La vita e bella

Filmul spune povestea lui Guido (Roberto Benigni),

personaj ce m-a făcut să zâmbesc încă de la începutul
filmul, un om carismatic, cu o privire inocentă, ce
doreşte să-şi deschidă o librărie. Pleacă în Arezzo, un
orăşel din Toscana, ignorând antisemitismul manifestat
de regimul fascist, împreună cu prietenul său poet,
Feruccio (Sergio Bustric).
Aici se îndrăgosteşte de Dora, o profesoară
încântătoare, pe care reuşeşte să o cucerească prin
nişte tertipuri amuzante, dar în acelaşi timp bizare.
Înainte de o cuceri, Dora e ’’răpită’’ de Guido şi calul
evreu de la propria sa nuntă.
După şapte ani, Guido şi Dora sunt căsătoriţi şi au un
copilaş pe nume Giosue. Are propria sa librărie şi e
fericit alături de cei dragi. Situaţia din ce în ce mai rea
face ca, într-o zi, Guido şi Giosue să fie luaţi şi duşi într-
un lagăr de concentrare. Nevrând să-i părăsească, Dora
cere să fie luată.
În lagăr, Guido e obligat să transforme chinul şi
suferinţa într-un joc frumos, în care câştigătorul va
primi ’’un tanc adevărat’’. ’’Trebuie să stai ascuns aici
pentru a nu fi descalificaţi’’, ’’Nu cere mâncare ca să nu
ne scadă puncte.’’ ’’Nu fă asta… pentru a nu pierde.’’ ,
Guido emoţionează la cote trecute de limită.
Acest film m-a impresionat din foarte multe motive,
unul dintre ele fiind curajul cu care Guido poate să
suporte teroarea şi de a-l face pe Giosue să creadă ceea
ce-i spune despre toate acele orori. O secventa care m-
a emotional foarte tare a fost aceea in care Dora,
vorbiind cu celelalte femei din lagarle spune’’Măcar e
bine că pe copii şi pe bătrâni nu-i pune la treabă.’’ Insa,
raspunsul femeii doar a adus o noua frica in mintea
acesteaia ’’Pe ei îi cheamă la duş în camera de gazare.’’
Acest film ma intristeaza si ma emotioneaza de
fiecare data cand ma gandesc la toate aceste obstacole
pe care atat de multi oameni au trebuit sa le infrunte.