West Side Story - un musical atipic perfect aplicabil si in Romania

Nu stiu care-i definitia ta pentru un musical, dar pentru mine, genul asta era apropiat de un
basm jovial, topait de un copil fara astampar. Eh, dupa West Side Story, nu m-as mai grabi sa-l
definesc la fel de ludic. Remake-ul din 2021 aduce cu el o doza-soc de realitate crunta, destul
de greu de acceptat, chiar si servita pe ritmuri saltarete.

Iar motivul principal pentru care West Side Story este un musical aparte, la care eu cel putin nu
m-am asteptat, este ca povestea trista pe care oricine o va recunoaste la final se poate aplica in
orice colt de lume, mai ales in acest context pandemic in care violenta si extremismul au devenit
la ordinea zilei.

West Side Story

Maria si Anton, doi pusti din cartierul de vest, o mahala pe cale sa se desfiinteze din New York,
se indragostesc la prima vedere, pe ringul de dans. Problema e ca ea face parte dintr-o familie
de portoricani, ce in mod traditional rivalizeaza cu clanul de caucazieni din cartier, din care se
trage si Anton, de origine poloneza. Dragostea lor aprinde fitilul unui conflict ce nu poate fi stins
decat prin varsare de sange.

Asa ca The Jets (clanul de caucazieni) si The Sharks (clanul de hispanici) decid sa poarte o
lupta strasnica intr-o magazie de sare, departe de ochii politistilor. In mod previzibil, aceasta
decizie aduce in scena momentul culminant, ce anunta o tragedie.

Impresie generala - agonie si extaz

M-am dus la film cu o gramada de idei fixe. E muzical. Deci s-ar putea sa ma plictisesc la
momentele de zbantuiala si cantare, dar aia e. Vreau sa vad actiunea. Cand colo, mi s-au parut
fantastice! O serie de spectacole-enclava intr-un spectacol-mama de 156 minute, show-uri
vizuale captivante, care te agata si te poarta printr-o mie de stari, ca apoi sa ti se intipareasca in
minte si sa nu stii doua zile mai tarziu de ce fredonezi la laptop I feel pretty.

Si-apoi, ideea mea era ca un musical e inofensiv. Light. Romantic si prostut. No brainer. Perfect
pentru o seara, dupa munca. Ei, nici cu asta n-am nimerit-o. Nu cred ca am mai vazut de mult
timp un film care sa atace atat de direct o problema sociala actuala si aplicabila in orice colt de
lume. Modul cum West Side Story arata agresivitatea innascuta dintre doua clanuri etnice care
se bat pentru teritoriu nu include compromisuri. Asa ca scenele violente sunt explicite si dure.
Iar tensiunea crescuta gradual prin mentionarea constanta a bataliei ce urmeaza intre
caucazieni si hispanici te cam scoate din starea de confort si aww in care te-ar induce in mod
normal un musical.

Si asta e greu de clasificat la “imi place/ nu-mi place”. E mai degraba la capitolul “am starea sa
procesez ceva atat de profund/ am nevoie de desene animate acum”. Nu e pactul obisnuit intre
producatori si spectatori de lume imaginara in care sa fugi de realitate. E fix epicentrul realitatii,
kilometrul 0 al problemelor actuale, un loc de intalnire intre problema si sol…problema. Modul
cum filmul trateaza chestiunea lipsei de educatie si de oportunitati, a agresivitatii cu care
aceasta este inlocuita este curajos. Dar in acelasi timp, trebuie sa-ti asumi ca nu mai poti molfai
popcorn relaxat, in timp ce mai arunci si o privire pe telefon. Trebuie sa-ti asumi ca la final o sa
iesi destul de sifonat din sala, mai mult din cauza contextului protagonistilor decat din cauza lor.
Cel putin, eu n-am reusit sa empatizez grozav cu ei, desi actorii si-au jucat rolurile impecabil. Au
fost fantastici! Dar pentru mine protagonista ramane problema sociala. Aia m-a lovit rau. Si
proximitatea ei. Bine, ar mai fi si timing-ul de neinteles al scenei de sex dintre cei doi care mi-a
cam taiat macaroana. Ah, nu e spoiler, si scena aia nici nu e explicita.

In final, de-am iesit atat de ravasita, cred ca pot sa spun ca Steven Spielberg, Ansel Elgort,
Rachel Zegler si actorii care au jucat rolurile alea ingrate au facut o treaba de milioane. Du-te si
tu sa-i vezi, se spune ca filmul asta l-a depasit pe cel din 1961.