. Pe deasupra, Ludovic avea încă un conflict cu Papalitatea.
Nu putea lupta cu Europa coalizată, dar şi cu Papa22. Însă francezii dau totuşi dovadă de multă
vitalitate, repurtând victorii în Ţările de Jos (Fleurus, Steinkerque sau Neerwinden), în Italia
de Nord sau în Catalonia23. Încercarea lui Iacob al II-lea Stuart, sprijinită de francezi, de a
recăpăta tronul, se soldează cu înfrângerea acestuia în bătălia de la Boyne (1690), din
Irlanda24. În acelaşi an, francezii vor câştiga o bătălie navală în Canalul Mânecii.
În anul 1692, la Barfleur (fostul La Hogue), lângă Cherbourg, va avea loc o importantă
bătălie navală între francezi şi englezi. Ludovic al XIV-lea recrutează o puternică armată cu
care să invadeze Anglia. Însă flota franceză, este distrusă de o puternică flotă anglo-olandeză.
A fost un punct major în desfăşurarea acestui război25.
Epuizaţi financiar, beligeranţii discutau de tratativele de pace încă din 1693, acestea
fiind finalizate în 1697, prin pacea de la Ryswick (20 septembrie – 30 octombrie). Francezii
trebuiau să cedeze unele oraşe cucerite (Philippsburg, Breisach, Freiburg-im-Breisgau şi
fortul Kehl) şi trebuia să distrugă fortificaţiile de pe Rin, însă primeau Strasbourg-ul. Ducatul
Lorenei era restabilit, iar spaniolii primeau o listă de oraşe precum Barcelona, Courtrai sau
Charleroi. Puterile maritime nu durea teritorii, ci doar tratate comerciale favorabile, dar
Anglia primea teritorii în Canada. Lucrul cel mai dureros pentru Ludovic al XIV-lea era, de
departe, recunoaşterea lui Wilhelm al III-lea de Orania ca rege al Marii Britanii şi Irlanda.
Acestea, unite cu Olanda, erau în măsură să contrabalanseze raportul de forţe în lupta cu
Franţa26.

19
Encyclopedia of Invasions and Conquests, p. 174.
20
Marea Istorie Ilustrată…, p. 280.
21
Richard Wilkinson, op.cit., p. 159.
22
Jacques Madaule, Istoria Franţei, vol. 2, p. 46.
23
Jean Carpienter, François Lebrun, op.cit., p. 227.
24
Enciclopedie ilustrată de istorie…, p. 574.
25
Cathal J. Nolan, op.cit., p. 323.
26
J. S. Bromley, The New Cambridge Modern History, vol. VI, The Rise of Great Britain and Russia (1688 –
1715/25), Cambridge University Press, Cambridge, 1971, pp. 252 – 253.
Războiul pentru succesiunea Spaniei (1702-1713)
După pacea de la Ryswick, starea regelui Carol (sau Carlos) al II-lea s-a înrătăuţit, iar
discuţiile despre succesiunea spaniolă se deschid, deşi regele încă nu murise! Două mari
familii regale europene doreau să pună mâna pe tronul spaniol – Habsburgii austrieci şi
Bourbonii francezi. Atât Ludovic al XIV-lea, cât şi Wilhelm, erau conştienţi că oricare din
familiile de mai sus dacă ar fi pus mâna pe putere, ar fi răsturnat echilibrul politic. Astfel în
octombrie 1698, are loc primul tratat de împărţire între Olanda, Franţa şi Anglia. Nepotul
împăratului Leopold, Iosif Ferdinand de Bavaria primea Spania, Indiile, Ţările de Jos şi
Sardinia. Arhiducele Carol, cel de-al doilea copil al lui Carol, primea Milanul, iar Ludovic al
XIV-lea alte teritorii italiene. Împărţirea era una convenabilă pentru Europa. Moartea
electorului de Bavaria (1699) a dat peste cap planurile ajungându-se la o nouă reorganizare de
plan, pe care Leopold şi Carol al II-lea le vor refuza categoric27.
În aceste condiţii, Carol al II-lea lasă un testament, în anul 1700, prin care puterea îi va
fi dată lui Filip de Anjou (nepot al lui Ludovic), cu condiţia ca cele două Coroane (ale Spaniei
şi ale Franţei) să nu se unească într-o singură persoană şi ,peste câteva zile, va numi o Regenţa
Junta. La 1 noiembrie 1700, regele Carol moare28.
Regele francez acceptă testamentul, iar la 16 noiembrie 1700 va deschide larg uşile cu
două canaturi din Galeria Oglinzilor şi prezintă pe nepotul său curtenilor şi ambasadorilor
prezenţi acolo: „Domnilor, iată-l pe regele Spaniei…29” Pe lângă acceptare, Ludovic va trece
şi la acţiune ocupând Bariera (sau Pirineii). Din acest moment, marile puteri se sesizează şi în
septembrie 1701 este semnată Marea Alianţă de la Haga între împărat, Anglia şi Olanda, cu
scopul de a-l pune pe tronul de la Madrid pe arhiducele Carol.
Faţă de alte războaie, Franţa era într-o perioadă sumbră. Regele deja era bătrân, iar
economia este într-un declin vizibil. În ceea ce priveşte confruntările militare, până în 1709,
ducele de Marlborough (John Churchill) şi Eugeniu de Savoia vor da lovituri grele armatei
franceze la Blenheim, Ramillies şi Oudenaarde30. Bătălia de la Oudenaarde va restaura
iniţiativa forţelor aliate în Flandra. Pentru Franţa lucrul acesta era o catastrofă, urmând
căderea oraşului Lille şi invadarea Franţei31.
O altă problemă se iveşte în iarna 1708 – 1709. Dezgheţuri şi geruri alternative au
stricat recoltele, potârnichile îngheţau pe mirişte, vinul se altera, iar foametea era la ordinea
zilei. În aceste condiţii era de aşteptat ca regele să vină la masa tratativelor. Aliaţii cereau
alungarea lui Filip al V-lea de pe tronul Spaniei, predarea Strasbourg-ului şi a teritoriul din
Flandra, recunoaşterea reginei Ana, moştenitoarea protestantă a lui Wilhelm al III-lea plus
expulzarea din Franţa a lui Iacob al III-lea şi a partizanilor săi32. Ludovic refuză aceste
condiţii şi continuă războiul.
Însă balanţa începe să se mai echilibreze. După bătălia nedecisă de la Malplaquet,
situaţia se va mai îmbunătăţi, în sensul că comandantul francez Villars reuşeşte să reziste în
Flandra. În Anglia, partidul whig a fost înlocuit cu cel conservator, care dorea stoparea
27
Richard Wilkinson, op.cit., p. 169.
28
J. S. Bromley, op.cit., pp. 360 – 361.
29
Serge Bernstein, Pierre Milza, op.cit., p. 256.
30
Enciclopedie ilustrată de istorie…, p. 581.
31
An Encyclopedia of Battles, Accounts of over 1,560 battles from 1479 B.C to the present¸ David Eggenberger,
Dover Publications Inc., New York, 1985, p. 320.
32
Richard Wilkinson, op.cit., p. 175.
războiului, iar în 1711, împăratul va muri fiind înlocuit de fiul său, Carol33. În cele din urmă,
eşecul suferit la Denain (1712) de către imperiali şi olandezi, comandaţi de prinţul Eugeniu,
într-o ultimă încercare de luare a Parisului, vor permite regelui să obţină pacea în condiţii
onorabile34.
Tratatele de la Utrecht (1713, semnat de Spania şi Franţa cu diverşi aliaţi) şi Rastadt
(1714, semnat între Franţa şi împărat) vor pune capăt problemei succesiunii spaniole. Filip al
V-lea este recunoscut ca succesor al Spaniei. Regele va păstra doar Spania şi domeniile
coloniale. Împăratul va primi Ţările de Jos, ducatul Milanez, Regatul Neapolelui şi Sardinia,
iar ducele de Savoia – Sicilia. Franţa va trebui să cedeze Angliei teritoriile americane din
regiune Golfului Hudson, Acadia şi Terra Nova, cât şi drepturile comerciale date de Filip al
V-lea negusturilor francezi. În plus, englezii obţineau şi Gibraltarul şi Menorca. Francezii vor
păstra oraşul Lille, Strasbourgul şi regiunea Alsacia35.
Beneficiarii acestor tratate, vor fi englezii care vor deveni noul garant european.
Olanda, în schimb, era terminată ca mare putere. Austria era revigorată prin teritoriile primite,
însă Brandenburg – Prusia era noua putere care se afirma36.
Domnia lui Ludovic al XIV-lea a fost una plină de succese culturale, economice, dar şi
politice pe plan extern. La moartea sa (1 septembrie 1715), acesta lăsa un guvern falimentar, o
economie naţională distrusă de război. Regele este considerat modelul monarhului absolut,
care va fi exemplu pentru ceilalţi monarhi şi este cel căruia i se atribuie sintagma L’État c’est
moi (Statul sunt eu).

33
Ibidem, p. 177.
34
Jean Carpienter, François Lebrun, op.cit., p. 228.
35
Ibidem.
36
Richard Wilkinson, op.cit., p. 198.
BIBLIOGRAFIE:
1. An Encyclopedia of Battles, Accounts of over 1,560 battles from 1479 B.C to the
present¸ David Eggenberger, Dover Publications Inc., New York, 1985.
2. Bernstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. 3, State şi identităţi europene
(secolul XIV – 1815), Institutul European, Iaşi, 1998.
3. Bromley, J., S., The New Cambridge Modern History, vol. VI, The Rise of Great
Britain and Russia (1688 – 1715/25), Cambridge University Press, Cambridge, 1971.
4. Carpienter, Jean, Lebrun, François (coordonatori), Istoria Europei, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1997.
5. Carsten, F., L., The New Cambridge Modern History, vol. V (The Ascendancy of
France: 1648-1688), Cambridge University Press, Cambridge, 1961.
6. Enciclopedie ilustrată de istorie universală: nume, date, evenimente, Editura Reader’s
Digest, Bucureşti, 2006.
7. Encylopedia Britannica Concise, revised and expanded Edition, Inc Encyclopaedia
Britannica, New York, 2006.
8. Encyclopedia of Invasions and Conquests, coordonator Paul K. Davis, Editura Grey
House, Millerton NY, 2006.
9. Madaule, Jacques, Istoria Franţei, vol.1, Editura Politică, Bucureşti, 1973.
10. Madaule, Jacques Istoria Franţei, vol.2, De la Ludovic al XIV-lea la Napoleon al III-
lea, Editura Politică, Bucureşti, 1973.
11. Marea Istorie Ilustrată a Lumii, vol. IV, Începutul Epocii Moderne, Editura Litera
Internaţional, Bucureşti, 2008.
12. Mari exploratori (Cucerirea şi inventarea lumii), coord. Nadeije Laneyrie-Dagen,
Editura Enciclopedia RAO, Bucureşti, 2007.
13. Nolan, Cathal, J., Wars of the age of Louis XIV (1650-1715), An encyclopedia of
global warfare and civilization, Greenwood Press, Westport, Connecticut, 2008.
14. Wilkinson, Richard, Ludovic al XIV-lea, Franţa şi Europa, Ediţia a II-a, Editura All
Educational, Bucureşti, 2001.
 UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI
FACULTATEA ŞTIINŢE SOCIO-UMANE
SPECIALIZAREA ISTORIE

REFERAT LA ISTORIA MODERNĂ UNIVERSALĂ

-DOMNIA LUI LUDOVIC AL XIV-LEA -

REFERENT: COCIUG LAURA

PROFESOR: CHISTOL AURELIAN