Sunteți pe pagina 1din 8

GUVERNAREA LEGIONARO-ANTONESCIANĂ

În zilele de 3-6 septembrie 1940 izbucneşte în România revoluţia legionară. Se


dărâmă regimul carlist şi Regele este alungat din ţară, după ce abdică în favoarea fiului
său, Regel Mihai I. În luptele ce-au avut loc cad 8 legionari şi 40 sunt răniţi. Cinci
jandarmi şi poliţişti îşi pierd viaţa1. În condiţiile în care liderii principalelor partide
democratice au evitat să-şi asume răspunderea conducerii ţării, puterea a fost preluată de
generalul Ion Antonescu, care, în urma tratativelor cu Horia Sima, a format un guvern
întemeiat pe Mişcarea Legionară. Generalul Antonescu este numit Conducător al Statului
şi Preşedinte al Guvernului iar Horia Sima, care a condus lupta contra lui Carol al II-lea
şi a regimului său, este numit Vicepreşedinte al guvernului. Sunt arestaţi o mică parte
dintre torţionarii şi ucigaşii legionarilor în frunte cu Generalul Gabriel Marinescu,
Prefectul Poliţiei Capitalei, Generalul Ion Bengliu, Inspector General al Jandarmeriei,
Victor Iamandi, Ministrul de Justiţie al regimului trecut, Niky Ştefănescu, Directorul
Siguranţei, etc. În total au fost asasinaţi şi închişi la Jilava 64 de indivizi.2
La 14 septembrie 1940, România a fost proclamată stat ''naţional-legionar'' 3. Atât
Antonescu cât şi Sima apreciau că la 14 septembrie începea nu numai o guvernare nouă,
dar şi un nou regim, că se rupea cu trecutul şi se edifica o formă nouă de societate.
Modalitatea concretă de atingere a obiectivului era privită diferit de cele două grupări.
Pentru prima dată în România s-a experimentat statul totalitar, statul-partid, primatul
ideologiei asupra realităţilor.
Cabinetul, format tot atunci, cu precădere din elemente legionare, în frunte cu
însuşi Horia Sima, ca vicepremier, şi-a propus, dintru bun început, să realizeze ''o
schimbare totală de front'' a politicii interne şi externe a statului român. Din noul guvern
mai făcea parte următorii membrii legionari: Vasile Iasinschi, Ministrul Muncii şi al
Sănătăţii; Traian Brăileanu, Ministrul Educaţiei Naţionale; Ion Protopopescu, Ministru al
Inventarului; Mihail Sturza, Ministru de Externe; Corneliu Georgescu, Subsecretar de
Stat al Colonizărilor; Constantin Papanace, Subsecretar de Stat la Finanţe; Alexandru
Constant, Subsecretar de Stat la Propagandă; şi Horia Cosmovici, Subsecretar de Stat la
Preşedinţie4. La 15 septembrie, M.S. Regina Mamă Elena soseşte în Capitală întorcându-
se din Italia din exil. Poporul şi legionarii îi fac o impresionantă primire. Se întoarce în
ţară sub conducerea lui Constantin Papanace, grupul legionarilor refugiaţi în Germania,
împreună cu soţia Căpitanului, doamna Elena Zelea Codreanu. Horia Sima adresează un
apel legionarilor, cerând mobilizaea tuturor elanurilor pentru refacerea ţării5.
Măsurile preconizate pe plan intern au fost puse îndată în aplicare şi cele mai multe
dintre ele, concomitent cu instaurarea unei aprige terori politice, care a ameninţat baza
1
Nicolae Roşca, Cronica unor violenţe politice, Madrid, 1991, p. 33.
2
Ibidem, p. 33.
3
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Bucureşti, 1999, p. 404.
4
Alexandru Moraru, Benedict Ciubotaru, Garda de Fier în Basarabia. Documente, vol. 1, Chişinău, 2011,
p. 73.
5
Ibidem, p. 73.
financiar-economică şi însăşi organizarea statului6. Tot acum, guvernul ia primele măsuri
cu caracter antisemit. Evreii sunt eliminaţi din Sinducatul ziariştilor, din barouri etc. În
luna octombrie, profesorul Traian Brăileanu începe reforma învăţământului7.
Legionarii au stăruit şi au reuşit să obţină conducerea unor sectoare-cheie ale
statului, Horia Sima fiind vice-preşedintele Consiliului de Miniştri şi comandantul
Mişcării Legionare. După criza provocată de Dictatul de la Viena, Mişcarea preluase
patrimoniul organizaţiei desfiinţate Straja Ţării, în valoare de un milion de lei, constând
în bani lichizi, clădiri şi aparatură. Mişcarea a desfăşurat o intensă campanie de atragere
a unui număr cât mai mare de membri, mai ales din rândul muncitorilor, înfiinţând
organizaţii (cuiburi) în aproape toate întreprinderile. Un fruntaş legionar, Ştefan Palaghţtă
avea să observe că primirile în Legiune se făceau fără nici un discernământ şi că
permisiunea de a purta cămaşa verde "era dată oricui". La uniforma obişnuită (cămaşa
verde, centură şi diagonală) s-a adaugat un element nou: pistolul, menit să exprime forţa
şi puterea legionarilor.
Aparatul de propagandă al statului a fost pus în slujba partidului unic. Semnalul la
radio a devenit melodia "Sfântă tinereţe legionară", compus de Nelu Manzatti, pe versuri
de Radu Gye, iar programul postului naţional a fost adaptat ideologiei legionare. Presa
legionară a cunoscut o dezvoltare explozivă, devenind un mijloc fundamental de
influenţare a opiniei publice. Este semnificativ faptul că marele industriaş Nicolae
Malaxa a "oferit" lui Sima pachetele de acţiuni aparţinând fostei Societăţi Anonime
"Dimineaţa" şi "Adevărul" din strada Sărindar, pe care le cumpărase după interzicerea
acestor ziare de către guvernul Goga (decembrie 1937). Malaxa a fost simpatizant
al mișcării legionare și finanțator al aproape tuturor partidelor politice, inclusiv al Gărzii
de Fier și al Partidului Comunist Român. Aici, din octombrie 1940, au început să
funcţioneze "Imprimeriile Cuvântul". Organul central de presă al Mişcării Legionare,
"Cuvântul" având ca director pe Petre P. Panaitescu, se tipărea într-un tiraj de 120000 de
exemplare, devenind cel mai răspândit periodic din România. Alături de acesta, un rol
important în propaganda legionară a avut "Buna Vestire" (prim-redactor fiind Constantin
Noica) şi "Axa" (cu director Pavel Constantin Deleanu). Prin conferinţe susţinute la radio
şi prin articole de presă, erau elogiaţi ''eroii'' Mişcării Legionare, care-i asasinaseră pe
I.G. Duca şi Armand Călinescu8.
Istoria a devenit mijloc de propagandă politică. Întreaga evoluţie a României
mergea spre un singur ţel: biruinţa Mişcării şi a comandantului, Horia Sima. O gazetă
legionară scria în decembrie 1940: "Horia zilelor noastre, firav ca pământescul fiinţei
sale, e mai uriaş decât munţii. Are înfăţişare de înger şi spadă de Arhanghel. E
comandantul vrerii unei generaţii întregi, este împlinitorul testamentului Căpitanului şi al
lui Horea vremurilor apuse. Horia este gândul, Horia este simţirea, Horia este lumina,

6
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Bucureşti, 1999, p. 404.
7
Alexandru Moraru, Benedict Ciubotaru, op. cit., p. 74.
8
Ioan Scurtu, Politică şi viaţă cotidiană în România în secolul al XX-lea şi începutul celui de-al XXI-lea,
Bucureşti, 2011, p. 186.
voinţa şi braţul nostru, al tuturor. În Horia am crezut cu fanatism şi în el credem până la
moarte". Ziarele erau inundate de festivităţile consacrate exhumărilor, slujbelor
religioase, înhumării noilor eroi naţionali, legionari lichidaţi în timpul regimului carlist.
Asasinatul politic devenise o practică. În lunile septembrie-octombrie 1940 s-a înregistrat
un adevărat flux popular spre Garda de Fier. Concepţia legionară nu era acceptată de
marea masă a cetăţenilor. Nici chiar intelectualitatea nu s-a arătat receptivă la noul
experiment politic. Generalul Ion Antonescu considera ca în guvernare "partidul nu se
amestecă".
S-a hotărât constituirea unui organism nou, Poliţia Legionară, care funcţiona paralel
cu cea de stat. S-au instituit comisarii de românizare, care exercitau "controlul şi
supravegherea tuturor actelor administrative".9 Antonescu a intuit avantajele pe care le
putea avea de pe urma unei astfel de unități semi-oficiale: eliminarea unor dușmani
personali folosindu-se de legionari pe care-i va putea acuza ulterior de aceste crime și
ilegalități, așa că s-a grăbit să-i dea mână liberă: „Aveți toată latitudinea, dublați toate
elementele de la Siguranță, de la Poliție, dublați cu legionari, să poarte cămașă
albastră, verde, n-am nimic de spus, dar să facă parte din aparatul oficial” 10. În privința
Siguranței, Antonescu trișa, știind foarte bine că la conducerea Serviciului Special de
Informații - SSI Moruzov fusese înlocuit cu Eugen Cristescu, anti-legionar și
fidel Conducătorului statului.
Antisemitismul, devenit politică de stat în timpul lui Carol al II-lea, s-a amplificat.
Alături de românizarea economiei, s-a trecut la exproprierea proprietăţilor rurale
evreieşti, excluderea evreilor de la serviciul militar, înlăturarea lor din învăţământul de
stat, aceştia urmând să-şi limiteze existenţa şi activitatea la cadrul propriei lor comunităţi.
În acest spirit s-a aprobat constituirea şi funcţionarea şcolilor evreieşti, a Teatrului
''Baraşeum'' şi a altor instituţii finanţate de evrei11.
Horia Sima a urmărit ca Mişcarea Legionară să devină o organizaţie de masă
''pentru a demonstra că aceasta se bucură de adeziunea cetăţenilor''. În acest scop, a
reînfiinţat ''Ajutorul Legionar'', în cadrul căruia funcţionau cantine şi restaurante
populare; aici se adunau obiecte de îmbrăcăminte care se împărţeau celor săraci etc12.
În politica externă, reorientarea înfăptuită de regimul legionaro-antonescian a fost
de totală şi neîtârziată aliniere la Axa fascistă. În februarie 1942, premierul român avea
să-i precizeze lui Joachim von Ribbentrop, ministrul de Externe al Reichului nazist:
''...Singur şi numai cu sprijinul domnului Mihai Antonescu am declarat fără a întreba
poporul că politica ce trebuie s-o duc este alături de Axă'' 13. Aceasta fiind direcţia aleasă,
la 13 octombrie 1940, Ion Antonescu a făcut cunoscut în mod public - prin interviul dat
oficiosului hitlerist ''Völkischer Beobachter'' - că România renunţa la toate obligaţiile
9
Ibidem, p. 188.
10
A.N.I.C.: Stenogramele Consiliului de Miniștri, vol.1, p. 103.
11
Ioan Scurtu, Politică şi viaţă cotidiană în România în secolul al XX-lea şi începutul celui de-al XXI-lea,
Bucureşti, 2011, p. 186.
12
Ibidem, p. 188.
13
Cf. Procesul marii trădării naţionale, Bucureşti, 1946, p. 13.
asumate prin tratatele interbelice14. La acea dată, misiunea militară germană, destinată să
asigure ''instruirea'' trupelor române, începuse deja, ca urmare a unei noi solicitări a
guvernului român, din 7 septembrie 1940, să se instaleze în principalele puncte strategice
ale ţării şi, mai ales, în zona petroliferă. Aflat la Berlin, Ion Antonescu însuşi a subscris,
la 23 noiembrie 1940, actul prin care România a aderat la Pactul Tripartit15.
La 14 noiembrie 1940, România fiind complet lipsită de blindate şi găsindu-se sub
ameninţarea permanentă a armatei sovietice, Guvernul Naţional Legionar cere Germaniei
să-i procure două unităţi de blindate. Acestea sunt imediat trimise de către nemţi
împreună cu instructorii necesari. Datorită neruşinatelor afaceri ale Regelui Carol al II-lea
şi a guvernelor sale, în legătură cu armamentul şi înzestrarea oştirii, unităţile acestea de
blindate vor fi singurele cu care România va intra în război împotriva URSS şi pentru
eliberarea Basarabiei. Mussolini protestează şi cere ca România să primească şi ajutor
italian sub formă de trupe, dar este refuzat16.
La 26-27 noiembrie, în timpul dezgropării lui Corneliu Codreanu şi a celor 13
legionari asasinaţi împreună cu el, din mormântul de la Jilava, echipa de legionari care
lucrau la dezgropare, cutremuraţi de spectacolul îngrozitor ce le apărea în faţa ochilor pe
măsură ce înaintau săpăturile, pătrund în închisoarea Jilava şi împuşcă pe autorii acelor
bestiale ucideri17. La 27-28 noiembrie, o echipă de legionari necontrolaţi arestează pe
Profesorul Nicolae Iorga, Consilierul Regelui Carol al II-lea, considerat autor moral al
asasinării lui Corneliu Codreanu şi pe Virgil Madgearu şi îi împuşcă în apropierea
Ploieştiului18.
Un conflict Antonescu-Legiune s-a înregistrat tocmai cu privire la foştii demnitari
închişi la Jilava. ''Vroiau să-i judece justiţia legionară. Pe lângă armata legionară, pe
lângă poliţia legionară, venea acum şi justiţia legionară. Bineânţeles n-am admis. După
multă luptă, am reuşit să aduc pe aceşti oameni la Jilava, crezând că sunt păziţi bine''”,
spunea conducătorul statului19.
Asasinatele din 26-28 noiembrie 1940 au amplificat divergenţele dintre Antonescu
şi Mişcare. A doua zi, Antonescu a dat publicităţii decretul prin care se preciza că
"omorul cu premeditare se pedepseşte cu moartea". La 5 decembrie a fost desfiinţată
Poliţia Legionară, la 10 decembrie s-a publicat ordinul prin care se interziceau violările
de domiciliu, la 18 ianuarie erau desfiinţaţi comisarii de românizare. Aceste acte vizau
lichidarea regimului întemeiat pe partidul-stat, ceea ce nu putea fi acceptat de legionari.
La 4 decembrie 1940 fusese semnat un acord economic româno-german pe zece
ani, care consacra priorităţile şi interesele Reichului asupra economiei româneşti.
Satisfăcut de înţelegerea cu Antonescu, care între timp i-a mai făcut o vizită în Germania,
14
Gheorghe Buzatu, România şi războiul mondial din 1939-1945, p. 17.
15
Florin Constantiniu, Alesandru Duţu, Mihai Retegan, România în război. 1941-1945. Un destin istoric,
Bucureşti, 1995, p. 46.
16
Alexandru Moraru, Benedict Ciubotaru, op. cit., p. 75.
17
Nicolae Roşca, op. cit., p. 33.
18
Ibidem, p. 34.
19
Procesul mareşalului Antonescu. Documente, vol. 3, p. 382.
soldată cu noi angajamente, Hitler s-a situat de partea acestuia, în ianuarie 1941, adică
atunci când lupta pentru putere dintre legionari şi general a atins punctul culminant, odată
cu declanşarea rebeliunii partizanilor lui Horia Sima. Hermann Neubacher, împuternicitul
Reichului pentru problemele economice din Europa de Sud-Est, a încercat să medieze o
înţelegere între Antonescu şi Horia Sima, atrăgând atenţia şefului Mişcării că Hitler se
decisese să-l sprijine pe general.20
Incidentul declanşator al rebeliunii l-a constituit asasinarea maiorului german
Doering, împuşcat în faţa hotelului Ambasador de un grec, agent al serviciului secret
britanic. Antonescu l-a demis pe generalul Petrovicescu, ministrul de Interne şi omul
Gărzii, precum şi pe alţi şefi legionari de la Poliţie şi Siguranţă.
În zilele de 21-24 ianuarie 1941, Generalul Antonescu, printr-o lovitură de Stat,
elimină pe legionari din guvernul Statului Naţional-Legionar. Legionarii rezistă în multe
puncte ale ţării, dar numai în puţine au loc ciocniri cu Armata. La Brăila cad 11 Legionari
(nici un militar). Când, în urma unui ultimatum trimis de Hitler conducerii legionare
pentru a înceta rezistenţa, sub ameninţarea intervenţiei directe a trupelor germane ce se
aflau în ţară, Mişcarea Legionară încetează opunerea. În ziua de 24 ianuarie, când
edificiile publice ocupate de legionari erau evacuate, la ordinul lui Antonescu, care avea
nevoie de victime, armata trage cu mitralierele pe străzile Bucureştiului 21. Luptele cele
mai îndârjite s-au dat între Piaţa Victoriei şi strada Roma (unde se găsea principalul sediu
al Mişcării). Cad ucişi în această operaţie 800 de persoane, marea majoritate trecători sau
curioşi. Între aceştia numai 20 sunt legionari, restul oameni nevinovaţi 22. Rebeliunea a
fost reprimată în întreaga ţară, un număr însemnat de legionari, în frunte cu Horia Sima
refugiindu-se în Germania.
În ciuda afirmaţiilor ce s-au făcut atunci şi de atunci încontinuu, legionarii nu au
tras în armata română pe care o respectau şi o iubeau. Au murit, e adevărat, doi ostaşi, dar
din cauza unor accidente fortuite: unul într-un accident de circulaţie şi altul într-o
tanchetă care a luat foc. (Nu este adevărat că legionarii i-au turnat vreunui ostaş benzină
în deasupra şi i-au dat apoi foc.)23
Au mai fost ucişi în aceste tragice evenimente 124 evrei la periferia Capitalei.
Mişcarea legionară nu a fost însă amestecată în aceste omoruri A fost rezultatul unor stări
de tulburare, în care au apărut şi răzbunări persoanle, jafuri, dezlănţuirea violenţelor din
partea mahalalelor. Autorităţile legionare erau încolţite de Antonescu şi-şi apărau viaţa,
deci nu mai aveau timp să se ocupe de pogromuri evreieşti. Dacă ar fi urmărit asta, ar fi
putut uşor să o facă în timpul guvernării lor 24. S-a dovedit şi faptul că Antonescu făcuse
cu două săptămâni înainte de puci un pact cu membrii Partidului Comunist pentru ca

20
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Bucureşti, 1999, p. 404.
21
Nicolae Roşca, op. cit., p. 34.
22
Ibidem, p. 34.
23
Ibidem, p. 34.
24
Ibidem, p. 34.
aceştia să ajute la aşa zisa devastare a cartierelor evreieşti şi la asasinarea unor evrei în
frunte cu comitetul sionist25.
În acel moment, punerea în aplicare a planului ''Barbarossa'' (atacarea Uniunii
Sovietice) era decisă, iar rolul României - care de altminteri fusese consultată - a fost
stabilit prin ''directiva nr. 21'', Führerul fiind serios interesat ca la Bucureşti să fie linişte
şi ca generalul Antonescu, care se bucurea de autoritate în rândurile armatei române şi de
asistenţa unor cercuri economice şi financiare puternice, să poată asigura participarea ţării
sale la operaţiunea proiectată, cu mijloacele militare, economice şi politico-diplomatice
disponibile. În consecinţă, ordinele pornite în zilele rebeliunii legionare din 21-23
ianuarie 1941 de la Berlin spre Bucureşti, către misiunea militară germană şi diversele
agenţii de spionaJ, au fost cât se poate de categorice. ''Antonescu să fie recunoscut drept
conducătorul statului român'' - sublinia unul dintre ele.26
Lichidarea rebeliunii legionare a fost un eveniment cu totul neobişnuit în zona de
hegemonie a Germaniei. După rebeliune, Antonescu şi-a asumat răspunderea pentru
aducerea legionarilor la putere: "Eu am decretat regimul legionar în această ţară. Marele
vinovat sunt eu. Îmi recunosc vina şi aduc circumstanţe atenuante pentru mine, spunând
că nu puteam face altfel" (şedinţa de guvern din 3 februarie 1941). În timpul celor patru
luni de guvernare mixtă, corupția a devenit oficială, legea facultativă, iar drepturile
omului, precum și siguranța persoanei, a libertății de exprimare, a exercitării profesiei și a
proprietății au fost lăsate la bunul plac al „cuiburilor legionare”. Antonescu i-a folosit pe
legionari la executarea unor activități la care el nu a vrut să-și murdărească mâinile.

BIBLIOGRAFIE:
1. A.N.I.C.: Stenogramele Consiliului de Miniștri, vol.1.
2. Buzatu, Gheorghe, România şi războiul mondial din 1939-1945.
3. Constantiniu, Florin; Duţu, Alesandru; Retegan, Mihai, România în război. 1941-1945.
Un destin istoric, Bucureşti, 1995.
25
Alexandru Moraru, Benedict Ciubotaru, op. cit., p. 74.
26
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Bucureşti, 1999, p. 404.
4. Moraru, Alexandru; Ciubotaru, Benedict, Garda de Fier în Basarabia. Documente,
vol. 1, Chişinău, 2011.
5. Roşca, Nicolae, Cronica unor violenţe politice, Madrid, 1991.
6. Scurtu, Ioan, Politică şi viaţă cotidiană în România în secolul al XX-lea şi începutul
celui de-al XXI-lea, Bucureşti, 2011.
7. Idem, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Bucureşti,
1999.
8. ***, Procesul mareşalului Antonescu. Documente, vol. 3.
9. ***, Procesul marii trădării naţionale, Bucureşti, 1946.

UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI


FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE
SPECIALIZAREA ISTORIE
ANUL II
GUVERNAREA LEGIONARO-ANTONESCIANĂ

-REFERAT-
-ISTORIA CONTEMPORANĂ A ROMÂNIEI-

STUDENT: DIACONU GEORGE-CĂTĂLIN


PROF.: UNGUREANU GEORGE