UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie şi Arte

Departamentul: Limbă şi Literatură, Istorie şi Arte
Specializarea: Istorie - Licenţă
Anul: I
2021-2022
Disciplina: Introducere în istoria medievală românească
Titular: Conf. univ. dr. habil. Claudiu-Ion NEAGOE

O INTRODUCERE ÎN ISTORIA MEDIEVALĂ ROMÂNEASCĂ

(Suport de curs Nr. 1)

Primul istoric român care a vorbit de o „Epocă medie” a fost Mihail Kogălniceanu
(1817-1891), în lucrarea Histoire de la Valachie de la Moldavie et desvalaques transdanubiens,
apărută la Bucureşti, în 1842. Ea pornea de la întemeierea principatelor şi se încheia cu
momentul instaurării domniilor fanariote.
Cronologia Evului Mediu românesc
Primul care a încercat o periodizare a istoriei româneşti a fost cărturarul Chesarie,
episcop de Râmnic (1774-1780), în introducerea Mineiului pe noiembrie, tipărit la Râmnic,
în 1778. Acesta a împărţit istoria până la el în trei mari „epoci”: mai întâi epoca
„războaielor” dintre daci şi romani; epoca „zidirii mănăstirilor celor domneşti” sau,
altfel spus, a întemeierii Ţării Româneşti; epoca „întru carele s-au început tâlmăcirea
cărţilor dupre slovenie pre limba rumânească”, adică epoca renaşterii culturale româneşti.
O a patra epocă se deschidea, în concepţia cărturarului, cu domnia lui Alexandru
Ipsilanti (1774-1782), când „s-au învrednicit ţara a câştiga în scris de la prea puternica
împărăţie aşezământuri pentru a sa oblăduire” (Cărţi româneşti vechi. Predoslovii, antologie şi
cuvânt înainte de Tudor Nedelcea, Craiova Scrisul Românesc, 1994, p. 109-110).
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Mihail Kogălniceanu avea să realizeze
prima periodizare cu caracter ştiinţific a istoriei româneşti, el vorbind de „epoca
veche”, care pornea din cele mai vechi timpuri şi se oprea la momentul formării ţărilor
româneşti, apoi de „epoca medie”, care se întindea de la momentul constituirii statelor
româneşti până la momentul instaurării domniilor fanariote şi, în sfârşit, de „epoca
modernă”, cuprinsă între momentul instaurării domniilor fanariote şi „revoluţiunea de
la 1821”.
O periodizare ceva mai elaborată găsim la istoricul Alexandru Dimitrie Xenopol
(1847-1890), în lucrarea Istoria românilor din Dacia Traiană, apărută în 6 volume la Iaşi,
între 1888 şi 1893: „epoca romanizării şi a etnogenezei” (de la primele menţiuni asupra
românilor şi a ţărilor lor până la descălecarea principatelor, secolele XIII/XIV); „epoca
slavonismului” (de la apariţia Principatelor până la domniile lui Matei Basarab şi Vasile
Lupu); „epoca înrâuririi greceşti” (de la 1632/1634 şi până la 1821); „epoca regenerării
naţionale” (de la 1821 la 1859).
Într-o cuvântare intitulată Epocile istorice române, ţinută la deschiderea sesiunii
anuale a Academiei Române, în 1907, Dimitrie Onciul (1856-1923) vorbea de: „Istoria
veche” (de la originile poporului român până la întemeierea statelor româneşti);
„Istoria medie” (perioada vechilor dinastii voievodale, a Basarabilor şi a Muşatinilor);
„Istoria modernă” (perioada domnilor din diferite familii, din secolul al XVI-lea şi până
la 1866); „Istoria contemporană” (de la 1866 către 1907).
Un tip de periodizare a istoriei româneşti, gândită, evident, în manieră personală,
o găsim şi la istoricul Nicolae Iorga, în binecunoscuta sa lucrare Istoria românilor,
apărută în 9 volume, între 1936 şi 1939. Astfel, istoria de la traco-geţi la daco-romani a
fost cuprinsă în volumul I, partea I (Strămoşii înainte de romani, Bucureşti, 1936) şi partea
a II-a (Sigiliul Romei, Bucureşti, 1936), istoria medievală, de la formarea poporului
român la începutul modernităţii (1680/1716), în volumele II (Oamenii pământului până la
anul 1000, Bucureşti, 1936), III (Ctitorii, Bucureşti, 1937), IV (Cavalerii, Bucureşti, 1937), V
(Vitejii, Bucureşti, 1937) şi VI (Monarhii, Bucureşti, 1938), istoria modernă, de la
1680/1716 şi până la 1859, în volumele VII (Reformatorii, Bucureşti, 1938), VIII
(Revoluţionarii, Bucureşti, 1938) şi IX (Unificatorii, Bucureşti, 1938) şi, în sfârşit, istoria
contemporană, de la Unirea Principatelor şi consolidarea statului naţional, până la
modernizarea României Mari, în vol. X (Întregitorii, Bucureşti, 1939).
Constantin C. Giurescu (1901-1977) a scris şi publicat o Istorie a românilor, între
1936 şi 1946, în trei volume, care reflectă viziunea acestui istoric despre Evul Mediu
românesc: vol. I, Din cele mai vechi timpuri până la sfârşitul domniei lui Alexandru cel Bun
(Bucureşti, 1935); vol. II (Partea 1 şi partea a 2-a), De la Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel
Bun până la Mihai Viteazul (Bucureşti, 1937); vol. III (Partea 1 şi partea a 2-a), De la
moartea lui Mihai Viteazul până la sfârşitul epocii fanariote (1601-1821) (Bucureşti, 1942 şi
1946).
Unul dintre reprezentanţii de seamă al istoriografiei de la jumătatea secolului XX,
Andrei Oţetea (1894-1977), a readus în discuţie periodizarea istoriei româneşti, folosind
o metodologie care avea la bază principiile clasice marxist-leniniste: fiecare perioadă
istorică prezintă anumite caracteristici şi un anumit tip de producţie. În opinia acestui
istoric, o periodizare ştiinţifică trebuie să ţină seama de legile generale de dezvoltare a
societăţii şi de specificul fiecărei istorii naţionale (Problema periodizării istoriei României,
în „Studii. Revistă de istorie”, X, 1957, nr. 6, p. 103-110).
Pentru prima oară, Andrei Oţetea avea să folosească noţiunea de „Comună
primitivă”, el referindu-se la „epoca străveche” a românilor, de la cele mai vechi urme
de locuire şi existenţă în spaţiul românesc, dovedite pe baza cercetărilor arheologice,
până la primele contacte daco-romane. Apoi, el vorbea de „epoca antică”, de la
cucerirea romană, până la cucerirea maghiară şi pecenegă din secolele IX-X şi de
„epoca feudală” sau „medie”, a cărei „durată lungă” era plasată între secolele X-XIX.
Prin urmare, după concepţia istoricului Andrei Oţetea, spaţiul românesc ar fi cunoscut
un „lung Ev Mediu” sau o lungă epocă feudală, împărţită în două subperioade:
„feudalismul timpuriu” (sec. X-1350), perioada în care şi-au făcut apariţia relaţiile de
tip feudal, ca urmare a unor influenţe externe (maghiară, slavo-bizantină, polonă şi
rusă); „feudalismul dezvoltat” (1350-1750), cu o primă etapă (1350-1630) şi o a doua
etapă (1630-1750). Istoricul nostru a mers şi mai departe, el vorbind chiar de un
„feudalism târziu” (1750-1848).
Deşi noul tratat de Istoria românilor, editat sub egida Academiei Române, nu a mai
optat pentru o periodizare a istoriei medievale româneşti, înclinăm să credem că
volumul III al acestei ample sinteze de istorie, intitulat Genezele româneşti (coordonat de
Ştefan Pascu şi Răzvan Theodorescu), apărut la Editura Enciclopedică, în 2001, se referă
la Evul Mediu timpuriu (secolele VII/VIII-XI) şi Evul Mediu clasic (secolele XI-
XIII/XIV), iar volumul IV, intitulat De la universalitatea creştină către Europa „Patriilor”
(coordonat de Ştefan Ştefănescu, Camil Mureşan şi Tudor Teoteoi) face referire la Evul
Mediu târziu (secolele XIV-XVI). Tot astfel, volumul V al tratatului de istorie mai sus
menţionat, apărut în 2002 şi intitulat O epocă de înnoiri în spirit european, 1601-1711/1716
(coordonat de Virgil Cândea şi Constantin Rezachevici), precum şi volumul VI, apărut
în 2003, sub titlul Românii între Europa clasică şi Europa luminilor, 1711-1821 (coordonat
de Paul Cernovodeanu, Nicolae Edroiu, Constantin Bălan), au în vedere sfârşitul
Evului Mediu şi preludiul Epocii Moderne (secolele XVII-XVIII).
Nu cu mult timp în urmă, istoricul Ioan Marian Ţiplic a împărţit istoria medievală
a românilor, ţinând seama de particularităţile fiecărei zone geografice şi de decalajele
cronologice dintre acestea (Contribuţii la istoria spaţiului românesc în perioada migraţiilor şi
Evul Mediu timpuriu, secolele IV-XIII, Iaşi, Institutul European, 2005, p. 19-20). Astfel,
istoria medievală a Transilvaniei a cunoscut o „perioadă a migraţiilor” (secolele IV-IX),
un „Ev Mediu timpuriu” (secolele X-XIV), urmat de „Evul Mediu dezvoltat” (secolele
XV-XVI) şi „Evul Mediu târziu” (secolul al XVII-lea). În schimb, istoria medievală a
celor două principate extracarpatice, Ţara Românească şi Moldova, a fost împărţită
astfel: „perioada migraţiilor (secolelor IV-XIII), „Evul Mediu timpuriu” (secolele XIV-
XV), „Evul Mediu dezvoltat” (secolele XVI-XVII) şi „Evul mediu târziu” (secolul al
XVIII-lea).
Pornind de la opinia istoricului Jacques Le Goff, potrivit căreia Europa a cunoscut
un „lung Ev Mediu” (Pentru un alt Ev Mediu. Valori umaniste în cultura şi civilizaţia
Evului Mediu, vol. I-II, Bucureşti, Meridiane, 1986), putem afirma că şi spaţiul românesc
a cunoscut, evident cu decalajele cronologice de rigoare, aceeaşi schemă cronologică cu
cea occidentală.
Majoritatea istoricilor noştri de astăzi sunt de părere că între Antichitate şi Evul
Mediu a existat o epocă distinctă. Am putea-o numi, în mod convenţional, „Antichitate
târzie”, dacă avem în vedere „durata scurtă” (secolele IV-VII) a acestei epoci, sau
„Perioada migraţiilor”, dacă avem în vedere „durata lungă” (secolele IV-XIII). Aşadar,
în mod convenţional, pentru cei mai mulţi istorici Evul Mediu a început cu secolul al
VIII-lea, odată cu apariţia relaţiilor feudale.
Deşi nu foloseşte în mod explicit noţiunea de „Epocă Modernă”, istoricul Ştefan
Ştefănescu vorbeşte, totuşi, de o perioadă intermediară între Evul Mediu şi Epoca
modernă propriu-zisă (Istoria românilor de la Mihai Viteazul la Constantin Brâncoveanu,
Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 1996; idem, Istoria românilor în secolul al
XVIII-lea. Între tradiţie şi modernitate, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 1999).
Un alt mare istoric contemporan, Răzvan Theodorescu, consideră perioada 1550-
1800, sub aspect isoric, artistic şi cultural, o perioadă distinctă de cea medievală, care o
anunţă pe cea modernă (Civilizaţia românilor între tradiţie şi modernitate. Orizontul imaginii,
1550-1800, vol. I-II, Bucureşti, Editura Meridiane, 1987).
Nu cu mult timp în urmă, istoricul Bogdan Murgescu a lansat conceptul de „Epocă
Modernă timpurie”, el demonstrând faptul că societatea românească a cunoscut, în
răstimpul 1500-1800, prefaceri semnificative (Istorie românească-istorie universală, 600-1800,
ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Teora, 1999).
Având în vedere faptul că după unele opinii românii ar fi „ars”, în cursul evoluţiei
lor istorice, anumite etape, putem considera perioada cuprinsă între jumătatea veacului al
XVI-lea şi deceniul doi al secolului al XIX-lea o epocă istorică distinctă, de tranziţie de la
medievalitate la modernitate, care poate fi numită, în mod convenţional,
„Premodernitate”.
Trăsăturile Evului Mediu românesc

În istoria românilor Evul Mediu timpuriu (secolele VIII-X/XI) a fost perioada în care s-
a desăvârşit procesul de etnogeneză românească, accelerat şi de migraţiile slavilor şi ale
turanicilor (avari, bulgari, pecenegi uzi şi cumani). Cu sfârşitul secolului al VIII-lea şi
continuând cu secolele următoare, românii aveau să fie menţionaţi sub numele de „vlachi”
în izvoarele slavo-bulgare, „blachi” sau „olachi” în izvoarele maghiare, „valahi” în cele
occidentale, „volohi” în vechile surse narative ruseşti şi „ulaki” în izvoarele orientale.
Trecerea de la o structură socială orizontală la o structură ierarhizată, de tip feudal,
este relevată acum de apariţia unor structuri de prestigiu şi de putere (jupani, cnezi,
voievozi). Tot în această perioadă şi-au făcut apariţia primele formaţiuni prestatale
româneşti, aşa numitele „jupanate”, „cnezate”, „voievodate” şi „ţări”, iar asupra spaţiului
românesc au început să exercite o serie de influenţe politice şi culturale străine: influenţa
maghiară (Transilvania şi Banat), influenţa bulgară şi vlaho-bulgară (Dobrogea, Oltenia şi
Muntenia), influenţa ruso-haliciană (Moldova).
Evul Mediu dezvoltat (secolele XI-XIV/XV) a fost perioada în care s-au dezvoltat relaţiile
de tip feudal în spaţiul românesc, mai cu seamă în Transilvania, perioada în care au apărut
şi s-au afirmat pe scena politică internaţională statele medievale româneşti, dar şi perioada
marilor confruntări militare pentru păstrarea autonomiei şi neatârnării acestora, în raport
cu marile puteri vecine. Totodată, în această perioadă s-au organizat principalele instituţii
administrative, sociale şi politice ale Evului Mediu românesc. La cumpăna dintre secolele
XIV-XV, în spaţiul românesc şi-a făcut apariţia şi s-a dezvoltat o cultură bisericească şi laică
(de Curte), de limbă latină şi de limbă slavonă.
Evul Mediu târziu (secolele XV-XVI) a fost perioada marilor influenţe cultural-artistice,
dar şi politice, bizantine, occidentale, orientale, perioada în care s-au produs transformări
semnificative la nivelul economiei şi societăţii româneşti, pe măsură ce statele româneşti au
intrat tot mai mult sub dominaţia politico-militară, dar şi economică, a Imperiului Otoman.
Secolul al XVI-lea a înregistrat o diminuare a autorităţii centrale în favoarea
regimurilor „nobiliare” (Transilvania) sau „boiereşti” (Ţara Românească şi Moldova), iar
în ultima parte a acestui secol vechile dinastii voievodale au fost înlocuite cu altele noi, dar
„străine” (cazul lui Petru Şchiopul, din neamul Drăculeştilor, care a ajuns, în 1574, domn al
Moldovei, sau cazul lui Alexandru cel Rău, din neamul Muşatinilor, care a ajuns, în 1592,
pe tronul Ţării Româneşti).
Evul Mediu modern sau Premodernitatea (secolele XVI-XVIII/XIX) a fost perioada
renaşterii culturale româneşti, perioada în care limba slavonă, dominantă în secolele
anterioare, a fost înlocuită de limba română. Apariţia şcolilor domneşti şi dezvoltarea
învăţământului, în general, au făcut ca numărul ştiutorilor de carte să crească în rândul
boierilor şi al orăşenilor.
Sub influenţa modelelor politice şi culturale străine, Ţările Române au cunoscut o
descentralizare a puterii, o perioadă de mari frământări sociale, dar şi o perioadă de
reforme, de înnoiri, sub influenţa ideilor europene umaniste şi mai apoi a ideilor
iluministe.
În această perioadă s-au produs mutaţii importante la nivelul economiei şi societăţii
româneşti, care au dus la apariţia pieţelor interne şi a relaţiilor de tip capitalist. Tot în
această perioadă s-a conturat o diplomaţie românească, soarta Ţărilor Române ajungând să
suscite interesul marilor puteri europene (Austria, Rusia, Franţa şi Anglia).
 Încă din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, dar mai cu seamă în veacul al XVII-lea,
s-au conturat primele „grupări” sau „partide” politice (filo-creştin şi filo-otoman).
Schimbarea raportului de forţe în Sud-Estul Europei, după eşecurile militare
otomane de la sfârşitul secolului al XVII-lea, dar mai cu seamă politica „duplicitară” a
unor domni munteni şi moldoveni din această perioadă, aveau să determine Poarta
Otomană să acorde tronurile celor două ţări româneşti, încălcând vechiul drept al
acestora de a-şi alege domni, unor „străini”, greco-levantini, cunoscuţi îndeobşte sub
numele generic de „fanarioţi”, după cartierul Constantinopolitan de unde proveneau.
Pe tot parcursul „secolului fanariot” (1711/1716-1822), boierii munteni şi
moldoveni au căutat să sensibilizeze marile puteri, printr-o serie de „memorii”, în care
reafirmau vechile „înţelegeri” sau „tratate” cu Poarta şi cereau înlăturarea domniilor
fanariote şi restabilirea domniilor pământene.

Referinţe bibliografice

CAMMAROSANO, Paolo, Ghid pentru studiul istoriei medievale, Bucureşti, 2008.

*** Enciclopedia de istorie universală (De Agostini), Bucureşti, 2003.
FLORESCU, Radu R., Essay on Romanian history, Iaşi, Oxford, Portland, 1999.
LE GOFF, Jacques, Civilizaţia occidentului medieval, Bucureşti, 1970.
LUNG, Ecaterina, Ev Mediu timpuriu sau Antichitate târzie? Limite cronologice, limite conceptuale, în
„Studii şi articole de istorie”, LXVII, 2002, p. 65-78.
LUNG, Ecaterina, ZBUCHEA, Gheorghe, Istorie medie universală, vol. I: Europa medievală (secolele V-
XV), Bucureşti, 2003.
MANOLESCU, Radu, Istoria Evului Mediu, vol. I: Europa apuseană, partea I: Secolele V-XV, Bucureşti,
1993; partea a II-a: Sfârşitul Evului Mediu şi începutul Epocii Moderne (secolele XVI-XVII),
Bucureşti, 1993.
MUREŞAN, Ovidiu, De la Antichitatea târzie la amurgul Evului Mediu (sec. IV-XIII), ediţia a III-a,
revăzută şi adăugită, Cluj-Napoca, 2007.
MURGESCU, Bogdan, Istorie românească-istorie universală (600-1800), ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, Bucureşti, 1999.
IDEM, O alternativă la periodizarea tradiţională: epoca modernă timpurie, în „Studii şi articole de istorie”,
LXVI, 2001, pp. 5-26.
NEAGOE, Claudiu, O istorie a Europei de la Antichitatea târzie până în jurul anului 1000, Bucureşti,
2011.
OLTEANU, Ştefan, Cu privire la începuturile evului mediu în istoria României. (II) Premisele procesului de apariţie a
relaţiilor feudale (secolele IV-VIII), în „Revista de istorie”, 39, 1986, nr. 10, p. 982-995.
IDEM, Cu privire la începuturile evului mediu în istoria României. (III) Cristalizarea relaţiilor feudale (secolele VIII-XI),
în „Revista de istorie”, 39, 1986, nr. 12, p. 1183-1199.
OŢETEA, Andrei, Problema periodizării istoriei României, în „Studii. Revistă de istorie”, X, 1957, nr. 6, p. 103-110.
PECICAN, Ovidiu, Istoria românilor, vol. I: De la origini până la 1690, Cluj-Napoca, 2010.
PLATON, Alexandru-Florin, Laurenţiu Rădvan, Bogdan-Petru Maleon, O istorie a Europei de Apus
în Evul Mediu. De la Imperiul Roman târziu la marile descoperiri geografice (secolele V-XVI), Iaşi, 2010.
ŞERBAN, Constantin, Românii şi problema orientală (1683-1713), în „Revista de istorie”, 33, 1980,
nr. 10, p. 1953-1969.
ŞTEFĂNESCU, Ştefan, Istoria medie a României, Partea I şi Partea a II-a, Bucureşti, 1990-1992.
IDEM, Istoria românilor de la Mihai Viteazul la Constantin Brâncoveanu, Bucureşti, 1996.
IDEM, Istoria românilor în secolul al XVIII-lea. Între tradiţie şi modernitate, Bucureşti, 1999.
THEODORESCU, Răzvan, Civilizaţia românilor între medieval şi modern. Orizontul imaginii (1550-1800), vol. I-II,
Bucureşti, 1987.
ŢIPLIC, Ioan-Marian, Contribuţii la istoria spaţiului românesc în perioada migraţiilor şi Evul Mediu
timpuriu, secolele IV-XIII, Iaşi, 2005.
ZIMMERMAN, Michel, O cronologie a Evului Mediu, Chişinău, 2008.