CURS 8

PRUSIA ȘI AUSTRIA ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA

1. Premise ale constituirii Prusiei moderne (1648–1740)

Pacea westfalică a confirmat clivajul creat de Reformă între nordul

protestant al Germaniei şi sudul său catolic, dar şi ridicarea Brandenburgului,
condus de electorul Frederic Wilhelm (1640–1688) din dinastia de
Hohenzollern. Din 1640, acesta stăpânea şi ducatul Prusiei orientale, în calitate de
vasal al Poloniei. Planul lui era de a unifica statele dintre Rin şi Niemen, prin
intermediul unor acţiuni politico-militare lipsite de etică. El a profitat cu abilitate
de războiul polono-suedez (1654–1660), reuşind să iasă de sub suveranitatea
Poloniei şi să obţină treptat noi teritorii, astfel încât, la începutul veacului următor
Hohenzollernii deţineau şase state în nordul Germaniei: Brandenburg, Prusia
Orientală, Cleves, Mark, Ravensberg şi Lingen. Acestea aveau încă legi, sisteme
de guvernare, obiceiuri şi monede proprii. Frederic Wilhelm le-a înzestrat cu o
administraţie unitară, cu un sistem fiscal eficient şi cu o armată permanentă,
fondând o monarhie absolută căreia nu-i lipsea decât atributul regal.
Urmaşul său, Frederic al III-lea (1688–1713) s-a preocupat mai mult de
organizarea unei curţi luxoase, după modelul francez, lăsându-şi favoriţii să
guverneze ţara. Flerul său politic l-a făcut să se alieze cu împăratul în războiul de
succesiune la tronul Spaniei, obţinând în schimb dreptul de a se încorona ca rege al
Prusiei sub numele de Frederic I. Tratatele de la Utrecht şi Rastadt au confirmat
recunoaşterea respectivului titlu de către marile puteri ale Europei.
Centralizarea şi birocratizarea Prusiei au căpătat noi valenţe în timpul
domniei lui Frederic Wilhelm I (1713–1740) supranumit şi „regele sergent”,
datorită pasiunii sale bolnăvicioase pentru armată. Deşi avea o fire pioasă, acesta
se manifesta deseori violent. În schimb, ducea o viaţă aproape ascetică, pusă în
slujba celor mai înalte idealuri ale Prusiei. El a reformat sistemul de guvernare,
implicându-se în luarea tuturor deciziilor. În 1723 a fost creat Directoratul General
al Finanţelor, Războiului şi Domeniilor, format din 5 miniştri şi 17 consilieri.
Celelalte probleme ale statului erau rezolvate de Justizrat (comitet ce răspundea de
justiţie, educaţie şi religie) şi de Kabinetministerium (coordona activitatea
diplomatică). Pe plan local, au fost create 17 provincii, conduse de către o cameră
provincială de război. De asemenea, exista un excelent corp de funcţionari fiscali,
care realiza colectarea taxelor şi a impozitelor.
Frederic Wilhelm I l-a numit în fruntea armatei pe prinţul Leopold de
Anhalt-Dessau, realizând împreună cu acesta o amplă reformă a organismului
militar, ale cărui efective au sporit de la 38000 în 1713, la 83000 în 1740.
Perfecţionarea muschetelor, introducerea marşului în formaţie, a uniformelor, a
unor noi metode de instrucţie şi a serviciului militar obligatoriu, organizat la nivel
cantonal în 1733, au contribuit la crearea unei redutabile armate prusace.
În plan economic, regele a încurajat cu precădere industria textilă şi pe cea
de armament, încercând totodată să reducă puterea breslelor. De asemenea, a creat
companii de comerţ, iar în agricultură a menţinut şerbia. Dovedind toleranţă
religioasă, el i-a colonizat masiv pe cehi, evrei, austrieci şi francezi, contribuind
astfel la dezvoltarea meşteşugurilor şi a negoţului.
Deşi îi dispreţuia pe oamenii educaţi, Frederic Wilhelm I a introdus în 1717
obligativitatea învăţământului primar, construind circa 1000 de şcoli, cu precădere
în mediul rural.
Politica sa externă a fost surprinzător de pacifistă, pentru o ţară atât de
militarizată. Cu toate acestea, Prusia s-a implicat din 1715 în „războiul nordic”
(1700–1721), alăturându-se coaliţiei antisuedeze. Prin pacea de la Stockholm (21
ianuarie 1720), prusacii obţineau de la Suedia, Pomerania de Vest cu importantul
port Stettin.

2. Domnia lui Carol al VI-lea în Austria (1711–1740)

Cel mai puternic stat din Imperiu, Austria, era o feudă a Habsburgilor,
situată de-a lungul cursului mijlociu al Dunării şi având centrul la Viena. După
pacea westfalică, ea s-a confruntat cu o dublă ameninţare: franceză dinspre vest şi
otomană din sud-est. Asediul otoman asupra Vienei din 1683 a determinat crearea
unei armate multinaţionale creştine, cu scopul de a despresura oraşul. Sub comanda
prinţului Eugeniu de Savoia, imperialii au repurtat o serie de victorii împotriva
Porţii, declanşând o contraofensivă de proporţii în alianţă cu Rusia, Polonia şi
Veneţia.
 Redevenită inima Monarhiei de Habsburg, Austria îşi va afirma veleităţile de
mare putere, obţinând de la Imperiul Otoman prin tratatul de la Karlowitz (1699)
Ungaria, Transilvania, Croaţia şi Slovenia. De asemenea, la capătul războiului de
succesiune la tronul Spaniei, împăratul Carol al VI-lea, deşi pierduse Coroana de la
Madrid, a primit Ţările de Jos spaniole, Milanul, Neapole şi Sardinia. Noul război
turco-austriac (1716–1718), încheiat cu pacea de la Passarowitz, a adus Vienei alte
câştiguri, prin achiziţionarea Banatului Timişoarei, a Olteniei şi a unei părţi a
Serbiei.
La începutul secolului al XVII-lea, Austria devenise un stat puternic,
împingând graniţele Imperiului spre Balcani, graţie politicii Drang Nach Osten.
Aceasta transformase Austria într-o forţă central-europeană, dar dădea o grea
lovitură coeziunii Imperiului transformat într-un conglomerat de naţiuni, în care
slavilor li se acorda mai multă importanţă decât germanilor înşişi.
În 1711, titlul de împărat i-a revenit lui Carol al VI-lea, în urma decesului
fratelui său, Iosif I (1705–1711). Proclamat rege al Spaniei încă din 1704, el a
pierdut tronul acesteia, dar a statornicit la Curtea din Viena un ceremonial solemn
şi rigid, după modelul spaniol.
Deşi provinciile austriece beneficiau de o largă autonomie, Carol al VI-lea a
încercat să-şi pună în aplicare unele planuri economice de mare anvergură,
finanţând crearea companiilor Ostende şi Fiume şi încurajând dezvoltarea
industriei de stat în diferite provincii. În schimb, el nu a făcut nimic în favoarea
şerbilor şi nici nu a încurajat introducerea unor noi tehnici agricole.
Temându-se că nu va avea urmaşi pe linie bărbătească, împăratul a impus în
1713 Pragmatica Sancţiune, conform căreia şi o eventuală fiică a sa putea fi
declarată moştenitoare a tronului. Pentru a obţine aprobarea celorlalte puteri a
respectivului act, el le-a făcut numeroase concesii politice şi economice. În
consecinţă, Sancţiunea a fost recunoscută de Spania (1725), Rusia (1726), Prusia
(1728), Anglia (1731) şi Franţa (1738).
Pe plan extern, Austria a participat la războiul de succesiune la tronul
Poloniei
(1733–1738), fără a reuşi să atragă această ţară în sfera sa de influenţă. Totodată,
Austria pierdea Napoli şi Sicilia, dar Francisc de Lorena, devenit duce al Toscanei
se căsătorea cu fiica împăratului, Maria Tereza.
Austriecii au pierdut şi războiul cu otomanii din 1736–1739, la capătul
căruia au cedat Porţii Oltenia şi teritoriile sârbeşti cucerite în 1718. Ultimii doi ani
de domnie ai lui Carol al VI-lea au evidenţiat slăbiciunea Austriei, iar criza
succesorală din 1740 a reliefat inutilitatea sacrificiilor făcute de împărat în plan
diplomatic.

3. Războiul declanşat de succesiunea la tronul Austriei (1740–1748)

După moartea lui Carol al VI-lea, suveranii Europei au refuzat să recunoască

Pragmatica Sancţiune, punând astfel în discuţie însăşi existenţa Austriei. Regele
Prusiei, Frederic al II-lea (1740–1786) pretindea Silezia pentru a susţine alegerea
lui Francisc de Lorena ca împărat, în timp ce electorul de Bavaria, Carol – Albert,
solicita pentru sine regatul Boemiei şi titlul imperial.
Întrucât Maria Tereza a refuzat târgul propus de suveranul prusac, acesta a
invadat Silezia în decembrie 1740, cucerind-o în întregime în anul viitor. De
asemenea, în ianuarie 1742, francezii l-au impus ca împărat pe electorul Bavariei,
sub numele de Carol al VII-lea (1742–1745). În atare condiţii, prăbuşirea Austriei
părea iminentă, dar Maria Tereza şi-a păstrat tronul graţie ajutorului militar venit
din partea maghiarilor, sprijinului financiar englez şi încheierii tratatului de pace
de la Berlin (iulie 1742) cu Frederic al II-lea, căruia îi ceda Silezia, provincie
deosebit de importantă pentru Austria din punct de vedere strategic, economic şi
demografic.
Revigorarea Austriei a determinat Prusia să invadeze Boemia în august 1744
şi să învingă în vara anului următor armata lui Francisc de Lorena. În urma morţii
lui Carol
al VII-lea, soţul Mariei Tereza a devenit împărat, sub numele de Francisc I (1745–
1765). Prin tratatul de la Dresda (decembrie 1745), se confirma apartenenţa
Sileziei la Prusia, care îl recunoştea pe noul împărat.
Între 1745–1748 a continuat războiul franco-austriac, încheiat prin pacea de
la Aachen (octombrie 1748). Maria Tereza a fost nevoită să cedeze Bourbonilor
Parma şi Piacenza, recunoscând totodată cedarea Sileziei către Prusia. Franţa nu a
cucerit niciun teritoriu, trebuind chiar să accepte dinastia de Hanovra pe tronul
Angliei.

4. Prusia şi Austria în războiul de 7 ani (1756–1763)

 Consiliată de către cancelarul Kaunitz (1752–1794), Maria Tereza a iniţiat o
veritabilă „revoluţie diplomatică” prin „răsturnarea alianţelor”, menită a-i facilita
recucerirea Sileziei.
Concret, la 25 martie 1756 Austria şi Rusia au încheiat o alianţă antiprusacă,
după ce, în 16 ianuarie 1756, Prusia şi Anglia ajunseseră la un acord referitor la
menţinerea păcii în Germania. De asemenea, în mai 1756 şi în mai 1757 au fost
semnate la Versailles două tratate franco-austriece, orientate împotriva Angliei şi a
Prusiei.
Pe acest fond, în 1756 a izbucnit „Războiul de 7 ani”, purtat atât în Europa,
cât şi în colonii, între marile puteri. După spectaculoase răsturnări de situaţie, între
Prusia şi Austria se va încheia tratatul de pace de la Hubertsburg (15 februarie
1763). Conform prevederilor sale, Prusia păstra Silezia, Saxonia devenea
independentă, iar Frederic al II-lea îl susţinea pe Iosif al II-lea pentru a obţine titlul
de împărat, lucru care se va întâmpla în 1765.
Între cele două state a urmat o lungă perioadă de pace, tulburată doar de
„Războiul de succesiune în Bavaria (1778–1779)”, încheiat nedecis. De asemenea,
din dorinţa de a-l împiedica pe Iosif al II-lea să obţină Bavaria în schimbul Ţărilor
de Jos, Frederic al II-lea, împreună cu 14 state germane, a pus bazele „Ligii
Prinţilor” în 1785.
Rusia, Prusia şi Austria au participat împreună în 1772 şi 1795 la împărţirea
Poloniei, iar austriecii au anexat Bucovina (1775) şi s-au luptat cu otomanii între
1787–1791.

5. Domnia lui Frederic al II-lea cel Mare (1740–1786) în Prusia

Aflat sub puternica înrâurire a culturii franceze, Frederic al II-lea a mărit

prestigiul Prusiei şi a dus o politică reformatoare fără precedent. El şi-a ridicat un
palat la Potsdam, de unde a coordonat întreaga administraţie a statului. O atenţie
deosebită a acordat-o unificării sistemului de legi, proces demarat încă din vremea
tatălui său, sub îndrumarea juristului Samuel von Cocceji.
Deşi guvernarea centrală nu a suferit modificări esenţiale, a scăzut rolul
Directoratului General, în paralel cu înfiinţarea unor noi ministere: al comerţului
(1741), al Sileziei (1742), al administrării armatei (1746) şi forestier (1770).
Politica economico-financiară a lui Frederic al II-lea a fost extrem de
eficientă, concretizându-se în crearea unor fabrici şi companii comerciale de stat, a
unei bănci regale şi a unei companii de asigurări. S-a realizat o foarte bună
colectare a taxelor şi a impozitelor, iar cea mai mare parte a veniturilor bugetare
era destinată armatei, care a atins cifra de 220000 de ostaşi în timpul Războiului de
7 ani.
Favorizându-i pe nobili, regele a neglijat problemele ţărănimii. În plan
educativ, a decretat în 1763 obligativitatea învăţământului primar.

6. Maria Tereza şi Iosif al II-lea (1740–1790) pe tronul austriac

Politica internă a Mariei Tereza (1740–1780) viza imitarea operei realizate

de rivalul său, Frederic al II-lea. Urmând sfaturile contelui Haugwitz, Maria
Tereza a impus în 1749 o reaşezare completă a administraţiei centrale, instituind un
Directorat şi convingând Dietele locale să voteze în avans pe 10 ani o contribuţie
pentru armată. Justiţia urma să fie coordonată de o Curte Supremă, cancelariile
Austriei şi Boemiei au fuzionat, iar Ungaria, Ţările de Jos şi Milanul au beneficiat
de o largă autonomie.
Nemulţumit de Directorat, cancelarul Kaunitz va revigora Consiliul de Stat,
mărindu-i eficienţa în controlul sistemului de guvernare. Reformele Mariei Tereza
au vizat consolidarea economică a ţării, îmbunătăţirea stării ţăranilor, menajarea
nobilimii, protejarea Bisericii Romano-Catolice şi dezvoltarea învăţământului de
toate gradele.
Urmaşul său, Iosif al II-lea (1780–1790) i-a continuat opera reformatoare în
plan politic, economic, social, militar şi religios. Încercarea împăratului de a
unifica administraţia şi de a impune utilizarea limbii germane şi în guvernământul
local a provocat nemulţumiri în provincii, mai ales în Belgia şi Ungaria, unde
nobilii s-au revoltat. De asemenea, Edictul de Toleranţă (1781) care acorda statut
legal protestanţilor şi evreilor, deşi menţinea catolicismul ca religie de stat, a
provocat ostilitatea papei Pius al VI-lea faţă de împărat.
Iosif al II-lea a încurajat agricultura, industria şi comerţul, ocupându-se şi de
întreţinerea a numeroase spitale şi şcoli secundare. În 1781 a desfiinţat şerbia în
Boemia şi Moravia, iar după răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan şi în Transilvania.
Reformele sale, concepute în spiritul „despotismului luminat”, vor fi anulate
sub presiunea nobilimii în timpul scurtei domnii a lui Leopold al II-lea (1790–
1792), care marca finalul Epocii Luminilor în Austria.