Sunteți pe pagina 1din 3

COZACHEVICI ELENA ANCA

anul al II -lea
ID/IFR

TEHNICI NARATIVE PREZENTE IN FILMUL


„ LA VITA E BELLA”

„La vita e bella” este o comedie-drama care porneste de la un subiect destul de sensibil,
povestea unei famillii de evrei in timpul Holocaustului, dar care ne aminteste ca puterea
imaginatiei si a povestilor pe care le spunem, poate sa schimbe destine.
Actiunea filmului se petrece pe doua planuri distincte, doua povesti care prezinta viata lui
Guido si a familiei lui. O poveste dureroasa si una minunata si plina de fericire dupa cum
aflam chiar din primele minute ale peliculei. Cele doua povesti urmeaza cursiv una dupa alta
avand o relatie de cauzalitate dupa cum vom vedea.
Introducerea filmului este putin ambigua, invaluita in mister deoarece in prima secventa nu
avem informatii exacte despre cand se intampla actiunea. Planul diegetic se schimba imediat
si, de la atmosfera sumbra initiala, suntem introdusi intr-o atmosfera vesela, plina de
culoare, intr-o localitate din Italia anilor 1939.
Asadar primul plan al naratiunii, cel „plin de fericire”mentionat mai devreme, va fi o
comedie romantica in care aflam despre viata lui Guido, un chelner evreu-italian, care o
cunoaste pe Dora, o profesoara incantatoare si cu care dupa multe peripetii comice, va
intemeia o familie.
Suntem introdusi in discursul narativ cu ajutorul unei scene pline de umor in care Guido,
proaspat sosit in localitate, isi face intrarea cu surle si trambite cum s-ar spune, fiind
confundat cu regele care urma sa treaca prin oras. Registrul umoristic se pastreaza in
continuare si avem parte de o mica poveste-fantezie pe care Guido cu imaginatia sa bogata o
dezvolta cu nonsalanta atunci cand se prezinta tinerei fete ca fiind un print bogat care a
plecat in cautarea printesei sale.
Acest mod discursiv ne captiveaza pe tot parcursul primei parti a filmului, si, desi nu stim
prea multe despre personajul principal, el se contureaza de la inceput ca fiind plin de sarm si
creativitate.
„Buongiorno Principessa” este sintagma care ne reaminteste de cateva ori de-a lungul
filmului, ca toata povestea de dragoste a personajelor a inceput intr-o gramada de fan, in
momentul in care Dora cade de undeva de sus peste Guido a carui exclamatie abunda in
uimire si spontaneitate.
Actiunea filmului urmeaza cursiv, fiind presarat cu cateva evenimente demne de Stan si
Bran, in care Guido se va intersecta de cateva ori cu logodnicul Dorei, invatatoarea pe care o
tot intalnea prin oras, mai mult sau mai putin „din intamplare”.
Avem cateva treceri bruste de la o scena la alta, dar fara a fi remarcata o perioada mare de
timp ca fiind lipsa intre ele.
Planul discursiv si cel diegetic coincid temporal, durata evenimentelor este in functie de cum
sunt relatate faptele, insa potrivit importantei evenimentelor, se aloca scenei respective
exact atat cat trebuie.
Pe masura ce se deruleaza filmul, personajele se imbogatesc cu diverse caracteristici, ni se
dezvaluie personalitatea lor putin cate putin, cu fiecare eveniment desfasurat.
Cat despre locul unde se petrece actiunea, avem un cadru general, orasul Arezzo, iar scenele
sunt impartite in cadre mai mici cum ar fi scoala, restaurantul, sau pur si simplu pe strada.
De cele mai multe ori, scenele, prin felul lor fantezist de a fi prezentate, lasa loc imaginatiei,
iar focalizarea asupra personajelor ne transmite sentimentele lor. Aceste teorii sunt valabile
in special pentru cadrele dintre Guido si Dora si pornesc de cele mai multe ori de la cadre
largi, comprimandu-se apoi pe cei doi eroi ai naratiunii, momente in care simtim legatura
sentimentala dintre ei. Avem parte deopotriva si de focalizari fixe, prin ochii personajelor,
dar si de focalizari variabile cand perspectivele se muta de la un personaj la altul.
Daca luam in considerare primele minute ale povestirii noastre, am putea crede ca naratorul
se confunda cu autorul principal al scenelor noastre si, desi nu avem alte indicii cum ca
naratiunea este povestita de cineva, vom descoperi mai tarziu , in partea a doua a filmului,
cine este naratorul.

Prima parte a naratiunii se incheie cu scena de mare amploare in care Guido o rapeste cu
mare tam-tam pe „principessa” Dora de la propria-i petrecere de logodna. Calare pe un cal,
verde de data aceasta, ni se induce analogia cu printesa salvata de la primejdie, desi in
realitate el o salveaza de la o situatie dificila, calul fiind mijlocul lor de transport.

Se produce o elipsa implicita in trecerea catre partea a doua a naratiunii. Au trecut cativa
ani, iar personajele noastre sunt insotite in cea de-a a doua poveste, de baietelul lor Giosue.
Inca de la primele scene suntem introdusi in climatul in care se desfasoara actiunea:
germanii ocupasera orasul, iar evreii au inceput sa fie hartuiti. Prima manifestare de acest
gen este momentul in care Giosue observa un insemn pe fereastra unui magazin, pe care
scria „Cainii si evreii nu au voie sa intre”. Acesta este momentul in care povestea romantica
la care am asistat pana acum se transforma incet incet intr-o drama.
Totul incepe chiar de ziua lui Giosue cand acesta implinea 5 ani. Impreuna cu tatal sau si cu
alti evrei din comunitate, ei sunt luati de catre politie. Sentimentele profunde deznadejdea si
tristetea se citesc acum pe fetele personajelor, in cadre focalizate pe acestea.
Urmatoarele scene prezinta mutarea personajelor in lagare de concentrare, iar planul
actiunii binenteles se schimba, in locatia mentionata.
In continuare Guido isi foloseste imaginatia si creativitatea pentru a supravietui si a-si
proteja copilul. El imagineaza toata drama care urmeaza si schimbarea brusca ce a survenit
in viata lor, ca pe o vacanta din care se puteau intoarce oricand, iar pentru a castiga premiul
cel mare -un tanc real pe care si-l dorea baietelul- aveau nevoie sa stranga 1000 de puncte.
El asociaza astfel diversele activitati pe care era constrans sa le faca in lagar, unor jocuri
inventive care sa-l determine pe cel mic sa stea ascuns, sa nu tipe sa nu ceara desert. Este de
admirat curajul cu care isi asuma rolul de traducator din germana, doar pentru a transforma
totul intr-o poveste frumoasa in fata fiului sau, atunci cand incearca sa traduca spusele
ofiterului german prin reguli inventate de el in jocul pe care i-l propusese lui Giosue.
Drama din partea a doua a naratiunii este presarata cu situatii comice, in incercarile
disperate lui Guido de a -i ascunde copilului sau realitatea cruda care ii inconjoara. Desi in
finalul filmului eroul nostru este impuscat, familia sa si jocurile pe care le-a inventat, au
supravietuit. Fiul sau va castiga marele premiu la final, avand sansa sa se plimbe cu unul din
tancurile cu care americanii venisera in ajutor. Giosue se reuneste cu mama lui exprimandu-
si bucuria de a fi castigat concursul cu 1000 de puncte. Aici este momentul in care aflam ca
naratorul povestii este de fapt copilul, Giosue, care ne spune „ Asta este povestea mea.
Acesta este sacrificiul pe care l-a facut tatal meu”. Astfel aflam din spusele sale,
sentimentele naratorlui fata de personajul principal, despre mandrie si respect pentru felul
in care tatal sau i-a prezentat lumea in nuante colorate.

Pe tot parcursul filmului Guido ne este prezentat exuberant si vesel, asa cum e vazut prin
ochii unui copil, iar momentele de disperare pe care le arata sunt rare. El prefera sa vada
partea plina a paharului, sa presare culoare dramei prin care trece, prin intermediul
comicului si a povestilor sale fanteziste.
Guido adera la metoda „Schopenhauer” la care am asistat la inceputul filmului, in baza
caruia prin puterea vointei poti face orice, dupa cum ii spusese prietenul sau Ferrucchio.
Aceasta metoda o regasim de cateva ori de-a lungul filmului cand Guido foloseste tehnica
Schopenhauer sa-si schimbe situatiile in favoarea lui.

„Buongiorno principessa” ramane o sintagma draga mie, care ma face sa zambesc si de


fiecare data cand o aud, imi amintesc cum am reusit de multe ori sa ma identific cu
personajele traind alaturi de ei povestea lor.