SIMÓN BOLÍVAR - OMUL POLITIC

Simón Bolívar este adesea amintit în istoriografie ca "George Washington al Americii

de Sud'', acest lucru datorându-se aportului său decisiv în eliberarea a cinci state de pe
continent (Columbia, Venezuela, Ecuador, Peru şi Bolivia) de sub stăpânirea spaniolă. Puţine
personalităţi au jucat un rol atât de important în istoria unui întreg continent.1
Simón Bolívar s-a născut într-o familie aristocratică de descendenţă spaniolă, iar la doar
nouă ani a rămas orfan. Adolescent fiind, viitorul ''Eliberator'' al sud-americanilor a fost
puternic influenţat de ideile iluministe şi de filosofi precum John Locke, Rousseau, Voltaire
sau Montesquieu. Educația primită de Bolívar la San Mateo și Madrid a conturat modul său
de gândire. Nu accepta ideea de sclavie și chiar și-a eliberat pe ai lui când împrejurările i-au
permis. Dorea independență și emancipare pentru statele sud americane pe care le vedea
prospere într-o federație sub conducerea unui singur om, dar nu voia să fie el acela. Ura ideea
aducerii unui "rege al Americii". În timpul unei călătorii la Roma, pe când se afla pe
înălţimile Monte Sacro, a jurat să-şi elibereze ţara.
După mai mulţi ani petrecuţi în Europa, Bolívar s-a întors la Caracas, oraşul său natal, la
vârsta de 24 de ani, din dorința de pune capăt stăpânirii spaniole, aprobând părerile baronului
german că America spaniolă este coaptă pentru a fi liberă.
Mişcarea de independenţă latino-americană a izbucnit la un an după întoarcerea lui
Bolívar, pentru că invazia lui Napoleon în Spania a slăbit autoritatea spaniolă. Bolívar a
participat la diverse întâlniri conspirative, iar la 19 aprilie 1810 guvernatorului spaniol i s-a
luat oficial puterea şi a fost expulzat din Venezuela. Puterea a fost preluată de o juntă. Pentru
a obţine ajutor, Bolívar a fost trimis într-o misiune la Londra, unde a ajuns în iulie. Misiunea
sa era să explice în Anglia greutăţile coloniei revoluţionare, să obţină recunoaşterea din partea
acesteia şi să primească arme şi sprijin. Deşi negocierile oficiale au eşuat, Bolívar a promovat
cauza revoluţiei, convingându-l pe exilatul Francisco de Miranda, care în 1806 încercase să
elibereze Venezuela de unul singur, să revină în Caracas şi să preia comanda mişcării de
independenţă.
Venezuela era în fierbere. În martie 1811, la Caracas s-a întrunit un congres naţional
pentru a elabora o constituţie. După lungi deliberări, la 5 iulie 1811 a fost proclamată
independenţa Venezuelei. Bolívar a intrat în armata tinerei republici şi i s-a încredinţat Puerto
Cabello, un port vital pentru Venezuela. În urma trădării unui ofiţer, fortăreaţa a fost deschisă
forţelor spaniole, iar Miranda, dictator şi comandant suprem, a început negocierile cu
comandantul spaniol. A fost semnat un armistiţiu (iulie 1812) care a lăsat întreaga ţară la mila
Spaniei. Miranda a fost predat soldaţilor spanioli – după ce Bolívar şi ceilalţi, care-l
considerau un trădător, l-au împiedicat să fugă din Venezuela – şi şi-a petrecut restul vieţii în
închisorile spaniole.2
Hotărât să continue lupta, Bolívar a obţinut permisiunea de a părăsi ţara şi a mers la
Cartagena, în Noua Granada (Columbia de azi). Acolo şi-a publicat prima din marile sale
declaraţii politice – Manifestul de la Cartagena (El Manifiesto de Cartagena) – în care a
atribuit căderea Primei Republici lipsei unui guvern puternic şi a făcut apel la un efort

1
http://www.faxmedia.ro/personalitatea-zilei/simon-bolivar/265.html, 16.01.2015.
2
Brian Mooney, Mari lideri din antichitate până în prezent, trad. Liviu Mateescu, Bucureşti, 2008.
revoluţionar unit pentru a distruge puterea Spaniei în America. Cu sprijinul patrioţilor din
Noua Granada, Bolívar a condus o forţă expediţionară pentru a recuceri Venezuela. Într-o
campanie rapidă şi dură, i-a învins pe regalişti în şase bătălii pe muchie de cuţit, iar la 6
august 1813 a intrat în Caracas. 3A primit titlul de Eliberator şi a instaurat dictatura politică,
însă războiul de independenţă era abia la început.
În 1814, Bolívar a fost înfrânt din nou de spanioli, care îi transformaseră pe aşa-
zişii llaneros(văcari) conduşi de José Tomás Boves într-o cavalerie nedisciplinată, dar foarte
sălbatică şi eficientă, căreia Bolívar nu a reuşit să-i facă faţă. Boves s-a purtat atroce cu
patrioţii creoli, iar momentul în care a cucerit Caracasul şi alte oraşe principale a pus capăt
celei de-a doua republici venezuelene.
Foarte aproape de a avea aceeaşi soartă ca Miranda, Bolívar a fugit în Noua Granada,
apoi în Jamaica. În exil, Bolívar a scris cel mai important document al carierei sale –
Scrisoare din Jamaica (La Carta de Jamaica) în care a schiţat o panoramă grandioasă, din
Chile şi Argentina până în Mexic. ''Legăturile'', scria Bolívar, ''care ne-au unit cu Spania au
fost retezate''. A propus înfiinţarea unor republici constituţionale în toată America hispanică,
iar pentru fostul viceregat al Noii Granade şi-a imaginat un guvern construit după modelul
celui din Marea Britanie, cu o Cameră superioară ereditară, o Cameră inferioară aleasă şi un
preşedinte pe viaţă. Ultima prevedere, asupra căreia Bolívar a insistat de-a lungul întregii
cariere, reprezenta cea mai îndoielnică idee a gândirii sale politice.
În 1815, Spania trimisese deja către coloniile sale răzvrătite cea mai mare forţă
expediţionară care traversase vreodată Atlanticul. Comandantul său era Pablo Morillo. Între
timp, Bolívar s-a orientat către Haiti, o republică mică, eliberată de sub stăpânire franceză,
unde a fost primit cu prietenie şi i s-au oferit bani şi arme. Au urmat trei ani de înfrângeri şi
victorii indecise.
În 1817, Bolívar s-a hotărât să îşi stabilească cartierul general în regiunea Orinoco,
fiindcă nu fusese devastată de război şi nu putea fi alungat cu uşurinţă de acolo de către
spanioli. A angajat câteva mii de soldaţi şi ofiţeri străini, majoritatea englezi şi irlandezi, şi-a
stabilit capitala la Angostura (azi Ciudad Bolívar), a început să publice un ziar şi a luat
legătura cu forţele revoluţionare din câmpie, printre care se aflau grupul condus de José
Antonio Păez şi alt grup, condus de Francisco de Paula Santander.
În primăvara lui 1819 şi-a dus la îndeplinire planul de a ataca viceregatul Noii Granade.
Atacul lui Bolívar asupra Noii Granade este considerat una dintre cele mai îndrăzneţe acţiuni
din istoria militară. Traseul micii armate (circa 2500 de oameni, inclusiv legiunea britanică)
trecea prin câmpii inundate şi munţi înzăpeziţi, pe drumuri pe care spaniolii le considerau
impracticabile. Spaniolii au fost luaţi prin surprindere, iar Bătălia de la Boyaca de la 7 august
1819 a fost lupta crucială în urma căreia cea mai mare parte a armatei spaniole s-a predat în
faţa lui Bolívar. Trei zile mai târziu, a intrat în Bogota. Acesta a reprezentat un moment de
răscruce în istoria nordului Americii de Sud.4
Neobositul Bolívar şi-a continuat misiunea. L-a numit pe Santander vicepreşedinte
responsabil cu administraţia, iar în decembrie 1819 şi-a făcut apariţia în faţa Congresului care
se întrunise la Angostura. Bolívar a fost numit preşedinte şi dictator militar. I-a convins pe

3
Ibidem.
4
Ibidem.
legislatori să proclame crearea unui nou stat; trei zile mai târziu era proclamată La República
de Colombia, alcătuită din cele trei departamente Cundinamarca (Noua Granada), Venezuela
şi Quito (Ecuador). Cum cea mai mare parte a acestui teritoriu se afla încă sub control
regalist, era mai mult o realizare pe hârtie.
Însă Bolívar ştia că victoria nu mai putea să-i scape. La începutul lui 1820, în urma
revoluţiei din Spania, regele spaniol a fost obligat să recunoască idealurile liberalismului pe
frontul de acasă, acţiune care a descurajat forţele spaniole din America de Sud. Bolívar l-a
convins pe Morillo să înceapă negocierile pentru armistiţiu, iar cei doi războinici au avut o
întâlnire memorabilă la Santa Ana, unde au semnat, în noiembrie 1820, tratatul care a pus
capăt ostilităţilor timp de şase luni. Când au reînceput luptele, lui Bolívar i-a fost uşor, cu
armatele sale superioare, să înfrângă forţele spaniole din Venezuela. Bătălia de la Carabobo
(iunie 1821) a deschis porţile Caracasului, iar pământul venezuelean natal al lui Bolívar era,
în sfârşit, liber.
În toamna aceluiaşi an, la Cucuta, s-a întrunit un congres care a schiţat o constituţie
pentru Gran Colombia. Prevederile acesteia l-au dezamăgit pe Bolívar. Deşi fusese ales
preşedinte, considera că acea constituţie avea un caracter prea liberal pentru a garanta
supravieţuirea operei sale. Însă, deoarece trebuia să acorde atenţie unor chestiuni mult mai
urgente, a acceptat acea structură şubredă. Lăsând administraţia în mâinile lui Santander, a
cerut permisiunea de a-şi continua campania militară.
La sfârşitul anului, Ecuadorul era eliberat. În acea campanie, Bolívar a fost ajutat de cel
mai strălucit ofiţer al său, Antonio José de Sucre. În timp ce Bolívar a atras armata spaniolă în
munţii care apărau accesul nordic către Quito, capitala Ecuadorului, Sucre a mers de pe coasta
Pacificului către interior. La 24 mai 1822, la Pichincha, a obţinut victoria care a eliberat
Ecuadorul de sub stăpânire spaniolă. În ziua următoare, capitala a căzut, iar la 16 iunie
Bolívar şi-a unit armatele cu cele ale lui Sucre.5
În Quito, Eliberatorul a întâlnit-o pe cea care avea să devină pasiunea vieţii lui, Manuela
Saenz, o revoluţionară înflăcărată, care şi-a recunoscut deschis dragostea pentru Bolívar şi l-a
însoţit întâi în Perú, apoi în palatul prezidenţial de la Bogota.
Teritoriul Gran Colombia – Columbia, Venezuela, Ecuador şi Panama de azi – fusese
recuperat în totalitate, iar noul guvern era recunoscut de SUA. Doar Peru şi Peru Superior
rămăseseră în mâinile armatelor spaniole. Problema peruviană i-a unit pe Bolívar şi pe
revoluţionarul argentinian José de San Martín. San Martin făcuse în partea sudică a
continentului ceea ce Bolívar realizase în nord. Mai mult, intrase în Lima şi proclamase
independenţa statului Peru. Însă forţele spaniole se retrăseseră în ţinuturile înalte, iar San
Martin, care nu le-a putut urma, a hotărât să se consulte cu Bolívar. La 26 iulie 1822, cei doi
s-au întâlnit în oraşul portuar Guayaquil, în Ecuador (Conferinţa de la Guayaquil). Detaliile
discuţiilor lor nu se cunosc, însă se presupune că s-au concentrat pe încheierea luptelor din
Peru şi organizarea ulterioară a Americii eliberate. San Martin înţelesese că Bolívar întrunea
calităţile militare, politice şi psihologice necesare pentru a obţine victoria finală asupra
puternicei armate spaniole din munţi. Din cauza situaţiei din Lima, unde a fost întâmpinat cu
ostilitate, prezenţa lui San Martin nu ar fi făcut decât să îngreuneze misiunea. La întoarcerea

5
Viorel Sârbu, Revoluţia Hispano-Americană, Bucureşti, 1970.
sa din Guayaquil, San Martin a demisionat din funcţia pe care o deţinea la Lima şi s-a exilat,
permiţându-i lui Bolivar să conducă singur armata revoluţionară în război.6
În sfârşit, calea către realizarea celei mai mari ambiţii a lui Bolivar era deschisă. În
septembrie 1823 el a intrat în Lima. Armata spaniolă ocupa munţii de la est de oraş şi se
considera imposibil de atacat. Bolívar a adunat sistematic trupe, cai, măgari şi muniţie pentru
a alcătui o armată, iar în 1824 s-a mutat din capitala temporară de la Trujillo şi a început
urcuşul pe masivul muntos. Prima bătălie importantă a avut loc la Junin, iar Bolivar a câştigat-
o cu uşurinţă şi i-a încredinţat restul campaniei comandantului său de stat major, Sucre. La 9
decembrie 1824, viceregele spaniol a pierdut Bătălia de la Ayacucho în faţa lui Sucre şi s-a
predat împreună cu întreaga armată.7
Bolívar devenise preşedintele Gran Colombia şi dictator al Peru. Doar o mică regiune a
continentului – Peru Superior – se afla încă sub controlul forţelor regaliste. Eliberarea acestei
regiuni i-a revenit lui Sucre, care, în aprilie 1825, a raportat că misiunea fusese îndeplinită.
Noua naţiune a ales să îşi ia numele de Bolivia, după cel al Eliberatorului. 8Pentru acest copil
al geniului său, Bolivar a elaborat o constituţie care i-a scos încă o dată în evidenţă înclinaţiile
autoritare: a impus o preşedinţie pe viaţă, un corp legislativ alcătuit din trei camere şi alegeri
foarte restrictive. Bolívar era devotat propriei sale creaţii, însă, ca instrument de reformă
socială, constituţia lui s-a dovedit un eşec. Bolivar ajunsese în punctul culminant al carierei.
Puterea lui se întindea de la Caraibe până la graniţa argentiniano-boliviană. Trecuse peste o
boală gravă, care, în timpul şederii în Peru, îl transformase într-un invalid timp de luni întregi.
Alt proiect preferat al său, o ligă a statelor americane hispanice, s-a concretizat în 1826.
Susţinuse mult timp semnarea unor tratate de alianţă între republicile americane, a căror
slăbiciune o înţelesese. În 1824, aceste tratate erau semnate şi ratificate de Columbia, Peru,
Mexic, America Centrală şi Provinciile Unite ale Rio de la Plata. În 1826, un congres
american general s-a întrunit în Panama sub conducerea lui Bolivar. Faţă de propunerile
iniţiale ale lui Bolivar, era o acţiune fragmentară, la care doar Columbia, Peru, America
Centrală şi Mexic şi-au trimis reprezentanţi. Cele patru naţiuni care au participat au semnat un
tratat de alianţă şi le-au invitat pe toate celelalte naţiuni americane să adere. S-au planificat
organizarea unei armate şi a unei flote comune şi o adunare bianuală în care să fie
reprezentate statele federative. Toate neînţelegerile dintre state urmau să fie rezolvate prin
arbitraj. Doar Columbia a ratificat tratatul, însă congresul din Panama a furnizat un exemplu
important pentru viitoarea solidaritate şi înţelegere din America de Sud. Însă Bolívar era
conştient că planurile sale pentru o organizaţie a întregii emisfere se îndepliniseră doar parţial.
Contemporanii săi gândeau în termeni de stat-naţiune individuală, iar Bolívar în termeni de
continente.
În privinţa politicii interne, a continuat să fie un republican autoritar. Se considera un fel
de punct de referinţă al revoluţiei şi anticipa izbucnirea războiului civil când cuvintele sale nu
vor mai fi ascultate. Această profeţie, făcută în 1824, s-a adeverit în 1826.
Neînţelegerile dintre Venezuela şi Noua Granada au început odată cu uniunea acestora
în Gran Colombia. Între liderii fiecărei ţări, Paez din Venezuela şi Santander din Noua
Granada, existau disensiuni care au dus la izbucnirea războiului civil. Bolivar a părăsit Lima
6
***, Enciclopedia Universală Britannica, vol.2, A-B, Bucureşti, 2010, p. 318-322.
7
Brian Mooney, op. cit.
8
Viorel Sârbu, op. cit., Bucureşti, 1970.
în grabă, iar autorităţile au recunoscut că Peru s-a bucurat că stăpânirea sa de trei ani se
încheiase, iar ţara se eliberase de influenţa columbiană. În Bogota, Bolívar l-a găsit pe
Santander susţinând constituţia de la Cucuta şi cerând ca Paez să fie pedepsit ca rebel. Însă
Bolivar era hotărât să menţină unitatea Gran Colombia, astfel că dorea să îl ierte pe Paez, cu
care s-a împăcat la începutul lui 1827. Paez s-a supus autorităţii supreme a Eliberatorului, iar
Bolivar a promis o nouă constituţie care să remedieze nemulţumirile venezuelene.
S-a proclamat dictator al Gran Colombia şi a cerut o convenţie naţională care s-a
întrunit în aprilie 1828. Bolivar a refuzat să influenţeze alegerile, iar rezultatul a fost că
liberalii de sub conducerea lui Santander au câştigat. Bolívar sperase că acea constituţie de la
Cucuta va fi revizuită, iar autoritatea prezidenţială întărită, însă liberalii au blocat orice
încercare. Ţara a intrat în impas. Argumentând că vechea constituţie nu mai era valabilă şi că
nu fusese înlocuită cu una nouă, Bolívar şi-a luat puteri dictatoriale în Gran Colombia. Un
grup de conspiratori liberali au intrat în palatul prezidenţial în noaptea de 25 septembrie, însă
isteţimea Manuelei Saenz l-a salvat pe Bolívar de cuţitele asasinilor.
Dar, deşi acea încercare de asasinat a eşuat, semnele de furtună erau tot mai evidente.
Starea precară de sănătate a lui Bolívar începea să se înrăutăţească. Peru a invadat Ecuadorul
cu intenţia de a anexa Guayaquil. Încă o dată Sucre a salvat Ecuadorul şi i-a înfrânt pe
peruvieni la Tarqui (1829). Câteva luni mai târziu, unul dintre cei mai importanţi generali ai
lui Bolívar, José María Córdoba, a instigat o revoltă. Aceasta a fost înăbuşită, însă Bolívar era
dezamăgit de lipsa de recunoştinţă a foştilor săi adepţi. În toamna lui 1829, Venezuela s-a
separat de Gran Colombia.9
Bolívar şi-a dat seama că propria sa existenţă reprezenta un pericol pentru pacea internă
şi externă a naţiunilor care îi datorau independenţa, iar la 8 mai 1830 a părăsit Bogota,
plănuind să se refugieze în Europa. Către sfârşitul anului 1830, a murit de tuberculoză.10
Incontestabil Bolívar a fost figura dominantă în eliberarea Americii spaniole de sub
stapânirea colonială. El a fundamentat ideologic mişcarea, scriind articole, scoţând un ziar,
ţinând discursuri şi redactând scrisori. A fost un neobosit colector de fonduri pentru cauza
eliberării, şi în acelaşi timp principalul lider militar al forţelor revoluţionare.11

9
Camil Mureşan, Simon Bolivar:1783-1830. Micromonografie, Bucureşti, 1983.
10
***, Enciclopedia Universală Britannica, vol.2, A-B, Bucureşti, 2010, p. 318-322.
11
http://www.rasfoiesc.com/familie/personalitati/SIMON-BOLIVAR14.php, 16.01.2015.
 BIBLIOGRAFIE:
1. Mooney, Brian, Mari lideri din antichitate până în prezent, trad. Liviu Mateescu,
Bucureşti, 2008.
2. Mureşan, Camil, Simon Bolívar:1783-1830. Micromonografie, Bucureşti, 1983.
3. Sârbu, Viorel, Revoluţia Hispano-Americană, Bucureşti, 1970.
4. ***, Enciclopedia Universală Britannica, vol.2, A-B, Bucureşti, 2010.
5. http://www.faxmedia.ro/personalitatea-zilei/simon-bolivar/265.html, 16.01.2015.
6. http://www.rasfoiesc.com/familie/personalitati/SIMON-BOLIVAR14.php, 16.01.2015.
UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI
FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE
SPECIALIZAREA ISTORIE
ANUL II

SIMÓN BOLÍVAR - OMUL POLITIC

-REFERAT-
-LUMEA EXTRAEUROPEANĂ ÎN EPOCA MODERNĂ-

STUDENT: ŞTEFAN ION COSMIN

PROF.: UNGUREANU GEORGE