UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie şi Arte

Departamentul: Limbă şi Literatură, Istorie şi Arte
Specializarea: Istorie - Licenţă
Anul: I
2021-2022
Disciplina: Introducere în istoria medievală românească
Titular: Conf. univ. dr. habil. Claudiu-Ion NEAGOE

Voievodatul autonom al Transilvaniei (1176-1400)

(Suport de curs Nr. 4)

Începând cu domnia lui Coloman (1095-1116) avea să se resimtă tot mai puternic
expansiunea politică şi confesională a coroanei maghiare asupra Transilvaniei.
Diplomele regale din 1111 şi 1113 menţionează primul episcop catolic, Simion (Symon
episcopus Ultrasilvanus), care îşi avea sediul, foarte probabil, la Alba Iulia, în vechiul
baptisteriu din secolul al X-lea, mărit acum, la începutul secolului al XII-lea. Aceleaşi
diplome menţionează şi existenţa unui principe Mercuriu (Mercurius princeps
Ultrasylvanus) (Ioan-Aurel Pop).
Între 1113-1176 izvoarele nu mai menţionează niciun conducător, însă cercetările
arheologice atestă o stare de conflict între români şi maghiari. După cât se pare, în
fruntea rezistenţei româneşti s-au plasat pecenegii, colonizaţi în Transilvania încă de pe
la 1068.
La 1176, pe timpul domniei lui Béla al III-lea (1172-1196), apare menţionat
Leustachius Voyvoda, probabil fostul comite de Doboka din 1164. De remarcat, totuşi, că
la 1116 mai avem atestat un comite cu acelaşi nume. Voievodul nu avea calitatea de
stăpân sau domn (dominus), deoarece suveranitatea ţării şi a supuşilor trecuse asupra
regalităţii maghiare prin cucerire. El nu era altceva decât un „mare baron” al regatului
ungar.
Cu secolul al XII-lea, formele de organizare teritorială specifice maghiarilor
(comitates/vármegye) se răspândesc în Transilvania: Byhor (Coloman, 1111); Crasna
(István al III-lea, 1162-1172); Cluj şi Alba (Béla al III-lea, 1172-1196); Timiş (Béla al III-
lea, 1177); Sătmar (Béla al III-lea, 1187), Cenad (Emeric/Imre, 1197) şi Caraş (Imre,
1200).
Din secolul al XIII-lea, comitele de Timiş avea să-şi extindă autoritatea asupra
Banatului şi asupra comitatelor Caraş, Cenad, Arad şi Zarand (Mihail M. Andreescu).
Fiecare comitat era condus de un comite ajutat de un vicecomite. Iniţial aceştia au
fost numiţi de regele maghiar, iar mai apoi aleşi de adunări comitale şi confirmaţi de
rege. Comiţii erau recrutaţi din rândul nobililor din voievodat, iar mai apoi numai din
comitat. Comitele şi vicecomitele aveau atribuţii juridico-administrative şi militare şi
conduceau adunările (congregaţiile) nobililor din comitat. Erau ajutaţi de câte doi juzi ai
comitatului.
 ***

Expansiunea maghiară în Transilvania a fost favorizată şi de colonizările efectuate

de regalitatea arpadiană în mai multe etape, începând cu secolul al XII-lea şi
continuând cu secolul al XIII-lea.
Secuii au constituit primul grup de populaţie colonizat de maghiari în
Transilvania. Etimologia cuvântului székely rămâne încă neclară, cercetătorii oscilând
între trei teorii: cuvântul s-ar trage din numele unui vechi trib turcic (ogür), anume eski
care înseamnă vechi; secuii ar fi urmaşii unui vechi trib turcic din sud-vestul Asiei
Centrale şi ei s-au deplasat spre apus în compania neamului kavarilor care s-au
desprins, înainte de anul 881, din „imperiul chazarilor”; secuii s-ar fi aflat în Câmpia
Panonică înainte de venirea ungurilor, ei constituind o populaţie de limbă turcică,
sedentară (székeló), care, ulterior, a fost asimilată de maghiari.
Potrivit relatărilor notarului anonim din veacul al XII-lea, secuii au venit în
Transilvania, alături de maghiari, încă de la începutul secolului al X-lea. Secuii au avut
la început o formă de organizare tribală care cuprindea mai multe clanuri sau neamuri.
În fruntea fiecărui neam se afla un „locotenent” sau „hotnog” (Hadnágy) care era
învestit cu autoritate deplină de către membrii acestuia.
La începutul secolului al X-lea, secuii au fost aşezaţi la graniţa răsăriteană a
„ducatului lui Arpad” şi abia la începutul secolului al XII-lea îi vom găsi menţionaţi ca
avangardă a expansiunii maghiare în Transilvania. Ei se vor stabili pe văile râurilor
Secaş (Sebeş) şi Târnava Mare (Medieş, Sighişoara).
În cursul secolului al XIII-lea, secuii din Transilvania s-au sedentarizat şi
organizat în „obşti teritoriale” (Bihor, 1210; Kézed, 1272; Arieş, 1291). La 1222, un act
emis de cancelaria regelui Andrei al II-lea pomeneşte de o „Ţară a secuilor” (terra
Siculorum), fiind vorba, aşadar, de o formaţiune etnică şi teritorială, aflată sub un
conducător unic.
Începând cu 1224, secuii încep să se organizeze în „scaune” (sedes, szék), aceste
unităţi având şi un pronunţat caracter militar: Arieş (Arnyosszék), Ciuc (Csikszék),
Kezd (Kézdiszék), Mureş (Marosszék), Orbai (Orbaiszék), Sf. Gheorghe (Sepsiszék) şi
Tileagd (Telegszék). În fruntea fiecărui scaun se afla un „căpitan” (capitaneus/kápitany)
şi un „jude” (judex). Din vremea voievodului Ladislau al II-lea Kán (1294-1315),
căpitanii de scaune, care formau o „Adunare” (Congregatio siculorum), au fost
subordonaţi unui „comite al secuilor”(comes Siculorum), iar acesta voievodului
Transilvaniei.
La 1210, secuii, alături de saşi, români şi pecenegi vor alcătui oastea comitelui
Ioachim de Sibiu, trimis de regele Andrei al II-lea în sprijinul ţarului bulgar Borilă.
Câţiva ani mai târziu, în 1217-1218, îi aflăm pe secui, alături de alţi cruciaţi europeni,
luptând în Palestina. La 1241-1242, secuii şi românii (olacii et siculi) au încercat să apere
trecătorile Carpaţilor de invazia mongolă.
Saşii (saxones, sachsen) şi-au făcut apariţia în Transilvania sub domnia regelui
maghiar Géza al II-lea (1141-1162). A fost vorba de un grup de flandresi (Flandrenses),
chemaţi de rege, în calitate de „oaspeţi” (hospites), şi aşezaţi în regiunea Sibiului, în
vederea dezvoltării economice a acestei zone, dar şi pentru apărarea graniţei de sud a
„ţării Ultrasilvane”.
La sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea, au urmat alte
grupuri de colonişti, originari din Franconia, Turingia, Bavaria şi Saxonia. După unele
opinii, numărul acestor hospites germani aşezaţi în Transilvania, ar fi numărat, pe la
1186, cam 2 000- 3 000 de suflete (Paul Brusanowski). Pentru toţi aceşti colonişti, din
iniţiativa papei Celestin al III-lea şi cu acordul regelui Bela al III-lea, între anii 1189-
1190 avea să se înfiinţeze o „protopopie” sau o „prepozitură a Sibiului” (prepositura
Cibiniensis), atestată documentar la 20 noiembrie 1191 (Maria-Emilia Cringaci Ţiplic).

„Celestin episcopul, robul robilor lui Dumnezeu, venerabilului frate ‹Iob›

arhiepiscop de Strigoniu [...]. Deoarece biserica Teutonilor din Transilvania este
întemeiată ca o prepozitură liberă şi înzestrată cu aceleaşi semne al libertăţii de care
se bucură ‹şi celelalte› prepozituri scutite, iar prea iubitul nostru fiu întru Hristos,
Bela ilustrul rege al Ungariei, a ţinut să întărească această libertate printr-un act
autentic pe care l-a întărit apoi prin chezăşia privilegiului său iubitului nostru fiu
Grigore cardinalul diacon al bisericii Sfintei Maria din Portic, pe atunci legat al
scaunului apostolic şi pe care mai pe urmă l-a întărit autoritatea apostolică, noi
ratificând acea orânduială, am hotărât să fie trecută în filele registrului nostru, ca
pomenirea ei să dăinuiască în veac. [...]”.
(Documente privind istoria României, C. Transilvania, veacul XI, XII şi XIII, vol. I: 1075-1250, Bucureşti, 1951, doc. 18: 20
decembrie 1191, p. 11)

Din diploma regelui Andrei al II-lea, cunoscută sub numele Andreanum (1224),
aflăm că pământul saşilor era „pământ regal” (fundus regius), administrat, condus de un
„comite de Sibiu” (comes Cibiniensis) dependent de rege şi nu de voievodul
Transilvaniei.
Saşii aveau obligaţii fiscale şi militare faţă de coroana ungară. Unităţile teritoriale
săseşti s-au numit la început „comitate”/comitatus (1224), iar mai apoi „scaune”/sedes
(1324). La 1329 apare menţionat primul „jude scăunal” (judex, sedes).

„[...] Venind aşadar toţi credincioşii noştri oaspeţi teutoni din Transilvania
(Theutonici Ultrasilvani) şi căzând cu umilinţă la picioarele majestăţii noastre şi
plângându-se ne-au arătat că ar fi căzut cu totul din libertatea cu care au fost chemaţi
de prea evlaviosul rege Geza, bunicul nostru şi dacă majestatea noastră regală nu
deschide spre dânşii ochii cu obişnuita sa bunătate, aflându-se cu totul săraci, nu ar
putea face majestăţii regale nicio slujbă.
Aşadar noi, plecându-ne urechile cu obişnuita bunătate spre plângerile lor
drepte, vrem să se facă cunoscut celor de faţă şi celor viitori că noi, călcând pe
cucernicele urme ale înaintaşilor noştri şi mişcaţi fiind din adâncul inimii, le-am
înnoit libertatea de mai înainte. Însă în aşa fel ca tot poporul începând de la Orăştie
până la Baraolt, împreună cu pământul Secuilor din Sepsi şi cu pământul Draos să
fie un popor şi să se socotească sub un jude, desfiinţându-se din rădăcină toate
comitatele, afară de cel de Sibiu. Iar comitele Sibiului, oricine va fi, să nu cuteze a
orândui ‹dregător› în sus zisele comitate, decât numai dintre cei ce locuiesc între
dânşii; şi poporul să-l aleagă pe acela care va părea mai potrivit. Şi nimeni în
comitatul Sibiului să nu cuteze a cumpăra ‹dregătorie› cu bani. Iar pentru folosul
cămării noastre să fie datori a plăti pe an cinci sute de mărci de argint. Vrem ca
niciun stăpân predial (predialis) sau oricine altul, care se află între hotarele lor, să nu
fie scutit de această dare, afară de cei care se vor bucura de un privilegiu osebit
pentru aceasta. Le mai îngăduim, ca banii pe care vor fi datori precum se ştie să ni-i
plătească, să nu măsoare cu altă măsură decât cu marca de argint, pe care le-a dat-o
tatăl nostru Bela, de prea fericită amintire, adică cu patru fertuni şi jumătate, după
măsura Sibiului, împreună cu denarul de Colonia, ca să aibă greutatea fără nicio
deosebire. [...].
 Vor trimite cinci sute de ostaşi în expediţiile regale în cuprinsul graniţelor
regatului şi peste graniţă o sută, dacă regele va merge în persoană; iar dacă el va
trimite pe un iobag al său în afara regatului, sau spre ajutorul unui prieten al său,
sau în treburile sale proprii, ei vor fi datori a-i trimite numai cincizeci de ostaşi. Nici
regele nu va putea să ceară mai mulţi, nici ei nu vor fi datori a trimite.
Pe preoţii lor să şi-i aleagă liber, pe cei aleşi să-i înfăţişeze ‹spre întărire› şi să le
plătească dijmele şi în toate drepturile bisericeşti să răspundă faţă de ei după
obiceiul vechiu.
Voim şi poruncim cu tărie, ca pe dânşii să nu-i judece nimeni, decât noi sau
comitele de Sibiu, pe care îl vom aşeza noi la locul şi la timpul său. Dar sub orice
jude se vor afla, să fie judecaţi numai după dreptul obişnuelnic şi nimeni să nu
cuteze a-i chema înaintea noastră, afară de atunci când pricina lor nu s-ar putea
hotărâ în faţa judelui lor
În afară de cele mai sus zise, le-am dat pădurea blahilor şi a pecenegilor (silva
Blacorum et Bissenorum), dimpreună cu apele, ca să le folosească împreună cu
susnumiţii blaci şi pecenegi şi să nu fie datori a face nicio slujbă pentru aceasta,
bucurându-se de mai sus zisa libertate. Apoi, le-am mai îngăduit să aibă o singură
pecete (sigillum), care să fie cunoscută de noi şi de magnaţii noştri în chip lămurit.
[...].
Şi le dăm tuturor dreptul de a lua sare măruntă, după vechea libertate, în jurul
sărbătorii fericitului Gheorghe (24 aprilie) opt zile, în jurul sărbătorii fericitului
Ştefan (16 august) opt şi în jurul sărbătorii fericitului Martin (11 noiembrie) de
asemenea opt zile.
Tot aşa le dăm dreptul, afară de cele mai sus zise, ca niciun vameş să nu cuteze
a-i împiedica nici la dus, nici la întors. Iar pădurea cu tot ce ţine de ea şi folosirea
apelor cu toate vadurile lor, care ţin numai de dreptul de danie al regelui, le dăm
tuturor, atât săracilor cât şi bogaţilor, ca să le folosească liber. [...].
Mai adăugăm la sus numitele drepturi, ca negustorii lor să poată merge şi
întoarce liberi şi fără vamă oriunde în regatul nostru, folosindu-se cu adevărat de
dreptul lor, în faţa majestăţii regale.
Poruncim ca toate târgurile lor să şi le ţină fără să plătească vămi. [...].”.
(Documente privind istoria României, C. Transilvania,
veacul XI, XII şi XIII, vol. I: 1075-1250, Bucureşti, 1951,
doc. 157: 1224, p. 208-210)

Pentru a stăvili tendinţele de autonomie ale saşilor (manifestate prin răscoalele

din anii 1276-1277 şi 1301-1308), regele Carol Robert d'Anjou i-a pus pe saşi sub
autoritatea voievodului Toma, numit „comite de Sibiu” (1324).
În 1349, sub domnia lui Ludovic de Anjou, sunt menţionate cele „şapte scaune”
săseşti (Siebenbürgen), fiecare din ele cuprinzând un oraş cu satele din jur şi având în
frunte câte un „jude scăunal”, secondat de o „Adunare scăunală” (Universitas sedes):
Orăştie (11 sate), Sebeş (5 sate), Miercurea (10 sate), Sighişoara (16 sate), Nocrich-Altina
(12 sate), Cincu (22 sate) şi Rupea (15 sate). În secolul al XV-lea se vor adăuga încă două
scaune: Şeica (10 sate) şi Mediaş (14 sate).
În jurul anului 1211, regele Andrei al II-lea (1205-1235) a făcut apel la sprijinul
militar al Ordinului Teutonic (Ordo Sancta Maria teutonicorum), împotriva cumanilor de
la răsărit de Carpaţi, dar şi pentru catolicizarea populaţiei ortodoxe din zona periferică
a voievodatului Transilvaniei.
 Ordinul Teutonilor

Ordinul cavalerilor teutoni a fost, la începuturile sale, un „spital de campanie”

înfiinţat de câţiva negustori din Bremen şi Lübeck, la care s-au adăugat câţiva
cavaleri germani din Ierusalim.
În jurul anului 1190, acest spital, realizat din pânzele ambarcaţiunilor
negustorilor germani, a fost sfinţit cu hramul Sf. Fecioare. La cererea ducelui
Frederic de Suabia, papa Clement al III-lea a hotărât, prin bula din 6 februarie 1191,
înfiinţarea Ordinului Sf. Fecioare. Câţiva ani mai târziu, în 1199, acest ordin avea să-
şi schimbe numele în Ordinul Cavalerilor Sf. Maria din Ierusalim (Ordo Sancta Maria
Teutonicorum).
Sediul iniţial al Ordinului a fost la Accra/Agora (1191-1291), după care el a fost
mutat la Veneţia (1291-1309) şi mai apoi la Marienburg (1309-1525).
Membrii Ordinului erau recrutaţi numai din rîndul cavalerilor şi nobililor
feudali germani. Aceştia purtau ca semn distinctiv o mantie de culoare albă cu o
cruce neagră.
La început, Ordinul a dispus de un turn (donjon) fortificat în Accra, primit în
dar de la regele Ierusalimului din acea vreme, Amaury al II-lea (1198-1205). Treptat,
posesiunile teutonilor s-au înmulţit prin donaţii şi prin cumpărări. La un moment
dat, averea imobilă a Ordinului ajunge să fie administrată de doi guvernatori
teritoriali, unul în Livonia (Landmeister) şi altul în Germania (Deutschmeister). Din
punct de vedere teritorial, în veacul al XIV-lea, Ordinul era divizat în 20 de districte
(Land), conduse fiecare de către un „comandor” (komtur, Landkomtur).
În interiorul Ordinului exista un cursus honorum bine definit: în frunte se afla
Marele Maestru, urmat de Marele Comandant, de Mareşal, Ospitalier, Trezorier,
Garderobier, etc. Nu ştim cine au fost primii Maeştrii ai Ordinului Teutonic, însă la
începutul secolului al XIII-lea în fruntea acestuia se afla un nobil originar din
Thuringia, Hermann von Salza (1209-1239).

În 1211, regele Ungariei, Andrei al II-lea le acorda teutonilor dreptul de a se aşeza

şi de a stăpâni (posessio) „Ţara Bârsei” (terra Burza). Diploma regală conţinea şi
permisiunea de a ridica cetăţi şi aşezări fortificate cu val de pământ şi palisadă din
lemn.
În anii următori, profitând de anarhia care cuprinsese regatul Ungariei, în lipsa
regelui Andrei al II-lea, care plecase în cea de-a V-a cruciadă (1217-1218), cavalerii
teutoni şi-au lărgit cu de la sine putere prerogativele şi chiar stăpânirile.
Mai mult decât atât, s-a vorbit şi de o presupusă încercare a ordinului de a forma
un stat cruciat, teutonic, în sud-estul Transilvaniei (Ioan-Marian Ţiplic) sau în spaţiul
carpato-dunărean (Şerban Papacostea).

„Andrei, din mila lui Dumnezeu, regele Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei, Ramei,
Serbiei, Galiţiei şi Lodomeriei [...], mânaţi de o evlavioasă dorinţă, apucând pe
urmele părinţilor noştri de cucernică pomenire şi dorind, după trecerea acestei vieţi,
să împărtăşim cu dânşii răsplata vieţii veşnice, am dăruit cruciaţilor ospitalieri ai
Sfintei marii, care pe vremi a fost la Ierusalim, iar acum [...] este aşezat la Acra, din
dragoste frăţească o ţară numită Bârsa (terram Burza) în Transilvania între Cumani,
deşi este deşartă şi nelocuită ca să locuiască în pace şi să o stăpânească slobod pe
veci, pentru ca prin convieţuirea cu ei să se întindă regatul nostru, iar prin
rugăciunile lor milostenia noastră să fie adusă în faţa lui Dumnezeu celui preaînalt,
spre binele sufletului nostru şi al părinţilor noştri.
Afară de aceasta, le-am îngăduit ca, de se va găsi în sus-numita ţară a Bârsei
aur şi argint, o parte să se dea visteriei, iar restul să rămână lor. Pe deasupra le-am
 lăsat pe deplin târgurile libere şi vămile târgurilor din acel ţinut şi le-am dat voie să-
şi ridice cetăţi de lemn şi oraşe de lemn ca să apere regatul împotriva Cumanilor.
Mai hotărâm ca niciun voievod să nu aibă drept de găzduire la ei. I-am mai
iertat de dinarii liberi şi de pondere şi le-am îngăduit să fie scutiţi şi liberi de plata
oricărei dări. Să nu fie supuşi judecăţii sau jurisdicţiunii nimănui altuia decât a
regelui şi să aibă dreptul de a-şi alege dintre ei pe judecătorul ce-i va judeca.
Iar noi am poruncit ca sus-zişii cruciaţi să fie aşezaţi în stăpânirea sus-
pomenitei ţări a Bârsei de către pristavul nostru Fecate Juna care a înconjurat sus-
numitul ţinut şi l-a dat lor, împrejmuindu-l cu anumite semne de hotar, după
porunca voievodului Mihail ‹Kacsics›.
Iar primul hotar al acestui ţinut începe de la întăriturile cetăţii Hălmeag şi
merge până la întăriturile cetăţii Ungra şi de aici merge până la întăriturile lui
Nicolae, pe unde curge apa ce se numeşte Olt, şi aşa urcând pe Olt, merge până
acolo unde Prejmerul se varsă în Olt; iarăşi merge până la izvorul aceluiaşi Prejmer
şi de la izvorul apei ce să cheamă Timiş merge până la vărsarea apei ce se numeşte
Bârsa; apoi de-a lungul munţilor Carpaţi ce încing acelaşi pământ, hotarul merge
până la Hălmeag [...]”.
(Documente privind istoria României, C. Transilvania,
vol. I, doc. 77: 1211, p. 150-151)

Printr-o altă diplomă regală emisă în 1222, Andrei al II-lea permite cavalerilor
teutoni să-şi construiască cetăţi şi oraşe de piatră, pentru ca lupta acestora împotriva
cumanilor să fie şi mai eficientă. Acum este pomenită „Cetatea Crucii” (Cruceburg,
Kreuzburg, Cruczburg, Crucpurg), localizată de unii undeva în Ţara Bârsei (W. Horvath,
Gernot Nussbächer), iar de alţii undeva în afara arcului carpatic (Maria Holban), fie la
Podul Dâmboviţei (Nicolae Iorga) sau la Cetăţeni-Muscel (Ion Nania), sau chiar la
Câmpulung, în punctul Cloaşter (Ion Hurdubeţiu), fie la Tabla Buţii (Géza Bákó, Pavel
Binder).
Localizarea exactă a acestei cetăţi a cavalerilor teutoni continuă să rămână o
enigmă (Gheorghe I. Cantacuzino). Mai mult decât atât, o eventuală extindere a
teutonilor în afara arcului carpatic a fost exclusă de unii istorici, în condiţiile în care
Ordinul nu dispunea decât de câteva sute de cavaleri în Ţara Bârsei (Ioan Marian
Ţiplic).

„[...] mânaţi de o evlavioasă dorinţă, apucând pe urmele părinţilor noştri de

cucernică pomenire de cucernică amintire, şi dorind, după trecerea acestei vieţi, să
împărtăşim împreună cu dânşii răsplata vieţii veşnice, am dăruit din dragoste
frăţească lui Hermann, magistrul ordinului ospitalierilor sfintei Maria a teutonilor
din Ierusalim (Hermanno, magistro religiose fraternitatis hospitalis sancte Marie
Theutonicorum Jerosolimitani) şi fraţilor săi, atât de faţă cât şi viitori acea ţară numită
Bârsa, în Transilvania dinspre Cumani (terram Burza nomine, ultra silvas, versus
Cumanos), deşi deşartă şi nelocuită, ca să o locuiască în pace şi să o stăpânească liber,
pe veci [...].
Afară de aceasta, le-am îngăduit ca, dacă în numita ţară a Bârsei se va găsi aur
sau argint, jumătate din el să fie dus visteriei regale de către fraţi, iar restul să-l
oprească pentru ei. Pe deasupra le-am dat pe deplin târguri libere şi vămile
târgurilor din acea ţară şi, ca o întărire a regatului împotriva cumanilor le-am dat
voie să-şi ridice cetăţi şi oraşe de piatră, pentru ca să fie în stare să facă faţă
duşmanilorlui Hristos şi pentru ca ei să fie spre cinstea şi spre apărarea noastră şi a
moştenitorilor care vor urma în mod leguit la coroană.
 Mai hotărâm ca niciun voievod să nu aibă dreptul de găzduire la ei, i-am iertat
de dinarii liberi şi de pondere, şi am îngăduit să fie liberi şi scutiţi de orice dare sau
plată. Să nu fie supuşi judecăţii sau jurisdicţiei nimănui altuia decât a regelui.
Pomeniţii fraţi să-şi orânduiască singuri judecătorul asupra oamenilor lor. Iar noi am
poruncit ca sus-zişii fraţi să fie aşezaţi în stăpânirea sus-pomenitei ţări Bârsa de către
pristavul nostru Facate Iuna, care a înconjurat sus-numita ţară şi le-a dat-o
însemnată în jur cu anumite semne de hotar, după porunca voievodului Mihail. Iar
primul hotar al acestui ţinut începe de la întăriturile cetăţii Hălmeag şi merge până la
întăriturile cetăţii Ungra şi de aici merge până la Micloşoara, pe unde curge apa
numită Olt, şi aşa urcă pe Olt până acolo unde Prejmerul se varsă în Olt. Mai
adăugăm că le dăruim sus-numiţilor fraţi şi cetatea numită Cruceburg (castrum quod
Cruceburg), pe care pomeniţii fraţi o clădiseră din nou, împreună cu livezile din jurul
aceleia şi ţinutul de la capătul pământului Cruceburg (Cruceburg terram), ce merge
până la hotarele brodnicilor (Prodnicorum) şi de cealaltă parte, de la întăriturile
Hălmeagului până la izvorul apei ce să cheamă Bârsa (Burza), şi de aici înainte până
la Dunăre.
Pentru această danie, făcută de noi mai sus-numiţilor fraţi, am dat ca pristav pe
banul Ypocz (Ypochz banum). Am mai îngăduit zişilor fraţi să ţină liber pe râul Olt
şase corăbii şi pe râul Mureş alte şase, care să ducă sare, prin tot regatul nostru, la
mers în jos, iar la venit în sus, să aducă alte lucruri; şi le-am dat pe vecie în mod liber
şi oriunde ar voi, mine de sare, numite ocne, îndestulătoare pentru acele
douăsprezece corăbii.
Totodată, i-am iertat pe ei şi pe oamenii lor de plata oricărei vămi când vor
trece prin ţara secuilor (terram Siculorum) sau prin ţara românilor (terram Blacorum)
[...]. cu toate acestea, să nu aibă nicio putere de a bate niciun fel de bani, fără osebită
încuviinţare din partea regelui. [...]”.
(Documenta Romaniae Historica, D. Relaţii între Ţările Române,
vol. I: 1222-1456, Bucureşti, 1977,
doc. 1: ‹înainte de 7 mai› 1222, p. 1-6 )

Referindu-se la relaţiile regelui Andrei al II-lea al Ungariei cu Ordinul Cavalerilor

Teutoni, implicit la documentele din 1211 şi 1222, istoricul Constantin Şerban a afirmat
faptul că, acum, la începutul veacului al XIII-lea, s-a înregistrat primul „contract
vasalic” din istoria românilor. Acesta conţinea unsprezece drepturi sau privilegii, trei
obligaţii şi două interdicţii.

Drepturile, obligaţiile şi interdicţiile acordate

de către regele Andrei al II-lea al Ungariei
Ordinului Teutonilor (1211-1225)

Drepturi/privileg  Dreptul de stăpânire şi de folosinţă asupra unui teritoriu aflat în sudul

ii voievodatului Transilvaniei, numit „ţara Bârsei”;
 Dreptul de a lua jumătate din cantitatea de aur şi argint exploatată de teutoni
în această ţară;
 Dreptul de a organiza târguri libere şi dreptul de a încasa taxe vamale acolo;
 Dreptul de a construi cetăţi şi oraşe din piatră;
 Dreptul de a stăpâni cetatea Cruceburg;
 Scutire de plata de dinari;
 Scutire de darea faţă de visteria regală;
 Dreptul de a deţine şase ambarcaţiuni pe râul Olt şi alte şase ambarcaţiuni pe
râul Mureş, pentru transportul de sare şi de alte lucruri;
 Dreptul de a exploata ocnele de sare din respectiva ţară;
 Scutire de plata vamală în „ţara secuilor” sau în „ţara românilor”;
 Dreptul de a se bucura de protecţia regală.
 Obligaţii  Să dea jumătate din cantitatea de aur şi argint exploatată de ei în „ţara
Bârsei”;
 Să apere „ţara Bârsei” de atacurile cumanilor;
 Să se prezinte la judecata regală.
Interdicţii  Să nu acorde adăpost vreunui voievod („rebel”) în „ţara Bârsei”;
 Să nu bată monedă proprie, fără aprobarea regelui.

Deoarece cavalerii teutoni au îndrăznit, la un moment dat, să nu mai respecte

hotărârile înscrise în cele două diplome mai înainte menţionate (au depăşit limitele
geografice stabilite în 1222, ba chiar limitele unor domenii regale şi au efectuat, fără
acordul regelui, colonizări cu grupuri de populaţii aduse din Germania şi Ungaria), la
sfârşitul lunii septembrie-începutul lunii octombrie 1225, regele maghiar a intrat cu
oastea în „ţara Bârsei” şi i-a alungat de acolo pe cavalerii teutoni (Maria Holban).
Conflictul dintre rege şi teutoni este consemnat într-o scrisoare a papei Honoriu al III-
lea către Andrei al II-lea (12 iunie 1225).

„[...] nu de mult am primit o plângere a lor în care se spunea că tu, aţâţat de

oameni răi, ai intrat în ţara lor cu o mare mulţime de călărime şi pedestrime şi că atât
de mult i-ai asuprit pe frați şi pe oamenii lor, prin tot felul de cereri şi cheltuieli, că
le-ai pricinuit o pagubă de 1000 de mărci şi afară de aceasta ai făcut şi ţara însăşi, pe
care au populat-o prin multe jertfe de oameni şi de lucruri, aproape cu totul
nefolositoare pentru ei [...].
Apoi o cetate, pe care ei o clădiseră dincolo de munţii Carpaţi cu multă trudă şi
cheltuială, tu ai cuprins-o cu puterea, după ce ai alungat de acolo pe fraţii lor, şi,
după ce oamenii tăi au ucis pe unii din fraţii şi oamenii lor, pe alţii i-au rănit, iar alţii
i-au aruncat în închisoare, tu, rugat de ei cu smerenie ca să le faci dreptate pentru
acestea, ai rămas cu desăvârşire surd la plângerile şi rugăminţile lor.
În sfârşit, când tu te plânseseşi nouă că acei fraţi nu s-au mulţumit cu
binefacerea domniei tale, ci, depăşind hotarele pe care tu le dăruiseşi dintr-un
simţământ de evlavie au cuprins unele moşii ale tale, iar noi le-am poruncit printr-o
scrisoare că nu se cade să cuprindă bunuri străine şi să înapoieze înălţimii voastre
acele moşii, iar de aici înainte să înceteze de a-şi mai însuşi alte bunuri de ale tale, tu,
pe când noi ne gândeam la pământurile despre care se spunea că ei le-au cuprins
dincolo de hotarele îngăduite, îţi îndreptai mintea spre acelea pe care, mânat de o
cucernică dărnicie, le-ai dăruit lor [...] şi le-ai poruncit să-ţi înapoieze numaidecât
acele pământuri [...]”.
(DRH, D, vol. I, doc. 5: 12 iunie 1225, p. 10-15)

Prin Bula de aur de la Rimini din 1226, dată marelui maestru Hermann von Salza
de către împăratul romano-german Frederic al II-lea, teutonii primeau drept de posessio
asupra teritoriilor pe care aceştia aveau să le cucerească de la prusienii baltici, dintre
fluviul Vistula şi râul Neman. În 1231 a avut loc prima expediţie a teutonilor împotriva
prusienilor. Câţiva ani mai târziu, în 1237, Ordinul Teutonilor a fuzionat cu Ordinul
Gladiferilor sau Ordinul Cavalerilor Livonieni (care fusese înfiinţat la Riga, în 1202).
Abia între anii 1277-1283, teutonii au reuşit să cucerească şi să creştineze toată regiunea
baltică (cu excepţia Lituaniei), care avea să fie cunoscută, mai târziu, sub numele de
Prusia. În 1309 sediul central al Ordinului Teutonilor s-a stabilit la Marienburg.
Extinderea dominaţiei teutonilor spre est avea să fie stopată abia în 1386, atunci când s-
a format „uniunea” polono-lituaniană.
Voievodatul Transilvaniei
Între 1113-1176 izvoarele nu mai menţionează niciun conducător, însă cercetările
arheologice atestă o stare de conflict între români şi maghiari. După cât se pare, în
fruntea rezistenţei româneşti s-au plasat pecenegii, colonizaţi în Transilvania încă de pe
la 1068.
La 1176 apare menţionat Leustachius Voyvoda, probabil fostul comite de Doboka
din 1164. De menţionat că la 1116 mai avem atestat un comite cu acelaşi nume.
Voievodul nu avea calitatea de stăpân sau domn (dominus), deoarece suveranitatea ţării
şi a supuşilor trecuse asupra regalităţii maghiare prin cucerire. El nu era altceva decât
un baron al regatului ungar, ocupând locul patru în Consiliul regal, după comitele
palatin, banul Sloveniei şi comitele curial (Mihail M. Andreescu).
Începând cu 1200, voievodul Transilvaniei avea să cumuleze şi funcţia de comite
de Alba. Voievodul nu era numit pe viaţă, el putând fi schimbat oricând de rege. Cu
anul 1218 se instituie şi funcţia de vicevoievod, locţiitor al voievodului. Dintre voievozii
cei mai importanţi pentru prima jumătate a secolului al XIII-lea, amintim aici pe Gyula
Kán (1201-1202, 1213-1214), Gyula Rátot (1229-1333) şi Posa Csáki (1226-1231, 1235-
1241).
Primele tendinţe de autonomie ale voievodului Transilvaniei s-au resimţit extrem
de puternic în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, mai cu seamă în timpul
conflictului dintre Bela al IV-lea (1235-1270) şi fiul său, Ştefan (István), care a adoptat,
începând cu anul 1261, titlul de „duce al Transilvaniei” (dux Transilvaniae). În perioada
cât a stăpânit Transilvania, respectiv 1257-1258 şi 1260-1270 (Sergiu Isopescu), ca un
adevărat suveran, funcţia voievodală a continuat să fie menţionată, în ciuda faptului că
atribuţiile acesteia au fost mult reduse, ca dovadă atestarea documentară a voievozilor
Ladislau (1263-1269), Laurenţiu (1270) şi Matei (1270-1272) (Gheorghe Bichicean).
Pentru a-şi consolida poziţia internă, ducele Ştefan a încercat să-i aducă sub
autoritatea sa directă pe saşi şi pe secui. Astfel, Transilvania avea să devină foarte
curând o entitate statală distinctă de Ungaria, un adevărat regnum Transilvaniae. În
documentele emise în răstimpul 1262-1270, Ştefan avea să se intituleze „regele cel tânăr
al Ungariei, ducele Transilvaniei, domnul Cumanilor”. Însuşi regele Bela al IV-lea al
Ungariei, tatăl său, avea să-l recunoască în această triplă calitate (23 martie 1266).

„Noi Bela, din mila lui Dumnezeu, regele Ungariei, dăm de ştire tuturor prin
scrisoarea de faţă, că prea iubitul nostru fiu Ştefan ducele Transilvaniei, domnul
Cumanilor, l-am primit în sânul dragostei părinteşti şi al iubirii sincere, cu care
obişnuieşte să îmbrăţişeze tatăl pe fiul iubit. Iar regele Ştefan a făgăduit să ne arate
cinste şi supunere fiască întru toate.
Aşadar, pe lângă cele ce au fost rânduite, hotărâte şi întocmite mai înainte,
între noi şi prea iubitul nostru fiu, hotărâm acum cu bună înţelegere şi cu
încuviinţarea amândurora ca toate pricinile, atât cele civile, cât şi cele penale, pe care
le-ar porni oamenii noştri împotriva oamenilor regelui Ştefan, prea iubitul nostru fiu,
ori pe care le-ar ridica oamenii oamenii regelui Ştefan împotriva oamenilor noştri, să
le cercetăm şi să le judecăm noi înşine şi nu alţi judecători sau baroni ai noştri, fiind
asistat de un baron al regelui Ştefan, pe care ar hotărî să-l trimită anume pentru
aceasta.
De asemenea, acel rege Ştefan, prea iubitul nostru fiu, va cerceta şi judeca toate
pricinile, atât cele penale, cât şi cele civile, care s-ar ivi sub cârmuirea sa, pe care le-ar
porni sau oamenii săi împotriva oamenilor noştri, sau dimpotrivă le-ar ridica
 oamenii noştri împotriva oamenilor săi, ‹îi va judeca el› şi nu alţi judecători ori
baroni, fiind asistat de un baron al nostru trimis anume pentru aceasta [...].
Hotărâm de asemenea că nu vom strânge, nici nu vom îngădui să se strângă
nicio dare (collecta) pe seama venitului cămării sau sub alt cuvânt de la oamenii
baronilor sau slujitorilor (populos baronum servientum) regelui Ştefan, prea iubitul
nostru fiu, nici nu vom cere sau vom îngădui să li se ceară hrană ori altceva sub acest
cuvânt. Nu-i vom constrânge nici la munca clădirii de cetate sau a clădirilor de cetăţi,
nici nu vom rândui vreo dare sub numele acesteu munci sau clădiri. [...]”.
(DIR, C., veacul XIII, vol. II: 1251-1300, Bucureşti, 1952,
doc. 77: 23 martie 1266, p. 82-83)

Atunci când a ajuns rege al Ungariei, Ştefan a restabilit pe deplin demnitatea de

voievod, ca dovadă menţionarea lui „Matei ‹Csáki› voievodul Transilvaniei” într-un act
din 13 iunie 1270. De acum, voievodul dobândea o autoritate mult sporită, iar Alba
Iulia avea să devină reşedinţa permanentă a acestuia.
În ultimul sfert al secolului al XIII-lea şi primul deceniu al secolului al XIV-lea,
voievozi precum Ladislau I Kán (1261-1265, 1275-1276), Roland Borşa (1282, 1284-1285,
1288-1294) şi Ladislau al II-lea Kán (1294-1315) au căutat să lărgească autonomia
voievodatului pe fondul crizei autorităţii regalităţii arpadiene, începând cu Ladislau al
IV-lea Cumanul (1272-1290) şi sfârşind cu Andrei al III-lea (1290-1301).
Descendent dintr-o veche şi nobilă familie de pe Valea Borşei (jud. Cluj), Roland
Borşa a făcut faţă cu succes unei invazii tătare în 1285 (Tudor Sălăgean), iar la 8 iunie
1288 a convocat la Turda, prin intermediul vicevoievodului Ladislau Kán, prima
Adunare generală a nobilimii ţării Transilvaniei (congregatio generalis nobilium regni
Transilvanie).

„Noi, Ladislau vice-voievodul Transilvaniei, Petru de Nitra, comitele de Cluj,

comitele Mihail, fiul lui Laurenţiu ... fiul lui Murun şi comitele Petru, fiul lui
Clemente, rânduiţi ca judecători pentru ţara Transilvaniei şi daţi ca asesori acelui
vice-voievod Ladislau, pentru judecarea tuturor pricinilor, aducem la cunoştinţă
tuturora cărora se cuvine prin scrisoarea de faţă, că deoarece, potrivit cuprinsului
scrisorii voievodului Roland voievodul Transilvaniei şi comite de Solnoc, Keminus şi
Ioan, fiii lui Mykula, trebuiau să plătească în faţa noastră, în a douăzeci şi doua zi
după Rusalii, venerabilul părinte Petru, din mila lui Dumnezeu, episcopul
Transilvaniei, o sută şasezeci de mărci, sumă la care numiţii Keminus şi Ioan au fost
condamnaţi prin scrisoarea capitlului bisericii din Alba Transilvaniei, prin scrisoarea
cruciaţilor din Turda şi a abatelui din Cluj-Mănăştur, faţă de numitul episcop, pentru
deosebite pagube şi daune pe care i le-au pricinuit pe moşiile episcopale şi potrivit
hotărârii numitului voievod Roland, dacă dânşii nu ar plăti această sumă pomenitul
domn episcop trebuia să fie pus de noi în stăpânirea unei părţi a bunurilor lor de
valoare egală cu suma pomenită. Dar venind sorocul pentru plata despăgubirii şi a
plăţii ce trebuiau făcute, Keminus şi Ioan, fiii pomenitului Mykula, lipsind cu
îndărătnicie, nu s-au înfăţişat nici ei înşişi şi nici printr-un trimis al lor pentru a face
plata.
Aşadar noi întruniţi în adunarea generală a nobililor ţării Transilvaniei (in
generali convocacione nobilium regni Transilvani), după ce ne-am sfătuit cu nobilii
adunaţi acolo ducându-ne noi înşine şi în persoanele noastre în faţa pământurilor
numite Dumbrava, Stana şi Zaonateluke (Zamrteluke), ce sunt pământuri de
moştenire ale fiilor lui Mykula, în faţa magistrului Paul arhidiaconul de Turda,
martorul capitlului bisericii din Alba, au poruncit să fie pus sus-numitul domn
episcop şi printr-însul biserica sa, în stăpânirea de fapt a susnumitelor pământuri,
potrivit chipului hotărât mai sus prin judecata voievodului Roland, hotârând că dacă
 fiii lui Mykula sau careva dintre dânşii în timp de un an socotit de la sărbătoarea
fericitului Ioan Botezătorul (24 iunie) şi până la aceeaşi sărbătoare viitoare, vor veni
şi vor plăti suma pomenită, atunci suspomenitele moşii vor intra iarăşi în stăpânirea
zişilor fii ai lui Mykula, fără a se ţine seama de vreo împotrivire ce ar putea-o ridica
domnul episcop.
Dacă însă stăruind în îndărătnicia lor, în timp de un an nu se vor îngriji să-şi
plătească datoria, atunci domnul episcop şi, printr-însul biserica sa, să fie socotit
adevărat stăpân şi adevărat proprietar al al pomenitelor pământuri luându-li-se fiilor
lui Mykula tot dreptul de stăpânire şi de proprietate pe care se ştie că l-au avut
asupra acestor pământuri.
Dat în Oprişani (in villa cruciferorum de Torda), în prima marţi înainte de
sărbătoarea apostolului Barnaba, în anul Domnului o mie două sute optzeci şi opt”.
(DIR, C, vol. II, doc. 338: 8 iunie 1288, p. 300-301)

Termenul de regnum afirma calitatea de ţară distinctă a Transilvaniei în raport cu

Ungaria. Congregaţiile generale erau deopotrivă organe legislative şi judiciare
(Gheorghe Bichicean).
Datorită situaţiei speciale de care s-a bucurat Transilvania, „stările” nu s-au
structurat aici ca în apusul Europei. Clerul înalt şi nobilimea formau o singură „stare”,
căci înainte de a fi clerici, înalţi ierarhi ai Bisericii, aceştia erau nobili, stăpânitori de
domenii (Ioan-Aurel Pop). Oraşele, aflate încă la începutul genezei lor, nu erau
reprezentate în aceste Congregaţii, iar această stare de lucruri s-a păstrat până la
jumătatea secolului al XV-lea (Gheorghe Bichicean).
La 6 august 1289, regele Ladislau al IV-lea a convocat la Alba Iulia o „Adunare a
stărilor” mult lărgită, cu reprezentanţi ai clerului, ai nobilimii maghiare, ai saşilor şi
secuilor din ţara Transilvaniei (universos viros religiosos, nobiles Ungaros, Saxones et
Syculis partis Transilvanae).
Tot astfel, regele Andrei al III-lea (1290-1301) a prezidat la Alba Iulia, pe 11 martie
1291, o „adunare” (congregatio) formată din reprezentanţii nobililor maghiari, ai saşilor,
secuilor şi românilor (cum universis Nobilibus, Saxonibus, Syculis et Olachis). Această
adunare trebuie pusă în legătură cu „răzvrătirea” voeivodului Roland Borşa, care, în
cele din urmă, va fi destituit printr-o expediţie militară în 1294 (Gheorghe Bichicean).
După stingerea dinastiei Arpadienilor (1301), în perioada 1301-1310, tronul
Ungariei a fost disputat între: Wenceslav de Boemia, Otto de Wittelsbach, duce de
Bavaria şi Carol Robert de Anjou.
Regele Wenceslav de Boemia (1301-1305), chiar dacă şi-a avut susţinătorii săi, a
fost contestat pe tot parcursul domniei. Încă din vara anului 1303, arhiepiscopii de
Strogoniu şi de Calocea scriau nobililor şi clericilor din voievodatul Transilvaniei,
cerându-le, sub ameninţarea cu excomunicarea, să se supună şi să jure credinţă noului
pretentent la tronul Ungariei, Carol Robert de Anjou, care obţinuse şi recunoaşterea
papei Bonifaciu al VIII-lea (Tudor Sălăgean). În Transilvania, interesele angevine erau
susţinute la vremea aceea (1303-1304) de episcopul de Alba Iulia, Petru Monoszló, care
urmărea să aducă la conducerea voievodatului pe un nepot de-al său, care purta tot
numele de Petru (Tudor Sălăgean)
După asasinarea lui Wenceslav (21 iunie 1305), şi-a făcut apariţia un nou candidat,
în persoana lui Otto de Wittelsbach, duce de Bavaria, care se bucura în Transilvania
atât de susţinerea saşilor, cât şi de sprijinul voievodului Ladislau al II-lea Kán (1294-
1315).
 În condiţiile în care urmaşul omonim al lui Wenceslav, minor fiind, a renunţat de
bună voie la tronul Ungariei, Otto de Bavaria a fost încoronat cu coroana regelui Ştefan
cel Sfânt la Alba Regală (Székesfehérvár), în ziua de 6 decembrie 1305.
Printre susţinătorii noului rege se numărau mari nobili din Transilvania, precum
Beke Borşa, Theodor Weyteh, Dosza Debreczeni şi episcopul Antoniu de Cenad,
cancelar regal, dar mai cu seamă voievodul Ladislau Kán care s-a dovedit, încă de la
început, un adversar demn de luat în seamă de către pretendentul Carol Robert de
Anjou (Tudor Sălăgean). La rândul său, Carol Robert era susţinut de papa Clement al
V-lea (Adolf Armbruster).
În vara anului 1306, îl găsim pe regele Otto în sudul Transilvaniei, la Bistriţa,
unde va primi jurământul de credinţă al saşilor. În drumul de întoarcere la Buda, Otto
s-ar fi întâlnit cu voievodul Ladislau Kán, ocazie cu care s-a pus, probabil, în discuţie o
dublă alianţă, politică şi matrimonială, între cei doi (Adolf Armbruster).
În această vreme, Carol Robert câştigă teren, el înlocuindu-l pe cancelarul lui Otto,
Antoniu, din funcţia de episcop de Cenad, cu legatul papei Clement al V-lea, sosit la
vremea aceea în Ungaria, cardinalul Gentile Partino di San Silvestro Silvestro (Tudor
Sălăgean).
În primăvara anului 1307, Otto avea să revină în Transilvania, probabil ca să-şi
vadă mireasa, pe fiica voievodului Ladislau Kán. Din cronica rimată a lui Ottokar de
Stiria (Österreichische Reimchronik), scrisă înainte de 1319, care face referire la istoria
austriacă şi maghiară de la jumătatea secolului al XIII-lea şi până la 1309, aflăm că
regele Otto a fost condus de către episcopul Petru de Alba Iulia la „castelul”
voievodului Ladislau (probabil la Deva). Acesta l-a luat prizonier şi l-a deposedat de
coroana Sf. Ştefan şi de însemnele puterii regale. Potrivit Cronicii pictate de la Viena/
Chronicon pictum Vindobonense (opera unui canonic din Alba Regală, Márk Kálati, o
cronică a cărui text este însoţit şi de un număr de 300 de miniaturi), cel care l-a condus
pe Otto la castelul voievodului ardelean a fost nobilul „Beke, fiul lui Thome”, căruia
Carol Robert avea să-i întărească, la 3 septembrie 1307, o moşie în comitatul Ugocea
(Adolf Armbruster).
Acţiunea voievodului Ladislau Kán trebuie pusă în legătură cu tratativele purtate
de acesta cu regele Germaniei, Albert I de Habsburg, care ia sub autoritatea sa ducatul
Bavariei, asigurându-l, totodată, pe voievodul ardelean de sprijinul său împotriva lui
Carol Robert de Anjou (Tudor Sălăgean).
După mai bine de o lună de prizonierat, înainte de 6 octombrie 1307, Otto de
Wittelsbach a fost eliberat de voievodul ardelean, în schimbul unei mari sume de bani,
şi trimis „peste pădure” (ultra silvas, über walt), în mâinile românilor dintre Orăştie şi
Baraolt, adică în Ţara Făgăraşului (terra Olacorum, silva Blacorum) (Adolf Armbruster).
În ceea ce priveşte localizarea „ţării” (terra, lant) menţionată de cronica lui Otto de
Styria, istoricii au exprimat opinii diferite: Ioan Lupaş, de pildă, a plasat-o la sud de
Carpaţi, Gheorghe Brătianu a localizat-o în nordul Moldovei, iar Emil Lăzărescu în
Maramureş. În ceea ce ne priveşte, teoria lui Adolf Armbruster pare mult mai
plauzibilă.
Profitând de criza politică internă prin care trecea regatul ungar, la începutul
veacului al XIV-lea, voievodul Ladislau Kán a căutat să joace rolul de arbitru al luptei
pentru tron şi chiar să devină unul din cei mai puternici dinaşti ai Ungariei. Acesta şi-a
constituit o adevărată Curte la Deva, ocupând moşii, târguri şi cetăţi ale regalităţii,
numind şi revocând comiţi şi episcopi după bunul său plac, aşa cum s-a întâmplat, de
pildă, în ianuarie 1308, atunci când el a numit pe unul din fiii săi, chiar dacă acesta era
minor, în funcţia de episcop al Transilvaniei (Tudor Sălăgean).
În iunie 1309, majoritatea familiilor nobiliare din Ungaria, întrunite într-o mare
„Adunare” pe câmpia de la Rákoš, au recunoscut pe Carol Robert de Anjou ca rege.
Pentru acest eveniment s-a fabricat, la porunca regelui, o coroană specială. Abia în
august 1310, în urma unor tratative purtate cu voievodul ardelean, regele Carol Robert
a recuperat coroana Sf. Ştefan, el recunoscând, în schimb, stăpânirea lui Ladislau Kán
asupra Transilvaniei şi a Banatului (Tudor Sălăgean).
În dorinţa de găsi noi aliaţi împotriva regalităţii angevine, Ladislau Kán s-a
orientat spre o alianţă cu Serbia, el căsătorindu-şi fiica cu prinţul Ştefan Uroş, fiul
regelui sârb Ştefan Miliutin.
La scurtă vreme după moartea voievodului Ladislau Kán (ianuarie 1315), regele
Carol Robert a invadat Transilvania, însă el s-a lovit de o rezistenţă acerbă din partea
nobilimii transilvane care susţinea pe urmaşul defunctului voievod, Ladislau al III-lea
Kán. Totuşi, regele a impus ca voievod pe bătrânul nobil Nicolae Meggyesi, care mai
fusese voievod în 1277.
Abia în 1321, la capătul mai multor confruntări militare cu nobilimea fidelă
familiei Kán, regele maghiar şi-a impus pe deplin autoritatea asupra Transilvaniei, el
numind ca voievod pe Toma Szécsényi (1321-1342), un personaj extrem de brutal şi
venal, care s-a sprijinit constant pe trupele regale lăsate sub comanda sa. Foarte curând,
nobilii autohtoni au fost înlocuiţi, în funcţiile voievodatului, de nobili veniţi din
regiunile de la răsărit de Tisa (Tudor Sălăgean).
Autonomia politică a Transilvaniei s-a manifestat pe tot parcursul secolului al
XIV-lea, când, contrar uzanţelor, s-au constituit adevărate dinastii voievodale, precum
Lackfi şi Losoncz.

Autonomii româneşti în Transilvania şi Banat (sec. XIII-XIV)

În perioada secolelor XII-XIII, continuă să fie menţionate vechile forme de

organizare ale românilor, voievodatele şi cnezatele, în special în zonele de margine ale
voievodatului (Banat, Haţeg, Făgăraş, Maramureş, Zarand, Oaş).
O scrisoare a papei Inocenţiu III (1205) pomeneşte de cneazul Bela/Bâlea din
Byhor. Diplomele regelui Andrei al II-lea, din anii 1211 şi 1222, pomenesc de „Ţara
Bârsei” (terram Burza), dar şi de „Ţara românilor” (terram Blacorum).
La 1247, este menţionată, în diploma Cavalerilor Ioaniţi „Ţara Haţegului” (terra
Harszoc), care ţinea de cnezatul lui Litovoi, aflat dincolo de munţi, pe Valea Jiului
(Florin Constantiniu). Aceasta a fost identificată de unii istorici cu acea „pădure a
blahilor şi a pecenegilor” (silva Blacorum et Bissenorum), menţionată într-un document
regal de la 1224. În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, această „ţară” avea să fie
pierdută de Litovoi cel Tânăr şi fratele său, Bărbat, în favoarea regalităţii maghiare
(Radu Popa). Totuşi, la 1315 aici, în Ţara Haţegului, aveau să fie menţionaţi doi cneji
români, Dan şi Stanislav, probabil slujitori regali (servientes regis).
Tot în 1247, Diploma Cavalerilor Ioaniţi avea să ateste, în ţinuturile conduse
odinioară de voievozii Glad şi Ahtum, existenţa unei uniuni de obşti, a unei „ţări”
(terra), respectiv „Ţara Severinului” (terram de Zeurino).
După unele opinii, încă de la 1230, în zona cetăţii Severin, regalitatea maghiară ar
fi înfiinţat o structură teritorială şi militară, respectiv „banatul de Severin”, un fel de
„marcă de graniţă”, care avea rolul de a opri eventuale atacuri din partea bulgarilor sau
a cumanilor. Foarte probabil, autoritatea banului, începând chiar cu primul menţionat,
Luca (22 august 1233), s-a exercitat până la Jiu, dacă nu chiar până la Olt (Viorel
Achim). Nu ştim însă, cu certitudine, dacă această structură administrativ-militară
maghiară s-a suprapus peste Ţara Severinului (Viorel Achim). Potrivit altor opinii,
existenţa acestui „banat de Severin” ar fi fost efemeră, dacă nu chiar îndoielnică, ca
dovadă că în documentele din prima jumătate a secolului al XIII-lea (ca de pildă
scrisoarea regelui Bela al IV-lea către papa Grigore al IX-lea din 7 iunie 1238 şi Diploma
acordată cavalerilor ioaniţi, de către acelaşi rege, la 2 iunie 1247), nu se pomeneşte
nimic despre „banat”, ci numai de „Ţara Severinului”. Abia la 1260, după respingerea
unei expediţii bulgare în zona Severinului de către magistrul Laurenţiu, regalitatea
maghiară ar fi organizat cu adevărat „banatul de Severin” (Maria Holban). Toţi banii
menţionaţi până la această dată, în documentele maghiare (Luca – 22 august 1233; Iula
– 27 noiembrie 1233; Oslu – 21 martie 1240), n-au făcut altceva decât să poarte un titlu
efemer, care nu reflecta o realitate istorică (Maria Holban), ci mai degrabă o situaţie
similară celei din Transilvania, la 1103 şi 1113, atunci când apare menţionat Mercurius
princeps Ultrasilvanus.
În urma „contractului” încheiat de Rembaldus, marele preceptor al Casei
Ospitalierilor din Ierusalim, cu regele Ungariei, Bela al IV-lea, la 2 iunie 1247, Ţara
Severinului intra în stăpânirea cavalerilor ioaniţi.
Ioaniţii au obţinut, încă din anul 1238, de la regele Bela al IV-lea, posesiuni şi
privilegii în regiunea orientală a regatului Ungariei (Ioan-Aurel Pop). În ceea ce
priveşte prezenţa efectivă a ioaniţilor în Ţara Severinului, părerile istoricilor sunt încă
împărţite: după unii, ioaniţii nu s-ar fi prezentat să-şi ia în stăpânire posesiunile
dobândite la 1247 (Şerban Turcuş), iar după alţii, ioaniţii ar fi sosit în Ţara Severinului
între anii 1250-1260 (Viorel Achim).

„[...] Bela, din mila lui Dumnezeu, regele Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei, Ramei,
Serbiei, Galiţiei, Lodomeriei şi Cumaniei deapururea. [...] după o îndelungată
sfătuire cu fruntaşii şi baronii regatului nostru, ne-am oprit la această hotărâre luată
dinpreună cu venerabilul bărbat Rembald, marele preceptor al caselor Ospitalierilor
din Ierusalim (venerabili viro fratre Rembaldo donorum Hospitalis Jerosolimitani magno
preceptore), din părţile de dincoace de mare, cu privire la reîmpopularea regatului
nostru, care prin năvălirea duşmănoasă a neamului numit Tătari, a îndurat mare
pagubă atât prin pierderea bunurilor, cât şi prin uciderea locuitorilor, că deoarece
acel preceptor în numele casei Ospitalierilor s-a îndatorat de bună voie, pe sine şi
casa Ospitalierilor, să ia armele pentru ajutorarea regatului nostru în vederea
apărării credinţei creştine, potrivit cu actul scris mai jos, şi să ne dea sfat şi ajutor
credincios pentru împopularea ţării noastre, şi să se supună şi la celelalte îndatoriri
ce se vor arăta îndată în această scrisoare – îi dăm şi îi dăruim lui şi prin dânsul
numitei case, întreaga ţară a Severinului (terram de Zeurino) împreună cu munţii ce
ţin de ea şi cu toate celelalte ce atârnă de ea [...]”.
(DRH, B, vol. I: 1247-1500, Bucureşti, 1966,
doc. 1: 2 iunie 1247, p. 3-4 şi p. 7-8)

Până la jumătatea secolului al XIV-lea, românii aflaţi la periferia Transilvaniei şi-

au păstrat vechile forme de organizare, „Ţările”, conduse de cnezi şi voievozi. Treptat,
din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, regalitatea arpadiană şi mai apoi, în cursul
secolului al XIV-lea, cea angevină, avea să treacă la anihilarea autonomiilor locale de la
periferia voievodatului Transilvaniei, astfel încât vechile formaţiuni politice şi
teritoriale româneşti au fost transformate în simple unităţi administrativ-teritoriale,
numite „districte”. Iată, de pildă, în jurul anului 1276, „Ţara Haţegului”, avea să fie
desprinsă de „Ţara Litua” şi transformată în „comitat” (comitatus) (Ioan-Aurel Pop).
În partea de nord a voievodatului Transilvaniei, avea să fie meţionată, încă din
primii ani ai secolului al XIII-lea, Ţara Maramureşului (terra Maramorosiensis). Un secol
mai târziu, aici, în Ţara Maramureşului, existau şapte cneji români, „cnezi de sat” şi
„cnezi de vale” (conduceau mai multe sate), care-şi alegeau un voievod (Vayvoda
Olachorum de Maramurisio). Între anii 1343-1363/1365, regalitatea maghiară avea să
anuleze autonomia „Ţarii Maramureşului”.

Cele şapte cnezate din Ţara Maramureşului

(înainte de 1350)

Nr. Numele Localizare Domeniu Conducători (familii de

crt. cnezatului (nr. de sate) cneji)
1. Cuhea Valea Vişeului 17-18 sate Bogdăneştii
2. Cosăul Valea Cosăului 7 sate Albu
3. Mara Valea Marei 9 sate Giuleştii
4. Varala Valea 4 sate ?
inferioară a
râului Iza
5. Câmpulung Valea 16-18 sate Codrenii
Tarasului
6. Talabor Valea 10-12 sate ?
Talaborului
7. Bârzava Valea Bârzavei 6-8 sate Crăciuneştii şi Bilcenii

Sursa: Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. vol. I-II, Cluj-Napoca, 1976-1978.

Până la jumătatea secolului al XIV-lea, românii din Transilvania au constituit una

din „naţiunile” (nationes) privilegiate, ei fiind reprezentaţi, alături de unguri, secui şi
saşi în „Adunările” sau în „Congregaţiilor generale nobiliare”. Iată de pildă, regele
Andrei al III-lea a convocat, pe 11 martie 1291, la Alba Iulia, o Congregatio generalis,
compusă din reprezentanţii tuturor nobililor maghiari, saşi, secui şi români (cum
universis Nobilibus, Saxonibus, Syculis et Olachis).
Românii au continuat să fie reprezentaţi în Adunările voievodale şi în prima
jumătate a secolului al XIV-lea (1326-1330 şi 1342-1348). Însă, în cadrul Congregaţiei
generale de la Turda (20-26 mai 1355), convocată de voievodul Nicolae Kont (1351-
1356), din porunca regelui Ludovic de Anjou, românii au fost menţionaţi pentru ultima
oară ca o natio privilegiată (Gheorgh Bichicean).

Referinţe bibliografice
ACHIM, Viorel, Banatul în evul mediu. Studii, Bucureşti, 2000.
IDEM, Politica sud-estică a regatului ungar sub ultimii Arpadieni, Bucureşti, 2008.
ARMBRUSTER, Adolf, Românii în cronica lui Ottokar de Stiria: o nouă interpretare, în „Studii.
Revistă de istorie”, 25, 1972, nr. 3, p. 463-483.
BÁKÓ, Géza, Cavalerii teutoni în Ţara Bârsei, în „Studii. Revistă de istorie”, 10, 1957, nr. 1, p. 143-
160.
BICHICEAN, Gheorghe, Adunări de stări în Ţările Române. Congregaţiile generale în Transilvania
voievodală, Sibiu, 1998.
BINDER, Pavel, Contribuţii la localizarea Cruceburgului şi unele probleme legate de ea, în „Muzeul
Braşov. Culegere de studii şi cercetări”, 1, 1967, p. 121-136.
BRĂTIANU, Gheorghe, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Bucureşti, 1980.
CANTACUZINO, Gheorghe I., Cetăţi medievale din Ţara Românească în secolele XIII-XVI, ediţia a
2-a, Bucureşti, 2001.
COLUMBEANU, Sergiu, Cnezate şi voievodate româneşti, Bucureşti, 1973.
HOLBAN, Maria, Despre aria de întindere a cavalerilor teutoni din Ţara Bârsei (1221-1225), în vol.
Din cronica relaţiilor româno-ungare în secolele XIII-XIV, Bucureşti, 1981, p. 9-48.
EADEM, Despre Ţara Severinului şi banatul de Severin în secolul al XIII-lea, în vol. Din cronica
relaţiilor româno-ungare în secolele XIII-XIV, p. 49-89.
HURDUBEŢIU, Ion, Din trecutul catolicilor la Câmpulung-Muscel, Câmpulung, 1941.
IORGA, Nicolae, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. I, Bucureşti, 1908.
LĂZĂRESCU, Emil, Despre voievodul românilor din 1307-1308, în Analele Academiei Române.
Memoriile Secţiei istorice”, s. III, tom. XXVII, 1944-1945, p. 309-323.
LUPAŞ, Ioan, Voevodatul Transilvaniei în sec. XII şi XIII, în „Analele Academiei Române.
Memoriile Secţiei istorice”, s. III, tom. XVIII, 1936-1937, p. 83-114.
IDEM, Un voievod al Transilvaniei în luptă cu regatul Ungariei, voievodul Ladislau (1291-1315), în
„Studii, conferinţe şi comunicări istorice”, vol. II, Bucureşti, 1940, p. 33-36.
MADGEARU, Alexandru, Contribuţii privind datarea conflictului dintre ducele bănăţean Ahtum şi
regele Ştefan I al Ungariei, în „Banatica”, 12, 1993, nr. 2, p. 5-12.
IDEM, „Gesta Hungarorum” despre prima pătrundere a ungurilor în Banat, în „Revista istorică”, s.
n., VII, 1996, nr. 1-2, p. 5-22.
IDEM, Românii în opera Notarului Anonim, Cluj-Napoca, 2001.
NANIA, Ion, Cruceburg-Episcopatul Cumaniei-Cetatea Dâmboviţei-Cetăţeni, în „Archiva
Valachica”, VIII, Târgovişte, 1976, p. 75-85.
PAPACOSTEA, Şerban, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată şi imperiul mongol, Bucureşti,
1993.
PASCU, Ştefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, ediţia a II-a, Cluj, 1972.
POPA, Radu, La începuturile evului mediu românesc: Ţara Haţegului, Bucureşti, 1988.
POP, Ioan-Aurel, Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania,
Cluj-Napoca, 1996.
IDEM, Noi comentarii asupra Diplomei cavalerilor ioaniţi (1247) şi a contextului emiterii sale, în în
vol. Românii în Europa medievală (Între Orientul bizantin şi Occidentul latin). Studii în onoarea
Profesorului Victor Spinei, îngrijit de Dumitru Ţeicu, Ionel Cândea, Brăila, 2008, p. 225-242.
IDEM, Rolul instituţiilor religioase în dezvoltarea şi consolidarea voievodatului Transilvaniei, în
Miscellanea historica et archaeologica in honorem professoris Ionel Cândea, editat de Valeriu
Sîrbu, Cristian Luca, Brăila, 2009, p. 155-167.
IDEM, Disputa pentru Ţara Haţegului dintre voievozii români şi regii ungari în secolul al XIII-lea, în
Studia varia in honorem professoris Ştefan Ştefănescu octogenarii, editerunt Cristian Luca, et
Ionel Cândea, Bucureşti-Brăila, 2009, p. 103-113.
IDEM, Istoria românilor, Bucureşti, 2011.
POP, Ioan-Aurel, SOCACIU, Ştefan, Transilvania medievală, Cluj-Napoca, 2011.
SĂLĂGEAN, Tudor, Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Afirmarea regimului
congregaţional, Cluj-Napoca, 2007.
IDEM, Transilvania împotriva lui Carol Robert. Voievodul Ladislau Kán şi poziţia sa în conflictul
pentru coroana regală a Ungariei (1301-1310), în Miscellanea historica et archaeologica in
honorem professoris Ionel Cândea, editat de Valeriu Sârbu, Cristian Luca, Brăila, 2009, p.
169-177.
ŞERBAN, Constantin, Contracte vasalice de model occidental european în istoria românilor din secolul
al XIII-lea, în „Argesis. Studii şi comunicări-seria istorie”, IX, Piteşti, 2000, p. 99-105.
TURCUŞ, Şerban, Sfântul Scaun şi românii în secolul al XIII-lea, Bucureşti, 2001.