Politica absolutismului și reformele

Spre deosebire de regii contemporani, de exemplu cei din Anglia,

Ludovic a avut posibilitatea de a-și alege politica și miniștrii fără a privi la
parlament. Putea lua rapid hotărâri. Nu era obligat nici să-și justifice
acțiunile, nici să asculte criticile ce i se aduceau. El putea pretinde o
supunere indiscutabilă.
La 10 martie 1661, a doua zi după moartea lui Mazarin, Ludovic i-a
convocat pe oamenii care conduseseră Franța sub comanda fostului
prim-ministru: Le Tellier, cel care reformase armata, Fouquet, strălucitul
și periculos de ambițiosul superintendent al finanțelor, Séguier -
cancelarul, Brienne și Lionne, care se ocupaseră împreună de politica
externă. Regele, în vârstă de 22 de ani, i-a privit cu răceală pe acești
politicieni maturi, experimentați și capabili, care îl evaluau la rândul lor pe
tânărul lor stăpân, întrebându-se pe care dintre ei îl va alege spre a-i
urma cardinalului în funcția de prim-ministru. Atunci regele făcu să
explodeze bomba, spunând că a venit vremea să guverneze el însuși;
“vă dau poruncă să nu semnați nimic, nici măcar un pașaport, fără
ordinul meu; să-mi dați raportul mie personal în fiecare zi și să nu
favorizați pe nimeni”. Mai marele adunării clericilor l-a întrebat pe rege
cui îi va da el raportul în viitor: “Mie, domnule arhiepiscop, mie”, a replicat
Ludovic. În următorii 54 de ani, Regele Soare a fost propriul său prim-
ministru.[3][4]. Ludovic al XIV-lea se ocupă personal de introducerea unor
reforme legale. Grande ordonnance de Procédure civile din 1667,
cunoscut și cu numele de Code Louis, era un cod civil uniform, valabil
pentru întreaga țară, fiind primul de acest fel. Tratează cele mai variate
domenii : botezul, căsătoria, înmormântarea, compilarea registrelor
statului(opuse registrelor bisericii). Codul Louis a jucat un rol important în
istoria legală a Franței, fiind baza Codului Napoleon, pe care Napoleon
Bonaparte îl va promulga la începutul secolului XIX, Codul Napoleon va
fi la rândul său baza esențială pentru constituirea dreptului modern.
Codul Louis are avantajul unificării legislației pe tot teritoriul Franței, până
atunci împărțită între nord și sud.

Crearea consiliului regal de finanțe

Prima parte a domniei lui Ludovic al XIV-lea a fost caracterizată de
importante reforme administrative și mai ales de o restribuire mai bună a
taxelor. Monarhia judiciară (unde rolul principal al regelui este să facă
justiție), este înlocuită de o monarhie administrativă (regele este
conducătorul administrației). Finanța, condusă acum de un controlor-
general - Colbert, înlocuiește justiția ca preocupare principală a
consiliului. Cel care în mod normal era responsabil cu justiția François
Michel le Tellier, marchiz de Louvois sfârșește prin a abandona justiția ca
scop principal, dedicându-se afacerilor de război. Consiliul este organizat
în mai multe consilii mai mici cu roluri și importanță diferită. De-a lungul
timpului se formează două clanuri de gestiune rivale, nevoite să coexiste.
Clanul Colbert se ocupă de tot ceea ce privește economia, politica
externă, marina și cultura. Clanul Tellier Louvois se ocupă de
apărare. Divide et impera este mottoul lui Ludovic. Având două clanuri
rivale era sigur că nici unul dintre miniștri nu ar fi plănuit o lovitură de
stat. Colbert a redus debitul național cu o serie de noi taxe. Taxele
vamale au fost mărite în mod particular de Colbert, pentru a promova
comerțul și industria franceză, forțând întreprinderile naționale să
producă pentru stat. A descurajat importurile care măreau costul în
general.

 A creat fabrici, care pot fi de stat și a promovat în mod special

țesătoriile din Lyon prin manufacturile Gobelins, care de atunci au
devenit renumite pentru frumoasele tapițerii și rafinatele țesături. A
încurajat venirea în Franța a artizanilor și artiștilor din toată Europa:
sticlari din Murano, tâmplari navali din Olanda, fierari din
Suedia.Astfel dispune de marfă de calitate superioară, care se vinde
ușor.
 Pentru a ușura comerțul îmbunătățește infrastructurile creând trasee
noi. Cu ajutorul fiului său, Jean-Baptiste Colbert de Seignelay, a
dezvoltat Marina Comercială pentru a vinde produsele și Marina
Militară pentru a apăra transportul mărfurilor.
 Promovează expansiunea tranzacțiilor și crearea companiilor
comerciale: Compania Indiilor Orientale(oceanul Indian), Compania
Senegal(Africa), Compagnie du Levant(marea Mediterană și Imperiul
Otoman), Compania Indiilor Occidentale(America).
Încet încet Franța are tot mai puțin nevoie să importe, exportul crește, iar
visteria statului începe să se umple. Până în 1671, clanul lui Colbert este
dominant, dar la începerea pregătirilor pentru războiul cu Olanda,
reticența lui Colbert, care ezită să se lanseze în mari cheltuieli, duc la
discreditarea lui în fața regelui. În plus, diferența de vârstă (Colbert 52 de
ani), regele (33 de ani) fiind mai apropiat de marchizul de Louvois, care
avea doar treizeci de ani și aceeași pasiune-războiul. Clanul lui Louvois
rămâne cel mai influent până în 1685.
Imediat Ludovic a diminuat influența profesiei de magistrat în favoarea
administratorilor regali. Sprijinit de rege, Colbert, controlorul-general, a
introdus codul civil (1667), codul penal (1670), codul maritim (1672) și
codul comercial (1673). După moartea lui Colbert, codul negrilor
(1672), Code Noir a clarificat drepturile sclavilor în coloniile franceze.
Codul reglementează sclavismul, elimină unele abuzuri, garantează
interzicerea separării familiilor de sclavi, limitează sclavismul albilor.
Parlamentul din Paris era, desigur, consultat, dar Ludovic era, totodată,
sfătuit de către un consiliu de justiție format în 1665, dominat de către
Colbert. După o cuvenită deliberare, Ludovic juca propriul său rol de
legiuitor al regatului. În 1665 parlamentele au fost numite curți
"superioare" în loc de "suverane".
Spre sfârșitul domniei sale, când singurul moștenitor legal în viață
rămăsese strănepotul său, ducele de Anjou, care era un copil, Ludovic a
emis un edit regal în 1714 declarând că "Ducele de Maine și Contele de
Toulouse și descendenții lor de parte bărbătească să aibă posibilitatea
de a urca pe tron, dacă nu vor exista prinți de sânge regal". Edictul regal
însă sfida legea bisericii. În cazul în care ducele de Anjou ar fi murit,
moștenitorul legitim urma să fie nepotul de frate al regelui, Ducele de
Orléans.

Reprezentanții locali ai guvernului

Timp de veacuri, aristocrația administrase atât provinciile, cât și orașele.
Pe parcursul domniei sale, Ludovic, sub influența lui Colbert, a intervenit
în guvernarea locală. Acest lucru a avut o motivație: aceea de a strânge
mai mulți bani din impozite. Nimic nu ilustrează mai bine eficiența în
creștere a absolutismului lui Ludovic al XIV-lea decât uluitoarele sume de
bani strânse din impozitări, mai ales către sfârșitul domniei. Succesorii lui
Colbert, folosind și dezvoltând tehnicile sale, au fost capabili să finanțeze
războaiele extrem de costisitoare care au durat din 1688 până în 1713.
Nu numai că venitul a crescut considerabil, peste nivelurile înalte
realizate deja pe vremea lui Richelieu și Mazarin, dar regularitatea și
relativa ușurință cu care erau strânse aceste sume imense sunt extrem
de semnificative și reflectă puterea absolutismului
Ludovic al XIV-lea și religia
Era un lucru acceptat faptul că regii își moșteneau tronurile prin drept
divin – adică ei nu stăpâneau prin consensul supușilor săi, ci erau aleși
de către Dumnezeu. Ludovic era mândru de obiceiul de a-l denumi pe
regele Franței "fiul cel mai vârstnic al Bisericii" și "regele preacreștin". El
ținea, de asemenea, la titlul care îi fusese dat la naștere –le dieu-
donné (darul lui Dumnezeu). Născut din părinți aflați la o vârstă destul de
înaintată, Ludovic era copilul-minune, trimis să salveze Franța de la
dezbinare spirituală și nu ezita să intervină personal și decisiv în treburile
religioase.

Armata
Foarte importantă pentru exercitarea absolutismului regal a fost armata.
Ludovic al XIV-lea și-a dominat armatele prin profesionalism. El a
câștigat respectul soldaților săi, de la gradele cele mai mari până la cele
mai mici, demonstrându-și propria abilitate ca soldat. Deseori și-a
condus singur trupele în luptă, de exemplu în timpul războiului cu
olandezii, în care s-a dovedit un strateg capabil. A câștigat recunoștința
soldaților săi ca organizator și administrator, întemeind spitalul de
la Hôtel des Invalides din Paris pentru soldații mutilați și pensionați. Îl
preocupa într-o foarte mare măsură bunăstarea trupelor sale. Era
interesat în mod real de problemele militare, fiind, în mod invariabil, bine
informat și receptiv. Războiul îi făcea plăcere, era curajos și s-a adaptat
rapid la viața de campanie. Era fericit printre soldații săi, iar aceștia îi
răspundeau primindu-l cu entuziasm; moralul armatei se îmbunătățea
atunci când era condusă de Ludovic personal. Totuși, motivul cel mai
important al succesului lui Ludovic al XIV-lea în dominarea armatelor
sale a fost autoritatea pe care o avea asupra corpului de ofițeri. Nu
numai comandanții cu grade înalte erau aleși de către rege; Ludovic iși
arogase dreptul de-a numi orice ofițer până la rangul de colonel. Era o
armată regală; regele decreta cine comanda, cine era promovat, cine era
retrogradat.
Mâna dreaptă a lui Ludovic în controlul asupra armatei a fost François-
Michel Le Tellier, marchiz de Louvois. Acesta fusese instruit de tatăl său,
Michel Le Tellier, care condusese treburile militare pe vremea lui
Mazarin, și în primii zece ani ai domniei lui Ludovic.
 Razboaiele

Războiul cu olandezii, 1672-1679

Între 1668 și 1672, Ludovic s-a pregătit pentru invadarea Olandei.
Olandezii urmau să primească o lecție, pentru ca pe viitor să nu se mai
amestece în acțiunile Regelui Soare de înglobare a Țărilor de Jos
spaniole. La 6 aprilie 1672, Franța a declarat război Provinciilor Unite. Pe
la jumătatea lunii iunie, soldații lui Ludovic cuceriseră 40 de orașe
olandeze, iar olandezii își abandonaseră fortărețele Barierei (cetăți ce
aveau rolul de a apăra Țările de Jos spaniole de atacurile Franței). La 22
iunie, Jan de Witt, conducătorul olandez care fusese întotdeauna în
favoarea unor relații prietenești cu Franța, a trimis emisari spre a discuta
termenii predării. Olandezii s-au oferit să plătească o despăgubire și să
cedeze Franței întregul teritoriu olandez aflat la sud de râul Maas.
Ludovic al XIV-lea a respins ofertele olandezilor. Ca urmare a acestei
prelungiri a războiului s-au petrecut mai multe lucruri:

 Împăratul Leopold și principele elector de Brandenburg și-au trimis

armatele în sprijinul republicii olandeze;
 Olandezii i-au oprit pe invadatori deschizând stăvilarele și inundând
provincia;
 O mulțime de oameni din Amsterdam i-au linșat pe Jan și Cornelius
de Witt, aducându-l astfel pe Wilhelm al III-lea de Orania la putere.
După ce intrase în război de partea Franței, fără entuziasm, Anglia se
retrase, în 1674, și se aliase acum cu Olanda, prin căsătoria nepoatei lui
Carol al II-lea, Maria, cu Wilhelm de Orania. Suedia, care și ea intrase în
război de partea Franței, fusese învinsă de principele elector de
Brandenburg la Fehrbellin (1675). Ca rezultat al negocierilor prelungite
de la Nijmegen din vara anului 1678, Franța a păstrat Franche-Comté și
orașele din Flandra. Pe de altă parte, Ludovic a înapoiat olandezilor
cuceririle sale făcute în partea de nord.

Războiul de nouă ani, 1688-1697

Olandezii au declarat război Franței în noiembrie 1688. După șase luni, li
se alăturaseră imperiului Brandenburgul, Spania, Anglia și Bavaria,
formând o coaliție continentală, Prima Mare Alianță. Cele mai dramatice
evenimente s-au întâmplat pe mare. Până în 1692, flota franceză a
dominat Canalul Mânecii, dar, în final, a pierdut în fața flotei britanice.
Prin tratatul de la Ryswick, în mai 1697, Ludovic al XIV-lea păstra partea
franceză a regiunii Hainault, dar ceda celelalte cuceriri din Flandra făcute
după 1678. A renunțat la Luxemburg și Philippsburg, cu toate că i s-a
permis să păstreze Alsacia Inferioară. A înapoiat Lorena ducelui ei și
Avignonul papei. A înapoiat, de asemenea, Barcelona Spaniei și
cuceririle sale din Canada Angliei. Cu alte cuvinte, Franța a pierdut toate
cuceririle făcute după pacea de la Nijmegen. Ludovic a suportat umilința
de a trebui să-l recunoască pe Wilhelm de Orania drept "Maiestatea
Sa William al III-lea, rege al Angliei".

Războiul pentru succesiunea spaniolă,

1702-1713
Două familii regale europene emiteau pretenții la tronul Spaniei:
Habsburgii austrieci și Bourbonii francezi. În noiembrie 1700, Carol al II-
lea al Spaniei moare fără a lăsa moștenitori. Prin testamentul său i-a
lăsat întregul imperiu ducelui Filip de Anjou, nepotul lui Ludovic al XIV-
lea, cel de-al doilea băiat al Delfinului, cu clauza ca tronurile Franței și
Spaniei să nu se unească niciodată. Atât Anglia, cât și Olanda l-au
recunoscut cu promptitudine pe Filip al V-lea, însă Regele Soare a făcut
trei gafe. În primul rând, la ordinul lui, Parlamentul din Paris a luat act de
faptul că Filip al V-lea nu renunțase nicidecum la pretenția sa la tronul
Franței. În al doilea rând, în numele nepotului său, Ludovic a alungat
trupele olandeze din cetățile Barierei din Țările de Jos spaniole; olandezii
au fost îngroziți. În al treilea rând, l-a recunoscut pe fiul lui Iacob al II-lea
- care era pe moarte și în exil- drept Iacob al III-lea; exista o cale mai
sigură de a provoca ostilitatea englezilor? Pe 15 mai 1702, Marea
Alianță a declarat război Franței. În urma tratatelor de pace
din 1713 și 1714, Filip al V-lea a rămas rege al Spaniei, dar a renunțat la
pretenția la tronul Franței.