Exploatarea nemiloasă a popoarelor din America Latină, stagnarea dezvoltării

economice, sclavia, lipsa drepturilor politice au fost cauzele care au dat naştere mişcării
de eliberare a coloniilor. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-
lea, sistemul colonial din America Latină intrase în criză. Această criză a stimulat
mişcarea de eliberare naţională din colonii. O mare influenţă asupra acestei mişcări a
exercitat-o Războiul pentru independenţă al coloniilor engleze din America de Nord şi
Marea Revoluţie franceză. În anii 1791-1803 a avut loc răscoala sclavilor negri de pe
insula Haiti, condusă de fostul sclav - generalul Toussaint L'Ouverture. în urma
răscoalei, la 1 ianuarie 1804, fosta colonie franceză şi spaniolă şi-a proclamat
independenţa sub numele de Republica Haiti - primul stat suveran din Marea Caraibilor
şi, totodată, prima în istorie republică locuită de negri. Aici a fost lichidată sclavia şi
stabilită egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii.Evenimentele din Haiti au intensificat
lupta de eliberare în celelalte colonii latino-americane, în care s-au încadrat plantatorii
creoli, moşierii, stăpânii minelor, care suportau pagube din cauza crizei economice,
legate de războaiele napoleoniene, şi erau lipsiţi de posibilitatea de a-şi Vinde liber
producţia peste hotare. La lupta de eliberare au aderat de asemenea elementele
burgheze, mai ales cele comerciale, şi tânăra intelectualitate, care propovăduia ideile
Revoluţiei franceze despre egalitate şi suveranitatea poporului. Forţa conducătoare a
mişcării de eliberare o alcătuiau creolii revoluţionari.

Un stimulent pentru intensificarea mişcării de eliberare au fost evenimentele din Spania

- invazia franceză şi lupta revoluţionară de eliberare a poporului spaniol. Insă
revoluţionarii spanioli nu aveau de gând să elibereze coloniile şi nici să le egaleze în
drepturi cu metropola.Începând cu anul 1810, mişcarea de eliberare naţională a cuprins
întreaga Americă Latină. Până în anul 1818, majoritatea coloniilor s-au eliberat şi s-au
proclamat republici independente. Spaniolii au reuşit să lichideze independenţa
majorităţii din ele.

în anii 1819-1826, ca rezultat al unui nou avânt al mişcării de eliberare naţională, în

care au fost atraşi băştinaşii şi negrii, America Centrală şi de Sud (cu excepţia insulelor
Cuba şi Puerto-Rico) obţin independenţă deplină.

Unul din cei mai de vază conducători ai mişcării de eliberare naţională a fost tânărul
ofiţer Simon Bolivar (1783-1830).

El prevedea în programul său lichidarea sclaviei şi împroprietărirea participanţilor la

lupta pentru independenţă, care a fost grea şi istovitoare. Visul lui era eliberarea şi
unirea popoarelor latino-americane.

Cu armata revoluţionară, majoritatea căreia o alcătuiau ţăranii amerindieni şi negrii, în

anul 1819 Simon Bolinar învinge oştirile spaniole şi eliberează toată Columbia, iar în
anul 1821 - Venezuela. Au mai fost eliberate Grenada Nouă, Panama şi Ecuadorul.
Concomitent războiul de eliberare s-a desfăşurat şi în alte regiuni ale Americii de Sud.
Sub conducerea talentatului general Jose de San Martin, armata revoluţionară a
eliberat Argentina, apoi, cu ajutorul armatei lui Bolivar, a eliberat teritoriile Chile şi Peru.

Mişcarea de eliberare a cuprins şi colonia portugheză Brazilia. Profitând de greutăţile

întâmpinate de guvernul metropolei în legătură cu revoluţia din Portugalia (1820-1823),
brazilienii au proclamat, în anul 1822, independenţa Braziliei sub formă de stat imperial.
Aici, timp îndelungat, a continuat lupta pentru republică şi anularea sclaviei.

Eliberarea coloniilor spaniole din America Latină, cu excepţia insulelor Cuba şi Puerto-
Rico, a fost desăvârşită în anul 1826 prin eliberarea completă a republicilor Peru şi
Chile.
„În ciuda victoriilor, marea zi a Americii nu a sosit încă; noi am gonit asupritorii, am sfărâmat tablele
legilor lor tiranice şi am creat instituţii; dar ne lipsesc bazele unui pact social, care va face din această
lume o naţiune de republici.” ( Simon Bolivar ,extras dintr-o scrisoare adresată conducătorul statului
Chile ,Bernardo O’Higgins -8 ian 1822)

Pentru mulți dintre noi,America Latină oferă lumii o muzică de calitate,un fotbal bun ,femei frumoase,
telenovele,etc.Din punct de vedere politic și social ,este acea regiune a lumii caracterizată de
instabilitate permanentă:dictaturi militare,revolte populare,lovituri de stat ,crize economice,trafic de
droguri.Din punct de vedere istoric,este leagănul vechilor civilizații ale mayasilor,aztecilor și
incașilor ,urmate cronologic  de colonizarea spaniolă ,eliberarea și independența.

„Spania a creat prin colonizare o lume rebelă si o democraţie genială”(Eugenio Garzon,1913)

În realitate,America Latină oferă lumii mai mult decât atât:oferă exemplul de rezistentă neîntreruptă de
secole față de  amestecul altor state în afacerile interne,față de exploatarea coloniștilor spanioli  din
secolele XVI-XVIII  și mai târziu față de dominația nord -americană în regiune.În secolul XXI,ne oferă
exemplul liderilor politici care spun lucrurilor pe nume.Nu este la îndemâna oricărui stat în momentul de
față să afișeze un vădit dispreț față de S.U.A. și să refuze categoric colaborarea cu un organism
internațional ca F.M.I.Toate acestea sunt rezultatul unei îndelungate istorii revoluționare și expresia
unui spirit liber,insubordonabil ,caracteristic popoarelor latine.Din păcate,această poltica de nesupunere
față de vecinul de la nord a avut repercusiuni negative asupra percepției opiniei publice internaționale
despre sistemul politic din unele țări sud-americane.Deși au ajuns la putere în urmă unor alegeri
libere ,liderii sud -americani Hugo Chavez (Venezuela) și Evo Morales (Bolivia) au fost prezentați în mod
sistematic ca fiind dictatori  de către mass-media din S.U.A.,în special în perioada administrației Bush.
(2000-2008)  .

„Mi se pare că întâia oară,în această regiune liderii arată precum oamenii pe care îi
guverneaza” ( Cristina Kirchner,preşedintele Argentinei)

Documentarul „La sud de granita”(South of Border,2009[1])  a fost filmat cu câteva zile ca președintele
american George W.Bush să își încheie mandatul la Casa Albă .Realizat  de către  cunoscutul regizor
american Oliver Stone ,acesta ofera o  imagine corectă,obiectivă despre politica din America  de
Sud.Sunt intervievați liderii politici ai statelor din regiune :Venezuela (Hugo Chavez), Bolivia  (Evo
Morales) ; Argentina (Cristina Kirchner);Brazilia (Luiz Inacio Lula da Silva ) ,Paraguay (Fernando
Lugo);Ecuador (  Rafael Vicente Correa Delgado ) și Cuba ( Raul Castro).Ne este oferită imaginea unei
Americi Latine aflată într-un plin proces de maturizare politică,care tinde spre realizarea unității pe care
o dorea Simon Bolivar în urmă cu aproape două secole.Mai mult decât atât,documentarul dă o lovitură
puternică mass-mediei nord americane care nu a făcut decât să  furnizeze informații deformate privind
politica din regiune în ultimul deceniu.Din perspectiva istorică ,acest documentar ne relevă
concretizarea eforturilor oamenilor care au luptat de-a lungul istoriei pentru ca acest continent să fie
liber.Poate că  pentru mulți dintre noi ni se pare pură propagandă faptul că liderul venezuelean Hugo
Chavez realizase un adevărat cult pentru eroul revoluționar Simon Bolivar,proclamând în 1999 Republica
Bolivariana de Venezuela.Este exemplul unei națiuni care își construiește viitorul,apelând la trecutul
istoric,o practică devenită regulă în această regiune a lumii ,în acest început de secol XXI.

„Eu mor ,dar mă voi întoarce intr-o zi în alte milioane de oameni”(Tupac Katari ,conducătorul
rebeliunii indigene din Bolivia,1781,înainte să fie asasinat de către trupele spaniole)

Istoria revoluționară a Americii Latine începe odată cu mișcările revoluționare premergătoare revoluției
generale din secolul XIX.La sfârșitul secolului XVIII  se consacră tipul de război de gherilă,care va clătina
stăpânirea colonială spaniolă în zonă.Locuitori nativi,amerindienii ,dar și creolii organizează revolte
împotriva spaniolilor.Printre conducătorii revoltelor indigene au fost Tupac Katari (Bolivia) și Tupac
Amaru ÎI ( Peru),personalități istorice simbolice pentru locuitorii nativi ai Americii de Sud.Revoltele
conduse de către aceștia au fost reprimate violent ,iar cei doi conducători și-au găsit sfârșitul într-un
mod asemănător-prin una dintre cele mai macabre metode de execuție  ale Evului
Mediu :dezmembrarea corpului în patru părți(Quartering[2] ) ,acestea pe urmă fiind împrăștiate pentru
a da un avertisment celorlalți .Pe lângă acestea au mai fost mișcările creole,notabile fiind cele din
viceregatul Nouă Granada(nord- vestul Americii de Sud) conduse de către Juana Beltran,Miguel de
Uribe,Juan Berbeo și Antonio Estevez ,revolte ce au durat doi ani (1781-1783) până când răsculaților li s-
au făcut anumite promisiuni de către viceregele Antonio Caballero y Gongora ,considerate
demagogice.Inițial aceste revolte aveau mai mulț revendicări de ordin economic și social (renunțarea la
anumite impozite impuse de către coroana spaniolă,de exemplu).A mai trebuit să treacă ceva timp până
când toate populațiile din America Latină (amerindienii,creolii și negrii ) se vor coaliza pentru
îndeplinirea idealului comun de independență.Mișcările revoluționare de la începutul secolului XIX vor fi
impulsionate într-o mare măsură de apariția unei clase sociale  a burgheziei creole,care va fi capabilă să
conducă masele și să ceară în numele tuturor ceea ce se cuvenea popoarelor Americii Latine.

„Din Mexic până în Patagonia ,strigătul de libertate răzbătea tumultos peste Anzi,despicând drumul
spre lumină .Era freamătul furtunii care se apropia cu păși gigantici spre deznodământul final.Din
noaptea robiei răsărea,plină de speranțe ,lumina peste Anzi .”[3]

In perioada 1810 -1824 ,soartă Americii de Sud este schimbată decisiv de mișcarea revoluționară
izbucnită în Venezuela.Această va luă un caracter general pentru tot continentul,putând fi considerată în
acest sens cea de-a treia revoluție burgheză a Epocii Moderne,după revoluțiile americană și
franceză.Contextul internațional la acea vreme a fost unul extrem de favorabil succesului  revoluției
hispano-americane:în primul rând decadentă Spaniei,care nu mai era puterea de altădată; în al doilea
exemplul oferit de S.U.A. care își obținuse independența față de metropolă și în al treilea rând ideile
venite pe filiera Iluminismului francez ,dar mai ales principiile constituționale liberale spaniole de  la
Cadiz.(24 septembrie 1810).Pe plan intern,se accentuaseră nemulțumirile legate de conducerea
autocratică a viceregilor și de  inchiziția spaniolă.Este perioada în care se afirmă junta militară ,formă de
organizare politică preluată de la spanioli,aflați sub ocupația napoleniană.

Cei doi eliberatori ai Americii de Sud ,Simon Bolivar (eliberatorul părții de Nord ) și Jose de San Martin
(eliberatorul părții de sud) au avut o evoluție destul de similară:amândoi au fost școliți în Europa,unde
au luat contactul cu principiile aristocratice;pentru ca apoi să revină pe continent și să devină lideri ai
luptei de eliberare față de dominația spaniolă.Venezuela,care la 5 iulie 1811 se declară  independentă
față de Spania  va da tonul unei eliberări în lanț a popoarelor din zonă:va fi urmată de Argentina și
Paraguay(1816);Chile (1818);Peru și Mexic (1821) ,Brazilia (1822) ;Bolivia și Uruguay (1825).Exemplul lor
este urmat și de state mai mici din America Centrală :Guatemala (1839) și El Salvador (1841).Dominația
spaniolă din regiune este retrasă oficial începând cu anul 1824.

Idealul unei Americi Latine unite

În 1816 se contituia Provinciile Unite ale Rio de la Plata ,o federație formată din Argentina ,Uruguay și
Bolivia ;iar în 1821 Simon Bolivar devenea președinte al Marii Columbii ,tot o federație formată din
Columbia,Venezuela ,Ecuador și Panama.După cum se observă,inițial s-a dorit unirea popoarelor
eliberate într-o singură națiune independentă,încercare ulterior eșuată.La baza acestei viziuni
geopolitice au stat ideile revolutionarului venezuelean Francisco de Miranda.Eşecul realizării unei
Americi Latine unite a determinat demisia lui Simon Bolivar din anul 1830.

Astăzi,când conceptul de stat -națiune este depășit,statele din regiune tind spre realizarea unei uniuni
economice și politice similară Uniunii Europene.În documentarul „La sud de granita” remarcăm că acest
lucru ar fi posibil,datorită disponibilității noilor lideri din America de Sud de a colabora.Observăm astăzi
un grup de state ,cu excepția Mexicului și Columbiei,care poate să se adreseze pe o singură voce Statelor
Unite ale Americii și să se opună acestora.