Ludovic al XVI-lea si Maria Antoaneta

Ludovic, duce de Berry, s-a născut la 23 august 1754. Era al doilea fiu al delfinului
Ludovic-Ferdinand și al delfinei Marie-Josèphe de Saxa. Fiul cel mare, ducele de
Bourgogne, era succesorul desemnat de Ludovic-Ferdinand, care la rândul lui urma
la tron abia după decesul tatălui său, Ludovic al XV-lea. Însă nenorocul a făcut ca
ducele de Bourgogne să moară în 1761, astfel că Ludovic, fratele mai mic, în vârstă
de șapte ani, devine moștenitor direct al tatălui său.

Ludovic era timid, trăsătură accentuată după decesul tatălui său, din 1765. De-acum
înainte, el devine Delfinul, între demnitatea regală și Ludovic aflându-se doar bunicul
său, Ludovic al XV-lea. Pentru a strânge o alianță cu Imperiul Habsburgic, regele a
hotărât o căsătorie între delfin și arhiducesa austriacă, Maria-Antoaneta, iar nunta a
avut loc în 1770. Maria-Antoaneta iubea luxul, balurile și distracțiile, și mândră de
originea sa, fiind o apărătoare a intereselor curții de la Viena.

Înconjurat de membrii familiei regale, care dezaprobau viața dezmățată a lui Ludovic
al XV-lea, tânărul delfin era pătruns de valorile morale și creștine inerente rolului său
în stat, valori care împiedicau însă orice apropiere de bunicul său. Acesta nu l-a
asociat niciodată la conducerea statului, așa că atunci când a urcat pe tron, în 1774,
Ludovic al XVI-lea nu beneficia de experiența practică a puterii.

Alegerile impuse în numele tradiției, politicii și al deciziilor regale, dar și

constrângerile dinastice au modelat personalitatea lui Ludovic. Odată devenit rege,
trebuia să domnească, dar nu fusese învățat cum să o facă. Autoritatea regelui era
una singură:nu putea fi nici divizibilă, nici transmisibilă. Monarhul era ajutat de
corpurile constituite și de adunările regatului:consilii, curți suverane, Stări
provinciale, organe cu rol sfătuitor, care nu puteau să-i restrângă prerogativele.

Franța finanța coloniile engleze din America, care, la 4 iulie 1776, și-au proclamat
independența. Sprijinirea Statelor Unite ale Americii nu însemna doar o revanșă
asupra Angliei pentru înfrângerea în Războiul de 7 Ani, dar și întărirea noului stat
care cu o politică republicană, încarnează spiritul Luminilor. Însă această acțiune
avea costurile sale:vistieria este goală, iar susținerea cauzei americane a adâncit
deficitul regal, ducând la faliment.

Neputința regelui de a se impune în politica statului francez, coroborată cu

incapacitatea de a găsi soluțiile cele mai bune, alături de cabinetul său, au fost

principalele probleme care au dus la dispariția regimului. Mai mult decât atât, în

1789, fiul lui cel mare a murit din pricina unei boli netratate. După acest episod,

regele s-a interiorizat definitiv, căutând mereu hobby-uri care să-i ocupe timpul. În

privința acestui comportament, Jacques Necker, Prim Ministrul Franței, i-a atras
atenția, însă regele și-a folosit puterea pentru a-l demite și a îl înlocui cu Louis

Auguste Le Tonnelier. Căderea Bastiliei pe 14 iulie 1789 l-a forțat pe Rege să

accepte autoritatea Adunării Naționale. Adunarea a proclamat restaurarea libertății

Franței, ceea ce l-a determinat pe monarh să încerce să părăsească țara. În iunie

1791, a fugit împreună cu familia regală către Varennes, unde au fost prinși și

trimiși la Paris. Se pare că soția i-a dirijat toate politicile pe care le-a luat.

În acele momente, Regele s-a bazat doar pe o intervenție din afară, care să-i poată

salva viața. În aprilie 1792, începe războiul cu Austria, sub suspiciunea că regina a

angajat Franța în acel război pentru a determina o intervenție a Austriei. Pe 10

august 1792, populația, în frunte cu miliția franceză, au luat cu asalt palatul

Tuileries, reședința familiei regale. În acest fel, consiliul legislativ a proclamat Prima

Republică Franceză, pe 21 septembrie.

În interiorul palatului au fost identificate document din care a reieșit că Regele

întreținea convorbiri cu contrarevoluționarii și forțe din afara Franței. Din august

1792, monarhul a fost închis, alături de toată familia iar pe 3 decembrie 1792 s-a

hotărât ca acesta să fie judecat pentru trădare. Între 11 și 23 decembrie, regele a

apărut în fața adunării stărilor, unde și-a susținut cauza.

Cu toate că Girondini a încercat din răsputeri să-l salveze, adunarea l-a găsit vinovat,

pe 18 ianuarie 1793. Regele a fost condamnat la moarte și executat, prin ghilotinare,

pe 20 iunie 1792, iar soția lui, nouă luni mai târziu.