Armand – Jean de Richelieu

1585 – 1642
Viata Timpurie
Armand Jean de Richelieu se năştea la Paris în dată de 9 septembrie 1585, fiind al patrulea
copil dintre cei cinci copii ai lui François du Plessis de Richelieu şi Suzanne de La Porte.
Istoria reţine faptul că Richelieu moşteneşte din cadrul familiei calităţi precum:
• onestitatea şi competenta întocmai de la tatăl sau,
• un orgoliu nobiliar
• iscusinţă şi supleţe burgheză.
Anii timpurii
După regulile timpului, Richelieu era menit să ia calea armatei, a armelor- deschisă cu
predilecţie nobililor francezi.
Acesta este înscris la Colegiul Navarei, iar după absolvirea acestuia este înscris la prestigioasă
Academie a lui Pluvinel.
Avea toate calităţile de reuşită în viaţă şi în cariera militara, însă Richelieu aspiră la mai
mult.
În 1602, Richelieu este scos de la academie şi înscris la teologie, pregătindu-se astfel pentru
episcopie unde preia modelul cardinalului Duperron, însuşindu-şi calităţi subtile de om
politic, specializându-se în diplomaţie şi oratorie.
În anul 1602, Richelieu primeşte din partea regelui, deşi neoficial încă şi din partea Papei,
funcţia de episcop de Lucon.
Ascensiunea la putere Episcopia
În 1608, Richelieu şi-a început activitatea că episcop de Lucon.
Principalele sale preocupări la început de episcopie erau legate de existenţa şi răspândirea
calvinismului în Franţa de apus şi de sud.
Pentru Richelieu, calvinii erau periculoşi că adverasi politici, reprezentând germenii anarhiei
şi dezbinării politice în cadrul monarhiei franceze.
Se foloseşte de calităţile sale diplomatice şi foloseşte înţelepciunea, persuasiunea, stabilind
un climat de toleranţă rar întâlnit în Europa vremii.
După asasinarea regelui Henric al IV-lea, care era protectorul sau, Richelieu îşi oferă
serviciile regenţei Maria de Medici- mama a regelui minor Ludovic al XIII-lea, însă este
refuzat, la fel şi atunci când încearcă să fie numit deputat în Adunarea Clerului Franţei în
provincia Bordeaux.
Însă după rostirea unui discurs în ziua încheierii Statelor Generale, Richelieu a atras atenţia
unui om important al curţii regale- Concino Concini, favorit al regentei şi mareşal de Ancre,
care hotăra politica Franţei, iar astfel, Richelieu intră în graţiile regenţei.
În 1616, Ludovic al XIII-lea îl desemnează pe Richelieu drept secretar de stat.
În 1608, Richelieu şi-a început activitatea că episcop de Lucon.
Principalele sale preocupări la început de episcopie erau legate de existenţa şi răspândirea
calvinismului în Franţa de apus şi de sud.
Pentru Richelieu, calvinii erau periculoşi că adverasi politici, reprezentând germenii anarhiei
şi dezbinării politice în cadrul monarhiei franceze.
Se foloseşte de calităţile sale diplomatice şi foloseşte înţelepciunea, persuasiunea, stabilind
un climat de toleranţă rar întâlnit în Europa vremii.
După asasinarea regelui Henric al IV-lea, care era protectorul sau, Richelieu îşi oferă
serviciile regenţei Maria de Medici- mama a regelui minor Ludovic al XIII-lea, însă este
refuzat, la fel şi atunci când încearcă să fie numit deputat în Adunarea Clerului Franţei în
provincia Bordeaux.
Însă după rostirea unui discurs în ziua încheierii Statelor Generale, Richelieu a atras atenţia
unui om important al curţii regale- Concino Concini, favorit al regentei şi mareşal de Ancre,
care hotăra politica Franţei, iar astfel, Richelieu intră în graţiile regenţei.
În 1616, Ludovic al XIII-lea îl desemnează pe Richelieu drept secretar de stat.
Functii de ministru si prim ministru
Richelieu a rămas principalul ministru al regelui până la moartea sa.
Astfel că, în plan intern, el şi-a numit treptat în consiliu oameni loiali atât lui, cât şi regelui,
pentru a împiedica orice încercare de preluare.
Politica cardinalului Richelieu a urmărit două obiective principale:
• centralizarea puterii în Franţa
• opoziţia faţă de dinastia de Habsburg
În 1624 se confruntă cu următoarele probleme:
• Franţa nu mai era o putere în Europa, locul ei fiind luat de Spania lui Filip al III lea,
• majoritatea ţărilor Europene intraseră în Războiul de 30 ani,
• crizele din Franţa, inclusiv rebeliunea huguenotilor.
Acestea îl transformă pe Richelieu în sfătuitorul indispensabil al regelui, care l-a numit şi
Duce de Richelieu.
El s-a confruntat cu o criză în Valtellina, în nordul Italiei, unde:
- i-a sprijinit pe protestanții cantonului elvețian Grisons si
- a dislocat trupe acolo, alungand garnizoanele Papei.
Decizia lui Richelieu de a sprijini un canton protestant împotriva Papei a fost o previzualizare
a politicii de putere pur diplomatice pe care el a adoptat-o în politica sa externă.
A luptat impotriva hughenoților (protestanții), care alcătuiau un "stat în stat". Aceştia fiind
una din principalele preocupări ale lui Richelieu încă de la începutul episcopiei sale.
Pentru a realiza o monarhie absolută de durată în Franţa, Richelieu trebuia să nimicească
potenţialul militar hughenot.
(Capitularea oraşului La Rochelle şi edictul de la Ales din 1629.)
În politică externă, Richelieu a dorit Franţa să devină liderul puterii în Europa.
A reorganizat armata franceză şi a înfiinţat o marină.
Marea devenise o bază indispensabilă de prosperitate economică şi hegemonie.
El a susţinut şi a ajutat marina franceză la înfiinţarea coloniilor din Africa şi din Caraibe- a
susţinut financiar nobilii care se duceau să populeze coloniile, le-a acordat terenuri şi alte
facilităţi.
Prin Pactul din Bärwalde din 1631, Richelieu îi asigura regelui Suediei Gustav II Adolf un
sprijin financiar de un milion livre pe an, pentru finanţarea războiului contra catolicilor.
În 1635 intră în acest război chiar Franţa (catolică) de partea protestantă împotriva papei,
habsburgilor, Sfântului Imperiu Roman, deşi nu mulţi puteau înţelege tactica cu care acţiona
Richelieu în politica externă.
Această atitudine politica a lui Richelieu s-a văzut cel mai bine în cadrul războiului de treizeci
de ani din ţinuturile germane.
Cardinalul sprijinea statele protestante, în speranţa că acest lucru ar duce la continuarea
conflictului, iar statele germane ar ajunge atât de slabite încât Franţa ar rămâne singura mare
putere a Europei.
Tactica lui a dus la slăbirea hegemoniei habsburgice.
În Europa.În 1639- obţine un tratat prin care Franţa intră în posesia Alsaciei.
În 1640 obţine un tratat prin care regele Franţei era recunoscut conte suveran al Cataloniei.
Cu ajutorul francez acordat de Richelieu, Spania este obligată să recunoască independenţa
Portugaliei.
Însă, în tot acest trimf al carierei sale, Richelieu, având sănătatea deteriorată, moare în 4
decembrie 1642.
Nu după scurt timp după moartea marelui său ministru, în 1643 moare şi regele Ludoic al
XIII-lea lovit de tuberculoză pulmonară.
Richelieu a lăsat în urmă pe discipolul său Jules Mazarin, care i-a fost cel mai apropiat om.
Cardinalul l-a iniţiat în diplomaţie şi i-a oferit toată intelepsiunea sa.
Acesta i-a continuat activitatea după moartea sa, iar după a regelui Ludovic XIII, acesta a
rămas cardinal al urmaşului său, Regelui Ludovic XVI-lea – regele Soare.
Ideile politice promovate
Politică lui Richelieu este pragmatică şi se bazează pe raţiunea de stat, că mijloc şi scop al
politicii naţionale şi al monarhiei absolutiste franceze.
Rezultatele politicii lui au dus la triumful Franţei prin raţiunea de stat ridicată la rangul de
dogmă politică.
Acesta a modelat decisiv destinul Franţei pentru următorii 18 ani.
A acordat o mare valoare tratativelor, pe care le interpreta a fi un ansamblu continuu de linii
de gândire şi de acţiuni. Menţionând înscrierile sale că lucrul cel mai important în politică
reprezenta purtarea neîntreruptă de tratative, pe faţă sau pe ascuns, pretutindeni, cu sau fără
rezultat.
Astfel el devine întemeietorul unui nou tip de diplomaţie, care primeşte sensul de încheiere al
tratativelor dar şi de mijloace de informare. Despre tot ce se petrecea în lumea largă.
A scris o sumedenie de memorii şi cărţi despre politică şi diplomaţie.
Concluzii
Datorită politicii promovate, pe care puţini o înţelegeau, şi-a făcut mulţi duşmani în cadrul
curţii regale, ceea ce a dus la câteva încercări de asasinat. Dar datorită faptului că avea o mare
reţea de spionaj, comploturile au fost deconspirate, cei responsabili fiind ori executaţi ori
trimişi în exil.
Cardinalul a fost admirat de mulţi istorici pentru inteligenţa de care a dat dovadă. Iar modelul
său a fost preluat de mulţi alţi oameni politici ai vremii şi până în prezent. În timpul cât a
condus ţara din funcţia de prim-ministru, Franţa a devenit liderul continentului.
Ceea ce a reuşit Richelieu, în primul rând, este o evaluare precisă a intereselor statului sau pe
termen mediu şi lung şi reţeta practică a tacticilor necesare, a paşilor necesari în vederea
promovării şi realizării acestor interese. 
Cu sănătatea şubredă şi simţind că nu mai avea mult de trăit, în 1642 îl numeşte succesor pe
cardinalul Mazarin, cel mai de încredere om al său. Pe 4 decembrie 1642 cardinalul Richelieu
moare şi este înmormântat la biserica din Sorbona.

Cancelarul Matternich
Viata timpurie
 Klemens Wenzel Napomuk Lothar von Metternich-Winneburg s-a născut la Koblenz
în Germania, la data de 15 mai 1773.
 Acesta face parte din marea aristocratie imperială, născut fiind în familia conților
renani von Metternich-Winneberg, tatăl său fiind Franz Georg Joseph Karl
Matternich-Winneburg-Beilstein(ministru de stat al electorului de Trier).
Anii Formarii
 Matternich își începe studiile univeristare la Strasbourg, cu filozofia iluministă.
 Își continuă studiile la Mainz unde urmeză cursurile istoricului Nicolaus Vogt adept al
teoriei echilibrului între state.
 În anul 1794 se căsătorește cu prințesa Eleonora von Kaunitz, (unica nepoată a
vestitului cancelar al împărătesei Maria Tereza).
 Matternich și-a desfășurat activitatea politică sub egida a doi împărați, și anume:
Francisc I (1792- 1836) și Ferdinand al IV-lea (1836-1848).
Ascensiunea la putere
  La început, Matternich ocupă funcția de de functionar la ambasada austriaca in
Olanda.
 În 1803 este numit ambasador la Berlin.
 În 1806 este numit ambasador la Paris.
 În octombrie 1809, este numit ministru de Externe.
 Tot în această perioadă , împăratul Francisc I l-a numit pe Matternich ministru de stat
și apoi cancelar al Austriei .
 Metternich va încerca închegarea unui lanț de alianțe contra Frantei, alianțe menite să
scoată Austria din stadiul de putere de rangul doi.

 La data de 11 august 1813 (după expirarea armistițiului) Austria declară război

Franței. Austria ieșind vitorioasă din acest război .
 Matternich a fost unul dintre cei mai importanți diplomați ai Cogresului de a Viena (1
noimbrie 1814 ).
 Obiectivele politice promovate de Matternich din 1815 au fost mentinerea statu-quo-
ului european.
 În 1815 a contribuit la formarea Sfintei Alianțe (coaliție politiă de orientare
conservatoare constituită în 1815 din care faceau parte Prusia, Rusia și Austria)
 În 1820 încep numeroase revolte în Spania, Franța, Germania, Marea Britanie și în
Italia. Astfel că anul 1820 apărea pentru Matternich ca anul veștilor dezastuoase.
 În noiembrie- decembrie 1820 are loc Congresul de la Troppau și mai apoi în 1821,
convorbirile continuă în cadrul Congresului de la Laibach.
 În octombrie 1822 are loc Congresul de la Verona.
Prabusirea sistemului
 Sistemul lui Matternich s-a prăbușit rapid datorită izolării Austriei de către Marile
Puterii.
 Anglia, Rusia și Franța au format o coaliție împortiva politicii lui Matternich, întreaga
Europa fiind preocupată de problema greciei.
 Prin revoluția din 1830, Franța a dat lovitura de grație sistemului lui Matternich.
 Regimul lui Matternich s-a prelungit până în 1848 în interiorul Austriei, prin opresiune
și teroare.
 Însă acesta nu a rezistat foarte mult deoarce în timpul Revoluției din 1848, nimeni nu a
mai dorit un astfel de sistem. Iar Matternich a fost nevoit să demisioneze din funcția
de cancelar, pe care o ocupa de ani buni, în martie 1848, și să fugă în Anglia (deghizat
în spălătoreasă.)
 Până în anul morții, 1859, el nu va mai juca însă nici un rol important în politica
europeană.
Ideile politice promovate
  Ideile lui Matternich susținute la Congresul de la Viena au dus la cea mai lungă
perioadă de pace în Europa. Vreme de 40 de ani nu a avut loc nici măcar un război
între Marile Puteri. Această idee avea la bază echilibrul puterilor.
 Matternich a adus termenul de statu-quo.
 Acesta a dus o politică de evitare a crizelor .
 Datorită abilității extraordinare de diplomat, Matternich a reușit să traducă adevăruri
diplomatice comune în principii operaționale de politică externă.
Concluzii
 Datorită faptului că a crescut în vremea Revoluției Franceze din 1789, Mattenich
ducea o politică antirevoluționară.
 În concluzie se poate spune că politica lui Matternich a fost o politică a timpului
pierdut deoarece acesta a încercat să oprească mersul firesc al lucrurilor, și anume cel
al evoluției societății.

Gheorge I Brateanu
Gheorghe I. Brătianu s-a născut la 3 februarie 1898, la Ruginoasa, judeţul Iaşi.Era nepotul
lui I. C. Brătianu şi fiul lui Ionel I. C. Brătianu – două dintre personalităţile reprezentative al
vieţii politice ale României moderne. Primul a fost prim-ministru al ţării în timpul războiului
din 1877-1878, care a dus la cucerirea Independenţei de Stat a României. Al doilea a fost
prim-ministru în timpul Războiului pentru Întregirea Neamului.
Absolvent,în 1916, al Liceului Naţional din Iaşi (fosta Academie Mihăileană), se înscrie în
1917 la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi, pe care o absolvă în 1920.
În 1921 se înscrie la cursurile de la Universitatea Sorbona, precum şi la Ecole Practique des
Hautes Etudes şi Ecole des Chartes.

Copilăria şi adolescenţa şi-a petrecut-o alături de mama sa, la Ruginoasa şi la proprietatea

din Iaşi a mamei sale, Casa Pogor. În anul 1916 şi-a dat bacalaureatul la Iaşi, iar în vara
aceluiaşi an îl vizitează pentru prima oară pe istoricul Nicolae Iorga, la Vălenii de Munte.
Nicolae Iorga a fost cel care i-a publicat primul studiu, în "Revista istorică".
După intrarea României în război, la 15 august 1916, Gheorghe I. Brătianu, în vârstă de 18
ani, se înrolează voluntar, fiind încorporat la Regimentul 2 Artilerie. În perioada 10
octombrie 1916 - 31 martie 1917 a urmat cursurile şcolii de ofiţeri de rezervă de artilerie, la
Iaşi, iar la 1 iunie 1917 este avansat la gradul de sublocotenent.
În vara anului 1917, participând la luptele grele de la Cireşoaia, a fost rănit, iar după
însănătoşire a ajuns din nou pe front, în Bucovina. Experienţa de pe front şi-a expus-o în
cartea "File rupte din cartea războiului".
După demobilizarea sa din armată, în anul 1918, Gheorghe I. Brătianu a urmat calea firească
a studiilor pentru a deveni şi a se afirma ca savant istoric.
 A luat licenţa în drept la Universitatea din Iaşi (1919), licenţa în litere la Sorbona, Franţa
(1921), a devenit doctor în filosofie la Universitatea din Cernăuţi (1923) şi doctor în litere
(istorie medievală), tot la Sorbona, în Franţa, în anul 1929.
În anul 1924 a fost numit profesor titular la Catedra de istorie medievală la Facultatea de
Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi. A activat în această funcţie până în anul 1940, când
a fost transferat la Universitatea din Bucureşti, în locul lui Nicolae Iorga, pensionat la limită
de vârstă, anul următor fiind numit decan al Facultăţii de Litere.
Din anul 1928 a devenit membru corespondent al Academiei Române, la propunerea
istoricului Nicolae Iorga.
În această perioadă, Gheorghe I. Brătianu a fost membru şi al altor societăţi şi organisme
ştiinţifice, lumea ştiinţifică românească şi internaţională recunoscându-l ca pe un savant
medievist de primă talie.
Deşi părinţii săi s-au despărţit la scurt timp după căsătorie, chiar înaintea naşterii sale, Ionel
Brătianu l-a recunoscut ca fiu legitim şi a avut grijă să supravegheze formarea intelectuală a
tânărului Gheorghe. În timp ce tatăl său domina cu autoritate viaţa politică din România, el
aderă la ideologia politică a Partidului Naţional Liberal, însă se va implica activ pe scena
politică abia după decesul nefericit al bătrânului Brătianu (1926). Anul următor devine
deputat în Reprezentanţa Naţională, fotoliu pe care îl va păstra neîntrerupt până la dizolvarea
din 1940.
Treptat, Gheorghe Brătianu devine o voce activă în cadrul PNL, în special în rândul tinerei
generaţii, însă problema restauraţiei carliste va genera apariţia clivajului la nivelul elitei
partidului. Spre deosebire de majoritatea liderilor, în frunte cu Vintilă Brătianu, unchiul său,
şi I. G. Duca, Gheorghe Brătianu a sprijinit reîntoarcerea în ţară a principelui Carol şi
proclamarea acestuia ca suveran.
În timpul discuţiilor din noaptea de 7 iunie, la numai o zi după sosirea inopinată la Bucureşti a
lui Carol, Brătianu l-a asigurat de sprijinul său total pentru anularea actelor de la 4 ianuarie
1926. Obţinând sprijinul tuturor partidelor, cu excepţia PNL, Carol a fost proclamat rege al
României la 8 iunie 1930.
Ca urmare a atitudinii sale, Gheorghe Brătianu a fost exclus din partid. Cu toate acestea,
tânărul istoric a reuşit să strângă în jurul său o serie de personalităţi marcante ale culturii
române precum Ştefan Ciobanu, C. C. Giurescu,Panaitescu, Simion Mehedinţi, Arthur
Văitoianu, Mihai Antonescu, iar la 15 iunie a anunţat înfiinţarea propriei formaţiuni politice
pe care a denumit-o tot Partidul Naţional Liberal. Fără o influenţă electorală notabilă, PNL-
Bratianu a sprijinit în primii ani politica lui Carol al II-lea, însă pe măsură ce acesta îşi
accentua lupta împotriva partidismului şi parlamentarismului, regimul său căpătând nuanţe
autoritare, Brătianu a început să se distanţeze de atitudinile politice ale monarhului.
În alegerile din decembrie 1937 a semnat pactul de neagresiune electorală cu PNŢ şi Garda
de Fier împotriva guvernului condus de Gheorghe Tătărescu, prim-ministru PNL însă fără
sprijinul bătrânilor din partid în frunte cu Dinu Brătianu.
După ce nici un partid nu reuşeşte să obţină cel puţin 40% din voturi pentru a obţine prima
majoritară şi a avea majoritate în Cameră astfel încât să susţină un guvern, Carol a chemat la
guvernare partidul clasat pe locul patru, deschizând calea spre instaurarea dictaturii regale.
În perioada interbelică s-a manifestat ca adept al statu-quo-ului de după Primul Război
Mondial şi a atras atenţia asupra păstrării alianţelor României, considerând Rusia sovietică un
adversar şi un pericol pentru ţară.
Ca urmare a modificării raportului de influenţă în Europa din anii 1935-1936, Gheorghe I.
Brătianu a sesizat scăderea influenţei Angliei şi a Franţei, deci un pericol pentru garanţia
păstrării graniţelor României, obţinute după încheierea Primului Război Mondial. Folosind
deplasările în scop ştiinţific în Germania şi în scop politic, a fost primit de Adolf Hitler la 16
noiembrie 1936, căruia a încercat să îi explice pericolul revizionismului maghiar, încurajat de
Mussolini, dar nu a obţinut nici un rezultat.
În vara anului 1940, deşi nu a participat la şedinţele Consiliilor de Coroană care au decis
soarta României, s-a declarat adeptul rezistenţei armate.
La data începerii operaţiunilor militare ale României în cel de-al Doilea Război Mondial,
la 22 iunie 1941, Gheorghe I. Brătianu a fost mobilizat în cadrul Diviziei 7 infanterie, cu
gradul de căpitan de rezervă, până la data de 12 iulie 1941. După această dată a fost ataşat
Comandamentului Corpului de Cavalerie, ca translator de limbă germană, până la
demobilizarea sa, la 30 noiembrie 1941.
În martie 1942 obţine gradul de maior, cu care este mobilizat din nou, la Corpul de
Cavalerie, între 16 iulie-24 septembrie 1942, cu care participă la luptele din Crimeea.

În primăvara anului 1945 a revenit de pe front la Şcoala Superioară de Război, unde a ţinut

patru prelegeri, rezumate ulterior sub titlul "Formule de organizare a păcii în istoria
universală", dar numai prelegerea cu numărul 1 este cunoscută în prezent.
După 23 august 1944 a fost considerat de comuniştii din România ca fiind adversar al
acestora şi atacat în presa de stânga ce servea interesele Partidului Comunist din România. În
anul 1947 autorităţile comuniste i-au fixat domiciliu obligatoriu pe strada Biserica Popa
Chiţu, în Bucureşti, interzicându-i şi contactele cu lumea din afara ţării.
Totodată, a fost suspendat şi din postul de la Universitate şi de la Institutul de Istorie
Universală "N. Iorga", iar la 9 iunie 1948, prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale,
i-a fost retrasă calitatea de membru al Academiei Române, alături de alte 97 personalităţi
ştiinţifice şi culturale româneşti.
Deşi a fost sfătuit încă din 1947 de către prieteni să se refugieze înafara ţării, Gheorghe I.
Brătianu a refuzat şi a continuat activitatea sa ştiinţifică pe durata anilor de domiciliu forţat
(1947-1950), redactând patru mari lucrări: 
 "Sfatul domnesc şi adunarea stărilor în Principatele Române",
  "Formules d'organisation de la paix dans l'histoire universelle", 
 "În jurul întemeierii statelor româneşti" 
 şi capodopera sa, "La mer Noire. Des origines a la conquete otomane".
În noaptea de 7 spre 8 mai 1950, la 52 de ani, istoricul a fost arestat de comunişti şi dus la
puşcăria de la Sighet. Nu a avut parte de proces sau condamnare. A zăcut în închisoarea
comunistă până în 1953 şi a sfârşit în condiţii misterioase. Comuniştii au susţinut că s-a
sinucis cu un laţ făcut dintr-un cearceaf şi a fost găsit mort în celulă. Colegii de detenţie au
suspectat faptul că istoricul a fost bătut de un gardian şi că moartea ar fi fost provocată de
loviturile acestuia.  Elena Brătianu, soţia istoricului, fugită în exil la Paris, a demarat o
anchetă pentru a afla cauza reală a morţii. Mărturiile supravieţuitorilor de la închisoarea din
Sighet despre Gheorghe I. Brătianu au fost adunate într-un dosar. Misterul morţii nu a fost
însă desluşit. Majoritatea celor chestionaţi au declarat că în celula istoricului s-ar fi găsit o
cămaşă pătată de sânge.
Comuniştii i-au propus un pact  
După mărturia cardinalului Alexandru Todea, coleg de detenţie, lui Brătianu care era grav
bolnav, comuniştii i-ar fi promis tratament, în schimbul retragerii afirmaţiilor prin care
istoricul susţinea că Basarabia şi Bucovina sunt pământ românesc.  
Refuzul de a face pace cu comuniştii, i-ar fi atras istoricului moartea. A fost lăsat să zacă
bolnav, fără tratament, până când a murit.  
  O altă mărturie a fost lăsată de profesorul  Constantin C. Giurescu, închis şi el la Siget:
Gheorghe Brătianu s-a sinucis, tăindu-şi venele gâtului“, a mărturisit Giurescu.
Trupul istoricului a fost îngropat iniţial în cimitirul de la Sighet. La aproape două decenii de la
misterioasa moarte, în 1971, familia a fost autorizată să-l reînhumeze în cavoul Brătienilor din
judeţul Argeş.

Gheorghi Vasilievici Cicerin

1872-1936
Gheorghi Vasilievici Cicerin a fost un remarcabil diplomat al Uniunii Sovietice şi unul dintre
intelectualii cu o cultură vastă în diferite domenii. Acestuia i-a revenit imensa responsabilitate
de a conduce aparatul de politică externă al statului sovietic între anii 1918-1930, jucând un
rol important pe scena relaţiilor internaţionale din acel timp.
 Una dintre cele mai de seamă şi mai vechi case aristocratice ale Rusiei a fost cea a
Cicerinilor. Aceştia au fost voievozi, stolnici clerici sau diplomatici.
 Nikolai Vasilievici Cicerin, bunicul viitorului comisar al afacerilor externe, a fost
considerat unul dintre cei mai culţi oameni ai Rusiei acelei perioade.
 Tatăl lui Gheorghi V. Cicerin, Vasili Nikolaevici Cicerin, după absolvirea
Universităţii din Moscova, a activat în diplomaţie, reprezentând interesele ruseşti pe
lângă curţile princiare germane. După întoarcerea sa în ţară, acesta a început să lucreze
în Ministerul Afacerilor Externe şi s-a numărat printre cei mai apropiaţi colaboratori ai
căpeteniei diplomatice ţariste, A. M. Gorceakov. În 1862, Vasili N. Cicerin a fost
numit consiler la Ambasada rusă din Paris. După 7 ani petrecuţi acolo, acesta a
renunţat la cariera diplomatică şi s-a stabilit pe moşia familiei, în satul Pokrovk.
 Viitorul mare diplomat, Gheorghi V. Cicerin, s-a născut pe data de 12 noiembrie 1872,
în satul Karaul. Acesta, alături de fratele său, Nikolai, şi sora sa, Sofia, au primit o
educaţie aleasă din partea părinţilor. Mama acestora, Georgina Egorovna, era o femeie
cultă, cu un simţ estetic dezvoltat şi le-a transmis copiilor pasiunea sa pentru artă.
 Încă de la o vârstă fragedă Gheorghi a fost pasionat de lectură. Acesta a citit multe
cărţi istorice şi documente diplomatice care se păstrau la domiciliile Cicerinilor.
 Întrucât Cicerinii puneau accent pe cultura copiilor, aceştia au studiat limbi străine, dar
şi teorie muzicală. Gheorghi Cicerin vorbea şi scria în câteva limbi străine şi totodată
era un bun cunoscător al teoriei muzicale, armoniei, orchestraţiei, un extraordinar
flautist şi pianist.
  După decesul tatălui său, în 1882, mentorul lui Gheorghi a devenit unchiul său, Boris
Nikolaevici Cicerin, profesor universitar de filosofie.
 Şcoala gimnazială a făcut-o la Tambov.
 În 1886, familia Cicerin s-a mutat în Petersburg, oraş care a deschis „ un nou capito al
existenţei” lui Gheorghi.
 În timpul liceului, acesta lectura operele iluminiştilor francezi, lucrările autorilor din
antichitatea greco-romanilor, capodoperele literaturii ruseşti. De asemenea, compunea
poezii filosofice şi cunoştea la perfecţie limba latină.
 În 1891, Cicerin a devenit student al facultăţii de istorie-filosofie din Petersburg. În
această perioadă, a învăţat numeroase limbi, studia Antichitatea, aprofunda literatura
orientală şi analiza cursurile ţinute de jurişti şi economişti. Totodată, în anii de
studenţie a început să îşi puna întrebari legate de viitorul Rusiei, dar şi asupra sensului
existenţei individuale raportate la destinul ţării.

Activitatea sa
 Din ianuarie 1898, până în 1904, Cicerin a lucrat în arhiva centrală a Ministerului
Afacerilor Externe. În acest interval de timp, a studiat o multitudine de documente
secrete ale diplomaţiei imperiale, fapt care îşi va lăsa amprenta asupra viitorului său.
În 1902, acesta a realizat alături de şeful său (Pavlov-Silvanski), cunoscut istoric, o
monografie impresionantă consacrată Ministerului Afacerilor Externe, cu ocazia
centenarului acestei instituţii.
 La vârsta de 32 de ani, acesta şi-a întrerupt activitatea diplomatică înspre care se
îndreptase iniţial şi, animat de idealuri socialiste, s-a dedicat acestora, considerându-le
„sursa fundamentală a renaşterii în Rusia”.
Anii emigraţiei
 În următorii ani, Cicerin a purtat o viaţă de emigrant revoluţionar, ajungând în
principalele metropole ale Europei. Primii ani şi i-a petrecut în Germania, unde a avut
ocazia să studieze literatură marxistă,a colaborat cu organele de presă social-
democratice şi a menţinut legătura cu revoluţionarii ruşi.
 În 1905, a intrat în organizaţia berlineză a P.M.S.D.R. Un an mai târziu, când s-a
format la Berlin un birou de informaţie cu ţelul de a ţine la curent presa social-
democratică europeană asupra evenimentelor din Rusia, Cicerin a intrat în componenţa
acestuia din partea P.M.S.D.R.
 După Congresul al IV-lea al P.M.S.D.R. din 1906, s-a înfiinţat Biroul central din
străinătate, al cărui secretar a fost ales Gheorghi Cicerin. Acesta a pregătit cel
de-al V-lea Congres al P.M.S.D.R. de la Londra. După ce a revenit din Londra,
autorităţile germane l-au arestat, judecându-l pentru folosirea unui paşaport fals,
fapt pentru care a fost expulzat.
 Cicerin a părăsit Germania şi s-a stabilit Paris, unde, de asemenea, a luat
legătura cu cercurile emigraţiei politice ruseşti şi s-a integrat activ în Partidul
Socialist Francez. Până la începerea Primului Război Mondial, Cicerin s-a
consacrat formării tinerilor socialişti. Când au început ostilităţile la frontiera
 franco-germană, acesta a stat o scurtă perioadă la Bruxelles,urmând ca apoi să se
instaleze în Londra.
 În aproximativ 4 ani petrecuţi în Londra, Cicerin a fost „membru al grupării
locale a P.M.S.D.R., membru al Partidului Socialist britanic, secretar al câtorva
organizaţii din emigraţie şi mesager şi interlocutor permanent din partea
emigraţiei ruse în relaţiile cu Parlamentul britanic”.
 Din 1915, Cicerin a luat măsuri în Comitetul pentru a ajuta deţinuţii şi deportaţii
politici ruşi, fiind ales secretar al acestuia. Totodată, el a luptat împotriva
constrângerilor Guvernului englez pe care le-a exeritat asupra emigranţilor
politici ruşi, încerând să-i înroleze pe aceştia în armatele aliate.
 Dându-şi adeziunea la aripa stângă a social democraţiei engleze, era situat în fruntea
curentului internaţionalist, sprijinind totodată şi orientările pacifiste.
 În februarie 1917, revoluţia burghezo-democratică din Rusia, a îndepărtat dinastia
Romanovilor şi a introdus un regim republican. După acest eveniment istoric, puterile
aliate au afirmat că Antanta devenise o coaliţie „eliberată de stigmatul ruşinii”.
 În 1917, Cicerin a „întreprins acţiuni curajoase şi pline de energie în rândurilor
proletarilor englezi împotriva războiului şi pentru o pace democratică”, fiind ocupat
totodată şi cu organizarea trimiterii emigranţilor ruşi spre patrie. Aceste activităţi au
alertat autorităţile
 britanice, iar pe reprezentanţii de la Londra ai guvernului
provizoriu Kerenski, în postura de a solicita luarea unor măsuri severe împotriva lui
Cicerin.
 Cererile emigranţilor erau sprijinite de Cicerin şi nu au fost refuzate, însă, dorinţele lui
Nabokov erau îndreptate spre solicitările celor care susţineau ideea menţinerii Rusiei
în război. Când Cicerin a cerut sprijinul presei, arătând practicile discriminatorii
utilizate de Nabokov, autorităţile engleze l-au acuzat pe Gheorghi Vasilievici de
amestec în problemele interne ale Regatului Unit, şi în 1917, îl aruncară în temniţa
Brixon cu o acuzaţie în plus: activitate antialiată.
 Comisariatul poporului pentru afacerile externe a trimis guvernului englez o notă prin
care era solicitată eliberarea acestuia, precum şi a altor revoluţionari ruşi. Guvernul
Lloyd George a fost nevoit sa se întrunească la o sedinţă specială unde s-a hotărât
eliberarea lui Cicerin.
Activitatea sa în Guvern
 Pe data de 9 ianuarie 1918, Cicerin a revenit la Petrograd, iar pe 21 ianuarie a aderat la
partidul bolşevic, iar la propunerea lui Lenin, a fost numit prim-locţiitor al comisarului
poporului pentru afacerile externe. Pe data de 30 mai, Troţki i-a predat lui Cicerin
conducerea deplină a comisariatului.
 Acesta se afla în situaţia de a soluţiona o triplă ecuaţie:
1. semnarea unui tratat de pace cu Germania şi aliaţii ei
2.organizarea pe baze ştiinţifice a aparatului diplomatic al Rusiei
3.elaborarea unor constante de politică externă a statului sovietic.
  Decretul păcii, prin care guvernul muncitorilor şi ţăranilor s-a adresat guvernelor şi
popoarelor tuturor ţărilor beligerante, a fost văzut ca un document diplomatic
inegalabil. În acest document s-a propus „începerea imediată a negocierilor pentru
încheierea unei păci într-adevăr democratice, fără anexiuni şi despăgubiri”.
 Factori precum:
-epuizarea resurselor materiale ale Germaniei şi aliaţilor,
-speranţa ca prin încheierea păcii separate cu Rusia să se descătuşeze de lupta pe două
fronturi
-starea de spirit a populaţiei istovite şi a armatei, au determinat deschiderea negocierilor cu
Rusia sovietică.
 În noimebrie 1917, guvernul sovietic a întreprins demersuri pe lângă puterile Antantei
în vederea încheierii unei păci generale, însă fără succes.
 Pe data de 24 februarie, s-a hotărât plecarea lui Cicerin , alături de alţi membrii ai
delegaţiei, înspre Brest Litovsk.Conferinţa de pace s-a deschis pe 1 martie 1918, iar
condiţiile Germaniei erau următoarele: confiscarea unui teritoriu cu o suprafaţă mare
locuit de un sfert din populaţia ţării, care reprezenta o treime din producţia de grâu şi
în care se găseau resurse considerabile de fier şi cărbune.
 Pe data de 3 martie 1918, a avut loc procedura semnării tratatului.
 Cicerin a participat şi la elaborarea acordurilor suplimentare ruso-germane semnate la
Berlin, pe 27 august 1918.
 Pe 9 noiembrie, Germania a rupt relaţiile cu Rusia Sovietică, în speranţa că un
asemenea gest va fi apreciat de Antanta.
 Capitularea Germaniei a pus capăt divizării limii capitaliste în două coaliţii
beligerante, Rusia fiind pusă faţă în faţă cu puterile Antantei.
 Contactele din 1918 a lui Cicerin cu şeful Misiunii americane a Crucii Roşii din
Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă, colonelul Robins, au făcut să fie
posibile întrevederile şi negocierile sovieto-americane. ( Ideea unui program de comerţ
între cele două state care nu a primit răspuns. Scrisoarea amplă scrisă de Cicerin
preşedintelui Wilson prin care era criticată ambiguitatea politicii sale externe faţă de
Europa.)
 Partidul Comunist i-a încredinţat lui Cicerin misiunea de a pregăti şi încheia tratativele
de pace cu ţările vecine. Astfel, pe 2 februarie 1920, s-a semnat tratatul de pace cu
Estonia. Prin intermediul acestuia, s-au multiplicat căile de acces înspre vest,
semnându-se tratate de pace şi cu:
- Lituania(12 iulie)
- Letonia (11 august)
- Finlanda (14 octombrie).
De asemenea, s-a semnat şi un armistiţiu cu polonezii de la Riga.
  Anul 1921 a fost un an al acordurilor comerciale cu marile puteri. Datorită schimbului
de note dintre Cicerin şi ministrul de externe englez, s-a ajuns la o înţelegere în ceea
ce privea desfăşurarea tratativelor economice.
 Totodată, Cicerin şi-a pus mari speranţe în realizarea unor acorduri, întrucât el ar fi
oferit lumii imaginea unei politici sovietice de refacere economică paşnică pe baze
socialiste, a posibilităţilor unui gen de relaţii constructive între Rusia sovietică şi
celelalte state.
 Aşadar au loc o serie de acorduri:
-16 martie 1921 -primul acord comercial între Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă
şi Anglia.
-18 martie 1921 - tratatul de pace final cu Polonia (semnat la Riga).
-6 mai 1921 - acord economic cu Germania.
-2 septembrie 1921– acord economic cu Norvegia.
-7 septembrie 1921–acord economic cu Austria
-decembrie 1921 - acord economic cu Italia, Danemarca, Cehoslovacia.
 Diplomaţia sovietică s-a orientat şi spre Orient, astfel că în acelaşi an, s-au semnat
importante documente precum:
-tratatul sovieto-persan (26 februarie)
-tratatul sovieto-turc (16 martie)
-tratatul sovieto-afgan (28 martie)
Acestea au fost primele documente de acest fel din istoria relaţiilor internaţionale, finalizate
pe bază de egalitate dintre o putere mare şi statele Orientului.
 Cicerin a jucat un rol important şi în cadrul conferinţelor de la:
-Genova
-Rapallo
-Lausanne.
El a fost cel care a condus delegaţia sovietică.
 În urma Primului Război Mondial, statele vest-europene nu reuşiseră refacerea
potenţialului economic, astfel că s-a convocat o conferinţă economică, la care au fost
invitate toate statele europene, inclusiv Rusia sovietică. Conferinţa de la Genova din
1922, era primul internaţional important la care a participat statul sovietic, iar invitarea
ei a semnificat recunoaşterea Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse.
 Pe data de 16 aprilie, s-a semnat la Rapallo un tratat sovieto-german. Părţile, egale în
drepturi, renunţau reciproc la toate pretenţiile de stat şi particulare, se stabileau relaţii
diplomatice şi ambele state îşi acordau unul altuia, clauza naţiunii celei mai favorizate.
Totodată, prin acest tratat se anulase cel de la Brest-Litovsk.
 Conferinţa de la Lausanne a fost convocată de Anglia, Franţa şi Italia pentru
analizarea problemelor Orientului Apropiat, inclusiv problema strâmtorilor Mării
 Negre, dorindu-se izolarea Turciei kemaliste. Participarea statului sovietic era
limitată, acesta fiind prezent doar să discute problema strâmtorilor.
Ultimii ani
 În ultimii ani, maladia de care suferea Cicerin se agravase brusc.Deşi a petrecut timpul
prin diferite sanatorii, acesta a muncit în continuare, menţinând o legatură strânsă cu
Moscova. Acesta a dus şi tratative cu reprezentanţii Iranului şi a încheiat la 1
octombrie 1927 tratatul sovieto-iranian de garanţie şi neutralitate.
 Pe la mijlocul anului 1928, ca urmare a maladiei cronice de care suferea şi în urma
unei infecţii interne, Cicerin s-a îmbolnăvit de polinevrită.
 Odată întors la Moscova la începutul anului 1930, a cerut să fie eliberat, din motive de
boală din funcţia de comisar al poporului pentru afacerile externe. Cererea i-a fost
acceptată la 21 iulie 1930.
 Cicerin s-a refugiat în singurătate, iar pe data de 7 iulie 1936, a decedat.
Ideile politice
 Gheorghi Vasilievici Cicerin a fost „arhitectul” politicii externe al Uniunii Sovietice în
primele decenii ale secolului XX. Ideile principale în jurul cărora au gravitat acţiunile
sale poltice, au fost: scoaterea statului sovietic din izolare, recunoaşterea acestui
Uniunii Sovietice drept mare putere şi asigurarea securităţii acesteia.
 Încă din primul an al ocupării funcţiei de ministru de externe, acesta urmărea
„semnarea unui tratat de pace cu Germania şi aliaţii ei, organizarea pe baze ştiinţifice a
aparatului diplomatic al Rusiei şi elaborarea unor constante de politică externă a
statului sovietic”. Toate aceste obiective au fost atinse în linii mari de către Cicerin.
 Acesta considera că diplomaţia statului sovietic nu-şi consolidase activitatea pe
proiecte subiective, „sarcina sa principală nu o vedea în combinaţiile zilei de astăzi, ci
în construirea politicii sale pe începuturile fundamentale ale procesului istoric”.
 De asemnea, Cicerin afirma că: „politica noastră este, ca şi mai înainte, o poltică de
pace, şi aceasta o ştiu toţi. Dorim un singur lucru. Dorim să nu fim împiedicaţi să ne
dezvoltăm aşa cum e vrerea noastră, să construim în pace orânduirea noastră nouă,
socialistă. Noi nu aducem în vârful baionetei nici orânduirea noastră şi nici autoritatea
noastră... Politica noastră e o politică de pace, dar ea nu e o politică de capitulare.”
Concluzie
 Gheorghi Cicerin a fost unul dintre cei mai mari diplomaţi ai secolului XX. Acesta
avea „deprinderile caracteristice unui funcţionar de stat, avea capacitatea de a utiliza
terminologii de cancelarie , cunoştea istoria relaţiilor internaţionale, a diplomaţiei ruse,
folosea normele de drept internaţional şi percepea interesele propriului stat”, luptând
pentru acestea. Datorită acestor calităţi, Cicerin a fost capabil sa exceleze in plan
politic, scoţând statul din izolare prin intermediul numeroaselor tratate favorabile
statului sovietic.
 Totodată, publicistica ciceriană a jucat un rol important asupra domeniilor relaţiilor
internaţionale. Aceasta s-a remarcat prin selectarea celor mai acute subiecte ale vieţii
internaţionale cu care era contemporan, pe care le-a analizat cu multă seriozitate şi
 profunzime, şi cărora le-a găsit soluţii şi concluzii neconvenţionale acelui timp(„Patru
congrese”, „Rusia şi popoarele asiatice”).

Karl Ernst Haushofer

( 1869 – 1946 )
Viața timpurie
 Karl Haushofer a fost un general german, geograf și om politic.
 S-a născut la data de 27 august 1869, la Munchen și face parte dintr-o veche familie
aristocrată bavareză ( Max Haushofer și Adele Haushofer), cu un însemnat
background cultural-științific (tatăl său, Max Haushofer a fost profesor universitar la
Universitatea Tehnică din Munchen ).
 În 1896 s-a căsătorit cu Martha Mayer – Doss (1877 – 1946). Aceștia au avut doi fii :
Albrecht Haushofer și Heinz Haushofer.
 Acesta a studiat la liceul din Munchen. După terminarea acestuia s-a gandit la o
carieră academică, însă a ales calea armatei.
 Astfel că, Karl Haushofer va urma o stălucită carieră militară, intrând în armata din
Bavaria, în 1889.
Anii formării
 Un moment important al acestei cariere va fi desemnarea sa ca atașat militar în
Japonia ( 1908 – 1910 ) .
 Atât în călătoria sa maritimă, înspre arhipelagul Nipon, cât și pe drumul terestru de
întoarcere, prin Siberia, în anul 1910, Haushofer a fost fascinat de importanța
strategică a spațiilor, respectiv a unor locații geografice. În 1912 și-a susținut teza de
doctorat, publicată ulterior sub titlul Dai Nihon (Marea Japonie), lucrare în care,
exemplificând prin cazul arhipelagului Nipon, și-a argumentat teza conform căreia,
locația geografică și caracteristicile teritoriale influențează destinul statelor.
 Geograf ca formație, ofițer de carieră, primul professor de Geopolitică la Universitatea
din Munchen, unde va creea o adevărată școală în domeniu, cu reprezentanți precum
Otto Maull, Erich Obst, Richard Hennig, Albrecht Haushofer.
 Astfel că , în 1924 s-a produs autonomizarea geopoliticii ca disciplină, odată cu
înființarea în cadrul Universității de Munchen, a Institutului de Geopolitică și
publicarea regulată, între 1924-1945, a periodicului acestuia, "Zeitschrift für
Geopolitik" (Jurnal de Geopolitică).
 După instaurarea regimului nazist, studiile de geopolitică cunosc o largă răspândire,
iar Karl Haushofer devine președintele Asociației Cercetătorilor de Geopolitică de la
Univeristatea Heidelberg.
 Relațiile familiei Haushofer cu politica nazistă au fost sinuoase. Karl a stabilit
raporturi de prietenie cu Rudolph Hess. Astfel că după ce Adolf Hitler a devenit
cancelar, Karl Haushofer a fost numit profesor de geopolitică și decan al Facultății de
științe a Universității Munchen.
  În 1934 a fost numit președinte al Academiei Germane, iar în 1938 a devenit, cu
sprijinul lui Rudolph Hess, președintele Ausland Organization, instituție care se ocupa
de germanii ce locuiau dincolo de granițe.
Sfârșitul vieții
 În final va avea o soartă tristă: deși nu mai este văzut bine de către Hitler încă din
1937, datorită reticențelor sale privind politica germană în Est, iar după 1941, grație
fugii prietenului și protectorului său Rudolf Hess ( adjunctul lui Hitler) în Marea
Britanie, ba mai mult, unicul său fiu, Albrecht Haushofer, el însuși general și
geopolitician ca tatăl său, este executat datorită participării la faimosul „complot al
generalilor” ( din 20 iulie 1944 ), care viza uciderea Fuhrerului, iar el și soția sunt
trimiși în lagăr de concentrare ( întrucât soția era evreică), Karl Haushofer este trimis
în lagăr și de americani, unde se va sinucide, împreună cu soția ( 1946 ).

Otto Eduard Leopold von Bismarck 

Primii ani:
• Bismarck s-a născut în Schönhausen, moșia unei familii înstărite situată la vest
de Berlin în provincia prusacă Saxonia. Tatăl său, Karl Wilhelm Ferdinand von
Bismarck (n. 13 noiembrie 1771, Schönhausen - d. 22 noiembrie 1845), a fost un
iuncher, proprietar imobiliar și un fost ofițer în armata prusacă; mama sa, Wilhelmine
Luise Mencken (Potsdam, 24 Februarie 1789 - Berlin) era fiica unui oficial
guvernamental de rang înalt din Berlin și primise o educație superioară. A.J.P.
Taylor mai târziu a remarcat cu privire la importanța acestei duble moșteniri: „cu toate
că Bismarck semăna fizic cu tatăl său, și părea un latifundiar prusac la exterior - o
imagine care era deseori încurajată prin purtarea uniformei militare, chiar dacă nu avea
funcție de ofițer, era mai cosmopolit și mai bine educat decât ar fi fost normal pentru
cei din acest mediu”. El vorbea și scria fluent în engleză  și franceză  și rusă. În
tinerețe deseori scria citate din Shakespeare sau Byron în scrisorile către soția sa.
• Bismarck a urmat școlile secundare Friedrich-Wilhelm și Graues Kloster. Între
1832 și 1833 a studiat dreptul la Universitatea din Göttingen unde a fost membru al
Corpului Hannovera, apoi s-a înscris la Universitatea din Berlin (1833–1835).
• În timp ce era la Göttingen, Bismarck a devenit prieten pentru restul vieții cu un
student american, John Lothrop Motley, care l-a descris pe Bismarck drept Otto v.
Rabenmark în romanul său „Speranta lui Morton, sau memoriile unui provincial”
(1839). Motley a devenit diplomat și un istoric eminent.
• Deși Bismarck a sperat să devină diplomat, el a început formarea sa profesională ca
avocat în Aachen și Potsdam, dar a demisionat repede, când și-a pus cariera în pericol
prin plecarea în concediu neautorizat pentru a urma două fete din Anglia, Laura
Russell, nepoata ducelui de Cleveland, apoi Isabella Loraine-Smith, fiica unui preot
bogat. El nu a reușit să se căsătorească cu niciuna din ele. De asemenea, el a servit în
armată pentru un an ca ofițer în Landwehr (rezervă), apoi a revenit pentru a conduce
moșiile familiei la Schönhausen după moartea mamei sale.
• În jurul vârstei de treizeci de ani Bismarck a avut o prietenie intensă cu Marie von
Thadden, proaspăt-căsătorită cu un prieten de-al lui. Sub influența ei, el a devenit
un pietist luteran, iar mai târziu și-a dat seama că la patul de moarte al lui Marie (care
a murit mai apoi de febră tifoidă), s-a rugat pentru prima dată din copilărie.
 • Bismarck s-a căsătorit cu verișoara lui Marie, nobila Johanna von
Puttkamer (Viartlum, 11 aprilie 1824 - Varzin, 27 noiembrie 1894) la Alt-Kolziglow
pe 28 iulie 1847. Căsătoria lor lungă și fericită a dat naștere la trei copii, Herbert (n.
1849), Wilhelm (n. 1852) și Marie (n. 1847).
• Johanna a fost o femeie timidă, retrasă și profund religiosă - deși renumită pentru
limba ei ascuțită.
• În timp ce era în vacanță singur la Biarritz, în vara lui 1862 (înainte de a deveni prim-
ministru al Prusiei), Bismarck ar fi avut o legătură romantică cu Kathy Orlov, soția de
22 de ani a unui diplomat rus. Nu se cunoaște dacă a fost și o relație sexuală.
Bismarck și-a ținut soția sa informată cu privire la noua lui prietenă prin scrisori, și
ulterior Kathy a renunțat să mai vină în vacanță în anul următor, deoarece Bismarck
venea împreună cu soția și familia. Ei au continuat să-și scrie unul altuia până la
moartea prematură a lui Kathy, în 1874.
Începutul carierei politice:
• De la 28 la 35 de ani, iuncherul Bismarck devine mai sociabil. Primește invitați, își
vizitează vecinii, călătorește și citește. Dar păstrează spiritul de familie: tatăl său
moare în 1845, Otto se căsătorește 2 ani mai târziu, iar primul său copil se naște în
1849. Pământurile familiei au fost împărțite între fratele său și el, care se instalează la
Schönhausen. Puțin după căsătorie își începe cariera politică ca deputat în parlamentul
Prusiei. Curând viața parlamentară i se pare insuportabilă. Îl enervează ezitările regelui
Prusiei față de revoluția din 1848. Între 35 și 42 de ani se consacră diplomației, în care
intră pe poarta principală, autoritatea sa fiindu-i recunoscută de rege. Misiunea sa de
la Frankfurt, pe lângă Dietă, este o experiență decisivă, el optând pentru unificarea
Germaniei.

Șef al guvernului prusac

• După moartea lui William I, regent a devenit fratele său Wilhelm în anul 1861. Noul
monarh a fost adesea în conflict cu dieta prusacă care devenea din ce în ce mai
liberală. O criză care a apărut în 1862, atunci când dieta a refuzat să autorizeze o
propunere de finanțare pentru reorganizarea armatei,astfel miniștri regelui nu au putut
convinge legislatorii să treacă bugetul iar regele nu era dispus să facă unele concesii.
Wilhelm a fost astfel amenințat să abdice (deși fiul său s-a opus la abdicarea lui),
crezând că Bismarck a fost singurul politician capabil de manipularea crizei. Wilhelm
a fost ambivalent în privința desemnării unei persoane care a cerut controlul fără
restricții asupra afacerilor externe. Cu toate acestea în septembrie 1862, Camera
Deputaților a respins cu o majoritate covârșitoare bugetul propus. La 23 septembrie
1862,Wilhelm îl numește pe Bismarck prim ministru și ministru de externe.
Schimbarea lui Bismarck,a apărut într-un moment de neliniște atunci când relațiile
între Marile Puteri: Regatul Unit, Franța, Austria și Rusia, a fost distrusă de războiul
din Crimeea din 1854-1855 și războiul italian din 1859. În mijlocul acestei dezordini,
echilibrul european de putere a fost restructurat prin crearea Imperiului German ca
putere dominantă în Europa.
•  Acest lucru a fost realizat cu diplomația specifică lui Bismarck, prin reorganizarea
armatei și a strategiei militare. În ciuda neîncrederii inițiale a regelui și a prințului
moștenitor, precum și animozitatea din partea reginei Augusta, Bismarck a reușit într-
 un timp destul de scurt să dețină puterea asupra regelui. Bismarck a intenționat să
mențină supremația regală și să pună capăt impasului din buget în favoarea regelui,
chiar dacă el a trebuit să utilizeze mijloace extrajudiciare pentru a reuși acest lucru.
• El a susținut că, din moment ce Constituția nu prevede cazurile în care legislatorii nu
au reușit să aprobe un buget, acesta ar putea aplica numai bugetul anului precedent.
Astfel, pe baza bugetului din 1861, de colectarea taxelor a continuat timp de patru ani.
Conflictul lui Bismarck cu legislatorii a fost escaladat din ce în ce mai mult în
următorii ani. În urma convenției din 1863, Camera Deputaților a adoptat o rezoluție
care declară că nu mai poate să se împace cu Bismarck, iar ca răspuns, regele a
dizolvat Dieta, acuzând-o că a încercat să obțină controlul asupra ministerului într-un
mod necredincios. Bismarck a emis apoi un edict care a restricționat libertatea presei.
În ciuda criticilor, Bismarck a rămas un politician în mare măsură nepopular (puțină
lume știe despre el). Suporterii lui s-au descurcat prost la alegerile din octombrie 1863,
în care coaliția liberală al cărui primar a fost membru al Partidului Progress, a câștigat
peste două treimi din locurile în Cameră. Camera a făcut apeluri repetate la rege să
respingă aceste alegeri însă regele l-a susținut pentru că se temea că, dacă el l-ar fi
demis pe Bismarck, ar urma un prim ministru liberal.

Unificarea Germaniei
• Destinul i se pecetluiește acum: va fi ambasador în Rusia, apoi în Franța, unde se
familiarizează cu marile probleme politice europene. La 22 septembrie 1862, Wilhelm
I îl convoacă la Potsdam: regele nu și-a putut pune în aplicare proiectele militare și îi
arată lui Bismarck actul de abdicare pe care îl pregatise. Câteva zile mai târziu,
Bismarck, prim ministru intermediar, se adresa Landtagului: „De pe vremea tratatelor
de la Viena, frontierele noastre nu sunt favorabile conducerii sănătoase a statului. Nu
prin discursuri sau prin decizii ale majorității vor fi rezolvate marile probleme ale
epocii noastre ci prin foc și sabie!”.
• Atunci când parlamentul refuză reforma militară, pe care o declară neconstituțională,
Bismarck îl dizolvă. Cu toate acestea, acest om care nu se teme câtuși de puțin să ia
decizii energice este un prost orator. La tribună vorbește cu o voce blândă subțire, care
surprinde, se bâlbâie pentru că citește prea repede frazele tranșante, pe care și le notase
pe un bloc-notes. Rapiditatea cu care vorbește, debitul său oratoric este de 250,300 și
chiar câteodată 350 de silabe pe minut, este atât de mare, încât stenograful nu-i poate
inregistra discursul. Vorbește ținându-și mâna dreaptă în buzunarul pantalonilor de
culoare deschisă, atitudinea sa părând provocatoare.
• După 1871, obiectivele sale vor fi pacifiste: să-și consolideze opera și să mențină
echilibrul european; va juca un rol destul de complicat, făcând uz de șiretenie și
abilitate. Prusia își păstrează cuceririle grație izolării Franței. Rămâne la putere timp
de 28 de ani și va fi eliminat de tânărul Wilhelm al II-lea. La înscăunarea sa, acesta a
declarat intimilor săi: „Îl las pe bătrânul morocanos 6 luni. Apoi voi guverna eu
însumi”.
• Lupta între cei 2 bărbați izbucnește în anul 1890 și se sfârșește în anul 1894. În acești
ani Wilhelm II cere demisia lui Bismarck, iar când acesta o prezintă regele îi trimite o
scrisoare de adio prin care îl numește duce de Lauenburg, general de cavalerie,
feldmareșal și îi oferă, printre altele, portretul său în mărime naturală (se știe că era
înalt de 1,98 m). Pe 29 martie 1890, prințul Bismarck părăsește Berlinul, în mijlocul
 ovațiilor mulțimii care îl însoțește la gară. Furios de această popularitate, Wilhelm al
II-lea pune să i se facă cancelarului tot felul de șicane. Îi schimbă numele din
„Bismarck” în „Wagenfeld”. În ziua următoare bancherul Bleichröder, prieten intim al
prințului, este chemat în fața tribunalului sub acuzația de sperjur. Mai târziu îl revocă
din postul de ambasador pe contele von Rantzau, ginerele lui Bismarck. Șeful muzicii
regimentului II de infanterie este condamnat la o lună închisoare, destituit și apoi
trecut în rezervă pentru că o compus un marș închinat lui Bismarck și l-a exectutat cu
fanfara sa.
• Bismarck care se retrase la domeniul de la Friedrichsruh, dăruit de Wilhelm I,
ripostează înșirând o violentă campanie de presă. Această ostilitate nu poate dura;
Wilhelm cedează și are loc o reconciliere în 1894.
Ultimii ani:
• Bismarck moare după 4 ani, departe de orice activitate politică. Și-a petrecut ultimii
ani scriindu-și „Amintirile”. Înainte de a muri, a fost cuprins oarecum de remușcări:
„Am adus fericire unei mari națiuni, da, dar și nefericire pentru mulți! Fără mine
n-ar fi avut loc trei mari războaie. Nu ar fi pierit 80000 de oameni, n-ar fi îndoliați
tați, mame, surori. Acum o să dau socoteala lui Dumnezeu”.
Concluzii:
• Bismarck a fost o figură impunătoare care şi-a pus amprenta asupra vremurilor sale,
aşa cum făcuseră Luther şi Metternich înaintea lui.
• . În politica externă, talentul său a adus 20 de ani de pace în Europa, ceea ce i-a atras
meritata reputaţie de om moderat, care ştie până unde să se întindă.
• Cea mai mare realizare a lui Bismarck, Imperiul German, nu a supravieţuit decât 20 de
ani după moartea lui. Deşi unise Germania într-un anume sens, nu reuşise să creeze şi
un popor unificat în interiorul ţării. În probleme interne, ca şi în politica externă, a
urmărit să conserve status quo-ul după 1871. Imperiul său era proiectat să fie
conservator. De aceea, el s-a opus Partidului Catolic de centru în anii 1870 şi
socialiştilor în anii 1880, pentru că ambele partide reprezentau ameninţări neprevăzute
pentru construcţia sa autoritară. Tot el a introdus în politica germană o retorică
violentă care împiedica formarea unui simţ al destinului comun. Deşi industria
germană s-a dezvoltat rapid în deceniile în care s-a aflat la putere, el nu a permis
evoluţia sistemului politic spre o mai mare participare. În acest sens, Bismarck a fost
un ultim reprezentant al lumii vechiului regim şi diplomaţiei de cabinet.